UNIVERSITATEA “GEORGE BACOVIA” BACAU

FACULTATEA DE CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

SPECIALIZAREA CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

Adaptarea soluţiilor informaţionale

financiar contabile la mediul Internet

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,
Lect. univ. drd. …………..
ABSOLVENT,
………….

BACĂU
-2008-
 CUPRINS

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTABILITATEA AGENŢILOR

ECONOMICI.........................................................................................................................5
1.1. Istoricul contabilităţii..................................................................................................6
1.2. Organizarea contabilităţii financiare a agenţilor economici din România..................8
1.4. Relaţiile contabilităţii cu celelalte ştiinţe..................................................................22
1.5. Norme internaţionale contabile.................................................................................24
CAPITOLUL II. SISTEMUL INFORMAŢIONAL FINANCIAR-CONTABIL.................29
2.1. Sistem informaţional. Sistem informatic...................................................................29
2.2. Relaţia dintre sistemul de organizare a contabilităţii şi abordarea informatică........31
2.3. Modernizarea sistemelor informaţionale..................................................................38
CAPITOLUL III. TEHNOLOGII DE REALIZARE A PRODUSELOR PROGRAM
UTILIZATE ÎN CONTABILITATE.....................................................................................43
3.1. Noţiuni generale........................................................................................................43
3.2. Baze de date..............................................................................................................44
3.3. Sisteme de gestiune a bazelor de date.......................................................................46
3.4. Tehnologii vizuale şi de reprezentare grafică............................................................53
3.5. Produse program.......................................................................................................57
CAPITOLUL IV. E-CONTABILITATE...............................................................................65
4.1. Internetul – motorul globalizării...............................................................................65
4.2. Întreprinderea modernă.............................................................................................67
4.3. Contabilitate OnLine în România.............................................................................69
4.3.1. e-Contabilitate.ro................................................................................................70
4.3.2. de-Contabilitate.ro..............................................................................................72
Concluzii şi propuneri..........................................................................................................75
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................77
 CAPITOLUL I.
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND
CONTABILITATEA AGENŢILOR ECONOMICI

Prima definiţie dată contabilităţii aparţine lui Luca Paciolo, fiind formulată în
lucrarea sa, Tratatus de computis et scripturis, care a apărut la Veneţia în 1494. El
analizează contabilitatea ca un ansamblu de principii şi tehnici privind înregistrarea în
partidă dublă a averii ce aparţine unui negustor, precum şi toate afacerile acestuia, în
ordinea în care au avut loc.
Contabilitatea este modul în care se gestionează patrimoniul unui agent economic,
ea studiază echilibrul economic al patrimoniului, realizează reflectarea în expresie
bănească atât a structurii averii agenţilor economici, cât şi a utilizării eficiente a acesteia.
Evidenţa contabila este parte a sistemului de conducere a organizaţiei, ca un complex
de proprietate independent, preocupată de acumularea si generalizarea în expresie de cost a
informaţiei despre acest complex, despre operaţiile economice efectuate, si de transmiterea
ei către beneficiari pentru adoptarea unor soluţii economice şi de administrare întemeiate.
Luând în vedere faptul că evidenţa contabilă participă, într-o măsură sau alta, practic la
toate sferele de activitate ale organizaţiei, ea îşi îndeplineşte funcţiile, in planul evidenţei,
la doua nivele:
- La nivelul înregistrării operaţiilor economice şi de sintetizare a lor în raportul
analitic situaţie in care prezintă date personalului administrativ al organizaţiei pentru
dirijarea operativă a procesului.
- La un nivel mai înalt al informaţiei când este generalizată, in expresie de cost,
in registrele de evidenţa contabilă sintetică, pentru reflectarea datelor respective in
rapoartele contabile.
Informaţia şi, îndeosebi, informaţia economică este astăzi prezentă în toate domeniile
de activitate, fiind un element indispensabil al progresului. Realităţile societăţii moderne
ne arată că odată cu dezvoltarea economiei de piaţă şi sporirea gradului de complexitate a
acesteia trebuie să se dezvolte corespunzător - ca arie, conţinut şi operativitate - şi
informaţia economică, pentru ca ea să poată furniza elementele necesare luării deciziilor, să
poată reflecta exact situaţia patrimonială a unităţilor şi rezultatele activităţii economico--
financiare.
Conducerea, în general, şi conducerea activităţii economice, în special, nu mai este
considerată numai o artă în care intuiţia joacă un rol însemnat în luarea deciziilor, ci şi o
ştiinţă de sine stătătoare. Informaţia economică ne ajută să observăm modul de utilizare a
resurselor materiale şi umane, să sesizăm şi să examinăm critic aspectele pozitive dar şi
deficienţele existente, în vederea luării măsurilor ce se impun.

5
 Valorificarea deplină a informaţiei economice se poate realiza numai in cadrul unui
sistem informaţional economic, conceput ca un ansamblu al mijloacelor şi metodelor de
obţinere, stocare şi utilizare a informaţiilor într-un anumit domeniu al activităţii social-
economice.
Funcţia de bază a oricărui sistem informaţional economic - indiferent de gradul de
complexitate şi de automatizare - este de a vehicula o cantitate raţională de informaţii, pe
baza cărora să se ia decizii economice bine argumentate pe toate treptele organizatorice.
Principala sursă de date a sistemului informaţional economic şi, totodată, una dintre
componentele de bază ale acestuia este contabilitatea. Ea este instrumentul principal de
cunoaştere, gestiune şi control al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute de către agenţii
economici.

1.1. Istoricul contabilităţii

În accepţiunea modernă, contabilitatea, rolul său reprezentativ şi multiplele funcţii în

activitatea economică, financiară şi socială are o istorie proprie, ale cărei începuturi sunt
greu de delimitat datorită trecutului îndepărtat al genezei contabilităţii.
Ceea ce constituie o certitudine este faptul că apariţia contabilităţii şi evoluţia lentă,
sinuoasă a acesteia au ca factor determinant necesitatea practică de a cunoaşte anumite
realităţi de natură economică, financiară, socială.
Apariţia contabilităţii este nemijlocită de un anumit context economico-social. A
avut la început un caracter rudimentar, care pe măsura dezvoltării a crescut rolul ei de
cunoaştere a realităţilor.
Numai experienţa practică dobândită treptat în domeniul cunoaşterii, cu ajutorul
evidenţei a creat premisele elaborării de reguli, principii şi norme cu caracter teoretic
privind contabilitatea.
Noţiunea de contabilitate în înţelesul ei de astăzi nu este echivalentă cu nici una din
însemnările sau urmele scrise folosite de unele triburi indiene, nici cu tăbliţele de lut ars,
nici cu alte însemnări descoperite în Persia, aceasta constituind etapa evidenţei
rudimentare.
Contabilitatea a început să se contureze în evul mediu odată cu apariţia
capitalismului, a extinderii economiei monetare.
Stadii superioare de dezvoltare a dus contabilitatea în unele oraşe mari ale Iatalia de
Nord - Florenţa, Veneţia la dezvoltarea afacerilor în sec.XV impunând conceperea şi
aplicarea ”metodei veneţiene” de organizare a contabilităţii.
În anul 1494 a apărut la Veneţia prima lucrare de literatură contabilă aparţinând lui
Luca Paciolo sub titlul “Summa de arithmetica, geometria, proportioni et proportionalita”
În cartea a-IX-a a acestei lucrări, denumită ” Tractatus de computis et scripuris”
descrie pentru prima dată partida dublă , care reprezintă şi astăzi una din trăsăturile
definitorii ale contabilităţii.

6
 Opera lui Paciolo a răspuns nevoilor vieţii economice, ale caselor de comerţ.,
deoarece prin partida dublă ( den. “Scrittura doppia”) se punea ordine în socotelile
afacerilor companiei, aceasta fiind apreciată ca una din cheile succesului (“Upi est non
ordo ibi est confusio).
Aplicarea metodei dublei partide începe să se generalizeze între sec. XVII-XVIII,
îndeosebi în Europa Occidentală, etapă caracterizată şi prin conturarea unei literaturi
contabile. În Italia profesia de contabil era superioară tuturor celorlalte. Contabili au
început să-şi înfiinţeze organizaţii profesionale şi păstrau secretul asupra partidei duble,
ceea ce a contribuit la creşterea prestigiului lor.
Începând cu a doua jumătate a sec XIX se remarcă dezvoltarea societăţilor pe
acţiuni, a căror conducere se separă de proprietarii acestora. Aceasta a dus la apariţia
contabilităţii de întreprindere, cu 2 circuite distincte:
 contabilitatea generală - denumită şi financiară;
 contabilitatea de gestiune (dualism contabil)- se ocupă cu calculaţia costurilor.
În primele decenii ale sec. XX contabilitatea de întreprindere începe să fie supusă
procesului de normalizare (stabilirea de reguli şi norme privind modul de organizare ala
contabilităţii)
Începând cu a doua jumătate a sec. XIX se remarcă evoluţia contabilităţii
româneşti, îndeosebi în planul literaturii contabile, care apare cu un decalaj de aproape 3
secole faţă de ţările europene occidentale, deoarece în spaţiul românesc formele economice
capitaliste au apărut cu întârziere.
Până în prima parte a sec. XVIII în ţările Române se foloseau lucrări de
contabilitate ale unor autori străini ( lucrări franceze în ţările Române, Italiene în
Moldova).
Cercetarea contabilă fundamentală are ca obiect definirea conceptelor,
principiilor, ale funcţiilor contabilităţii, ceea ce deşi nu are implicaţii directe şi certe asupra
activităţii practice contribuie la promovarea şi orientarea anumitor practici contabile.
Cercetarea contabilă aplicativă constă în studierea căilor şi modalităţilor
de perfecţionare şi inovare a mijloacelor concrete de lucru cu care operează contabilitatea,
aceasta implicând şi o confirmare a valabilităţii acestora.
Cercetarea contabilă normativă a fost propusă de Bernard Colasse în 1993.
Ea vizează procesul de normalizare a contabilităţii. Acest proces constă în stabilirea unui
ansamblu de norme şi reguli care trebuie respectate de întreprindere atât pe parcursul
desfăşurării activităţii contabile cât şi la prezentarea periodica a acestora cu ajutorul
situaţiilor contabile de sinteză (bilanţul contabil).
Aceste norme şi reguli, împreună cu metodologia de determinare, de explicare şi
evaluare a lor formează conţinutul cercetării contabile de tip normativ, care şi ea contribuie
la dezvoltarea teoriei contabile.
În ultimii 25 de ani s-a încercat o armonizare a organizării şi conducerii contabilităţii
diferitelor ţări. Acţiunea de modernizare a contabilităţii pe plan mondial şi-a propus
următoarele obiective:
- îmbunătăţirea organizării şi conducerii contabilităţii diferitelor ţări;

7
 - mai buna înţelegere a informaţiilor contabile şi controlul lor;
- compararea informaţiilor contabile în timp şi spaţiu.
Contabilitatea a ajuns la un nivel la care conceptele ei teoretice pot fi demonstrate
matematic, ceea ce îi imprimă caracterul de adevărată ştiinţă. Leonardo da Vinci menţiona:
„Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţii
matematice".
Legăturile contabilităţii cu ştiinţele tehnice au o importanţă deosebită deoarece
tehnica contabilă reflectă cu ajutorul conturilor sintetice şi analitice cheltuielile unor faze
ale proceselor tehnologice sau ale întregului proces de producţie al întreprinderii.
Organizarea şi conducerea contabilităţii se face în strânsă legătură cu tehnologia şi
organizarea tehnico-administrativă a întreprinderii.

1.2. Organizarea contabilităţii financiare a agenţilor economici din România

La organizarea contabilităţii financiare a agenţilor economici trebuie să se ţină seama

şi de clasificarea lor, potrivit legii, în unităţi mici şi mijlocii şi respectiv unităţi mari.
În categoria unităţilor patrimoniale mici şi mijlocii sunt încadrate unităţile care
îndeplinesc cumulativ două condiţii şi anume:
- numărul de angajaţi să nu depăşească cifra de 200;
- cifra de afaceri anuală să nu depăşească 2 miliarde lei.
Toate unităţile care nu se încadrează în aceste criterii sunt considerate unităţi mari.
În funcţie de gruparea unităţilor patrimoniale în cele două categorii, sistemul contabil
al agenţilor economici din România se diferenţiază în două variante si anume:
A. Varianta simplificată, ce se aplică unităţilor mici şi mijlocii şi care presupune: .
a) Utilizarea conturilor sintetice de gradul 1, simbolizate cu 3 cifre. Unităţile
respective pot folosi, dacă doresc, şi conturi sintetice de gradul II, cu 4 cifre. Uneori acest
lucru apare ca o necesitate pentru a evita ţinerea de conturi analitice pentru anumite
elemente patrimoniale.
b) Folosirea metodei inventarului intermitent pentru evidenţierea stocurilor. Se
poate utiliza pentru stocurile de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar,
animale, produse finite şi mărfuri.
- Pentru stocurile procurate din afară, costul lor de achiziţie se înregistrează direct în
conturile de cheltuieli corespunzătoare. În timpul lunii nu se folosesc conturile de stocuri.
La sfârşitul lunii se stabilesc stocurile finale prin inventariere. Cu ele se micşorează cheltu-
ielile şi se înregistrează în conturile de stocuri corespunzătoare. Stocurile finale vor deveni
stocuri iniţiale ale lunii următoare si ele se vor anula prin includerea lor pe cheltuieli la
începutul lunii următoare, cu diminuarea corespunzătoare a conturilor de stocuri.
- Pentru stocurile provenite din producţie proprie, obţinerea acestora nu se va
înregistra în contabilitatea sintetică, acest lucru făcându-se numai pentru vânzarea lor. La
sfârşitul lunii se stabilesc prin inventariere stocurile existente (adică obţinute, dar ne
vândute) care se înregistrează în conturile de stocuri corespunzătoare, concomitent cu

8
creşterea veniturilor din producţia stocată. La începutul lunii următoare înregistrarea
stocurilor în cauză se anulează.
c) Întocmirea bilanţului contabil in sistem simplificat. Deşi bilanţul simplificat
este prevăzut în legislaţia românească, el nu este încă utilizat .
B. Varianta de bază, ce se aplică de unităţile mari şi care presupune:
a) Utilizarea conturilor sintetice de gradul I (când ele nu se detaliază) şi de gradul II
prevăzute în planul de conturi.
b) Folosirea metodei inventarului permanent pentru evidenţierea stocurilor. În cazul
utilizării acestei metode, în contabilitatea sintetică stocurile procurate din afara unităţii ori
provenite din unitate se înregistrează în conturile de stocuri corespunzătoare. , Pe măsura
ieşirii lor, pe baza documentelor primare de vânzare, consum etc., se trec în creditul
conturilor de stocuri. În acest fel contabilitatea poate furniza în permanenţă. mărirea
stocurilor. Ele sunt, desigur, stocuri scriptice care periodic sunt verificate şi regularizate în
funcţie de inventarierile faptice ce se fac la locurile de depozitare.
c) Întocmirea bilanţului contabil in sistem de bază. Formularistica bilanţului, a
contului de profit şi pierdere şi anexa la bilanţ se difuzează anual agenţilor economici prin
grija Ministerului Finanţelor. Deocamdată, aşa cum s-a mai arătat, se tipăreşte şi se
difuzează tuturor agenţilor economici doar bilanţul în „sistem de bază".

1. Condiţiile şi principiile de organizare ale contabilităţii financiare

Obiectivul fundamental al contabilităţii îl reprezintă furnizarea de informaţii care să
ofere o imagine fidelă asupra situaţiei patrimoniului şi rezultatelor obţinute.
Înfăptuirea imaginii fidele de către contabilitate presupune ca informaţiile furnizate
de către aceasta să îndeplinească următoarele condiţii :
- datele contabile să fie înregistrate în contabilitate în timp util pentru a fi
prelucrate şi utilizate;
- informaţiile contabile să ofere utilizatorilor o descriere adecvată, să fie corecte
şi complete;
- contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică şi economică;
informaţiile de sinteză să servească utilizatorilor pentru luarea deciziilor economice;
- informaţiile furnizate de contabilitate să rezulte din aplicarea cu bună credinţă
a regulilor şi procedeelor contabile.
Pentru creşterea încrederii în imaginea fidelă furnizată de către contabilitate trebuie
ca la organizarea contabilităţii agenţilor economici să se ţină seama de mai multe principii,
pe care le vom prezenta în continuare:
a) Prudenţa, care impune, în esenţă, contabilizarea oricărei pierderi probabile şi ne
contabilizarea profiturilor sperate, chiar dacă acestea sunt foarte probabile. Prudenţa
presupune, printre altele, stabilirea la finele anului a unui patrimoniu real care poate fi
valorificat la preţurile pieţei libere la o anumită dată, indiferent de preţurile cu care
figurează în contabilitate.
Desfăşurarea activităţii exerciţiului curent sau anterior poate determina deprecieri,
riscuri şi pierderi posibile, generate de supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor,

9
ori de subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor. Evitarea acestor fapte, care în
ultimă instanţă ar putea duce la supraevaluarea rezultatului, impune constituirea de
provizioane, care să afecteze cheltuielile agentului economic.
Prudenţa temperează optimismul exagerat al oamenilor de afaceri şi oferă în acelaşi
timp creditorilor o marjă de siguranţă .
b) Permanenţă metodelor. Este cunoscut şi sub denumirea de principiul fixismului.
Coerenţă şi compatibilitatea informaţiilor contabile implică constanţă în aplicarea regulilor
şi procedurilor contabile de evaluare a patrimoniului precum şi în prezentarea lor prin
documentele de sinteză contabile.
Metodele de lucru contabile trebuie să rămână aceleaşi de la un exerciţiu la altul,
ceea ce asigură comparabilitatea datelor nu numai în timp; ci şi în spaţiu.
Pot totuşi să apară schimbări de metode, dacă o altă procedură se dovedeşte mai bună
pentru informarea agentului economic. In această ipoteză trebuie prezentată clar
schimbarea procedurii şi calculată influenţa ei asupra exerciţiului financiar curent.
c) Continuitatea activităţii. Activitatea unui agent economic este urmărită în
accepţiunea de continuitate, în sensul că unitatea patrimonială îşi continuă în mod normal
funcţionarea într-un viitor previzibil fără a intra în stare de lichidare sau de reducere
sensibilă a activităţii. În consecinţă, evaluarea elementelor patrimoniale este efectuată
dintr-o perspectivă continuă a activităţii unităţii. La finele anului calendaristic, considerat
un exerciţiu financiar, se întocmesc documentele de sinteză contabile prevăzute de lege.
Dacă activitatea unităţii este întreruptă în timpul anului printr-o decizie de lichidare,
continuitatea exploatării se întrerupe, la data respectivă trebuind să se întocmească
documentele de sinteză contabile corespunzătoare.
d) Independenţa exerciţiului. Este cunoscut şi ca principiul autonomiei exerciţiului.
Presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unui agent
economic pe măsura angajării acestora si trecerii lor la rezultatul exerciţiului la care se
referă.
Exerciţiile financiare au, de regulă, o durată de 12 luni.
În această perioadă efectele tranzacţiilor şi a altor operaţii economice sunt luate în
considerare din momentul în care se produc şi nu din momentul mişcării sau decontării lor.
Ca atare, cheltuielile aferente exerciţiului curent se înregistrează în contabilitatea acestor
exerciţii chiar dacă se vor plăti în exerciţiile viitoare. De asemenea, veniturile aferente
exerciţiului curent se înregistrează în contabilitatea acestor exerciţii chiar dacă încasarea
lor se va face în perioadele viitoare. Creanţele şi datoriile agentului economic a căror
facturare şi decontare se fac ulterior, vor fi reflectate în contabilitate cu ajutorul unor
conturi distincte prevăzute în planul de conturi. Ne respectarea acestui principiu
influenţează direct mărimea rezultatului financiar al exerciţiului financiar curent.
e) Intangibilitatea bilanţului de deschidere. Bilanţul de deschidere a unui nou
exerciţiu financiar trebuie să corespundă bilanţului de închidere a exerciţiului precedent.
Se interzice modificarea patrimoniului de la sfârşitul anului ce trebuie raportat la
începutul anului viitor.

10
 Orice schimbări de metodă sau corectarea unor erori trebuie să fie transparente.
Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea şi depunerea bilanţului
contabil, trebuiesc corectate în anul în care acestea se constată, prin înregistrări contabile
adecvate, bilanţurile contabile ale exerciţiilor anterioare fiind în imposibilitatea de a mai fi
modificate.
f) Ne compensarea. Presupune interdicţia compensărilor între avere şi datorii, între
drepturi şi angajamente, între elemente de activ şi de pasiv.
De asemenea, nu pot fi compensate poziţiile de cheltuieli cu cele de venituri, ori
plusurile de valoare cu minusurile de valoare, în cadrul mecanismului aplicării principiului
prudenţei.
În cazul României, care parcurge tranziţia la economia de piaţă, pentru diminuarea
blocajului financiar se pot face, temporar, compensări între creanţele şi datoriile faţă de
acelaşi terţ, dar numai pe bază de procese-verbale de compensare cu trimitere la
documentele primare care au generat asemenea creanţe şi datorii.

2. Obiectul şi metoda contabilităţii financiare a agenţilor economici

Obiectul contabilităţii financiare cuprinde reflectarea patrimoniului întreprinderilor si
a rezultatelor mişcării acestuia.
Patrimoniul întreprinderii' este reflectat de contabilitate sub aspectul componenţei lui
cu ajutorul posturilor de activ si sub aspectul provenienţei lui cu ajutorul posturilor de
pasiv.
În funcţie de structura activelor şi pasivelor putem prezenta patrimoniul întreprinderii
reflectat în bilanţul contabil sub următoarea grupare:
a) Posturi de activ, formate din: active fixe, stocuri, valori realizabile, valori
disponibile.
. Activele fixe sunt reprezentate de imobilizările corporale, necorporale şi financiare.
. Stocurile reflectă materiile prime, materialele, produsele finite, mărfurile si alte
active circulante materiale.
. Valorile realizabile sunt constituite din creanţe în favoarea întreprinderii, respectiv
din active în curs de decontare sau încasare. . Valorile disponibile sunt cunoscute ca active
băneşti, respectiv mijloace de trezorerie.
b) Posturi de pasiv, formate din: capitaluri proprii, datorii pe termen lung şi datorii pe
termen scurt.
- Capitalurile proprii sunt formate din contribuţiile asociaţilor şi acţionarilor la
formarea capitalului social, rezervele de capital, rezultatele exerciţiilor integrate
capitalurilor precum şi surse asimilate celor proprii, cum sunt subvenţiile pentru investiţii.
- Datoriile pe termen lung sunt reprezentate de creditele bancare şi împrumuturile de
la alte persoane juridice şi fizice a căror rambursare depăşeşte, de regulă, un an de zile.
- Datoriile pe termen scurt sunt cunoscute ca pasive stabile provenite din activitatea
curentă.
În afara patrimoniului bilanţier, contabilitatea financiară are în obiectul său de studiu
şi cheltuielile şi veniturile întreprinderii. Ele se urmăresc într-o structură adecvată, iar la

11
sfârşitul exerciţiului soldul obţinut din compensarea lor influenţează capitalurile proprii ale
întreprinderii.
În normele celei de a 4-a directive europene se menţionează ca obiectul contabilităţii
unei întreprinderi este de a „furniza documente de sinteză care să ofere o imagine fidelă a
patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatului, în sco pul furnizării de informaţii utile
ansamblului de utilizatori atunci când acestia iau decizii economice''.
Contabilitatea financiară îşi realizează sarcinile ce derivă din obiectul ei prin
intermediul metodei contabilităţii, care utilizează mai multe elemente de bază specifice
acesteia, cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de procedee ale metodei
contabilităţii.
Metoda contabilităţii financiare este definită ca fiind totalitatea principiilor şi
procedeelor (contul, balanţa de verificare, bilanţul, inventarierea, evaluarea, calculaţia şi
documentele) folosite de contabilitate pentru reflectarea şi controlul tuturor elementelor ce
se includ în obiectul ei.
Principiile şi procedeele care formează metoda contabilităţii financiare sunt, în
generai, aceleaşi în diferitele contabilităţi naţionale. Diferă modul lor de aplicare, ele
putând fi influenţate de normele contabile legiferate în cadrul fiecărei ţări, de
particularităţile diferitelor sectoare economice şi de metodele contabile adoptate şi făcute
cunoscute ca aplicabile de fiecare întreprindere.

