Calea spre inima transcendenţei

Cătălin Buiu

Abhinavagupta  este   cel   mai   mare   maestru   al   şivaismului   caşmirian,   fiind   considerat   de
discipolii   săi   o   încarnare   a   lui   Shiva.   Maestru   spiritual   şi   erudit   în   doctrinele   mistice,   în
filozofie, estetică şi poezie, în muzicologie şi dramaturgie, învăţat al tuturor şcolilor tantrice,
fiinţa   sa   extraordinară   continuă   să   fascineze   şi   astăzi,   când   tradiţia   şivaismului   caşmirian
reînvie în România. El a studiat la picioarele multor maeştri ai vremii şi atât de mari i­au fost
umilinţa şi devoţiunea, încât aceştia i­au destăinuit toate cunoştinţele lor. 
 
Şivaismul caşmirian este considerat de mulţi cercetători ca fiind cea mai veche credinţă de pe
glob. „Mlădiţele” sale au apărut în forme diferite pe tot cuprinsul globului. În India, există azi
trei forme principale de şivaism: Vira­Shaiva în Deccan­Karnataka, Shaiva­Siddhanta în Tamila­
Nadu şi Advaita­Shaiva în Caşmir. Aceste sisteme au unele caracteristici comune, dar sunt totuşi
diferite.

Credinţa   în   Shiva   este   comună   tuturor   tradiţiilor   şivaite.   Unul   dintre   cei   mai   mari   zei   ai
hinduismului,   Shiva,   mai   este   numit   şi   Mahadeva   –   „Dumnezeul   Suprem”,   Parameshvara   –
„Stăpânul Suprem”, Shankara – „Cel care aduce pacea”, Shambhu – „Cel care împarte norocul,
cel binevoitor” şi, în mod deosebit este numit şi Bhairava – „Cel teribil”.

Shiva este zeul care uneşte toate contrariile. El este marele creator şi distrugător, marele ascet şi
yoghin şi simultan iubitul divin care este permanent strâns unit cu energia sa (Shakti). El este Cel
de neatins, Transcendentul (numit Annutara în şcoala Trika), fiind simultan şi cel care pătrunde
prin   fiinţa   sa   întregul   Univers,   Imanentul   (Vishvamaya).   El   este   neclintit,   ca   un   yoghin   pe
vârfurile Himalayei sau dansează într­un ritm frenetic dansul cosmic care creează toate lumile
(Shiva Nataraja).

Numele de „Şivaism caşmirian” desemnează şcoala nondualistă a şivaismului din Caşmir, stat
situat în nord­estul Indiei. Învăţătorii acestei şcoli nu au folosit totuşi această denumire, ci alte
nume,   precum  Shivadvaita  –   învăţătura   nondualităţii   lui   Shiva,  Trika  –   tripla   învăţătură,
Svatantryavada  –   învăţătura   deplinei   libertăţi   divine,   Bhairavasastra   –   tradiţia   Supremei
Divinităţi   Bhairava,   sau   o   denumire   pe   care   o   considerăm   cu   adevărat   emblematică,
Pratyabhijna – doctrina recunoaşterii. Această ultimă denumire desemnează şi unul din sistemele
cuprinse  în această  şcoală, care se adaugă la Spanda – „doctrina supremei rezonanţe”, Kula
(Kaula) – „şcoala familiei spirituale” şi Karma – „şcoala ascensiunii gradate”.
Exponenţii şivaismului caşmirian, în special Abhinavagupta, au explicat toate punctele de bază
ale Tantrismului, atât în aspectele lor practice, cât şi în cele teoretice. Ei au dus filozofia tantrică
la perfecţiune. Astfel, putem spune fără să greşim că şivaismul caşmirian este o culme spirituală
a tradiţiei tantrice sau o esenţă a tantrismului şi, chiar mai mult, o culme a spiritualităţii.

Să urmărim acum firul tradiţiei spirituale căreia i­a aparţinut Marele Maestru, prezentând, de
asemenea, date despre viaţa  şi opera sa. Spre deosebire de alţi maeştri, Abhinavagupta face
referire la viaţa sa şi la înaintaşii săi în două din operele sale: Tantraloka şi Paratrishikavivarana.
În unele lucrări el menţionează numele Maeştrilor săi şi subiectele studiate cu aceştia.

