Popa Radu - Studii Si Articole. Tara Hategului PDF

Radu PoPa
Studii şi aRticole (i)

Volum apărut cu sprijinul
Asociației Culturale Hieronymus, Brașov
Consultanți: dr. Daniela Tănase, dr. Dana Jenei
Traduceri în limba engleză: Delia Maria Tatu, Sebastian Dobrotă

Corectura textelor în limba engleză: Daniela Marcu Istrate, Sebastian Dobrotă
Corectura textelor germane, franceze și maghiare: Gabriele Samietz, Adina Lohmüller, Zoltán Katocz
Tehnoredactare, prelucrarea imaginilor: Irinel Merlușcă
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Radu Popa. Studii şi articole. Editura 2013
ISBN
Radu PoPa
Studii şi aRticole (i)
ediție îngRijită de
daniela MaRcu iStRate și adRian ioniță
editura
2014
nota editoRiloR
V olumul de față continuă reeditarea operei științiice a istoricului și arheologului

Radu Popa (1933-1993) prin publicarea a 23 de articole editate în intervalul
1965-1993. Spre deosebire de volumul anterior (La începuturile evului mediu
românesc, Alba Iulia, 2008), care respecta o selecție făcută de Radu Popa, în acest
volum selecția aparține editorilor.
Articolele sunt grupate tematic astfel: 1. Cercetări în Țara Hațegului. 2. Materiale
arheologice. 3. Studii generale. În prima parte am inclus acele studii despre Țara
Hațegului care nu au fost publicate în 2008. Partea a doua conține majoritatea
articolelor referitoare la obiecte arheologice, iar la inal sunt grupate lucrări cu
un caracter general, ie că sunt studii sau simple note. Din păcate nu am reușit să
identiicăm toate articolele care s-ar i încadrat în această ultimă secțiune, unele
publicații iind imposibil de accesat în perioada în care am pregătit volumul.
Trebuie să subliniem faptul că nu am intenționat să realizăm o ediție critică, ci
o simplă reeditare a acestor articole, făcându-le astfel mai accesibile celor interesați.
Din acest motiv am respectat ad literam publicația originară, operând în text corecturi
sumare, în mare majoritate de ortograie. Am păstrat de asemenea sublinierile
autorului, marcate prin caractere distincte și am încercat să păstrăm ilustrația.
Așa cum am subliniat și în introducerea volumului din 2008, în arhiva Radu Popa
(oicială și personală) nu se păstrează forma primară a articolelor de unde să putem
prelua ilustrația, nici desenele și nici fotograiile. În aceste condiții nu am avut altă
soluție decât să încercăm să îmbunătățim varianta publicată, intervenind doar acolo
unde rezultatul nu a fost mulțumitor. Unele desene au fost refăcute, câteva fotograii
au fost înlocuite (1 - ig. 2, 6; 13 - ig. 2; 14 - ig. 1, 4, 6, 7; 15 - ig. 3, 4, 6, 9; 18 - ig.
5; 19 - ig. 2-4, 6), iar în câteva cazuri a trebuit să înlocuim fotograiile de săpătură
cu desene care relectau aproximativ aceeași situație (12 - ig. 3; 15 - ig. 2, 5, 8). Am
reușit în felul acesta să păstrăm imaginea generală a articolelor.
În ceea ce privește notele, am eliminat unele precizări care nu mai erau de
actualitate și am completat trimiterile la lucrări care în momentul respectiv se alau
sub tipar (de exemplu cele din articolul referitor la biserica din Streisângeorgiu, la
monograia Țării Hațegului etc.). Am încercat să eliminăm abrevierile din trimiterile
bibliograice, preferând titlul întreg pentru periodice.
Articolele publicate în limba română sunt însoțite de o traducere în limba engleză
(dar ilustrația a fost paginată doar în varianta românească), iar articolele publicate în
franceză sau germană au fost preluate ca atare.
Brașov, 24 martie 2014
editoRS’ note
T he present volume continues the republishing of the scientiic work of the historian
and archaeologist Radu Popa (1933-1993) by reprinting 23 articles written between
1965 and 1993. Unlike the previous tome (La începuturile evului mediu românesc, Alba
Iulia, 2008), which followed a selection made by Radu Popa, in this volume the selection
belongs to the editors.
he articles are thematically grouped as follows: 1. Studies concerning the Land
of Haţeg. 2. Articles regarding archaeological artefacts. 3. Assorted articles. In the
irst part, we included those studies pertaining to the Land of Haţeg that were not
published in the 2008 volume. he second part includes almost all studies focused on
archaeological artefacts while the last part consists of varied works, be them studies or
simple notes. Unfortunately, we could not recover all the articles that would belong in
this last category, since some publications could not be accessed in the timeframe of this
volume’s preparation.
We must underline the fact that we had no intent to publish a critical edition, but only
to reprint these articles, thus allowing the interested parties a better access to them. For
this reason we followed to the letter the previously published text, making only minor
modiications, generally because of the orthography currently in use. We’ve retained the
author’s own highlighting, marked through distinct characters, and we’ve tried to be
true to the original illustration. However, as we’ve already stated in the foreword of the
2008 volume, the Radu Popa archives – oicial or private alike – do not preserve the
original documentation of the articles, so we could not recover the initial illustration –
drawings or photographs. As such, our only option was to try to improve the published
variant, making changes only when the result could not be considered satisfying. Some
drawings had to be redone, several photographs had to be replaced (1 - ig. 2, 6; 13 - ig. 2;
14 - ig. 1, 4, 6, 7; 15 - ig. 3, 4, 6, 9; 18 - ig. 5; 19 - ig. 2-4, 6) and in a few cases we
were forced to substitute the photographs made during the excavations with drawings
illustrating approximately the same situation (12 - ig. 3; 15 - ig. 2, 5, 8). his way we
ensured that all articles preserve their original design.
Regarding the notes, we’ve removed some out-of-date comments and we’ve improved
the references to works that at the time were not published yet (such as the article about
the church in Streisângeorgiu or the Land of Hațeg monograph). In the bibliographical
references – unlike the originally published text – we’ve tried to use the whole title for
the diferent publications.
he articles initially published in Romanian are accompanied by an English translation
(although the igures appear only in the Romanian variant). he articles written from
the start in French or German are published as such, with no English translation.
Brașov, 24 martie 2014
ceRcetĂRI
ÎN ȚARA HAȚEGULUI I.
cetăŢile din
ŢaRa HaŢegului * 1.
V eche şi însemnată ţară românească din sudul Transilvaniei, întinzându-se de-a
lungul cursului superior al Streiului şi al aluenţilor săi, cu limite naturale
precizate de masivele muntoase ce-l înconjoară, Haţegul continuă să reprezinte pentru
istoriograia noastră medievală, sub multe aspecte, o zonă puţin cunoscută. Izvoarele
scrise de care dispunem oferă pentru secolul al XIII-lea doar două-trei puncte de
reper şi prin urmare permit o reconstituire istorică în cea mai mare parte ipotetică.
Pentru veacul al XIV-lea ştirile se înmulţesc şi reconstituirea devine astfel sensibil
mai detaliată, deşi în multe privinţe încă lacunară. Abia pentru secolul al XV-lea
dispunem de suiciente informaţii pentru cunoaşterea temeinică a istoriei locale.
Toponimia haţegană a fost pusă la contribuţie pentru reconstituirea unora dintre
aspectele locale ale începuturilor Evului Mediu, printre rezultatele mai importante
iind cele referitoare la oglindirea fenomenelor de istorie socială în răspândirea
anumitor nume topice sau legăturile dintre onomastica veche românească de pe cele
două versante ale Carpaţilor sudici1. Importantul grup de vechi biserici româneşti
din piatră, conser vate în această zonă, a fost la rândul său obiectul unor studii
orientate prevalent în direcţia istoriei de arhitectură şi de artă2, valoriicarea acestor
mărturii pentru cunoaşterea istoriei social-politice a românilor haţegani din secolele
XIII-XIV, vreme din care datează monumentele, rămânând a i făcută de aici înainte.
La începuturile cercetărilor arheologice pe care le-am întreprins în Ţara
Haţegului, respectând o metodă despre care a fost vorba mai pe larg cu alt prilej,
aceea a reconstituirilor regresive din cuprinsul aşa numitelor ţări medievale
româneşti3, ne propunem prezentarea şi luarea în discuţie a unui alt grup de
monumente, cetăţile haţegane sau, într-un sens mai larg, fortiicaţiile medievale din
Ţara Haţegului. Obiectivele de care ne ocupăm sunt în bună parte cunoscute, dar
1. I. Conea, „Basarabii din Argeş. Despre originea lor teritorială şi etnică, Bucureşti”, 1935, extras din
Rânduiala, an I, nr. 2. Cf. şi R. Vuia, „Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor”, în Lucrările Institutului de
Geograie din Cluj, 1926, p. 55 şi urm.
2. Vezi în special V. Vătăşianu, „Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara”, în Anuarul
Comisiei Monumentelor Istorice. Transilvania, Cluj, 1930 şi mai nou în sinteza aceluiaşi, Istoria artei feudale
în ţările române, I, Bucureşti, 1959. Cf. de asemenea V. Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti,
1968. Pentru pictura bisericilor haţegane, cu datări foarte timpurii, vezi I. D. Ştefănescu, La peinture
religieuse en Valachie et en Transylvanie depuis les origines jusqu’ au XIXe siècle, Paris, 1932.
3. R. Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare și arheologice în Maramureșul istoric, Baia Mare, 1969, p. 5-6,
precum şi în capitolul introductiv al lucrării noastre – Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Bucureşti,
1970.
* Buletinul Monumentelor Istorice, XLI, 1972, 3, p. 54-66

10 CETĂŢILE DIN ŢARA HAŢEGULUI
ele nu s-au bucurat încă, cu două excepţii azi depăşite4, de o publicare propriu-zisă
în literatura de specialitate.
Împrejurarea potrivit căreia interesul arătat până acum cetăţilor din Haţeg s-a
manifestat prin considerarea individuală a monumentelor respective, desprinse din
contextul de istorie social-politică, tratate independent de particularităţile geograice
locale şi totodată desprinse din grupul cetăţilor haţegane, înţeles ca un ansamblu
coerent, a împiedicat în mod practic valoriicarea acestor mărturii pentru istoria
regiunii. Dar în realitate – şi faptul nu mai trebuie demonstrat – cetăţile medievale
nu şi-au făcut apariţia în afara unor stricte condiţionări. Mai mult decât la oricare
alt gen de monumente, data construcţiei, locul ales, apartenenţa sau forma cetăţilor,
au reprezentat relexul unora dintre cele mai intime particularităţi ale mecanismului
social-politic dintr-o regiune dată. Considerarea cetăţilor din Haţeg ca un ansamblu
de monumente, iecare cu semniicaţia sa dar toate determinate de realităţile istorice
locale, poate contribui la precizarea etapelor şi a formelor speciice de evoluţie a
societăţii haţegane. Acestea sunt aspectele pe care vom încerca să le tratăm în
paginile următoare.
După cum este cunoscut, cea mai veche menţiune din izvoarele medievale
referitoare la Ţara Haţegului datează din 1247 şi se ală în celebra Diplomă a
cavalerilor Ioaniţi. Ea oglindeşte, deşi în forme greu de reconstituit, o anumită
legătură, probabil şi cu aspecte politice, între Ţara Haţegului şi formaţiile statale de
la sud de Carpaţi, de pe teritoriul Olteniei5.
Următoarea menţiune documentară este cu trei decenii mai târzie, din 1276 şi
se referă la un „Petru comite de Haţeg”6. Precizăm că la începuturile organizării sale
politico-administrative în cadrul regatului medieval maghiar, Ţara Haţegului este
desemnată când drept comitat, când drept district, pentru ca abia ulterior regiunea
să-şi deinitiveze statutul de district al comitatului de Hunedoara7. Oricum,
pomenitul comite Petru era, în acelaşi timp şi în primul rând, mare comis al curţii
regale8, el iind deci un înalt dregător din preajma regelui, cu o însărcinare specială
în Ţara Haţegului.
Cea mai veche cetate medievală de piatră cunoscută azi în regiune, castrul regal
de deasupra localităţii Haţeg, trebuie pusă în legătură cu această menţiune. Pentru
datarea începuturilor ei în deceniul opt al veacului al XIII-lea pledează şi o altă
împrejurare. În primii ani ai domniei lui Ladislau IV Cumanul s-a produs acţiunea
voievodului Litovoi, de airmare a independenţei şi de ocupare a unor regiuni
ţinând de autoritatea regală, urmată la scurtă vreme de expediţia militară care s-a
încheiat cu înfrângerea şi uciderea voievodului din Oltenia şi cu luarea în prinsoare a
4. Este vorba de prezentările succinte făcute în urmă cu opt decenii cetăţii Colţ şi turnului de la Crivadia de
către Szinte Gábor, cu planuri şi desene bune dar cu datări eronate; cf. mai jos notele sub monumentele
respective.
5. Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. I, p. 4.
6. Documente privind istoria României., C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 179, o traducere incompletă
după un regest din Hurmuzaki, Documente, I, p. 410, întemeiat pe o transcriere din 1291. Titlul exact al
personajului este „Petrus magister agasonum nostrorum comes de Haczak”, cf. Éntz Geza, „Die Baukunst
Transsilvaniens im 11.-13. Jahrhundert”, în Acta Historiae Artium, tom XIV, Budapesta, 1968, p. 167.
7. Pesty Frigyes, Az eltünt règi vármegyék, vol. I, Budapesta, 1880, p. 9. La 1390 era încă vorba de „comitatus
et districtus Hachsak”; cf. Csánki, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, vol. V, Budapesta,
1913, p. 45-46.
8. Vezi nota 6.
CETĂŢILE DIN ŢARA HAŢEGULUI 11
fratelui său Bărbat9. Pe temeiul relatărilor diplomei acordate în 1285 conducătorului

expediţiei, aceasta din urmă a fost datată la 127710. Pe de altă parte, deşi izvoarele
documentare referitoare la campania împotriva lui Litovoi precizează că teritoriile
dependente de coroana maghiară pe care le-a ocupat voievodul oltean se alau
dincolo de Carpaţi, au existat istorici care au socotit Ţara Haţegului ca alându-se
printre motivele confruntării sau care au localizat luptele în Haţeg11, inluenţaţi
probabil şi de existenţa pe valea Streiului a satului Râu-Bărbat atestat prima oară
la un secol după aceste evenimente.
Dincolo de detaliile discuţiei, acţiunea în Haţeg a comitelui Petru, conlictul Fig. 1.

urmat de expediţia militară împotriva lui Litovoi şi începuturile de organizare a Ţara Haţegului
hartă cu cetăţile
Ţării Haţegului în cuprinsul regatului medieval maghiar, materializate printre medievale
altele în construirea cetăţii de la Haţeg, au făcut parte din acelaşi moment istoric
şi s-au condiţionat reciproc. Cetatea se ală pe ultima dintre culmile împădurite ce
formează, geograic vorbind, limita de nord a Ţării Haţegului. De la o înălţime de
cca 200 m, cetatea domină conluenţa principalelor trei cursuri de apă ale regiunii:
Streiul, Râul Mare şi Galbena sau Fărcădinul. Locul ales de constructori permite o
9. Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 272. O discuţie detaliată asupra
documentului la A. Sacerdoţeanu, „Comentarii la diploma din 1285 privind pe magistrul Gheorghe”, în
Analele Universităţii C. I. Parhon-București, Seria ştiinţe sociale, istorie, 9, 1957, p. 27-43.
10 . Istoria României, vol. II, p. 146-147.
11 . Pentru asemenea opinii în lucrări mai vechi, vezi la A. Sacerdoţeanu, op. cit.; cf. de asemenea M.
Constantinescu – C. Daicoviciu – Şt. Pascu, Istoria României-compendiu, Bucureşti, 1969, p. 128.
largă privelişte asupra întregii depresiuni, atât spre Poarta de Fier, pe unde drumul
venea din Banat, cât şi spre izvoarele Streiului pe unde, peste pasul Merişor-Băniţa,
se ajungea pe valea Jiului. Particularitatea excepţională a amplasamentului cetăţii
constă în posibilitatea de a vedea de aici, peste un umăr de deal, şi înspre nord, de-a
lungul văii inferioare a Streiului până în valea Mureşului.
Din cetate nu s-au mai păstrat decât porţiuni de zidărie înconjurate pe trei laturi
de un şanţ adânc de apărare cu traseu semicircular. Diametrul mare al cetăţii a fost de
cca. 60-70 m. Orice încercare de reconstituire a planului monumentului pe temeiul
urmelor de ziduri, azi acoperite în cea mai mare parte de moloz şi vegetaţie, ni se
pare riscantă. În orice caz, cetatea a fost de dimensiuni mici, o imagine sugestivă
iindu-ne oferită de un desen din secolul trecut, din epoca în care zidurile erau mult
mai bine conservate, desen ce pare să respecte în linii mari conturul construcţiilor
chiar dacă operează cu râvnă romantică asupra detaliilor topograice12. Ar rezulta din
acest desen existenţa unui bastion circular înspre nord, a unui turn-donjon central,
probabil cel din care s-a păstrat un fragment de zid înalt de cca. 6 m (ig. 3) şi a altor
construcţii mai puţin importante pe latura de sud.
Prima menţiune documentară a cetăţii propriu-zise pare a i din anul 1317 când
unul dintre cei cinci ii ai lui Nicolaie, iul lui Iwanka din neamul Bolugh (familia
Szechy), răsplătiţi de regele Carol Robert pentru slujbe credincioase, este pomenit
ca „Nicolaus de Hatzak” comite şi castelan al regelui13. Cu toate rezervele exprimate
deja pe marginea menţiunii14 sau a acelora care s-ar mai putea formula, faptul că
Nicolae Szechy a participat în acest an la o luptă „ante castrum Dewa” împotriva
adversarilor regelui angevin, ce ţineau pe atunci în mâinile lor această din urmă
cetate, pledează pentru calitatea sa efectivă de castelan al învecinatei cetăţi regale
din Haţeg.
Următoarea menţiune documentară, de această dată sigură, referitoare la cetatea
regală de la Haţeg, este de la mijlocul veacului al XIV-lea. În 1360 alăm că un
număr de moşii coniscate de Andrei Lácki, fostul voievod al Transilvaniei, au fost
alipite domeniului cetăţii Haţeg15. Or, Andrei Lácki a fost voievod al Transilvaniei
între 1356 şi 135916. Pe de altă parte, Petru de Iara şi de Oarda, vicevoievod al
Transilvaniei, poartă tot în 1360 şi titlul de castelan de Haţeg17. De la această dată
înainte, menţiunile documentare ale cetăţii se înmulţesc iar la 1421 alăm despre o
luptă cu turcii petrecută „sub castro Haczok”18. Episodul a avut loc în toamna anului
1420, în timpul primei incursiuni otomane în aceste părţi ale Transilvaniei.
În afară de cetatea regală, la Haţeg sau lângă Haţeg a existat şi un domus regis
despre care avem cea mai veche ştire din anul 1402 când castelanii cetăţii Haţeg
12 . N. Nagy de Fogaraschi, Ansicht des Hatzeger Tales, stampă din colecţia Dr. Emmerich Borger, reprodusă
în volumul Siebenbürgen, I, Bucureşti, 1943, p. 428.
13 . Gyorfy Gy., „Adatok a románok XIII. századi történetéhez és a román állam kezdeteihez”, în Történelmi
Szemle, 1964, p. 547.
14 . M. Holban, „Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria angevină şi despre relectarea campaniei din 1330
în diplomele regale şi în „Cronica pictată”, în Studii, I, tom 20, 1967, p. 8-9.
15 . „Castrum nostrum de Hathchak”; E. Lukinich – L. Gáldi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria
illustrantia usque ad annum 1400 p. Christ., Budapesta, 1941, p. 144.
16 . Documente privind istoria României, Introducere, vol. I, p. 501.
17 . A Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat Evkönyve, I, p. 60-62.
18 . Hurmuzaki, Documente, I2, p. 515.
judecă „in Haczak in domo regia”19 dar care este cu siguranţă mai vechi. Încă din
1349, regele Ungariei Ludovic I în drumul său prin Transilvania se opreşte la Haţeg
şi acordă aici o diplomă de întărire20 iar în anul următor, în timp ce vicevoievodul
Transilvaniei participa la campania din Italia, soţia lui îşi avea reşedinţa la Haţeg şi
dădea de aici porunci în numele soţului ei21.
Cu alte cuvinte, dacă cetatea regală de la Haţeg a avut de la început rosturi strict
militare, putând adăposti o garnizoană permanentă de cca. 20-30 luptători, ea nu
a depăşit niciodată acest caracter. Rolul de centru administrativ al districtului şi
de reşedinţă a castelanului, uneori identic cu comitele, alteori un reprezentant al
acestuia, l-a avut de fapt „domus regis” de la poalele cetăţii, ce a fost construit foarte
probabil în acelaşi timp cu cetatea. În acest fel privind lucrurile, credem că acel „turris
lapidea” pe care regele Matei Corvin îl dăruieşte în 1462 iilor lui loan Cânde din
Râu de Mori împreună cu satul Varalja (Subcetate) de lângă Haţeg22, nu este altceva
decât chiar fosta cetate regală. Dania nu afecta funcţionarea în continuare a centrului
administrativ regal de la Haţeg. De altfel, în 1496 este vorba într-un document de
„castrum... Haczakwara”, aparţinând unui descendent al familiei, Mihail Kendefy23.
Prin împrejurările construirii şi prin funcţia pe care a îndeplinit-o mai bine de
150 de ani, cetatea regală de lângă Haţeg are valoarea unui unicat printre cetăţile
medievale din Ţara Haţegului. Situaţia se prezintă deosebit pentru alte patru
monumente de care ne ocupăm în cele ce urmează.
La 20 km vest de Haţeg, în colţul de nord-vest al Ţării Haţegului, se ală „cetatea”
de la Răchitova. Monument până acum în mod practic necunoscut, semnalat doar
ca „turn de pază” într-un ghid local24, cetatea de la Răchitova domină centrul actual
al satului de pe un pinten de deal înalt de 70-80 m deasupra văii cu acelaşi nume.
Cetatea se compune dintr-un turn de piatră cu zidul gros de aproape 2 m, de plan
pătrat, cu latura de 8,40 m, având iniţial trei sau patru nivele deasupra unei pivniţe-
depozit şi dintr-o incintă de plan oval, cu diametrele de 45 şi 35 m, mărginită de un
val de pământ, şi pe direcţia de acces, de un şanţ de apărare (ig. 4-6).
Săpăturile arheologice iniţiate în vara anului 1970 la Răchitova25 nu au dat încă
rezultate care să poată i considerate deinitive. Menţionăm totuşi că a fost surprinsă
armătura din stâlpi de lemn a valului şi un şanţ de apărare mai vechi, situat la numai
10 m distanţă de turn, şanţ astupat în momentul amenajării incintei actuale. Puţinele
fragmente ceramice şi piese de metal surprinse în săpătură se datează din secolul al
XIV-lea până în secolul al XVI-lea.
19 . Mályusz Elemér, Zsigmondkori oklevéltár, Budapesta, 1951-1958, vol. II1, nr. 1877.
20 . Documente privind istoria României, C,Transilvania, sec. XIV, vol. IV, p. 491.
21 . Idem, p. 526.
22 . Szabo Károly, „A Kendeiek”, în Századok, 1868, p. 38; cf. şi Csánki, Magyarország ... földrajza, V, p. 52-
53. Satul Subcetate este situat între dealul pe care se ală castrul regal şi râul Strei. Opinia ultimului autor
citat, după care ar i vorba de un turn oarecare, altul decât castrul regal, este nefondată. Pentru 1496-1499,
Csánki citează un document din care reiese că de acest „turn” a ţinut din vechime pădurea Balomirului
(op. cit., loc. cit.); compară cu nota următoare!
23 . „Silva ... balamer vocata ad castrum suum Haczakwara vocatum pertinente”; Éntz, op. cit., p. 167. Este evident
că documente contemporane folosesc pentru cetatea regală când denumirea de „turris” când pe aceea de
„castrum”, datorită probabil dimensiunilor mici ale cetăţii.
24 . Octavian Floca, Hunedoara. Ghid al judeţului, Deva, 1969, p. 224.
25 . Cercetări organizate de Muzeul Judeţean din Deva în colaborare cu Institutul de Arheologie din
Bucureşti, sub conducerea autorului. Din colectiv au mai făcut parte Gh. Lazin, C. lonescu şi M. Grigore.
Cea mai veche ştire documentară privind Răchitova este din anul 1360 şi se
datorează unui proces purtat între familia cnezială din Densuş şi nepoţii de bunic ai
unui oarecare Costea de-o parte, şi o a treia familie cnezială pe care deocamdată nu
încercăm să o localizăm, pe de altă parte26. Familia cnezială din Densuş, reprezentată
prin Stoyan şi Bolyen, iii lui Musana, airmă cu acest prilej că satul a fost întemeiat
de amintitul Costea cu ajutorul lui Musana, ştire care ar plasa începuturile Răchitovei
ca sat cel mai târziu pe la 1310-1320. Ei obţin întărire în stăpânirea a două treimi
din moşia Răchitova, moşie care, aşa după cum rezultă din document, o stăpâneau
de facto şi până atunci. Densuşul se ală peste deal de Răchitova, la o distanţă de 4-5
km, pe o vale paralelă şi aluentă
râului Galbena.
Din deceniile următoare
posedăm câteva ştiri care atestă
moşia Răchitova ca alându-se în
continuare în stăpânirea familiei
cneziale din Densuş, împreună
cu alte sate din această parte a
Ţării Haţegului şi din învecinata
vale a Cernei27, dar cetatea nu
este pomenită în nici unul dintre
documentele accesibile nouă28.
La o distanţă de aproape 20
km de Răchitova, în colţul de
sud-vest al Ţării Haţegului, la
capătul dinspre munte al satului
Suseni ţinând de învecinatul Râu
Fig.2.
Cetatea de de Mori, se ală unul lângă altul două monumente relativ binecunoscute în literatura
la Mălăieşti, de specialitate.
vedere de La piciorul ultimelor creste ale Retezatului, exact în punctul în care valea îngustă
ansamblu
a Râuşorului iese dintre munţi, pe un tăpşan de pe partea stângă a apei, se păstrează o
construcţie cu o siluetă particulară. Este vorba de o biserică sală, de dimensiuni mici,
cu altarul rectangular încălecat de un turn masiv ce cuprinde trei etaje încoronate
de piramida de piatră a acoperişului29. În ordinea noastră de preocupări, ne limităm
aici la descrierea turnului, de plan aproape rectangular, cu laturile de 7,00x6,80 m,
la al cărui prim etaj, compus dintr-o cameră spaţioasă, se ajungea în exterior, pe o
scară de lemn azi dispărută, situată pe latura sudică. Al doilea etaj cuprinde o altă
încăpere, cu ferestre pe trei dintre laturi iar deasupra acesteia, înglobând şi spaţiul
din interiorul coifului de piatră, se ala o încăpere prevăzută cu zece ferestre mici de
tragere. Coiful acoperişului este străbătut de un coş de fum care dovedeşte existenţa
sobelor în încăperi.
26 . Hunyadmegyei ... Évkönyve, I, p. 60-62.

27 . Documenta Valachorum, p. 268, 285 şi 321; Zsigmondkori oklevéltár,II, nr. 3362 şi 5873.
28 . Nici Csánki în a sa foarte amănunţită Magyarország ... földrajza,V, nu are cunoştinţă de existenţa cetăţii.
29 . Monumentul a fost publicat încă din secolul trecut de Szinte Gábor, „Koloszvár”, în Hunyadmegyei ...
Évkönyve, VII, p. 69-73; mai recent, vezi la V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 121-122 şi la V. Drăguţ,
op. cit., p. 25-26.
Pe criterii stilistice, monumentul a fost datat la începutul veacului al XIV-lea,

epoca în care, în Transilvania au coexistat romanicul târziu şi goticul timpuriu30.
Într-adevăr, atât altarul de plan rectangular cât şi coiful de piatră al turnului
încadrează monumentul în grupul bisericilor haţegane din a doua jumătate a veacului
al XIII-lea şi de la începutul veacului următor, grup din care cele mai vechi
monumente păstrate sunt cele de la Densuş, Sântămăria-Orlea şi Strei.
La cca. 70 m de monumentul în discuţie, se ală ruinele încă necercetate ale
unei curţi nobiliare31, împrejurare ce ne permite să airmăm că una dintre funcţiile
sale a fost aceea de biserică de curte. Precizarea celei de-a doua funcţii necesită
prezentarea prealabilă a tuturor monumentelor din această categorie şi de aceea vom
reveni asupra ei mai jos.
Dincolo de apa Râuşorului, pe o terasă situată pe coasta muntelui la o înălţime de
cca 200 m deasupra irului văii, cu o perspectivă largă asupra întregii părţi apusene a
Ţării Haţegului, se ală cetatea Colţ (ig. 8). Având un plan aproximativ triunghiular,
şanţ de apărare şi două bastioane adosate zidului de incintă, cetatea cuprinde în
curtea interioară un turn-donjon de plan pătrat, cu latura de 7,50 m, construit chiar
pe colţul de stâncă de deasupra abisului. Înalt şi azi de cca 12 m, turnul a avut două
sau trei nivele deasupra unui parter folosit ca depozit (ig. 8). Transformările pe care
le-a suferit îngreunează stabilirea locului în care a fost intrarea iniţială şi pun sub
semnul întrebării existenţa de la origine a actualei intrări la parter.
În literatura de specialitate, deşi a fost subliniată în repetate rânduri existenţa la
cetatea Colţ a mai multor faze de construcţie, s-a opinat fără excepţie pentru înălţarea
de la început atât a turnului-donjon cât şi a zidului de incintă32. Dar ţinând seama de
analogia oferită de monumentul de
la Răchitova, de constatarea că zidul
de incintă nu a fost ţesut cu acela al
turnului-donjon, ci numai adosat,
ca şi de materialele de construcţie
deosebite folosite la zidul de incintă
şi la zidul turnului, este evident că
din prima fază datează doar turnul-
donjon. Ştirile documentare sunt
şi de această dată destul de sărace
şi relativ târzii, cu toate că arhivele
familiei Cânde din Râu de Mori,
devenită ulterior Kendefy, stăpână a
acestor locuri, sunt cele mai bogate
dintre arhivele familiilor din regiune.
30 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, loc. cit. Fig. 3.