3. Sistemul de contabilitate al agenţilor economici din România

Tranziţia României la economia de piaţă necesită profunde reforme economice,
printre care şi un sistem contabil pentru agenţii economici, care să răspundă noilor cerinţe
impuse acestora.
În majoritatea ţărilor Europei continentale acţiunea de organizare a contabilităţii,
având la bază norme contabile armonizate, s-a concretizat în elaborarea unor Planuri
Contabile Generale. Ele au devenit principalele instrumente ale normalizării contabile în
ţările în care s-au elaborat.
În România, ţară aflată în tranziţie spre o economie de piaţă, preocupările privind
modernizarea contabilităţii agenţilor economici nu s-au concretizat în elaborarea unui plan
contabil general, ci în emiterea unor, acte normative care formează un tot unitar cunoscut
sub denumirea de Sistem contabil al agenţilor economici din România. Acesta cuprinde:
Legea contabilităţii nr.82/1991, Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii, Planul de
conturi şi Normele de utilizare ale acestuia etc.
Sistemul de contabilitate românesc aplicabil de la 1 ianuarie 1994 s-a inspirat din
planurile contabile generale ale ţărilor vest-europene, în special din cel francez şi se
bazează pe normele contabile internaţionale, care au fost adaptate cerinţelor şi experienţei
practice româneşti. În speranţa că în viitorul apropiat sistemul contabil românesc se va
concretiza într-un ansamblu legislativ coerent şi funcţional de tipul „Planului Contabil
General".
Ca structură un plan contabil general cuprinde 3 părţi şi anume:
1. Generalităţi, în structura cărora distingem 3 secţiuni şi anume:

12
 a) Dispoziţii generale, care prevăd, în mod sintetic, norme privind: -
principiile generale ale contabilităţii;
- registrele de contabilitate, respectiv instrumentele de lucru ale
contabilităţii;
- regulile de înregistrare în conturi;
- prevederi privind folosirea calculatoarelor electronice la
prelucrarea datelor contabile.
Astfel de norme sunt prevăzute pentru contabilitatea românească în Regulamentul
pentru aplicarea Legii contabilităţii.
b) Legislaţia românească nu cuprinde în mod expres un glosar anume de termeni,
dar literatura de specialitate pune la dispoziţia celor interesaţi dicţionare cu termeni
financiari-contabili.
c) Planul de conturi, reprezentat de un tablou al conturilor sintetice ce trebuiesc
folosite de unităţile economice
2. Contabilitatea financiară, numită şi generală, în care se înregistrează toate
operaţiile care afectează patrimoniul întreprinderilor spre a determina rezultatele financiare
ale acestora.
Datorită faptului că obiectul său este omogen, fără diferenţe apreciabile de la o
unitate la alta, face ca în practică contabilitatea financiară să fie unitară şi în acelaşi timp
obligatorie.
Prezintă un interes major pentru stat, care vrea să controleze aplicarea metodelor de
evaluare a diferitelor elemente ale patrimoniului şi stabilirea rezultatelor ce formează baza
de determinare a impozitelor pretinse de fisc.
Contabilitatea financiară prezintă următoarele caracteristici:
- se realizează după o schemă normalizată, respectiv unitară, impusă de către
autorităţile fiscale şi de cerinţele de control ale statului;
- este organizată în vederea prezentării patrimoniului organismelor şi
persoanelor externe;
- prezintă patrimoniul unităţilor într-o viziune globală, nepropunându-şi
furnizarea unor informaţii de detaliu;
- din raţiuni juridice şi fiscale, rezultatele financiare au în vedere, de regulă, un
ciclu de un an.
Contabilitatea financiară are si anumite limite si anume:
- nu permite decât comparări în timp şi în spaţiu (între întreprinderi) ale
rezultatului global şi ale bilanţului contabil;
- rezultatul global, calculat provizoriu lunar şi definitivat anual, nu este
suficient pentru a conduce bine gestiunea întreprinderii.
Nu permite cunoaşterea contribuţiei fiecărui produs sau sector de activitate la
rezultatele financiare ale întreprinderii.
Aceste limite ale contabilităţii financiare sunt suplinite de contabilitatea de gestiune.
Contabilitatea financiară formează obiectul a 3 secţiuni si anume:
a) Reguli de evaluare a patrimoniului şi de determinare a rezultatelor financiare

13
 Evaluarea elementelor patrimoniale care constituie obiectul contabilităţii financiare
se face pe baza unor reguli bine precizate, ce sunt o consecinţă a aplicării principiului
prudenţei.
Pentru determinarea rezultatelor financiare sunt definite reguli precise privind
structurarea veniturilor şi a cheltuielilor precum şi modalitatea determinării rezultatului
exerciţiului.
b) Gruparea conturilor din contabilitatea financiară
Conturile contabilităţii financiare se grupează pe clase de conturi care, la rândul lor,
pot fi structurate astfel:
Conturi bilanţiere, respectiv conturi ce reflectă posturi de bilanţ, în care se
înregistrează operaţiile economice ce modifică patrimoniul unităţii. Conturile de bilanţ sunt
cuprinse în 5 clase şi anume:
- clasa 1 : Conturi de capitaluri;
- clasa 2 : Conturi de imobilizări;
- clasa 3 : Conturi de stocuri şi producţie în curs de execuţie;
- clasa 4 : Conturi de terţi;
- clasa 5 : Conturi de trezorerie.
La sfârşitul exerciţiilor financiare conturile din aceste clase de conturi pot avea
solduri debitoare sau creditoare, ori pot fi soldate. Soldurile debitoare sau creditoare se
preiau în bilanţul contabil la finele perioadelor pentru care se întocmeşte această lucrare de
sinteză contabilă.
Funcţia contabilă a conturilor este dată de poziţia lor în bilanţ. Se au în vedere
regulile universale de funcţionare a conturilor de activ şi pasiv.
Conturi de rezultate, cuprinse în clasele:
- clasa 6: Conturi de cheltuieli;
- clasa 7: Conturi de venituri.
Aceste conturi servesc la determinarea rezultatelor financiare. La finele exerciţiilor
financiare soldurile lor se închid printr-un cont de rezultate financiare, care va apare în
bilanţul contabil.
Conturi speciale, cuprinse în clasa a 8-a a planului de conturi, clasă ce poartă aceeaşi
denumire şi care servesc la:
- înregistrarea drepturilor şi obligaţiilor formate din angajamente acordate şi
angajamente primite precum şi alte valori extrapatrimoniale, care pot duce ulterior la
modificarea mărimii sau structurii patrimoniului întreprinderii;
- preluarea soldurilor conturilor bilanţiere la deschiderea şi închiderea fiecărui
exerciţiu financiar.
Conturile din prima categorie funcţionează în partidă simplă (fără folosirea de
conturi corespondente), iar cele din a doua categorie funcţionează în partidă dublă (cu
folosirea conturilor bilanţiere ce au sold la începutul şi sfârşitul fiecărui exerciţiu
financiar).
c) Documentele de sinteză contabilă
Ele se prezintă sub formă de:

14
 - bilanţ contabil anual, care se compune din:
- bilanţul propriu-zis;
- contul de profit şi pierdere;
- anexa la bilanţ;
- raportul de gestiune.
- raportare contabilă semestrială, care se compune din:
- rezultatele financiare;
- situaţia patrimoniului;
- anexa;
- raportul de gestiune.
Documentele de sinteză contabile anuale si semestriale se întocmesc în mod
obligatoriu de către toţi agenţii economici, indiferent de forma lor de organizare şi tipul de
proprietate.

4. Contabilitatea de gestiune.
Mai poate fi definită şi contabilitate analitică sau contabilitatea exploatării.
Conducerea ei nu este, în general, obligatorie pentru întreprinderi, dar este utilă, fiind
considerată în fapt contabilitatea activităţii de producţie.
Caracteristicile contabilităţii de gestiune pot fi formulate astfel:
a) Are ca obiect gestiunea internă a patrimoniului. Ea oferă un avantaj de soluţii
pentru gestionarea concretă a întreprinderii;
b) Este o contabilitate suplă, adică adaptabilă la toate întreprinderile oricare ar fi
mărimea, activitatea şi structura lor;
e) Este condusă cu o periodicitate variabilă, adesea legată de ciclul de exploatare;
d) Acoperă insuficienţele contabilităţii financiare în materie de gestiune internă a
unităţii.
Operaţiile înregistrate în contabilitatea de gestiune se împart în două categorii:
a) Operaţii preluate din contabilitatea financiară, cum sunt cheltuielile de exploatare,
veniturile din exploatare etc.
Aceste operaţii sunt supuse unei duble înregistrări şi anume: în contabilitatea
financiară, într-o formă generalizată; în contabilitatea de gestiune, într-o formă detaliată.
b) Operaţii înregistrate în mod exclusiv în contabilitatea de gestiune, care se referă la
transformările ce au loc în cadrul procesului de exploatare.
La începutul aplicării noului sistem de contabilitate în România, contabilitatea de
gestiune are ca obiect în principal calculaţia costurilor, fiind prevăzute în acest scop conturi
adecvate ce fac parte din clasa a 9-a a planului de conturi, respectiv „Conturi de gestiune".
Agenţii economici pot extinde obiectul contabilităţii de gestiune în funcţie de
specificul activităţii lor şi necesităţile proprii ale acestora. Astfel, cu ajutorul acesteia se pot
urmări venituri-le şi rezultatele analitice ale activităţii de exploatare, precum şi execuţia
bugetelor de venituri şi cheltuieli.

5. Modalităţile ţinerii contabilităţii financiare a agenţilor economici

15
 Modalităţile tinerii contabilităţii financiare a agenţilor economici sunt
prevăzute prin lege şi ele pot fi următoarele:
a) Prin compartimente distincte, conduse de către directorul financiar-contabil,
contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste
persoane trebuie să posede studii economice superioare.
Compartimentele financiar-contabile se întâlnesc la întreprinderile mijlocii şi mari.
Ele sunt constituite dintr-un grup stabil de persoane subordonate unui conducător unic ce
au atribuţii cu caracter permanent în domeniul financiarcontabil.
Încadrarea cu posturi a compartimentelor nu este prevăzută expres în legislaţie, dar
considerăm că numărul minim ar trebui să fie de două posturi. Conducătorul
compartimentului financiar-contabil răspunde, împreună cu persoanele din subordine, de
ţinerea contabilităţii potrivit legii.
b) Prin persoane juridice autorizate, reprezentate de societăţi comerciale, înfiinţate
în baza legislaţiei româneşti; care au ca obiect ţinerea contabilităţii pentru terţi şi care sunt
autorizate în acest scop de Corpul experţilor contabili şi contabililor autorizaţi din
România. Aceste unităţi sunt înscrise în Tabloul experţilor contabili şi contabililor
autorizaţi, publicat în Monitorul Oficial al României.
Răspunderea pentru ţinerea corectă şi la zi a contabilităţii revine persoanei juridice
autorizate.
c) Prin persoane fizice, după cum urmează:
- persoane fizice autorizate, adică cele care au calitatea de contabil autorizat sau
expert contabil. O asemenea calitate se atribuie de către comisiile stabilite prin ordin
comun al ministrului finanţelor şi al ministrului educaţiei naţionale, pe baza examenelor
organizate de Corpul experţilor contabili şi contabililor autorizaţi din România (CECCAR).
Aceste persoane pot să execute lucrări în domeniul contabilităţii în baza unui
contract de muncă (deci în regim de angajare) sau pot încheia contracte de prestări servicii
cu agenţii economici beneficiari. Ele ţin. contabilitatea potrivit legii, întocmesc bilanţ
contabil şi răspund de lucrările executate.
- persoane fizice calificate, adică cele cu pregătire economică superioară sau medie,
dar care n-au dobândit calitatea de expert contabil sau contabil autorizat. În această
categorie, intră economiştii indiferent de specialitatea dobândită în facultate, contabilii sau
alte calificări asimilate, care au urmat şcoli medii economice sau şcoli postliceale
economice recunoscute de Ministerul Educaţiei Naţionale, în care au avut ca disciplină de
studiu contabilitatea.
Ele pot ţine contabilitatea şi întocmi bilanţ contabil numai dacă sunt angajate ale
unităţilor economice potrivit legii. Răspunderea pentru conducerea corectă a contabilităţii
şi întocmirii bilanţului contabil revine, în toate cazurile, persoanelor fizice calificate la care
ne-am referit precum şi patronului.
- persoane fizice care nu au calificare necesară în domeniul contabilităţii, adică
au alte calificări decât cele specifice economiştilor, contabililor sau celor asimilaţi acestora.
Ele pot conduce contabilitatea agenţilor economici după cum urmează :

16
 - la unităţi mici cu cifre de afaceri anuale sub 100 milioane lei, acestea pot
întocmi şi bilanţul contabil. Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii
revine integral patronului;
- la unităţile care depăşesc cifra de afaceri anuală de 100 milioane lei, care nu
au angajat personal calificat şi nu apelează la persoane fizice şi juridice autorizate. În
aceste cazuri asemenea persoane ţin doar contabilitatea unităţilor pe răspunderea
patronului. Întocmirea bilanţului contabil la aceste unităţi se faee de către persoane fizice
sau juridice autorizate (înscrise în Tabloul Corpului experţilor contabili şi contabililor
autorizaţi), pe bază de contracte de prestări servicii, care îşi asumă răspunderea nu numai
pentru completarea formularelor de bilanţ, ci şi pentru realitatea datelor ce fac obiectul
raportării contabile.
Din cele arătate se desprind câteva concluzii de care trebuie să ţină seama
conducătorii unităţilor, şi anume:
- răspunderea pentru organizarea contabilităţii, potrivit legii, revine
administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului;
- răspunderea pentru ţinerea contabilităţii revine acestora numai când unitatea
nu are compartiment financiar-contabil şi nu foloseşte persoane fizice şi juridice autorizate.

6. Forme de înregistrare contabilă

Forma de înregistrare contabilă constituie unul din principalele instrumente
(mijloace) ale contabilităţii agenţilor economici. Ea asigură înregistrarea documentelor
primare şi centralizatoare în ordine cronologică (în ordinea documentelor sau numărului de
ordine al acestora) şi sistematică (după natura şi felul lor) privitoare la toate operaţiile
economice ale unităţii.
O formă de înregistrare contabilă presupune îmbinarea următoarelor elemente:
- formularistica de lucru utilizată;
- modul de completare a formularisticii utilizate;
- tehnica de calcul folosită.
Întreprinderile mari utilizează conturi de gradul I în cazul când acestea nu se
detaliază pe conturi de grad superior, şi conturi de gradul II pentru acele conturi de gradul I
care se dezvoltă pe conturi de grad superior.
În decursul timpului, formele de înregistrare contabilă au evoluat, s-au perfecţionat
continuu. În prezent, formele de înregistrare contabilă cu cea mai mare răspândire în
unităţile economice din ţara noastră sunt:
- forma de înregistrare contabilă „maestru-şah";
- forma de înregistrare contabilă „pe jurnale";
- forma de înregistrare contabilă adaptată la echipamentele moderne de
prelucrare a datelor.
a) Forma de înregistrare contabilă „maestru-şah"
Se aplică încă într-un mare număr de unităţi, fiind apreciată ca o formă de
înregistrare simplă, uşor accesibilă lucrătorilor contabile. Are o productivitate a muncii

17
redusă deoarece se bazează pe înregistrarea bilaterală în conturi a operaţiilor economice,
respectiv atât în debitul cât şi în creditul conturilor, fiecare având şi conturi corespondente.
Formularistica de lucru utilizată este formată din: note de contabilitate, jurnalul de
înregistrare, registrul jurnal, fişe sintetice şah, fişe de cont analitic, balanţa de verificare,
bilanţul contabil, registrul inventar.
În figura nr. 1.1 se redă schema realizării contabilităţii în forma de înregistrare
contabilă „maestru-şah".

Figura nr. 1.1. Schema realizării contabilităţii în forma de înregistrare contabilă

"maestru şah"

b) Forma de înregistrare contabilă „pe jurnale"

Asigură înregistrarea operaţiilor economice în mod cronologic şi sistematic, direct
din documentele primare şi centralizatoare în jurnal, care constituie instrumentul de lucru
de bază în această formă de înregistrare contabilă.
Prezintă avantajul că înregistrarea operaţiilor economice se face unilaterâl, adică o
singură dată în creditul conturilor, în corespondenţă cu conturile debitoare.
Formularistica de lucru utilizată este formată din: jurnale, registru jurnal, situaţii
auxiliare, fişe de cont analitice, balanţe de verificare, bilanţul contabil, registrul inventar.
În figura nr. 1.2 se redă schema realizării contabilităţii în forma de înregistrare
contabilă „pe jurnale".

18
 Figura nr. 1.2. Schema realizării contabilităţii în forma de înregistrare contabilă „pe
jurnale"

c) Forma de înregistrare contabilă adaptată la echipamentele moderne de

prelucrare a datelor

Ca urmare a creşterii gradului de dotare a economiei naţionale cu echipamente

moderne de prelucrare a datelor, tot mai multe unităţi trec de la formele clasice de
înregistrare contabilă la forme moderne, adaptate calculatoarelor electronice. Acestea au în
vedere, în general, aceleaşi formulare de lucru specifice formelor de înregistrare contabilă
clasice, pe care le adaptează posibilităţilor de lucru ale calculatoarelor electronice.
Prin Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii se precizează că persoanele fizice
şi juridice care utilizează sisteme de prelucrare automată a datelor au obligaţia să asigure
respectarea normelor contabile, stocarea, păstra rea sub forma suporturilor tehnici şi
controlul datelor înregistrate în contabilitate.
Potrivit aceluiaşi regulament registrele de contabilitate (formularistica de lucru),
precum şi documentele justificative care au stat la baza înregistrării lor în contabilitate se
păstrează în arhiva unităţilor timp de 10 ani, cu excepţia statelor de salarii care se păstrează
timp de 50 de ani.

1.3. Sfera de acţiune a contabilităţii financiare

Sfera de acţiune a contabilităţii financiare o reprezintă unitatea patrimonială. Acele

persoane juridice şi fizice care desfăşoară activităţi economice în scopul obţinerii de profit

19
se numesc agenţi economici. Ei au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea
proprie a patrimoniului.
În România, obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii proprii revine
următorilor agenţi economici:
a) Regiile autonome, care se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale
economiei naţionale şi au ca obiect exploatarea şi valorificarea în scopul obţinerii de profit
a unor bunuri aflate în proprietatea statului.
b) Societăţile comerciale, care sunt unităţi patrimoniale cu personalitate juridică
înfiinţare prin acte administrative sau prin asociere de persoane fizice sau juridice în scopul
fabricării unor produse, comercializării bunurilor, executării de lucrări sau prestării de
servicii.
Se cunosc două tipuri de societăţi comerciale: de persoane şi de capital.
Societăţile de persoane sunt:
- Societatea în nume colectiv, ce se constituie dintr-un singur fel de asociaţi,
aportul lor sub formă de părţi sociale fiind netransmisibil. Obligaţiile sociale sunt garantate
cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;
- Societatea în comandită simplă, ce se constituie din două categorii de asociaţi:
comanditaţi, care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale şi comanditari, care
răspund numai până la limită aportului lor de capital şi nu au dreptul să participe la
administrarea societăţii.
Societăţile de capital sunt:
- Societatea în comandită pe acţiuni al cărei capital social este împărţit pe
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, cu răspunderea
nelimitată şi solidară a acţionarilor comanditaţi şi cu răspunderea numai în limita acţiunilor
subscrise şi deţinute a comanditarilor;
- Societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social, iar acţionarii sunt obligaţi să răspundă în limita capitalului subscris şi concretizat în
acţiuni. Acţiunile se pot transmite prin vânzare-cumpărare.
O formă aparte de societate comercială este societatea cu răspundere limitată, în a
cărei funcţionare se regăsesc atât elemente de la societăţile de persoane cât şi de la cele de
capital. Obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar asociaţii răspund numai
în limita aportului de capital. Capitalul social este divizat în părţi sociale netransmisibile
altor persoane.
c) Societăţile agricole, care au ca obiect exploatarea agricolă a pământului,
uneltelor, animalelor şi realizarea de investiţii în interes agricol.
d) Organizaţiile cooperatiste, adică persoanele juridice constituite prin asocierea
membrilor săi pentru muncă în comun după reguli statutare specifice de administrare şi
repartizare a rezultatelor financiare. Este cazul organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti,
organizaţiilor cooperaţiei de consum şi de credit.
e) Persoanele fizice, care au calitatea de comerciant, adică acele persoane care
efectuează acte de comerţ (cumpărare-vânzare de mărfuri, operaţiuni de asigurare,
transport de mărfuri şi călători etc.) şi sunt înscrise la Registrul Comerţului, potrivit legii.

