METODICA PREDĂRII

TEHNICII PROBELOR DE ATLETISM

Lect. univ. Gh. Lucaciu

Categorie Tip Capacităţi
 Capacitatea de a găsi şi analiza informaţii din diferite surse;
G  Capacitatea de a transmite şi de a recepţiona informaţii teoretice şi practice;
E  Capacitatea de adaptare rapidă la noi situaţii;
N  Capacitatea de a genera idei noi (creativitate);
 Capacitatea de a concepe şi a asigura managementul unui proiect;
E  Capacitatea de a lua decizii şi de a conduce;
R  Capacitatea de a relaţiona şi a lucra în echipă multidisciplinară;
A  Capacitatea de a observa şi înţelege diferenţele de structură;
L  Capacitatea de a analiza şi evalua comportamentul uman;
E  Capacitatea de a cerceta;
Capacitatea de a asimila şi folosi cunoştinţele teoretice în practică.
C 

Capacitatea de înţelegere, explicare şi aplicare a conceptelor fundamentale specifice disciplinelor

O 
sportive;
Con-
M Cep-
 Capacitatea de înţelegere şi explicare a relaţiei dintre teorie şi practică;
Capacitatea motrică de execuţie/demonstraţie;
P tuale

 Capacitatea de integrare şi aplicare a informaţiilor relevante, în domeniul educaţiei fizice şi sportului;
E  Capacitatea de sintetizare a cunoştinţelor complexe din cadrul ştiinţelor fundamentale şi de relaţionare
T S cu cele ale disciplinelor de specializare şi opţionale.
P Capacitatea de execuţie practică a deprinderilor motrice;
E E

 Capacitatea de observare şi analiză a procesului instructiv-educativ;
N C  Capacitatea de conducere şi direcţionare a procesului instructiv-educativ;
Capacitatea de selectare a metodelor, mijloacelor, a sistemelor de acţionare pentru însuşirea
Ţ I 
deprinderilor şi formarea priceperilor motrice;
F Praxio-
E I logice
 Capacitatea de proiectare şi programare a activităţii de instruire;
 Capacitatea de evaluare analitică şi globală a capacităţii psihice şi motrice a individului;
C  Capacitatea de identificare a caracteristicilor psihice şi a aptitudinilor psihomotrice;
E  Capacitatea de a stabili obiectivele reale ale procesului instructiv-educativ şi etapele de realizare ale
acestora;
 Capacitatea de a se adapta la particularităţile de dezvoltare ale subiecţilor.
 Capacitatea de conlucrare, colaborare şi întrajutorare;
Socio-  Capacitatea de acomodare cu particularităţile de diferitelor grupuri;
logice  Capacitatea de comunicare şi interrelaţionare;
 Capacitatea de a respecta opiniile celorlalţi.
 Obiectivele educaţiei fizice
 Obiective cu funcţii sanotrofice, care vizează dezvoltarea corectă şi armonioasă a
corpului:
- recreerea şi fortificarea organismului;
- sporirea capacităţii de efort.
 Obiective cu funcţii formative, din punct de vedere motric:
- dezvoltarea capacităţilor motrice: forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare, supleţe;
- dezvoltarea deprinderilor motrice de bază: mers, alergare, săritură, aruncare,
căţărare, târâre, împingere, tracţiune, transport de greutăţi;
- formarea cunoştinţelor şi priceperilor necesare însuşirii unor acte motrice complexe
(prin discipline sportive: gimnastică, atletism, jocuri sportive etc.).
 Obiective cu funcţii formative în plan intelectual şi moral – volitiv:
- dezvoltarea spiritului de observaţie, a imaginaţiei, a creativităţii, a gândirii tactice
(specifice jocurilor sportive, dar şi unor sporturi individuale);
- dezvoltarea spiritului de solidaritate şi cooperare, a respectului faţă de partener,
adversar sau public (spiritul de fair-play), a atitudinii pozitive de conduită în colectiv;
- dezvoltarea perseverenţei, dârzeniei, curajului, stăpânirii de sine etc.
 Obiective cu funcţii sociale:
- formarea obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice în timpul liber (loisir)
şi însuşirea unor cunoştinţe şi priceperi metodologice care să permită practicarea
independentă a acestora;
- dezvoltarea unei motivaţii intrinseci pentru activitatea de educaţie fizică, interesul
pentru practicarea exerciţiilor fizice sub diferite forme trebuind să fie dobândit pe viaţă;
- selecţionarea şi pregătirea indivizilor supradotaţi, în scopul implicării acestora în
sportul de înaltă performanţă;
- recuperarea sau reabilitarea indivizilor cu handicap motric sau organic, temporar sau
definitiv.
 Cerinţe

 evitarea activităţilor periculoase;