31 . Semnalate încă de Szinte Gábor, op. cit., p. 74, pe vremea când zidurile se păstrau mai bine. Pentru Ruinele cetăţii
menţiunea documentară a curţii, vezi mai jos nota 38. regale din
32 . Szinte, op. cit., p. 74 şi urm.; Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 268-269; V. Drăguţ, op. cit., p. 24. Numai Haţeg
Csánki airmă că iniţial a existat doar un turn, transformat în cetate între 1501 şi 1519, întemeindu-se
pe modiicarea termenilor folosiţi de documente (turris în 1501, castrum în 1519, vezi mai jos, precum
şi nota 38). Argumentul nu este decisiv, deoarece menţiunea din 1501 s-ar putea referi la turnul de pe
altarul bisericii Colţ şi, mai ales, deoarece şi pentru cetatea regală din Haţeg, aşa cum am avut prilejul să
arătăm, se foloseşte termenul de turris. Credem că zidul de incintă al cetăţii Colţ datează cel mai târziu
din prima jumătate a veacului XV.
La 1359, moşia Râu de Mori şi alte două sate ţinând de ea, coniscate înainte vreme
de la Mihail zis Cânde, sunt înapoiate văduvei lui Mihail din porunca regelui
Ludovic33. Coniscarea s-a produs foarte probabil cu doi-trei ani mai devreme, cu
prilejul represiunilor iniţiate de Andrei Lácki, voievod al Transilvaniei, împotriva
feudalităţii româneşti din Ţara Haţegului, când Mihail Cânde şi alţi cneji români au
fost executaţi34. Tot din acest document alăm că tatăl lui Mihail se numea Nicolae
zis Cânde din Râu de Mori. Acesta din urmă, cel mai vechi personaj cunoscut al
familiei, poate i deci plasat pe la anul 1300.
În 1394, alăm despre alte două generaţii ale
familiei, Ioan şi Cânde, iii lui Cânde, iul lui Mihail35,
deci nepoţii şi iul celui executat înainte de 1359.
De la această dată înainte, ştirile privind familia se
înmulţesc iar Cândeştii cunosc sub Sigismund de
Luxemburg, Ioan de Hunedoara şi Matia Corvin, o
ascensiune excepţională36.
Abia de la sfârşitul veacului al XV-lea posedăm
informaţii documentare referitoare la monumentele
ce ne interesează. În 1493 este vorba de un „turris
supra possessionem Malomwyz” (Râu de Mori), în
1501 se vorbeşte de râul „sub quadam turri Kolcz
nuncupata intra metas possessionis Zyzen... decurrens”
(Suseni), iar o cercetare din 1519 pomeneşte de
„domus Ladislai Kendefy in Malomwyz”, de „domus
Nicolai et Michaelis Kendefy in Koch habita, curia
scilicet nobilitaris” şi apoi din nou de „domus curiaque
nobilitaris Ladislai necnon Nicolai et Michaelis
Kendefy in (possessiones) Malomwyz ac Kolch subtus
castrum similiter Kolch... habita et adiacens”37. Primele
două menţiuni care ne sunt accesibile doar prin
Fig. 4. intermediul citatelor desprinse din contextul rămas inedit, ar putea să se refere ie
Cetatea de la cetate, ie la turnul de pe altarul bisericii Colţ38. Menţiunea din 1519 se referă
la Răchitova.
Turnul-locuinţă
cert la cetate caliicând-o drept castrum şi precizează în plus existenţa a două curţi
cu incinta nobiliare distincte, una în Suseni, lângă care se ala capela cu turn pe altar, a doua în
mărginită de Râu de Mori, satul originar al familiei. Pe temeiul documentelor mai vechi, epoca
val şi şanţ de
la care familia Cândeştilor s-a despărţit în două ramuri distincte se plasează spre
apărare
sfârşitul veacului al XIV-lea şi începutul celui următor, când fraţii Ioan şi Cânde,
reprezentând a patra generaţie cunoscută a familiei, încep să apară în diplome ca
având drepturi patrimoniale distincte39.
33 . Documenta Valachorum, p. 143.

34 . M. Holban, „Deposedări şi judecăţi în Haţeg pe vremea angevinilor”, în St udii, 5, an XIII, 1960, p. 151.
35 . Hunyadmegyei ... Évkönyve, II, p. 21.
36 . Pe lângă istoria familiei întocmită de Szabo K., citată mai sus, vezi şi V. Motogna, „Familia Cânde în
documentele veacului XIV-XVI”, în Revista istorică, 1926, p. 68-80.
37 . Csánki, Magyarország ... földraiza, V, p. 51-52.
38 . Vezi şi observaţiile de la nota 32.
39 . Încă din timpul lui Sigismund de Luxemburg cunoaştem danii de care beneiciază doar unul dintre fraţi;
Szabo, op. cit., p. 26.
Notăm de asemenea un document sugestiv din 1511 în care este vorba de un

furt produs prin violenţă în 1493 în turnul Cândeştilor, când acestora li s-au luat de
acolo 3000 lorini în bani precum şi bijuterii şi argintărie în valoare de 400 lorini40.
Al patrulea monument din aceeaşi categorie se ală la Mălăieşti, nu departe de Râu
de Mori, tot la poalele Retezatului, dar pe latura de nord-est a masivului muntos. Şi
de această dată monumentul este foarte puţin cunoscut în literatura de specialitate,
el făcând obiectul unei atenţii mai stăruitoare abia în urmă cu patru ani41.
Cetatea de la Mălăieşti se ală la marginea actuală a satului, la capătul unui platou
triunghiular determinat de conluenţa a două văi. Regăsim aici, ca şi la Răchitova
sau la Colţ, acelaşi turn-donjon masiv, cu laturile de 6,60x6,70 m şi grosimea
zidului de 1,35-1,50 m, păstrând până azi înălţimea de peste 12 m (ig. 2). Turnul
cuprindea, deasupra unui parter-pivniţă cu pereţii îngroşaţi, cel puţin patru nivele,
al doilea dintre ele comunicând cu exteriorul prin intermediul unei uşi de pe latura
de vest, la care ducea o scară de lemn azi dispărută. Pe paramentele turnului-donjon
se distinge clar că ultimul nivel, cuprinzând fragmente de cărămidă în zidărie, a fost
adăugat ulterior.
În jurul turnului-donjon, un zid gros de 1,20 m, cu traseu circular, conservat
doar pe anumite porţiuni, delimitează o mică incintă cu diametrele de 22/20 m (ig.
9). Zidul de incintă, la construirea căruia se remarcă folosirea aceloraşi bucăţi de
cărămidă, a avut înălţimea iniţială de cca 6 m dar el a suferit o refacere, când s-au
astupat crenelurile vechi şi i s-a adăugat pe creastă o nouă porţiune de zidărie, până
la înălţimea de 8 m. Pe partea dinspre nord-est a incintei se mai disting urmele unui
turn exterior (nu igurează în plan) despre care nu se poate deocamdată preciza dacă
face parte din prima sau din a doua fază a zidului de incintă.
Chiar dacă legarea ultimului nivel al turnului-donjon de prima sau de a doua fază
a zidului de incintă trebuie amânată până la efectuarea unor săpături, materialele
diferite folosite în construcţie şi
exemplele pe care le-am discutat
ne permit să airmăm, fără teama
de a greşi, că şi la Mălăieşti
turnul-donjon a reprezentat cea
mai veche fază de construcţie a
monumentului, urmată în timp
de zidul de incintă cu cele două
etape ale sale. Dacă pe traseul
acestuia din urmă s-ar descoperi
resturile unui mai vechi val de
pământ, analogia cu Răchitova ar
i perfectă.
În încercarea de a găsi
informaţiile scrise care să poată lămuri istoria monumentului, trebuie să ţinem Fig. 5.
seama de faptul că satul Mălăieşti se ală faţă de învecinatul Sălaşul de Sus în acelaşi Cetatea de
raport topograic în care se ală Suseni faţă de Râu de Mori. Or, la Sălaşul de Sus, la Răchitova.
Releveu arh.
C. Ionescu
40 . Csánki, Magyarország ... földrajza, V, p. 52. Atacul s-a putut produce ie asupra turnului de pe altarul
bisericii, ie asupra cetăţii.
41 . V. Drăguţ, op. cit., p. 34.
suntem informaţi despre existenţa unei puternice familii cneziale iar în 1453, când
avem prima ştire scrisă sigură despre „possessio Malaesd”, aceasta aparţine tocmai
cnezilor din Sălaş42. Despre aceştia din urmă posedăm ştiri încă din 1360 când un
„Konztantyn de Zallas” face parte dintre cei 12 cnezi români ce asistă ca juraţi, la
Haţeg, pe vicevoievodul Transilvaniei într-un proces privind stăpâniri româneşti din
Ţara Haţegului43.
Un document destul de ciudat, din 1392, se referă la un schimb de moşii între
doi cnezi înrudiţi, desemnaţi ca iind amândoi din Strei-Sângiorgiu („Kendres ilio
Gregorii de Zenthgeorgh” şi „Lachk ilio Nicolai de eadem”), localitate situată pe cursul
inferior al Streiului, în care una dintre persoane cedează părţile sale de stăpânire
„in possessionibus Zalaspathaka et Fenyalath vocatis in districtu Hathzak existentes”44.
Prima moşie este Sălaşul iar cea de a doua, semniicând în traducere „Sub brazi”, nu
mai apare sub acest nume în nici un document ulterior, ea putând i deci identică
cu Mălăieşti. O anumită rezervă păstrăm numai în măsura în care cele două sate
Sălaş existente azi, -de Jos şi -de Sus, apar precizate cu adjectivul respectiv abia cu
începere de la mijlocul veacului al XV-lea şi astfel, acel „Fenyalath” de la 1392 ar
putea i numele mai vechi al unuia dintre Sălaşuri.
În poida pomenitului schimb de moşii, aceleaşi persoane cu rudele lor („Kenderes
et Barb, iliis Gregorii nec non Kozta ilio Nicolai, Keneziis de Hattzagh” precum şi
„Laczk ilio Nicola de Zentgewrgy ilio ejusdem Kenderes”) sunt întărite la 1404 în
stăpânirea „quandam possessionem seu Keneziatum Zalaspataka vocatum, in comitatu
Hunyad existentem”45. Documentele ulterioare oglindind ascensiunea familiei, într-o
oarecare măsură asemănătoare celei parcurse de Cândeşti, ne interesează aici mai
puţin. Oricum, cetatea de la Mălăieşti nu este atestată în documentele din veacul al
XV-lea accesibile nouă46.
Interpretate îndeobşte ca turnuri de observaţie, ca turnuri de pază sau puse în
legătură cu drumurile ce treceau peste munte, monumentele la care ne-am referit,
în cea mai simplă şi mai veche formă a lor, nu au fost altceva decât turnuri-locuinţă,
exemplare ale Wohntürme-lor sau donjoanelor izolate cum li spune în literatura
de specialitate, răspândite pe aproape întreaga suprafaţă a Europei din primele 2-3
veacuri ale mileniului nostru. Nici turnul de la Colţ şi nici cel de la Mălăieşti nu
aveau de păzit vreun drum, pentru simplul motiv că cei care s-ar i încumetat să
treacă, călare sau pe jos, peste crestele Retezatului înspre versantul oltean, puteau
foarte bine să o ia pe oricare dintre văile învecinate, lipsite de turnuri. Nici nu se
poate pune de altfel problema existenţei unor garnizoane permanente în aceste
cetăţui în vremea în care ele iinţau doar ca turnuri, ci poate doar a unui paznic,
familiar al cneazului proprietar. Spaţiul limitat la două-trei încăperi suprapuse, lipsa
sursei de apă, atestarea satelor lângă care se ală turnurile ca iind în veacurile XIV-
42 . Csánki, Magyarország ... földrajza, V, p. 109.

44 . Documenta Valachorum, p. 429-430. Ni se pare important faptul că persoane desemnate ca iind originare
din afara Ţării Haţegului stăpânesc moşii în această „ţară” şi, mai mult, sunt numite în alte documente
chiar „cnezi din Haţeg” (vezi mai jos). Cazul citat nu este unic. Vom reveni asupra problemei privind
limitele istorico-geograice ale Ţării Haţegului, într-un studiu alat în pregătire.
45 . Hurmuzaki, Documente, I2, p. 428. în regestul din Mályusz, Zsigmondkori oklevéltár, II1, nr. 3368, Costea
este desemnat ca iu al lui „Jaroslaus”.
46 . Şi de această dată ni se pare semniicativ că la Csánki, Magyarország ... földrajza, V, cetatea de la Mălăieşti
nu este pomenită, dovadă că lipsesc menţiuni asupra ei în documentele inedite consultate de autor.
XV în stăpânirea familiilor cneziale precum şi analogiile

de care dispunem, pledează toate în acest sens.
Cele patru monumente de care a fost vorba au
reprezentat locuinţe fortiicate, cu caracter temporar,
folosite în momente de primejdie de către familiile
cneziale româneşti din Ţara Haţegului şi totodată ca loc
de păstrare a unor bunuri de valoare deosebită.
În ordinea irească a preocupărilor, trebuie să ne
întrebăm sub impulsul cărui exemplu şi când au apărut
în mediul românesc haţegan aceste monumente.
Judecând după izvoarele scrise dar şi după
monumentele păstrate, epoca de răspândire în
Transilvania a turnurilor-locuinţă se plasează în a
doua jumătate a veacului al XIII-lea şi la începutul
celui următor. Se pare că o contribuţie importantă la
introducerea lor în peisajul arhitecturii transilvănene au
avut-o greavii, pătură conducătoare a coloniştilor saşi. În orice caz, cea mai veche Fig. 6.
menţiune documentară referitoare la un asemenea turn-locuinţă priveşte un „turris Cetatea de
la Răchitova.
lapidea et domus lignea apud turim et curiam circummunitam”, desemnate toate şi cu Latura de est
termenul de castrum, stăpânite înainte de 1268 la Rodna de un „comes Hench mannus” a turnului –
şi vândute la această dată de fratele său, comitele Rotho47. locuinţă
Turnul-locuinţă de la Câlnic, din apropierea Sebeşului (ig. 10), cu plan
rectangular de 9x12 m, a fost ridicat prin deceniul şapte al veacului al XIII-lea
de către familia de greavi din care „Chyl de villa Kelnuk”, cel mai vechi personaj
cunoscut al familiei, apare încă din 1264 ca partizan al regelui tânăr Ştefan V alat
în conlict cu părintele său Bela IV48. În imediata apropiere a Câlnicului, la Gârbova
(Urwegen), se păstrează un alt turn-locuinţă (ig. 11), de plan pătrat, cu laturile de
9,60x9,80 m, construit cam în aceeaşi vreme de o altă familie de greavi49. Şi aici zidul
de incintă a fost adăugat ulterior, probabil de comunitatea sătească în vremea în care
aceasta a intrat în stăpânirea turnului.
Şi nobilii maghiari sau feudalii eclesiastici au ridicat asemenea turnuri-locuinţă.
Monumente reprezentative s-au păstrat, printre altele, la Cheresig lângă Oradea,
unde donjonul izolat de plan poligonal construit din cărămidă este anterior anului
128950, sau la Ciacova, în Banat, unde partea mai veche a cetăţii atestate la începutul
47 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. X I I I , vol. II, p. 498.

48 . Ibidem, p. 118-119. Documentul este din 1269 dar se referă la evenimente din 1264. Pentru monument,
vezi R. Heitel, Cetatea din Câlnic, Bucureşti, 1968. Autorul ne-a comunicat că socoteşte foarte probabilă
existenţa iniţială a turnului-locuinţă izolat, fără incintă.
49 . K. Horedt, „Zur siebenbürgischen Burgenforschung”, în Südost-Forschungen, München, VI, 1941, p. 607
şi V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 17.
50 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 19. Datarea se întemeiază pe faptul că în 1289 regele Ladislau IV
întreprindea un asediu la Cheresig (Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol.
II, p. 357), iar în anul următor acelaşi rege este ucis „prope castrum Kereszeg” (Izvoarele istoriei românilor,
XI, Cronica pictată de la Viena, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1937, p. 98). Donjonul a fost încă de pe
atunci, foarte probabil, înconjurat de o palisadă cu şanţ de apărare. La începutul veacului XIV, în 1313,
este vorba de castelanul din Cheresig (Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol.
I, p. 220), de cucerirea unui „castrum” din Cheresig de către Carol Robert (Idem, p. 295) iar în 1321 este
vorba de castelanul regelui de la Cheresig (Idem, vol. II, p. 4). Fără săpături arheologice este diicil a stabili
dacă donjonul a fost ulterior înconjurat de ziduri din piatră şi data la care s-a produs aceasta.
veacului al XlV-lea în stăpînirea familiei Chaak

(Csànki) este un turn-locuinţă de plan rectangular cu
laturile de 9x10 m51.
Putem cita aici şi un document sugestiv din 1278,
o scrisoare a episcopului din Oradea către regele
Ladislau IV, raportând că Petru iul lui Drug a
distrus clădirile mănăstirii din Igged (lîngă Diosig)
iar „pietrele acelora şi pietrele pe care le-a dărâmat
din mănăstire precum şi pietrele care au fost tăiate
din coloanele acelei mănăstiri, a pus ... să ie duse în
Diosig unde şi-a clădit un turn din pietrele din acele
clădiri”52. În aprecierea actului trebuie să ţinem seama
de faptul că la Diosig, ca şi la Cheresig, localităţi
situate în câmpie, piatra se găsea cu destulă greutate.
Din aceeaşi categorie de monumente a făcut parte
iniţial şi cetatea de la Tăuţi, în apropiere de Alba
lulia, a cărei construcţie a început la 1276 sau scurtă
Fig. 7. vreme după aceea . Nucleul vechi al acestei cetăţi episcopale este reprezentat de
53
Cetatea Colţ. un turn-locuinţă54. Numărul acestor exemple s-ar putea înmulţi. Mai important ni
Releveu
se pare faptul că apariţia turnurilor şi a altor întărituri construite de către nobili a
din arhiva
Institutului de devenit, în epoca de anarhie care a însoţit ultimele decenii ale dinastiei arpadiene,
arhitectură un fenomen atât de frecvent încât reglementările din 1291 ale regelui Andrei al
„I. Mincu” din III-lea prevăd în mod expres ca ,,să se dărâme cu desăvârşire turnurile sau întăriturile
Bucureşti
(turres sive castra) ridicate deasupra bisericilor sau înălţate în alte locuri, în scop de
vătămare”55 iar aşa-zisa constituţie din 1298 a aceluiaşi rege prevede şi ea dărâmarea
fortiicaţiilor (munitiones et castella) nou clădite fără învoire regală, precum şi a celor
anterioare din care se pricinuiesc sau s-ar putea pricinui pagube, sau a fortiicaţiilor
mici ridicate pe biserici şi mănăstiri56.
Revenind la o regiune mai apropiată de Ţara Haţegului, notăm o ştire din 1309,
din epoca agitată a începuturilor domniei lui Carol Robert, după care în provincia
Sibiului „heutonici de partibus illis destruxerunt turreset fortalitia quarumdam nobilium
de partibus illis, quae impediebant bonum statum et pacem provinciae”57.
Desigur că nu toate monumentele pe care le-am adus aici în discuţie au avut, ie
şi numai iniţial, funcţia de turnuri-locuinţă cu utilizare temporară, situate distinct
de reşedinţele familiilor de feudali. Printre ele au fost şi turnuri de pază propriu-zise,
ridicate de nobilii ce stăpâneau locuri de vamă, în preajma acestora58, după cum
51 . T. Trâpcea, „Despre unele cetăţi medievale din Banat”, în Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1969, p.
65-66.
52 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. X I I I , vol. II, p. 192-193.
53 . Idem, p. 180.
54 . Gh. Anghel – I. Berciu, Cetăţi medievale din sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1968, p. 21 şi urm., vezi
în special p. 47 şi planul la p. 54.
55 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 363 şi 507.
56 . Idem, p. 445.
57 . K. Horedt, op. cit., p. 608; cf. şi Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol. I, p. 142.
58 . Se pare că un asemenea turn, ridicat de familia Gutkeled la Arieş, la locul de vamă al sării ce cobora
pe Someş (Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 390-391), a fost
transformat ulterior în cetatea regală atestată în secolul XIV.
altele trebuie să i fost turnuri construite în cuprinsul unor curţi locuite permanent,
aşa cum sugerează exemplul citat la Rodna. O împărţire pe categorii a acestui gen
de monumente necesită cercetări temeinice şi analiza iecărui caz particular, în
contextul ştirilor documentare şi mai ales a situaţiei sale topograice. În ceea ce ne
priveşte, socotim important faptul că în grupul acestor monumente transilvănene
se găseau, în a doua jumătate a veacului al XIII-lea, destule exemplare care să poată
servi drept model pentru turnurile-locuinţă ale cnejilor haţegani.
Analogiile pe care le putem încerca nu se limitează doar la mediul feudalităţii
catolice laice sau eclesiastice, de origine germană sau maghiară. Dispunem de un
monument asemănător şi în mediul românesc din Maramureş, unde la Onceşti,
pe valea Izei, cetatea situată pe vârful unui deal, la cca 3 km de sat, se compune
dintr-un turn-locuinţă de plan pătrat, cu latura de 7,50 m şi dintr-un val de pământ
cu traseu circular, cu diametrul de cca 60 m (ig. 12)59. Cetatea de la Onceşti are
şi o formă mai veche de existenţă, dar turnul de piatră datează cu certitudine din
prima jumătate a veacului al XIV-lea iar proprietarii ei au fost cnejii din Onceşti60.
Asemănarea cu turnul-locuinţă de la Răchitova este în toate privinţele perfectă.
Bineînţeles că nu avem în vedere o legătură directă între cele două monumente, ci
vrem doar să subliniem că în condiţii social-politice
asemănătoare, de conservare a unei autonomii
mai mult sau mai puţin largi în zonele mărginaşe
ale Transilvaniei, feudalitatea românească s-a
manifestat identic.
Şi pentru că tot am luat în discuţie o analogie
din Maramureş, putem aminti aici că reşedinţa
fortiicată a bogdăneştilor de la Cuhea, distrusă pe la
1359, cuprindea în incintă o clădire cu dimensiunile
de 9x12 m, deci exact cât turnul-locuinţă al greavilor
din Câlnic. Este adevărat că, spre deosebire de
turnul din Câlnic, clădirea bogdăneştilor a fost din
lemn şi pământ, pe o temelie din bolovani de râu,
dar grosimea de peste un metru a pereţilor ei şi
constatarea că parterul a fost folosit ca depozit oferă
sugestii pentru aprecierea înălţimii construcţiei şi
reconstituirea elevaţiei sale61.
În legătură cu grupul de monumente haţegane
la care ne-am oprit, credem că trebuie să luăm în
discuţie şi una dintre cetăţile Ţării Româneşti,
aceea de la Poenari-Argeş. Aşa cum s-a airmat
Fig. 8.
59 . H. Daicoviciu – O. Bandula – I. Glodariu, Cercetările de la Oncești, din Maramureș, Baia Mare, 1965, p. 8
şi 25-26. Cetatea Colţ.
60 . Despre cetatea de la Onceşti, vezi şi R. Popa, Ţara Maramureșului, p. 161-162 şi 233-234 precum şi Idem, Latura de vest
„Noi cercetări de arheologie medievală în Maramureş. Şantierul Sărăsău”, în Studii și Cercetări de Istorie a turnului –
Veche, 4, tom 22, 1971. locuinţă
61 . Complexul de la Cuhea publicat de R. Popa – M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal
din veacul al XIV-lea, Baia Mare, 1966, p. 8 şi urm. Am revenit cu precizări în plus în lucrarea nostră, Ţara
Maramureșului, p. 235-237. Datorită analogiilor aici discutate, nu putem exclude posibilitatea ca această
clădire să i avut mai multe nivele construite din lemn apropiindu-se deci de forma obişnuită a turnului-
locuinţă, dar cu utilizare permanentă.
în literatura de specialitate62 şi s-a demonstrat prin săpăturile recente prilejuite de

consolidarea monumentului, partea veche a cetăţii se compune dintr-un turn de
plan pătrat, cu parterul utilizat ca depozit şi cu două sau trei etaje formate din câte
o încăpere63. Locul ales pentru construirea acestui turn, la o înălţime considerabilă
deasupra cheilor Argeşului şi deasupra unui drum care nu a fost totuşi în Evul
Mediu o cale de comunicaţie, deoarece duce înspre crestele Făgăraşului, exclude
după părerea noastră posibilitatea ca această construcţie să i avut rolul unui turn
de pază. Cel care s-ar i încumetat să treacă peste crestele Făgăraşului, acoperite
cu zăpadă şapte-opt luni pe an (iind un atât de bun cunoscător al regiunii încât să
poată întreprinde pe jos sau călare un asemenea drum) putea fără îndoială să aleagă
oricare alta dintre zecile de văi şi poteci ce duc spre munte.
Pe temeiul celor stabilite în paginile anterioare şi a exemplelor aduse în discuţie,
credem că nu greşim socotind cetatea Poenari, în faza iniţială a existenţei sale, drept
turn-locuinţă al unuia dintre stăpânii feudali ai satelor situate la poalele cetăţii, folosit
temporar de familie în momente de primejdie. Ulterior, după ce a ajuns în stăpânirea
domniei, turnul-locuinţă a fost transformat în cetate domnească, devenind nucleul
zidurilor nou construite. Dacă acest lucru s-a petrecut încă în epoca lui Mircea cel
Bătrân, sau abia în aceea a lui Vlad Ţepeş, cum airmă tradiţia păstrată în izvoarele
narative64, are mai puţină importanţă în ordinea de preocupări pe care o urmărim aici.
Important ni se pare faptul că din Maramureş şi până în Ţara Românească întâlnim
unul şi acelaşi tip de monument construit şi folosit de feudalitatea românească.
Dacă am evitat stabilirea unei legături directe între cetăţuia de la Răchitova şi
aceea din Onceştii Maramureşului, credem în schimb că o asemenea legătură poate i
făcută între turnurile-locuinţă din Ţara Haţegului şi faza iniţială a cetăţii Poenari. În
acest sens pledează nu numai apropierea geograică dar şi mărturia izvoarelor scrise.
Astfel, un document din 1377 se referă la un cneaz Cânde de pe valea Streiului, ale
cărui sate au fost coniscate după executarea sa prin spânzurare, foarte probabil în
timpul represiunilor întreprinse în această regiune de Andrei Lácki în 1356-1359,
şi ai cărui ii refugiaţi în Ţara Românească mai produceau încă la data documentului
„quamplurimas inidelitates de partibus Transsalpinis domino nostro regio”65. Desigur că
nu considerăm neapărat pe iii lui Cânde de pe Strei ca iniţiatori ai turnului de la
Poenari, dar documentul citat dovedeşte că după cum în tot cursul veacului al XIV-
lea, în funcţie de eforturile centralizatoare ale domniei Ţării Româneşti, s-au produs
emigrări înspre Transilvania ale unor familii feudale66, la fel şi din Transilvania şi
mai ales din părţile ei sudice, în momentele de accentuare a presiunii aparatului
62 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 131-132, cu bibliograia mai veche.

63 . Cercetări datorate lui Gh. I. Cantacuzino de la Direcţia Monumentelor Istorice şi de Artă. Autorul
a făcut o primă prezentare a rezultatelor într-un referat la Institutul de arheologie în ianuarie 1969.
Consemnarea lor într-un studiu al aceluiaşi, „Cetatea Poenari”, în Studii și Cercetări de Istorie Veche, 2, tom
22, 1971, p. 263 şi urm.
64 . Istoria Ţării Românești, 1290-1690, Letopiseţul cantacuzinesc, ediţia C. Grecescu şi D. Simonescu,
Bucureşti, 1960, p. 4
65 . Documenta Valachorum, p. 271-272. Potrivirea de nume şi de destin ca şi faptul că mai întâlnim cazuri
de familii cneziale româneşti stăpânind sate atât din Ţara Haţegului cât şi pe cursul inferior al Streiului
(vezi mai sus nota 45) face posibil ca acest Cânde, de la care s-au coniscat cele două Chitiduri şi Ocolişul
(Mic?), să ie identic cu Mihail Cânde din Râu de Mori. Numele de Cânde este totuşi destul de răspândit
la cnezii români din Transilvania; cf. Documenta Valachorum, p. 294, pentru părţile Albei şi R. Popa, Ţara
Maramureșului..., p. 111.
politico-administrativ angevin, unele familii cneziale româneşti s-au refugiat la sud

de Carpaţi. Aceasta pare a i cea mai logică explicaţie a apariţiei turnului-locuinţă
de la Poenari (ig. 13).
Urmează să luăm în discuţie problema
datării turnurilor-locuinţă din Ţara
Haţegului. Ea s-a desprins oarecum,
implicit, din cele spuse până aici. Dar
în lipsa unor referiri documentare
directe asupra monumentelor şi în
lipsa, deocamdată, a unor argumente
rezultate din săpăturile arheologice,
datarea pe care o putem propune are un
anumit coeicient ipotetic. Vom încerca
precizarea limitelor acestui coeicient.
După cum am arătat, istoria familiilor cneziale româneşti din Ţara Haţegului Fig. 9.
Cetatea de la
nu poate i reconstituită în perioada dinaintea începutului veacului al XIV-lea,
Mălăieşti.
după cum însuşi cadrul istoric general al regiunii în secolul al XIII-lea poate i abia Releveu
schiţat. Ceea ce ştim cu siguranţă este faptul că încă înainte de 1300 cnezii haţegani arh. Olga Bâzu
au construit biserici din piatră, adaptând în acest scop modele târziu-romanice şi
timpuriu-gotice de provenienţă occidentală la necesităţile culturale şi spirituale
ale unui mediu ortodox românesc. Totodată, ştim că modelele necesare construirii
turnurilor-locuinţă existau şi ele, încă din a doua jumătate a veacului al XIII-lea, în
multe dintre zonele Transilvaniei.
Pe de altă parte, deoarece construirea unei fortiicaţii, ie şi numai a unui modest
turn de piatră, a reprezentat în tot evul mediu un act cu implicaţii politice, faţă de
care autoritatea centrală a statului nu putea rămâne indiferentă, este iresc să ne
întrebăm când au existat în Transilvania condiţii prielnice pentru construirea de
către cnezii haţegani a unor fortiicaţii de piatră, în toată perioada pe care o putem
avea în vedere, de la mijlocul veacului al XIII-lea şi până la mijlocul veacului al XV-
lea67. Asemenea condiţii au existat numai în ultimele decenii ale veacului al XIII-lea
şi primele două decenii ale veacului următor, deci în perioada de anarhie feudală care
a însoţit stingerea dinastiei arpadiene, prelungindu-se până la consolidarea domniei
lui Carol Robert68 şi, într-o mică măsură, în ultimele două decenii ale veacului al
XIV-lea, la începuturile domniei lui Sigismund de Luxemburg69.
67 . Acesta ni se pare a i o limită ante quem pentru construirea unor monumente atât de simple, aparţinând
unui mod de viaţă caracteristic începuturilor Evului Mediu. De altfel, la mijlocul veacului al XV-lea s-a
produs trecerea la catolicism a principalelor familii cneziale româneşti din Ţara Haţegului iar acestea
din urmă, transformate în familii de nobili, nu mai puteau construi asemenea turnuri-locuinţă primitive.
Curtea fortiicată de la Sântămăria-Orlea, ridicată după 1447 de Cândeşti (vezi mai jos notele 75 şi 81)
ar putea ilustra noua serie de construcţii datorate descendenţilor cnezilor haţegani.
68 . Adică până către 1320. În 1317, cetatea regală de la Haţeg pare a se ala în stăpânirea regelui angevin
(vezi notele 13 şi 14) şi nu este exclus ca cnejii haţegani să i luptat de partea lui Carol Robert sub
conducerea castelanului din Haţeg, la fel ca şi cnejii maramureşeni pe Tisa superioară (R. Popa, Ţara
Maramureșului..., p. 239-240).
69 . Spre mijlocul veacului al XIV-lea, în epoca de centralizare care a culminat în această regiune cu represiunile
iniţiate de Andrei Lackfy, construirea cetăţuilor ni se pare exclusă. După moartea lui Ludovic I şi până
către 1404, raporturile mai stabile cu Ţara Românească şi rolul militar din ce în ce mai important al
cnejilor haţegani, au creat din nou condiţii pentru airmarea unor anumite veleităţi ale acestora.
Cât priveşte elementele pe care ni le oferă