Abhinavagupta îl menţionează pe Atrigupta din Agastyagotra ca cel mai vechi înaintaş al său.
Atrigupta a locuit în Antarvedi, între Gange şi Yamuna şi a fost un brahman erudit, dobândind o
cunoaştere în multe domenii, în special  Shiva Sastra. Regele Lalitaditya al Caşmirului a fost
foarte impresionat de erudiţia lui Atrigupta şi la invitat pe acesta în Caşmir. Regele a dispus
construirea unei case pentru Atrigupta şi Varahagupta, bunicul lui Abhinavagupta. Varahagupta
a fost, de asemenea, un mare învăţat şi adorator a lui Shiva. Tatăl lui Abhinavagupta s­a numit
Narasimhagupta şi a fost un mare învăţat care cunoştea profund toate scrierile sacre (Sastra).
Mama   lui   Abhinavagupta,   Vimalakala,   era   o   femeie   foarte   credincioasă.   Narasimhagupta   şi
Vimalakala au alcătuit un cuplu fericit şi dăruit cu totul lui Shiva. Abhinavagupta se naşte aşadar
în această familie în anul 950.
 
Binecuvântat de cea mai înaltă graţie divină 
 
Realizările intelectuale, spirituale şi yoghine ale lui Abhinavagupta au fost deosebite şi însăşi
naşterea   sa   sprijină   această   afirmaţie,   dintr­un   punct   de   vedere   tantric.   În   primul   vers   din
Tantraloka, care se referă la părinţii săi, Abhinavagupta sugerează calitatea sa de  Yoginibhu
(născut din yogini – femeie care practică yoga). Yoginibhu este un concept tipic şcolii Kaula a
şivaismului   caşmirian.   Când   cei   doi   părinţi   se   unesc   sexual   identificându­se   cu   Shiva   şi 
respectiv cu Shakti, copilul care se va naşte va fi o încarnare a lui Shiva şi este numit Yoginibhu
(Tantraloka 29.162­63). 

Astfel există o relaţie foarte sugestivă între naşterea lui Abhinavagupta şi opera sa fundamentală,
Tantraloka.   Acest   punct   de   vedere   este   întărit   de   o   observaţie   a   lui   Jayaratha   (faimosul
comentator al textului Tantraloka). În acest text, discutând despre cele nouă tipuri de coborâre a
graţiei divine (Shaktipata), Abhinavagupta enumeră caracteristicile unui aspirant asupra căruia
coboară Madhyativrashaktipata (13.214­ 215), caracteristici amintite şi în Sripurvashastra: 
1. Credinţa nezdruncinată în Dumnezeu;
2. Folosirea eficientă şi deplină a tuturor mantra­lor;
3. Controlul perfect asupra tuturor principiilor obiective;
4. Realizarea cu succes a tuturor activităţilor;
5. Creativitatea poetică;
6. Cunoaşterea spontană a oricărei discipline. 

Jayaratha   arată   că   toate   aceste   semne   erau   prezente   şi   dezvoltate   în   cel   mai   înalt   grad   la
Abhinavagupta (Tantraloka­viveka,VIII, pag.137). Despre el se ştie, de asemenea, că a primit cea
mai înaltă graţie divină, a lui Tripura Sundari, care permite rămânerea în viaţă (există unele
forme ale graţiei care generează trecerea fiinţei în lumile subtile instantaneu sau în câteva zile,
prin intrarea în Mahasamadhi). 

Se   spune   că   Abhinavagupta,   după   ce   şi­a   terminat   ultima   sa   lucrare   asupra   sistemului

Pratyabhijna, a intrat în peştera lui Bhairava, lângă localitatea Mangam, împreună cu 1200 de
discipoli, pentru ca mai apoi să dispară pentru totdeauna împreună cu ei. 

Madhuraja, un discipol direct al lui Abhinavagupta, se referă la puterea miraculoasă de acordare
a graţiei (Shaktipata) a Maestrului său. El a scris o  stotra  numită  Gurunathaparamarsha, ca
elogiu adus lui Abhinavagupta, pe care o încheie cu următoarele cuvinte: „Nu am făcut nici un
efort   pentru  a   învăţa  Veda  sau  Vedanta.  Nu  am  nici   o  cunoştinţă  şi  nu  am   practicat   nici   o
sadhana. Totuşi,  Guru­l meu mi­a înlăturat ignoranţa într­o aşa măsură, încât pot înţelege şi
reţine  în inima mea  învăţăturile lui. Maestrul perfect poate să acorde fiinţelor umane, starea
divină de uniune cu Shiva.”