 măsuri de protecţie;
 înţelegerea de către factorii de decizie şi de către elevi a importanţei practicării
educaţiei fizice şi sportului;
 asigurarea condiţiilor materiale, didactice şi de timp;
 angrenarea elevilor la un număr raţional de activităţi (conţinut adecvat);
 îmbinarea raţională a educaţiei fizice şi sportului cu învăţătura , respectiv cu
munca;
 luarea în considerare a posibilităţilor (tratarea diferenţiată) şi preferinţelor reale
(caracterul opţional) ale tinerilor şi îmbinarea raţională a efortului cu odihna.
 Învăţarea – concept, caracteristici
Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (2007) dă
verbului „a învăţa” mai multe sensuri:
 A dobândi prin studiu; a însuşi prin eforturi susţinute; a studia, a
asimila.
 A face să capete cunoştinţe sau deprinderi într-un domeniu oarecare;
a instrui în mod sistematic în ştiinţe, artă etc.; a iniţia, a pregăti.
 A căpăta, a trage sau a face să capete sau să tragă învăţăminte sau
experienţă; a pedepsi pe cineva.
 A îndruma cu sfaturi, cu recomandări, arătându-i cum trebuie
procedat într-o situaţie sau alta; a sfătui, a povăţui.
 A reţine în memorie pentru a putea reproduce; a memora.
 A căpăta sau a face să capete anumite deprinderi, a (se) obişnui cu
ceva; a-i veni sau a face să-i vină gustul de a face ceva; a (se)
deprinde.
Se poate spune că toate structurile de care dispune un sistem viu
la un moment dat (cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice,
instrumente de operare, algoritmi etc.) şi care nu sunt înnăscute
reprezintă rezultatul învăţării. Încă de la naştere, fiinţa umană este
capabilă să înveţe şi în condiţii de normalitate o şi face.
 Tipuri de învăţare
Cea mai frecvent utilizată este clasificarea lui Montpellier, care distinge:
 a) procesul condiţionării - ilustrat prin schema clasică a reflexelor condiţionate, de
formare a unor reacţii prin asocierea cu diferiţi stimuli, reacţii dobândite în cursul
vieţii, între care o însemnătate deosebită o au reacţiile de preparaţie anticipativă;
 b) învăţarea perceptivă - se exprimă în modificările sistematice ale reacţiilor
perceptive, constând din modificări structurale, cum ar fi reducerea pragului
sensibilităţii, perceperea detaliilor, recunoaşterea sau identificarea structurilor în
condiţii de percepere dificile, reducerea iluziilor perceptive;
 c) învăţarea senzori - motrică (perceptiv-motrică) constă din modificare
comportamentului ca adaptare a unei forme de răspuns performant la condiţii
perceptive noi, implicând fie formarea de noi coordonări senzori-motrice, fie
creşterea preciziei sau fineţei coordonării răspunsului preexistent;
 d) învăţarea motrică - se caracterizează prin aceea că reacţiile de răspuns sunt
legate de componentele senzoriale de origine chinestezică sau proprioceptivă.
Montpellier arată că învăţarea motrică nu este radical deosebită de cea senzori-
motrică. Această observaţie, cât şi faptul că în sport acţiunile sunt conduse nu numai
pe baza informaţiei senzorial-perceptive, de natură extero sau proprioceptivă, ci mai
ales pe baza prelucrării inteligente a informaţiei, l-au determinat pe Cratty să
denumească acest tip de învăţare, învăţare cognitiv-motrică.
 e) învăţarea verbală - constă în principal în învăţarea limbajului, a semnificaţiei
cuvintelor şi a utilizării acestora în cadrul comunicării cu semenii.
 f) învăţarea inteligentă constă în descoperirea unui concept sau principiu, a unei
forme sau structuri mai mult sau mai puţin abstracte, în condiţii de prezentare variată
şi deosebită. Această învăţare a primit denumirea de învăţare prin descoperire, la
baza ei stând calităţile gândirii creatoare: originalitatea, flexibilitatea, independenţa
 Învăţarea motrică
Între tipurile de învăţare, atât învăţarea perceptiv-motrică, cât şi cea
cognitiv-motrică, din perspectiva lor de aspecte calitative ale învăţării
motrice, ocupă un loc însemnat, datorită faptului că stau la baza unui şir
întreg de acte de comportament întâlnite în viaţa cotidiană (profesională
ori nu). În învăţarea motrică, elementele exteroceptive, proprioceptive
sau raţionale sunt implicate cu ponderi diferite după natura activităţii şi
acţiunilor care la compun.
Învăţarea motrică începe încă din stadiul iniţial al dezvoltării copilului,
fiind ancorată în reacţiile motrice naturale, înnăscute, care se asociază
cu stimulii externi ai alimentaţiei şi îngrijirii materne.
Învăţarea mişcărilor este necesară, atât în actele utilitare, adaptative,
specifice dialogului cu natura şi cu semenii, cât şi în actele gratuite, de
joc. Motricitatea răspunde în egală măsură nevoilor de dezvoltare şi de
integrare socială, învăţarea diferitelor structuri de mişcări fiind legic
determinată de cerinţele vieţii.
 Învăţarea motrică se diferenţiază de celelate tipuri de învăţare,
fiecare gest motric, (voluntar) ce compune bagajul nostru motric (mers, scris
etc.) a făcut obiectul unei învăţări rezultată din exersare. Motric învăţăm
numai ceea ce experimentăm noi înşine, ceea ce rezultă dintr-o experienţă
motrică activă, care conduce la formare unor abilităţi motrice personale.
 Motricitatea
Mişcarea omului sau motricitatea este o însuşire a fiinţei umane
(înnăscută, dar perfecţionată pe parcursul vieţii), de a efectua prin
intermediul muşchilor scheletici, deplasări ale segmentelor
corpului sau ale acestuia în ansamblul său, ca răspuns la o serie
de stimuli externi sau interni, în scopul armonizării relaţiilor sale cu
mediul natural sau social în care există.
La baza motricitatii stau o serie de factori neuro-endocrino-
musculari şi metabolici care condiţionează deplasarea în spaţiu a
corpului uman sau a segmentelor acestuia.
Elementele care definesc motricitatea fiinţei umane sunt:
 Actul motric;
 Acţiunea motrică;
 Activitatea motrică.
 Actul motric
 Reprezintă un fapt simplu de comportare, realizat prin intermediul
muşchilor scheletici, în vederea obţinerii unui efect elementar de
adaptare la mediu sau de construire a unei acţiuni de mişcare. Deşi
include şi actele reflexe, instinctuale sau automatizate, actul motric este
de regulă, efectuat în mod voluntar, sub controlul scoarţei cerebrale.
Actul motric specific educaţiei fizice şi sportului este exerciţiul fizic,
datorită intenţionalităţii şi finalităţii sale. Exemple de acte motrice:
extensia gambei pe coapsă, flexia antebraţului pe braţ, strângerea
degetelor în pumn, aplecarea capului etc.
 Acţiunea motrică
 Reprezintă un ansamblu de acte motrice, astfel structurate încât
realizează un tot unitar, în scopul rezolvării unor sarcini motrice
imediate, care pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activităţi
motrice. Ele sunt, prin urmare, deprinderi de mişcare cu un mecanism
bine pus la punct: alergarea, căţărarea, aruncarea la poartă, scrisul,
cusutul etc.
 Activitatea motrică

 Ansamblul de acte motrice încadrate într-un sistem de reguli şi forme

de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Exemple: educaţia
fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională etc.
 Capacitatea motrică
 Reprezintă "ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite
prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare". Cu alte
cuvinte, capacitatea motrică a omului este aptitudinea sa de a efectua
mişcări dintre cele mai diverse, reclamate de activităţile cotidiene
(inclusiv practicarea exerciţiilor fizice) cu anumiţi indici de rapiditate, de
amplitudine, de forţă, de coordonare sau de rezistenţă. Deci,
capacitatea motrică este formată din deprinderi motrice şi din calităţi
motrice.
 În educaţia fizică şi sport, capacitatea motrică este de două feluri:
generală, cuprinzând:
- deprinderi motrice de bază (mers, alergare, săritură, prindere-
aruncare) şi utilitar-aplicative (căţărare, escaladare, târâre, împingere-
tracţiune, ridicare şi transport de greutăţi);
- calităţi motrice condiţionale (viteză, forţă, rezistenţă) şi coordinative
(îndemânare, mobilitate, supleţe);
specifică practicării diverselor ramuri de sport:
- procedee tehnice (deprinderi motrice specifice fiecărei ramuri sau
probe sportive);
-calităţi motrice specifice: viteză în regim de..., forţă în regim de...,
rezistenţă în regim de... etc.
În mod natural, dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică se află
într-o relaţie de influenţare reciprocă, un nivel superior al indicilor
somatici şi funcţionali constituind premisa unei însuşiri rapide şi corecte
a deprinderilor de mişcare şi o bună dezvoltare a calităţilor motrice, iar
în sens invers, efectuarea exerciţiilor de dezvoltare a calităţilor motrice
şi de însuşire a diverselor deprinderi motrice are ca efect influenţarea
pozitivă a nivelului indicilor somatici şi funcţionali ai organismului.
 Deprinderi motrice
Una dintre cele mai importante caracteristici ale motricităţii umane
este aceea că la naştere, schemele motoare sunt inexistente. Cu alte
cuvinte, conduita motrică (bagajul de deprinderi şi priceperi motrice) nu
este determinată genetic, ea trebuind să fie “inventată” pe parcursul
evoluţiei ontogenetice a omului, fiind supusă astfel condiţiilor mediului
înconjurător fizic, social sau cultural. Principalele deprinderi motrice, se
formează prin activitatea spontană a copiilor (mersul, alergarea,
săritura, aruncarea etc.), puţine dintre ele fiind supuse unui proces
educaţional adecvat (scrisul, desenatul etc.). În acest proces organizat,
de înarmare a subiecţilor cu deprinderi de mişcare, un rol deosebit de
important îl joacă educaţia fizică.
Deprinderile motrice sunt considerate, în general, ca fiind mijloace
automatizate de îndeplinire a unor acte motrice conştiente. La baza
formării lor stă posibilitatea sistemului nervos central de a stabili legături
temporare multiple între diverşi centri senzitivi şi motori din scoarţa
cerebrală, lanţuri de reflexe condiţionate sau stereotipuri dinamice.
 Priceperi motrice
Priceperea motrică reprezintă un nivel nou, superior perfecţionării
deprinderilor motrice, concretizat în capacitatea de alegere şi aplicare în
condiţii deosebite a celor mai potrivite procedee tehnice specifice
ramurilor sportive. Ele constituie unul din scopurile procesului instructiv-
educativ de educaţie fizică, formarea capacităţii de aplicare eficientă şi
raţională a sistemului de deprinderi motrice în condiţii reale de viaţă, în
competiţii sportive.
 Priceperea motrică elementară este considerată a fi prima fază a
învăţării motrice, capacitatea unui individ de a emite un răspuns
motric pe baza cunoştinţelor şi a capacităţilor motrice dobândite
anterior.
 Priceperea motrică complexă reprezintă, însă, faza superioară de
valorificare în condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de
deprinderi motrice stăpânite de un subiect.
Spre deosebire de deprinderile motrice, a căror consolidare se face
prin repetări standard pentru formarea stereotipului dinamic, deci prin
procedee metodice de tip algoritmic, priceperile motrice se consolidează
prin "problematizare", prin crearea unor situaţii noi şi dificile ce trebuie
rezolvate motric.
 PRINCIPII
Maximizarea efectelor procesului instructiv-educativ – din
perspectivă generală (educaţie fizică şi sport) dar şi particulară
(discipline sportive în general, Atletism în particular) – impune
organizarea şi desfăşurarea acestuia în condiţiile respectării unor
cerinţe, norme, sub forma principiilor de instruire, care reprezintă un
cadru general de orientare a procesului desfăşurat în sensul îndeplinirii
eficiente a obiectivelor generale ori specifice acestui proces.
Pornind de la realitatea că problematica principiilor educaţiei şi
instruirii – indiferent de perspectiva abordării (psihologică sau
pedagogică) – reprezintă domeniul Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice
şi Sportului, ele urmând a fi abordate corespunzător în cadrul acestei
discipline şi că urmărim ca un scop imediat conturarea unei percepţii şi
„acomodarea” cu unele noţiuni şi cu terminologia specifică din
perspectiva însuşirii conţinutului disciplinei „Metodica învăţării tehnicii
probelor de atletism”, am ales sistematizarea principiilor de instruire
(identificate şi cu sintagma „principii didactice”), fără a ignora sau nega
importanţa principiilor de educaţie abordate pe larg de disciplina
Pedagogie, pe care le amintim doar.
 PRINCIPIILE EDUCAŢIEI ŞI INSTRUIRII