monumentele înseşi, considerate din punctul de
vedere al istoriei arhitecturii, reamintim datarea
îndeobşte acceptată la începutul veacului al
XIV-lea a capelei cu turn-locuinţă deasupra
altarului de la Colţ. Unele pietre cioplite, cum
sunt chenarele de fereastră de la turnul din
Răchitova, au proilaturi simple, aparţinând
goticului, probabil fazei de început a acestuia,
găsindu-şi de altfel analogia la acelaşi monument
de la Colţ. Fără îndoială că datarea va trebui făcută
diferenţiat de la monument la monument, după
cercetări arheologice prealabile, dar trăsăturile
Fig. 10. comune ale celor patru turnuri-locuinţă ca şi argumentele despre care a fost vorba
Cetatea de la până aici, ne permit să luăm în consideraţie, pentru datarea monumentelor, începutul
Câlnic. Turnul-
locuinţă veacului al XIV-lea.
Nu este lipsită de interes nici aducerea în discuţie a unei alte împrejurări care
pledează pentru apariţia practic simultană a celor patru monumente de care ne
ocupăm aici. Ele au fost construite şi au aparţinut principalelor familii feudale
româneşti din Ţara Haţegului. Urmărind documentele din secolele XIV-XV, îi
întâlnim pe cnejii din Densuş într-o situaţie preponderentă pe valea Galbenei şi în
zona de nord-vest a regiunii, pe Cândeştii din Râu de Mori în aceeaşi situaţie pe
valea Râului Mare şi tot la fel pe cnejii din Sălaş în zona centrală a Ţării Haţegului.
Mai mult, aceste trei familii sunt cele ce primesc în veacul al XIV-lea conirmări
în stăpânirea satelor lor, ceilalţi cneji iind atestaţi până la 1400, cu două excepţii,
nu ca stăpâni ai satelor, recunoscuţi ca atare de către rege, ci doar ca participanţi la
procedurile interne, patrimonial-juridice, ale Ţării Haţegului.
Cele două excepţii se plasează teritorial în două colţuri opuse ale regiunii. Este
vorba de o familie care stăpânea Britonia (Brătunia?) şi alte sate, probabil în partea
de vest a Ţării Haţegului70 şi de o altă familie cnezială din colţul de sud-est al
regiunii, în zona Râu Alb-Râu Bărbat71. Dacă modul nostru de a interpreta
informaţia istorică existentă se dovedeşte a i corect, atunci cel puţin în legătură cu
una dintre aceste familii ne putem aştepta la descoperirea resturilor unui monument
asemănător. Ne gândim în primul rând la a doua dintre excepţiile citate, adică la
zona dinspre izvoarele râului Strei72.
70 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol. I, p. 406-409; Documenta Valachorum,
p. 143-144, 268-269 (in aliis possessionibus ad eandem possessionem Brittonia pertinentibus) şi p. 321-322;
cf. şi comentariile lui M. Holban, „Deposedări şi judecăţi în Haţeg”, p. 149-153. Localizarea Britoniei
în colţul de vest al Ţării Haţegului (Csánki, Magyarország ... földrajza, V) se întemeiază în principal
pe menţiunea din 1366 după care „possessio Brithonia” se învecinează cu „possessio olachalis Brazua”
(Documenta Valachorum, p. 206-207), ultima identiicată cu Breazova. Dar despre aceeaşi învecinare, textul
documentului precizează că este „a parte civitatis Hachzak” iar Haţegul este departe de Breazova, între cele
două localităţi alându-se alte două sau trei sate. Această ultimă precizare se potriveşte mai bine cu poziţia
satului Bretea-Strei, de lângă Haţeg. Din toate aceste motive păstrăm o anumită rezervă în localizarea
Britoniei.
71 . Documenta Valachorum, p. 401-402 şi p. 508.
72 . Pe valea Râului Alb, mai sus de satul cu acelaşi nume, la locul numit „Cetate”, se mai desluşeşte pe
teren existenţa unor temelii ocupând o suprafaţă cu diametrul de cca. 30 m. Orice precizare în plus este
imposibilă înainte de efectuarea unor săpături.
Oricum, indiferent de perspectivele cercetării

şi de descoperirea unor noi monumente, o
concluzie ni se pare evidentă. Monumentele
de care a fost vorba şi repartizarea lor pe
teritoriul Ţării Haţegului oglindesc, alături
de ştirile scrise şi cel puţin pentru nivelul de
dezvoltare corespunzător veacului al XlV-lea,
o anumită stratiicare a feudalităţii haţegane,
în sensul existenţei câtorva familii cu o situaţie
social-politică predominantă. Analogia cu
cnezatele de vale din Maramureş, organisme
complexe cu trăsături social-patrimoniale şi
politice73, se impune de la sine.
Curţile nobiliare din Ţara Haţegului
reprezintă a treia categorie de fortiicaţii, înţelese
însă de această dată într-o accepţiune foarte
largă a termenului. Pe temeiul documentelor şi
mai ales a monumentelor sau ruinelor păstrate,
putem aprecia că aspectul lor a fost foarte variat,
determinat de epoca de construcţie sau de
importanţa şi de resursele materiale ale familiilor
respective. Alături de adevărate cetăţi, cu ziduri de
incintă şi şanţuri de apărare, întâlnim numeroase
construcţii datând în special din epoci mai noi,
la care existenţa iniţială a unor amenajări cu scop
de fortiicare abia se mai poate desluşi sau unde Fig. 11.
preexistenţa unei curţi întărite este doar ipotetică. Din această ultimă categorie face Cetatea de
la Gârbova.
parte şi castelul Kendefy de la Sântămăria-Orlea, situat pe locul unei construcţii mai
Turnul-locuinţă
vechi ale cărei ziduri cu bastioane au fost refolosite, în parte la temelii, în parte la transformat în
amenajarea unei terase înalte. Dar cum documentele ne informează că familia Cânde sec. XIX
a primit târgul Sântămăria-Orlea de la Ioan de Hunedoara abia în anul 144774 iar
localitatea este atestată în veacul al XIV-lea ca sat catolic75, vechea curte întărită
73 . R. Popa, Ţara Maramureșului..., p. 150 şi urm.

74 . Hurmuzaki, Documente, I2, p. 741; „oppidum regale Bodogasszonyfalwa vocatum, simul cum foro annuali et
telonio”.
75 . Preotul Ioan „de villa Sancte Marie” care reprezintă în 1315 capitlul din Alba lulia la o introducere în
stăpânirea moşiei Britonia (Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol. I, p. 407;
pentru localizarea Britoniei, vezi mai sus nota 71) nu poate i decât parohul din Sântămăria-Orlea. Aceeaşi
„villa Sancte Marie” în socoteala decimelor papale pe anul 1332, enumerarea satelor catolice făcându-se în
ordine topograică de la vărsarea Streiului în sus (Idem, vol. III, p. 129) localizarea iind certă. În schimb
moşia „Bodoghazzonyfalwa” aparţinând în 1346 nobililor din Pestiş (Idem, vol. IV, p. 654-655), numită
în 1444 „possessio ... Wolachica Bodogazzonfalwa” nu este Sântămăria-Orlea, cum crede Éntz, op. cit., p.
157, ci Sântămăria de Piatră, sat românesc de pe cursul inferior al Streiului. Credem că Sântămăria-
Orlea reprezintă una dintre cele două comunităţi catolice pătrunse către sfârşitul secolului al XIII-lea în
Ţara Haţegului, probabil în legătură cu momentul 1275-1277 discutat mai sus. Această dată corespunde
perfect datării propuse de V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 77 pentru biserica din Sântămăria-Orlea. Pe
temeiul informaţiilor scrise, nu putem deocamdată explica prezenţa în această biserică a unui decor pictat
aparţinând iconograiei ortodoxe, datat de specialişti, fără excepţie, mai devreme decât mijlocul veacului
al XV-lea.
a Cândeştilor din acest loc nu poate i

anterioară mijlocului veacului al XV-lea.
Ne oprim în schimb la două complexe
care, după mărturia izvoarelor scrise, sunt
sensibil mai vechi şi, mai ales, trebuie să i
fost precedate, pe acelaşi loc, de reşedinţe
fortiicate cneziale propriu-zise.
Primul dintre acestea este aşa numita
cetate de la Sălaşul de Sus. Aspectul ruinelor
păstrate explică denumirea sub care este
cunoscut complexul, deşi în realitate
nu este vorba decât de o curte nobiliară
Fig. 12. fortiicată. Incinta dreptunghiulară, cu laturile de aproximativ 95x55 m, se ală la
Cetatea de marginea de jos a satului, pe un teren practic plan, iind înconjurată de un zid gros de
la Onceşti.
Releveu după
1-1,10 m, păstrat azi doar pe două dintre laturi, până la o înălţime de 1,50-3 m. Pe
H. Daicoviciu anumite porţiuni se mai distinge traseul unui şanţ de apărare. Se pare că la colţurile
şi colab. incintei ca şi pe laturile ei au existat turnuri. În interior, relieful trădează existenţa
unor clădiri ruinate, acoperite de moloz
şi vegetaţie. Foarte interesantă este ruina
destul de bine păstrată a unei capele de
curte (ig. 14) având un altar pentagonal
cu unghi în ax, o navă mai mult lată decât
lungă (lungime exterioară –7,50 m; lăţime
exterioară – 14 m) şi un turn cu primul
etaj transformat în tribună, la care se
ajungea din exterior. Pe temeiul planului
şi a elementelor conservate, capela nu
poate i mai nouă decât prima jumătate
a veacului al XV-lea, dar zidurile ruinate
Fig. 13. atestă cel puţin două faze de construcţie sau transformare a monumentului76.
Cetatea de Cele mai vechi ştiri documentare referitoare la familia cnezială din Sălaş au fost
la Poenari.
Releveu din
expuse mai sus, în legătură cu cetatea din învecinatul Mălăieşti77. Pentru etapa mai
arhiva D.M.I. veche a istoriei acestei familii, ştirile sunt valabile şi în ceea ce priveşte curtea întărită
a acesteia. În orice caz, întregul complex aşteaptă să ie cercetat atât pentru stabilirea
datei exacte a construcţiilor azi încă vizibile cât şi, mai ales, pentru cunoaşterea fazei
mai vechi, a cărei existenţă o putem socoti aici ca certă.
În centrul comunei Râu de Mori s-a conservat o parte din zidurile unei curţi
întărite, asemănătoare, deşi aici construcţiile ulterioare şi transformările recente au
alterat mult înfăţişarea veche. Din această curte a familiei Cânde se mai văd astăzi (ig.
16) un fragment din zidul de incintă şi o capelă ruinată, cu navă dreptunghiulară şi
altar poligonal cu unghiul în ax, asemănător într-o oarecare măsură altarului capelei
din Sălaşul de Sus. În subsolurile unor clădiri refăcute se mai păstrează pereţii şi
bolţile unor pivniţe vechi78.
76 . O prezentare succintă a complexului la V. Drăguţ, op. cit., p. 34.

77 . Cf. mai sus notele 43-46.
78 . Vezi şi V. Drăguţ, op. cit., p. 22-23.
Ne-am ocupat mai sus de

primele menţiuni documentare
referitoare la Cândeşti79. Cât
priveşte legătura dintre aceste
menţiuni şi curtea din Râu de
Mori, credem că aceasta din
urmă nu este mai veche decât
prima jumătate a veacului al
XV-lea, o asemenea datare iind
conirmată parţial prin informaţii
referitoare la istoria familiei în
secolul numit80. Nu este desigur
exclus ca tot în acest loc să se
ale şi resturile unor construcţii
mai vechi. Dar tot datorită acestor informaţii ştim că la sfârşitul secolului XV mai Fig. 14.
Curtea întărită
exista o altă curte a Cândeştilor în imediata apropiere a bisericii Colţ, la capătul
din Sălaşul de
dinspre munte al învecinatului sat Suseni, iar faptul că această biserică, ce a servit Sus. Ruinele
de capelă curţii respective, datează de la începutul veacului al XIV-lea, deschide capelei
perspective interesante atât asupra locului curţii iniţiale a cnezilor Cânde cât şi a
vechimii acesteia.
A patra şi deocamdată ultima categorie de cetăţi medievale haţegane cuprinde,
după câte ştim astăzi, un singur monument. Turnul de la Crivadia (ig. 17), situat
în trecătoarea Merişor-Băniţa, a făcut obiectul unor datări şi atribuiri variate şi
contradictorii81 până când, în 1961-1962, cercetările efectuate în timpul lucrărilor
de consolidare au dovedit originea sa medievală82.
De plan circular, cu diametrul interior de 13,30 m şi cu zid gros de 1,90 m,
turnul era prevăzut iniţial cu şapte ferestre de tragere la nivelul unui parter înalt
(ig. 15). Printr-o scară exterioară de lemn, azi distrusă, se ajungea la intrarea situată
la o înălţime de cca 4 m, în partea opusă ferestrelor de tragere. Turnul avea şi un
coronament uşor scos în consolă şi, foarte probabil, creneluri la care se ajungea pe
un drum de straje din lemn83.
Construit pe marginea unui perete de stâncă ce coboară vertical mai bine de 100
m până la fundul cheilor pârâului Merişor, turnul domina drumul din Ţara Haţegului
spre depresiunea Petroşanilor. De altfel şi ferestrele de tragere sunt îndreptate în
direcţia acestui drum, singura parte din care putea i atacată fortiicaţia. Suprafaţa
interioară de aproape 140 mp permitea amenajarea unor construcţii din lemn sau
paiantă pentru adăpostirea unui număr de 20-25 luptători, cât era necesar apărării
turnului în cazul unui atac, dar în vremuri liniştite paza şi controlul drumului se
79 . Cf. mai sus notele 33-41.
80 . Credem că anul 1447, când familia Cânde a primit târgul Sântămăria-Orlea de lângă Haţeg (vezi nota
75), are valoare de termen ante quem pentru construirea curţii de piatră de la Râu de Mori.
81 . Szinte G., „Kerek erőd Krivádia fölött”, în Archeologiai Értesitő, Budapest u.f., XIV, 1894, p. 110-114,
cu datare în sec. II; Teglás G., Hunyadvármegye földjének története az őskortól a honfoglalásig, I, Budapesta,
1902, p. 158-159.
82 . O. Floca, op. cit., p. 184-185.
83 . Consolidările recente au deformat parţial monumentul având ca urmare, printre altele, şi transformarea în
poartă a unei ferestre de tragere. Desenul publicat de Szinte G., în lucrarea citată, redă cu destulă idelitate
aspectul monumentului de la sfârşitul secolului trecut.
făcea desigur printr-un număr mult mai mic

de ostaşi. Acest monument a fost un turn de
pază propriu-zis, atât prin dimensiuni cât
mai ales prin amplasare.
Forma ferestrelor de tragere indică o epocă
relativ târzie, de progrese în folosirea armelor
de foc, cu alte cuvinte secolul al XV-lea. Ne
gândim la vremea lui Ioan de Hunedoara şi
a lui Matei Corvin. Un document important
de la sfârşitul acestui veac ne încredinţează
că familia Cândeştilor nu a fost străină de
construirea turnului. Printre domeniile pe
care regele Vladislav le întăreşte în 1493 lui
Mihail Kendefy, cu menţiunea că au fost
stăpânite ,,ab antiquo” de către familie, se
ală şi un „Murylowar” alături de pământurile
din întreaga depresiune a Petroşanilor84.
Indiferent dacă citirea corectă a numelui este
„Murilorvar” în care -var are sens de cetate,
sau mai degrabă „Murisowar”, adică Merişor,
numele pârâului şi al satului alat azi sub
cetate85, este evident că această regiune s-a
alat în a doua jumătate a veacului al XV-lea, poate şi mai devreme, în stăpânirea şi
Fig. 15.
Turnul de pază sub controlul familiei Cânde. Turnul de la Crivadia a fost construit de Cândeşti în
de la Crivadia. calitate de stăpâni feudali ai locului sau în aceea de dregători ai regatului, pentru paza
Releveu arh. drumului ducând spre Oltenia, împotriva unor incursiuni turceşti sau în condiţiile
Eugenia
Greceanu
unor relaţii politice încordate cu vecinii din Ţara Românească. Este foarte probabil ca
un turn asemănător să i fost construit, tot cam în aceeaşi vreme şi tot de Cândeşti, la
cealaltă intrare importantă a Ţării Haţegului,
la Poarta de Fier a Transilvaniei86.
*
* *
Prezentarea tuturor cetăţilor medievale
cunoscute din Ţara Haţegului evidenţiază
faptul că aceste monumente, diferite ca
epocă, formă, destinaţie sau apartenenţă, nu
au format funcţional un sistem unitar, dar că
ansamblul monumentelor este totuşi coerent
deoarece oglindeşte în felul său etapele
Fig. 16. 84 . Csá nk i , Magyarország ... földrajza, V, p. 109-110; V. Motogna, op. cit., p. 76-77.
Râu de Mori. 85 . Cf. şi C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I, Bucureşti, 1967, p. 391.
Ruinele curţii 86 . Trecătoarea a fost dăruită Cândeştilor încă din 1430 de regele Sigismund cu obligaţia de a întreţine
întărite drumul în schimbul a 5000 bolovani de sare primiţi anual de la cămara din Ocna Sibiului (Hurmuzaki,
Documente, I2, p. 655-656; Szabo, op. cit., p. 26). Informaţia se păstrează datorită unei întăriri din 1439,
după distrugerea diplomei iniţiale. Evident că o danie de asemenea importanţă implica pentru beneiciari
şi obligaţia pazei trecătorii şi de aceea credem că un turn de pază se ala şi în Poarta de Fier a Transilvaniei.
generale şi totodată particularităţile

dezvoltării istorice din această regiune.
Principalul rezultat al cercetării
constă în îmbogăţirea repertoriului
de monumente medievale româneşti
din Transilvania şi, credem, dintr-o
mai bună cunoaştere a semniicaţiei
acestora. Turnurile-locuinţă haţegane
dovedesc o dată în plus că pătura
conducătoare a societăţii medievale
româneşti din Transilvania, cnejii,
a constituit o pătură de feudali în
sensul propriu al cuvântului.
Cunoaşterea cetăţilor azi păstrate în Ţara Haţegului reprezintă în acelaşi timp o Fig. 17.
Turnul de pază
etapă necesară şi un punct de plecare pentru cercetarea epocii şi a monumentelor
de la Crivadia
care au precedat apariţia arhitecturii militare de piatră din această regiune.
tHe FoRtReSSeS oF
tHe land oF HaŢeg * 1.
A n old and important Romanian land in southern Transylvania, laying on
the upper course of the Strei River and its tributaries, with natural borders
established by the surrounding groups of mountains, the Land of Haţeg (Ţara
Haţegului, Terra Hatzeg) is still, from many points of view, an area uncharted by
our medieval historiography. he extant written sources give us for the thirteenth
century just two or three landmarks, therefore permitting at best a hypothetical
historical reconstruction. he documents relating to the fourteenth century are
slightly more numerous, allowing for a more thorough reconstruction, although still
lacking in details. Only from the ifteenth century onwards the data provided by the
documents proves adequate for a comprehensive understanding of the local history.
he toponymy of Haţeg also contributed to the reconstruction of some of the local
aspects from the Early Middle Ages, important results being obtained by identifying
historical social phenomena through the distribution of certain designations or
through the connections that existed between the old Romanian names used on the
two sides of the Southern Carpathian Mountains1. he important group of stone
Romanian churches preserved in the area was also the object of studies, mainly
oriented toward architectural and art history2. Now it is up to us to use this data
for the study of the social and political history of the Haţeg Romanians during the
thirteenth and fourteenth centuries.
Since the beginning of my archaeological study of the Land of Haţeg I have
followed a method of which I have previously spoken: the method of regressive
reconstructions on the territory of the so-called medieval Romanian lands3. I
propose here the presentation and discussion of a particular kind of monuments,
the fortresses of Haţeg, or, in a broad sense, the medieval fortiications of the Land
1. I. Conea, “Basarabii din Argeş. Despre originea lor teritorială şi etnică”, Bucureşti, 1935, excerpt from
Rânduiala, I, n. 2. According likewise to R. Vuia, “Ţara Haţegului şi regiunea Pădurenilor”, in Lucrările
Institutului de Geograie din Cluj, 1926, p. 55f.
2. Especially see V. Vătăşianu, “Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara”, in Anuarul
Comisiei Monumentelor Istorice, Transilvania, Cluj, 1930 and later in his synthesis Istoria artei feudale în
ţările române, I, Bucureşti, 1959. According likewise to V. Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti,
1968. For the very early dating of some church paintings in the Land of Haţeg see I. D. Ştefănescu, La
peinture religieuse en Valachie et en Transylvanie depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1932.
3. R. Popa, Cnezatul Marei. Studii documentare și arheologice în Maramureșul istoric, Baia Mare, 1969, p. 5-6,
and the introduction of R. Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970.
* Buletinul Monumentelor Istorice, XLI, 1972, 3, p. 54-66

32 THE FoRTREssEs oF THE LAND oF HAŢEG
of Haţeg. hese are known to a degree but of yet they were not properly published
in specialty literature (with two outdated exceptions4).
A sensible way of inding out more about the regional history was hindered by
studying the fortresses of Haţeg as separate entities, detached from their social and
political context, treated independently from their local geographical particularities,
without considering all the fortresses of this area as a coherent group. In reality
– and this statement no longer needs to be demonstrated – medieval fortresses
did not appear outside some strict conditionings. More than on any other kind
of monument the fortresses’ date of construction, choice of place, ownership and
shape, were the retort of some of the most intimate particularities of the social and
political mechanisms of a given region. If we think about the fortresses of Haţeg
as a group, each with its signiicance, but all of them moulded by the same local
historical realities, we may better understand the speciic shapes taken by Haţeg’s
society during its evolution. hese are the aspects I intend to approach in this paper.
*
* *
We know that the Land of Haţeg’s oldest mention in medieval documents is
from 1247, in the famous Diploma of the Knights of Saint John. It mirrors a certain
connection, probably with political aspects as well, between the Land of Haţeg and
the socio-political entities south of the Carpathians, on the territory of Oltenia,
although its speciic aspects are hard to reconstruct5.
he next documentary mention is three decades later, in 1276, and it refers to a
“Peter, count of Haţeg”6. It should be mentioned that at its beginnings as a political
and administrative region of the medieval Kingdom of Hungary, the Land of Haţeg
is designated sometimes as a county and sometimes as a district; only later on was
the region deinitively designated as a district of the Hunedoara County7. Either
way, the aforementioned count Peter was at the time, irst and foremost, a high
count of the royal court8, thus a person close to the king, with a special mission in
the Land of Haţeg.
he oldest stone fortress in the region - of which we know of today, the royal
castrum above the town of Haţeg, must be connected to the aforementioned
document. For the dating of this fortress’ early period during the eight decade of
the thirteenth century points yet another set of events: during the early years of the
reign of Ladislas IV the Cuman, voivode Litovoi tried to airm his independence
and to occupy some regions that belonged to the crown; before long ensued the
military expedition that ended with the Oltenian voivode defeated and killed and
4. Succinct presentations, eight decades ago, of the fortress in Colţ and the tower in Crivadia by Szinte
Gábor, with reliable plans and drawings but wrong dating; see further on, the notes refering to the
respective monuments.
5. Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol., I, p. 4.
6. Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 179, an incomplete translation
after a regest from Hurmuzaki, Documente, I, p.410, based on a transcription from 1291. he exact title
of the person is “Petrus magister agasonum nostrorum comes de Haczak”, according to Entz Geza, “Die
Baukunst Transsilvaniens im 11-13 Jahrhundert”, in Acta Historiae Artium, tom XIV, Budapest, 1968, p.
167.
7. Pesty Frigyes, Az eltünt règi vármegyék, vol. I, Budapest, 1880, p. 9. In 1390 it was still named “comitatus
et districtus Hachsak”, according to Csánki, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, vol. V,
Budapest, 1913, p. 45-46.
8. See note 6.
THE FoRTREssEs oF THE LAND oF HAŢEG 33
his brother Bărbat taken in captivity9. his expedition has been dated in 127710, based
on the Diploma granted in 1285 to its leader. Even though the documents related
to the campaign against Litovoi place on the southern side of the Carpathians the
territories dependent to the Hungarian crown which the voivode had invaded, there
are some historians who consider the Land of Haţeg as one of the dispute’s reasons,
or who localize the ighting in Haţeg11, probably inluenced by the existence on the
Strei Valley of the village Râu-Bărbat, mentioned for the irst time a century after
these events.
Beyond the details of the discussion, it is clear that Peter’s actions in Haţeg, the
conlict followed by the military expedition against voivode Litovoi and the initial
development of the Land of Haţeg as part of the Hungarian Kingdom, (implied,
among other signs, by the founding of the fortress of Haţeg), were part of the same
historical moment and were reciprocally conditioned.
he fortress was built on the last of the forested hills that geographically form
the northern border of the Land of Haţeg. From a height of about 200 meters the
fortress dominates the conluence of the three main waterways of the region: Strei,
Râul Mare and Galbena or Fărcădin. his place afords a large view over the entire
depression, both toward the Iron Gates of Transylvania (Poarta de Fier), with the
road from Banat, and toward the Strei headwaters from where, through the Merişor-
Băniţa Pass one would reach the Jiu Valley. he exceptional quality of this place is that
one would observe, over the hill and northward, the entire lower valley of the Strei
River, all the way to the Mureş River.
Only some portions of wall remain of the fortress, surrounded on three sides by
a deep semicircular moat. he larger diameter of the fortress used to be of about 60-
70 m. Any attempt in reconstructing the monument’s plan is risky, because today
even what little remains of the walls is covered by debris and vegetation. In any case,
we know that the fortress was small. A suggestive image is given by a nineteenth
century drawing, made in a time when the walls were better preserved; although the
topographic details are approached with a lot of Romantic eagerness, it seems to
respect the construction’s contour12. he drawing points to the existence of a circular
bastion to the north, of a central donjon (which is probably preserved to this day as a
6 m tall wall fragment – ig. 3) and of several less important buildings on the southern
side.
he actual fortress was mentioned for the irst time in 1317, when one of the ive
sons of Nicolae, son of Iwanka of the Bolugh family (the Szechy family), who were
rewarded by King Charles Robert for faithful services, is mentioned as “Nicolaus de
Hatzak”, count and castellan of the king13. Although some doubts were and can still
9. Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 272. A detailed discussion on the
document: A. Sacerdoţeanu, “Comentarii la diploma din 1285 privind pe magistrul Gheorghe”, in Analele
Universităţii C. I. Parhon-București, Seria ştiinţe sociale, istorie, 9, 1957, p. 27-43.
10 . Istoria României, vol. II, p. 146-147.
11 . For such opinions in older papers see A. Sacerdoţeanu, op. cit.; according likewise to M. Constantinescu
– C. Daicoviciu – Şt. Pascu, Istoria României, Bucureşti, 1969, p. 128.
12 . N. Nagy de Fogaraschi, Ansicht des Hatzeger Tales, engraving from the collection of Dr. Emmerich Borger,
reproduced in Siebenbürgen, I, Bucureşti, 1943, p. 428.
13 . Györfy Gy., “Adatok a románok XIII. századi történetéhez és a román állam kezdeteihez” in Történelmi
Szemle, 1964, p. 547.
be expressed about this mention14 it is a fact that Nicolae Szechy took part that year
in a battle “ante castrum Dewa”, against the Angevin king’s adversaries (enemies that
at the time were holding this fortress), which supports the assumption that he actually
was castellan of the neighbouring royal fortress of Haţeg.
he next written reference to the royal fortress of Haţeg, this time a sure one, is
from mid-fourteenth century. In 1360 some estates coniscated by Andrew Lácki, the
former voivode of Transylvania, were attached to the domain of the Haţeg fortress15.
Or Andrew Lácki was voivode of Transylvania between 1356 and 135916. In the same
1360, Petru of Iara and of Oarda, vice-voivode of Transylvania, is also mentioned as
castellan of Haţeg17. From this date on we have more and more documents concerning
the fortress and in 1421 is even mentioned a battle against the Turks that happened
“sub castro Haczok”18. he incident happened in the fall of 1420, during the irst
Ottoman incursion in these parts of Transylvania.
Apart from the royal fortress, in Haţeg or near Haţeg there was also a domus regis of
which the oldest piece of information is from 1402, when the castellans of the Haţeg
fortress passed judgment “in Haczak in domo regia”19, but which has to be older than
the actual mention. In 1349 Louis I, king of Hungary, en route through Transylvania,
stops in Haţeg, where he signs a diploma of conirmation20, and in the following year,
when the vice-voivode of Transylvania took part in the Italian campaign, his wife was
residing in Haţeg, from where she was ruling in her husband’s name21.
In other words, if the royal fortress in Haţeg had, from its beginnings, a strictly
military purpose, able to support a permanent garrison of about 20-30 ighters, it
never went beyond this nature. he role of district administrative centre and residence
of the castellan (sometimes the same as the count, sometimes his representative)
actually belonged to the nearby domus regis, probably built at the same time. I think
therefore that the turris lapidea that king Matthias Corvinus donated in 1462 to the
sons of Ioan Cânde of Râu de Mori together with the village Varalja (Subcetate) near
Haţeg22 is none other than the former royal fortress. he donation did not afect the
continuous functionality of the royal administrative centre of Haţeg. More to the
point, from 1496 dates a document mentioning that “castrum... Haczakwara” is being
held by a descendant of the Cânde family, Mihail Kendefy23.
14 . M. Holban, “Despre raporturile lui Basarab cu Ungaria angevină şi despre relectarea campaniei din 1330
în diplomele regale şi în Cronica pictată”, in Studii, I, 20, 1967, p. 8-9.
15 . “Castrum nostrum de Hathchak”; E. Lukinich – L. Gáldi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria
illustrantia usque ad annum 1400 p. Christ, Budapest, 1941, p. 144.
16 . Documente privind istoria României, Introduction, vol. I, p. 501.
17 . A Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat Evkönyve, I, p. 60-62.
19 . Mályusz Elemér, Zsigmondkori oklevéltár, Budapesta, 1951-1958, vol. II1, nr. 1877.
20 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol. IV, p. 491.
21 . Ibid., p. 526.
22 . Szabó Károly, “A Kendeiek”, in Századok, 1868, p. 38; according likewise to Csánki, Magyarország ...
földrajza, V, p. 52-53. he village Subcetate is between the hill with the royal castrum and the river Strei.
he later author’s opinion, according to which this is just a regular tower, other than the royal castrum,
is ungrounded. For the years 1496-1499, Csánki cites a document stating that the forest of Balomir
depended of old on this “tower” (op. cit., loc. cit.); compare with following note!
23 . “Silva ... balamer vocata ad castrum suum Haczakwara vocatum pertinente”; Entz, op. cit., p. 167. It is obvious
that contemporary documents use for the royal fortress the names “turris” and “castrum” alternatively,
probably because of the small size of this fortress.
*
* *
hrough the circumstances of its building and the function it had fulilled for
more than 150 years, the royal fortress near Haţeg has a unique value among the
medieval fortresses of the Land of Haţeg. he situation is completely diferent for
the following four fortresses we expound upon in this paper.
Twenty kilometres west of Haţeg, in the north-western corner of the Land of
Haţeg, we ind the “fortress” of Răchitova. It is a practically unknown monument,
signalled only as a “watch tower” in a local guide24. he Răchitova fortress dominates
the current village centre from a 70-80 m high hill, well above the homonymous
valley. It consists of a stone tower, with almost 2 m thick walls. he tower has a
square plan with the side 8.4 m long. It initially had three or four levels above an
underground store. he tower was surrounded by an oval enclosure, with diameters
of 45 and 35 m. he enclosure was further protected by an earthen rampart and, on
its access point, by a moat (ig. 4-6).
Up till now the archaeological excavations started during the summer of 1970 in
Răchitova25 haven’t provided any conclusive results. Nevertheless, we may note the
discovery of a structure of wooden poles that reinforced the earthen rampart and of
an older moat, only 10 m away from the tower, which was illed-in when the current
enclosure was created. he few pottery fragments and metallic objects discovered in
the excavation date from the fourteenth to the sixteenth centuries.
he oldest written reference to Răchitova dates from 1360 and we owe it to a
process between the kneaz family of Densuş and the grandsons of a certain Costea,
on one side, and a third kneaz family (with an unknown location) on the other
side26. he kneaz family of Densuş, represented by Stoyan and Bolyen, sons of
Musana, claimed that the village was founded by Costea with the help of Musana.
his would place the beginnings of Răchitova as a village around 1310-1320 at the
latest. he family from Densuş obtained thru the lawsuit a conirmation of their
rule over two thirds of the Răchitova estate, which, as stated in the document, they
already ruled over de facto. Densuş is over the hill from Răchitova, 4-5 km away, on
a parallel valley, tributary to the Galbena River.
From the following decades we have some bits of information which mention
that the estate of Răchitova was still owned by the family of Densuş, as well as other
estates from this side of the Land of Haţeg and in the neighbouring Cerna Valley27.
However the fortress is not mentioned by any of these documents28.
Two monuments that are relatively well documented in the bibliography lie, in
close proximity, almost 20 km away from Răchitova, in the south-western corner
of the Land of Haţeg, at the mountain end of the village Suseni – belonging to the
neighbouring Râu de Mori.
Near the last summits of the Retezat Mountains, in the exact point where the
narrow Râuşor Valley exits the mountains, on a slightly sloped terrace of the left
24 . Octavian Floca, Hunedoara. Ghid al judeţului, Deva, 1969, p. 224.