20
 Trebuie făcută o distincţie clară între problemele cercetării contabile care derivă din
obiectul contabilităţii şi problemele pe care le ridică contabilitatea ca tehnică de
investigare. Aceste două aspecte ale contabilităţii sunt inseparabile şi se condiţionează
reciproc, unul arată modul de cercetare al obiectului contabilităţii, iar celălalt arată
mijloacele de acţiune, respectiv, procedeele tehnice de lucru. In orice caz, aspectele
teoretice legate de tehnica contabilă nu trebuie confundate cu munca de investigare
ştiinţifică care decurge din obiectul contabilităţii. Stabilirea obiectului de studiu al unei
discipline ştiinţifice indică în mod precis şi sfera preocupărilor ştiinţifice şi fixează locul pe
care îl ocupă disciplina respectivă în procesul cunoaşterii ştiinţifice.
În primul rând, în sfera cercetării se cuprind toate problemele legate de starea şi
mişcarea patrimoniului unităţilor economice şi sociale studiate sub aspectul eficienţei
economice. Ca atare, finalizarea muncii de cercetare contabilă se concretizează în
răspunsul fundamentat ştiinţific pe care contabilitatea trebuie să-l dea întrebării dacă un
proces de exploatare este justificat din punct de vedere economic, adică dacă veniturile
obţinute acoperă cheltuielile efectuate şi aduc un profit întreprinzătorului.
În al doilea rând, cercetarea contabilă este strâns legată de aspectele tehnice,
tehnologice şi organizatorice ale exploatării factorilor de producţie. În elaborarea
problemelor contabilitatea foloseşte tehnica sa proprie cu ajutorul căreia cunoaşte
activitatea economică desfăşurată şi rezultatele obţinute. Se poate afirma că cercetarea
contabilă derivă din conţinutul cercetării din domeniul tehnic, tehnologic şi organizatoric şi
în acelaşi timp constituie punctul de plecare pentru cercetarea contabilă. Cercetarea
contabilă devine tot mai necesară şi mai importantă pe măsură ce unităţile economice sunt
tot mai mari, iar procesele de producţie tot mai complexe.
În al treilea rând, cercetarea contabilă este chemată să demonstreze rezultatele
întregii activităţi economice şi să arate factorii care le-au determinat. Prin informaţiile
furnizate de contabilitate se poate efectua controlul îndeplinirii obiectivelor stabilite în
conformitate cu cerinţele creşterii economice.
În al patrulea rând, este de subliniat faptul că multe din problemele cercetării
contabile se interferează cu cele de cercetare ale altor ştiinţe tehnice sau economice (fiind
grefate pe acelaşi patrimoniu), cu care trebuie să colaboreze în soluţionarea lor. Fiecare
dintre ele cercetează acelaşi patrimoniu dintr-un unghi de vedere, specific fiecărei
discipline ştiinţifice.
Sfera de aplicare a contabilităţii are două dimensiuni, una pe orizontală şi una pe
verticală. In ceea ce priveşte prima dimensiune, contabilitatea cercetează starea şi mişcarea
patrimoniului unităţilor economice şi sociale ca celule de bază ale economiei. Cât priveşte
a doua dimensiune, sfera de cercetare a contabilităţii pe verticală, aceasta are în vedere
circumscrierea contabilităţii pe treptele organizatorice ierarhic superioare ale economiei.
Prin centralizarea datelor contabile obiectul contabilităţii se extinde dincolo de limitele
unităţilor economice şi sociale. Ea cuprinde deci, existenţa, mişcarea şi transformarea
patrimoniului, rezultatul final, inclusiv controlul mişcării şi transformării acestuia pe
ramuri de activitate şi pe scara întregii economii până la nivelul economiei naţionale. Prin
centralizarea datelor contabilităţii unităţilor patrimoniale, acestea se varsă în „albia"

21
comună a economiei naţionale. Unităţile economice şi sociale ca celule de bază ale
economiei naţionale nu pot fi privite izolat, rupte din angrenajul din care fac parte, ca
urmare, este firesc ca situaţia economică şi financiară a unităţilor patrimoniale oglindită în
contabilitate să fie reflectată în formă concentrată prin indicatori sintetici până la nivelul
economici naţionale.

1.4. Relaţiile contabilităţii cu celelalte ştiinţe

În calitatea ei de disciplină ştiinţifică, contabilitatea constituie un sistem de

cunoaştere privind evidenţa, calculul, analiza şi controlul în expresie valorică a stării de
mişcare a patrimoniului unei persoane fizice sau juridice. Prin realizarea obiectului său de
cercetare, contabilitatea descoperă raporturile între componentele patrimoniului şi pe
această bază furnizează cunoştinţe privind modul de gestionare şi dezvoltare a acestuia.
Contabilitatea face parte din grupa ştiinţelor sociale. Corespunzător naturii economice a
obiectului ei de studiu, contabilitatea se încadrează în sistemul ştiinţelor economice, iar
specializarea ei în probleme informaţionale şi de gestiune a patrimoniului o încadrează în
grupa ştiinţelor economice funcţionale.
Contabilitatea are strânse legături cu economia politică, lucru ce rezultă din
studierea aceluiaşi obiect - patrimoniul - însă din puncte de vedere diferite. In timp ce
contabilitatea înregistrează, prelucrează, analizează şi controlează starea şi mişcarea
elementelor patrimoniale, economia politică studiază condiţiile sociale de producţie,
descoperind legile care guvernează producţia şi schimbul bunurilor materiale în societatea
omenească. În toate cazurile, cercetarea contabilă se bazează pe conţinutul categoriilor
economice definite de economia politică, cum sunt: marfă, bani, valoare etc. ar legăturile
dintre fenomenele şi procesele economice descoperite de contabilitate sunt demonstrate pe
baza legilor descoperite de economia politică, acestea constituind baza teoretică a
contabilităţii.
Studiind starea şi mişcarea patrimoniului agenţilor economici, contabilitatea are
strânse legături cu disciplinele economice naţionale care sunt: ştiinţa managementului
economic, ştiinţa financiară, analiza activităţii economice şi controlul activităţii
economice. Analiza activităţii economice, constituie o continuare contabilităţii ca
disciplină aplicativă, în sensul folosirii datelor ei ca sursă documentară principală în
realizarea obiectului ei de studiu. În procesul analizei şi controlului, datele contabile sunt
prelucrate şi interpretate după metode proprii ale fiecărei discipline în parte, elaborându-se
în baza lor măsurile necesare pentru perfecţionare activităţii economice a unităţilor supuse
controlului şi analizei. Astfel, analiza şi controlul creează condiţii pentru finalizarea datelor
şi valorificarea lor multilaterala, iar informaţiile economice şi financiare furnizate de
contabilitate se întregesc şi se desăvârşesc.
Contabilitatea are relaţii cu statistica, atât pe plan teoretic cat şi ca activitate
practică. Din punct de vedere teoretic contabilitatea ţine seama de cerinţele statisticii, la

22
elaborarea categoriilor proprii acesteia, iar din punct de vedere practic, contabilitatea pune
la dispoziţia statisticii un volum important de date pe care aceasta le prelucrează şi le
generalizează după metodele ei proprii.
Contabilitatea are relaţii cu dreptul, atât pe plan teoretic cât şi practic.
Pe plan teoretic reamintim ca patrimoniul ca obiect al contabilităţii este definit ca fiind
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică aparţinând titularului de
patrimoniu precum şi bunurile la care se refera. Bunurile economice care formează activul,
şi relaţiile de drepturi şi obligaţii cu privire la aceste bunuri care formează pasivul,
constituie conţinutul teoriei juridice a activului şi pasivului.
Din punct de vedere practic, contabilitatea prin înregistrările sale evidenţiază raporturile
juridice dintre stat şi agenţii economici, drepturile şi obligaţiile reciproce dintre agenţii
economici, persoane fizice şi/sau juridice ce apar ca urmare a desfăşurărilor proceselor
economice. În contabilitate se oglindeşte şi modul cum sunt respectate normele de drept;
disciplina financiară, disciplina muncii, disciplina contractuală etc. Din aceasta cauză,
contabilitatea prezintă importanţă deosebita pentru organele de drept, datele ei constituind
forţa probantă in justiţie in stabilirea adevărului în cazul litigiilor patrimoniale.
Contabilitatea are strânse legături cu matematica, întrucât totalitatea modificărilor pe
care le produc operaţiile economice, prelucrate şi interpretate după metode proprii ale
fiecărei discipline în parte, elaborându-se în baza lor măsurile necesare pentru
perfecţionarea activităţii economice a unităţilor supuse controlului şi analizei. Astfel,
analiza şi controlul creează condiţii pentru finalizarea datelor şi valorificarea lor
multilaterală, iar informaţiile economice şi financiare furnizate de contabilitate se întregesc
şi se desăvârşesc.
Relaţiile strânse şi utilizarea unor instrumente şi procedee matematice, au determinat pe
unii autori să considere contabilitatea ca fiind o ramură a matematicii.
După Luca Paciolo, primul autor al unei cărţi de contabilitate, care a încadrat
tratatul său de contabilitate în partidă dublă, 1494, în lucrarea “Summa de arithmetica,
geometria, proportioni et proportionalita”, aproape toţi autorii care au urmat, au făcut
acelaşi lucru. Alţii au mers mai departe şi au fundamentat anumite teorii matematice ale
conturilor. Astfel, se pot menţiona: teoria matematică a contabilităţii şi conturilor susţinute
de Girlamo Cardano în 1539 în lucrarea sa „Practicae mathematicae ", P. Bouchet în 1832
care fundamentează partida dublă cu ajutorul ecuaţiilor, iar apoi Giovani Rossi în 1889
lucrarea „La teoria matematica della scittura doppia ", care face acelaşi lucru.
Contabilitatea nu este matematică. Faptul utilizării de către contabilitate a
raţionamentului, a unor instrumente, procedee şi metode matematice, nu imprimă
contabilităţii caracterul de matematică aplicată şi nu schimbă sau explică conţinutul
metodei contabilităţii.
Contabilitatea a ajuns la un nivel la care conceptele ei teoretice pot fi demonstrate
matematic, ceea ce îi imprimă caracterul de adevărată ştiinţă. Leonardo da Vinci menţiona:
„Nici o cercetare umană nu se poate numi ştiinţă adevărată dacă nu trece prin demonstraţii
matematice".

23
 Legăturile contabilităţii cu ştiinţele tehnice este o tehnica contabilă reflectă cu
ajutorul conturilor sintetice şi analitice cheltuielile unor faze ale proceselor tehnologice sau
ale întregului proces de producţie al întreprinderii.
Organizarea şi conducerea contabilităţii se face în strânsă legătură cu tehnologia şi
organizarea tehnico-administrativă a întreprinderii.

1.5. Norme internaţionale contabile

Începând cu 1 ianuarie 1994, persoanele juridice sau fizice care exercită acte de
comerţ şi sunt înmatriculate la Oficiul Registrului Comerţului (ORC) trebuie să-şi
organizeze şi să conducă o contabilitate proprie, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi
să respecte regulamentul de aplicare a acesteia cât şi a planului de conturi general şi a
normelor de utilizare a acestuia, aprobate de Guvernul României prin HG nr.
704/14.12.1993. În acest fel, legislaţia României s-a pus în concordanţă cu prevederile
Directivei a IV-a a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi cu standardele de
contabilitate internaţionale. S-au asigurat, totodată, posibilităţi superioare de reflectare în
contabilitate a operaţiunilor economico-financiare specifice economiei de piaţă.
Normalizarea contabilităţii pe plan mondial a necesitat luarea în considerare a unui
sistem de adaptări a regulilor internaţionale de organizare şi conducere a contabilităţii la
specificul fiecărei ţări şi respectiv a unităţilor economice componente. Un asemenea sistem
a avut în vedere:
- nevoile de informaţii economice ale unităţilor ce compun economia fiecărei
tării;
- specificul diferitelor sectoare de activitate;
- evoluţiile doctrinare ale teoriei contabile pe plan naţional şi internaţional.
Pentru coordonarea acţiunii de armonizare, respectiv de normalizare a contabilităţii
pe plan mondial s-a înfiinţat în anul 1973 Comitetului Internaţional de Standarde Contabile
(I.A.S.C.). Acesta elaborează şi difuzează norme contabile internaţionale ţărilor membre.
Fiecare ţară care face parte din I.A.S.C. are obligaţia să recomande aceste norme agenţilor
economici din ţara respectivă. Ele pot fi aplicate de agenţii economici în forma
recomandată sau adaptate la specificul lor prin grija şi avizul organismelor naţionale cu
atribuţii în domeniul contabilităţii. Comitetului Internaţional de Standarde Contabile
(I.A.S.C.) are ca obiectiv şi asigurarea posibilităţilor de comparare a bilanţurilor contabile
din România cu cele din alte ţări.
Pe plan european preocupările de armonizare a contabilităţii diferitelor ţări sunt mai
vechi. În anul 1968 s-a difuzat ţărilor membre ale Pieţei Comune un Cadru Contabil
General. În anul 1978 s-a emis Directiva a IV-a cu aplicare în ţările Pieţei Comune, prin
care se stabilesc documente de sinteză contabile aproximativ similare şi reguli de evaluare
a patrimoniului.

24
 În vederea armonizării contabilităţii grupurilor economice care au sub controlul lor
filiale cu activităţi economice s-a emis Directiva a VII-a care prevede reguli de întocmire a
bilanţurilor contabile şi a folosirii conturilor de consolidare de către astfel de unităţi.
Pentru ţările Pieţei Comune s-a mai emis în anul 1983 Directiva a VIII-a prin care se
stabilesc principii-de unificare a conturilor folosite, cu scopul de a fi preluate şi adaptate de
fiecare ţară.
Pe baza acestor directive ţările vest-europene au emis, prin grija organismelor
contabile naţionale, norme contabile armonizate concretizate în:
- reguli generale de evaluare a patrimoniului;
- o terminologie de specialitate comună;
- documente de sinteză contabile comune.
Fiecare ţară a adus, însă, anumite elemente specifice în concretizarea soluţiilor
practice de aplicare a normelor contabile armonizate recomandate de organismele
internaţionale.
Este recunoscut de o mare parte din specialiştii în domeniu că România a efectuat un
progres considerabil prin trecerea la aplicarea Standardelor Internaţionale de Contabilitate
şi la armonizarea contabilităţii cu prevederile cuprinse în directivele europene. Trecerea la
aplicarea acestor reglementări implică aspectele:
- Aplicarea graduală a reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a şi
cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, susţinută de monitorizare şi asistenţă va
conduce la aplicarea corectă a acestora, realizându-se în final obiectivele ce au fost avute
în vedere la elaborarea acestor reglementări;
- Reglementările contabile corespund cerinţelor Directivei a IV-a şi Standardelor
Internaţionale de Contabilitate, dar respectarea acestor reglementări contabile implică
muncă şi raţionament profesional şi în consecinţă alocarea de resurse umane. Nu în ultimul
rând, întocmirea situaţiilor financiare conform acestor reglementări implică
responsabilitate sporită ţinând seama de complexitatea acestora;
- Aplicarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a şi IAS
face ca tratamentul fiscal al operaţiunilor să fie, în multe cazuri, diferit de tratamentul
contabil, fapt ce implică judecată şi raţionament profesional atât prin prisma
reglementărilor contabile cât şi prin prisma legislaţiei fiscale.
Reglementările contabile aplicabile în România şi categoriile de persoane juridice
cărora li se aplică la această dată, potrivit prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991,
republicată, agenţii economici aplică următoarele reglementări contabile:
a Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, aprobate prin
Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001 (publicat în M.O. nr. 85 din 20 februarie
2001), aplicabile de către persoanele juridice care îndeplinesc criteriile de mărime
referitoare la cifra de afaceri, totalul activelor şi numărul mediu de salariaţi, prevazute în
ordinul menţionat;
b. Reglementările contabile specifice domeniului asigurărilor armonizate cu
Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de

25
Contabilitate, aprobate prin Ordinul comun al ministrului finanţelor publice şi al
preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 2328/2001, care au intrat în
vigoare la data de 1 ianuarie 2002, aplicabile de către persoanele juridice care desfăşoară
activitate în domeniul asigurărilor (publicat în M.O. nr. 34 bis din 18 ianuarie 2002).
Aceste Reglementări au fost elaborate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi
avizate de Ministerul Finanţelor Publice;
c. Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile
instituţiilor reglementate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare,
aprobate prin Ordinul comun al ministrului finanţelor publice şi al preşedintelui Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 1742/2002, care se aplică începând cu situaţiile
financiare anuale ale exerciţiului financiar 2003, de către persoanele juridice care operează
pe piaţa de capital (publicate în M.O. nr. 947 din 23 decembrie 2002);
d. Reglementări contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate aplicabile
instituţiilor de credit, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1982/2001
(publicat în M.O. nr. 694 din 1 noiembrie 2001), care se aplică începând cu situaţiile
financiare ale anului 2003 de către toate instituţiile de credit.
Pentru persoanele juridice care nu intră sub incidenţa Reglementărilor contabile
armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
94/2001, s-au elaborat Reglementările contabile simplificate, armonizate cu directivele
europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 306/2002 (publicat în
M.O. nr. 279 bis din 25 aprilie 2002), care au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2003.
Acestea sunt aplicabile de către persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile de
mărime cerute pentru aplicarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate,
aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001, inclusiv de către
microîntreprinderi. Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 704/1993, a fost abrogat prin Hotărârea Guvernului nr. 22 din 16
ianuarie 2003 pentru abrogarea unor dispoziţii legale, precum şi pentru modificarea şi
completarea unor metodologii contabile şi fiscale (publicată în M.O nr. 44 din 27 ianuarie
2003).

Argumente de ordin pragmatic

În susţinerea celor de mai sus sunt prezentate următoarele argumente care se

bazează pe prevederi cuprinse în reglementări contabile existente. Situaţiile financiare
anuale trebuie să respecte prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, ale
Reglementarilor contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/ 2001,
ale Cadrului general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de
Comitetul pentru Standarde Internaţional de Contabilitate şi ale Standardelor Internaţionale

26
de Contabilitate (pct. 3.4 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 94/2001).
La punctul 3.6 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 94/2001 se precizează că Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată,
va fi aplicată împreună cu Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.
Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborat de Comitetul
pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate, Standardele Internaţionale de
Contabilitate şi Ghiduri profesionale. Se menţionează că Reglementările contabile aprobate
prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001 asigură conformitatea cu
prevederile Directivei a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi Cadrul general de
întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare, elaborate de Comitetul pentru Standarde
Internaţionale de Contabilitate.
În situaţiile în care tratamentul contabil prevăzut de Directiva a IV-a a CEE este
diferit de cel cuprins în Standardele Internaţionale de Contabilitate, pe perioada de
implementare a programului de dezvoltare a sistemului de contabilitate, societăţile
comerciale pot opta pentru aplicarea unuia dintre acestea, astfel încât să se asigure
prezentarea unei imagini fidele a evenimentului în cauză.
Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.
94/2001 prevăd la pct. 3.8 că, dacă în împrejurări speciale ce privesc o întreprindere,
respectarea unora din Reglementările contabile prezentate mai sus nu răspunde cerinţei de
a prezenta o imagine fidelă, administratorii întreprinderii se pot abate de la cerinţele
acestora atât cât este necesar pentru a prezenta o imagine fidelă. În acest caz întreprinderile
trebuie să prezinte în notele explicative aspectele enumerate în reglementarea contabilă.

27
 CAPITOLUL II.
SISTEMUL INFORMAŢIONAL FINANCIAR-CONTABIL

2.1. Sistem informaţional. Sistem informatic

Un element important al insuccesului unei întreprinderi în general, şi a întreprinderii

este lipsa acută de informaţii, îndeosebi de natură economică şi legislativă, aşa cum relevă
studiile de specialitate.
Sistemul informatic constituie în prezent un subiect amplu analizat în literatura de
specialitate. Într-o formă simplistă se poate considera că, dacă, intr-un sistem informaţional
predomină ca echipament mijloacele de automatizare, atunci acesta este denumit sistem
informatic. Prin urmare, sistemul informaţional, având o sferă mai largă, include şi
sistemul informatic. De altfel, încă de la începutul deceniului '70 prin sistem informaţional
se sub înţelegea şi sistemul informatic, adică ansamblul de mijloace - calculatoare,
programe, fişiere. Prin sistem informatic se consideră acea parte din sistemul informaţional
în care prelucrarea este automată. Altfel spus, sistemul informatic, presupus parte
integrantă din cel informaţional, se referă la prelucrarea structurilor de informare, pe când
cel informaţional, la conţinutul lor. Un sistem informatic devine integrat atunci când pentru
tot sistemul informaţional, prelucrarea este automată. În aceeaşi ordine de idei, un punct de
vedere este şi acela al egalităţii sub care sunt privite cele două noţiuni ce se pot înlocui
reciproc.
Pentru întreprinderile române, un asemenea sistem trebuie privit ca o limită spre care
este orientată evoluţia sistemului informatic, şi nu un obiectiv imediat. Conturarea
opiniilor menţionate anterior a fost rezultatul unui proces istoric legat de evoluţia tehnicilor
de prelucrare a datelor.
Prima etapă a fost legată de perioada de pionierat a sistemelor informaţionale când
prelucrarea informaţiilor se efectua manual şi transmiterea lor se realiza pe suporţi de
hârtie. Ca urmare, primele definiţii date sistemului informaţional, aveau în vedere numai
procedurile de prelucrare manuală a informaţiei.
Apariţia mijloacelor mecanografice de prelucrare a informaţiei au determinat
abordarea sistemelor informaţionale, într-o manieră diferită, ele fiind definite prin
complexe de proceduri mecanizate parţial sau total. Aceste tipuri de definiţii au fost
specifice deceniilor 4 şi 5 ale secolului nostru.
Apariţia calculatorului electronic a indus ideea că un sistem de informare modern nu
poate fi conceput decât complet mecanizat şi automatizat, acreditându-se impresia că
sistemul informatic nu este chemat să completeze sistemul informaţional, ci să îl
înlocuiască. O asemenea abordare s-a dovedit exagerată. S-a constatat astfel, că un
calculator electronic poate fi foarte util în conducerea proceselor de producţie cu
componente tehnologice relativ standardizate, în care omul este mai puţin implicat. Însă,
cum nu toate procesele de conducere şi execuţie pot fi standardizate, rămân o serie de

29
activităţi care nu pot fi conduse exclusiv prin calculator. În această componentă a
sistemului informaţional se operează prin oameni şi informaţiile sunt tratate potrivit
înţelesului lor. În acest caz, informaţiile de prelucrat sau cele prelucrate apar în punctele de
intrare şi ieşire, unde sunt identificate de oameni. Această constatare a fost coroborată cu
apariţia microprocesorului şi a calculatoarelor personale; care, practic au revoluţionat
procesele manageriale. O gamă foarte mare de aplicaţii au fost orientate către
întreprinderile comerciale, unde datorită intervenţiilor oamenilor în estimarea
factorilor de risc, era extrem de dificilă o automatizare a sistemelor informaţionale. Pe de
altă parte, intr-un sistem informaţional, culegerea, prelucrarea şi transmiterea datelor ocupă
un loc central. Acestea au tendinţa de a deveni preponderente, pe măsura automatizării
proceselor. Cu timpul, datorită creşterii ponderii prelucrării electronice, deci a utilizării
sistemelor electronice ca exponente ale modernizării, s-a acreditat ideea renunţării la
noţiunea de sistem informaţional, cel informatic fiind suficient. În condiţiile menţionate, şi-
a făcut astfel loc părerea că prin sistem informatic se înţelege un proces de informare
perfecţionat, mecanizat sau automatizat negându-se importanţa celorlalte părţi componente
ale sistemului informaţional - concepte, metodologii de prelucrare, reguli de transmitere a
informaţiilor, care derivă din existenţa sistemului decizional.
Obiectivul unui sistem informaţional este furnizarea, cu eficienţă maximă, a
informaţiilor necesare conducerii. În acest context apreciem că informatizarea sistemelor
informaţionale este, în fapt, un proces de creştere a eficienţei acestora şi implicit a actului
de decizie. Gradul de informatizare a sistemului informaţional este strict dependent de
nivelul de complexitate al agregării deciziei şi de potenţialul de finanţare al întreprinderii
comerciale.
Componentele fizice ale sistemelor informaţionale
În vederea transformării datelor în informaţii utile, un sistem informaţional trebuie să
aibă cel puţin cinci elemente de bază:
- date sau intrări care urmează a fi prelucrate în sistem;
- un prelucrător (procesor) de date (uman sau maşini);
- unele mijloace de memorare a datelor pentru utilizarea viitoare;
- un mijloc de ieşire pentru comunicarea informaţiilor;
- instrucţiuni sau proceduri pentru prelucrarea datelor.
Indiferent că se utilizează sau nu mijloace de prelucrare modeme, aceste cinci
componente se regăsesc în toate tipurile de sisteme.
Într-un sistem informatic, elementele esenţiale ale sistemului informaţional pot fi
împărţite în patru categorii: hardware (echipament), software (programe), personal şi baza
de date.
Componentele hardware ale unui mediu tipic de prelucrare a datelor, deşi este foarte
important are o valoare mică fără soft-ul corespunzător care să-l comande, fără personalul
care să-l opereze şi să conducă sistemul şi fără căile de acces la date.