PRINCIPIILE DIRIJĂRII EFORTULUI:

 Principiul adaptării progresive a organismuli şi sistemelor funcţionale;
 Principiul creşterii solicitărilor intensive şi maxime;
 Principiul individualizării;
 Principiul propagării ondulatorii a efortului (alternarea efortului cu odihna).
PRINCIPIILE ÎNVĂŢĂRII:
 Principiul învăţării sistematice şi consecvente;
 Principiul conştientizării şi activizării;
 Principiul intuiţiei;
 Principiul accesibilităţii;
 Principiul consolidării şi progresului continuu;
 Principiul concordanţei dintre conţinutul instruirii şi sarcinile didactice;
 Principiul individualizării;
 Principiul proiectării didactice;
 Principiul sistematizării.
PRINCIPII EDUCAŢIONALE:
 Principiile educaţiei intelectuale, morale, estetice, patriotice etc.;
 Principiul educaţiei în şi prin colectiv;
 Principiul educaţiei prin şi pentru muncă;
 Principiul autodezvoltării şi dezvoltării armonioase a personalităţii;
 Principiul educaţiei responsabilităţii;
 Principiul educaţiei în, prin şi pentru activitatea sportivă de performanţă;
 Principiul educaţiei comportamentului în activităţile extrasportive.
 Principiul participării conştiente şi active
Implicând două caracteristici distincte ale participării (atât conştiente cât şi
active), din perspectiva „subiecţilor” actului instructiv-educativ dar şi din
perspectiva cadrului didactic, acest principiu are ca principală caracteristică,
activizarea şi implicarea nemijlocită a elevilor ca parte a procesului de instruire
şi cu contribuţie directă la propria formare; în acest fel, elevul transcede statutul
de „obiect” al instruirii, devenind subiect al propriei formări, într-un proces
dinamic. Utilizând o comparaţie plastică, implicarea conştientă şi activă
„stoarce” din elev „combustibilul” necesar funcţionării optime a procesului de
învăţare. Eficienţa acestui principiu, implică înţelegerea şi respectarea câtorva
cerinţe:
 Cunoaşterea semnificaţiei obiectivelor educaţiei fizice şi sportului şcolar,

precum şi a consecinţelor aplicării acestora (efecte fiziologice ale practicării,

raportul optim volum-intensitate, necesitatea alternării efortului cu repausul,
relaţia stimul-efect etc.).
 Înţelegerea structurii actelor şi acţiunilor motrice (mecanismul de bază) care fac

obiectul învăţării în scopul generalizării şi folosirii experienţei motrice în mod creativ

(inclusiv în cazul utilizării exerciţiului fizic în timpul liber, mai ales în cadru
neorganizat – activităţi motrice de timp liber).
 Motivarea elevilor în găsirea soluţiilor optime pentru rezolvarea sarcinilor

motrice (independenţă, iniţiativă, adaptabilitate).

 Stimularea capacităţii de evaluare şi autoevaluare a randamentului execuţiilor,

dar şi de explicare a eventualelor neajunsuri de ordin tehnic sau performanţial.

 Principiul intuiţiei

Acest principiu mai este cunoscut ca „principiul corelaţiei dintre senzorial şi

raţional, dintre concret şi abstract în procesul de învăţare” (A. Dragnea şi col.,
2006).
Conform acestei accepţiuni, paşii urmaţi în procesul de învăţare, presupun
trecerea succesivă de la perceperea senzorială (cunoscută ca intuiţie) care
constă în cunoaşterea nemijlocită, concretă a obiectelor, fenomenelor,
acţiunilor prin intermediul simţurilor, la cunoaşterea raţională, prin generalizare
şi abstractizare.
Cunoaşterea şi aplicarea acestui principiu este importantă indiferent de
vârsta subiecţilor, dar mai ales la vârste mici, când din cauza lipsei
de maturizare a proceselor psihice, funcţia raţională, logică a cunoaşterii,
lipseşte.
 Sensibilizarea nivelului senzorial dorit (sensibilizarea
analizatorului vizual, auditiv, tactil ori kinestezic), se realizează astfel:
Analizatorul vizual este implicat prin:
– demonstrarea exerciţiului sau tehnicii ce urmează a fi învăţate;
– utilizarea unor materiale „intuitive”(planşe, kinograme, filme) ce
redau aspectele esenţiale ale mişcărilor;
– implicarea în observarea execuţiei altor subiecţi (observarea
dirijată).
Analizatorul auditiv este implicat prin:
– utilizarea comunicării verbale (expunerea temei, explicaţii,
indicaţii, corectări);
– folosirea unor semne sau semnale sonore (fluier, bătăi din
palme, ritmări vocale);
– utilizarea unui fond muzical adecvat ritmului specific execuţiilor.
Analizatorii tactil şi kinestezic sunt implicaţi în timpul execuţiilor prin
menţinerea unor poziţii segmentare ori corporale, menite a
conştientiza gradul de încordare musculară sau tensiune articulară
necesare.
 Principiul accesibilităţii
În linii generale, accesibilitatea conţinuturilor este garantată de documentele
oficiale de planificare (curriculum şi programe de specialitate); pe lângă acestea, în
practica educaţiei fizice şi sportului şcolar este necesar ca formatorul să
urmărească:
 Utilizarea unei metodologii de acţionare adaptată specificului colectivului, prin:

– alegerea metodelor şi procedeelor metodice, a tipurilor de exersare şi a

formaţiilor de lucru adecvate;
– selecţionarea mijloacelor (exerciţiile din succesiunea metodică) şi dozarea
optimă a efortului, care să fie accesibil dar şi stimulator;
 adaptarea expunerii la capacitatea de înţelegere a subiecţilor;
 utilizarea unor reglatori metodici (exerciţii suplimentare) care să eficientizeze
învăţarea;
 diferenţierea evaluării în funcţie de rezultate, dar şi de gradul de implicare şi
de progresul realizat.
 Aplicarea regulilor clasice impuse de practica didactică a domeniului, sintetizate

în sintagma „trecerea de uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la

necunoscut”, astfel:
– trecerea de la uşor la greu se referă la volumul de efort implicat în exersare;
– trecerea de simplu la complex se raportează la dificultatea şi complexitatea
mijloacelor şi structurilor motrice utilizate;
– trecerea de la cunoscut la necunoscut implică folosirea elementelor însuşite
anterior.
 Principiul sistematizării şi continuităţii
Semnificaţia acestui principiu rezidă în necesitatea organizării integrate a
predării pe parcursul perioadei de influenţare, corelând interdisciplinar
cunoştinţe, calităţi, priceperi, deprinderi motrice şi aşezându-le pe suportul
constituit de experienţele anterioare.
Eficienţa aplicării principiului este condiţionată de respectarea cerinţelor
următoare (Cârstea Gh., 1993 şi Dragnea A. şi colab., 2006):
 Conţinutul care face obiectul predării (cunoştinţe de specialitate, calităţi,

priceperi şi/sau deprinderi motrice), trebuie grupat şi eşalonat în concordanţă

cu logica internă a componentelor vizate şi cu legăturile dintre aceste
componente;
 Conţinutul ce urmează a fi predat să se sprijine pe cel predat anterior şi să

pregătească subiecţii pentru ce urmează a se preda, asigurându-se în

eşalonarea conţinutului constituirea unor „sisteme tematice” (succesiunea
logică a unităţilor de învăţare);
 Eşalonarea conţinutului de predat trebuie să ţină seama de legătura logică
şi
coerentă între lecţii, unităţi de învăţare/sisteme tematice, semestre şi ani de
studiu (etape, ani, stadii de pregătire pentru antrenamentul sportiv);
 Motivarea subiecţilor pentru o participare ritmică şi continuă la activităţile

didactice sau la antrenamentul sportiv.

 Principiul legării instruirii de cerinţele practicii
(aplicabilitate practică)
Pentru respectarea acestui principiu, trebuie acţionat astfel încât
instruirea să nu se transforme într-un scop în sine, tot ceea ce se cere a
fi însuşit putând fi valorificat în activităţi cotidiene, sportive de timp liber
ori competiţionale.
Raportarea conţinutului predat la experienţe posibile, permite
evidenţierea unor consecinţe practice, cu efect imediat în
conştientizarea subiectului în legătură cu importanţa şi aplicabilitatea
practică a celor învăţate şi astfel constituind un suport motivaţional al
activităţii.
Atât în educaţia fizică cât şi în antrenamentul sportiv, un aspect
important este cel care vizează dezvoltarea capacităţii de generalizare,
de aplicare în condiţii variate şi schimbătoare a cunoştinţelor şi
deprinderilor însuşite, răspunzând astfel direct cerinţelor pe care le
implică acest principiu.
 Principiul însuşirii temeinice (durabile)
Acest principiu reprezintă parţial, o sinteză a tuturor celorlalte principii, în
sensul că durabilitatea şi stabilitatea conţinutului însuşit în procesul de instruire
şi orientat spre utilitatea practică, nu se poate asigura decât în condiţiile
respectării cerinţelor practicii (comanda socială), dacă se asigură un conţinut
accesibil, sistematizat logic şi desfăşurat ritmic şi continuu.
Respectarea acestui principiu, impune (Cârstea Gh., 1993, Dragnea A. şi
colab., 2006):
 Stimularea înţelegerii mecanismelor de acţiune, apelând la memoria logică

în transmiterea cunoştinţelor;
 Asigurarea unui număr de repetări suficient de mare (optim) pentru a
asigura
însuşirea corectă şi durabilă (profil brut al tehnicii automatizat) a conţinutului
predat şi realizarea altor obiective specifice;
 Planificarea unui volum de învăţat în concordanţă cu durata unităţilor de

învăţare (sisteme tematice) şi cu complexitatea conţinutului;

 Evaluarea ritmică şi continuă a gradului de însuşire a conţinutului predat,

pentru asigurarea feed-back-ului.

 Eficienţa respectării acestui principiu se verifică în timp, prin stabilitatea

posibilităţilor de exprimare motrică specifică şi nespecifică.

 Formarea deprinderilor motrice

După A. Dragnea (1999), în formarea unei deprinderi motrice se

disting patru etape:
- etapa informării şi a formării imaginii mentale (echivalentul
reprezentării ideomotorii), pe baza explicaţiei şi a demonstraţiei directe
sau mijlocite;
- etapa mişcărilor grosiere sau insuficient diferenţiate (numită şi a
mişcărilor încordate), în care are loc efectuarea primelor execuţii
corecte din punct de vedere tehnic;
- etapa consolidării mişcării, a coordonării fine, caracterizată de
efectuarea corectă a mişcării, de regulă în condiţii standard şi cu indici
superiori de viteză, forţă, precizie, ritm şi amplitudine;
- etapa perfecţionării, caracterizată de efectuarea mişcării în condiţii
variate, cu indici superiori de eficienţă; este considerată a fi şi etapa
declanşării priceperilor motrice complexe, executate adaptat cerinţelor
mediului sau celor impuse de regulament, de conducător etc.
Etapele metodice ale formării deprinderilor motrice – schema tip
În general, se apreciază că din punct de vedere metodic se parcurg trei etape în formarea
unei deprinderi motrice:
a. etapa învăţării, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a unei deprinderi, având ca
obiective:
- formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe baza demonstraţiei
şi explicaţiei specialistului;
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a mişcării;
- descompunerea mişcărilor complexe în elementele componente şi însuşirea separată a
acestora;
- preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie;
b. etapa consolidării, a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective:
- unificarea elementelor componente ale mişcărilor şi formarea tehnicii de execuţie în
concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice ale mişcării;
- întărirea legăturilor temporare din scoarţa cerebrală prin exersarea independentă
repetată, în condiţii standard, a deprinderii motrice;
- includerea deprinderii într-o înlănţuire cu alte deprinderi motrice însuşite anterior, în
condiţii specifice probelor şi ramurilor sportive şi efectuarea lor în condiţii relativ constante;
- înlăturarea greşelilor de execuţie;
c. etapa perfecţionării, având ca obiective următoarele:
- exersarea deprinderii în condiţii variate, neobişnuite sau îngreunate (mărirea tempoului,
a înălţimii gardurilor, a greutăţii obiectelor etc.);
- exersarea deprinderii în condiţii tehnice întâlnite în practica sportivă şi în condiţii
apropiate sau identice cu cele regulamentare;
- exersarea deprinderii în condiţii de întrecere (ştafete, parcursuri aplicative etc.) şi de
concurs (competiţii neoficiale sau oficiale).
 ETAPELE ÎNVĂŢĂRII
Activitatea de predare şi de învăţare a tehnicii exerciţiilor/probelor de
atletism se desfăşoară într-o formă unitară, după un plan care în mod
convenţional a fost structurat în trei etape, considerate necesare şi
suficiente pentru a determina formarea şi perfecţionarea
deprinderilor motrice.