25 . Investigation organized by the Deva County Museum with the Bucharest Institute of Archaeology. he
team was coordinated by me and consisted of Gh. Lazin, C. lonescu and M. Grigore.
27 . Documenta Valachorum, p. 268, 285 and 321; Zsigmondkori oklevéltár, II, no. 3362 and 5873.
28 . Csánki, in his very detailed Magyarország ... földrajza,V, does not know of this fortress.
water bank, one can see a building with a very particular silhouette. It is a small
single nave-church, with a rectangular sanctuary topped by a massive three-levelled
tower with a pyramidal stone roof29. Because of the nature of this study, I shall only
describe the church’s tower. It presents an almost rectangular plan, with sides of 7.0,
respectively 6.8 m. he access to the irst level – housing a spacious room – was from
outside, on a wooden ladder nowadays gone, initially located on the southern side. he
second level, housing yet another room, presents windows on three of its sides. Above
it is another room with ten arrow slits, which also includes the space inside the stone
roof. he roof is pierced by a chimney, proving the existence of stoves inside the rooms.
Stylistically, this monument was dated at the beginning of the fourteenth century,
a time when in Transylvania the late Romanesque and the early Gothic styles
coexisted30. Both the rectangular sanctuary and the tower’s pyramidal stone roof
place the monument in a group of Haţeg churches dated from the second half of the
thirteenth century to the beginning of the fourteenth century. he oldest preserved
churches of this group are the ones from Densuş, Sântămăria-Orlea and Strei.
About 70 m away from this church there are the still un-investigated ruins of a
noble residence31, which leads to the hypothesis that one of the church’s functions was
of court chapel. Presenting its second functionality would require the presentation of
all the monuments from this group and therefore I will come back to it.
On the other bank of Râuşor, on a terrace 200 m high on the mountain slope,
with a wide view over the entire western side of the Land of Haţeg, lies the fortress
Colţ (ig. 8). he fortress presents an approximately triangular plan, a moat and two
bastions attached to the curtain wall. In the inner yard there is a square planned
donjon, with the side 7.5 m long, built right on the crag overlooking the abyss. Even
today this donjon stands about 12 m high, and initially it had two or three storeys
above a ground loor used for storage (ig. 8). he transformations over the years make
diicult to establish the place of the initial entrance and make us wonder if the current
ground loor entrance existed since the beginning.
In the bibliography it has been repeatedly underlined that the construction of Colţ
fortress was made in several stages but, without exception, it has been stated that the
donjon and the curtain wall were built from the beginning32. Taking into account the
analogy ofered by the monument from Răchitova, the observation that the curtain
wall is not interlinked with that of the donjon (the two only stand one next to the
other) and the fact that the construction materials of the curtain wall are not similar
to the ones used to build the donjon, it is obvious that only the donjon dates from the
irst stage of construction.
29 . he monument was published since the nineteenth century by Szinte Gábor, Koloszvár, in Hunyadmegyei
... Évkönyve, VII, p. 69-73; more recent, see V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 121-122 and V. Drăguţ,
op. cit., p. 25-26.
30 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, loc. cit.
31 . Signalled by Szinte Gábor, op. cit., p. 74, at a time when the walls were better preserved. For the mention
of the court see note 38.
32 . Szinte, op. cit., p. 74f.; Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 268-269; V. Drăguţ, op. cit., p. 24. Only Csánki
stated that initially there was only one tower transformed into a fortress between 1501 and 1519, based
on the changing of the terms used in documents (“turris” in 1501, “castrum” in 1519, see bellow and note
38). his argument is not decisive since the mention in 1501 could refer to the tower over the sanctuary
of the church in Colţ and especially since the royal fortress in Haţeg is also named “turris”, as I’ve already
mentioned. I believe that the curtain wall of the Colţ fortress dates at the latest from the irst half of the
ifteenth century.
he documents are once more rather scarce and quite late even though the archives
of the Cânde family of Râu de Mori, later Kendefy, owners of these lands, are the
region’s richest family archives. In 1359, the Râu de Mori estate, as well as two other
villages that belonged to it, earlier coniscated from Mihail, also known as Cânde,
was returned to Mihail’s widow by order of King Louis33. he estate was probably
coniscated two or three years earlier, during voivode Andrew Láckfy’s repressions
against the Haţeg Romanian nobility, when Mihail Cânde and other Romanian
kneazes were executed34. From the aforementioned document we also ind out that
Mihail’s father was named Nicolae, also known as Cânde of Râu de Mori. his Nicolae,
the oldest known member of the family, was probably living around the year 1300.
In 1394 we learn about two more generations of the family, Ioan and Cânde, sons
of Cânde, son of Mihail35, therefore the grandchildren and the son of the Mihail
executed before 1359. From this date onwards the news about the family are more
numerous and in the time of Sigismund of Luxemburg, John Hunyadi and Matthias
Corvinus the Cândes advance on the social ladder to remarkable positions36.
he aforementioned two monuments belonging to the Cânde family appear in
documents only at the end of the ifteenth century. A documentary mention relating
to the year 1493 refers to a “turris supra possessionem Malomwyz” (Râu de Mori), while
another one related to the year 1501 talks about the river “sub quadam turri Kolcz
nuncupata intra metas possessionis Zyzen... decurrens” (Suseni), a survey from 1519
mentions “domus Ladislai Kendefy in Malomwyz”, “domus Nicolai et Michaelis Kendefy
in Koch habita, curia scilicet nobilitaris” and then again “domus curiaque nobilitaris
Ladislai necnon Nicolai et Michaelis Kendefy in (possessiones) Malomwyz ac Kolch subtus
castrum similiter Kolch... habita et adiacens”37. he irst two references, available to us
only through quotes (their context being unpublished up till now), may refer either
to the fortress, either to the tower over the Colţ church sanctuary38. he one from
1519 certainly refers to the fortress, classifying it as a castrum, and also specifying
the existence of two distinct noble courts: one in Suseni (in vicinity was the chapel
with the tower topping the sanctuary), and a second one in Râu de Mori, the primary
village held by the family. Older documents show that the Cândes had separated into
two distinctive branches between the end of the fourteenth century and the beginning
of the next one, when the brothers Ioan and Cânde, the fourth known generation of
the family, start to appear in diplomas as holders of distinctive patrimonial rights39.
We’d also point out a suggestive document from 1511, talking about a brutal
robbery from the tower of the Cânde kin, happened in 1493, when 3,000 lorins in
money and 400 lorins worth of jewellery and silverware40 were stolen.
33 . Documenta Valachorum, p. 143.

34 . M. Holban, “Deposedări şi judecăţi in Haţeg pe vremea angevinilor”, in Studii, 5, an XIII, 1960, p. 151.
35 . Hunyadmegyei ... Évkönyve, II, p. 21.
36 . With Szabo K.’s family history, cited above, also see V. Motogna, “Familia Cânde în documentele veacului
XIV-XVI”, in Revista istorică, 1926, p. 68-80.
37 . Csánki, Magyarország... földrajza, V, p. 51-52.
38 . Also see the observations on note 32.
39 . Since Sigismund de Luxemburg’s rule we know of donations whose beneiciary is only one of the brothers;
Szabo, op. cit., p. 26.
40 . Csánki, Magyarország .... földrajza, V, p. 52. he attack could have targeted either the tower above the
sanctuary, either the fortress.
he fourth monument in this group is in Mălăieşti, not far away from Râu de
Mori, also on the north-eastern foothills of Retezat Mountains. he bibliography
ofers very little information for this monument, as only during the last four years it
had been the subject of a closer scrutiny41.
he fortress in Mălăieşti lies beside the existing village, at the end of a triangular
plateau shaped by the conluence of two valleys. Here we ind again, just as in
Răchitova or Colţ, a massive donjon, with sides 6.6 by 6.7 m long and 1.35-1.5 m
thick walls, preserved to this day at a height of over 12 m (ig. 2). Above a basement/
ground loor with thickened walls, used for storage, it had at least four levels. he
second loor had an entrance on the western side, accessible by a wooden ladder that
nowadays has disappeared. It is obvious on the walls of the donjon that the last level,
whose masonry contains brick fragments, was added at a later stage.
Around the donjon a 1.2 m thick circular wall, only partially preserved, delimitates
a small enclosure with a diameter of 22 by 20 m (ig. 9). he curtain wall, also with
pieces of brick in the masonry, initially had a height of about 6 m but at a certain
point it was altered by covering the old battlements and by adding new portions of
masonry, up to a height of about 8 m. On the north-eastern side of the enclosure
(not presented in the plan) one can still see traces of an outer tower about which we
cannot say for now if it was built during the irst or the second stage of construction.
Even though connecting the last level of the donjon to the irst or the second
phase of the curtain wall needs to be postponed until it will be properly examined,
the diferent materials used for the construction and the examples we already
discussed allow us to state for certain that in Mălăieşti the donjon represents the
oldest stage of construction, followed by the enclosure wall with its two phases.
If we would ind along the wall the older traces of an earthen rampart, then the
analogy with Răchitova would be perfect.
When searching for pieces of written information able to elucidate this
monument’s history, we must keep in mind the fact that the village of Mălăieşti is,
in relation to the neighbouring Sălaşul de Sus, in the same topographical relation
as Suseni to Râu de Mori. Furthermore, we know about the existence of a powerful
kneaz family in Sălaşul de Sus and in 1453, when it is irst mentioned, “possessio
Malaesd” actually belongs to the kneazes of Sălaş42. hese are attested ever since
1360, when a “Konztantyn de Zallas” numbers among the twelve Romanian kneazes
who, in Haţeg, assist the vice-voivode of Transylvania as juries in a trial concerning
the Romanian holdings in the Land of Haţeg 43.
A rather peculiar document from 1392 refers to a trade of estates between two
blood-related kneazes, both of them designated as “of Streisângiorgiu” (“Kendres ilio
Gregorii de Zenthgeorgh” and “Lachk ilio Nicolai de eadem”), a village on the lower
Strei River; according to the document one of them ceded his parts of the holding “in
possessionibus Zalaspathaka et Fenyalath vocatis in districtu Hathzak existentes”44. he
41 . V. Drăguţ, op. cit., p. 34.

42 . Csánki, Magyarország .... földrajza, V, p. 109.
44 . Documenta Valachorum, p. 429-430. It seems important that persons speciically mentioned as originating
outside the Land of Haţeg own estates in this “land” and, furthermore, they are even called in other
documents “kneazes of Haţeg” (see below). he case is not singular. I shall come back on the problem of
the Land of Haţeg’s historical and geographical boundaries in another study.
irst estate is Sălaş but the name of the second, in translation “Below Fir Trees” (Sub
brazi), never again appears in later documents, thus it may very well correspond to
Mălăieşti. We airm this not without a certain reluctance, since the two villages of
Sălaş existing nowadays, -de Jos (Lower) and -de Sus (Upper), are designated with
the respective adjectives only since the middle of the ifteenth century, therefore the
“Fenyalath” from 1392 could be an older name for one of the Sălaş villages.
Despite the aforementioned estate trade, the same persons and their relatives
(“Kenderes et Barb, iliis Gregorii nec non Kozta ilio Nicolai, Keneziis de Hattzagh” and
also “Laczk ilio Nicolai de Zentgewrgy ilio ejusdem Kenderes”) are conirmed in 1404
in holding “quandam possessionem seu Keneziatum Zalaspataka vocatum, in comitatu
Hunyad existentem”45. Later documents, mirroring the family’s ascension, much like
that of the Cânde family, are of little interest for our subject. Either way, the fortress
in Mălăieşti is not attested in accessible ifteenth century documents46.
Most of the time interpreted as “observation towers”, as “guard towers” or connected
to the roads crossing over the mountain, the above mentioned monuments, in their
simplest and older form, were nothing more than dwelling-towers; such Wohntürme
or isolated donjons, as they are named in literature, spread over the entirety of
Europe during the irst two or three centuries of our millennium. he towers of Colţ
or Mălăieşti didn’t have any roads to guard since the ones who dared to cross the
Retezat Mountains, on horseback or on foot, could opt to pass through any of the
nearby valleys, which lacked towers. Also, we shouldn’t even begin to imagine that
these fortresses had a permanent garrison at the time when they consisted solely of
towers, but at most a lonely watchman, a close familiar of the title-holding kneaz.
he space, limited to two or three overlapping rooms, the lack of a source of water,
the fact that the villages around them were under the rule of kneaz families during
the fourteenth and the ifteenth centuries, all plead for this interpretation, as do the
extant analogies.
hese four abovementioned monuments were fortiied residences, with a
temporary character, used in times of danger by the Romanian kneaz families of the
Land of Haţeg and, at the same time, a safe place for valuables assets.
Following the natural low of study, we need to ponder now when and under the
inluence of what previous models did these monuments appeared in the Romanian
society of the Land of Haţeg of those times.
Judging on the base of the written documents but also taking into account the
preserved monuments, the dwelling-tower trend spreads throughout Transylvania
during the second half of the thirteenth century and at the beginning of the next.
It appears that a big contribution at introducing them in Transylvania’s architecture
panoply should be attributed to the “greaves”, leaders of the Saxon colonists. In
any case, the oldest documented mention of such a dwelling-tower speaks of
“turris lapidea et domus lignea apud turim et curiam circummunitam”, all of them
also designated with the term of castrum, owned before 1268 in Rodna by a “comes
Henchmannus” and sold at the time by his brother, Count Rotho47.
45 . Hurmuzaki, Documente, I2, p. 428. In the regest in Mályusz, Zsigmondkori oklevéltár, II1, nr. 3368, Costea
is mentioned as son of “Jaroslaus”.
46 . It seem important again that in Csánki, Magyarország ...földrajza, V, there is no discussion of the fortress
in Mălăieşti , which proves that in the novelty documents seen by him this fortress is never mentioned.
47 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 498.
he dwelling-tower in Câlnic, in the vicinity of Sebeş (ig. 10), with a rectangular

plan of 9 by 12 m, was built around the seventh decade of the thirteenth century by
a greav family of which the earliest known family member is “Chyl de villa Kelnuk”,
who already appears in 1264 as a supporter of the young King Steven V in his
conlict with his father, Bela IV48. In the immediate vicinity of Câlnic, at Gârbova
(Urwegen), is preserved yet another dwelling-tower (ig. 11), with a square plan of
9.6 by 9.8 m, built at about the same time by another greav family49. Here too the
enclosure wall was added later on, probably by the village community, at the time
when it came in the possession of the tower.
Hungarian nobles and ecclesiastical landlords also built such dwelling-towers.
Some surviving representative monuments can be seen at Cheresig, near Oradea
(where the isolated donjon has a polygonal plan, built in brick before the year
128950), or at Ciacova, in Banat, irst attested at the beginning of the fourteenth
century as a holding of the Chaak (Csànki) family, where the oldest part of the
fortress consists of a dwelling-tower with a rectangular plan of 9 by 10 m51.
We may quote here a very suggestive document from 1278, a letter of the Bishop
of Oradea to King Ladislaus IV, where he reports that Peter, son of Drug, had
destroyed the buildings of the monastery in Igged (near Diosig) and “those stones
and the stones he tore down from the monastery and the stones that were cut from
the columns of that monastery he had ... taken to Diosig, where he built himself
a tower from the stones of those buildings”52. When reading the account we must
remember that in Diosig, as well as in Cheresig, places located on the plain, it was
quite hard to ind stone.
he fortress in Tăuţi, near Alba Iulia, whose construction had begun in 1276 or
shortly thereafter53, belonged at the beginning to the same category of monuments.
he old core of this Episcopal fortress consists of a dwelling-tower54.
he number of examples could be even bigger. More importantly it seems to us
that these towers and other fortiications built by the nobility have become, during
the anarchy of the last decades of the Arpad dynasty, such a frequent phenomena
that in 1291 King Andrew III expressly commands to be “brought down without
delay the towers or fortiications (turres sive castra) built above churches or erected
48 . Ibid., p. 118-119. he document is dated in 1269 but refers to events from 1264. For the monument also
see R. Heitel, Cetatea din Câlnic, Bucureşti, 1968. he author told us that he considers very plausible the
existence of the isolated, initial dwelling-tower, without enclosure.
49 . K. Horedt, “Zur siebenbürgischen Burgenforschung”, in Südost-Forschungen, München, VI, 1941, p. 607
and V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 17.
50 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 19. his dating is based on the fact that in 1289 King Ladislaus IV
was laying siege to Cheresig (Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p.
357), and the next year the same king is killed “prope castrum Kereszeg” (Izvoarele istoriei românilor, XI,
Cronica pictată de la Viena, ed. G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1937, p. 98). Probably the donjon was already
surrounded by a palisade and a moat. At the beginning of the fourteenth century, in 1313, a document
speaks of the castellan of Cheresig (Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol. I, p.
220), then of the conquest of a “castrum” in Cheresig by King Charles Robert (Idem, p. 295) and in 1321
it speaks about the king’s castellan in Cheresig (Idem, vol. II, p. 4). Without archaeological excavations it
is diicult to establish if the donjon was later on surrounded with stone walls and when.
51 . T. Trâpcea, “Despre unele cetăţi medievale din Banat”, in Studii de istorie a Banatului, Timişoara, 1969,
p. 65-66.
52 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 192-193.
53 . Ibid., p. 180.
54 . Gh. Anghel – I. Berciu, Cetăţi medievale din sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1968, p. 21f. especially see
p. 47 and the plan on p. 54.
in other places with the intent of harm”55 and his so called constitution of 1298
reiterates that the fortiications (munitiones et castella) that were built anew without
royal permission and those older ones from where harm spreads or may spread
through the land, as well as the small fortiications built on churches and monasteries
should be demolished56.
Returning to an area closer to the Land of Haţeg, we have some information
from 1309, the agitated era of King Charles Robert’s early reign, according to
which, in the province of Sibiu, “heutonici de partibus illis destruxerunt turreset
fortalitia quarumdam nobilium de partibus illis, quae impediebant bonum statum et
pacem provinciae”57.
Of course, not all the monuments discussed here even initially functioned as
dwelling-towers, used temporarily, situated elsewhere than the nobles’ regular
residences. Among them are actual guard towers, constructed near custom points
by the noble families that owned them58, while others must have been towers built
inside permanently lived courts, as suggested by the aforementioned example from
Rodna. To categorize these monuments would necessitate a thorough investigation
and analyzing each particular case according to what we know of from documents
and especially in its topographical context. From our point of view, we believe
signiicant that among these Transylvanian monuments were, during the second
half of the thirteenth century, enough specimens that could serve as models for the
dwelling-towers of the kneazes of the Land of Haţeg.
he analogies are not limited to the Catholic, laic or ecclesiastical nobility
environ of Saxon or Hungarian origin. here is such a monument in the Romanian
society of Maramureş, at Onceşti, on Iza Valley. he fortress, built on a hill, about
3 km away from the village, consists of a square dwelling-tower, with 7.5 m long
sides, and of a circular earthen rampart, about 60 m in diameter (ig. 12)59. It has an
even older form of existence but the stone tower most certainly dates from the irst
half of the fourteenth century and its owners were the kneaz family of Onceşti60.
Its similarities with the donjon from Răchitova are close to perfect. Of course, we
do not try to establish a direct connection between these two monuments, we only
want to underline that in similar socio-political conditions (of preserving a more
or less large autonomy in Transylvania’s border areas) the Romanian landed gentry
manifested identically.
Since we’ve already mentioned an analogy from Maramureş, we could point out
here the fortiied residence of the Bogdan family in Cuhea, destroyed around 1359,
which included a building sized 9 by 12 m, the exact dimensions of the dwelling-
55 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 363 and 507.
56 . Ibid., p. 445.
57 . K. Horedt, op. cit., p. 608; according to Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol.
I, p. 142 as well.
58 . It seems that such a tower was built by the Gutkeled family in Arieş, at a custom point for the salt coming
on the Someş River (Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIII, vol. II, p. 390-391) and
was later transformed into the royal fortress attested in the fourteenth century.
59 . H. Daicoviciu – O. Bandula – I. Glodariu, Cercetările de la Oncești, din Maramureș, Baia Mare, 1965, p. 8
and 25-26.
60 . On the fortress in Onceşti, also see R. Popa, Ţara Maramureșului, p. 161-162 and 233-234 and Idem, “Noi
cercetări de arheologie medievală în Maramureş. Şantierul Sărăsău”, in Studii și Cercetări de Istorie Veche,
4, tom. 22, 1971.
tower held by the greaves of Câlnic. True, unlike the tower in Câlnic, this residence
was built of earth and wood on a river stone foundation, but the over 1 m thick walls
and its ground loor used for storage purposes do more than just suggest the height
and elevation of the structure61.
In connection with the group of monuments from the Land of Haţeg, I reckon
that a fortress from Wallachia should be considered as well: the one in Poenari-
Argeş. As already stated in the bibliography62 and recently demonstrated through
archaeological investigations (executed with the occasion of the monument’s
consolidation), the old part of this fortress consists of a square tower, with a ground
loor used for storage purposes and two or three other storeys with one room
respectively63. he place chosen for the construction of this tower, at a considerable
height above the Argeş gorge and above a road that during the Middle Ages was
not an important route since it led to the crest of Făgăraş, excludes, in our opinion,
the possibility that this construction could have served as a guard tower. Whoever
would have dared cross the crest, covered in snow for seven or eight month a year,
or would have known the region so well as to actually journey on this road, on horse
or on foot, would, without a doubt, have been capable of choosing any of the other
numerous valleys or paths toward the mountain.
Based on the facts established above and on the consulted examples, we believe
adequate to consider that in its initial phase the Poenari fortress was the dwelling-
tower of one of the feudal potentates who exercised their authority over the nearby
villages, temporarily used by the family in times of need. Later on, after it became
the property of the voivodes, the dwelling-tower was converted into a royal fortress,
the donjon becoming the core of the newly built walls. Whether this has happened
during the time of Mircea cel Bătrân or only during Vlad Ţepeş’ reign, as asserts the
tradition preserved by the written sources64, is less important for this paper. What
is important is that from Maramureş to Wallachia we meet with the same type of
monuments, built and used by the Romanian noble class.
While we avoided pointing to a direct connection between the stronghold
in Răchitova and the one in Onceşti, in Maramureş, we do believe that such a
connection may exist between the dwelling-towers of the Land of Haţeg and the
initial phase of the fortress of Poenari. he geographical closeness and the data
provided by the written documents both support this assumption. hus, a document
from 1377 mentions a kneaz Cânde from the Strei Valley, executed by hanging,
most likely during Andrew Lácki’s repercussions in this region (1356-1359), whose
villages were coniscated and his sons, refugees in Wallachia, were still committing
at the time when the document was written “quamplurimas inidelitates de partibus
61 . he compound in Cuhea was published by R. Popa – M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un