30
 2.2. Relaţia dintre sistemul de organizare a contabilităţii
şi abordarea informatică

Utilizarea în practica economică a sistemelor informatice financiar-contabile

complexe conduce la perfecţionarea proceselor informaţionale şi de fundamentare a
deciziilor, în concordanţă cu cerinţele implementării mecanismului economiei de piaţă.
Sistemele informatice financiar-contabile proiectate şi realizate în unităţile
economice (regii autonome şi societăţi comerciale) au la bază conceptul organizării
contabilităţii într-un circuit sau în două circuite, ţinând cont de cerinţele informaţionale şi
de particularităţile organizatorice şi funcţionale.
Organizarea contabilităţii într-un singur circuit este orientată pentru a reflecta
mişcările patrimoniale în planul intern şi extern al unităţii economice. Acest concept de
organizare impune sistemului informatic, proiectat şi realizat, asigurarea conţinutului
informaţional, care să permită cunoaşterea modificărilor interne şi externe ale
patrimoniului, în concordanţă cu operaţiunile economice desfăşurate în cadrul unei
perioade de gestiune. Sistemul informatic „Contabil integrat" are la bază conceptul
organizării contabilităţii în două circuite, aferente contabilităţii financiare şi contabilităţii
de gestiune internă. Conceptul de organizare a „Contabilităţii financiare" reflectă starea
patrimonială a unităţii economice prin intermediul activului, datoriile (obligaţiile),
capitalul propriu şi rezultatele nete obţinute pe parcursul unei perioade de gestiune. Acest
concept cuantifică circuitul patrimonial al unităţii economice în corespondenţă cu mediul
economic extern la care aceasta participă din punct de vedere informaţional. Rezultă că
acest concept de organizare a contabilităţii financiare reflectă operaţiile economice
desfăşurate prin circuitele patrimoniale externe numai la nivelul conturilor financiare
(sintetic). Conceptul de organizare a „Contabilităţii de gestiune internă" (managerială sau
analitică) reflectă procesele economice proprii activităţii interne a unităţii economice, prin
care se evidenţiază mişcările transformatoare ale patrimoniului economic într-un interval
de gestiune economică. Sistemul informatic realizat pe baza conceptului de organizare a
contabilităţii de gestiune internă oferă informaţii care reflectă cheltuielile şi veniturile pe
purtători de valoare şi resursele , repartizate spre gestionare la nivelul fiecărei structuri
organizatorice interne.
Corespunzător conceptului de organizare a contabilităţii de gestiune internă, sistemul
informatic asociat acesteia se poate realiza în două variante:
- varianta integrată asigură realizarea contabilităţii la nivelul analitic prin
detalierea conturilor financiare (sintetice) pe niveluri de detaliere, potrivit opţiunilor de
organizare concretă a contabilităţii, ca urmare a faptului că unitatea economică este titulara
patrimoniului.
- varianta paralelă presupune organizarea contabilităţii analitice prin
intermediul unor conturi proprii de gestiune, care să-i permită urmărirea stării şi a mişcării
elementelor patrimoniale pe niveluri suplimentare de detaliere.

31
 Această variantă este folosită de unităţile economice care doresc să reflecte alte
aspecte decât cele permise de varianta integrată, motiv pentru care acestea îşi organizează
contabilitatea într-o manieră proprie, care să genereze atât informaţii necesare controlului
financiar efectuat de organele Ministerului de Finanţe, cât şi alte informaţii suplimentare
utilizate în gestiunea internă a patrimoniului unităţii.

1. Conţinutul şi importanţa sistemului informatic financiar-contabil

Indiferent de cele două concepte de organizare a contabilităţii, din punct de vedere
structural, sistemul informatic financiar-contabil integrat se compune din următoarele
subsisteme:
- previziunea financiară, care are ca principal scop fundamentarea şi
elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli;
- normarea costurilor de producţie şi antecalculaţie, care urmăreşte
prefigurarea cu anticipaţie a nivelului cheltuielilor de producţie şi a costurilor unitare
ocazionate de activităţile economice desfăşurate;
- contabilitatea financiară (sintetică) şi de gestiune internă (analitică),
care asigură evidenţierea proceselor economice interne, care generează
mişcarea şi transformarea patrimoniului unităţii în raport de specificul
operaţiilor economice desfăşurate;
- analiza economică financiară, care asigură comparabilitatea rezultatelor
obţinute între două perioade diferite de gestiune, cu reflectarea factorilor ce au influenţat
pozitiv sau negativ rezultatele activităţii şi care au produs modificări în nivelul absolut sau
relativ al indicatorilor economico-financiari.
Aceste subsisteme sunt interdependente pentru reflectarea conexiunilor de
coordonare, control şi reglare specifice funcţiei financiar-contabile a unităţilor economice.
În cadrul sistemului informatic financiar-contabil integrat, contabilitatea financiară şi
gestiune reprezintă componenta centrală a sistemului, deoarece asigură conducerea
controlul tuturor proceselor economice generatoare de informaţii pentru toate celelalte
componente ale sistemului informatic, cât şi pentru conducerea unităţii economice, inclusiv
pentru legăturile informaţionale cu exteriorul (Ministerul Finanţelor, alte regii sau sociale
comerciale).
Complexitatea sistemului informatic financiar-contabil este determinată în principal
particularităţile şi conexiunile exhaustive specifice activităţii de contabilitate, elemente
impun definirea distinctă a sistemului informatic contabil integrat.
Sistemul informatic contabil integrat ocupă o poziţie centrală în cadrul sistemului
informatic al unităţii economice prin faptul că oferă informaţii tuturor structurilor
funcţionale şi urmăreşte sistematic realizarea programelor de dezvoltare economico-socială
a unităţii economice.
Sistemul informatic financiar-contabil permite administratorilor şi utilizatorilor
externi de informaţii contabile să obţină o imagine asupra întregii activităţi economice,
deoarece leagă celelalte subsisteme informaţionale specifice funcţiilor de cercetare-
dezvoltare, producţie, comercială şi resurse umane.

32
 Sistemul informatic financiar-contabil poate fi considerat un „instrument" pentru
satisfacerea cerinţelor utilizatorilor în luarea celor mai bune decizii şi care să conducă la
cea mai bună soluţie în alocarea resurselor.
Sistemul informatic financiar-contabil are ca obiectiv obţinerea documentelor de
sinteză, care să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, situaţiei financiare şi rezultatului, în
scopul furnizării de informaţii utile întregului ansamblu de utilizatori. În Standardele de
Contabilitate Internaţionale (IASC), „Obiectivul documentelor contabile de sinteză ale unei
întreprinderi este de a furniza informaţii privind situaţia financiară, performanţele şi
evoluţia situaţiei financiare, care să fie utilă unei game largi de utilizatori atunci când
aceştia iau decizii economice".
Cadrul conceptual al IASC, privitor la utilizatori, prezintă şapte categorii distincte:
investitorii, salariaţii, creditorii, furnizorii şi alţi creditori, clienţii, organismele
guvernamentale şi administraţiile, publicul, dintre care clienţii şi furnizorii sunt interesaţi
de informaţii mai detaliate legate de continuitatea activităţii şi chiar de informaţii oferite de
contabilitatea de gestiune.
Ierarhizarea proprietăţilor utilizatorilor nu reprezintă o soluţie reală, deoarece
conduce la un dezechilibru în furnizarea informaţiilor prin dezavantajarea unor categorii de
utilizatori. Acest lucru poate genera presiuni din partea utilizatorilor dezavantajaţi, ceea ce
impune ca lista celor privilegiaţi să fie nelimitativă, iar un organism de normalizare trebuie
să dovedească mai multă flexibilitate în această privinţă.
În definirea obiectivului sistemului informatic financiar-contabil se vor determina
caracteristicile pe care trebuie să le îndeplinească informaţiile contabile, care sunt strâns
legate de conceptul de imagine fidelă.
La analiza caracteristicilor informaţiilor şi implicit a calităţii lor se are în vedere:
dimensiunea temporală, conţinutul şi forma.
Dimensiunea temporală presupune ca o informaţie să fie obţinută la momentul
potrivit, la anumite intervale stabilite şi să reflecte realitatea din momentul utilizării sale.
Cu alte cuvinte, o informaţie trebuie să fie oportună, frecventă şi actuală.
Conţinutul, considerat cea mai importantă dimensiune a informaţiei, presupune
exactitate, să răspundă unei nevoi specifice a utilizatorului şi să fie completă.
Exhaustivitatea este la fel de importantă ca şi conciziunea informaţiei, în sensul furnizării
utilizatorului numai a informaţiilor de care acesta are nevoie, fără a-l sufoca cu informaţii
suplimentare care-l fac incapabil să decidă ce îi este necesar.
Forma defineşte modalitatea de prezentare a informaţiei, care trebuie să fie
atrăgătoare, uşor de utilizat şi de înţeles. Din acest punct de vedere, informaţiile trebuie să
fie clare, precise, ordonate, prezentate într-o modalitate adecvată (text, grafice, scheme) şi
pe un suport accesibil.
Satisfacerea cerinţelor pentru diverse categorii de utilizatori, concomitent cu
creşterea gradului de cuprindere a caracteristicilor în informaţia contabilă şi diminuarea
stărilor conflictuale între acestea, pot fi realizate printr-o bună integrare a sistemului
informatic financiar-contabil în sistemul informaţional total al întreprinderii.

33
 Sistemul informatic financiar-contabil oferă contabilităţii posibilitatea de a beneficia
de avantajele utilizării tehnologiilor informaţionale, în vederea ameliorării caracteristicilor
informaţiei contabile sub cele trei aspecte: dimensiune temporală, conţinut şi formă. Mai
mult, se vorbeşte tot mai des despre integrarea celor două circuite contabile, financiar şi de
gestiune, prin adoptarea unui sistem contabil care devine posibil în condiţiile noilor
tehnologii informaţionale.

2. Modelarea conceptuală a datelor (MCD) pentru contabilitatea financiară

Modelul conceptual al datelor (MCD) urmăreşte să servească drept suport de
comunicare între utilizatori şi informaticieni, el exprimă modul în care datele din sistemul
informatic reflectă realitatea.
Modelul conceptual al datelor pentru sistemul informatic privind Contabilitatea
financiară este o metodă abstractă de reprezentare a tipurilor de date, a legăturilor dintre
acestea, a dinamicii acestor legături şi a restricţiilor (constrângerilor) aferente prin
intermediul unor concepte specifice cum ar fi:
- tip de entitate;
- tip de asociere (tip de relaţie);
- tip de atribut (proprietate);
- cardinalitate;
- roluri.
Modelul conceptual al datelor se poate realiza prin folosirea metodei deductive sau
inductive.
- Metoda deductivă permite ca, pe baza elementelor conceptuale ale sistemului
informatic „INTRĂRI" sau „IEŞIRI" sau prin intermediul modelului conceptual al
prelucrărilor (MCP), să se poată deduce structura modelului conceptual al datelor.
- Metoda inductivă permite ca, pe baza unei analize detaliate şi complete a
intrărilor a unui formalism prezentat şi acceptat, se va construi modelul conceptual al
datelor.
Formalismul utilizat în modelul conceptual al datelor este descris prin intermediul
conceptelor fundamentale ENTITATE-ASOCIERE (E-A), care au o recunoaştere
informaţională prin intermediul Organizaţiei Internaţionale de Standardizare. Prin acest
formalism (E-A), conceptele lumii reale, care informatic, sunt grupate în două clase:
entităţi şi asocieri.
Entitatea reprezintă un „obiect" concret sau abstract, care:
- aparţine spaţiului problemei de rezolvat (face parte sau este relevant pentru
entităţi observată);
- are o existenţă de sine stătătoare;
- poate fi identificat în raport cu celelalte obiecte de acelaşi tip, prin
caracteristicile sau proprietăţile specifice prin intermediul cărora se realizează o
abstractizare a descrierii datelor folosite.
Sistemul informatic pentru contabilitatea financiară va cuprinde entităţile:
- document

34
 - cont
- operaţie
- jurnal
- valută
- data
Fiecare entitate va fi identificată prin proprietăţile care o caracterizează, denumite
atribute.
Fenomenele şi procesele economice sunt consemnate, la locul lor şi în momentul
producerii lor, în documente primare care constituie principala sursă de constituire a bazei
de date pentru viitorul sistem informatic. Din acest punct de vedere, conţinutul
informaţional al documentelor primare scoate în evidenţă anumite elemente comune, cum
ar fi:
- felul documentului evidenţiază tipul documentului justificativ pe baza căruia
se va face înregistrarea în contabilitate (ex. factură fiscală, bon de consum, notă contabilă
etc.);
- numărul documentului redă elementul de identificare şi verificare;
- data documentului reflectă data calendaristică înscrisă în documentul
justificativ;
- suma se referă la valoarea în lei a fenomenului sau procesului economic
consemnat în document;
- explicaţia operaţiei este o descriere de tip text a operaţiei contabile;
- simbolul contului reprezintă codul asociat fiecărui element patrimonial pe care
Ministerul Finanţelor 1-a realizat prin Planul de Conturi General;
- denumirea contului face referire concretă la denumirea efectivă a fiecărui
element patrimonial în parte; ,
- tipul contului (funcţia contului) are în vedere caracterul elementului
patrimonial respectiv: dacă este o sursă de finanţare (conturi de PASIV) sau o utilizare a
acestor surse (conturi de ACTIV) sau conturi care nu pot fi încadrate în cele două categorii
(conturi BIFUNCŢIONALE);
- sold iniţial Debitor este specific conturilor de activ şi se referă la valoarea de
plecare de la un moment dat;
- sold iniţial Creditor este specific conturilor de pasiv şi se referă la valoarea de
plecare de la un moment dat;
- rulaj precedent Debitor redă totalul sumelor debitoare ale conturilor din
perioada precedentă (lună, trimestru);
- rulaj precedent Creditor redă totalul sumelor creditoare ale conturilor din
perioada precedentă (lună, trimestru);
- cod valută este un simbol atribuit valutelor utilizate (ex. pentru lei = ROL,
pentru dolar = $, pentru marca germană = DM etc.);
Fiecare entitate constituită are un nume prin care este recunoscută în baza de date, iar
din atributele proprii, un atribut sau un grup minimal de atribute primesc valori unice

35
pentru identificarea fără echivoc a entităţii. Pentru simplitate, se recurge frecvent la coduri,
care sunt atribute construite special, astfel încât să răspundă cerinţelor de identificare.
Exemplu: pentru entitatea CONT, identificatorul va fi îndeplinit de atributul Simbol
cont, iar pentru entitatea DOCUMENT identificatori vor fi atributele FelDocument şi
NumărDocument, ceea ce presupune că tipul de entitate DOCUMENT va fi ordonat după
„Felul documentului" şi apoi după „Numărul documentului".
Asocierea redă legăturile sau corespondenţele existente între două sau mai multe
realizări de entităţi. O asociere nu are existenţă de sine stătătoare, depinzând de existenţa
realizărilor entităţilor pe care le leagă, în consecinţă nu are identificatori specifici.

3. Modelarea fizică a datelor financiar-contabile

Modelarea fizică a datelor presupune:
- alegerea tipului de sistem electronic de calcul (SEC), care va fi folosit pentru
realizarea în practică a sistemului informatic privind contabilitatea financiară, fie prin
soluţia cu PC-uri independente, fie soluţia cu reţele de calculatoare;
- alegerea soluţiei de gestiune a bazei de date (SGBD) are în vedere trei
componente esenţiale:
- Sistemul de operare;
- Sistemul de gestiune al datelor;
- Alegerea tipului de bază de date (reţea, relaţionale, orientate pe obiect,
funcţionale sau deductive).
Crearea bazei de date pentru sistemul informatic privind Contabilitatea financiară
presupune crearea structurii TABELELOR pentru toate entităţile şi respectiv asocierile,
care întrunesc condiţiile pentru a deveni tabele.
Între tabele se vor stabili legături prin intermediul cheilor primare şi al cheilor
externe.
Pentru a stabili o interfaţă între utilizator şi tabelele (BD), utilizatorii creează
anumite machete, denumite FORMLALARE, pentru a putea realiza actualizarea bazei de
date (adăugare, modificare, ştergere).
Formularele pot fi constituite din unul sau mai multe subformulare în care se pot
afişa date asociate. De asemenea, formularele pot conţine şi câmpuri calculate, motiv
pentru care, în astfel de cazuri, se impune să se realizeze interogările bazei de date pentru
a contribui la obţinerea unor rezultate de sinteză sau afişarea simultană a înregistrărilor din
mai multe tabele.
Majoritatea rapoartelor (liste/situaţii de ieşire din sistemul informatic) folosesc
interogările ca sursă de înregistrări, deoarece rapoartele combină în mod frecvent date din
mai multe tabele sau folosesc interogările pentru rezultate de sinteză.
Rapoartele rezultă ca urmare a declanşării operaţiilor de ieşire ale sistemului
informatic. Ele pot conţine subrapoarte şi, spre deosebire de formulare, nu pot modifica
datele. Rapoartele furnizate de sistemul informatic privind contabilitatea financiară sunt
numeroase.

36
 4. Criterii de alegere a produselor informatice financiar-contabile
Necesitatea unei contabilităţi informatizate este recunoscută unanim la ora actuală,
dar o problemă deosebit de importantă vizează modul în care viitorul utilizator îşi
fundamentează opţiunea pentru o anumită soluţie informatică.
Opţiunea pentru un anumit produs informatic trebuie făcută plecând de la
particularităţile activităţii desfăşurate de agentul economic şi volumul acesteia, care
determină particularităţi specifice la nivelul reflectării contabile.
Agenţii economici mari vor opta pentru produse software la comandă, proiectate şi
realizate (intern sau de către firme specializate) în funcţie de particularităţile concrete ale
activităţii.
Agenţii economici mijlocii şi mici vor opta pentru un produs informatic la cheie.
Această opţiune este justificată, deoarece produsele oferite de firmele specializate prezintă
mai multe avantaje:
- acoperă integral segmentul contabilităţii financiare şi
cerinţele contabilităţii de gestiune;
- este un produs testat şi verificat şi poate fi implementat imediat de către
utilizator;
- poate fi adaptat la particularităţile specifice utilizatorului, deci poate fi
personalizat;
- este mult mai ieftin decât un produs la comandă.
Criteriile după care se vor aprecia produsele informatice vor viza aspecte
suplimentare cu privire la posibilitatea definirii şi gestionării concomitente a mai multor
societăţi utilizând acelaşi pachet de programe, posibilitatea opţiunii pentru versiuni
monopost sau reţea locală de calculatoare etc.
Sistemul informatic financiar-contabil trebuie să asigure mijloace de protecţie
deosebite, care să vizeze atât produsul în sine (protecţia hard dovedindu-se cea mai sigură),
cât şi activităţile de prelucrare realizate prin intermediul său. Acest aspect presupune
definirea unor drepturi (privilegii) pentru utilizatori, cum ar fi dreptul de a prelua şi de a
introduce datele din documentele primare în baza de date (poate fi atribuit unor operatori),
dreptul de a modifica date din entitatea „conturi" (nu poate fi acordat decât unui anumit
utilizator) etc.
Produsele informatice trebuie să fie deschise, adică să permită modificări viitoare
pentru acoperirea unor cerinţe informaţionale. Această necesitate generează o problemă
deosebit de importantă şi anume „cine va realiza aceste dezvoltări?". În majoritatea
cazurilor, se apreciază ca realizarea dezvoltărilor trebuie făcută de către firma
producătoare.
Modalitatea de lucru oferită de pachetul de programe trebuie să fie deosebit de
prietenoasă, uşor de înţeles şi de utilizat chiar şi de neinformaticieni. Acest lucru poate fi
realizat prin oferirea unor meniuri de lucru derulante (cuprinzând opţiuni de prelucrare clar
definite) sau prin proiectarea unor ecrane uşor de selectat şi exploatat.
Produsele de contabilitate oferite pe piaţă asigură doar realizarea activităţii contabile
în manieră informatizată. Se scapă astfel din vedere una din funcţiile de bază ale .

37
contabilităţii, cea de informare şi control, care în condiţiile actuale trebuie să se realizeze la
noi standarde. De aceea, se consideră utilă dezvoltarea acestor produse în sensul realizării
unor module de asistare a deciziei şi de sisteme expert.
În mod normal, orice produs, inclusiv cel informatic, trebuie să se alinieze la anumite
standarde. La ora actuală, în ţara noastră nu sunt precizate standardele specifice pentru
auditul sistemelor informatice şi în mod special al celor dedicate activităţii financiar-
contabile. În acest sens, este necesar ca în viitorul apropiat organele competente să
definească aceste standarde, pasul următor fiind acela de verificare a produselor la cheie
oferite pe piaţă în raport cu standardele internaţionale.

2.3. Modernizarea sistemelor informaţionale.

În societatea modernă, sistemele informaţionale, în general şi cele bazate pe

tehnologie computerizată, în special, impun acceptarea ideii că producerea informaţiei este
un domeniu de sine stătător. Un complex de activităţi economice specifice existenţei unei
afaceri nu se poate desfăşura fără a lua în calcul costul şi valoarea informaţiei. Se
estimează că, spre exemplu, domeniile producerii şi distribuirii informaţiei deţin o pondere
de peste 30% din produsul naţional brut al Statelor Unite ale Americii. În acest context,
pentru cele mai multe firme, competitivitatea a devenit sau va deveni în viitorul imediat, un
atribut al calităţii procesării şi analizării informaţiei.
Ca urmare a extinderii şi generalizării domeniilor de producere a informaţiei,
managerilor întreprinderilor comerciale le revin atribuţii noi legate de creştere rolului
informaţiei în actul de decizie.
Apar astfel competenţe noi legate de:
- controlul şi gestionarea tehnologiilor de informaţii;
- proiectarea sau reproiectarea sistemelor informaţionale în raport cu creşterea
şi diversificarea afacerilor;
- dobândirea de abilităţii în utilizarea computerelor pentru producerea
informaţiilor în vederea elaborării şi monitorizării deciziei.
Valorificarea informaţiei şi a tehnologiei de procesare a ei devine, pe zi ce trece, o
componentă a strategiei întreprinderii . Implementarea sistemelor informaţionale oferă
acesteia o poziţie competitivă pe piaţă.
Legate de dinamismul înregistrat de industria tehnicii de calcul, sistemele
informaţionale înregistrează, la rândul lor, o evoluţie accelerată. Îmbunătăţirea şi
modernizarea sistemelor informaţionale devin un atribut al managementului schimbării.
Potrivit accepţiunii că un sistem informaţional este un set de proceduri organizate, se poate
prezuma ideea că informaţiile produse sunt destinate susţinerii obiectivelor firmei.
În accepţiunea modernă, informaţia este privită ca o entitate tangibilă sau intangibilă,
subordonată obiectivului reducerii riscului în afaceri (informaţia completă reduce
nesiguranţa).