1. ETAPA PREGĂTITOARE, care vizează introducerea în tehnica

probei care urmează a fi învăţată; se urmăreşte formarea
reprezentării – imaginii motrice a tehnicii probei;

2. ETAPA FUNDAMENTALĂ, care vizează învăţarea propriuzisă; în

această etapă se realizează stereotipul dinamic motric (al deprinderii
motrice);

3. ETAPA FINALĂ, care vizează consolidarea şi perfecţionarea

deprinderii motrice însuşite în etapa anterioară (este specifică
specializării pe probe – în atletismul de performanţă);
> În toate cele trei etape, profesorul are un rol determinant, rol ce se
manifestă prin:
- demonstraţie (globală şi specială; iniţială şi pe parcurs);
- descriere, explicaţie, ilustrare;
- îndrumare;
- corectare;

> Învăţarea tehnicii exerciţiilor/probelor de atletism se face prin

exersare, de un număr suficient de ori care să asigure
învăţarea/perfecţionarea;

> Respectarea principiilor pedagogice, dar mai ales a principiului

accesibilităţii este esenţială (trecerea de la cunoscut la necunoscut, de
la uşor la greu, de la simplu la complex); învăţarea tehnicii presupune
abordarea iniţială a exerciţiilor cunoscute ori a celor necunoscute dar
care se însuşesc cu uşurinţă.
 ETAPA PREGĂTITOARE

OBIECTIVE:
Crearea unei reprezentări (imagini motrice) pe scoarţa cerebrală, cât mai
fidele şi durabile despre tehnica exerciţiului / probei care urmează a fi
învăţat(ă);
CONŢINUT:
Enunţarea (denumirea) exerciţiului / probei;
Demonstrarea tehnicii exerciţiului / probei;
Descrierea, explicarea, ilustrarea tehnicii exerciţiului / probei;
Încercări de reproducere a tehnicii exerciţiului / probei;
Precizarea etapelor învăţării şi a principalelor exerciţii utilizate;
INDICAŢII METODICE:
Referitor la enunţare:
- denumirea corectă d.p.d.v. terminologic, însoţită de unele informaţii
despre structura tehnică, materiale, teren şi instalaţii, reguli de concurs;
- situarea exerciţiului / probei în sfera de interes a elevilor, prin
precizarea unor recorduri (mondiale....ale şcolii), nume de sportivi care au
marcat istoria atletismului mondial şi naţional, fapte deosebite etc.;
Referitor la demonstrare:
- prima demonstraţie este globală, aproape identică cu proba de
concurs;
- demonstraţia este importantă pe tot parcursul învăţării şi consolidării;
- pe parcursul învăţării se mai utilizează şi demostraţii speciale – care
au caracter permanent, care pot fi integrale accentuând anumite aspecte
(cu viteză, ritm, amplitudine diminuate), sau parţiale (părţi / faze din
exerciţiu / tehnică);
- colectivul trebuie să urmărească demonstraţia din cel mai potrivit
unghi, în funcţie de ce se doreşte scos în evidenţă (plasamentul faţă de
colectiv);
- pe parcursul demonstraţiei elevii trebuie să fie atenţi pentru ca aceasta
să fie eficientă;
Referitor la descriere, explicare, ilustrare:
- limbajul utilizat trebuie adaptat nivelului de cunoştinţe şi posibilităţilor
de înţelegere ale elevilor;
- se urmăreşte evidenţierea elementelor determinante pentru o execuţie
corectă;
- presupune folosirea materialelor intuitive (schiţe, desene, fotografii,
filme);
Referitor la încercările de reproducere a exerciţiului / probei:
- pot fi abordate în cazul exerciţiilor / probelor cu structură simplă, care
nu prezintă pericol de accidentare;
- sunt utile, deoarece oferă informaţii despre nivelul general de
motricitate, capacitatea de înţelegere a elevilor, nivelul de expresivitate a
demostraţiei, descrierii, explicaţiei şi ilustrării;
- numărul execuţiilor de încercare (2-3) nu trebuie să fie prea mare,
pentru a nu permite consolidarea greşelilor inevitabile;

Referitor la precizarea etapelor învăţării:

- este necesară parcurgerea unor etape, deoarece majoritatea
exerciţiilor / probelor au o structură complexă, ce nu poate fi însuşită prin
exersare globală;
- cunoaşterea activităţii în perspectivă, crează premize favorabile pentru
a realiza activizarea şi conştientizarea elevilor;
 Etapa fundamentală

Este etapa în care se însuşeşte tehnica exerciţiilor/probelor de atletism,

prin intermediul activităţii efectuate de elevi şi conduse de profesor.

Obiective:
- însuşirea mecanismului de bază;
- însuşirea verigii principale a tehnicii probei în condiţii uşurate;
- însuşirea altor verigi în ordinea importanţei (structura motrică se
complică treptat);
- însuşirea tehnicii în ansamblu (profilul brut al tehnicii probei);
- verificarea tehnicii (a gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii);
- verificarea capacităţii de performanţă;
 !!!! TEHNICĂ METODICĂ
FAZĂ - VERIGĂ
Conţinut:
1. Efectuarea repetată a unor părţi din tehnica probei, urmărind însuşirea verigii
principale; aceste părţi pot fi:
- veriga principală simplificată la maximum;
- alte exerciţii cunoscute ori necunoscute dar care se însuşesc cu uşurinţă;
2. Complicarea treptată a execuţiei, prin adăugarea la veriga principală a altor
verigi, fără a neglija veriga principală (execuţie cumulativă);
3. Efectuarea globală a tehnicii probei, cu toate fazele care o compun;
4. Verificarea gradului de însuşire al profilului brut al tehnicii probei:
- alergarea de viteză cu start de jos pe distanţa de 100m;
- alergarea peste obstacole joase cu ritm de 3 paşi: 4 obstacole cu
distanţa minimă între ele de 7,5m – B şi 7m – F;
5. Verificarea capacităţii de performanţă:
- Săritura în lungime ghemuită: B – 4,50m = nota 5, 5m = nota 10
F – 4m = nota 5, 4,50m = nota 10
- Săritura în înălţime cu păşire simplă: B – 1,15m = nota 5, 1,40m = nota
10
F – 0,95m = nota 5, 1,20m = nota 10
Indicaţii:
1. Însuşirea mecanismului de bază este o condiţie fără care învăţarea tehnicii
unor probe (cele cu structură mai complexă) este aproape imposibilă;
majoritatea probelor de atletism se bazează pe mişcări naturale (alergarea pe
plat, săritura în lungime, aruncarea greutăţii fără elan etc.), însuşirea tehnicii
fiind mai uşoară şi pentru că mecanismul de bază (baza generală a mişcării)
este cunoscut;
- definiţie: Mecanismul de bază al tehnicii probelor de atletism reprezintă
succesiunea obligatorie de mişcări întrunite în faze, care dau forma generală a
actului motric;
- exemple: -succesiunea obligatorie a unei mişcări ciclice (a pasului
alergător) pentru alergările pe plat;
-succesiunea obligatorie a unei alergări şi treceri peste o serie
de obstacole pentru alergarea de garduri;
-succesiunea obligatorie a unui elan, bătăi-desprinderi pe un
picior, zbor lung şi aterizare pentru săritura în lungime;
-succesiunea obligatorie a unui elan, bătăi-desprinderi pe un
picior, trecerea în zbor liber a unei ştachete înalte şi aterizare pentru săritura în
îmălţime;
Mecanismul de bază nu se confundă cu tehnica şi nu face parte din aceasta,
fiind doar fondul motric necesar pentru a uşura învăţarea tehnicii; în practică,
au fost identificate structuri motrice similare mecanismului de bază (exemple).
2. Învăţarea tehnicii începe cu însuşirea verigii sale principale (însuşirea
mecanismului de bază este o etapă prealabilă învăţării tehnicii).
Definiţie: Prin veriga principală se înţelege acea secvenţă motrică din
ansamblul mişcărilor care alcătuiesc tehnica probei, care determină modul de
execuţie a celorlalte componente (faze, verigi), eficienţa (randamentul) mişcării.
În unele cazuri, veriga principală este cunoscută din “şcoala atletismului” sau
din mecanismul de bază.
Exemple: - impulsia orientată sub un unghi ascuţit faţă de pistă, în tehnica
probelor de alergări pe plat;
- “pasul peste gard” în tehnica probelor de alergări de garduri;
- impulsia aplicată central C.G.G. al corpului, orientată oblic-
înainte-sus în tehnica săriturii în lungime şi triplusalt (impulsia astfel aplicată
asigură un bun echilibru al corpului în faza de zbor, nu scurtează lungimea
traiectoriei şi asigură o aterizare eficientă);
- impulsia aplicată necentral C.G.G. al corpului, orientată spre
verticală în tehnica săriturii în înălţime (impulsia astfel aplicată determină rotaţii
ale corpului în faza de zbor, rotaţiile fiind atât reale-în jurul axului longitudinal şi
transversal, cât şi compensatorii);
- angrenarea forţei întregului corp în mişcarea de.......
3. După învăţarea verigii principale, se învaţă alte verigi în ordinea importanţei,
complicând traptat execuţia prin execuţii globale, fără a neglija veriga
principală, până la formarea profilului brut al tehnicii probei.