centru voievodal din veacul al XIV-lea, Baia Mare, 1966, p. 8f. Further observations in R. Popa, Ţara
Maramureșului, p. 235-237. Because of the discussed analogies I will not exclude the possibility that the
Bogdan family residence would have had several wooden storeys, looking more like a regular dwelling-
tower, although one permanently used.
62 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 131-132, with the older bibliography.
63 . Investigated by Gh. I. Cantacuzino from the Commission of Historical and Art Monuments. He has irst
presented the results in a lecture at the Institute for Archaeology in January 1969. hey also appear in his
study, “Cetatea Poenari”, in Studii și Cercetări de Istorie Veche, 2, tom 22, 1971, p. 263f.
64 . Istoria Ţării Românești, 1290-1690, Letopiseţul cantacuzinesc, ediţia C. Grecescu şi D. Simonescu,
Bucureşti, 1960, p. 4
Transsalpinis domino nostro regio”65. Obviously, there is no need to imagine the sons
of Cânde from the Strei coming with the idea of the Poenari tower, but the quoted
document proves that there were not only noble lines taking shelter in Transylvania
during the fourteenth century (course of action interconnected to Wallachia’s
attempts at state centralization)66. In the same way, from Transylvania, especially
from its southern regions, in those moments when the pressure of the Angevin
administrative and political apparatus hardened its pressure, some Romanian kneaz
families took shelter south of the Carpathians. his seems to be the most logical
explanation for the appearance of the dwelling-tower of Poenari (ig. 13).
Next we’ll be approaching the timeframe of the dwelling-towers from the Land
of Haţeg. It already seems somehow obvious after all these considerations. But
because we lack unequivocal written references on the monuments and because
the archaeological examination of the area has yet to bring strong arguments, the
proposed dating should be considered for now within the limits of a hypothetical
statement. hese limits are what we’ll be trying to deine further on.
As pointed out before, the history of the Romanian kneaz families of the Land
of Haţeg cannot be reconstructed prior to the beginning of the fourteenth century,
much like how the general historical frame of this region is only sketchy during
the thirteenth century. What we do certainly know is that since before 1300 the
kneazes from Haţeg have built stone churches, adapting late-Romanesque and
Early-Gothic western models to the cultural and spiritual needs of a Romanian
Orthodox environment. Also we know that the design of the dwelling-towers was
in use since the second half of the thirteenth century in many areas of Transylvania.
On the other hand, since building a fortress, even a modest stone tower, was
during the entire Midde Ages a political action toward which the state central
authority would not be indiferent, it is natural to wonder when, in the time frame
we may take into account (from mid-thirteenth century to mid-ifteenth century67),
were the conditions auspicious in Transylvania for the Romanian kneazes of Haţeg
to build stone fortiications. he conditions were met only during the last decades
of the thirteenth century and the irst two decades of the next one, thus during the
time of the feudal anarchy that accompanied the extinction of the Arpad dynasty,
followed by the consolidation of Charles Robert’s reign68 and – to a lesser extent –
65 . Documenta Valachorum, p. 271-272. he match in name and destiny and the fact that we see similar cases
of Romanian kneaz families owning villages both in the Land of Haţeg and on the lower Strei (see above,
note 45) makes it possible that this Cânde, from which were coniscated the two Chitids and Ocolişul
(Mic ?), was the same as Mihail Cânde of Râu de Mori. Still, the name of Cânde is quite spread among
the Romanian kneazes from Transylvania; according to Documenta Valachorum, p. 294; for Alba see as well
R. Popa, Ţara Maramureşului..., p. 111.
67 . his seems like an ante quem limit for the building of such simple monuments that are characteristic for
the early Middle Ages. At the middle of the ifteenth century the principal Romanian kneaz families of
the Land of Haţeg converted to Catholicism and, once counted among the true nobles of the kingdom,
they wouldn’t build such primitive dwelling-towers anymore. he fortiied court from Sântămăria-Orlea,
erected after 1447 by the Cândes (see notes 75, 81) could illustrate a new series of constructions founded
by the descendants of the Haţeg kneazes.
68 . I mean until about 1320. In 1317 the royal fortress in Haţeg seems to be owned by the Angevin king
(see notes 13 and 14) and it is not excluded that the Haţeg kneazes fought on Charles Robert side, under
the command of the castellan of Haţeg, just like the Maramureş kneazes did on the upper Tisa River
(R. Popa, Ţara Maramureșului..., p. 239-240).
during the last two decades of the fourteenth century, in the early reign of Sigismund
de Luxemburg69.
As for dating elements provided by the monuments proper, considered from
the point of view of architectural history, we remind of the general accepted dating
at the beginning of the fourteenth century of the chapel in Colţ, with a dwelling-
tower above the sanctuary. Some of the carved stones, such as the window frames
of the tower in Răchitova, have simple shapes, in a Gothic style, probably from one
of its early stages, in fact possessing good analogies with the monument in Colţ.
Obviously the dating will have to be made diferently for each monument, preceded
by archaeological investigations, but the common traits of the four dwelling-towers,
and the aforementioned arguments, allow us to date the monuments somewhere at
the beginning of the fourteenth century.
A very interesting discussion could be made about another situation that advocates
for the almost simultaneous apparition of the four scrutinized monuments. hey
were built and belonged to the most preeminent Romanian feudal families of the
Land of Haţeg. hrough the documents from the fourteenth and ifteenth centuries
we encounter the kneazes of Densuş lording on the Galbena Valley and in the north-
western side of the region, the Cânde family of Râu de Mori in a similar position on
the valley of Râu Mare while the kneazes of Sălaş did the same in the central area of
the Land of Haţeg. Moreover, these three families are the ones that receive, in the
fourteenth century, conirmations of their village holdings while the other kneazes
are being attested until 1400 (with two exceptions) not as masters over villages,
acknowledged as such by the king, but only as attendants to the internal patrimonial
and legal procedures of the Land of Haţeg.
he two exceptions are geographically placed on opposite corners of the region.
A family that ruled Britonia (Brătunia?) as well as other villages, probably in the
western Land of Haţeg70, and another family from the north-eastern corner of the
region, in the area of Râu Alb-Râu Bărbat71. If our way of interpreting the historical
information presented here proves to be correct, then we should expect to discover
the remains of a similar monument at least on the domain of one of these two
69 . Toward the middle of the ifteenth century, an age of centralization culminating with Andrew Láckfy’s
repercussions, it seems impossible for these fortresses to be built. After the death of Louis I until toward
1404, the more stable relations with Wallachia and the more and more important military role of the
Haţeg kneazes have created again favourable conditions for them to act according to their own particular
plans.
70 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. XIV, vol. I, p. 406-409; Documenta
Valachorum, p. 143-144, 268-269 (“in aliis possessionibus ad eandem possessionem Brittonia
pertinentibus”) and p. 321-322; according to M. Holban’s comments, „Deposedări şi judecăţi
in Haţeg”, p. 149-153. Britonia’s location in the western corner of the Land of Haţeg (Csánki,
Magyarország ... földrajza, V) is mainly based on the 1366 mention according to which the
“possessio Brithonia” is neighbouring the “possessio olachalis Brazua” (Documenta Valachorum,
p. 206-207), which was identiied with Breazova. But about the same boundary the document states that
Britonia is “a parte civitatis Hachzak” although the town of Haţeg is far away from Breazova and two
or three other villages can be found in-between. So this inal documentary statement better its to the
position of the village Bretea-Strei, near Haţeg. For all these reasons I maintain certain doubts when it
comes to locate Britonia.
71 . Documenta Valachorum, p. 401-402 and p. 508.
families. We primarily suspect the latter exception, that of the area near the Strei
headwaters72.
Either way, regardless of the research perspectives and discovery of other
monuments, a logical and obvious conclusion comes into view. he presented
monuments and their repartition on the territory of the Land of Haţeg mirror,
together with the written documents, (at least for the development level of the
fourteenth century) a certain stratiication of the medieval Haţeg society through
the existence of a few families with social and political pre-eminence. he analogy
with the lands ruled by kneazes in the valleys of Maramureş, complex political
organisms with socio-patrimonial and political traits73, is logical.
*
* *
he courts in the Land of Haţeg represent a third category of fortiications,
although this time the term has to be used in a very general sense. Based on
documents and mostly on the preserved monuments or ruins, we may assess
that their aspect was a varied one, determined by the building period or by the
importance and resources of the concerned families. Alongside true fortresses with
curtain walls and moats we see numerous constructions, dating mostly from newer
times, whose initial phase as defensive arrangements is barely discernible or where
the pre-existence of a fortiied court is only hypothetical. To this latter category
belongs the Kendefy castle in Sântămăria-Orlea, placed on an older construction
whose walls and bastions were partly re-used as foundations, partly for setting up
a high terrace. But the documents inform us that the Cânde family received the
borough Sântămăria-Orlea from John Hunyadi only in 144774 and the locality is
attested in the fourteenth century as a Catholic village75, thus here the old fortiied
court of the Cândes cannot be dated before the middle of the ifteenth century.
Instead we will discuss two sites that, as proven by documents, are sensibly older
and must have been preceded, on the same place, by proper kneaz fortiied residences.
his irst case is that of the so-called fortress of Sălaşul de Sus. he preserved
ruins explain why it is denominated as a fortress although it is really only a fortiied
noble court. It consists of a rectangular enclosure, 95 by 55 m, built at the lower
72 . On the Râul Alb valley, upstream from the village with the same name, on the place called “Cetate”
(Fortress), one may still see some foundations on a surface with a 30 m diameter. Anything more is
farfetched before excavating the place.
73 . R. Popa, Ţara Maramureșului..., p. 150f.
74 . Hurmuzaki, Documente, I2, p. 741; “oppidum regale Bodogasszonyfalwa vocatum, simul cum foro annuali et
telonio”.
75 . he Priest Ioan “de villa Sancte Marie”, who represents in 1315 the Chapter in Alba Iulia at the gathering
that establishes the ownership of the Britonia estate (Documente privind istoria României, C, Transilvania,
sec. XIV, vol. I, p. 407; for the location of Britonia see above, note 71) cannot be other than the vicar
of Sântămăria-Orlea. he same “villa Sancte Marie” appears in the papal registers in 1332, where the
Catholic villages are named topographically from the mouth of Strei upstream (Idem, vol. III, p. 129)
therefore its location is certain. But the “Bodoghazzonyfalwa” estate, belonging in 1346 to the nobles of
Pestiş (Idem, vol. IV, p. 654-655), named in 1444 “possessio ... Wolachica Bodogazzonfalwa” is not the same
as Sântămăria-Orlea, as Entz thinks in op. cit., p. 157, but Sântămăria de Piatră, a Romanian village on
the lower Strei. I believe that Sântămăria-Orlea was one of the two Catholic communities settled toward
the end of the thirteenth century in the Land of Haţeg, probably in connection with the events of 1275-
1277 discussed above. his date perfectly corresponds with the one proposed by V. Vătăşianu, Istoria artei
feudale, p. 77 for the church in Sântămăria-Orlea. Based on written documents alone we cannot for now
explain the presence in this church of mural paintings in accordance with the Orthodox iconography,
dated by specialists, with no exceptions, earlier than the middle of the ifteenth century.
end of the village on a lat terrain, surrounded by a 1-1.1 m thick wall, preserved
today on only two of the sides, at a height of 1.5 to 3 m. On certain portions one
may still see the traces of a moat. It seems that there were towers on the corners and
sides of the enclosure. Inside it the ground outline points to the existence of some
ruined buildings covered by debris and vegetation. Most interesting are the rather
well preserved ruins of a court chapel (ig. 14) with a polygonal sanctuary closed in
a sharp angle, a nave wider than its length (exterior length – 7.5 m; exterior width –
14 m) and of a tower with the irst loor transformed into a tribune, which could be
accessed from the exterior. Based on its plan and preserved elements the chapel cannot
be newer than the irst half of the ifteenth century but the ruined walls attest to at
least two stages of construction or transformation of the monument76.
he oldest documentary pieces of information referring to the family of Sălaş were
referred to earlier on, in connection to the neighbouring fortress in Mălăieşti77. During
the eldest phase of this family’s history this information is valid for its fortiied court
too. In any case, the site waits for an archaeological investigation to establish the exact
dating of the still extant buildings and especially to explore the older phase, whose
existence we may now regard as a certainty.
Right in the middle of the Râu de Mori commune still stand segments of the walls
of a similar fortiied court, although here later constructions and recent alterations
have greatly modiied the old appearance. his court, belonging to the Cânde family,
preserves to this day (ig. 16) a fragment of the enclosure wall and a ruined chapel
with a rectangular nave and a polygonal sanctuary, somewhat similar to the altar of
the chapel in Sălaşul de Sus. In the basements of some newer buildings, the walls and
vaults of older cellars are still preserved78.
We’ve dealt above with the oldest documentary evidences concerning the Cânde
family79. As for the connection between these mentions and the court in Râu de
Mori, we think the latter isn’t older that the irst half of the ifteenth century, such
a date being at least partially conirmed by the information we have regarding the
family’s history during this century80. here is of course the possibility that some older
constructions exist here as well. But the very same evidence grants us the knowledge
that at the end of the ifteenth century the Cândes had yet another residence close to
the church in Colţ, between the mountain and the neighbouring Suseni village. he
fact that this church, which also functioned as a chapel for the court, dates from the
beginning of the fourteenth century, allows for an interesting approach regarding both
the place and the time of the Cânde kneazes’ original court.
*
* *
he fourth, and currently last, category of medieval fortresses of the Land of Haţeg
consists, as far as we know today, of only one monument. he tower of Crivadia (ig.
17), in the Merişor-Băniţa Pass, was the subject of contradictory dating and debates
76 . A succinct presentation of the archaeological feature in V. Drăguţ, op. cit., p. 34.

77 . See above notes 43-46.
78 . Also see V. Drăguţ, op. cit., p. 22-23.
79 . See above notes 33-41.
80 . I believe that the year 1447, when the Cânde family receives the borough of Sântămăria-Orlea near
Haţeg (see note 75), is a terminus ante quem for the construction of the stone court in Râu de Mori.
over the ownership81 until 1961-1962, when investigations performed during its
consolidation works have proven its medieval origin82.
he tower has a circular plan, with an inner diameter of 13.3 m and a 1.9 m thick
wall. It initially had seven embrasures placed on a high ground loor (ig. 15). he
entrance, placed at a height of about 4 m on the opposite side of the embrasures,
was reachable through an exterior wooden ladder, destroyed today. he tower also
had a bracketed crown and most likely crenellations reachable through a wooden
parapet walk83.
Built on the side of a stone wall descending vertically for over 100 m to the
bottom of the Merişor canyon, the tower dominated the road from the Land of
Haţeg to the Petroşani depression. What’s more, the embrasures are oriented
toward this road, the only side from where the fortiication could be assaulted. he
inner surface, of almost 140 sq m, allowed for enough wooden or adobe buildings to
accommodate 20-25 ighters, a number more than enough to defend the tower in
the eventually of an attack, but, in times of peace, it is obvious that fewer sentinels
secured and controlled the road. his monument functioned, by size and placement,
as an actual guard tower.
he shape of the embrasures indicates a relatively late era of construction, when
the use of ire arms was spreading, namely the ifteenth century. We allude to the
time of John Hunyadi and Matthias Corvinus. An important document from the
end of the century tells us that the Cânde family was involved in building this tower.
Among the domains that King Vladislav conirms in 1493 to Mihail Kendefy,
mentioning they were ruled “ab antiquo” by his family, is a “Murylowar” to be found
next to the lands in the Petroşani depression84. No matter if the correct reading
of said name is “Murilorvar”, in which -var means fortress, or – more likely –
“Murisowar”, meaning Merişor, the name of the stream and of the village nowadays
to be found beneath the fortress85, it is obvious that this region was, in the mid-
ifteenth century and maybe even earlier, under the rule and control of the Cânde
family. he tower from Crivadia was built by the Cândes as landlords of this region
or as grand nobles of the kingdom, to guard the road leading toward Oltenia, either
against Turkish strikes or at a time of tense political relations with neighbouring
Wallachia. It is very possible that, at the same time, a similar tower was built by the
Cândes in the Iron Gates of Transylvania (Poarta de Fier a Transilvaniei), the other
important entrance into the Land of Haţeg86.
81 . Szinte G., “Kerek erőd Krivádia fölött”, in Archeologiai Értesitő, Budapest, u.f., XIV, 1894, p. 110-114;
Teglás G., Hunyadvármegye földjének története az őskortól a honfoglalásig, I, Budapest, 1902, p. 158-159.
82 . O. Floca, op. cit., p. 184-185.
83 . Recent consolidation works have partially deformed the monument, such as transforming one of the
embrasures into a gate. he drawing published by Szinte G. in the quoted paper presents rather accurately
the monument’s physiognomy at the end of the nineteenth century.
84 . Csánki, Magyarország ... földrajza, V, p. 109-110; V. Motogna, op. cit., p. 76-77.
85 . According to C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I, Bucureşti, 1967, p. 391.
86 . he pass had been donated to the Cânde family ever since 1430 by King Sigismund, with the obligation
of maintaining the road in exchange for receiving annually 5,000 blocks of rock salt from Ocna Sibiului
(Hurmuzaki, Documente, I2, p. 655-656; Szabo, op. cit., p. 26). his information is preserved because of
a conirmation from 1439, after the destruction of the initial diploma. Obviously, such an important
donation would imply that the beneiciaries also had to safeguard the pass and this is why I believe a
guard tower must exist in the Iron Gates of Transylvania as well.
*
* *
his presentation of all the medieval fortresses known in the Land of Haţeg
highlights the fact that these monuments, dissimilar in age, shape, purpose or
ownership, did not form a unitary functioning system but also that the ensemble
of the monuments is a coherent one since it mirrors in its peculiar way the general
stages and features of the region’s historical development.
he main results of this study are that the repertoire of Transylvania’s Romanian
medieval monuments was enriched and that, in our opinion, the signiicance of
these monuments is now better known. he dwelling-towers of Haţeg prove once
again that the Romanian ruling class of Transylvania, the kneazes, were during the
Middle Ages actually established nobles.
Knowledge of the preserved fortresses from the Land of Haţeg is a necessary
step and also a starting point in the study of the era and of the monuments that
preceded the apparition of the stone-built military architecture of this region.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – he Land of Haţeg, map showing the medieval fortresses.

Fig. 2 – he fortress in Mălăieşti, general view.
Fig. 3 – he ruins of the royal fortress of Haţeg.
Fig. 4 – he fortress in Răchitova. he dwelling-tower and the enclosure with its moat and
earth rampart.
Fig. 5 – he fortress in Răchitova. Ground plan by C. Ionescu.
Fig. 6 – he fortress in Răchitova. he eastern side of the dwelling-tower.
Fig. 7 – Colţ fortress. Ground plan from the archive of the “I. Mincu” Architecture Institute,
Bucharest.
Fig. 8 – Colţ fortress. he western side of the dwelling-tower.
Fig. 9 – he fortress in Mălăieşti. Ground plan by Olga Bâzu.
Fig. 10 – he fortress in Câlnic. he dwelling-tower.
Fig. 11 – Gârbova fortress. he dwelling-tower, as it was altered in the 19th century.
Fig. 12 – he fortress in Onceşti. Ground plan by H. Daicoviciu and collaborators.
Fig. 13 – Poenari fortress. Ground plan from the D.M.I. archive.
Fig. 14 – he fortiied court in Sălaşul de Sus. he chapel ruins.
Fig. 15 – he guard tower in Crivadia. Ground plan by Eugenia Greceanu.
Fig. 16 – Râu de Mori. he ruins of the fortiied court.
Fig. 17 – he guard tower in Crivadia.
SăPătuRi întR-o Villa RuStica
de lÂngă HaŢeg * 2.
u prilejul cercetărilor de suprafaţă întreprinse în ultimii ani în partea de sud a
C judeţului Hunedoara şi mai ales în Ţara Haţegului, pentru identiicarea unor
complexe timpurii-feudale, atenţia ne-a fost atrasă şi de un punct situat între oraşul
Haţeg şi comuna sântămăria-orlea, pe partea stângă a şoselei ducând spre subcetate.
Locul este cunoscut sub numele de „Grindanu” şi se prezintă ca o terasă înaltă de 3-4
m, cuprinsă între lunca Râului Mare
şi lunca Galbenei, cu vârful
îndreptat spre conluenţa celor
două râuri. Întreaga suprafaţă ce
se întinde de aici până la marginile
oraşului Haţeg, tăiată de calea
ferată subcetate-Caransebeş, are
azi destinaţia de teren agricol.
Excepţie face o mică porţiune de la
marginea dinspre sântămăria-orlea
a terasei (situată administrativ în
hotarul acestei comune), lungă de
cca. 150 m şi lată de 15-40 m, unde
denivelările datorate unor ziduri
ruinate, azi acoperite de sol vegetal,
au împiedicat intrarea uneltelor agricole mecanizate. Ruinele altor două sau trei clădiri Fig. 1.
cu ziduri de piatră, situate la distanţe de 60-150 m de punctul amintit, au fost incluse în Zona de la
conluenţa
perimetrul agricol şi sunt pe cale de a i deinitiv distruse (ig. 1). râurilor Galbena
Locul a mai fost semnalat în literatură. La mijlocul veacului trecut, vicarul Ştefan şi Râul Mare,
cu punctul
Moldovan nota în locul „Pe Grindanu” urmele unei incinte rectangulare cuprinzînd „Grindanu”
clădiri ruinate, pe care o identiica cu o cetate1. La începutul veacului nostru, Iacob
Radu a consemnat tradiţia după care vechea vatră a Haţegului s-ar i alat pe acest
loc, la conluenţa Galbenei cu Râul Mare, unde se mai vedeau urme de ziduri2.
În sfârşit, obiectivul a fost semnalat mai recent şi de C. Daicoviciu care, pe bună
dreptate, îl înseriază printre vestigiile de epocă romană3.
1. Şt. Moldovan, „Adnotaţiuni despre Tieara Haţiegului, VII, Cetatea Sergidava”, în Foaie pentru minte,
inimă și literatură, Braşov, 1854, nr. 36; Studii și Cercetări de Istorie Veche, XIV, 1963, p. 411-418.
2. Iacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 215-216.
3. C. Daicoviciu, „Neue Mitteilungen aus Dazien. Funde und Einzeluntersuchungen”, în Dacia, VII-VIII,
1937-1940, p. 312. Cf. şi Tabula Imperii Romani, L,. 34, Budapest, 1968, sub Haţeg şi Sântămăria-Orlea.
* Acta Musei Napocensis, IX, 1972, p. 439-447

50 sĂPĂTURI ÎNTR-o VILLA RUsTICA DE LÂNGĂ HAŢEG
În primăvara anului 1970, pe terenul proaspăt arat, am putut culege ceramică

romană, fragmente de ţigle şi cărămizi romane şi chiar o monedă romană de argint4
(ig. 3). Câteva zone în care apăreau multe bucăţi de mortar şi pietre de carieră
indicau existenţa unor ziduri răscolite de ierul plugului. Totodată, am cules de la
suprafaţa solului şi câteva fragmente ceramice feudale timpurii. Acestea din urmă,
precum şi particularităţile topograice ale locului ne-au determinat să includem
obiectivul în planul de sondaje.
Fig. 2. Terasa „Grindanu” este dominată, de dincolo de apa Galbenei, de către dealul
Planurile
săpăturilor de
Orlea, pe vârful căruia se mai păstrează ruinele cetăţii regale a Haţegului. Cetatea
pe „Grindanu” datează din deceniul opt al veacului al XIII-lea, iind probabil contemporană cu
biserica din Sântămăria-Orlea, alată şi ea în imediată apropiere, dincolo de apa
Râului Mare5. Pe de altă parte, documentele atestă existenţa, tot aici, a unei domus
regia, care a fost înălţată tot la sfârşitul veacului al XIII-lea6. Locul ei exact este
deocamdată greu de ixat, poate în cuprinsul
actual al oraşului Haţeg sau poate chiar undeva pe
Grindanu. În orice caz, ea nu putea i prea departe
de cetatea regală, de care era strâns legată prin
semniicaţia şi rosturile sale.
Aceste trei monumente, dintre care unul
mai rămâne de localizat, au marcat momentul
pătrunderii în Ţara Haţegului a autorităţii efective
a statului arpadian. Importanţa cercetării şi
Fig. 3.
4. Un denar de la Septimius Sever într-o stare de conservare excepţională; British Museum Catalogue of
Denar de la
Coins of the Roman Empire, Roma, V, 375, anii 201-210. La una dintre cercetările de teren a participat şi
Septimius Gheorghe Lazin de la Muzeul Judeţean Hunedoara-Deva.
Severus
5. R. Popa, "Cetăţile din Ţara Haţegului", în Buletinul Monumentelor Istorice, 3, 1972.
6. Ibidem.
sĂPĂTURI ÎNTR-o VILLA RUsTICA DE LÂNGĂ HAŢEG 51
cunoaşterii lor nu mai trebuie subliniată,

deoarece ele reprezintă punctul de plecare
pentru reconstituirea realităţilor haţegane
de dinainte de acest moment.
*
* *
Cercetările arheologice de pe Grindanu
s-au desfăşurat între 21 iunie şi 24 iulie
19717. Datorită timpului nefavorabil,
fondurilor limitate8 şi mai ales greutăţii
de a găsi forţă de muncă, cercetările nu
au depăşit cu mult amploarea unui sondaj.
Suprafaţa pe care am putut face săpături
s-a limitat la porţiunea de teren cu iarbă de
la marginea terasei însumând cca. 3000 m2,
pe care se mai desluşeau traseele temeliilor
a două clădiri.
Am cercetat această suprafaţă printr-o
secţiune longitudinală est-vest discontinuă
(S I) şi prin trei secţiuni transversale (S
II-S IV). O porţiune din clădirea mai
mare, surprinsă de secţiuni, a fost dezvelită
prin două suprafeţe (ig. 2).
Situaţia stratigrafică
Solul viu de pe Grindanu se ală la o

adâncime medie de 0,40-0,50 m şi este
reprezentat de pietriş cu bolovani de râu,
de origine aluvionară. Deasupra lui, dar
fără a constitui un nivel continuu, apare
un strat subţire de pământ castaniu-
deschis, de 0,05-0,10 m, conţinând urme
de locuire din comuna primitivă (ig. 4).
În zona clădirilor romane, stratul a fost
complet distrus de lucrările de amenajare
a solului făcute de constructori. Cele Fig. 4.
Proile din
câteva fragmente ceramice găsite în acest secţiunile
strat pledează pentru încadrarea locuirii de pe
„Grindanu”:
A. Proilul
7. La săpături a participat şi Victor Eskenasy – vestic al lui S.
student. II. B. Porţiune
8. Fonduri puse la dispoziţie de Institutul de din proilul
Arheologie din Bucureşti, precum şi o contribuţie nordic al lui
a Muzeului judeţean Hunedoara-Deva. S.I.
în bronzul timpuriu9 (ig. 5). Într-un punct de lângă zidurile clădirii romane au
apărut şi câteva fragmente ceramice hallstattiene, provenind probabil dintr-un mic
complex distrus de constructorii romani10. În afara acestui punct, nu am mai găsit
alte urme din prima epocă a ierului şi nici în proile nu a putut i surprins un nivel
de depuneri corespunzând acestei epoci.
Deasupra solului viu şi pe alocuri
deasupra nivelului din epoca
bronzului, a apărut pretutindeni
un strat de pământ castaniu-
închis, conţinând ceramică
romană şi cărbune, gros de 0,10-
0,20 m. El s-a format în timpul
locuirii romane din acest loc. În
apropierea zidurilor, acest nivel
roman cuprinde la bază lentile
de pămînt cu sau fără mortar,
rezultate din amenajarea şanţurilor
de fundaţie a zidurilor sau din
nivelări.
Anumite indicii stratigraice
furnizate de proilele din interiorul
clădirii mari (stratul de umplutură
dintre cele două plăci de mortar
– vezi ig. 4 A) atestă o refacere
Fig. 5.
sau o modiicare a construcţiei. Indiciile se conirmă prin observaţiile făcute asupra
Fragmente zidurilor şi asupra altor amenajări interioare, despre care va i vorba mai jos. Prin
ceramice dezvelirea în suprafaţă a mai putut i surprinsă şi o a treia fază a locuirii romane,
găsite în
de după ruinarea parţială a clădirii, dar această fază nu îşi găseşte corespondenţa pe
nivelul
din epoca proilele pe care le-am putut realiza. De altfel, în exteriorul clădirii amintite, nici a
bronzului doua fază de construcţie şi nici această ultimă fază de locuire romană nu au putut i
identiicate stratigraic, nivelul respectiv iind unitar.
În interiorul celor două clădiri parţial cercetate precum şi până la o distanţă de
3-4 m în exteriorul lor, nivelul următor este reprezentat de molozul rezultat din
dărâmarea zidurilor. În proilurile realizate prin clădirea mare, existenţa unui strat
compact de ţigle şi olane, alat în grosimea sau deasupra molozului, strat ce se
întinde şi peste o temelie de zid (vezi proilul), dovedeşte ruinarea iniţială a zidurilor
interioare, urmată în timp de prăbuşirea acoperişului. A treia fază a locuirii romane,
despre care a fost vorba mai sus, se ală deasupra unui strat de moloz şi sub stratul
de ţigle şi olane.
În sfârşit, într-o epocă ulterioară, în exteriorul clădirilor s-a depus un strat de
pământ negru-castaniu, acoperit azi de solul vegetal, iar în interiorul construcţiei
mari s-au săpat mai multe gropi, desigur pentru strângerea unor materiale de
9. Pare a i vorba de ceramică aparţinând culturii Wietenberg, cu elemente de tradiţie Coţofeni. Mulţumim
colegilor S. Morintz şi A. Vulpe care au studiat materialele.
10 . Urmele se leagă foarte probabil de marea cetate hallstatiană alată la cca 500 m spre nord-est, dincolo de
râul Galbena; cf. M. Moga, în Sargetia, II, 1941, p. 151 şi urm.
construcţie, gropi ce au distrus parţial zidurile şi au răscolit molozul. Ceramica

timpuriu-feudală găsită în partea superioară a molozului şi în zona gropilor ixează
în această din urmă epocă momentul în care ruinele romane de pe Grindanu au
devenit loc de exploatare a materialelor de construcţie11.
Clădirile romane
A. Cea mai mare dintre cele două construcţii apărute în săpătură are un plan
dreptunghiular cu laturile de 22/15,80 m, iind orientată cu axul lung aproape riguros
pe direcţia est-vest. Deşi toate patru laturile clădirii au fost cel puţin surprinse prin
secţiuni, dacă nu dezvelite parţial sau integral, nu este totuşi exclus ca pe exteriorul
dreptunghiular să mai i existat anumite anexe. Rezerva este valabilă în special pentru
colţul de nord-est al clădirii,unde zidul de est pare a continua în direcţia nord (vezi ig.6)
pentru a delimita o încăpere de dimensiuni mici (praefurnium?) sau pentru a se lega
de ruinele unei clădiri alate la cca 120 m distanţă. În acest din urmă caz ar i vorba
11 . Puţinele materiale feudale timpurii descoperite, asupra cărora vom reveni cu alt prilej, par a data din Fig. 6.
secolul al XIII-lea şi deocamdată înclinăm să le punem în legătură cu construirea în vecinătate a cetăţii Porţiunea
regale şi a bisericii din Sântămăria-Orlea. Nu este totuşi exclus ca celelalte ruine ale complexului roman cercetată din
să rezerve surprize, în sensul refolosirii lor pentru o locuire din această epocă. Datorită culturilor agricole, clădirea mare
nu am putut face sondaje. cu hipocaust
de un zid de incintă, la colţul căruia s-a alipit clădirea discutată12. Urmele păstrate
la suprafaţa terenului nu oferă suiciente indicii, iar condiţiile concrete ale cercetării,
despre care a fost vorba, ne-au împiedicat să stabilim cu exactitate situaţia din acest
colţ al clădirii ca şi din cel opus, de sud-vest.
Temeliile şi porţiunile de până la
înălţimea păstrată a zidurilor clădirii
sunt construite din piatră de carieră
şi bolovani de râu, cu mortar din
pietriş mărunt, nisip şi var, în opus
incertum. Faţă de nivelul de călcare
al constructorilor, temeliile nu se
adâncesc în sol decât cu 0,20-0,30 m.
Consistenţa solului viu făcea inutilă
săparea unor şanţuri de fundaţie mai
adânci.
La zidurile exterioare ale clădirii,
groase de 0,60-0,65 m, temelia se
lărgeşte pe ambele feţe prin crepide
Fig. 7. până la 0,75-0,80 m. Zidurile interioare sunt groase de 0,40-0,50 m şi au aproape
Partea estică a pretutindeni aceleaşi crepide ce lărgesc temeliile (vezi ig. 3-4).
clădirii mari,
după dezvelire
Au fost degajate trei încăperi, două integral, iar una doar parţial, care compuneau
partea de est a clădirii. Încăperea din colţul de nord-est are un plan riguros pătrat,
cu latura de 3,70 m. Judecând după temeliile păstrate,
ea comunica printr-o uşă cu spaţiul învecinat dinspre
vest. Încăperea următoare, de pe mijlocul laturii de est
a clădirii, are un plan dreptunghiular cu laturile de 4,35
şi 3,70 m. O uşă lată de 0,90 m o lega de încăperea din
colţul de sud-est a clădirii.
Această din urmă încăpere este cea mai mare dintre
cele descoperite, având una dintre laturi de 5,40 m. Ea
cuprinde totodată o instalaţie de hipocaust, amenajată
de-a lungul peretelui de sud al clădirii. Au apărut trei
rânduri de picioare de hipocaust, iecare format din câte
şase picioare, în majoritate conservate (ig. 9). Chiar şi la
picioarele dispărute (probabil spoliate în epocă feudal-
timpurie) se mai observă amprenta lor pe podeaua de
mortar (cocciopesto) care formează baza întregii instalaţii.
Dacă încăperea are aceeaşi lărgime de 3,70 m ca şi cele
două anterior descrise, ceea ce pare probabil, atunci
hipocaustul cuprinde câte 7 picioare pe iecare rând,
deci 21 de picioare.
Fig. 8. 12 . Din descrierea făcută cu mai bine de un veac în urmă de Şt. Moldovan (op. cit.) rezultă că atunci se mai
Caseta de vedea conturul unei incinte („cetăţi”) cu laturile de „120° pe 80°” (stânjeni? – deci circa 220/150 m)
zidărie în S II a cuprinzând în interior cinci locuri mai ridicate de formă „patrată-oblongă”. În exteriorul incintei, pe latura
de est, s-ar mai i văzut urmele unui turn rotund. Citând această descriere, I. Marţian, Repertoriu arheologic
pentru Ardeal, Bistriţa, 1920, p. 35, vorbeşte de o incintă cu circumferinţa de 680 m.
Distanţa dintre două picioare ale hipocaustului variază între 0,25 şi 0,35 m.
Fiecare picior are la bază câte o cărămidă pătrată cu latura de 0,30 m, groasă de 0,06
m, deasupra căreia au fost clădite, cu legătură de mortar, cărămizi de aceeaşi grosime
şi de aceeaşi formă pătrată dar ceva mai mici, cu latura
de 0,20 m. Piciorul cel mai bine conservat este compus,
în afara cărămizii de bază, din încă şapte cărămizi, iind
înalt de 0,52 m. Deoarece picioarele de hipocaust aveau
în partea superioară câte o cărămidă de dimensiuni mai
mari care facilita amenajarea podelei încăperii, putem
airma că aceasta din urmă se ala la înălţimea de cel
puţin 0,60-0,65 m deasupra fundului hipocaustului.
O cărămidă alată la limita superioară păstrată a
unui picior de hipocaust a fost obţinută prin ajustarea
la dimensiunile necesare a unei cărămizi mai mari,
aparţinând altui tip, prevăzută pe una dintre feţe cu
un ornament şerpuit adâncit în pastă crudă. Şi această
obser vaţie reprezintă un indiciu asupra existenţei unei
a doua faze de construcţie la clădirea alată în discuţie.
Tot instalaţiei de hipocaust îi aparţin cărămizile cu
picior (tegulae mammatae) care au apărut în număr mare
în molozul din încăpere (ig. 10), în special în apropierea
peretelui de sud, pe care au fost desigur montate.
Partea de nord a încăperii cu hipocaust se prezintă
în plan ca un coridor lung de 3 m şi lat de 1,80 m, alat în continuarea uşii dinspre Fig. 9.
Caseta de
camera învecinată. Coridorul este delimitat de două ziduri construite ca nişte
zidărie şi
casete (ig. 8-9), umplute cu pământ şi care au fost acoperite, la o înălţime cu puţin picioarele
mai mare decât aceea păstrată, cu o placă de mortar conţinând multă cărămidă hipocaustului
sfărâmată. Această placă s-a păstrat parţial în proilul de deasupra „casetei” dinspre în S II
vest (vezi ig. 4). Pe zidăria „casetei” opuse s-a păstrat in situ la adâncimea de 0,05 m
o cărămidă mare, aşezată pe un strat de mortar roşu conţinând aceeaşi sfărâmătură
de cărămidă. Din proil rezultă că plăcile de mortar acoperite cu cărămizi, ce se alau
deasupra celor două „casete”, erau cu cca. 0,75 m mai sus decât fundul hipocaustului.
Nu se poate totuşi preciza dacă ele constituiau un fel de platforme mai înalte decât
podeaua camerei, sau dacă ele se continuau nemijlocit cu pavimentul de deasupra
hipocaustului. În a doua dintre soluţii, coridorul din partea de nord a încăperii
discutate nu ar i altceva decât o rezolvare a amenajării substrucţiilor.
În orice caz, cele două „casete” au fost zidite (sau refăcute?) în a doua fază de
construcţie a clădirii, deoarece zidul uneia dintre ele acoperă o mică porţiune de
tencuială de pe peretele nordic al încăperii. Pe lângă faptul că observaţia contribuie
la precizarea existenţei acestei faze de construcţie, ulterioare celei iniţiale, ea ne
permite să airmăm că interioarele clădirii erau acoperite cu o tencuială de mortar
din nisip in şi var.
În legătură cu alte compartimentări ale clădirii nu putem semnala decât urmele
foarte slab conservate ale unei temelii de zid interior, orientat transversal în raport
cu axul lung al clădirii, la 4,80 m distanţă de peretele ei vestic. Acest zid sugerează
existenţa în partea de vest a casei a unei alte înşiruiri