38
 În prezent, procesul de implementare sau perfecţionare a unui sistem informaţional
este strict legat de integrarea tehnologiei computerelor în procesul managerial al firmei. În
conformitate cu obiectivele şi cu dimensiunile afacerilor sale, o întreprindere comercială se
află în situaţia procesării unui număr impresionant de date, iar un sistem informaţional
bazat pe microcomputere aduce, în mod categoric, un plus de rapiditate. Pe măsură ce
întreprinderea comercială se încadrează în mediul concurenţial, are loc o diversificare a
destinaţiei informaţiei produse. Astfel, o parte din informaţii sunt destinate utilizării de
către angajaţii firmei, potrivit cerinţelor managementului, iar o altă parte trebui pusă la
dispoziţia publicului (informaţii referitoare la produse, preturi) sau statului (informaţii
referitoare la datele financiare). Fără un sistem informaţional informatizat, acest lucru nu
este posibil.
Deşi procesarea informaţiei nu este obiectivul cel mai important al multor firme, el
este totuşi o componentă vitală a cadrului lor operaţional. Ca urmare, managerii sunt
coordonatorii proiectării şi totodată beneficiarii acestui sistem. Pentru ei informaţia este
formată din date care au fost procesate într-o formă care are un înţeles pentru cel care o
receptează şi are valoare în procesul decizional actual sau viitor.

1. Sisteme informaţionale computerizate

Achiziţionarea oricărui fel de tehnologie informatică are ca obiectiv obţinerea unui
avantaj asupra modelelor vechi de desfăşurare a afacerilor. Indivizii şi întreprinderile
manifestă o mare preocupare pentru aplicarea noilor tehnologii ale informaţiilor pentru a
îmbunătăţii operaţiile proprii şi pentru câştigarea unui avantaj competitiv.
Una din primele utilizări ale computerului a fost, doar, procesarea unor volume mari
de tranzacţii în special de către firme de pe piaţa de capital, companii de asigurări şi bănci.
Astăzi, aceste tipuri de utilizări au devenit domenii de sine stătătoare care oferă permanent
informaţii, în timp real, referitoare la cotaţii de acţiuni, cursuri valutare, cotaţii futures la
burse, iar producătorii de computere şi soft se întrec în a oferi soluţii şi, tot mai
performante.
Tehnologia informatică este orientată şi către proceduri mai simple, pentru birouri.
Există sute de sisteme pentru procesare de text sau tabele de calcul pentru toate tipurile de
computere. Sistemele birotice oferă şi posibilitatea creării unui "birou social" pentru
indivizi aflaţi în locuri diferite. Sedii de firmă (birouri, depozite, magazine) aflate la
distanţa mare, pot fi conectate prin canale dedicate pentru a facilita interacţiunea între ele.
Tehnologia informaţiei poate fi folosită, atât pentru facilitarea procesului decizional,
cât şi pentru procesarea tranzacţiilor. Indiferent de tipurile de activităţi procesate, fişierele
cu date sunt o componentă majoră a unui sistem informaţional stocat pe computere. Dacă
în primele faze ale existenţei sistemelor informaţionale fişierele (dosarele) erau ţinute în
bibliorafturi, sertare, dulapuri, etc, într-un sistem computerizat, informaţia poate fi luată de
pe suportul magnetic pe care se află, modificată, adăugată sau ştearsă, fără mari probleme.
Aceste facilitaţi accelerează şi uşurează procesul decizional. Computerele pot fi folosite
atât pentru activităţi personale, cât şi pentru cele profesionale. Multe dintre ele pot fi

39
transformate în terminale, legate în reţea, care se pot conecta la servere de sistem de bănci
de date, din care utilizatorul poate extrage informaţiile necesare.
Există o mare varietate de moduri în care computerele pot fi folosite. Un mare atu al
computerelor este acela că pot stoca mari cantităţi de informaţie întrun spaţiu evident
restrâns şi oferă posibilitatea utilizării ulterioare a acestor informaţii stocate.

2. Tendinţe în informatizarea sistemelor informaţionale ale întreprinderilor

Deoarece impactul tehnologiei informaţiei este diferit de impactul oricărui alt tip de
tehnologiei orice firmă trebuie să controleze informaţia cu grijă din cauza efectelor
primare, dar, mai ales din cauza efectelor secundare potenţiale pe care le generează.
Aplicarea tehnologici informaţiei la o problemă de afaceri cum ar fi introducerea
unui nou proces de comercializare, conduce la o serie de beneficii primare ca de exemplu:
reducerea costurilor unitare de comercializare, creştere calităţii produsului, etc.
Există trei niveluri de integrare a tehnologiei informaţiei:
1. Primul nivel este constituit din sisteme informaţionale independente care
ajută firma să implementeze strategia prin mărirea eficienţei activităţilor operaţionale
Aceste sisteme nu sunt legate direct de procesul de formulare a strategiei sau de integrare
cu un anumit plan strategic
2. Cel de al doilea nivel este caracteristic sistemelor de susţine a politicii
firmei şi sunt proiectate pentru impulsionarea procesului de planificare strategică. În acest
caz, sistemele ajută la formularea planului, dar nu constituie o parte a acestuia. Rezultă de
aici că sistemele de intrare a tehnologiei informatici nu sunt o parte a unui produs finit sau
a unui serviciu produs de firmă.
3. Cel de al treilea nivel de integrare devine, în sine, o parte a strategiei firmei.
La acest nivel, tehnologia informaţiei şi integrarea acesteia în procesul decizional este în
relaţie strânsă cu gândirea strategică a managementului firmei prin aportul adus la definirea
ariei de posibilităţi şi opţiuni. În acelaşi timp, oferă o bună parte din mijloacele prin care
strategia, odată aleasă, va fi implementată.
În mediul economic, la un moment dat, o firmă care beneficiază de avantajul unui
asemenea nivel de integrare a tehnologiei informaţiilor în procesul decizional, se poate afla
în situaţia de concurenţă cu alte firme care îşi dezvoltă sisteme informaţionale similare. În
numeroase cazuri, sistemele competitorilor pot să se dovedească mai fiabile pentru că, de
obicei, concurenta se dezvoltă pe baza experienţei acumulate de primele firme care au găsit
o nouă metodă de abordare a afacerilor.
Forma de contabilitate informatică reprezintă, adaptarea formelor de contabilitate
prin folosirea tehnicii de calcul. Ciclul contabil de prelucrare a datelor are la intrare în
calculator formula contabilă. Pe baza ei, se clădeşte întregul sistem de stocare şi prelucrare
a datelor.
Pe baza datelor introduse în calculator se editează obligatoriu registrul-jurnal, care
constituie evidenţa cronologică. Editarea registrelor cartea-mare este, după caz, obligatorie
sau facultativă, în raport cu decizia utilizatorului de sistem informatic. În mod obligatoriu

40
sunt editate, lunar, balanţele conturilor, care în cele mai multe cazuri preiau şi funcţia
registrelor cartea-mare.

3. Rolul sistemelor informaţionale contabile în conducerea organismelor

economice
Un studiu efectuat de economistul american Hybe relata că într-o unitate economică,
din totalul informaţiilor, 80% sunt informaţii economice, din care 47% sunt informaţii
contabile. Din zi în zi, însă, cantitatea de informaţii este tot mai mare.
De la bun început avansăm ideea utilizării calculatoarelor electronice pentru uşurarea
muncii economistului Poate cel mai important aspect îl reprezintă extraordinara avalanşă a
microcalculatoarelor în viaţa unităţilor economice, indiferent de dimensiunile lor - situaţie
în care, în orice ipostază s-ar afla, economistul contabil trebuie să recurgă la resursele
sistemelor informatice .
Organizaţiile economice sunt deosebit de complexe, relaţiile lor cu alte sisteme fiind
foarte diversificate. În multe ţari, inclusiv România, contabilitatea care oferă informaţii
utilizatorilor externi se numeşte contabilitate financiară, iar cea care oferă informaţii de
utilitate interna este contabilitate manageriala sau contabilitate de gestiune internă.
Din exterior, informaţia contabilă este cerută de şase mari categorii de utilizatori,
după cum urmează:
- Cumpărătorii, care sunt interesaţi să cunoască preţurile produselor,
performanţele lor, de unde şi când să le aprovizioneze ş.a., în acest sens, un rol deosebit îl
vor avea: publicitatea, cataloagele de preţuri şi, bineînţeles, alte informaţii (de genul "AT A
GLANCE" - dintr-o privire) din care să rezulte că unitatea este" sănătoasă"; alteori, ei vor
informaţii despre situaţia la un moment dat (ce datorii au, care sunt termenele de plată ş.a.);
- Furnizorii, livrând de cele mai multe ori mărfurile pe credit, sunt interesaţi să
cunoască disponibilităţile de plată ale unităţii respective, iar când s-au onorat la plată, care
este situaţia lor la zi;
- Acţionarii sunt interesaţi de toate fazele de derulare a operaţiilor economice.
Ei ar fi în stare să ceară situaţia contabilă în fiecare zi. Pentru ei se asigură informaţii
speciale şi din alte surse cum sunt "analiştii siguranţei investiţiilor', precum şi publicaţiile
financiare, dar de bază rămân tot datele contabilităţii, care, în final, le vor spune dividendul
pe fiecare acţiune şi câştigul avansat în afaceri în continuare;
- Angajaţii unităţi, de asemenea, vor să cunoască salariul mediu, ce parte din
profit li se cuvine, precum şi alte informaţi . Susţinătorul punctelor de vedere ale
muncitorilor este sindicatul
- Creditorii, de cele mai multe ori băncile, nu numai că se interesează, dar şi
verifică majoritatea datelor contabile ale unităţi;
- Organismele guvernamentale sunt interesate să cunoască profitul unităţii şi
impozitele datorate statului.
În afara acestor grupuri, ar mai fi de amintit instituţiile specializate de statistică,
cercetare, învăţământ care, de asemenea, solicită datele contabilităţii.

41
 Informaţiile interne au un alt regim. În cazul lor trebuie cunoscut cui i se vor adresa,
ce anume să se ofere, cu ce frecvenţă ş.a. Prioritate vor avea informaţiile privind costurile
şi beneficiile. Contabilitatea reprezintă sursa principală de informaţii pentru conducere, de
aceea sistemul informaţional al contabilităţii rămâne partea cea mai importantă a unui
sistem informaţional pentru conducere.
Proiectanţii sistemelor informaţionale contabile trebuie să determine ce informaţii
sunt necesare conducerii şi cât de rapid trebuie ele oferite. Dacă factorii de conducere nu
primesc suficiente informaţii sau primesc informaţii sărace, şi deciziile vor avea de suferit.
Aşadar, contabilitatea joacă un rol major în conducerea organizaţiilor economice.

42
 CAPITOLUL III.
TEHNOLOGII DE REALIZARE A PRODUSELOR PROGRAM
UTILIZATE ÎN CONTABILITATE

3.1. Noţiuni generale

Proiectarea fişierelor şi a bazelor de date îşi propune să asigure trecerea de la

descrierea logică a datelor la una tehnica de stocare a datelor. Totuşi, proiectarea fizică se
concretizează în specificaţii tehnice folosite ulterior de programatori şi alţi specialişti
implicaţi în construirea sistemului (în timpul implementării), prin crearea fişierelor, a
modurilor de organizare a acestora, precum şi a bazelor de date.
Proiectare a fişierelor şi bazelor de date are două obiective:
- Transpunerea relaţiilor dintr-un model de reprezentare logică a datelor într-un
proiect tehnic. Un astfel de proiect va conţin formatele sub care vor fi reprezentate
atributele, modul de grupare a acestora din una sau mai multe relaţii în una sau mai multe
înregistrări fizice, alegerea modului de organizare a fiecărui fişier cu înregistrări, precum
şi proiectarea metodelor de accesare a datelor din unul sau mai multe fişiere.
- Selectarea tehnologiilor folosite pentru stocarea datelor. Tehnologiile includ
diverse funcţii ale sistemelor de operare numite metode de acces şi sisteme de gestiune a
bazelor de date. Fiecare tehnologie va fi specifică unei anumite arhitecturi a sistemului.
Informaţiile necesare proiectării fizice a fişierelor şi bazelor de date se referă la:
- relaţii normalizate, inclusiv estimarea volumului;
- definirea fiecărui atribut;
- specificarea momentului şi a locului utilizării datelor: introducere, restaurare,
ştergere, actualizare (inclusiv frecvenţa operaţiunilor);
- timpul preconizat pentru obţinerea răspunsurilor;
- descrieri ale tehnologiilor folosite pentru crearea fişierelor şi a bazelor de date.
Pe baza informaţiilor de mai sus, analistul va lua câteva decizii-cheie, cu reflectare
directă în integritatea şi performanţele aplicaţiei respective. Deciziile sunt:
1. Selectarea formatului de stocare (tipul datei) pentru fiecare atribut al
modelului logic al datelor. Rolul formatului este de minimizare a spaţiului de stocare şi
maximizare a integrităţii datelor.
2. Gruparea atributelor din modelul logic al datelor în înregistrări fizice numită
şi structura înregistrărilor/datelor stocate.
3. Aranjarea înregistrărilor înrudite în memoria secundară (discuri, benzi), astfel
încât înregistrările individuale sun grupate că poată fi stocate, restructurate şi actualizate
rapid (operaţiunea este cunoscută ca organizarea fişierelor). Tot acum se va pune şi
problema protecţiei informaţiilor şi a reconstituirii lor după anumite incidente.
4. Selectarea suporturilor şi structurilor de stocare a datelor astfel încât să se
ofere un acces cât mai eficient. Suportul va condiţiona şi organizarea fişierelor În cazul

43
sistemelor de gestiune a bazelor de date, pasul de faţă va însemna selectarea opţiunilor
pentru acces secvenţial sau prin chei precum şi implementarea legăturilor/asociate dintre
entităţi si relaţii. Structura primară cea mai utilizată în prezent se bazează pe indecşi
construiţi prin chei primare şi secundare.
Rezultatele proiectării fizice a fişierelor şi bazelor de date se concretizează într-un set
de specificaţii ce vor fi utilizate de programatorii sau analiştii bazelor de date pentru
definirea formatului şi structurii datelor stocate în memoria secundară, de regulă discuri
fixe. Pentru cele mai multe sisteme moderne, specificaţiilor vor conţin toate informaţiile
necesare scrierii sau generării declarativelor de definire a datelor în SQL, (un limbaj
standard pentru baze de date relaţionale). Alteori, specificaţiilor vor ajuta la efectuarea
operaţiunii de descriere a datelor de către programatorii în limbajele COBOL, C sun C++.
În acest scop specificaţiile vor fi sub forma pseudocoduri dat de multe ori ele sunt orientate
spre un anumit limbaj.

3.2. Baze de date

Sintagma baza de date apare pentru prima dată în titlul unei conferinţe organizate la
Santa Monica (California) în 1964 de System Development Corporation. Majoritatea
lucrărilor consideră ca moment al consacrării termenului anul 1969, când CODASYL
publică, în cadrul unei conferinţe dedicate limbajelor de gestiune a datelor, primul raport
tehnic [CODASYL69] în care este prezentat conceptul de „bază de date". Faţă de modelul
file-based, noutatea o constituie existenta unui fişier de descriere globală a bazei, astfel
încât să se poată asigura independenţa programelor fată de date.
Avantajele organizării informaţiilor în baze de date decurg tocmai din existenta
acestui fişier de descriere globala a bazei, denumit, în general, dicţionar de date (denumit şi
repertoar de date sau catalog de sistem). Extragerea şi modificarea datelor - altfel spus,
lucrul cu fişierele de date - se derulează exclusiv prin intermediul dicţionarului în care se
găsesc informaţii privitoare la structura datelor şi restricţiile îndeplinite de acestea.
Iată câteva dintre avantaje:
- Un grad redus de redundanta a datelor;
- Evitarea, în mai mare măsură, a inconsistentei datelor;
- Facilitarea partajării informaţiilor intre toţi utilizatorii acestora din cadrul
organizaţiei;
- Suport pentru standardizare;
- Implementarea unor mecanisme ameliorate privind asigurarea securităţii
informaţiilor;
- Îmbunătăţirea integrităţii datelor.
- Un mai bun suport pentru rezolvarea conflictelor ce apar la încercările de
modificare simultan a unei aceleiaşi date (de către doi sau mai mulţi utilizatori).
- Structurile de date sunt mai aproape de realitate şi mai uşor de manipulat.
- Este permisa legătura cu diverse limbaje-gazdă.

44
 - Întreprinderea poate fi abordata global, luându-se în considerare şi
interacţiunile dintre compartimente (producţie, marketing, personal, finanţe, contabilitate).
- Datele fiind separate de programele de consultare şi actualizare a lor, procesul
de dezvoltare a aplicaţiilor-program este sensibil ameliorat, efortul de scriere a
programelor (codarea) diminuându-se considerabil.
- Sistemele informatice ce utilizează baze de date sunt mai flexibile, reflecta
mai bine specificul firmei, fiind adaptabile la modificările ulterioare ale mediului
economic.
O bază de date (BD) reprezintă un ansamblu structurat de fişiere care grupează datele
prelucrate în aplicaţiile informatice ale unei persoane, grup de persoane, întreprinderi,
instituţii etc. Formal, BD poate fi definită ca o colecţie de date aflate în interdependenţă,
împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele, iar după G.D. Everest, o BD
reprezintă "o colecţie de date utilizata intr-o organizaţie, colecţie care este automatizată,
partajată, definită riguros (formalizata) şi controlată la nivel central ."
Bazele de date evoluează în timp, ]n funcţie de volumul şi complexitatea proceselor,
fenomenelor şi operaţiunilor pe care le reflectă. Ansamblul informaţiilor stocate în bază la
un moment dat constituie conţinutul sau realizarea acesteia. Organizarea bazei de date se
reflectă în schema sau structura sa, ce reprezintă un ansamblu de instrumente pentru
descrierea datelor, a relaţiilor dintre acestea, a semanticii lor şi a restricţiilor la care sunt
supuse. În timp ce volumul prezintă o evoluţie spectaculoasă în timp, schema unei baze
rămâne relativ constantă pe tot parcursul utilizării acesteia.

Limbaje de definire a datelor

Arhitectura unei baze de date este specificată printr-o serie de definiţii redactate sub
forma de instrucţiuni scrise intr-un anumit limbaj - limbajul de definire a datelor - DDL
(Data Definition Language). Execuţia acestor definiţii se materializează intr-un ansamblu
de tabele care sunt memorate într-un fişier special, denumit dicţionar (sau repertoar) de
date.
Un dicţionar de date conţine deci metadate, adică date relative la alte date, fiind
consultat înaintea oricărei citiri sau modificări a datelor din bază.
Principalele funcţii ale DDL sunt:
1. Descrierea logică a bazei de date şi sub-schemelor proprii fiecărui grup de
utilizatori.
2. Identificarea schemei, sub-schemelor şi diverselor agregări de date.
3. Specificarea fişierelor de date şi a legăturilor logice dintre acestea. Pe baza
acestor specificării se poate realiza accesul la date chiar şi în condiţiile coexistenţei mai
multor modele de organizare într-o aceeaşi BD.
4. Definirea restricţiilor semantice la care sunt supuse datele. Acestea reprezintă
ansamblul valorilor permise ale fiecărei date, eventual formula de calcul a unei date pe
baza valorilor altor date. Respectarea acestor restricţii asigură coerenţa bazei.
5. Definirea cheilor de acces rapid şi a cheilor confidenţiale (parolelor).

45
 6. Definirea metodelor de exploatare a fişierelor ce vor fi utilizate în aplicaţii
pentru selectarea înregistrărilor.
7. Definirea procedurilor speciale de criptare, în vederea generării cheilor de
acces.
8. Definirea modului de indexare sau de localizare a entităţilor.
9. Denumirea tipului unei date, în sensul de data de baza sau derivată
Dată fiind complexitatea structurilor de memorare şi metodelor de acces la acestea, la
nivelul elementar fişierele de date şi dicţionarul de date sunt accesibile numai specialiştilor.
În schimb, pentru descrierea schemei BD, marea majoritate a limbajelor de interogare
prezintă comenzi adecvate, ce pot fi utilizate şi de ne-informaticieni.

Limbaje de manipulare a datelor

Prin manipularea datelor se înţelege efectuarea uneia dintre următoarele operaţiuni:
- extragerea unor date din baza (consultare);
- scrierea de noi date în baza (adăugare);
- ştergerea datelor perimate sau eronate (uneori chiar şi a celor corecte);
- modificarea valorii unor date.
Prin limbaj de manipulare a datelor (DML - Data Manipulation Language) este
utilizat pentru a prelucra datele în funcţie de structura lor. La nivel fizic, prin DML se
vizează identificarea şi implementarea unor algoritmi performanţi de acces la date, în timp
ce la nivel extern DML trebuie sa faciliteze dialogul utilizatorului cu baza în vederea
obţinerii informaţiilor dorite.
In mod curent, termenul consultare sau interogare desemnează acţiunea de căutare şi
identificare a datelor necesare, dintre cele aflate în baza. Ansamblul instrucţiunilor DML
pentru căutarea şi identificarea datelor constituie limbajul de consultare.

3.3. Sisteme de gestiune a bazelor de date

Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date (prescurtat SGBD-uri) reprezintă un

ansamblu de programe ce permit utilizatorilor să interacţioneze cu o baza de date, în
vederea creării, actualizării şi interogării acesteia. SGBD-ul este cel care :
- asigură şi supervizează introducerea de informaţii în baza de date, actualizarea
şi extragerea datelor din baza;
- autorizarea şi controlul accesului la date;
- păstrarea independenţei dintre structura bazei şi programe.
Obiectivul esenţial al unui SGBD este furnizarea unui mediu eficient, adaptat
utilizatorilor care doresc să consulte sau să actualizeze informaţiile conţinute în baza.
Bazele de date sunt concepute pentru a prelucra un volum mare de informaţii. Gestiunea
acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar şi o raţionalizare a
procedurilor de acces şi prelucrare.

46
 Principalele funcţiuni ale unui SGBD vizează:
- descrierea ansamblului de date la nivelurile fizic şi conceptual;
- crearea (iniţializarea) şi exploatarea (consultarea şi actualizarea) bazei de date;
- controlul integrităţii informaţii bazei;
- confidenţialitatea informaţiilor conţinute în bază;
- accesul simultan al mai multor utilizatori la informaţii;
- securitatea în funcţionare;
- furnizarea unui set de comenzi şi instrucţiuni necesare atât utilizatorilor pentru
consultarea directa a bazei, prin intermediul unui limbaj de manipulate, cat şi
programatorilor, pentru redactarea programelor de lucru cu baza de date;
- revizia şi restructurarea bazei;
- monitorizarea performantelor.

Un SGBD prezintă, în general, următoarele module:

- Gestionarul fişierelor, care se ocupă cu afectarea spaţiilor de memorie pe
disc şi cu structurile fizice de date care servesc la reprezentarea informaţiilor pe suport.
- Gestionarul bazei de date face legatura datelor „fizice" din bază cu
aplicaţiile-program de consultare şi actualizare.
- Procesorul de consultare „traduce" instrucţiunile limbajului de consultare în
instrucţiuni elementare, „inteligibile" pentru gestionarul bazei. Mai mult, acesta
optimizeaza consultarea, pentru a obţine rezultatele într-un timp cat mai scurt.
- Modulele DML (Data Manipulation Language) realizează conversia
instrucţiunilor limbajului de manipulare a datelor (DML) inserate intr-un program de
aplicaţie în proceduri curente ale limbajului-gazdă, interacţionând cu procesorul de
consultare în vederea producerii secvenţelor de cod adecvate.
- Modulele Limbajului de Definire a Datelor - DDL (Data Definition
Language) „traduc" (prin compilare sau interpretare) şi execută instrucţiunile DDL,
obţinându-se ansamblul de tabele ce reprezintă metadatele stocate în dicţionarul de date.