4. Învăţarea tehnicii se realizează prin exersarea globală, cu toate elementele

de structură, pentru a nu deforma ansamblul tehnicii; la început, execuţia
globală este simplificată la maximum, pentru ca treptat, prin complicări
succesive, execuţia să se apropie ca formă şi structură de profilul brut al
tehnicii până la identificare.
Simplificarea se realizează prin:
- reducerea amplitudinii mişcărilor, a cerinţelor de ritm şi viteză (antagonismul
dintre intensitate şi tehnică);
- micşorarea distanţelor, a greutăţii obiectelor, a înălţimilor etc.;
- utilizarea mijloacelor ajutătoare (trambulină, suprafeţe înalte, pantă etc.);
Complicarea execuţiei înseamnă:
- adăugarea de elemente noi şi legarea lor în structuri;
- utilizarea opusului elementelor de simplificare.
5. Învăţarea şi consolidarea tehnicii se realizează prin exersarea globală a
probei de către elev sub îndrumarea profesorului, prin comunicare permanentă.
Indicaţii:
- informaţiile, indicaţiile, corectările, trebuie să fie:
• scurte, precise, specifice nu generale;
• constructive, motivante şi mobilizatoare;
• imediate (cât persistă simţul chinestezic şi senzaţia mişcării), nu tardive;
• puţine, clare, directe, verificate;
- greşelile care apar (inevitabil), trebuie depistate şi corectate, pentru a nu se
consolida ca atare;
• nu se corectează mai multe greşeli concomitent; întâi se corectează
greşeala principală;
• de regulă, greşeala principală se localizează în veriga principală;
• cauza greşelii se înlătură utilizând exerciţii puţine, însoţite de explicaţii şi
doar până la dispariţia greşelii;
6. Evaluarea (tehnica şi capacitatea de performanţă) are funcţie de răspuns
(feed-back) urmărind efecte de ameliorare a procesului didactic, funcţie de
“oglindă” (evaluare-autoevaluare) şi funcţie motivaţională.
Clasificarea exerciţiilor de atletism din punct de vedere metodic

Exerciţii introductive; sunt utilizate la începutul învăţării,

pentru:
– formarea/perfecţionarea mecanismului de bază;
– acomodării cu obiectul de aruncat;
Exerciţii fundamentale; grupa cea mai importantă de
Exerciţii exerciţii pentru învăţarea/perfecţionarea tehnicii; sunt părţi
pretehnice din tehnica ce urmează a fi învăţată (tehnica simplificată sau
veriga principală a tehnicii).
Exerciţii suplimentare; sunt părţi din tehnica probei, cu
structură simplă şi nu au caracter sau succesiune obligatorie
Exerciţii (exemple).
de
atletism

Sunt identice cu tehnica probei, fiind efectuate cu efort de

Exerciţii tehnice intensitate medie în învăţare şi maxim în etapa de
perfecţionare.
Constituite din tehnica probei, urmărind dezvoltarea
calităţilor motrice (exemple).
Exerciţii speciale Exerciţii pretehnice sau tehnice efectuate în condiţii
speciale (exemple).
Exemple
Exerciţii suplimentare: alergare pe linia culoarului; start de jos pe sub o
ştachetă; start de jos cu lansare de la start pe semne; succesiuni de paşi
încrucişaţi cu mingea mică/suliţa.
Exerciţii speciale constituite din tehnica probei:
- pentru dezvoltarea vitezei se utilizează alergări pe distanţe de 30-40 m,
având la bază tehnica pasului alergător de accelerare, tehnica startului din
picioare şi de jos sau alergări pe distanţe de 60-80 m, având la bază tehnica
pasului alergător lansat de viteză;
- pentru devoltarea rezistenţei se utilizează alergarea de durată, care se
bazează pe tehnica pasului lansat în tempo moderat (pasul lansat de semifond-
fond);
Exerciţii speciale constituite din exerciţii tehnice şi pretehnice efectuate în
condiţii diferite:
Exerciţii tehnice: alergare la vale (pantă) sau la deal (rampă);
Exerciţii pretehnice: paşi săltaţi sau săriţi efectuaţi cu centuri de îngreuiere, în
nisip, la deal etc. pentru sărituri, săltări alunecate cu haltera pe umeri pentru
aruncarea greutăţii.
INDICAŢII

◙ Însuşirea tehnicii probelor de atletism presupune existenţa unei baze de

pregătire fizică generală (în special a calităţilor/capacităţilor motrice) realizată
în etapa iniţierii în atletism (ca sport sau ca disciplină şcolară) mai ales prin
intermediul exerciţiilor din “Şcoala atletismului”;

◙ Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii probelor de atletism este condiţionată de

dezvoltarea calităţilor/capacităţilor motrice la un nivel minim necesar,
dezvoltare ce se realizează tot prin intermediul exerciţiilor de atletism
(exerciţiile speciale);