de două sau trei încăperi şi, poate, a unei mari încăperi
(curte interioară?) centrale.
Dintre materialele care au aparţinut construcţiei şi
care s-au găsit în săpătură, notăm în primul rând cuiele
şi piroanele de ier, de dimensiuni variate, de la 0,06
până la 0,35 m lungime, precum şi câteva scoabe, tot
din ier, ce par a proveni de la uşi (ig. 12). O importanţă
deosebită ni se pare a avea consemnarea formei, a
dimensiunilor şi a celorlalte particularităţi pe care le
prezintă cărămizile, ţiglele şi olanele descoperite printre
ruine. Pe temeiul lor ar putea i precizate anumite ateliere
care au activat în această parte a provinciei romane. Pe
de altă parte, deoarece monumentele medievale din
Ţara Haţegului cuprind în multe cazuri cărămizi sau
plăci ceramice folosite la frizele cornişelor, la portaluri,
la pardoseli sau chiar în ziduri, un catalog cât mai amplu
al materialelor romane de construcţie alate în regiune
Fig. 10. ar uşura identiicarea spolierilor.
Olan, tegulae Fragmentele de olane şi cele câteva olane întregi găsite în moloz fac parte din
mammatae şi
acelaşi tip, lung de 0,44 m şi lat de 0,18 m la capătul superior, iar la capătul inferior
cărămizi (de
paviment?) de 0,16 m. Olanele sunt groase de 0,02 m şi au înălţimea maximă a curburii de 0,08
m. Ele sunt lipsite de ornamente, dar au pe faţa superioară şenţuiri supericiale,
dispuse longitudinal, provenite de la tiparele de lemn în care au fost confecţionate
(ig. 10).
Ţiglele sunt de formă dreptunghiulară şi au
dimensiunile mari, iind lungi de 0,52 m, late de 0,38
m şi groase de 0,025 m. Au margini ridicate, late de
0,02 m şi înalte de 0,055-0,06 m. În scopul îmbucării
ţiglelor din rândurile succesive, marginile lipsesc în
partea superioară pe o lungime de 0,05-0,06 m, iar în
partea inferioară, pe spate, există două teşituri cu aceeaşi
lungime. Ţiglele au pe faţă şi un decor, adâncit în pasta
crudă, dispus în partea inferioară şi având ie aspectul a
trei mici semicercuri concentrice13, cu raza de 0,035 m,
ie a unui triunghi trasat cu două degete (ig. 11).
Notăm ca apariţie izolată o ţiglă de acelaşi tip,
prevăzută în partea superioară cu o perforaţie practicată
secundar, în care s-a păstrat un cui cu loarea lată,
pentru ixarea ţiglei pe scheletul de lemn al acoperişului
(ig. 11). Piesa pare a atesta o reparaţie, deoarece restul
ţiglelor nu au asemenea oriicii.
Fig. 11.
Ţigle din
molozul 13 . Un fragment de ţiglă cu decor identic într-o villa rustica de lângă Aiud; I. Winkler – V. Vasiliev -
clădirii mari T. Chiţu – A. Borda, „Villa Rustica de la Aiud. Câteva observaţii privind villae-le rusticae din Dacia
Superior”, în Sargetia, V, 1968, ig. 8/9.
Printre fragmentele de cărămizi găsite în moloz au putut i deosebite, în afara

celor provenind de la picioarele hipocaustului, unele ce fac parte dintr-un tip de
dimensiuni mari, de formă dreptunghiulară, lungi de 0,42 m, late de 0,28 m şi groase
de 0,05 m. Pe una dintre feţe, ele au un ornament în formă de S cu buclele foarte
strânse, adâncit în pasta crudă cu două linii paralele trasate cu degetele alăturate (ig.
10). Acest tip de cărămidă pare a i fost folosit pentru pavimentele din încăperi.
B. A doua clădire se află la cca. 40 m spre vest de prima, axele lor lungi fiind
aproape în prelungire. Judecând după alveolările terenului, clădirea a avut un
plan dreptunghiular cu dimensiunile de aproximativ 23/15 m (vezi ig. 2).
Zidul ei de nord, surprins în secţiune (ig. 13), are temelia lată de 0,90 m,
construită într-o tehnică diferită de aceea a primei clădiri. Feţele zidului sunt din
bolovani de râu şi pietre mari de carieră, cu un emplecton din pietre mici cu puţin
mortar. Zidul de sud al construcţiei nu a putut i surprins în secţiune, iind în acel
loc (S III) distrus şi răscolit până la temelie, dar molozul rămas îi atestă amplasarea
şi orientarea. În cazul în care, aşa cum s-a discutat mai sus, întregul complex ar i
avut un zid de incintă, atunci acest din urmă zid
forma latura sudică a clădirii de care ne ocupăm.
Mai exact, în acest caz clădirea ar i adosată la
zidul de incintă, pe care îl foloseşte drept unul
dintre pereţi.
Deoarece secţiunile nu au dat la iveală, în
interiorul clădirii, nici o urmă de podea sau de
materiale provenind de la pavimente, credem că
această construcţie a avut rosturi gospodăreşti,
iind folosită ca hambar, ca magazie de unelte
sau poate ca grajd. În schimb acoperişul ei
era întru totul asemănător cu acela al clădirii
prezentate anterior, după cum o dovedesc ţiglele
şi olanele aparţinând aceloraşi tipuri, găsite în
număr mare în apropierea zidurilor şi în moloz.
Materiale descoperite în
săpături
A. Piese din ier.

Dintre obiectele din această categorie atrage
atenţia un lanţ de dimensiuni mari, compus din
două zale alungite şi o verigă triunghiulară cu
colţurile rotunjite, având lungimea totală de 0,69 m (ig. 12). Asemenea lanţuri par Fig. 12.
a i relativ rare printre descoperirile din complexele romane şi, datorită masivităţii Obiecte din
ier, greutate
lor neobişnuite, au fost interpretate ca lanţuri „de tracţiune”14. Piesa noastră a apărut din lut şi piesă
în exteriorul clădirii mari, pe latura ei de est. din corn de
cerb
14. I. Winkler şi colab., op. cit., p. 72, ig. 12/2 şi nota 20. Autorii cunosc trei exemplare descoperite în provincia
Dacia. Pentru un exemplar identic descoperit în Pannonia, tot într-o villa rustica, cf. E. homas, Römische
Villen in Pannonien, Budapesta, 1964, pl. LXXXVI.
O piesă ornamentală (?), păstrată

fragmentar, este compusă din două
vergele de ier cu capetele alipite prin
batere la cald, prima dreaptă, iar a doua
şerpuită cu patru meandre (ig. 12). Are
în prezent lungimea de 0,31 m şi, pentru
cazul în care a fost iniţial simetrică a
avut lungimea de 0,42 m. Pe temeiul
urmelor păstrate pe piesă, este posibil ca
la origine ea să i fost compusă din trei
vergele, aceea dreaptă iind încadrată de
două şerpuite. Pare a proveni de la un
Fig. 13. grilaj de fereastră sau de la o uşă, iind găsită în molozul din încăperea din colţul de
Zidul de nord nord-est al clădirii mari.
al clădirii mici
surprins în În afara cuielor, a piroanelor şi a scoabelor despre care a fost vorba în legătură cu
secţiune clădirile, din inventarul de obiecte din ier mai face parte un vârf de săgeată cu spin
simplu şi tub de înmănuşare, lung de 0,065 m (ig. 12).
B. Ceramica.
S-a descoperit o cantitate apreciabilă de fragmente ceramice provenind de la vase
de forme şi mărimi diferite, în special în interiorul clădirii mari şi în apropierea ei. Un
număr mai mic de asemenea materiale
a apărut şi în interiorul celei de a doua
clădiri sau în grosimea nivelului roman
de pe Grindanu. Fragmentele sunt din
păcate destul de mici, iar faptul că nu am
dezvelit integral ruinele clădirilor reduce
mult posibilitatea recuperării unor forme
sau proile complete. Ne limităm din
această cauză la câteva observaţii asupra
materialelor de acest gen şi la prezentarea
unor piese mai caracteristice.
În molozul din interiorul clădirii
mari, alături de ceramică provincială
romană, s-au găsit câteva fragmente
de ceramică cenuşie dacică, lucrată la
roată, printre care şi o buză de fructieră
(ig. 14 a). Prezenţa ceramicii dacice în
villae rusticae, atestată şi în alte locuri din
provincie15, pare a i aproape o regulă.
Fragmentele ceramice romane
provin, cu puţine excepţii, de la vase de
uz comun. Ele se împart, în procente
Fig. 14. aproximativ egale, între ceramica roşie arsă oxidant, ceramica cenuşie propriu-zisă,
Ceramică din
villa rustica de
15 . O. Floca - M. Valea, „Villa rustica şi necropola daco-romană de la Cinciş”, în Acta Musei Napocensis, II,
lângă Haţeg 1965, p. 163 şi urm., J. Winkler şi colab., op. cit., p. 72 şi ig. 7.
arsă reducător şi ceramica neagră-roşietică arsă într-o tehnică mixtă sau, mai degra-
bă, într-o tehnică imperfectă. Aproape toate vasele sunt produse în ateliere locale,
caracteristică iind în cazul multor fragmente utilizarea aceleiaşi paste, cu nisip şi
pietricele ca degresant, ca şi la confecţionarea cărămizilor şi a ţiglelor. Remarcăm
totuşi că multe fragmente ceramice
cenuşii, provenind în special de la
castroane, dar şi câteva fragmente
de oale arse la roşu se caracterizează
printr-o pastă conţinând foarte
multă mică.
Ceramica ină este reprezentată
prin câteva fragmente provenind
de la vase mici, din pastă omogenă
arsă oxidant, acoperită cu culoare
roşie. S-au găsit şi câteva fragmente
de ceramică ină cenuşie. Forma
predominantă în cadrul ceramicii de
lux este strachina mică şi bolul, cu
bază inelară (Standring) (ig. 15 a).
În cuprinsul ceramicii arse
la roşu, au apărut fragmente de
la câteva amfore cu mănuşă de
secţiune rotundă şi de la vase mari
de provizii. Oalele de dimensiuni
mijlocii şi mici au gâtul scund şi
buza mult îngroşată, răsfrântă în
afară şi teşită pe partea superioară
(ig. 14 b, c, d). Din aceeaşi categorie
ceramică fac parte câteva fragmente
purtând decor executat cu rotiţa (ig.
14 p), precum şi un capac mare de oală cu marginea desfăcută în două benzi ce au Fig. 15.
Ceramică din
fost unite din loc în loc prin apăsarea cu degetele (ig. 15 c). Amândouă procedeele
villa rustica de
decorative se reîntâlnesc în ceramica medievală. lângă Haţeg
Au apărut în număr destul de mare fragmente de la capace simple de oală, având
în partea superioară un buton circular gol în interior (ig. 15 b). Diametrele lor
variază între 0,12 şi 0,16 m. Ele se încadrează în special în categoria ceramicii
negre-roşietice.
În categoria ceramicii cenuşii, în afara unor fragmente de oale cu toartă purtând
pe umăr caneluri dese şi având „coaste” pe pereţi în interior, caracteristice sunt mai
ales fragmentele provenind de la castroane. Acestea din urmă, perfect circulare, au
fundul cu diametrul de cca. 0,20 m, pereţii uşor înclinaţi în exterior, înalţi de cca.
0,05 m, iar buza ie rotunjită şi îngroşată spre interior (ig. 15 d-f, i, j), ie lăţită spre
exterior şi cu marginea superioară, dreaptă, purtând în unele cazuri două caneluri
adânci (ig. 15 g, h). Ultimul dintre tipurile amintite ale buzelor de castron se
întâlneşte şi pe câteva fragmente de oale cenuşii (ig. 14 h).
Pentru a încheia prezentarea ceramicii, menţionăm că în cuprinsul ei nu s-au

putut surprinde diferenţieri cu valoare cronologică, corespunzătoare fazelor de
construcţie şi de locuire stabilite stratigraic şi planimetric la clădirea mare, faze
despre care a fost vorba mai sus. Cu alte cuvinte, materialele găsite pe nivelul de
călcare al primelor construcţii sau în grosimea molozului rezultat din prăbuşirea
pereţilor interiori sunt întru totul asemănătoare celor din complexul reprezentând
ultima fază a locuirii romane din acest loc, complex format din fragmente ceramice,
oase şi cărbuni, situat deasupra molozului şi acoperit de stratul de ţigle şi olane.
C. Alte piese.
În această categorie includem câteva fragmente mici de la vase de sticlă şi două
piese de formă circulară aplatizată, perforate în ax. Prima dintre ele este din lut ars
la roşu, lucrată din aceeaşi pastă cu pietricele din care sunt confecţionate şi unele
oale mari de uz comun. Are marginile rotunjite, diametrul de 0,085 m, grosimea
de 0,03 m, iar oriiciul perfect circular din ax are diametrul de 0,015 m (ig. 12). A
fost găsită în interiorul clădirii mici şi pare a i folosit ca greutate, poate la un război
vertical de ţesut.
A doua piesă a fost găsită în complexul din ultima fază a locuirii romane şi este
lucrată dintr-o felie tăiată de la rădăcina unui corn de cerb. Oriiciul central, bine
lustruit prin folosire îndelungată, are forma vag triunghiulară şi diametrul de 0,02 m
(ig. 12). A fost folosit probabil pentru reunirea a trei legături de curea.
D. Materialul osteologic.
Deşi nu foarte numeros, consemnăm totuşi identiicările16 făcute asupra acestui
material pe care îl considerăm important pentru cunoaşterea unor aspecte de viaţă
zilnică în cuprinsul villae-lor rusticae. Oasele găsite pe fundul hipocaustului şi în
grosimea molozului din interiorul clădirii mari provin de la câteva exemplare de
porc domestic (Sus scrofa), de la cel puţin două bovidee tinere (Bos taurus), o capră
(Capra hircus) şi poate de la o oaie (Ovis aries). S-au găsit şi câteva fragmente de
oase de pasăre, nedeterminabile. Singurul rest de animal sălbatic este un corn de
cerb (Cervus elaphus).
În complexul datând din ultima fază a locuirii romane sunt reprezentate aproape
riguros aceleaşi specii: oase de la exemplare tinere de bovideu şi porc domestic, oase
de oaie şi câteva oase de pasăre.
Consideraţii finale
La încheierea săpăturilor am astupat secţiunile şi suprafeţele în scopul conservării

ruinelor până la data la care condiţiile vor permite dezvelirea şi conservarea întregului
complex roman. În ceea ce priveşte concluziile de ordin mai general pe care le putem
formula, ele sunt destul de reduse, pe măsura amploarei săpăturilor noastre.
Includerea construcţiilor romane de pe Grindanu în seria de villae rusticae
cunoscute din provincia Dacia nu se întemeiază pe vreun argument decisiv. Dar toate
indiciile care pot i luate în considerare pledează pentru considerarea complexului
16 . Datorăm identiicările colegei A. Bolomey, căreia îi mulţumim şi aici.
ca având acest caracter. Ne referim la dimensiunile, particularităţile şi amplasarea

clădirilor, la inventarul descoperit, la lipsa unor urme care să poată i legate de o
unitate militară precum şi, nu în ultimul rând, la dispunerea topograică a întregului
complex.
Ruinele de pe Grindanu se ală la marginea unei mari suprafeţe de teren agricol,
cel mai rodnic teren din întreaga zonă, însumând câteva sute de hectare mărginite
de râurile Galbena şi Râul Mare. Acest teren a avut fără îndoială aceeaşi destinaţie
agricolă şi în epoca romană. Nu ştim pe unde treceau atunci limitele proprietăţilor
dar, exceptând ruinele romane semnalate dincolo de cursul Râului Mare17, cele
mai apropiate vestigii romane se ală la o distanţă de cca. 3 km, pe terasa înaltă de
la marginea de vest a oraşului Haţeg18. Aceasta înseamnă că terenul agricol care
depindea de complexul cercetat era de o întindere apreciabilă.
De altfel, judecând după numărul clădirilor şi după suprafaţa pe care ele sunt
repartizate, suprafaţă care – după cum am arătat – a fost probabil delimitată printr-
un zid de incintă, aşezarea de pe Grindanu apare ca iind cea mai mare şi mai
importantă villa rustica dintre cele cunoscute până acum în provincia Dacia19.
Cât priveşte datarea mai strânsă a complexului, dispunem de o singură monedă,
găsită şi aceea în afara săpăturii. Nu am putea prin urmare pune prea mare temei pe
ea, dacă data pe care o oferă (anii 201-210) nu ar coincide cu a celorlalte descoperiri
monetare făcute în villae-le rusticae din Dacia, indicând toate perioada de la sfârşitul
secolului II şi prima jumătate a secolului III e.n.20.
Se pare aşadar că nici complexul de lângă Haţeg nu face excepţie de la cele ce
ştim în momentul de faţă despre epoca de înlorire a villae-lor rusticae în provincia
Dacia.
Pentru data de sfârşit a aşezării, rezultatele săpăturii pot i interpretate în cel
puţin două feluri. Am văzut că în clădirea mare au fost surprinse urme de viaţă,
tot de epocă romană, ulterioare ruinării parţiale a construcţiei. Observaţia ar pleda
pentru datarea momentului în care villa rustica a încetat să-şi mai îndeplinească
funcţia iniţială, de centru al unei mari exploatări agricole, cu o anumită perioadă
înainte de sfârşitul provinciei, probabil către mijlocul secolului III. Dar cum nu ştim
dacă urmele de viaţă amintite sunt ulterioare datei la care întregul complex de clădiri
a început să se ruineze şi dacă cumva situaţia respectivă se limitează la clădirea
parţial cercetată, villa rustica continuând deci să funcţioneze ca atare până în ultimii
ani ai provinciei, un răspuns sigur nu va i posibil decât după cercetarea metodică a
întregului complex.
17 . Nu am reuşit să identiicăm locul exact, el este consemnat de Şt. Moldovan, op. cit., loc. cit. În Tabula
Imperii Romani, sub Sântămăria-Orlea se precizează o ,,ländliche Siedlung” – vicus cum vestigiis, fără
localizare mai exactă, dar în bibliograia citată este vorba atât de urmele de pe malul drept al Râului Mare,
cât şi de cele de pe malul opus.
18 . Identiicare de teren făcută în 1970 împreună cu Gh. Lazin. Nu ştim dacă „ländliche Siedlung” – vicus
cum vestigiis, din Tabula Imperii Romani de sub Haţeg, se referă la acest punct sau la Grindanu. În orice
caz, conducta romană consemnată în Tabula se ală la vest de oraşul Haţeg; cf. Anuarul Comisiunii
monumentelor istorice. Secţia pentru Transilvania, 1926-1928, p. 175.
19 . I. Winkler şi colab., op. cit., ig. 14 şi bibliograia.
20 . Ibidem, p. 80. Monedele pe care le-am găsit în villa rustica dezvelită parţial cu prilejul cercetărilor de la
biserica din Strei-Călan, întinzându-se de la Antoninus Pius până la Caracalla-Elagabal, se înscriu în
aceeaşi perioadă. Rezultatele de la Strei-Călan sunt în curs de publicare.
eXcaVationS in a
Villa RuStica neaR HaŢeg * 2.
W hile surveying the southern side of Hunedoara County, especially the Land
of Haţeg, in order to identify some early medieval archaeological features,
my attention was also drawn by a site between the town of Haţeg and Sântămăria-
Orlea on the left side of the road that leads to Subcetate. he place is known as
“Grindanu”, standing as a 3-4 m high terrace between the watersides of Râul Mare
and Galbena, its peak facing the junction of these two rivers. he area from here to the
outskirts of Haţeg Town, over the Subcetate-Caransebeş railroad, is nowadays used
as agricultural terrain. here is one small exception, a small portion of the terrace,
toward Sântămăria-Orlea, inside the administrative boundaries of this commune,
about 150 m long, 15-40 m wide, where the uneven terrain, hiding ruined walls now
covered in top soil, prevented the usage of large agricultural machines. he ruins of
two or three other stone buildings, about 60-150 m away from the aforementioned
point, were incorporated in the agricultural area and are about to be completely
destroyed (ig. 1).
he place is already mentioned in the bibliography. At the middle of the nineteenth
century Vicar Ştefan Moldovan was noting on the point “Pe Grindanu” traces of a
rectangular enclosure with ruined buildings, which he identiied as a fortress1. At the
beginning of the twentieth century Iacob Radu had noted the tradition according to
which the old centre of Haţeg was here, at the junction between Galbena and Râul
Mare, a place where one could still see traces of walls2. Recently C. Daicoviciu has
also signalled the point and rightfully enumerated it among the Roman vestiges3.
In the spring of 1970, I found Roman pottery on the freshly ploughed terrain,
fragments of Roman tiles and bricks and even a Roman silver coin4 (ig. 3). Several
areas where I found numerous fragments of mortar and quarry stones indicated
the existence of walls damaged by the iron plough. At the same time I was able to
ind in the same area several early medieval pot shards. hese and the topographic
particularities of the area have convinced me to include it in an excavation project.
1. Şt. Moldovan, “Adnotaţiuni despre Tieara Haţiegului, VII, Cetatea Sergidava”, in Foaie pentru minte,
inimă şi literatură, Braşov, 1854, nr. 36; Studii și Cercetări de Istorie Veche, XIV, 1963, p. 411-418.
2. Iacob Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 215-216.
3. C. Daicoviciu, “Neue Mitteilungen aus Dazien. Funde und Einzeluntersuchungen“, in Dacia, VII-VIII,
1937-1940, p. 312. Also Tabula Imperii Romani, L,. 34, Budapest, Budapest, 1968, under Haţeg and
Sântămăria-Orlea.
4. A denarius from Septimius Severus exceptionally well preserved; British Museum Catalogue of Coins of the
Roman Empire, Roma, V, 375, years 201-210. Gheorghe Lazin from the County Museum of Hunedoara-
Deva also took part at one of the surface surveys.
* Acta Musei Napocensis, IX, 1972, p. 439-447
64 EXCAVATIoNs IN A VILLA RUsTICA NEAR HAŢEG
“Grindanu” terrace is dominated, from beyond the waters of Galbena, by the

hill named Orlea, whose top still preserves the ruins of the royal fortress of Haţeg.
he fortress dates from the eighth decade of the thirteenth century, probably
contemporary with the church in Sântămăria-Orlea, located nearby, across the river
Râul Mare5. Moreover, the documents attest here a domus regia, also erected at the
end of the thirteenth century6. Its exact location is hard to pinpoint at the moment,
maybe somewhere in the current town of Haţeg or maybe even somewhere on
“Grindanu”. In any case, it couldn’t have been far from the royal fortress, to which it
was strongly connected through signiicance and purposes.
hese three monuments, of which only one remains to be located, mark the
beginnings of the Arpadian Kingdom’s concrete authority over the Land of Haţeg.
he importance of their study and knowledge must not be underlined again, since
they represent the starting point for any reconstruction of the realities from the
Land of Haţeg before that moment.
*
* *
he archaeological investigations on “Grindanu” were conducted between 21
June and 24 July 19717. Because of unfavourable meteorological conditions, limited
funds8 and especially because it was hard to ind workers, the investigation barely
exceeded the extent of a stratigraphic survey. he area where we could place our
excavations was limited to a grass covered portion on the edge of the terrace of
about 3,000 m2, where we could still recognize the foundations of two buildings.
his surface was investigated by a longitudinal discontinuous trench, oriented
east to west (S I) and three transversal trenches (S II-S IV). he east side of the
larger building, initially identiied by our trench, was uncovered thru other two
excavations (ig. 2).
The Stratigraphic Sequence
he natural subsoil on Grindanu is at an average depth of – 0.4-0.5 m and

consists of gravel mixed with river stones of an alluvial origin. Above it, but without
being a continuous stratum, is a thin layer of light brown soil, 0.50-0.1 m thick,
with traces of prehistoric habitation (ig. 4). In the area of the Roman buildings this
layer was completely destroyed during the construction works. he few potsherds
found in this layer point to an Early Bronze Age habitation9 (ig. 5). In a spot near
the walls of the Roman building we also found several Hallstatt ceramic fragments,
probably from a small complex destroyed by the Roman builders10. Except for this,
5. R. Popa, “Cetăţile din Ţara Haţegului”, in Buletinul Monumentelor Istorice, 3, 1972.

6. Ibid.
7. Victor Eskenasy – student was also involved in the excavations.
8. he funds were given by the Archaeological Institute from Bucharest and the County Museum of
Hunedoara-Deva.
9. his seems to be pottery belonging to the Wietenberg culture, with elements from the Coţofeni culture.
I thank my colleagues S. Morintz and A. Vulpe, who have studied these materials.
10 . he traces are most likely connected with the great Hallstatt fortress, about 500 m north, across the
Galbena River; according to M. Moga, in Sargetia, II, 1941, p. 151f.
EXCAVATIoNs IN A VILLA RUsTICA NEAR HAŢEG 65
we couldn’t ind other traces from the First Iron Age nor could we see a layer that
corresponds to this era in our trench.
Above the natural subsoil and, in places, overlapping the Bronze Age layer, over
the entire investigated surface there was a layer of dark brown soil, 0.1-0.2 m thick,
with Roman pottery and charcoal. It had formed during the Roman habitation of
the area. Near the walls this Roman layer also contains, on its lower part, lenses
of soil with or without mortar, lenses resulted from digging the walls’ foundation
ditches or from levelling.
Certain stratigraphic clues provided by the trench proiles inside the large
building (the illing layer between the two beds of mortar – see ig. 4 A) testify for a
modiication or restoration of this building. he clues are conirmed by observations
on the walls and other interior arrangements, of which I will talk later. he further
unveiling of the surface revealed a third stage of Roman habitation, after the building
had partially fell into ruin, but this stage doesn’t have a correspondence in the proiles
of the trenches we were able to dig. As a matter of fact, outside the Roman building,
we couldn’t stratigraphically identify the second phase of construction or this last
stage of habitation, since they represented a unitary level.
Inside the two partially investigated buildings and 3-4 m outside them the next
level is represented by rubble resulted from the ruining of the walls. In the interior
proiles of the large building, a compact layer of roof tiles (both lat - tegulae and
concave - imbrices) – located in the mortar layer or above it – but also found over a
wall foundation (see the drawing of the proile) proves that the inner walls crumbled
irst, followed in time by the roof collapsing. he aforementioned third stage of
Roman habitation settles over a mortar layer and is overlapped by the bed of roof
tiles.
Finally, in a subsequent epoch, outside the buildings took shape a stratum of
chestnut-black soil, today covered by the vegetal soil, while inside the building
several pits were dug up, obviously for recuperating construction materials. hese pits
have partially destroyed the walls and stirred the rubble layer. he Early Medieval
pottery we found in the upper level of the rubble and in the area of the pits locates
in time the moment when the Roman ruins on “Grindanu” were exploited for their
construction material11.
The Roman buildings
A. he larger of the two buildings uncovered by the excavations presents a