Aici, Madhuraja sugerează foarte clar cum  Guru­l său, Abhinavagupta, i­a transmis starea de
realizare   spirituală,   prin   graţia   sa   (Shaktipata).   Abhinavagupta   a   realizat   starea   supremă   de
Jivanmukta (eliberat în viaţă), şi în lumina acestei realizări supreme şi­a creat opera. În două din
stotra­ele   sale,   Paramarthadvadashika   şi  Anubhavanivedanam,   Abhinavagupta   însuşi   ne
sugerează faptul că a atins desăvârşirea spirituală. 

Pe baza faptului că a creat expuneri extensive ale diverselor opere ale shivaismului monist şi că a
obţinut o realizare spirituală excepţională, Abhinavagupta a fost recunoscut drept conducător
spiritual al tuturor grupărilor şivaite. Există o referire la acest lucru în Gurunathaparamarsha a
marelui yoghin Madhuraja. Din aceasta se deduce că toţi  siddha­şii şi  yogini­ele din Kaşmir
aveau o mare admiraţie pentru Abhinavagupta şi l­au recunoscut ca Acarya (Maestru Învăţător)
al tuturor şcolilor şivaite: Siddhanta, Vama, Yamala, Bhairava, Kula, Trika şi Ekavira.

În conformitate cu Tantraloka, Abhinavagupta nu a fost numele său real, ci un titlu primit de la
maeştrii şi învăţătorii săi, ca recunoaştere a devoţiunii sale nemărginite către Shiva şi a puterii
sale uimitoare de contemplare a Supremului Shiva:
„Aceasta este opera scrisă de Abhinavagupta, astfel numit de maeştrii săi.” (Tantraloka,1.20)

Acest   lucru   era   deja   subliniat   în  Tantraloka,   1.16,   unde,   în   conformitate   cu   Jayaratha,
comentatorul   lui  Tantraloka,   numele   său   denotă   autoritate   spirituală   (Tantraloka­viveka,   1,
pag.34).   Abhinavagupta   repetă   şi   el   acest   lucru:   el   se   numeşte   pe   sine   însuşi   „competent”.
(Tantraloka, 4.278)

Abhinavagupta este menţionat de autori mai recenţi ca Abhinavaguptapada, cuvântul pada fiind
folosit aici pentru a indica recunoaşterea spirituală. Cuvântul Guptapada înseamnă „şarpe” sau
Shesha. Astfel, Abhinavaguptapada poate să însemne „o nouă încarnare a lui Shesha”. Patanjali,
autorul lui  Vyakarana Mahahhasya, este considerat o încarnare a lui Shesha. Abhinavagupta
cunoştea foarte bine gramatica. El a studiat  Mahahhasya  cu tatăl său, iscusinţa sa uluitoare la
gramatică fiind evidentă la fiecare pas al operei sale. Astfel, pentru a indica această cunoaştere
remarcabilă a gramaticii, a fost numit Abhinavagupta.

Abhinavagupta   a   avut   o   nepotolită   sete   pentru   învăţătură.   El   a   studiat   diferite  shastra­e   cu

numeroşi maeştri şi pentru acest lucru s­a deplasat şi în afara Caşmirului.

Se pare că Abhinavagupta a trebuit să facă faţă unor critici acerbe din cauză că a studiat cu mai
mulţi maeştri (Tantraloka, 13.349­350). El citează din  Matashastra  de două ori în  Tantraloka,
spunând   că,   precum   o   albină   zboară   din   floare   în   floare   pentru   a   culege   nectarul,   tot   aşa,
aspirantul spiritual, dornic de cunoaştere, trebuie să soarbă învăţătura mai multor maeştri. El
însuşi a studiat cu învăţători Vaishnava, budişti, şivaiţi Siddhanta şi cu maeştri Trika.

Totuşi,   merită   să   menţionăm   că,   după   cum   spune   şi   Madhuraja   în  Gurunathaparamarsha,

Abhinavagupta a trăit ca un prinţ şi nu ca un călugăr cerşetor. Aceasta demonstrează că el a trăit
perfect detaşat de lucrurile lumeşti, o detaşare spirituală şi lipsită de orice extremism.

Învăţătorii   lui   Abhinavagupta   pot   fi   grupaţi   în   două   mari   categorii:  Mathikaguru­şi  (maeştri
reprezentând o anumită şcoală spirituală) şi Jnanaguru­şi (maeştri predând cunoştinţe de natură
generală). Deşi pe deplin satisfăcut de preceptele din Shiva Sutra, el a studiat, după cum am mai
spus şi cu învăţători budişti, jainişti şi vişnuiţi. 
 
yogaesoteric