1. Sistemul de gestiune a bazelor de date

Visual FoxPro (VFP)
Componenta unui sistem de bază de date care are rolul de a permite descrierea şi
manipularea datelor conform unui model de date este sistemul de gestiune a bazelor de
date (SGBD).
În momentul actual, în lume, cea mai mare parte a SGBD-urilor care se utilizează
sunt bazate pe modelul relaţional.
Visual FoxPro (VFP) este un SGBD relaţional cu limbaj propriu, care suportă un
nucleu extins din limbajul relaţional SQL (Structured Query Language). Versiunile
"Visual" de FoxPro, ajunse la V6.0 lansată în septembrie 1998 în cadrul pachetului de
programe Visual Studio 6.0, au însemnat un salt în ceea ce priveşte tratarea obiectelor
(programarea vizuală), extinderea facilităţilor oferite de generatoare şi extinderea nucleului

47
SQL. Tendinţa impusă de firma Microsoft (cea care a dezvoltat versiunile VFP) este de a
evolua VFP de la un SGBD minimal relaţional spre unul complet relaţional.
VFP este un sistem rapid, modularizat, flexibil, nu cere resurse de calcul foarte mari,
îmbină programarea procedurală (prin limbajul propriu foarte puternic şi uşor) cu cea
descriptivă (prin programarea vizuală).
Ca SGBD relaţional, VFP este unul dintre cele mai utilizate atât în lume cât si în ţara
noastră. El se recomandă pentru dezvoltarea aplicaţiilor cu baze de date în instituţii si
întreprinderi mici si mijlocii pe microcalculatoare ca staţii de lucru individuale sau
conectate în reţea locală (LAN - Local Area Network). Faptul că VFP este unul dintre cele
mai utilizate SGBD relaţionale este demonstrat, printre altele de decizia Microsoft de a
dezvolta acest produs în mod continuu, în condiţiile în care firma avea deja un produs
similar (ACCESS).
Prin facilităţile sale VFP este destinat tuturor categoriilor de utilizatori care vor să
lucreze cu aplicaţii cu baze de date- Astfel, utilizatorii neinformaticieni au la dispoziţie o
gamă largă de generatoare (pentru ecrane, meniuri, rapoarte etc.), precum si asistentul
Wizard. De asemenea, utilizatorii de specialitate (informaticienii) pot dezvolta programe
(în limbajul propriu şi în SQL) si aplicaţii (prin componentele DESIGNER,
APPLICATION etc.). în sfârşit, administratorul bazei de date are la dispoziţie instrumente
oferite de VFP pentru asigurarea securităţii şi integrităţii datelor (drepturi de acces,
concurenţa la date, integritatea semantică a datelor etc.), pentru obţinerea unor situaţii
statistice, pentru refacerea bazei de date etc.
Un sistem de gestiune a bazelor de date, asa cum este Fox Pro, este utilizat pentru a
realiza aplicaţii informatice cu baze de date.

2. SQL
Se pate afirma ca SQL a devenit, de o buna bucată de vreme, stindardul limbajelor
din a IV-a generaţie. Nu există lucrări sau publicaţii în domeniul SGBD-urilor care să nu
prezinte mecanismul de lucru al acestui limbaj sau ultimele produse/tendinţe din lumea
SQL. Impactul său este profund. Devenit un fel de esperando al limbajelor pentru baze de
date, SQL are toate şansele de a nu cadea în desuetudinea esperando-ului propriu-zis,
aceasta deoarece a fost altoit pe toate tipurile de SGBD-uri, de la cele dedicate
microcalculatoarelor (PC), la cele care operează în medii distribuite/eterogene/client-
server.
SQL este, pe de o parte, unul dintre „responsabili informaţii" noii apropieri a
noninformaticianului de datele sale, iar pe de alta parte, pentru profesionişti, reprezintă
nucleul dezvoltării aplicaţiilor ce utilizează bazele de date.
Dacă încă din 1970, E.F. Codd sugera „adoptarea unui model relaţional pentru
organizarea datelor [...] care să permită punerea la punct a unui sub-limbaj universal pentru
gestiunea acestora, sub-limbaj care să fie, în fapt, o formă aplicată de calcul asupra
predicatelor", momentul decisiv în naşterea SQL îl constituie lansarea proiectului System/R
de către firma IBM, eveniment ce a avut loc în 1974.

48
 Tot în 1974, Chamberlin şi Boyce au publicat un articol în care este prezentat un
limbaj structurat de interogare, denumit SEQUEL (Structured English as QUery
Language). În 1975, Chamberlin, Boyce, King şi Hammer redactează o lucrare dedicată
sub-limbajului SQUARE, asemănător SEQUEL-ului, dar care utilizează expresii
matematice şi nu cuvinte din limba engleză. Autorii celor două studii au demonstrat că
limbajele SEQUEL şi SQUARE sunt complete din punct de vedere relaţional. În 1976, o
echipă de autori condusă de Chamberlin elaborează o nouă lucrare în care se face referire
la SEQUEL 2, acesta fiind declarat limbaj de interogare al SGBD-ului System/R al firmei
IBM.
În 1980, Chamberlin schimbă denumirea SEQUEL în SQL - Structured Query
Language (Limbaj Structurat de Interogare), dar şi astăzi mulţi specialişti pronunţă SQL ca
pe predecesorul său. Don Chamberlin lucrează încă la IBM şi publică, în continuare,
lucrări legate de SQL şi DB2.
Anii '80 au înregistrat apariţia a o serie intreagă de lucrări dedicate SQL, care 1-au
perfecţionat şi consacrat ca pe cel mai răspândit limbaj de interogare a BDR, prezent în
numeroase „dialecte" specifice tuturor SGBDR-urilor actuale, de la DB2 la Microsoft SQL
Server, de la Oracle la FoxPro şi Access.
Încercând să răspundă solicitărilor privind standardizarea unui limbaj de lucru cu
bazele de date, Institutul National American pentru Standarde (ANSI) a încredinţat această
sarcină comitetului X3H2 în anul 1982. Comitetul pentru baze de date X3H2 (unul dintre
numeroasele informaţii tehnice ale X3) a fast şi este format din experţi independenţi şi din
aproape toate firmele importante din domeniul bazelor de date.
Un standard nou începe cu o schiţă, proiect de lucru (working draft) întocmit de
comitet ( X3H2) şi care este ameliorat până când membrii convin că este aproape finalizat.
In această fază proiectul de lucru devine proiect al comitetului (committee draft), care este
transmis comunităţii profesionale şi firmelor pentru comentarii şi propuneri.
Din 1982, rapid (în circa doi ani), au fost elaborate câteva versiuni ale standardului
care insă devenise incompatibil cu dialectele SQL majore la acel moment, astfel încât a
fost necesară reluarea lucrului pentru asigurarea unui minim numitor comun.
ANSI publică în 1986 standardul SQL ANSI X3.135-1986, standard ce utilizează,
pentru reprezentarea sintaxei, forma Backus-Naur. Este un standard care se bazează, într-o
mare măsură, pe „dialectul" SQL al IBM şi se întinde pe aproximativ 100 de pagini.
Organizaţia Internaţională pentru Standarde (ISO) a adoptat propriul document, aproape
identic cu ANSI SQL-86, pe care 1-a publicat în 1987 ca ISO 9075-1987 Database
Language SQL.
SQL-86 defineşte comenzile de bază ale SQL, inclusiv pentru crearea de tabele şi
tabele virtuale (CREATE TABLE, CREATE VIEW), însă nu contine opţiuni de modificare
a structurii sau ştergere (ALTER .../ DROP...) şi nici comenzi pentru acordare şi revocare
de drepturi utilizatorilor (GRANT/REVOKE). Lipsa facilităţilor privind defmirea şi
asigurarea restricţiilor referenţiale a generat discuţii aprinse şi critici vehemente, astfel
încât rapid a fost publicat un set de specificaţii numit Integrity Enhancement Feature

49
(elemente de ameliorare a integrităţii), prin care se pot defini chei primare şi chei străine ca
elemente componente ale schemei bazei de date.
La trei ani de la publicarea SQL-86, prin revizuirea şi extinderea sa, se „naşte" SQL-
89, care mai este denumit şi SQL-1 - ANSI X3.135-1989, respectiv ISO 9075:1989. Deşi
recunoscut ca fundament al multor SGBDR-uri comerciale, şi SQL-1 şi-a atras numeroase
critici. În plus, variantele comercializate de diferiţii producători, deşi esenţialmente
asemănătoare, erau (şi sunt) incompatibile la nivel de detaliu. În afară de setul de
specificaţii mai sus amintit, SQL-89 a inclus şi specificaţiile pentru apelul comenzilor şi
funcţiilor SQL din limbaje-gazdă, precum COBOL, Fortran şi C.
Pentru a umple golurile SQL-1, ANSI şi ISO au elaborat în 1992 versiunea SQL-2,
ANSI X3.135-1992 (Database Language SQL), respectiv ISO/IEC 9075:1992, specifica-
ţiile fiind prezentate la un nivel mult mai detaliat (dacă SQL-1 se întindea pe numai 100 de
pagini, SQL-92 a fost publicat în aproape 600). Dintre numeroasele facilităţi aduse de
SQL-92, merită amintite cu deosebire: joncţiunea externă (OUTER JOIN), atribute zi-oră
şi de alte tipuri, raportare standardizată a erorilor, un set standard de tabele din catalog
(dictionarul de date), modificarea schemei bazei (DROP, ALTER, GRANT, REVOKE),
SQL dinamic, modificări şi ştergeri referenţiale în cascadă, amânarea verificării
restricţiilor, niveluri de consistenţă a tranzacţiilor etc.
Standardul SQL-92-defineşte trei niveluri de conformitate:
• Entry - intrare, de bază (opţiunile din SQL-89 corectate);
• Intermediate- intermediar (ce include aproximativ jumătate dintre facilităţi);
• Full - deplin.
Fiecare firmă îşi declară nivelul de conformitate al SGBD-ului în raport cu SQL-92.
Spre exemplu, nucleul SQL din Oracle 8 este conform cu nivelul de bază (entry), dar, după
declaraţiile producătorului, prezintă multe elemente suplimentare specifice celorlalte trei
niveluri superioare.
Certificarea nivelului de conformitate cădea, până nu demult, în sarcina unui
organism independent, National Institute for Standards and Technology (NIST), care utiliza
Federal Information Processing Standards (FIPS), FIPS PUB 127-2. Din 1997 însă, FIPS
şi-a declinat implicarea în activitatea de certificare.
Pe lângă ANSI, ale cărui standarde au cea mai largă audienţă, mai există şi alte
organisme de standardizare SQL. X/Open este un grup de firme europene care a adoptat
SQL ca nucleu al unei întregi serii de standarde menite să asigure realizarea unui mediu
general pentru aplicaţii portabile, grefat pe sistemul de operare UNIX. IBM a avut un aport
incontestabil la apariţia şi maturizarea SQL, find un producător cu mare influenţă în lumea
SGBD-urilor, iar produsul său, DB2, este unul din standardele de facto ale SQL.
În 1989, un grup de producători de instrumente dedicate bazelor de date au format
SQL Access Group, în vederea realizării conexiunilor dintre SGBDR-urile fiecăruia, pe
baza unor specificaţii comune, din care un prim set a fost publicat în 1991 sub titulatura
RDA (Remote Database Access). Specificaţiile RDA n-au reuşit să se impună pe piaţa
SGBD-urilor. La insistentele firmei Microsoft, SQL Access Group şi-a concentrat eforturile
pentru elaborarea unei interfeţe-standard pentru SQL. Pe baza unui set de propuneri

50
înaintat de companie, în 1992, au rezultat specificaţiile CLI (Call Level Interface). Având
drept reper CLI, Microsoft elaborează şi implementează în acelaşi an un set propriu,
ODBC (Open DataBase Conectiviry), care a devenit standard în materie de interfaţă SQL
pentru accesarea diferitelor baze de date.
Cel mai recent standard este SQL-3, care a fost publicat în cea mai mare parte în
iulie 1999. Complexitatea superioară faţă de precedesor este sugerată şi de numărul de
pagini, aproape 2000 (faţă de 600 ale SQL-92). Scadenţa finalizării sale a fost repetat
amânată.
Principalele orientări ale SQL-3 vizează transformarea acestuia într-un limbaj
complet, în vederea definirii şi gestionării obiectelor complexe şi persistente. Aceasta
include:
- generalizare şi specializare,
- moşteniri multiple,
- polimorfism,
- încapsulare,
- tipuri de date definite de utilizator,
- suport pentru sisteme bazate pe gestiunea cunoştinţelor,
- expresii privind interogări recursive şi instrumente adecvate de administrare a
datelor.
În 1997, organizaţia X3 a ANSI a fost redenumită NCITS - National Committee for
Information Technology Standards, iar comitetul care se ocupă de standardizarea SQL se
numeşte acum ANSI NCITS-H2.
Se poate spune că, o dată cu standardul publicat în 1999, SQL iese din sfera
relaţionalului şi a normalizării relaţiilor, aşa cum au fost formulate de Codd. În orice caz,
SQL continuă să evolueze, iar organismele care-i guvernează standardizarea sunt
preocupate de întâmpinarea cerinţelor pieţei bazelor de date.

Obiectivul principal al SQL constă în a oferi utilizatorului mijloacele necesare

formulării unei consultări numai prin descrierea rezultatului dorit, cu ajutorul unei aserţiuni
(expresie logică), fără a fi necesară şi explicitarea modului efectiv în care se face căutarea
în BD. Altfel spus, utilizatorul califică (specifică) rezultatul, iar sistemul se ocupă de
procedura de căutare.
Deşi este considerat, în primul rând, un limbaj de interogare, SQL este mult mai mult
decât un instrument de consultare a bazelor de date, deoarece permite, în egală măsură:
- Definirea datelor
- Consultarea BD
- Manipularea datelor din bază
- Controlul accesului
- Partajarea bazei între mai mulţi utilizatori ai acesteia
-Menţinerea integrităţii BD.
După Groff şi Weinberg, principalele atuuri ale SQL sunt:
1. Independenţa de producător, nefiind o tehnologie proprietară

51
 2. Portabilitate între diferite sisteme de operare
3. Este standardizat
4. „Filozofia" sa se bazează pe modelul relaţional de organizare a datelor
5. Este un limbaj de nivel înalt, cu structură ce se apropie de limba engleză
6. Permite formularea de răspunsuri la numeroase interogări simple, ad-hoc,
neprevăzute iniţial
7. Constituie suportul programatic pentru accesul la BD
8. Permite multiple imagini asupra datelor bazei
9. Este un limbaj relaţional complet
10. Permite definirea dinamică a datelor, în sensul modificării structurii bazei
chiar în timp ce o parte dintre utilizatori sunt conectaţi la BD
11. Constituie un excelent suport pentru implementarea arhitecturilor client-
server.

3. ACCESS
Access 2003, programul de gestiune a bazelor de date din Microsoft Office, oferă o
utilizare mai uşoară şi extinderea abilităţilor de a importa, exporta şi de a lucra cu fişiere de
date XML. Lucrul în Access 2003 este mai uşor, deoarece erorile uzuale sunt identificate şi
marcate, apoi vi se propun opţiuni de corectare a lor. De asemenea, o nouă caracteristică îi
ajută pe dezvoltatorii de baze de date să identifice dependenţele dintre obiecte.
Se pot utiliza bare de meniu proprii sau meniuri contextuale proprii în trei moduri
- Ataşate de o formă sau de un raport. Microsoft Access afişează meniurile
proprii la deschiderea formei sau la afişarea raportului în print preview.
- Drept un meniu contextual ataşat unei forme, unui raport sau unui control
dintr-o formă. Microsoft Access afişează un asemenea meniu la click dreapta pe formă,
raport sau control.
- Ca o bară meniu globală, a aplicaţiei. Microsoft Access afişează această bară
proprie în toate ferestrele, cu excepţia formelor sau rapoartelor care au propria bară
definită.
Se pot utiliza una sau mai multe bare de unelte proprii într-o aplicaţie. Se creează
barele de unelte necesare şi se alege pentru afişare una dintre metodele următoare:
- Dacă aplicaţia are doar o bară de unelte utilizator, se va utiliza commanda
Toolbars (din meniul View) pentru a o afişa; bara respectivă va apare de fiecare dată când
se porneşte aplicaţia.
- Dacă aplicaţia are bare diferite pentru forme sau rapoarte, se va specifica bara
necesară în proprietatea Toolbar a formei sau raportului. Bara indicată se va afişa şi
ascunde împreună cu forma.
- Dacă sunt necesare mai multe bare de unelte proprii pentru o formă sau raport,
sau dacă se doreşte ascunderea/afişarea barelor predefinite, se va utiliza proprietatea
Visible a obiectului CommandBar în Visual Basic sau acţiunea ShowToolbar în macro-uri.

52
 - Dacă se doreşte ca aplicaţia să afişeze doar barele proprii, se pot ascunde
barele de unelte built-in prin comanda Startup (meniul Tools) şi se deselectează boxa de
control Allow Built-in Toolbars.

3.4. Tehnologii vizuale şi de reprezentare grafică

In 1937, marele pictor spaniol Pablo Picasso uimea lumea cu capodopera sa

fascinantă si dramatică: Guernica. Din fericire, astăzi nu mai e nevoie sa fim pictori
extraordinari, înscrişi în cataloagele de arta pentru a putea crea desene si alte documente
grafice de mare calitate. Programele de reprezentare grafica moderne sunt suficiente.
Printre aceste aplicaţii, OpenOffice.org Draw, Adobe Photoshop, face ca munca să fie mai
creativa, mai uşoară şi chiar mai interesantă.
Pentru designeri, ilustratori, fotografi şi graficieni, pentru cei implicaţi în multimedia
atunci când lucrează cu imagini scanate si în general pentru cei ce prelucrează imagini cu
ajutorul computerului, apariţia a tot mai multe programe de editare grafică a însemnat o
îmbunătăţire simţitoare muncii lor. Consecinţele nu au constat numai în facilităţile
oferite de această aplicaţie în sine, ci de industria ce s-a dezvoltat în spatele ei, aceea de
producere a programelor adiţionale, pe de o parte si de creiere de noi algoritmi pentru noi
efecte care să poată fi aplicate asupra imaginilor digitale, pe de altă parte si de concurenţa
pe care a creat-o în acest domeniu, concurenţă ce a dus si la dezvoltarea rapidă a altor
aplicaţii de acelaşi calibru.
Practic astăzi nu putem concepe un sistem de calcul dirijat de un sistem de operare
fără interfaţă grafică. Deşi se concep în continuare atât sisteme de operare cât si limbaje de
programare ce lucrează exclusiv în modul text, acestea se adresează unui număr restrâns de
utilizatori, de cele mai multe ori specializaţi, pe o aparatură dedicată.
Folosirea mesajului vizual în locul mesajului scris este o abordare noua ce tinde sa
acopere o arie din ce în ce mai întinsă în realizarea paginilor de web, si a diverselor tipuri
de interfeţe. S-a observat o creştere semnificativă a randamentului în operare, în momentul
în care au fost introduse imaginile ca o completare a textului. Este vorba despre clasicele
icon-uri. Firma Apple a introdus prima dată conceptul de icon la sistemele de operare mac-
os prezente pe sistemele de calcul Macintosh. Această abordare a constituit pasul cel mai
important în evoluţia interfeţelor utilizator. Imediat după apariţia lui mac os, Microsoft a
preluat fără prea multe ezitări ideea de la APPLE, şi a dezvoltat interfeţele grafice
WINDOWS versiunile 3.x, urmate în 1995 de WINDOWS95, numele de cod CHICAGO.
Din acel moment, Microsoft nu a mai produs nici o versiune de sistem de operare gen
DOS. Mai mult de atât, sisteme de operare ce aveau tradiţional un mod de lucru tip
terminal text, cum ar fi versiunile de UNIX, au renunţat la modul text sau au completat
sistemele cu interfeţe grafice, generându-se astfel noţiune de XWINDOW. Acest mod de
lucru, tipurile de operaţiuni fundamentale ce pot fi executate în acest mod de lucru, au
devenit standard în foarte scurt timp. Trăim practic în epoca de aur a tehnologiei. Deşi ne
este greu să avem o imagine de ansamblu asupra creşterii şi dezvoltării hardware a tehnicii

53
de calcul, în ce priveşte standardele interfeţelor umane, noi, utilizatorii fără experienţă şi
training deosebit. Paradoxal, dar utilizatorii de rând prin alegerile pe care le fac, prin
feedback-ul pe care îl dau producătorilor de software reuşesc să facă schimbări uneori
radicale. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre influenţele pieţei tehnicii de calcul asupra
producătorilor. Chiar în acest moment, un observator fin, ar putea sesiza spre exemplu
infiltrarea subtilă în modul de operare pe calculator a unei noţiuni absolut noi, necunoscută
acum 1 an. Este vorba despre mouse gesture, ce s-ar putea traduce ca gesturi efectuate cu
mouse-ul. Foarte puţini utilizatori ai internetului ştiu ca exista un browser de internet ce se
numeşte Opera, şi care permite realizara unor funcţii elementare cum ar fi refresh, open în
new window, back, forward, etc, prin simpla mişcare a mouse-lui. În momentul în care
utilizatorul s-a familiarizat cu aceste operaţiuni noi, ele devin o a doua natură, de multe ori
încercând să le folosească şi în alte aplicaţii inferioare din punct de vedere al tehnicii de
programare, cum ar fi Internet Explorer, Mozilla, etc. Fără îndoială, aceste mici dezvoltări
şi tendinţe vor deveni standard în mai puţin de 5 ani, le vom găsi în absolut toate aplicaţiile
vizuale sau nu, ca un mod obişnuit de operare.
Meniul
Meniurile sunt liste cu comenzi din care utilizatorul poate să aleagă. Ele oferă un
mod convenabil şi consistent de a grupa comenzi asociate după funcţiuni şi un mod simplu
de acces al utilizatorului. Anumite comenzi pot să determine afişarea unor submeniuri, pe
diferite nivele de organizare. Există de asemenea meniuri contextuale (shortcut menus)
care oferă o modalitate de grupare a comenzilor uzuale aplicabile în contextul limitat al
unei acţiuni specifice.
Se pot asigura chei de acces pentru a permite afişarea imediată a unui meniu, ca şi
asignarea unor taste directe la comenzi. În plus, meniurile ocupă mai puţin loc decât barele
de unelte (nu toate comenzile sunt afişate permanent).
Avantajul meniurilor este că oferă utilizatorului mai puţină informaţie la un moment
dat şi aplicaţia creşte în claritate.
Barele de unelte conţin controale care permit executarea comenzilor des utilizate.
Barele de unelte sunt adecvate pentru prezentarea atributelor individuale (cum ar fi bold,
italic etc.), pentru comenzile care se pot reprezenta vizual (cum ar chenare, dimensiunile
liniilor etc.) şi pentru comenzile pentru care se doreşte accesul printr-un simplu click.
Barele de unelte rămân mereu vizibile şi acest fapt conduce la o parcurgere mai uşoară
pentru determinarea comenzii dorite. Dezavantajele includ necesitatea mouse-ului
(controalele nu pot fi accesate din tastatură) şi ocuparea spaţiului de lucru în detrimentul
documentului principal.
O bară de meniu este o bară aşezată în partea superioară a ferestrei active şi care
afişează numele tuturor meniurilor care sunt permise în aplicaţie la un moment dat.
Sistemul de meniuri este compus dintr-o mulţime de meniuri şi câte o mulţime de intrări în
fiecare meniu. Fiecare menu este fie un meniu, un submeniu sau un meniu contextual.
Astăzi aplicaţiile contabile sunt cele mai multe structurate pe module cum ar fi:
aplicaţii contabile pentru machintosh, pentru dos, pentru windows 95, 98, xp,2000,
milenium, profesional. Ele sunt aplicaţii pentru imobilizării, pentru gestiune, pentru salarii,