rectangular plan, with sides 22 by 15.8 m long and its long axis is almost rigorously
east to west oriented. Although all four sides of the building were partially or
entirely unveiled by our excavation, we do not exclude the potential existence of
other annexes outside of the rectangle. his could especially be the case in the north-
eastern corner of the building, where the eastern wall seems to continue northward
(ig. 6) in order to mark a smaller room (praefurnium?) or to connect this building to
11 . he very few early medieval materials (which I intend to approach another time) seem to date from the
thirteenth century and for now I tend to connect them to the nearby establishment of the royal fortress
and of the church in Sântămăria-Orlea. It is not excluded that the other ruins of the Roman complex
may still surprise us with signs of having been re-used and inhabited during this period. Because of the
farming on the area we couldn’t perform excavations.
another one, about 120 m away, in which case we are dealing with an enclosure wall
at whose corner the building was erected12. he surface traces do not ofer enough
clues and the already mentioned conditions in which the investigation took place
did not allow us to establish exactly the situation in this corner and in the opposite,
south-western one.
he foundations and the preserved elevation of the walls are built from quarry
and river stones, with mortar of lime, sand and small grained gravel, in the opus
incertum manner. According to the constructors’ ground level the foundation ditch
is only 0.2-0.3 m deep because the consistency of the natural subsoil would make
digging deeper ditches useless.
he exterior walls of the building are 0.6-0.65 m thick but their foundations
grow thicker on both sides, to 0.75-0.8 m wide. he inner walls of the building are
0.4-0.5 m wide and almost everywhere their foundations thicken (ig. 3-4).
We unveiled three rooms, two completely and one partially, which formed the
eastern side of the building. he room in the north-eastern corner has a rigorously
square plan, with sides 3.7 m long. Judging by the preserved foundations, this room
communicated with the nearby western space through a door. he next room, located
in the middle of the eastern side of the building, presents a rectangular plan with
the sides 4.35 m and 3.7 m long. A 0.9 m wide door led from it to the room in the
south-eastern corner of the building.
his last room is the largest discovered, one of the sides being 5.4 m long. It
also had a hypocaust installation alongside the southern wall of the building. We
discovered three rows of hypocaust pillars, each row with six pillars, most of them
preserved (ig. 9). he pillars that disappeared (probably taken during the Early
Middle Ages) have left their prints in the mortar loor (cocciopesto) that forms
the basis of the entire installation. If the room had the same 3.7 m width as the
aforementioned ones, then the hypocaust was actually made of rows of seven pillars,
21 in total.
he distance between two hypocaust pillars varies between 0.25 and 0.35 m.
Each pillar stands on a square brick, 0.3 m long and 0.06 m thick, above which were
laid in mortar other square bricks, just as thick as the large one, but with shorter
sides, of only 0.2 m. he best preserved pillar is made of the basis’ larger brick and
seven other bricks, making it 0.52 m tall. Since hypocaust pillars had at the top yet
another bigger brick that would better sustain the looring we may estimate that the
loor of the room was at least 0.6-0.65 m above the bottom of the hypocaust.
One of the bricks on the upper side of one pillar was made by adjusting to the
necessary size a larger brick, of a diferent type, which presents on one of the sides a
meandering impression imprinted in the crude paste. his fact is another clue that
this building underwent a second stage of construction.
A large amount of bricks with conical projections (tegulae mammatae) that were
discovered in the rubble inside the room (ig. 10) used to belong to the hypocaust,
12 . Şt. Moldovan’s description from over a century ago (op. cit.) states that the contour of an enclosure
(“fortress”) was still visible; its sides were “120° by 80°” (the measurement is probably in “stânjeni” –
therefore about 220 by 150 m) with ive more elevated places shaped like an “oblong square” inside.
Outside the enclosure, on its eastern side there were still visible the traces of a round tower. When
quoting this description I. Marţian, in Repertoriu arheologic pentru Ardeal, Bistriţa, 1920, p. 35, talks of an
enclosure measuring 680 m in circumference.
especially considering that they appeared mostly along the southern wall, where we
already established the existence of the installation.
he northern side of the hypocaust room is planned like a 3 m long and 1.8 m
wide corridor, in which opens the door of the neighbouring room. he corridor is
delimited by two walls built like “boxes” (ig. 8-9), illed with earth and covered
with a mortar slab (containing a large amount of crushed brick) at a slightly higher
level than their preserved height. his slab was partially preserved in the proile
above the western “box” (ig. 4). On the wall of the opposite “box” we uncovered
in situ, 0.05 m deep, a large brick set on a layer of red mortar that contained the
same crushed bricks. Studying the proile we could see that the mortar slabs with
bricks set on top which covered the two “boxes” were about 0.75 m higher than the
bottom of the hypocaust. I couldn’t say if these “boxes” were some sort of platforms
higher than the loor of the room or whether they were actually connected with the
pavement above the hypocaust. If the second solution proves to be true, then the
corridor in the northern side of the room is nothing more than an arrangement of
the substructures.
What is certain is that the two “boxes” were raised (or reconstructed?) during
the building’ second stage of construction because one of their walls covers a small
portion of plaster on the northern side of the room. More than conirming the
existence of a second stage of construction, this observation also allows us to state
that the inner walls of the building were covered with a coating of mortar made
from ine sand and lime.
As for the other compartments of the building, we can only signal the poorly
preserved traces of an inner wall foundation, transversally orientated as reported to
the longer axis of the building, 4.8 m away from its western wall. his wall suggests
that in the western side of the house there was another set of two or three rooms,
maybe also a large central one (a peristyle?).
From the materials attributable to the construction uncovered by the excavations
irst of all we mention the iron nails and spikes, of variable sizes, from 0.06 m to
0.35 m long, and several iron clamps that seem to have belonged to the doors (ig.
12). In my opinion we should especially note the shapes, sizes and other peculiarities
of the bricks and roof tiles discovered among the ruins. With their help we could
specify certain workshops that were producing such items at the time in this part of
the Roman province. Otherwise, as many medieval monuments from the Land of
Haţeg use bricks or ceramic slabs on their cornices, portals, loors and even walls, an
extensive catalogue of the Roman construction materials found in this region would
help identify the spolia.
he imbrex fragments and the few whole ones discovered among the rubble are
of the same type, 0.44 m long, 0.18 m wide on the upper edge and 0.16 m on the
lower edge. he imbrices are 0.02 m thick and have the maximum height of the
curvature of 0.08 m. hey are not decorated but present on the upper side supericial
grooves from the wooden moulds where they were made (ig. 10).
he tegulae are rectangular and big, 0.52 m long, 0.38 m wide and 0.025 m thick.
he edges are erected, 0.02 m wide and 0.055-0.06 m high. For their joint ixation
in successive rows, the tiles lack the elevated edges in the upper side on a length of
0.05-0.06 m and in the lower side, on the back, present two similarly sized stubs.
he tegulae are decorated on the upper inferior side with three small concentric
semicircles (0.035 m radius) done in the crude paste13, or with a triangle traced with
two ingers (ig. 11).
An isolated discovery is a roof tile from the same type that was perforated on the
upper side, oriice done secondary that preserves an umbrella head rooing nail that
would have aixed it on the wooden skeleton of the roof (ig. 11). Since the other
roof tiles did not present such oriices, this one in particular seems to have been
repaired.
Among the brick fragments found in the rubble, apart from the ones of the
hypocaust pillars, we could distinguish some large, rectangular ones, 0.42 m long,
0.28 m wide and 0.05 m thick. On one of the sides they present an “S” shaped
ornament, with tight curls, traced in the crude paste with two ingers, resulting two
parallel lines (ig. 10). his type of brick seems to have been used for the pavements
inside the rooms.
B. he second building is about 40 m west of the irst one, their longer axis
being almost extensions of each other. Judging by the appearance of the terrain, this
building had a rectangular plan, with sides approximately 32 and 15 m long (ig. 2).
his building’s northern wall, uncovered in a trench (ig. 13), had 0.9 m wide
foundations, showing a construction technique that difers from the one employed
for the other building. he wall’s outer faces are made of river stones and large
quarry stones while the emplecton is made of tiny stones and a small quantity of
mortar. We couldn’t unveil the southern wall of this building as in Trench III it
was destroyed and spoiled down to the very last remains of foundation, but the
rubble that remains in its place attests its position and orientation. If, as I have
already alluded, the entire complex had an enclosure wall then this wall included
the southern side of building B. More to the point, in this case the building was
constructed against the enclosure, using it as one of its walls.
Since no trace of loor or pavement materials were found inside this building, I
believe it had served a domestic purpose, being probably used as a barn, tool shed or
stable. In contrast, the roof was altogether similar to the one of the other building, as
proven by the matching roof tiles (both imbrices and tegulae) that we found in large
amounts next to the walls and in the rubble.
Materials discovered during the excavation
A. Iron objects.
Among the objects of this category draws attention a large chain, made of two
elongated links and of a triangular loop with rounded corners, with a total length of
0.69 m (ig. 12). Such chains seem to be rare inds in Roman complexes and, because
of their unusual massiveness, were interpreted as “traction chains”14. Our piece was
discovered outside the larger building, on its eastern side.
An ornamental (?) fragmentary object is made of two iron rods with their ends
13 . A roof tile fragment with the same decor was discovered in a villa rustica near Aiud; I. Winkler - V.
Vasiliev - L. Chiţu - A. Borda, “Villa Rustica de la Aiud. Câteva observaţii privind villae-le rusticae din
Dacia Superior”, in Sargeţia, V, 1968, ig. 8/9.
14 . I. Winkler et al., op. cit., p. 72, ig. 12/2 and note 20. he author knows of three such pieces discovered in
the Province of Dacia. An identical piece was discovered in Pannonia, again in a villa rustica, according
to E. homas, Römische Villen in Pannonien, Budapesta, 1964, pl. LXXXVI
ixed together through hot tapping; the irst rod is straight while the second one
is winding, with four meanders (ig. 12). Its length is now of 0.31 m but it must
have been 0.42 m long, assuming that it was initially symmetrical. Based on traces
preserved on it, this item seems to have been made of three rods, the straight one
framed by two winding ones. It could belong to a window grille or to a door, since
it was discovered in the rubble inside the north-eastern room of the larger building.
Other than the nails, spikes and clamps we already talked about, we have also
found a fragmentary arrowhead with a simple tang and a socket; total length –
0.065 m (ig. 12).
B. Pottery
We found a large amount of ceramic fragments from vessels of diferent shapes
and sizes, especially inside and close to the larger building. A smaller amount
of such artefacts appeared inside the second building or in the Roman layer on
“Grindanu”. Unfortunately the fragments are rather small and because we were not
able to completely excavate the ruined buildings there is little chance of recovering
complete shapes or proiles. Such being the case we will make only some general
observations on the material and present a few characteristic pieces.
In the rubble inside the larger building, together with provincial Roman potsherds,
we also found several fragments of gray Dacian ware, wheel-thrown, among them
the rim of a fruit dish (ig. 14 a). he presence of Dacian ware in villae rusticae, also
attested in other places of the province15, seems to be almost a rule.
he Roman potsherds belong, with few exceptions, to vessels of common use.
he various types listed below appear in almost equal proportions: red pottery, ired
in an oxidation atmosphere; gray pottery, ired in a reduction atmosphere; reddish-
black pottery, ired in mixed atmospheres, or, more likely, in an imperfect technique.
Almost all the vessels were produced in local workshops, and a notable characteristic
is that in many cases the paste, tempered with sand and pebbles, is the same one as
for the bricks and roof tiles. Nonetheless, we should take notice that many of the
gray fragments, especially from bowls, and several red fragments were made from a
paste tempered with a lot of mica.
he ine ware is represented by several fragments of small vessels, of a homogeneous
paste, ired in an oxidation atmosphere, covered with a red slip. We also discovered
several fragments of ine, gray ware. he predominant shape of the luxury pottery
is the small shallow dish and the bowl, both with ring-shaped footing (Standring)
(ig. 15 a).
We found red pottery fragments of several amphorae with round section handles
and large supplies vessels. he middle-sized and small pots present a short neck
and have the rim highly thickened, splayed and blunted on the upper side (ig.
14 b, c, d). From the same ceramic category we found some fragments that were
decorated with incised lines made with a small wheel (ig. 14 p) and a large pot
lid with the edge opened into two bands that were united from place to place by
applying pressure with the ingers (ig. 15 c). Both decorative procedures are also to
be found on medieval pottery.
15 . O. Floca – M. Valea, “Villa rustica şi necropola daco-romană de la Cinciş”, in Acta Musei Napocensis, II,
1965, p. 163f, J. Winkler et al., op. cit., p. 72 and ig. 7.
We also found quite a large number of fragments from simple pot lids, with a
circular, hollow button on the upper side (ig. 15 b). heir diameters vary between
0.12 and 0.16 m. hey belong mostly to the category of reddish-black pottery.
Belonging to the category of gray pottery we found some fragments of pots
with handles, decorated on the shoulder with thick cannelures and “ribs” inside the
walls, but we especially found bowls. hese were perfectly circular, with about 0.2 m
bottom diameter and about 0.05 m high walls, slightly inclined toward the exterior;
the rim was either rounded and thickened inwardly (ig. 15 d-f, i, j), or widened
outwardly, with a straight upper edge; in some cases the rim presented two deep
cannelures (ig. 15 g, h). his inal type of rims is also found on several of the gray
pot fragments (ig. 14 h).
To put an end to the ceramic chapter, we point out that we could not ind any
chronological diferentiations that would correspond to the aforementioned stages
of construction and habitation of the larger building. he materials we found on the
ground level of the irst construction and in the layer of rubble from the destruction
of the inner walls are identical to the ones we found in the feature representing the
last stage of Roman habitation, namely a stratum of potsherds, animal bones and
charcoal, located above the rubble and covered with the layer of roof tiles.
C. Other materials
In this category we include several small fragments of glass vessels and two
lattened, circular pieces, perforated on the axis. he irst is made of clay, ired to a
red colour, of the same paste tempered with pebbles as some of the large common
pots. It presents rounded edges, a 0.085 m diameter and it is 0.03 m thick; the
perfectly circular oriice has a diameter of 0.015 m (ig. 12). his piece was found
inside the smaller building and it seems to have been used as a weight, maybe on a
vertical loom.
he second piece was discovered in the stratum of the last stage of Roman
habitation and it was made of a single slice cut from the root of a deer antler. he
central oriice, polished through long use has a vaguely triangular shape and a
diameter of 0.02 m (ig. 12). It was likely used to join together three diferent strings,
probably as part of a belt.
D. Osteological material
Although we couldn’t ind a lot of animal bones, I still want to present here
the identiied material16, important for the knowledge of the day to day life in a
villa rustica. he animal bones discovered on the bottom of the hypocaust and in
the rubble inside the larger building belong to several animals: domestic pigs (Sus
scrofa), at least two juvenile bovines (Bos taurus), one goat (Capra hircus) and perhaps
a sheep (Ovis aries). We also found several fragments of unidentiiable bird bones.
he only part of wildlife discovered is a deer antler (Cervus elaphus).
In the complex from the last stage of Roman habitation we found remains from
almost the same species: juvenile bovines and domestic pigs, sheep and several bird
bones.
16 . he identiication was made by my colleague A. Bolomey, to whom I thank here also.

Conclusions
At the end of our investigation we have covered the trenches in order to preserve
the ruins until such times when the whole Roman compound could be fully
excavated and preserved. As for the general conclusions, they are pretty reduced, as
beits the extent of our excavations.
here are no decisive arguments to place the Roman constructions on “Grindanu”
among province Dacia’s villae rusticae. But all the clues lead to this conclusion:
the dimensions, the particularities and placement of the buildings, the discovered
inventory, the lack of any kind of traces that could be related to a military unit and,
last but not least, the topography of the entire complex.
he ruins on “Grindanu” are at the edge of a great agricultural area, the most
fruitful in the region, encompassing several hundred hectares bordered by the rivers
Galbena and Râul Mare. here is no doubt that the terrain had the same agricultural
purpose during the Roman period. We do not know where the boundaries between
properties were at the time, but the closest Roman vestiges (except the ones signalled
across Râul Mare17), are 3 km away, on a high terrace near the western edge of Haţeg
City18. his signiies that the agricultural terrain administrated from the investigated
compound had a considerable expanse.
Judging by the number of buildings and the surface they occupy (surface which,
as shown, was probably delimited by an enclosure), the complex on “Grindanu”
seems to be the largest and most important villa rustica known so far in the Province
of Dacia19.
Only one coin allows us to date this complex more thoroughly, although it was
found outside the actual dig. We cannot really rely on it, but the date when it was
minted (between 201 and 210) coincides with other coins discovered in Dacian
villae rusticae, all of them indicating a period from the end of the second century
and the irst half of the third century20.
So it would seem that the compound near Haţeg is not an exception from what
we know of the lourishing period of villae rusticae in the province of Dacia.
As for the date when this complex ended, we could interpret the results provided
by the diggings in two ways. As shown, in the larger building we uncovered traces
of Roman habitation even after the partial downfall of the construction. his
would date the moment when the villa stopped fulilling its intended function, as
the administrative centre of a great farming area, sometime before the end of the
province, probably at the middle of the third century. We do not know if the last
traces of habitation are later than the date when the entire complex fell into ruin or
17 . I couldn’t identify the exact location, mentioned by Şt. Moldovan, op. cit., loc. cit. In Tabula Imperii Romani,
under Sântămăria-Orlea he speciies a “ländliche Siedlung” – vicus cum vestigiis, without a more speciic
location but the cited bibliography notes traces both on the left and on the right bank of Râul Mare.
18 . Identiication made in the ield in 1970 together with Gh. Lazin. I do not know if the “ländliche
Siedlung” – vicus cum vestigiis, from Tabula Imperii Romani under Haţeg was referring to this point or
to „Grindanu”. In any case, the Roman pipe noted in the Tabula is west of Haţeg; according to Anuarul
Comisiei Monumentelor Istorice. Transilvania, 1926-1928, p. 175.
19 . I. Winkler et al., op. cit., ig. 14 and the bibliography.
20 . Ibid. p. 80. he coins we have uncovered in the partially excavated villa rustica near the church in Strei-
Călan, minted in a period from Antoninus Pius to Caracalla-Elagabalus, are from the same period. he
results form Strei-Călan are waiting to be published.
if the situation is limited to the partially investigated building, therefore the villa
rustica actually functioning as such until the last years of the Province. he answer
will be provided only by the methodical investigation of the entire complex.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – he area where the rivers Galbena and Râul Mare join waters, with the „Grindanu”
site.
Fig. 2 – he plan of the “Grindanu” excavations.
Fig. 3 – Denarius from Septimus Severus.
Fig. 4 – Stratigraphic sequences in the “Grindanu” excavations: A. he western side of S II; B.
Part of the northern side of S I.
a) Sterile soil. b) Light brown soil. c) Backill with earth and rocks. d) Brown earth with a
lot of mortar. e) Mortar plaque. f ) Mortar loor. g) Stone pavement. h) Roman age strata. i)
Mortar plaque with crumbled brick. j) Rubble. k) Layer of roof tiles. j) Chestnut black soil.
m) Topsoil.
Fig. 5 – Pottery shards uncovered in the Bronze Age strata.
Fig. 6 – he uncovered area of the large, hypocaust building.
a) Exterior wall. b) Mortar loor. c) Stone pavement. d) Pit. e) Irregularities of the loor. f )
Interior wall belonging to phase I. g) Interior wall belonging to phase II.
Fig. 7 – he eastern side of the large building, brought out in the open.
Fig. 8 – he masonry “box” in S II a.
Fig. 9 – he masonry “box” and the hypocaust pillars in S II.
Fig. 10 – Concave roof tile, tegulae mammatae and (pavement?) bricks.
Fig. 11 – Flat roof tiles found in the rubble of the large building.
Fig. 12 – Iron objects, clay weight and an item made of deer antler.
Fig. 13 – he northern wall of the small building, as it appeared in the excavation.
Fig. 14 – Pottery found the villa rustica near Haţeg.
Fig. 15 – Pottery found the villa rustica near Haţeg.
oBSeRVaŢii PRiVind
ZiduRile cu MoRtaR din
cetăŢile dacice HunedoRene * 3.
D eschiderea discuţiei pe marginea unor încheieri acceptate anterior şi învestite
cu autoritatea ce decurge din includerea lor în lucrările de sinteză, nu face
parte nici dintre cele mai uşoare şi nici dintre cele mai atrăgătoare acte ale cercetării
istorice. Dar posibilitatea de a ne apropia, pe această cale, de o mai bună şi mai
exactă cunoaştere a documentelor trecutului şi, mai ales, de a contribui la înlăturarea
unor judecăţi care, prin lipsa lor de temei, pot ajunge să frâneze progresul cercetării,
justiică totuşi o asemenea întreprindere.
Cercetările arheologice întreprinse cu aproape trei decenii în urmă la cetatea
dacică de la Piatra Roşie au dus la descoperirea unui zid construit din pietre legate
cu mortar. Este vorba de o porţiune din zidul care mărgineşte spre est incinta
exterioară a cetăţii. În porţiunea de cca. 15 m lungime în care s-a constatat folosirea
mortarului, zidul are o grosime de 1,80 m şi este construit din blocuri mici de piatră
cioplită. Ni se pare important de subliniat că acelaşi zid, în porţiunile în care nu s-a
constatat folosirea mortarului, are o grosime sensibil mai mare1.
Până la apariţia acestui zid, exista un consens asupra faptului că dacii nu au folosit
mortarul pentru ridicarea zidurilor de cetăţi, consens întărit prin dovedirea originii
medievale a unor ziduri de cetate legate cu mortar atribuite anterior epocii dacice2.
Desigur că din această cauză, acceptând în urma analizelor de laborator realitatea
existenţei mortarului3, învăţatul clujan înclină să considere situaţia ca excepţională,
datând totodată zidul către sfârşitul existenţei statului dac4.
Câţiva ani mai târziu şi tot în părţile hunedorene, la o altă cetate dacică, a fost
descoperit un alt zid de piatră legată cu mortar. Este vorba de cetatea de la Băniţa-
Dealul Bolii situată, după cum se ştie, la ieşirea sudică a pasului Merişor-Băniţa,
trecătoare ce asigură legătura dintre Ţara Haţegului şi depresiunea de la izvoarele
Jiurilor. Chiar dacă cercetările de la Băniţa încă nu au fost pe larg sau exhaustiv
1. C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roșie, Bucureşti, 1954, p. 61-63.
2. Vezi în acest sens, printre altele, situaţia de la Jigodin-Miercurea Ciuc: M. Macrea şi colab., în Studii și
Cercetări de Istorie Veche, II, 1, 1951, p. 307 şi urm.
3. Într-un prim raport de săpături, s-a opinat pentru explicarea mortarului ca iind un conglomerat provocat
de agenţii naturali (Studii și Cercetări de Istorie Veche, I, 1, 1950, p. 146 şi nota), pentru ca în urma analizei
din laboratorul de petrograie al Universităţii din Cluj, să se precizeze caracterul de mortar al liantului
(C. Daicoviciu, op. cit., p. 62: cf. şi Istoria României, vol. I, 1960, p. 321). În această situaţie, surprinde
părerea lui H. Daicoviciu, Dacii de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972, p. 133, după care la zidul
respectiv, contrar părerilor exprimate anterior, mortarul nu a fost deloc folosit.
4. C. Daicoviciu, op. cit, p. 63. şi H. Daicoviciu, op. cit., loc. cit., datează zidul în preajma războaielor daco-
romane, considerându-l ridicat în grabă.
* Sargetia, XIII, 1977, p. 277-284
74 oBsERVAŢII PRIVIND ZIDURILE CU MoRTAR DIN CETĂŢILE DACICE HUNEDoRENE
valoriicate, datele publicate şi puse astfel în circulaţie5 sunt totuşi suiciente pentru
a şti că şi aici, ca şi la Piatra Roşie, zidul legat cu mortar delimitează o incintă
exterioară. Lung de peste 60 m şi gros de 0,85-0,95 m, zidul legat cu mortar pare a i
avut la cele două extremităţi câte un turn de lemn. La fel ca şi la cetatea de la Piatra
Roşie, cercetările de la Băniţa au stabilit că în zidul legat cu mortar au fost folosite
şi spolii, pietre făţuite provenind de la construcţii mai vechi6.
În ceea ce ne priveşte, în încercarea veche de câţiva ani de a face inventarul
fortiicaţiilor medievale din Ţara Haţegului şi de a desluşi semniicaţia istorică a
acestora7, am lăsat în afara atenţiei noastre zidurile legate cu mortar de la cetăţile
dacice. Cercetări întreprinse ulterior la faţa locului şi analiza unor materiale
arheologice, inedite sau publicate, provenind de la Băniţa şi Piatra Roşie, justiică
atenţia acordată de medievist acestor obiective.
Zidul legat cu mortar din cetatea dacică de la Băniţa, vizibil azi la suprafaţa
terenului doar pe o lungime de câţiva metri şi păstrat pe o înălţime care ajunge până
la 1,5 m, se ală într-o stare de conservare foarte precară ce împiedică reconstituirea
sigură a aspectului paramentelor sale. Se poate totuşi spune că, în porţiunea vizibilă,
el a fost construit din piatră de carieră de mărime mijlocie, provenind din coasta
muntelui pe care se ală. Pentru cel familiarizat cu arhitectura militară medievală
transilvăneană şi în mod special pentru cine a văzut cetăţile medievale din Ţara
Haţegului, frapează de la bun început asemănarea dintre zidurile acestora din urmă
şi zidul legat cu mortar de la Băniţa. Nici din punctul de vedere al consistenţei şi
compoziţiei mortarului, făcut din nisip şi var, şi nici din acela al modului de a pune
piatra în operă, nu pot i stabilite deosebiri notabile între zidurile medievale şi zidul
presupus a i din epoca dacică.
Pe de altă parte, în patrimoniul Muzeului din Deva se ală mai multe fragmente
ceramice care provin de la cercetările efectuate în cetatea de la Băniţa8 (pl. II). Stadiul
la care se ala în urmă cu 15 ani cunoaşterea ceramicei medievale transilvănene
explică cum a fost posibil ca aceste materiale să nu atragă atenţia la data descoperirii
lor. Este vorba de fragmente de buză sau de umăr de la oale modelate pe roata
de mână cu învârtire rapidă sau chiar pe roata de picior, dintr-o pastă destul de
omogenă în care s-a folosit ca degresant nisipul, decorate cu caneluri simple sau
cu succesiuni de linii în val. Aceste fragmente datează din secolele XIII-XIV, mai
probabil din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi începutul secolului următor.
Descoperirea acestor materiale în cetatea de la Băniţa dovedeşte că locul a fost
folosit şi în epoca mai sus precizată. Dar în acest caz, se pune justiicata întrebare
dacă zidul legat cu mortar nu reprezintă cumva urmarea folosirii în secolele XIII-
XIV a cetăţii dacice ruinate. Din simpla examinare a zidului de la Băniţa dar şi din
luarea în considerare a unor analogii9, suntem înclinaţi să răspundem airmativ.
5. Oct. Floca, Cetatea dacică de la Băniţa, în M. Macrea – Oct. Floca – N. Lupu – I. Berciu, Cetăţi dacice din
sudul Transilvaniei, Bucureşti, 1966, p. 26-27.
6. Ibidem; C. Daicoviciu, op. cit., p. 63.
7. R. Popa, „Cetăţile medievale din Ţara Haţegului”, în Buletinul Monumentelor Istorice, XLI, nr. 3, 1972, p.
54 şi urm.; Idem, „Über die Burgen der Terra Hatzeg”, în Dacia, N.S., XVI, 1972, p. 243 şi urm.
8. Fragmentele au numerele de inventar: 14.081, 14.122, 14.846, 14.971, 15.250, şi 15.460. Mulţumim şi
aici directorului Muzeului din Deva, dr. Mircea Valea, care ne-a permis studierea şi publicarea acestor
materiale.
9. Dintre numeroasele cetăţi dacice refolosite ca fortiicaţii la începuturile evului mediu, amintim aici, alături
de Jigodin-Miercurea Ciuc (vezi mai sus nota 2) pe aceea de la Bâtca Doamnei-Piatra Neamţ (A. Niţu şi
colab., în Materiale,VI, 1959, p. 356-366; N. Gostar, Cetăţi dacice din Moldova, Bucureşti, 1969, p. 11-12)
unde reamenajarea fortiicaţiei pare a i fost făcută fără construirea unor ziduri legate cu mortar.
oBsERVAŢII PRIVIND ZIDURILE CU MoRTAR DIN CETĂŢILE DACICE HUNEDoRENE 75
Porţiunea de zid cu legătură de mortar ce delimitează incinta exterioară a cetăţii

Piatra Roşie, nu poate i văzută deasupra solului. De pe traseul ei pot i însă recoltate
fragmente de mortar a căror examinare întăreşte concluziile analizei de laborator10.
Dar şi la Piatra Roşie, ca şi la Băniţa, au apărut cu prilejul cercetărilor arheologice
materiale medievale.Unele dintre acestea au fost consemnate ca atare în volumul mono-
graic dedicat monumentului,
precizate ca datând „foarte
probabil din epocă prefeudală”
sau „de la începutul epocii
feudale” iar prezenţa lor pe
cetate a fost explicată prin
aducerea ceramicii de către
păstori11.
Faptul că la Piatra
Roşie s-a descoperit numai
ceramică feudală timpurie, nu
şi fragmente mai târzii, din
secolele XIV-XVIII, trezeşte
de la bun început îndoiala
asupra aducerii ei de către
păstori în mod accidental, ie şi
numai pentru faptul că păstori
au trecut pe acolo în toate
timpurile. Este regretabil că,
în afara informaţiilor privind
repartizarea topograică a
descoperirilor de ceramică
medievală, nu dispunem şi de
precizări privind raporturile
stratigraice în care au apărut
respectivele materiale12. Pe
de altă parte, în planşele cu
ceramică din volumul mono-
graic amintit, se mai ală şi
alte fragmente care, cu toată
diicultatea aprecierii unor
astfel de materiale doar după Fig. 1.
desene, par a aparţine tot epocii feudale timpurii, databile deci cel mai târziu la Ţara Haţegului
începutul secolului al XIV-lea13. Desigur că, în această ordine de idei, şi unele piese cu localităţile
şi punctele
din metal, în special de ier, al căror caracter dacic nu este asigurat de trăsături
amintite în
tipologice speciice, ar putea aparţine eventual locuirii de la începuturile evului text
10 . Am putut culege asemenea fragmente în cercetările de teren efectuate acolo în anul 1975.
11 . C. Daicoviciu, op. cit. p. 101-102 şi pl. XVIII/16-18.
12 . Ibidem: „pe platoul superior la sud de incintă” şi „în turnul B”, indicaţii mult prea sumare pentru aprecierea
condiţiilor de descoperire.
13 . Vezi de exemplu, C. Daicoviciu, op. cit., pl. XX/7, 10, 13.
mediu, locuire care ni se pare în afara oricărei îndoieli şi în cetatea dacică de la