◙ În învăţarea/perfecţionarea tehnicii, un rol hotărâtor îl au exerciţiile

pretehnice şi cele tehnice
 METODICA ÎNVĂŢĂRII TEHNICII PROBELOR
ALERGĂRI
I. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII PE PLAT.
1.1. Învăţarea tehnicii pasului alergător lansat în tempo moderat (pasul
alergător de semifond-fond).
1.1.1. mers accelerat cu trecere treptată în alergare;
1.1.2. alternări de mers cu alergare uşoară;
1.1.3. alergare în tempo moderat pentru formarea simţului tempoului:
– pe distanţe ce cresc treptat (100m, 150m, 200m, 300m);
– în coloană câte unul sau câte doi;
– cu distanţă de 1,5 – 2m între alergători;
1.1.4. tactica specifică alergării în pluton:
– alergare în coloană câte unul pe distanţe de 150 – 200m;
– alergare în grup neordonat „pas în pas” pe distanţe de 150 – 200m;
– alergare în grup neordonat cu evadare pe distanţe de 200 – 250m;
– alergare în pluton cu start în linie dreaptă şi în turnantă pe distanţe de
150 - 200m;
– alergare în pluton cu finiş-sosire pe distanţe de 300-400m;
1.2. Învăţarea startului din picioare şi a pasului alergător de accelerare.
1.2.1. Învăţarea startului din picioare.
- luarea poziţiilor......fără lansare În linie dreaptă, apoi în
- luarea poziţiilor......cu lansare, la autocomandă turnantă, individual, apoi în
- luarea poziţiilor......cu lansare, la comandă grup şi sub formă de concurs
1.2.2. Învăţarea pasului alergător de accelerare.
- alergare accelerată cu start din picioare pe distanţe şi cu intensitate ce cresc
progresiv, individual apoi în grup.
- alergare accelerată alternată cu alergare liberă pe distanţe şi cu intensitate
variabilă
- alergare accelerată în turnantă.
- alergare accelerată alternată cu alergare liberă, în turnantă.
- alergare accelerată cu start din picioare, la comandă, pe distanţa de 20 – 30
m.
1.3. Învăţarea pasului alergător lansat de viteză.
1.3.1. alergare accelerată în linie dreaptă cu atingerea vitezei maxime (25-
30m), urmată de alergare liberă şi reducerea treptată a vitezei;
1.3.2. alergare accelerată în linie dreaptă cu atingerea vitezei maxime (25-
30m) şi menţinere (10-20m);
1.3.3. alergare în tempo variat (alergare accelerată-pas lansat de viteză-
alergare liberă-alergare accelerată- pas lansat de viteză- alergare liberă);
1.3.4. în linie dreaptă, apoi în turnantă.

1.4. Învăţarea startului de jos şi lansării de la start.

1.4.1. alergare accelerată cu plecări din diferite poziţii (culcat dorsal şi facial,
ghemuit, cu faţa şi cu spatele spre direcţia de alergare);
1.4.2. luarea poziţiei corespunzătoare comenzii „pe locuri”;
1.4.3. trecere în poziţia corespunzătoare comenzii „gata” fără şi cu comandă;
1.4.4. alternarea poziţiei „pe locuri” şi „gata” fără şi cu comandă, fără lansare;
1.4.5. start de jos cu lansare de la start 5 -10m fără şi cu comandă;
1.4.6. start de jos cu lansare de la start 20 -30m fără şi cu comandă, cu
accent pe creşterea treptată a lungimii paşilor şi pe mărirea progresivă a
frecvenţei;
1.4.7. adaptarea startului de jos şi lansării de la start în turnantă.
II. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII PE TEREN VARIAT.

2.1. Alergare repetată în tempo moderat pe teren plat afânat, friabil (arătură,
nisip etc.) pe distanţe de 100 – 200 m.
2.2. Alergare repetată în tempo moderat la deal, pe distanţe de 100 – 200 m.
2.3. Alergare repetată în tempo moderat la vale, pe distanţe de 100 – 200 m.
2.4. Alergare repetată în tempo moderat pe teren plat, cu trecerea unor
obstacole.
2.5. Alergare repetată în tempo moderat pe distanţe de 150 – 400 m, cu teren
plat, deal, vale.
2.6. Alergare repetată în tempo moderat pe distanţe de 150 – 400 m, cu profil
variat al terenului, natură diferită a solului şi obstacole pe traseu.
2.7. Alergare de durată în tempo moderat pe teren variat, pe distanţe ce cresc
progresiv.
2.8. Alergare de durată în grup.
2.9. Alergare de durată în grup, cu start din picioare.
2.10. Alergare pe teren variat sub formă de concurs sau în competiţii.
III. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII DE ŞTAFETĂ.

3.1. Transmiterea băţului de ştafetă.

3.1.1. Transmiterea băţului de ştafetă fără deplasare:
- imitarea predării băţului de ştafetă liber şi la semnal;
- imitarea primirii băţului de ştafetă liber şi la semnal;
- predarea-primirii băţului de ştafetă la semnal;
3.1.2. Transmiterea băţului de ştafetă din mers;
3.1.3. Transmiterea băţului de ştafetă din alergare:
- cu viteză egală de deplasare;
- cu apropierea aducătorului de primitor;
- în zona de schimb;
3.1.4. Alergare de ştafetă (4x60m, 4x80m, 4x100m).
IV. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ALERGĂRII DE GARDURI.
4.1. Etapa învăţării mecanismului de bază.
4.1.1. Alergare peste obstacole joase cu ritm de 3 paşi:
- se începe peste obstacole foarte joase, crescând întâi distanţa dintre ele;
- treptat creşte şi înălţimea obstacolelor;
4.2. Etapa învăţării unor părţi din tehnica pasului peste gard (exerciţii de încălzire
specială).
4.2.1. Luarea poziţiei „pe gard” pe sol;
4.2.2. Atacul gardului la perete de pe loc şi cu 1-3 paşi de mers;
4.2.3. Trecerea piciorului de remorcă peste gard, cu sprijin la perete;
4.3. Etapa învăţării verigii principale – pasul peste gard.
4.3.1. Învăţarea trecerii piciorului de atac:
- trecerea analitică a piciorului de atac din mers pe lângă unul şi mai multe garduri;
- trecerea exclusivă a piciorului de atac din alergare uşoară;
- trecerea exclusivă a piciorului de atac cu ritm de trei paşi între garduri.
4.3.2. Învăţarea trecerii piciorului de remorcă:
- trecerea analitică a piciorului de remorcă din mers pe lângă unul şi mai multe
garduri;
- trecerea exclusivă a piciorului de remorcă din alergare uşoară;
- trecerea exclusivă a piciorului de remorcă cu ritm de trei paşi între garduri.
4.3.3. Învăţarea globală a pasului peste gard:
- trecerea analitică a gardului din mers;
- trecerea peste unul şi mai multe garduri cu lansare liberă;
- trecerea peste mai multe garduri cu ritm de trei paşi, cu lansare liberă;
 4.4. Etapa învăţării lansării până la primul gard cu număr fix de paşi.
4.4.1. Adaptarea startului de jos la cerinţele alergării de garduri;
4.4.2. Lansare cu număr fix de paşi până la primul gard fără trecere;
4.5. Etapa formării profilului brut al tehnicii alergării de garduri.
4.5.1. Alergare cu start din picioare, cu distanţe regulamentare până la
primul
gard şi între ele;
4.5.2. Alergare cu start de jos peste 2-3 garduri;
4.5.3. Alergare cu start de jos la comandă sub formă de întrecere;
4.6. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
4.6.1. Verificarea tehnicii cu toate fazele alergării de concurs;
4.6.2. Verificarea capacităţii de performanţă sub formă de concurs într-o
probă adecvată (Fete – 60 m.g., Băieţi – 90 m.g.).
 SĂRITURI