54
balanţă şi bilanţ, venituri şi cheltuieli. Bara de meniu este o bară aşezată în partea
superioară a ferestrei active şi care afişează numele tuturor meniurilor care sunt permise în
aplicaţie la un moment dat. Sistemul de meniuri este compus dintr-o mulţime de meniuri şi
câte o mulţime de intrări în fiecare meniu. Fiecare meniu este fie un meniu, un submeniu
sau un meniu contextual
Organizarea submeniurilor se poate baza pe entităţile procesate (comenzi, clienţi
etc.) sau pe acţiunile suportate de entităţi (adăugare, editare etc.).
Există şi meniuri pop-up sau verticale care nu sunt legate de bara de meniuri a
aplicaţiei şi care se afişează în interiorul unei ferestre, în funcţie de poziţia cursorului în
zona client a acesteia. O altă deosebire între aceste tipuri de meniuri priveşte modul de
accesare al acestora, discutat în continuare.
Controalele care afişează meniuri sunt cunoscute drept controale pop-up
La orice bară de unelte, built-in sau proprie, se pot adăuga controale pop-up, aceleaşi
ca la crearea meniurilor/submeniurilor. Această acţiune este un compromis acceptabil între
modificarea unei bare de meniu şi introducerea unui mare număr de butoane unelte.
Meniurile pop-up au fost introduse sistematic în versiunile pe 32 de biţi ale lui
Windows. Există unele aplicaţii Windows pe 16 biţi care le folosesc, însă acest lucru nu
este general valabil. Accesarea lor se face cu mouse-ul, prin click pe butonul din dreapta.
Meniurile sunt astăzi elemente nelipsite din interfaţa aplicaţiilor. Meniurile sunt
elemente de bază ale interfeţei utilizator pentru aplicaţiile grafice. De regulă, fereastra
principală a unei astfel de aplicaţii are o bară de meniuri, cu ajutorul cărora se pot prezenta
şi accesa funcţiunile acesteia. Împreună cu bara de instrumente, toolbar-ul, meniurile
reprezintă cea mai comodă modalitate de expunere şi accesare a funcţionalităţii unei
aplicaţii, caracterizată în primul rând prin compactitatea sa.
Bara de meniuri apare imediat sub bara de titlu a ferestrei. Ea conţine unul sau mai
multe titluri de meniuri (sau pe scurt meniuri). Un astfel de titlu, care are numele dat de
regulă printr-un singur cuvânt, are menirea de a grupa funcţii înrudite, cunoscute sub
numele de elemente de meniu. Spre exemplu, aproape toate aplicaţiile standard din
Windows posedă în bara de meniuri titlurile File şi Help. Primul dintre acestea conţine
funcţiile legate de lucrul cu fişiere (deschiderea, salvarea, schimbarea numelui, imprimarea
unui fişier), iar cel de al doilea prezintă cartea de vizită a aplicaţiei (elementul About), tabla
de materii a facilităţii de help on-line (Contents), respectiv indexul elementelor cuprinse în
sistemul de asistenţă (Index).
Fiecare element de meniu are un nume (titlu) care sugerează funcţionalitatea sa.
Elementele de meniu pot să reprezinte comenzi, bare de separare şi titluri de submeniuri.
Elementele unui meniu sunt statice şi dinamice. Elementele statice sunt cele prevăzute la
proiectarea meniului, ele fiind afişate în ordinea prevăzută acolo. Un meniu poate conţine
şi elemente dinamice. Luând ca exemplu editorul de texte Microsoft Word, putem găsi
astfel de elemente dinamice în meniul File (lista ultimelor fişiere editate) sau în meniul
Window (lista fişierelor deschise, Word fiind o aplicaţie MDI). Ca regulă, partea dinamică
a unui meniu este separată de partea sa statică prin bare de separare.

55
 Meniurile şi elementele de meniu au ca atribute importante vizibilitatea şi
accesibilitatea. Dacă un meniu (submeniu) nu este vizibil, atât el cât şi elementele sale nu
se afişează. Accesibilitatea se referă la răspunsul aplicaţiei, la selectarea unui meniu sau
element de meniu. Un meniu sau element de meniu este activabil dacă selectarea sa
provoacă executarea funcţiunii specifice acestuia. Invers, dezactivarea unui meniu sau
element de meniu inhibă executarea funcţiunii specifice, când acesta este selectat
Submeniurile permit organizarea meniurilor pe nivele. Ele sunt utile când bara de
meniuri s-a umplut deja sau când se doreşte o mai bună structurare a elementelor (prea
numeroase ale) unui meniu. Abstract vorbind, fiecare meniu are o structură arborescentă, în
care rădăcina este reprezentată de titlul meniului din bara de meniuri, nodurile interioare
sunt submeniurile, iar frunzele sunt celelalte elemente ale meniului sau submeniurilor,
adică comenzile sau separatorii. Vizual, titlul unui submeniu are ca sufix o săgeată spre
dreapta, fapt ce indică expandarea acestuia. Acest mod de organizare permite mărirea
considerabilă a numărului de funcţii distincte pe care o aplicaţie le poate expune în meniul
său. Totuşi, se recomandă să nu se folosească mai mult de 4-5 nivele de meniuri, deoarece
scade gradul de confort al utilizatorului în găsirea unui anumit element: cu cât sistemul de
meniuri este mai plat, cu atât utilizatorul se simte mai confortabil în folosirea lui.
Referindu-ne la editorul Microsoft Word, trebuie să remarcăm că sistemul său de meniuri
este în întregime plat, neexistând nici un submeniu între elementele meniurilor sale.
Implicit, forma aplicaţiei prezintă numai titlurile din bara de meniuri. În momentul în
care este selectat un titlu, acesta se expandează (sau se derulează, de unde şi numele de
meniu derulant, în engleză pull-down menu), prezentându-şi elementele sale. Meniurile
derulante sunt legate de bara de meniuri, titlul lor rămânând vizibil şi la expandarea lor, în
aceeaşi locaţie a barei, pe când elementele sunt afişate într-o fereastră poziţionată imediat
sub titlu. Un alt tip de meniu este meniul sistem (denumit aşa în versiunile anterioare lui
Windows 95), al cărui nume a fost schimbat în meniul ferestrei (engl. window menu), care
apare sub forma unei casete în partea stângă a barei de titlu a ferestrei, respectiv sub forma
unui icon.
Accesarea meniurilor derulante se poate face cu mouse-ul sau cu tastatura. Folosirea
mouse-ului presupune deplasarea cursorului pe denumirea titlului de meniu şi apăsarea
butonului stânga (click).
Tasta de accesare este litera subliniată din titlul meniului. Există o diferenţă între
accesarea meniurilor şi accesarea elementelor acestora, care este foarte evidentă mai ales în
cazul editoarelor de texte. La acestea, tastatura este folosită pentru a introduce text, prin
urmare este nevoie de o tastă specială (Alt) care să activeze bara de meniuri. După
apăsarea acestei taste, accesarea unui titlu de meniu se face prin simpla apăsare a tastei de
accesare a acestuia. În cazul accesării elementelor de meniu nu mai este necesară apăsarea
tastei Alt deoarece meniul este deja activat, ci doar apăsarea tastei de accesare.
Prescurtările se folosesc de obicei pentru elementele de meniu şi permit execuţia
funcţiunii acestora fără a recurge la meniu. Ele sunt realizate de obicei prin combinaţii de
taste funcţionale (Ctrl, Alt, Shift, F1-F12) cu taste obişnuite sau funcţionale. Spre exemplu,
deschiderea unui fişier (elementul de meniu File/Open) în Word are ca prescurtare

56
combinaţia de taste Ctrl/O (se ţine apăsată tasta Ctrl şi se apasă litera O), verificarea
corectitudinii scrierii (elementul Tools/Spelling) are ca prescurtare tasta F7, Ctrl/R pentru
creare document, sau Ctrl/T pentru operaţiunea contabilă ştornare
Odată ce meniul este accesat, elementele sale se expandează. Pentru a selecta un
element al meniului, se deplasează cursorul mouse pe el sau se apasă tasta de accesare
prezentă în titlul său. Dacă elementul este o comandă, atunci un click mouse pe el are
semnificaţia lansării în execuţie a comenzii respective. În cazul submeniurilor apare însă o
diferenţă de comportament între versiunile mai vechi de Windows (până la 3.1 şi 3.11) şi
cele mai noi (pe 32 de biţi): în versiunile vechi este nevoie de un nou click pentru a
expanda submeniul, pe când în versiunile noi acesta se expandează automat când cursorul
mouse este poziţionat pe el. Expandarea submeniului se face relativ la poziţia acestuia ca
element al meniului din care face parte.

3.5. Produse program

1. Caracterizare generală a produselor program

Una din marile facilitaţi ale microcomputerelor este soft-ul existent pentru creşterea
productivităţii personale. Pentru personale implicate în activitatea managerială apar
facilităţi noi în ceea ce priveşte redactarea de documente prin procesoare de text, calcule
manageriale prin procesoare de tabele sau chiar programe care permit crearea de imagini
care pot fi tipărite sau prezentate online.
Produsele program sunt componentele software-ului . Orice produs program este
constituit din :
- programul propriu-zis (codul sau instrucţiunile);
- datele asociate prelucrărilor prevăzute în program;
- documentaţia asociată produsului.
Produsele program (produse software) sunt asemănătoare produselor rezultate
dintr-o activitate de producţie tradiţională, ele trecând prin etapele de analiză, proiectare,
realizare, testare, experimentare şi utilizare. Deosebirea constă în faptul că produsul
program rezultă dintr-o activitate intelectuală şi sunt destinate pentru a pune în valoare
produse de tip calculator sau echipament, care funcţionează pe bază de instrucţiuni
(program). Considerând ca esenţial raportul dintre utilizator şi maşină, produsele program
se pot stratifica în următoarele categorii (figura nr. 3.1).

57
 Figura nr. 3.1. Stratificarea produselor program

1. Sisteme de operare - programe de bază, cu caracter universal; un sistem de

operare este o colecţie de elemente software care controlează execuţia programelor şi
furnizează servicii altor componente ale software-ului
2. Extensii ale sistemelor de operare - sunt sisteme de operare cu caracter
dedicat, care asigură, la nivelul echipamentelor, facilităţi speciale cerute numai de anumite
aplicaţii; ca exemplu, amintim sistemele de operare pentru reţele de calculatoare,
mesagerie electronică, teleconferinţe, sisteme de operare pentru conducere de procese
tehnologice etc.
3. Sistemele de gestiune a bazelor de date (SGBD) - sunt sisteme de programare
pentru gestiunea datelor dintr-o bază de date, care asigură independenţa programelor faţă
de modul de structurare a datelor, o redundanţă minimă în memorarea acestora precum şi
timp minim de răspuns la solicitările utilizatorilor
4. Produse program orientate pe metodă sau model matematic - sunt produse
program de tipul bibliotecilor de (sub)programe matematice, pachete şi sisteme de
programe pentru rezolvarea unor clase de aplicaţii ce au la bază acelaşi model sau metodă
matematică etc.
5. Produse program orientate pe domenii sau pe specificul domeniului de
aplicaţie - sunt produse destinate rezolvării aplicaţiilor din diferite domenii de activitate
umană (industrie, agricultură, transporturi, sănătate etc.)
6. Instrumente pentru realizarea produselor program - sunt entităţi software care
prelucrează / acţionează asupra altor entităţi software, fie ca instrumente de programare, fie
ca o componentă transparentă a sistemului de programare sau a sistemului de operare. Ele
pot fi simple instrumente dispersate sau integrate în medii de programare, sisteme de
dezvoltare complexe, produse de tip CASE (Computer Aided Software Engineering).

58
 După cum se observă din figura 1.1, instrumentele pot opera asupra tuturor
componentelor clasificării date şi ele se regăsesc la orice nivel al piramidei. De asemenea
ele constituie calea prin care componentele de nivel superior (de exemplu cele de nivel 4 şi
5) folosesc facilităţile oferite de cele de nivel inferior. Produsele program orientate pe
metode /domenii (categoriile 4 şi 5) formează software-ul de aplicaţie. Ele sunt uşor de
utilizat, au o structură modulară (care le conferă un grad înalt de flexibilitate în
implementare precum şi facilităţi de extindere şi modificare) şi dispun de documentaţie
adecvată sub formă de manuale de prezentare, utilizare şi operare.
Precizăm faptul că acelaşi produs program poate fi clasificat atât după domeniul de
aplicaţie în care este utilizat cât şi după metoda / modelul pe care se bazează.
Caracteristicile generale întrunite de produsele program orientate sunt:
1. generalitate - produsul program rezolvă toate problemele din clasa
respectivă;
2. eficienţa algoritmului - durata execuţiei să fie mică iar memoria internă
utilizată să fie redusă;
3. parametrizare completă - parametrii algoritmului să fie sub controlul
utilizatorului;
4. independenţă între intrări şi ieşiri;
5. portabilitate - produsul să poată fi implementat pe diferite tipuri de
calculatoare fără modificări prea mari;
6. robusteţe, siguranţă în execuţie - dispun de o bază matematică solidă,
convergenţa algoritmului să fie demonstrată etc.;
7. fiabilitate ridicată - numărul de erori în faza de execuţie să fie foarte mic.
Utilizarea produselor program orientate prezintă următoarele avantaje:
a) reducerea efortului şi costului realizării programelor / sistemelor informatice;
b) reducerea timpului total de implementare a aplicaţiilor / sistemelor;
c) reducerea erorilor în fazele de implementare şi execuţie;
d) asigură o legătură directă om-maşină;
e) asigură performanţe de timp de calcul şi precizie.
Dintre dezavantaje amintim: numărul mare de instrucţiuni, slaba eficienţă sub
aspectul utilizării echipamentelor de calcul, documentaţie deficitară etc.
Elementele constitutive ale software-ului de aplicaţie sau al produselor program
orientate pot fi de următoarele tipuri: programe, module, pachete / sisteme de programe,
biblioteci de (sub)programe etc.
Programul este o combinaţie de instrucţiuni de calcul şi definiţii de date care permit
calculatorului să execute calcule şi funcţii de control; programul reprezintă deci
codificarea într-un limbaj accesibil maşinii sau într-un limbaj de nivel înalt a unor
algoritmi sau a unor funcţii de prelucrare a informaţiei; programul constituie o unitate de
sine stătătoare care interacţionează doar cu sistemul de operare şi lucrează cu date de
intrare / ieşire proprii.
Modulul (la nivel de program) este un element de structură al programului, rezultat
din divizarea acestuia în părţi disjuncte, astfel încât fiecare parte să aibă independenţa

59
funcţională, iar interacţiunea dintre părţi să fie minimă. Modulul este caracterizat de
următoarele elemente: funcţia, logica, interfaţa şi ponderea / tăria modulului. Menţionăm
că termenul de modul este utilizat la orice nivel în ierarhia sistem informatic, subsistem,
aplicaţie, program, modulele unui sistem fiind subsistemele, ale unui subsistem fiind
aplicaţiile, ale unei aplicaţii fiind programele. Modularitatea la nivel de programe se
numeşte micromodularitate. Pachetul / sistemul de programe reprezintă o mulţime de
programe / module, constituită într-o structură de tip liniar, arborescent sau reţea, care
rezolvă izolat sau împreună probleme de un anumit tip, aparţinând unei aceleaşi clase de
probleme.
Bibliotecile de (sub)programe sunt colecţii de (sub)programe care rezolvă probleme
dintr-o anumită clasă şi sunt folosite de programatori ca instrumente de dezvoltare a
aplicaţiilor, obţinând astfel un înalt grad de standardizare şi modularizare. Subprogramele
nu efectuează operaţii de intrare / ieşire, datele şi rezultatele fiind transmise prin listă de
parametrii sau zonă comună.
Orice program (figura nr. 3.2) este compus din trei părţi principale: date, algoritm şi
structură. Interacţiunea acestora este prezentată în figura nr. 3.3. Algoritmul specifică un
set de operaţii ce se aplică asupra mulţimii datelor, rezultând la intersecţia acestor două
parţi, operaţii de intrare / ieşire, operaţii logice, atribuiri, etc.
Structura programului defineşte pe mulţimea datelor diferite tipuri de structuri de
date necesare prelucrărilor cuprinse în algoritm.

Figura nr. 3.2. Părţi componente ale unui produs program

De asemenea structura programelor induce asupra algoritmului diferite tipuri de

structuri fundamentale de control.

60
 Figura nr. 3.3. Interacţiuni între părţile unui program

2. Aspecte legislative privind protecţia produselor program

Protecţia produselor program a fost reglementată prin “Legea privind dreptul de

autor şi drepturile conexe”, aprobată în februarie 1996. Această lege defineşte obiectul şi
conţinutul dreptului de autor, având o serie de dispoziţii speciale referitoare la produsele
software. Astfel, obiectul dreptului de autor îl reprezintă operele originale de creaţie
intelectuală, indiferent de modalitatea de creaţie, modul şi forma concretă de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor. Conţinutul dreptului de autor: autorul are dreptul
exclusiv de a autoriza reproducerea integrală sau parţială, difuzarea, transmiterea prin fir,
cablu, fibră optică, accesul public la bazele de date, dacă ele sunt protejate, utilizarea,
închirierea, împrumutul originalului sau a copiilor. Prin contractul de închiriere autorul
permite folosirea pe un timp determinat a originalului sau a copiilor.
Durata dreptului de autor - tot timpul vieţii autorului şi se transmite prin moştenire
pe o durată de 50 ani.
Dispoziţii speciale referitoare la protecţia produselor program:
1. Protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui
program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice limbaj (cod
sursă sau cod obiect), materialul de concepţie pregătitor şi manualele
2. Nu sunt protejate ideile, procedeele, metodele de funcţionare, conceptele
matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program, inclusiv cele
care stau la baza interfeţelor
3. Autorul are dreptul exclusiv de a realiza şi de a autoriza:
- reproducerea permanentă sau temporală, integrală sau parţială a unui
program, prin orice mijloc sau formă
- traducerea, adaptarea, rearanjarea şi alte transformări ale unui program
precum şi reproducerea acestor transformări, fără a prejudicia drepturile persoanei care
face transformările
- difuzarea originalului sau a copiilor, sub orice formă, inclusiv prin
închiriere

61
 4. Drepturile asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, ca
atribuţii de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă.
5. Prin contractul de utilizare al unui program
- Utilizatorul are dreptul neexclusiv de utilizare a programului
- Utilizatorul nu poate transmite dreptul de utilizare unei alte persoane
- Cesiunea dreptului de utilizare al unui program nu implică transferul
dreptului de autor asupra acestuia
- Utilizatorul autorizat are dreptul de a realiza copii de arhivă sau de
siguranţă fără acceptul autorului
6. Reproducerea sau traducerea codului program pentru interoperabilitate cu
alte programe trebuie autorizată de titularul dreptului de autor dacă
- Actele de reproducere sau traducere sunt realizate de o persoană care
deţine dreptul de utilizate a unei copii a programului
- Informaţiile necesare interoperabilităţii nu sunt uşor şi rapid accesibile
- Actele se limitează la părţi din program
7. Informaţiile necesare interoperabilităţii
- Nu pot fi utilizate în alte scopuri decât pentru realizarea acestora
- Nu pot fi comunicate altei persoane
- Nu pot fi utilizate pentru definitivarea, producerea sau centralizarea a
unui program a cărui expresie este fundamental similară

Se sancţionează cu amendă sau închisoare următoarele fapte:

- Accesul public la bazele de date care conţin sau constituie opere protejate, fără
autorizarea titularului dreptului de autor
- Însuşirea fără drept a calităţii de autor
- Fără autorizarea titularului dreptului de autor se:
- Reproduce, difuzează, comercializează programe
- Pune la dispoziţia publicului, prin vânzare, a mijloacelor tehnice
destinate neutralizării dispozitivelor de protecţie a programelor
Beneficiază de protecţie prin lege şi programele create anterior intrării în vigoare a
acestei legi.

3. Criterii de alegere a produselor program şi evaluarea performanţelor

acestora
La alegerea unui produs program se iau în considerare cerinţe ca:
- Dimensiunea maximă a problemei ce trebuie rezolvată în raport cu dimensiunea
maximă planificată de produsul program.
- Resursele (configuraţia) sistemelor de calcul necesare implementării produsului
program în raport cu resursele configuraţiei sistemului la care are acces utilizatorul.;
- Flexibilitate, uşurinţa în vehicularea datelor de I/E, modul de înţelegere (învăţare) a
utilizării produsului program şi de interpretare care să conducă la un anumit număr
redus de rulări cu erori;

62
- Costurile implicate de utilizarea curentă şi de menţinere în exploatare să se situeze la
nivele care să nu afecteze negativ eficienţa economică a unităţii beneficiare;
- Produsul program să poată incorpora noi componente pentru funcţii de prelucrare
identificate ulterior şi/sau să poată fi adaptat tehnicilor de prelucrare ce corespund
dezvoltării ulterioare a configuraţiei sistemului de calcul;
- Nivelul de tratare a erorilor să conducă la reducerea numărului de rulări incomplete
ale produsului program; produsul poate pune în evidenţă totalitatea erorilor existente
în date, poate realiza corectarea sau ignorarea unora din acestea, iar mesajele de
eroare trebuie să stabilească cât mai exact locul, cauza şi modalităţile de eliminare a
erorilor;
- Nivelele de fiabilitate şi mentenabilitate trebuie să fie astfel dimensionate încât
ponderea erorilor ce necesită modificarea de secvenţe în program să fie cât mai
redusă;
- Implicaţiile algoritmului utilizat în realizarea produsului program asupra preciziei,
vitezei, consumului de resurse.
Criteriile de alegere sunt după cum rezultă din cele semnalate anterior, strâns legate
de caracteristicile de calitate, asigurate în toate etapele de elaborare a produsului program.
Vom aminti că putem vorbi, ca în cazul oricărui produs, de calitatea la elaborator şi
calitatea la beneficiar sau de calitatea procesului de realizare şi calitatea produsului final.
Gestionarea unică a produselor program are menirea de a selecta după criteriul
performanţei şi de a generaliza implementarea lor. În acelaşi timp cererile formulate de
beneficiar au ca efect perfecţionarea produselor program existente şi influenţează lansarea
în realizare de noi produse program.
Din punct de vedere al beneficiarului evaluarea performanţelor şi limitelor unui
produs program presupune examinarea unor elemente cum sunt: configuraţia minimă
(maximă) necesară implementării; necesarul de memorie internă pentru program sau
corelaţia dintre elementele care definesc dimensiunile problemei în raport cu disponibilul
de memorie internă; precizia pe care o pot avea rezultatele în raport cu durata rezolvării
problemei; opţiuni pentru obţinerea rezultatelor intermediare; modul de tratare al erorilor;
nivelul fiabilităţii produsului program etc.

63
 CAPITOLUL IV.
E-CONTABILITATE

Volumul de informaţii creat, prelucrat şi transmis la nivelul organizaţiei economice

actuale este atât de mare încât nu mai putem concepe o astfel de activitate fără exploatarea
unor soluţii informatice. Au apărut astfel noi funcţii în nomenclatorul de funcţii, alte
entităţi organizatori la nivel de organigramă, alte reguli şi procese la nivel de proceduri
specifice etc.
Motorul acestor transformări la nivel de societate este Internetul, care constituie atât
cauză cât şi efect al globalizării şi a tot ce decurge ca transformări ale societăţii în
ansamblu şi al societăţii economice în particular.
Era astfel imposibil ca organizaţia prin funcţiile sale specifice să nu să se adapteze la
noile cerinţe ale noii societăţi. Dacă pentru o serie de funcţii, şi aş aminti aici funcţia de
marketing, care sunt mai „liberale” au putut să se adapteze mult mai uşor funcţia contabilă
care trebuie să recunoaştem este poate cea mai rigidă şi are un grad mai scăzut de adaptare
la noi condiţii, fiind un sistem strict reglementat, a făcut mai greu trecerea în mediul
Internet.
Concret Internetul a constituit o sursă de documentare, o infrastructură
comunicaţională şi mai puţin un mediu de dezvoltare a noi aplicaţii contabile. Cu timpul
când accentul s-a pus pe prelucrare distribuită Internetul prin serviciile pe care le utilizează
a constituit un model de organizare datorită protocoalelor folosite a reţelelor locale în
primă fază şi mai apoi a Intraneturilor organizaţionale.

4.1. Internetul – motorul globalizării

A vorbi despre societatea informaţională înseamnă fără îndoială a vorbi în primul

rând despre internet. O istorie a transmiterii informaţiei cuprinde câteva etape majore:
transmiterea informaţiei de la persoană la persoană, comunicarea prin scris, apariţia
tiparului, apariţia telefonului, radioului, televiziunii şi industriei filmului, a computerelor
şi, în sfârşit, apariţia reţelei de reţele care este INTERNETUL.
La originea internetului se află cercetările demarate în 1969 de către departamentul
“proiecte avansate” al armatei americane, denumit ARPA, care a realizat interconectarea
computerelor din laboratoarele de cercetare intr-o reţea cunoscută sub numele de Arpanet.
Din varianta sa de început, internetul de azi nu mai păstrează decât conceptul de transmisie
a informaţiei sub formă de pachete. Primele demonstraţii cu această reţea au avut loc în
1971. Ulterior au apărut şi alte reţele similare, dar care reprezentau comunităţi izolate. Abia
în 1973 se va realiza interconectarea acestor reţele separate prin impunerea unui limbaj
comun care să fie descifrat şi care să permită trimiterea şi recepţionarea pachetelor în reţea.

65
Proiectul internet a mai necesitat apoi definirea limbajului comun, esenţa acestuia fiind
acum cunoscută sub numele de protocolul “Internet IP” şi protocolul de control de
transmisie TCP. Primele versiuni ale acestora au fost publicate în 1978 iar finalizarea a
avut loc in anul 1981.
Creatorii reţelei internet, oricare ar fi fost justificările lor, au avut ca idee crearea
unei reţele descentralizate prin eliminarea oricărui punct central a carui distrugere să
însemne şi dispariţia reţelei. Urmărindu-se acest deziderat, toate reţelele cooperează, toate
sunt egale. Democraţia a dominat spaţiul virtual încă de la început, eliminând astfel
greşelile din lumea reală. În internet nu există monopoluri de tip naţional sau regional.
Fiecare furnizor este independent şi dependent de alţii în acelaşi timp. Fiecare are interesul
de a-şi dezvolta propria reţea cât mai bine, dar şi de a se interconecta. Fără a exista o
autoritate care să controleze traficul, există o solidaritate interesată de a menţine
conectivitatea globală.
Cu siguranţă, cel mai fascinant aspect al internetului îl constituie ideea de libertate:
libertatea cunoaşterii, a informaţiilor, a schimbului de opinii. Internetul reprezintă azi cel
mai deschis şi democratic sistem de comunicare. Ofertantul de reţea pune la dispoziţie
numai căile de comunicare, suportul. Ei nu pot să influenţeze cosiderabil ansamblul de
opinii şi informaţii din reţea.
Internetul este o structură mereu crescândă de dimensiuni gigantice, necontrolabile,
nesupravegheabilă. Expeditorii şi adresanţii rămân relativi anonimi, mesajele se criptează
şi devin ilizibile pentru autorităţi. Internetul se întinde peste graniţe şi evident se pune
problema unei forme de cenzură. Ce se poate face şi ce nu se poate face în reţea? Unde
intervine statul, guvernul şi care este rolul acestuia în protecţia cetăţenilor şi companiilor
din reţea ?
Mobilităţii personale, caracteristica societăţii industriale, i se asociază mobilitatea
spirituală cu ajutorul accesului la informaţii prin intermediul reţelelor. Internetul este unul
dintre mijloacele prin care omul modern poate scutura jugul birocraţiei. Informaţia
transmisă prin internet traversează graniţele şi împiedică statele să guverneze prin
autoritate, minciună şi manipulare. Propaganda nu mai are forţa din perioada dominaţiei
radioului şi televiziunii.
În termeni practici, pentru a pătrunde în orizonturile deschise de gigantica poartă a
internetului, calculatorul personal « comunică » simultan cu un alt calculator sau cu
milioane de calculatoare din lume. Zeci de mii de retele pretutindeni pe globul pământesc
se interconectează, schimbând informaţii intre ele; milioane de oameni folosesc acest
sistem în fiecare zi. Internetul este o adevarată casetă cu surprize. Unii spun că este ca şi
cum ai avea pe statul de plată peste 30 de milioane de consultanţi, în toate domeniile
imaginabile, şi pe care nu trebuie să îi plăteşti. Poţi să cauţi raspunsuri la orice întrebare
posibilă, să trimiţi mesaje şi documente oriunde în lume într-o secundă (poşta electronică
sau e-mail), poţi să îţi faci cumpărăturile pe alt continent, să asculţi muzică, să vizitezi
galerii de artă, să citeşti cărţi, să stai de vorba în timp real cu oameni din toate colţurile
lumii, pe orice subiect, să afli ultimele ştiri din lume în orice limbă, să joci jocuri, să obţii

66
software gratuit, să te implici pe piaţa bursieră, sau doar să pierzi vremea navigând printr-o
lume de culori, imagini şi sunete.
Internetul este un instrument de afaceri valoros, pentru corespondenţa zilnică,
pentru promovarea produselor şi serviciilor, devenind, pe zi ce trece, parte integrantă a
afacerii, ca telefonul sau faxul.

4.2. Întreprinderea modernă

În momentul de faţă există o multitudine de factori ce impun intreprinderii un

comportament agitat pentru supravieţuire conomică. Între aceşti factori enumerăm pe cei
mai importanţi: tehnologiile informaţionale, schimbările politice, schimbările din
mentalitatea clienţilor, interesele diferitelor organisme profesionale şi sindicale, terorismul
international etc.
Totuşi, în drumul spre modernitate întreprinderea actuală constituie teatrul de
desfăşurare a operaţiilor de tranziţie către viitoarea societate global informatională.
Motivul ce stă la baza acestei afirmaţii este destul de simplu, în sensul că tehnologiile
informaţionale, înainte de a fi aplicate în practică, trec succesiv prin stadiile de cercetare şi
implementare. Dar înainte de toate cercetarea necesită fonduri care provin în esenţă din
sectorul productiv al ţărilor angrenate în acest proces. Există şi situaţii când activitatea de
cercetare aduce fonduri în urma vânzării rezultatelor cercetării intreprinderilor din
domeniul productiv. Cu alte cuvinte, se sesizează o spirală evolutionistă a cercetării şi
aplicării tehnologiilor informatice, astfel încât este foarte greu să se precizeze după
parcurgerea unui număr de spirale care este latura determinată şi care este determinantă.
În tot acest labirint factorial şi informational întreprinderea este obligată să se
modernizeze, ba mai mult pe aceste idei moderniste se creează întreprinderi „gata
modernizate”, adica întreprinderi care acum 20-30 de ani nici nu se punea problema să
existe. De exemplu întreprinderile furnizoare de internet, care acum 20 de ani nu existau,
dar care acum sunt suportul unei încrengături de noi întreprinderi moderne: de la
publicitate la comert electronic, de la afaceri personale la servicii de outsourcing prestate
marilor companii.
Dacă întreprinderile existente trebuie sa accepte să supravietuiască în acest mediu
global informational, este important de ştiut care sunt caracteristicile pe care trebuie să le
aibă, pentru ca procesul de modernizare să fie eficient. În urma studierii atente a unui
volum însemnat de întreprinderi şi coroborarii rezultatelor cu tendinţele viitoarei societăţi
global informaţionale am ajuns la urmatorul set de caracteristici principale pentru viitoarea
întreprindere: flexibilitate, deschidere, receptivitate la integrare şi la globalizare şi
inteligism1.
În urma celor prezentate mai sus, putem spune că întreprinderea reprezintă un sistem
deosebit de complex cu componente funcţionale diverse, aflate într-o interdependenţă
continuă, reprezentate în mod unitar în raport de mediul economic.

67
 Consider deosebit de important pentru demersul acesta că trebuie discutat pe scurt
care sunt principalele tehnologii informaţionale care conduc întreprinderile spre
modernitate iar societatea spre globalizare.
a. Internet-ul. Trebuie reţinut de la bun început că principala tehnologie
informaţională a viitoarei societăţi o reprezintă internet-ul. Definit ca o reţea a tuturor
reţelelor, acesta a revolutionat şi a dinamizat toate activităţile economice dintr-o
intreprindere şi a stat la baza altor tehnologii informatice. În esenţă acesta are la bază reţele
de calculatoare dispersate la nivel mondial în toate colţurile lumii, reţele care comunică
între ele prin intermediul unui protocol (internet protocol - IP) uşor de recunoscut
indiferent de tipul echipamentelor (calculatoare) şi de sistemul de operare utilizat.
Iată câteva aplicatii care s-au dezvoltat pe baza internet-ului: intranet-ul în sine,
extranet-ul, groupware-ul, EDI2 internet, poşta electronică, e-marketing, e-learning,
discuţii pe internet (forumuri, grupuri de întâlniri, grupuri de ştiri), chat (discuţii în timp
real), comerţ electronic (e-commerce cu următoarele modele de afaceri: magazin electronic
(e-shop), aprovizionare electronică (e-procurement), licitaţie electronică (e-auction),
supermagazinul electronic (e-mall), piaţa unui terţ (Third Party Marketplace), comunităţi
virtuale (Virtual Communities), conectări la distanţă, telefonie, videoconferinţe, universuri
virtuale, captare de programe radio-tv, biblioteci digitale etc.
b. Recunoaşterea optică a caracterelor (Optical Character Recognition). Această
tehnologie este utilizată în operaţiile de digitizare a datelor de tip text. În scop comercial
această tehnologie se foloseşte pe scară largă în magazine la citirea codurilor de bare de pe
diferite produse. În felul acesta se află informaţii cu privire la denumire, preţ, raion de
vânzare, taxele aferente (TVA, accize etc.), termen de valabilitate, producător etc. Dacă la
aceste informaţii adăugăm data vânzarii, casa şi vânzătorul, precum şi cumpărătorul, atunci
obţinem o imagine completă asupra actului de vânzare-cumpărare. Toate aceste informaţii
se transferă serverului central pentru înregistrare contabilă, pentru luarea unor decizii etc.
c. Bancomatele (Automat Teller Machine - ATM) reprezintă tehnologia informatică
şi de comunicaţii prin care cardul bancar este identificat şi poate fi folosit pentru retragerea
unei sume de bani sau efectuarea unor plăţi în conturi predefinite (telefonie, utilităţi,
magazine).
d. Sistemele electronice de realizare a întâlnirilor. Prin intermediul acestei tehnologii
se facilitează întâlnirea virtuală a membrilor unei comunităţi sau unei echipe cu diferite
prilejuri între care: conferinţe, luarea unei decizii, simple discuţii video etc. Această
tehnologie constă în digitizarea secvenţelor audio şi video, compresia, criptarea,
transmiterea, decriptarea, decompresia şi vizualizarea acestora cu o viteză foarte mare
folosind infrastructura de bază – INTERNET-ul.
e. Gestiunea electronică a documentelor şi lucrul în medii colaboraţioniste
(groupware). Prezentăm cele doua tehnologii informatice şi de comunicaţii în acelaşi grup,
deoarece lucrul în medii colaborationiste presupune lucrul cu documente în format
electronic (creat sau digitizat prin scanare) folosind un soft special care contine absolut
toate componentele pentru lucrul de birou la care se adauga şi componenta de transmitere
co-echiperilor (poşta electronică, gestionar de documente).

68
 f. Inteligenţa artificială şi aplicaţiile ei. Această tehnologie informatică reuneşte un
mănunchi de aplicaţii ce vor cunoaşte o extindere deosebit de mare în viitorul apropiat. În
categoria aplicaţiilor specifice inteligenţei artificiale sunt incluse: sistemele inteligente,
recunoaşterea formelor, recunoaşterea şi întelegerea vorbirii, robotica, rezolvatoarele
generale de probleme, învatamântul asistat de calculator şi prelucrarea limbajului natural.
g. Sistemele multimedia. Această tehnologie reprezentă acea configuraţie informatică
minimală prin intermediul căreia se pot achiziţiona, prelucra, stoca şi transmite
date/informaţii multimedia (text, sunet, voce, imagini, video si animaţii) prezentate, de cele
mai multe ori, sub formă animată conform unei ordini predefinite (inclusiv suprapuse) în
vederea asigurarii comunicării. În cadrul unui sistem multimedia toate datele prelucrate
trebuie să fie de natură digitală, chiar dacă acestea au fost preluate/redate sub forma
analogică din/în periferice corespunzătoare. Atunci când discutăm de un sistem multimedia
avem în vedere două componente majore: componente hard digitale şi analogice şi
componente soft.
h. Alte tehnologii informaţionale. Încadrăm aici toate tehnologiile moderne de
proiectare asistaţă de calculator, semnatură digitală pentru care şi în România s-a adoptat
legislaţia în domeniu, aşa-zisele tehnologii calme, teleprezenţa la locul de muncă,
calculatoarele web, microsistemele etc.

4.3. Contabilitate OnLine în România

Există mai multe forme prin care funcţia contabilă s-a adaptat la noile tehnologii
informaţionale. Astfel pe de o parte este folosit Internetul ca infrastructura comunicaţională
care permite exploatarea unor produse program financiar-contabile dezvoltate după
tehnologia client-server, adică o prelucrare distribuită iar pe de altă parte Internetul, mai
ales prin avantajele oferite de Internet 2.0. ca un spaţiu virtual ce permite interconectarea
diverselor categorii de specialişti din domeniu, oferind acces gratuit la anumite aplicaţii
sau la costuri net inferioare celor generate de angajarea unui contabil.
Dezavantajele apelării la astfel de soluţii sunt cele legate de aspectele de securitate
datorită gradului ridicat de vulnerabilitate a confidenţialităţii anumitor informaţii.
La o simplă căutare în motorul Google pe baza expresiei contabilitate online,
rezultatul este de 3.530.000 de referinţe la nivelul site-urilor din România.
Cele mai multe servicii oferite sunt din categoria contabilităţii online, realizându-se o
formă particulară a distribuirii prelucrării şi stocării datelor. Astfel clientul nu mai este
nevoit să deţină decât un calculator care să-i permită accesul la Internet (se poate „ţine”
contabilitatea şi dintr-un InternetCafe). Modul se lucru este foarte simplu adresându-se
unor persoane care nu au cunoştinţe deosebite în exploatarea tehnologiilor informaţionale,
ele fiind familiarizate cu aplicaţiile de tip browser Internet. Dacă ţinem cont că la nivelul
unei firme mici costurile cu licenţele reprezintă o pondere foarte mare putem concluziona
că firmele care apelează la această soluţie pot obţine o reducere considerabilă a
cheltuielilor, trebuie să avem în vedere însă şi fenomenul pirateriei.

69
4.3.1. e-Contabilitate.ro

Unul dintre cele mai cunoscute site-uri care oferă astfel de servicii de contabilitate
online este www.e-contabilitate.ro.

Fig. 4.1. Pagina principală www.e-contabilitate.ro

Administratorii site-ului îşi propun o formă superioară de externalizare a

contabilităţii unei firme.
Se adresează firmelor de mici dimensiuni care nu au un număr mare de tranzacţii
care să genereze un flux documentar complex.
Procedurile de înscriere sunt simple prin completarea unui formular, se obţine o
perioadă gratuită de utilizare de trei luni după care se plăteşte un tarif lunar în funcţie de
aplicaţiile care se doresc a fi exploatate.

70
 Fig. 4.2. Formularul de înscriere membru
Tarifele sunt foarte mici ajungând la echivalentul a 10 euro pe lună, putându-se
obţine chiar o reducere pentru abonamentele pe 6 sau 12 luni.

Fig.4.3. Taxe şi tarife

71
 Fig. 4.4. Oferta de aplicaţii utile

4.3.2. de-Contabilitate.ro

Un alt site care oferă servicii asemănătoare cu cel prezentat anterior este
www.de-contabilitate.ro

72
 Fig . 4.5. Pagina principală www.de-contabilitate.ro
Prin intermediul acestui site se oferă posibilitate realizării unor operaţiuni mai
complexe:
 contabilitatea salariilor si a altor drepturi de personal;
 derularea in paralel a contabilitatii financiare cu cea de gestiune;
 provizioane;
 inventariere;
 diferente de curs valutar;
 contabilitatea importurilor si exporturilor;
 contabilitatea productiei; tehnici de lucru si informatii practice conforme cu
Standardele Internationale de Contabilitate;
 inregistrari contabile testate si perfect aplicabile...

73
 Concluzii şi propuneri

A vorbi despre societatea informaţională înseamnă fără îndoială a vorbi în primul

rând despre internet. O istorie a transmiterii informaţiei cuprinde câteva etape majore:
transmiterea informaţiei de la persoană la persoană, comunicarea prin scris, apariţia
tiparului, apariţia telefonului, radioului, televiziunii şi industriei filmului, a computerelor
şi, în sfârşit, apariţia reţelei de reţele care este INTERNETUL.
La originea internetului se află cercetările demarate în 1969 de către departamentul
“proiecte avansate” al armatei americane, denumit ARPA, care a realizat interconectarea
computerelor din laboratoarele de cercetare intr-o reţea cunoscută sub numele de Arpanet.
Din varianta sa de început, internetul de azi nu mai păstrează decât conceptul de transmisie
a informaţiei sub formă de pachete. Primele demonstraţii cu această reţea au avut loc în
1971. Ulterior au apărut şi alte reţele similare, dar care reprezentau comunităţi izolate. Abia
în 1973 se va realiza interconectarea acestor reţele separate prin impunerea unui limbaj
comun care să fie descifrat şi care să permită trimiterea şi recepţionarea pachetelor în reţea.
Proiectul internet a mai necesitat apoi definirea limbajului comun, esenţa acestuia fiind
acum cunoscută sub numele de protocolul “Internet IP” şi protocolul de control de
transmisie TCP. Primele versiuni ale acestora au fost publicate în 1978 iar finalizarea a
avut loc in anul 1981.
Există mai multe forme prin care funcţia contabilă s-a adaptat la noile tehnologii
informaţionale. Astfel pe de o parte este folosit Internetul ca infrastructura comunicaţională
care permite exploatarea unor produse program financiar-contabile dezvoltate după
tehnologia client-server, adică o prelucrare distribuită iar pe de altă parte Internetul, mai
ales prin avantajele oferite de Internet 2.0. ca un spaţiu virtual ce permite interconectarea
diverselor categorii de specialişti din domeniu, oferind acces gratuit la anumite aplicaţii
sau la costuri net inferioare celor generate de angajarea unui contabil.
Dezavantajele apelării la astfel de soluţii sunt cele legate de aspectele de securitate
datorită gradului ridicat de vulnerabilitate a confidenţialităţii anumitor informaţii.
La o simplă căutare în motorul Google pe baza expresiei contabilitate online,
rezultatul este de 3.530.000 de referinţe la nivelul site-urilor din România.
Cele mai multe servicii oferite sunt din categoria contabilităţii online, realizându-se o
formă particulară a distribuirii prelucrării şi stocării datelor. Astfel clientul nu mai este
nevoit să deţină decât un calculator care să-i permită accesul la Internet (se poate „ţine”
contabilitatea şi dintr-un InternetCafe). Modul se lucru este foarte simplu adresându-se
unor persoane care nu au cunoştinţe deosebite în exploatarea tehnologiilor informaţionale,
ele fiind familiarizate cu aplicaţiile de tip browser Internet. Dacă ţinem cont că la nivelul

75
unei firme mici costurile cu licenţele reprezintă o pondere foarte mare putem concluziona
că firmele care apelează la această soluţie pot obţine o reducere considerabilă a
cheltuielilor, trebuie să avem în vedere însă şi fenomenul pirateriei.

76
 BIBLIOGRAFIE

1. D. Oprea – “Analiza şi proiectarea sistemelor informaţionale economice”, Editura

POLIROM, Iaşi, 1999.
2. D. Oprea, D. M. Racoviţan, V. Oprean – “Informatica de gestiune managerială”,
Editura EUROUNION, Oradea, 1994.
3. M. Fotache - “Baze de date relaţionale. Organizare şi interogare”, Editura
Junimea, Iaşi, 1996.
4. D. Oprea – “Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii”, Editura
Graphix, 1995
5. G. Şoava, L. Rîcu, A. Mehedinţu – “Proiectarea sistemelor informatice”, Ed.
Reprograph, Craiova, 1999
6. N. Feleagă – “Sisteme contabile comparate”, Ediţia a II-a, vol. II, Normele
contabile internaţionale, Editura Economica, Bucureşti, 1999
7. L. Rîcu, G. Şoavă, I. Vlăduţu – “Limbaje de programare şi sisteme de gestiune a
bazelor de date”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti; 2000
8. G. Şoavă - “Limbaje evoluate”, Editura Reprograph, Craiova, 1999
9. G. Şoava, L. Ricu, A. Mehedintu - “Proiectarea sistemelor informatice”, Editura
Reprograph, Craiova, 1999
10. I. Roşca (coord) – “Proiectarea sistemelor informatice financiar-contabile";
Editura Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1993
11. I. Roşca, D. Zaharie – “Proiectarea sistemelor informatice de gestiune”, ASE
Bucureşti, 1988
12. M. Baduţ – “Informatica pentru management”, Editura Teora, Bucureşti, 1999.
13. D. Dănăiaţă – “Informatica în sprijinul managementului”, Editura Mirton,
Timişoara, 1998.
14. Ovidiu Nicolescu (coordonator) – “Sistemul informaţional-managerial al
organizaţiei”, Ed. Economocă, Bucureşti, 2001
15. C.A. Bob – “Sisteme informaţionale în comerţ”, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj
1999
16. C.A. Bob, M. Drăguşin, A. Grigorescu –“Sisteme informaţionale pentru afaceri”,
Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj 2000

www.chip.ro
thor.info.uaic.ro
www.agora.ro
www.pcconcrete.ro
www.financialservices.ro

77