I. ÎNVĂŢAREA TEHNICII SĂRITURII ÎN LUNGIME CU 1 PAS ŞI ½ ÎN AER.

1.1. Etapa învăţării mecanismului de bază.
1.1.1. Săritura în lungime cu ghemuire.
1.2. Etapa învăţării verigii principale – bătaia-desprinderea.
1.2.1. Pas săltat alternativ;
1.2.2. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 2-4 paşi;
1.2.3. Pas săltat cu elan ritmic intermediar de 3-5 paşi şi aterizare pe piciorul de
avântare;
1.2.4. Pas săltat cu elan de 3-5 paşi şi aterizare pe piciorul de bătaie în groapa cu
nisip;
1.2.5. Pas săltat adaptat săriturii în lungime cu elan de 3-5 paşi şi aterizare pe
piciorul de avântare în groapa cu nisip.
1.3. Etapa învăţării zborului şi aterizării.
1.3.1. Pas săltat cu elan de 3-5 paşi cu menţinerea pasului şi aterizare cu
continuarea alergării în nisip;
1.3.2. Desprindere în pas săltat cu elan de 3-5 paşi, trecere în pas sărit cu
menţinerea poziţiei şi aterizare în fandat;
1.3.3. Desprindere în pas săltat cu elan de 3-5-7 paşi, menţinerea poziţiei de pas
sărit şi aducerea întârziată a piciorului de bătaie, cu aterizare pe ambele
picioare;
1.3.4. Exerciţiul anterior, cu aterizare în zone marcate (pentru automatizarea
întinderii gambelor şi efectuarea contactului în nisip pe călcâie).
1.4. Etapa formării profilului brut al tehnicii.
1.4.1. Săritura în lungime cu 1 pas şi ½ în aer:
- cu elan de 7-9-11 paşi;
- cu elan complet;
- sub formă de întrecere.
1.5. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
1.5.1. Verificarea tehnicii, prin sărituri cu elan mediu, cu toate fazele tehnicii;
1.5.2. Verificarea capacităţii de performanţă prin sărituri cu elan complet, sub
formă de concurs.
II. ÎNVĂŢAREA TEHNICII SĂRITURII ÎN ÎNĂLŢIME CU ROSTOGOLIRE
VENTRALĂ.
2.1. Etapa învăţării verigii principale – bătaia-desprinderea şi pendularea
activă a piciorului de atac.
2.1.1. Din poziţia statică de bătaie, pendularea piciorului de atac cu ridicare
pe vârful piciorului de bătaie, cu şi fără sprijin la perete;
2.1.2. Bătaie-desprindere cu pendularea activă a piciorului de atac şi a
braţelor:
- fără elan;
- cu elan de mers şi alergare;
- spre obiecte suspendate.
2.2. Etapa învăţării rotaţiei de 180º în jurul axului longitudinal al corpului
şi mişcarea de „eschivă” a piciorului de bătaie.
2.2.1. Stând lateral faţă de o linie trasată pe sol, trecerea piciorului de atac
prin „învăluire” (rotaţie internă) apoi a piciorului de bătaie flexat din
toate articulaţiile prin rotaţie externă („eschivă”), fără elan;
2.2.2. Exerciţiul anterior, cu desprindere;
2.2.3. Bătaie-desprindere şi rotaţie 180º în jurul axului longitudinal al corpului,
cu elan de 1-3 paşi;
2.2.4. Trecere peste o ştachetă joasă cu rotaţie 180º în jurul axului
longitudinal, cu corpul vertical apoi oblic şi aterizare pe semne (piciorul
de atac şi braţul de aceeaşi parte).
2.3. Etapa învăţării trecerii ştachetei cu învăluire paralelă şi aterizării.
2.3.1. Din stând „călare” peste ştachetă cu trunchiul paralel, trecerea
piciorului de bătaie prin mişcarea de „eschivă”;
2.3.2. Trecerea analitică a unei ştachete joase prin rostogolire ventrală din
stând oblic faţă de ştachetă:
- fără elan, fără desprindere;
- fără elan, cu desprindere;
2.3.3. Trecerea ştachetei prin săritură cu rostogolire ventrală cu elan de 1-3
paşi:
2.4. Etapa formării profilului brut al tehnicii.
2.4.1. Săritură în înălţime cu rostogolire ventrală:
- cu elan de 3, 5 paşi;
- cu elan complet;
- sub formă de întrecere.
2.5. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
2.5.1. Verificare tehnicii, prin sărituri cu elan mediu, cu toate fazele tehnicii;
2.5.2. Verificare capacităţii de performanţă, prin sărituri cu elan complet, sub
formă de concurs.
 ARUNCĂRI
I. ÎNVĂŢAREA TEHNICII ARUNCĂRII MINGII MICI/DE OINĂ CU ELAN.
1.1. Etapa învăţării aruncărilor fără elan.
1.1.1. Învăţarea prizei;
1.1.2. Învăţarea poziţiei iniţiale;
1.1.3. Exerciţii din sprijinul bilateral al aruncării:
- aruncări fără elan, prin acţiunea braţului pe deasupra umărului şi rotarea
trunchiului cu greutatea corpului repartizată uniform (cu mişcarea de
rotaţie);
- exerciţiul anterior, cu angrenarea rotaţiei trunchiului şi trecerea greutăţii
corpului dinapoi – înainte (rotaţie - translaţie);
- aruncări fără elan, cu angrenarea extensiei piciorului dinapoi
(ridicare/extensie - rotaţie – translaţie/flexie);
- aruncări cu trecere din poziţia iniţială în cea fundamentală.
1.2. Etapa învăţării paşilor de aruncare şi a efortului final.
1.2.1. Din poziţia fundamentală (sprijin bilateral), ridicarea piciorului dinainte
şi reaşezarea lui pe sol, cu declanşarea mişcării de aruncare (pasul 4);
1.2.2. Din poziţia fundamentală (sprijin bilateral), ridicarea piciorului dinainte
şi reaşezarea lui pe sol, declanşarea mişcării de aruncare cu trecerea
peste piciorul dinainte şi efectuarea pasului de restabilire (pasul 4 +
pasul 5);
 1.2.3. Din stând lateral, pas încrucişat, pas de blocare cu declanşarea
mişcării de aruncare şi efectuarea pasului de restabilire (pasul 3 +
pasul 4 + pasul 5);
1.2.4. Din poziţia iniţială, efectuarea primilor doi paşi cu retragerea braţului de
aruncare, pasul încrucişat, pasul de blocare cu declanşarea mişcării de
aruncare şi efectuarea pasului de restabilire (5 paşi de aruncare);
1.2.5. Exerciţiul anterior începând cu piciorul opus braţului de aruncare la
semnul de control;
Indicaţii:
- exerciţiile se vor efectua analitic, din mers, din alergare uşoară, din alergare
accelerată, fără şi cu aruncare;
- se va pune accent pe ritmul aruncării, ritm determinat de structura primilor 4
paşi de aruncare şi de aspectul accelerat al aruncării.

1.3. Etapa învăţării elanului şi aruncării cu elan – formarea profilului brut al

tehnicii.
1.3.1. Legarea elanului preliminar cu paşii de aruncare fără aruncare, apoi cu
aruncare:
- din mers;
- din alergare uşoară;
- cu elan complet;
- sub formă de întrecere.
1.4. Etapa verificării tehnicii şi capacităţii de performanţă.
1.5.1. Verificarea tehnicii;
1.5.2. Verificarea capacităţii de performanţă în concurs.
1. ARDELEAN, T. - "Atletism", Ed. Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
TATU, T.
ALEXANDRESCU, D.
2. BRAN, E. L. - "Metodica învăţării exerciţiilor de atletism", Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965
3. BRAN, E. L. - "Terenuri, instalatii, materiale si organizarea concursurilor de
Atletism", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962, reactualizată de F.R.A.
1996
4. DRAGAN, D. - "Atletism a b c" , Ed. Crican, Oradea, 1996
5. DRAGAN, D. - "Atletism - tehnica probelor", Ed. Universităţii din Oradea,
1992
6. DRAGAN, D. - "Metodica predării tehnicii probelor de atletism", Ed.
Universităţii din Oradea, 2003
7. MARINAU, M., LUCACIU, G., ŞTEF, M., - "Atletism, tehnica probelor", Ed.
Universităţii din Oradea, 2010
8. xxx - "Regulamentul concursurilor de atletism", F.R.A., Bucureşti, 2003