Piatra Roşie.
Există deci, în lumina celor spuse până aici, toate motivele pentru ca să ne îndoim
de caracterul dacic al zidurilor legate cu mortar din cetăţile de la Piatra Roşie şi
Băniţa. De vreme ce materialele descoperite atestă în amândouă cetăţile o locuire
feudală timpurie ce pare a nu i depăşit în timp începutul secolului al XIV-lea, este
iresc ca să nu considerăm această locuire ca accidentală sau ca având un caracter
civil-păstoresc deoarece însăşi condiţiile terenului, vârfurile de munte pe care se ală
cetăţile respective şi prezenţa la
acea vreme a zidurilor dacice rui-
nate, a valurilor sau a terasărilor,
confereau implicit aşezărilor
de acolo un caracter fortiicat
sau militar. Este în logica
reconstituirilor istorice ca, până
la apariţia unor probe contrarii,
zidurile legate cu mortar despre
care a fost vorba să ie interpretate
drept adăogiri sau refaceri din
epocă medievală, prilejuite de
refolosirea cetăţilor dacice.
Făcând un pas mai departe
şi folosind informaţiile, atâtea
câte le avem, din izvoarele scrise
referitoare la condiţiile istoriei
Ţării Haţegului în secolele
XIII-XIV, putem chiar avansa,
desigur doar cu titlu de ipoteză, o
explicaţie privind rosturile celor
două fortiicaţii medievale rezultate de pe urma refolosirii cetăţilor dacice. Aceste
Fig. 2.
Fragmente
rosturi par a i diferite de la un obiectiv la celălalt, deoarece cu totul diferită este şi
ceramice amplasarea lor în cuprinsul zonei.
medievale Cetatea de la Băniţa-Dealul Bolii, situată în gura unei trecători ce pare să i
(sec. XIII -XIV) reprezentat principala cale de legătură dintre sud-vestul transilvănean şi Oltenia14,
descoperite în
cetatea dacică
trebuie să i fost refolosită în epoca medievală pentru apărarea acestei trecători. Ipoteza
de la Băniţa cea mai plauzibilă este deci aceea că reamenajarea şi refolosirea cetăţii oglindesc
o acţiune a reprezentantului local al coroanei maghiare, destinată preîntâmpinării
unui pericol venit dinspre sud. Evenimentele din a doua jumătate a secolului al XIII-
lea, când regatul arpadian a reuşit să smulgă Ţara Haţegului din zona de autoritate
a voievodatului oltenesc îniinţând pentru aceasta, pentru un timp, un „comitat al
Haţegului”, justiică plasarea la Băniţa a unei garnizoane permanente ţinând de
cetatea regală de la Haţeg15. Toate ştirile de care dispunem ne îndreaptă atenţia
14 . Pasul Merişor-Băniţa se continuă spre sud cu pasul Vâlcanului prin care se ajunge la Schela, la nord
de Târgu-Jiu. Următoarea trecătoare situată spre est, legând sudul Transilvaniei de partea răsăriteană a
Olteniei, se ală între izvoarele Sebeşului şi Novaci.
15 . Pentru comitatul Haţegului de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi cetatea regală de la Haţeg, vezi R. Popa,
„Cetăţile din Ţara Haţegului”, p. 55-56 şi Idem, „Structures socio-politiques roumaines au sud de la
Transylvanie aux commencements du Moyen Âge”, în Revue Roumaine d'Histoire, XIV, 1975, nr. 2, p. 299.
oBsERVAŢII PRIVIND ZIDURILE CU MoRTAR DIN CETĂŢILE DACICE HUNEDoRENE 77
asupra deceniului al VIII-lea al veacului numit, deceniu în care se plasează atestarea

demnităţii de comite al Haţegului în titulatura unui mare dregător regal16 şi în care
a avut loc revolta voievodului Litovoi cu scopul uniicării voievodatelor româneşti de
la sud de Carpaţi şi scuturării suzeranităţii maghiare, urmată de campania militară
condusă de magistrul Gheorghe Baksa de pe urma căreia şi-a pierdut viaţa voievodul
Litovoi17. Este important de subliniat că materialele medievale descoperite la Băniţa
sprijină o asemenea datare şi, prin urmare, întăresc ipoteza noastră.
Cu totul alta este situaţia topograică a cetăţii Piatra Roşie. În secolul I e.n.
ea controla şi apăra accesul pe un drum important, drumul care ducea din valea
inferioară a Streiului, urcând de-a lungul Văii Luncanilor, spre inima şi capitala
de la Sarmizegetusa a statului dac18. Dar la începuturile evului mediu şi în epocă
medievală, pe aici nu treceau drumuri pentru a căror supraveghere sau apărare să se
justiice reamenajarea cetăţii dacice şi instalarea în ea a unei garnizoane permanente
şi costisitoare. Năvălitori străini nu veneau peste creste de munte iar localnicii, buni
cunoscători ai zonei, puteau lesne face ineicientă o ipotetică garnizoană instalată
acolo împotriva lor, folosind un alt drum de creastă sau o vale învecinată pe care să
treacă peste munte înspre părţile Hunedoarei sau spre Mureş.
În funcţie de raporturile din secolele XIII-XIV, singura justiicare pentru
eventuala prezenţă în cetatea dacică de la Piatra Roşie a unei garnizoane depinzând
de autoritatea regală ar putea i existenţa în această zonă muntoasă a unui mare
număr de aşezări româneşti, cătune şi gospodării izolate, pentru a căror supraveghere
şi ţinere sub ascultare să se i adoptat o asemenea soluţie. Dar chiar dacă este de
presupus că şi la începuturile Evului Mediu, la fel ca şi astăzi, zona muntoasă din
sudul Hunedoarei era intens locuită de români până la o altitudine de 1000-1200
m, o garnizoană instalată la Piatra Roşie ar i avut o rază de acţiune foarte limitată
teritorial. Pentru supravegherea de către autorităţile regatului a unei astfel de
locuiri, ar i trebuit împânziţi cu fortiicaţii şi garnizoane toţi munţii, soluţie desigur
imposibilă în condiţiile de atunci.
Situaţia topograică a cetăţii Piatra Roşie în raport cu drumurile, cu satele şi cu
centrele de organizare social-politică ale Ţării Haţegului de la începuturile evului
mediu, îndreptăţesc să punem reamenajarea şi refolosirea ei în legătură cu societatea
românească haţegană. Pledează în acest sens şi materialele medievale descoperite
acolo cu prilejul săpăturilor, materiale printre care se ală şi un fragment ceramic
databil în secolele IX-X19 alături de altele ceva mai târzii. Până la eventuala reluare
a cercetărilor de la Piatra Roşie, nu putem preciza în ce anume a constat refolosirea
cetăţii dacice, dacă s-a refăcut doar o porţiune a zidului incintei exterioare, dacă
există urme ale unor construcţii de lemn în incinta principală care să dateze din
epocă medievală sau dacă anumite ziduri sau construcţii dacice au fost refolosite,
poate pentru o locuinţă fortiicată, transformând astfel cetatea dacică ruinată într-o
cetăţuie de refugiu medievală.
Dispunem în schimb de câteva informaţii documentare ce atestă prezenţa pe
Valea Luncanilor, înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, a unei familii importante
de cnezi români, care stăpâneau aici cel puţin două dacă nu trei sate, Chitidul de Jos
16 . R. Popa, „Über die Burgen ...”, p. 244.
17 . Ibidem.
18 . C. Daicoviciu, op. cit., p. 31 şi passim; H. Daicoviciu, op. cit., p. 133.
19 . C. Daicoviciu, op. cit, pl. XVIII/16, fragment decorat cu fascicol de linii trasate cu pieptenul pe umărul
oalei.
(actualul Chitid), Chitidul de Sus (probabil actualul Boşorod) şi Ocolişul (Mic?)20.

Am încercat cu alt prilej să arătăm că cneazul cu numele de Cândea de pe Valea
Luncanilor este unul dintre personajele cunoscute documentar în puternica şi
importanta familie cnezială românească a cândeştilor din Râu de Mori21. În acest fel,
refolosirea în epocă medievală a cetăţii dacice de la Piatra Roşie ar duce la apariţia
pe harta Ţării Haţegului a unei alte fortiicaţii româneşti cu funcţiunea de cetate
de refugiu, asemănătoare celei pe care au avut-o cetăţuile de la Răchitova, Râu de
Mori-Suseni sau Mălăieşti22.
Nu putem încheia fără a sublinia, încă odată, caracterul de ipoteză de lucru pe
care îl au observaţiile noastre. Un răspuns deinitiv îl vor da doar săpături care să
precizeze poziţia stratigraică în care se găsesc materialele medievale de la cetăţile
Băniţa şi Piatra Roşie. Dar şi până atunci, există suiciente temeiuri pentru a pune
sub semnul întrebării caracterul dacic al zidurilor legate cu mortar care se ală în
cuprinsul celor două cetăţi.
20 . R. Popa, „O spadă medievală din valea Streiului şi câteva consideraţii istorice legate de ea”, în Sargeţia,
IX, 1972, p. 78-79; pe larg: Idem, „Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des 11.-14.
Jahrhunderts im Süden Transilvaniens”, în Dacia, N.S., XX, 1976, p. 39-40.
21 . Ibidem, p. 42.
22 . R. Popa, „Über die Burgen ...”, p. 249 şi urm.
coMMentS on tHe
MoRtaR WallS oF HunedoaRa’S
dacian FoRtReSSeS * 3.
A discussion on a subject with conclusions already accepted and included in
synthesis papers is not one of the easiest or most attractive endeavours of
historical research. But such an approach is justiiable if we look to improve our
knowledge and understanding of the past, and especially if we thus aid in abolishing
some prejudiced ideas that, by their lack of fundament would otherwise prevent the
research progress.
he archaeological investigations done almost three decades ago in the Dacian
fortress of Piatra Roşie have led to the discovery of a wall made of stones bound
with mortar. It is a 15 m portion of the wall that closes eastward the fortress’ outer
enclosure. he wall fragment that uses mortar is 1.8 m thick and is built of small
carved stone blocks. It is worth mentioning that in the portions where the builders
did not use mortar the wall is sensibly thicker1.
Until the discovery of this wall, all scientists agreed that the Dacians did not
use mortar to erect their fortresses. Furthermore, this consensus was sanctioned by
the fact that previously thought Dacian walls with mortar proved to be medieval2.
Finally accepting the reality of the mortar used for the wall at Piatra Roşie3, after
samples of it were analyzed in a laboratory, my esteemed colleague from Cluj thinks
this situation is an exceptional one and dates the wall at the end of the existence of
the Dacian state4.
Several years later, still in Hunedoara area, yet another wall with mortar was
discovered in a diferent Dacian fortress. he fortress is in Băniţa-Dealul Bolii,
placed at the southern exit of the Merişor-Băniţa Pass, which connects the Land of
Haţeg with the depression of the Jiu headwaters. he results provided by the Băniţa
investigations are not completely in print yet but the published data5 is suicient
1. C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Bucureşti, 1954, p. 61-63.

2. See, among others, the situation at Jigodin-Miercurea Ciuc: M. Macrea et al., in Studii și Cercetări de
Istorie Veche, II, 1, 1951, p. 307 and following.
3. In a irst excavations report the mortar was explained as a conglomerate produced by natural agents
(Studii și Cercetări de Istorie Veche, I, 1, 1950, p. 146 and note), afterward the mortar was analyzed by the
Petrographic Laboratory of the Cluj University and proven as such (C. Daicoviciu, op. cit., p. 62: also
Istoria României, vol. I, 1960, p. 321). In this case H. Daicoviciu’s opinion is surprising in Dacii de la
Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972, p. 133. He states here that the wall, contrary to earlier expressed
opinions, never had mortar.
4. C. Daicoviciu, op. cit, p. 63 and H. Daicoviciu, op. cit., loc. cit., date the wall around the Roman-Dacian
wars and consider it as hurriedly built.
5. Oct. Floca, “Cetatea dacică de la Băniţa”, in M. Macrea – Oct. Floca – N. Lupu – I. Berciu, Cetăţi dacice
din sudul Transilvaniei, Bucureşti, 1966, p. 26-27.
* Sargetia, XIII, 1977, p. 277-284

80 CoMMENTs oN THE MoRTAR WALLs oF HUNEDoARA’s DACIAN FoRTREssEs
to let us know that here also, as is the case at Piatra Roşie, the mortar wall delimits
an outer enclosure. he wall, over 60 m long and 0.85-0.9 m thick, seems to have
had wooden towers at each of the two extremities. As in Piatra Roşie, the Băniţa
investigation proves that spolia – processed stones from older buildings – were used
while erecting the mortar wall6.
In my earlier efort to describe the medieval fortresses of the Land of Haţeg
and clarify their historical signiicance7, I did not approach the mortar walls of the
Dacian fortresses. My attention as a medievalist toward this problem was roused
later on by investigations conducted on the site and after analyzing some novelty or
published artefacts from Băniţa and Piatra Roşie.
he mortar wall of Băniţa is visible today above the ground for only several meters
and preserved up to 1.5 m high. Its state of conservation is precarious, therefore an
accurate reconstitution of its paraments is almost impossible. Still, it can be stated,
on account of the still distinguishable part, that the wall was built of mid-sized local
quarry stone extracted from the side of the same mountain. For someone familiar
with the medieval military Transylvanian architecture and especially for someone
who had seen the medieval fortresses of the Land of Haţeg it is striking how alike
are the medieval walls with the mortar wall of Băniţa. Taking into account the
consistency and composition of the mortar as well as how the stones were placed
into the wall, one cannot establish notable diferences between the medieval walls
and the one assumed to be Dacian.
On the other hand, the Museum in Deva holds in custody several pottery shards
discovered in the fortress of Băniţa8 (ig. 2). Considering the stage of research in
studying medieval Transylvanian pottery ifteen years ago, it is understandable that
these ceramic fragments did not attract anyone’s attention at the time of discovery.
here are rim and shoulder fragments of pots thrown on hand or even foot powered
fast wheels. he paste is homogenous, tempered with sand, and the decoration
consisted of simple grooves or successions of waving lines. hese pot fragments date
from the thirteenth to the fourteenth centuries, more speciically from the end of
the thirteenth century and the beginning of the next one.
he discovery of the aforementioned fragments proves that the fortress in
Băniţa was used in that period. In this case, a very justiied question is whether the
mortar wall exists due to the reclamation of the ruined Dacian fortresses during the
thirteenth and the fourteenth centuries. By simply examining the wall in Băniţa, but
also by considering some analogies9, I am inclined to say yes.
he wall fragment that delimits the outer enclosure of the fortress in Piatra
Roşie cannot be seen above ground but along its trail we could collect some
fragments of mortar whose examination conirms the conclusions of the laboratory
6. Ibid., C. Daicoviciu, op. cit., p. 63.

7. R. Popa, “Cetăţile medievale din Ţara Haţegului”, in Buletinul Monumentelor Istorice, XLI, nr. 3, 1972, p.
54f.; Idem, “Über die Burgen der Terra Hatzeg”, in Dacia, N.S., XVI, 1972, p. 243f.
8. he shards have the following inventory numbers: 14.081, 14.122, 14.846, 14.971, 15.250 and 15.460. I
would like to thank here also the manager of the Deva Museum, Dr. Mircea Valea, who allowed me to
study and publish the materials.
9. Among numerous Dacian fortresses re-used as fortiications at the beginning of the Middle Ages we
would mention here, alongside Jigodin-Miercurea Ciuc (see note 2), the one at Bâtca Doamnei-Piatra
Neamţ (A. Niţu et alii, in Materiale,VI, 1959, p. 356-366; N. Gostar, Cetăţi dacice din Moldova, Bucureşti,
1969, p. 11-12) where the remodelling seems to have been made without using mortar.
CoMMENTs oN THE MoRTAR WALLs oF HUNEDoARA’s DACIAN FoRTREssEs 81
analysis10. But, just as at Băniţa, some medieval materials were uncovered during
the archaeological excavations in Piatra Roşie. Some of them were recorded in the
monograph dedicated to the monument, dated “very likely from the pre-feudal era”
or “from the beginning of the feudal era” and their presence in the fortress was
explained by the fact that they were brought here by shepherds11.
he fact that the pottery from Piatra Roşie dates only from the Early Middle
Ages and never later, from the fourteenth to the eighteenth centuries, makes me
doubt that it was brought accidentally by shepherds as shepherds have used this
route during all epochs. Unfortunately, even though we are told the topographic
repartition of the medieval pottery, the stratigraphic conditions of their discovery are
not speciied12. On the other hand, among the drawings of pottery in the mentioned
monograph there are some sherds that seem to date from the Middle Ages as well,
dating at the latest at the beginning of the fourteenth century, though is diicult
to appreciate such materials only from drawings13. Following this train of thought,
it is very possible that some of the metallic objects, especially the iron ones whose
Dacian character is not sustained by speciic typological traits, could actually belong
to the medieval habitation that seems a certainty in the former Dacian fortress of
Piatra Roşie.
In the light of all that was said here, we have all the reasons to doubt that the
mortar walls of Piatra Roşie and Băniţa are Dacian. Since the uncovered materials
attest an early medieval habitation in both fortresses, presence that seems to end at
the beginning of the fourteenth century, we have no reason to suspect an accidental
habitation or a shepherding settlement because the condition of the terrain, the
mountain peaks where the fortresses were built, the presence of the ruined Dacian
walls, of the earthen ramparts and the terraces would implicitly give to any settlement
in the respective locations a fortiied or military character. It is historically logical
to consider the mortar walls as additions or restorations made during the medieval
resettlement of the Dacian fortresses, at least until some further archaeological
investigations may provide some contrary evidence.
Taking things a step further and using bits of information, scarce as they are, from
written sources concerning the history of the Land of Haţeg during the thirteenth
and fourteenth centuries, we could even advance a hypothesis on the purpose of
these two medieval fortiications, re-used ruined Dacian fortresses. hey seemed
to have had diferent functions since their layout in the surrounding area is also
diferent.
he fortress in Băniţa-Dealul Bolii, located at the end of a pass that seems to
have represented the main route between south-western Transylvania and Oltenia14,
must have been used during the Middle Ages to defend the aforementioned gap.
hus the most plausible hypothesis is that the fortress was refurnished and re-used
10 . I was able to ind such fragments during the 1975 area survey.
11 . C. Daicoviciu, op. cit., p. 101-102 and pl. XVIII/16-18.
12 . Ibid. “on the upper plateau, south of the enclosure” and “in tower B”. hese indications are too vague to
properly attest the conditions of the discoveries.
13 . See for example C. Daicoviciu, op. cit., pl. XX/7, 10, 13.
14 . he Merişor-Băniţa Pass is continued southward by the Vâlcan Pass which leads to Schela, north of
Târgu-Jiu. he next pass to the east that connects southern Transylvania to the eastern side of Oltenia is
between the Sebeş headwaters and Novaci.
82 CoMMENTs oN THE MoRTAR WALLs oF HUNEDoARA’s DACIAN FoRTREssEs
by a local representative of the Hungarian Crown against some danger coming

from the south. his its with the events of the second half of the thirteenth century,
when the Arpadian Kingdom managed to take out the Land of Hațeg from the
authority of the voivode of Oltenia. To this purpose the Kingdom organized a
temporary “county of Haţeg” that justify the presence in Băniţa of a permanent
garrison commanded from the royal fortress of Haţeg15. he available evidence
points toward the eighth decade of the thirteenth century when a grand oicial of
the Court is mentioned with the “count of Haţeg” title16 and when Voivode Litovoi
rebelled, attempting to unify the Romanian lands south of the Carpathians and
free himself from the Hungarian suzerainty. It followed in short succession the
military campaign led by Magister Georgius Baksa, ended with Litovoi’s demise17.
It is important to remember that the archaeological materials uncovered in Băniţa
endorse such a dating and therefore support our hypothesis.
he fortress of Piatra Roşie presents a very diferent topographical situation.
During the irst century A.D. it controlled a very important route: from the lower
Strei Valley, along the Valley of Luncani, toward Sarmizegetusa, the heart and
capital of the Dacian Kingdom18. But during the early or middle phases of the
medieval period there were no important roads here whose supervision or protection
could justify the restoration of the Dacian fortress or the need for a permanent,
costly garrison. Foreign invaders wouldn’t attack over mountain peaks and the local
population, knowing the area very well, would easily turn a garrison useless by using
another ridge road during their travels to the lands of Hunedoara or the Mureş valley.
According to what documents tell us about the thirteenth and the fourteenth
centuries, there would be only one reason for installing a garrison dependant on
the king’s authority in the former Dacian fortress of Piatra Roşie: the existence in
this mountainous area of a large number of Romanian dwelling places, hamlets or
secluded households that needed to be supervised and controlled. Even if we assume
that at the beginning of the Middle Ages, just like today, the mountainous area
south of Hunedoara was densely inhabited by Romanians up to an altitude of 1000-
1200 m, a garrison in Piatra Roşie would have had a very territorially limited action
range. For such a type of habitation to be supervised by the kingdom’s authorities,
all the mountains would have had to be covered in fortresses and garrisons, which
of course would have been impossible at the time.
he topographical situation of Piatra Roşie fortress at the beginning of the
Middle Ages, its relation with the roads, villages and socio-political power centres
of the Land of Haţeg, entitle us to connect its remodelling and re-usage with the
Romanian society of Haţeg. his hypothesis is supported by the medieval artefacts
discovered during the excavations, among which a pottery fragment datable during
the ninth or tenth centuries19 and several later ones. Until further investigations will
15 . For the Haţeg county at the end of the thirteenth century and the royal fortress in Haţeg, see R. Popa,
“Cetăţile din Ţara Haţegului”, p. 55-56 and Idem, “Structures sociopolitiques roumaines au sud de la
Transylvanie aux commencements du Moyen Âge”, in Revue Roumaine d'Histoire, XIV, 1975, nr. 2, p. 299.
16 . R. Popa, “Über die Burgen...”, p. 244.
17 . Ibid.
18 . C. Daicoviciu, op. cit., p. 31 and passim; H. Daicoviciu, op. cit., p. 133.
19 . C. Daicoviciu, op. cit, pl. XVIII/16, fragment decorated with a fascicle of lines traced with a comb on the
shoulder of the pot.
CoMMENTs oN THE MoRTAR WALLs oF HUNEDoARA’s DACIAN FoRTREssEs 83
eventually take place at Piatra Roşie we cannot determine how the former Dacian
fortress was re-used, whether only a portion of the outer wall was reconstructed,
whether there are traces of wooden buildings in the main enclosure that would date
from the Middle Ages or whether certain Dacian walls or buildings were re-used
during the Middle Ages, maybe for a fortiied residence, thus transforming the
ruined Dacian fortress into a medieval refuge fortress.
Instead we do have several documents that speak of the presence in the valley
of Luncani, since before the middle fourteenth century, of an important Romanian
kneaz family who ruled over at least two or even three villages: Chitidul de Jos
(currently Chitid), Chitidul de Sus (probably currently named Boşorod) and Ocolişul
(Mic?)20. I have tried elsewhere to demonstrate that the kneaz named Cândea of
Valea Luncanilor is one of the documented members of the powerful and important
kneaz family Cânde of Râu de Mori21. If the former Dacian fortress of Piatra Roşie
was indeed re-used by this family, it would take its place on the map of the Land of
Haţeg as a novel Romanian fortress functioning as a refuge keep, much like the ones
in Răchitova, Râu de Mori-Suseni or Mălăieşti22.
I will end this paper underlining again that my observations here are still just
working hypotheses. Only further excavations would provide a deinitive answer
by specifying the stratigraphic contexts of the medieval materials uncovered in the
fortresses of Băniţa and Piatra Roşie. Until then we still have suicient grounds for
questioning whether the walls with mortar found in the two fortresses are actually
Dacian.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – he Land of Haţeg, including the localities and the places mentioned in the text.
Fig. 2 – Medieval sherds (sec. XIII – XIV) uncovered in the Dacian fortress of Băniţa.
20 . R. Popa, “O spadă medievală din valea Streiului şi câteva consideraţii istorice legate de ea”, in Sargeţia,
IX, 1972, p. 78-79 and in more detail: Idem, “Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des
11.-14. Jahrhunderts im Süden Transilvaniens”, in Dacia, N.S., XX, 1976, p. 39-40.
21 . Ibid., p. 42.
22 . R. Popa, “Über die Burgen ...”, p. 249f.
StReiSÂngeoRgiu. MăRtuRii de
iStoRie RoMÂneaScă
din Secolele Xi-XiV în Sudul
tRanSilVaniei * 4.
A trecut o jumătate de veac de când Nicolae Iorga, printr-o comunicare prezentată
la Academie şi apoi publicată între Memoriile Secţiunii Istorice, scotea din
anonimat o mică biserică românească de zid din părţile hunedorene, aceea de la
Streisângeorgiu1, cu hramul Sfântului Gheorghe. Monumentul se ală la marginea
terasei înalte de pe malul drept al Streiului, pe cursul inferior al râului, la numai cca.
15 km de vărsarea acestuia în Mureş (ig. 1). Chiar sub locul unde se ală biserica,
Streiul primeşte ca aluent valea Luncanilor, tot pe partea dreaptă, vale care coboară
din Munţii Şureanului. Despărţită de valea largă a Mureşului prin creasta dealului
Măgura (592 m), microzona al cărei centru se dovedeşte a i fost Streisângeorgiu, iar
astăzi oraşul Călan, reprezintă una dintre „marginile” Ţării Haţegului sau, pentru
a folosi termenul consemnat de redactorul Diplomei cavalerilor ioaniţi, una dintre
„pertinenţele” medievale ale Ţării Haţegului2.
Calitatea de „cea mai veche ctitorie de nemeși români din Transilvania” pe care
marele învăţat a atribuit-o monumentului de la Streisângeorgiu se întemeia pe
pisania zugrăvită în cuprinsul tabloului votiv (ig. 2), alat pe peretele de răsărit al
unui mic turn interior, în nava bisericii. Scrisă în limba slavonă, pisania precizează că
această biserică (СЄИ МАНАСТИР) a fost zidită (СЬЗИДА) de jupanul Cândreş cu
jupaniţa sa Nistora şi cu iii săi şi că a fost isprăvită şi zugrăvită (И СОВЄРШИСЄ
И НАПИСАСЄ) în zilele craiului Sigismund şi voievozilor Ardealului Ioan Tamási
şi Iacob Lácki, în anul 6917 (1408-1409) octombrie 2. În afara jupanului Cândreş
– precizat suplimentar cu calitatea de ,,ctitor” – a Nistorei şi a lui Vlaicu, iul lui
Cândreş, tabloul votiv îl mai cuprinde şi pe un personaj numit jupan Laţco.
Tot în tabloul votiv, sub chivotul bisericii ţinute în mâini de ctitori dar deasupra
pisaniei, se mai ală câteva cuvinte, zugrăvite cu aceeaşi culoare albă, pe care Iorga
le-a citit ca „СЄДЬ ѠВКАѠ ЛТИЇ ДЄАКЬ” traducându-le prin „moşul lor Litovoi
deac”3 dar care, la o examinare foarte atentă, trebuie citite ca „САЄДЪ ѠВБАѠ
ЛТВИ АЄЛКЪ”. Nu ne oprim aici asupra acestei din urmă însemnări deoarece
cuvântul aparţine slaviştilor şi deoarece, aşa cum observa şi Nicolae Iorga, tabloul
votiv împreună cu pisania au fost repictate la 1743. Acest din urmă an igurează pe
o altă pisanie, zugrăvită pe stâlpul de sud al turnului, în care se spune că „înoitu-s-au
1. N. Iorga, „Cea mai veche ctitorie de nemeşi români din Ardeal (1408-1409)”, în Academia Română.
Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom VI, 1927, p. 171 şi urm.
2. 1247: ,,terra Harszoc cum pertinentibus suis”, în Documenta Romaniae Historica, B, vol. I, p. 4.
3. N. Iorga, op. cit., p. 172.
* Revista Muzeelor și Monumentelor - Monumente Istorice și de Artă, XLVII, 1978, 1, p. 9-32

86 sTREIsÂNGEoRGIU. MĂRTURII DE IsToRIE RoMÂNEAsCĂ
aceste chipuri”. Tot din anul 1743 şi tot din penelul zugravilor Gheorghe şi Şandru
ot Făgăraş sunt şi o parte a scenelor care constituiau până în urmă cu doi ani decorul
pictat din interiorul bisericii, atât în navă cât şi în altar4.
Dar repictarea pisaniei, chiar dacă
a putut modiica unele litere pe care
zugravii din 1743 nu le-au înţeles, nu
a alterat totuşi nici numele personajelor
şi nici data consemnată de text. În acest
sens, Nicolae Iorga observa pe bună
dreptate că jupanii Cândreş şi Laţco
ne sunt cunoscuţi şi din documente
contemporane pisaniei, invocând trei
diplome regale din anul 1404 printre
care şi aceea în care Cândreş şi Laţcu
din Streisângeorgiu apar ca „oameni
ai regelui” pentru învecinatul sat Strei,
alat la numai 2 km, dincolo de apa
Streiului5.
Acceptarea ideii că un monument
înălţat în primii ani ai secolului al XV-
lea ar i cea mai veche ctitorie cnezială
românească din Transilvania, nu făcea
decât să relecte stadiul la care se ala,
în urmă cu cincizeci de ani, cunoaşte-
rea istoriei românilor transilvăneni.
Întemeindu-se ulterior pe criterii
stilistice, istoricii de artă au atras atenţia
asupra vechimii mai mari a unora dintre
monumentele româneşti transilvănene
de zid, datându-le în secolul al XIV-lea
şi chiar în a doua jumătate a secolului al
XIII-lea. N-au lipsit nici datările încă
Fig. 1. mai timpurii, lipsite însă de o argumentare satisfăcătoare.
Cursul inferior Principalul merit în aceste cercetări îi revine profesorului clujan Virgil Vătăşianu
al Streiului şi
care, încă din anul 1929, a plasat vechile biserici româneşti din părţile hunedorene
zona centrală
a Ţării între limite cronologice mai realiste, datându-le din secolul al XIII-lea şi până în
Haţegului, secolul al XV-lea6. În ceea ce priveşte monumentul din Streisângeorgiu, el s-a oprit
cu localităţile iniţial asupra secolului al XIV-lea, dar în mai recenta sa lucrare de sinteză, a inclus
menţionate în
text biserica în grupul celor datând de la sfârşitul secolului al XIII-lea7. În argumentarea
4. Cu observaţia că în altarul bisericii există şi scene datate în anul 1858, dată pictată pe bolta acestuia. În
legătură cu decorul pictat al monumentului, vezi studiul semnat de Oliviu Boldura şi colectiv, în Revista
Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 1, 1978.
5. Hurmuzaki – Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I2, p. 434-435.
6. V. Vătăşianu, „Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara”, în Anuarul Comisiei
Monumentelor Istorice pentru Transilvania, Cluj, 1929, p. 195.
7. Idem, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I, Bucureşti, 1959, p. 82.
sTREIsÂNGEoRGIU. MĂRTURII DE IsToRIE RoMÂNEAsCĂ 87
sa, V. Vătăşianu a emis ipoteza existenţei unui altar prevăzut iniţial cu o absidă
semicirculară, înlocuit abia în secolul al XVIII-lea cu actualul altar dreptunghiular.
Asupra datării bisericii din Streisângeorgiu la sfârşitul secolului al XIII-lea,
în dezacord cu airmaţia atât de categorică a pisaniei, s-au pronunţat şi Grigore
Ionescu8 sau Vasile Drăguţ9 alături de alţi istorici de artă, din rândul cărora merită
a i amintit şi numele profesorului budapestan Éntz Geza10. O datare mai timpurie
a monumentului, în epoca anterioară invaziei tătăreşti din 1241, a propus, după
cunoştinţele noastre, doar I. D. Ştefănescu, argumentând cu analiza iconograică a
picturilor murale11.
Tendinţa unor datări mai timpurii a monumentelor româneşti s-a făcut dealtfel
tot mai tare simţită în ultimul timp şi, fără a i vorba în mod special de biserica de
la Streisângeorgiu, trebuie să consemnăm recentele ipoteze ale existenţei încă din
secolul al IX-lea a unor monumente medievale de zid în sudul Transilvaniei12. O
atare ipoteză nu poate i respinsă aprioric, condiţiile istorice din secolul al IX-lea şi
ştirile consemnate de izvoarele scrise de mai târziu permiţând luarea în considerare
a posibilităţii ca maturizarea relaţiilor feudale să i dus la apariţia unor monumente
de piatră sau de cărămidă încă din secolul al IX-lea13. Dar producerea argumentelor
necesare depinde exclusiv de surprinderea unor situaţii concludente sub raport
arheologic şi – în acest sens – răspunsurile sunt de aşteptat de la viitoarele cercetări.
Revenind la biserica din Streisângeorgiu, suntem datori de la bun început cu o
scurtă descriere a monumentului în starea de dinainte de începerea cercetărilor (ig.
3, 4). De dimensiuni foarte mici, biserica este compusă din pronaos (tindă), naos
(navă) şi altar. Tinda este o adăugire recentă, din secolul al XIX-lea, fapt relevat
de toţi cercetătorii şi conirmat de săpături, astfel încât ea poate ieşi din discuţia
noastră. Nava bisericii este o încăpere al cărei plan se apropie de acela al unui pătrat
cu dimensiunile interioare de 4,60/4,20 m. În navă, pe laturile ei lungi, se ală doi
pilaştri masivi plasaţi la distanţa de numai 0,70 m de limita dinspre altar a încăperii.
Pilaştri susţin un arc dublou. De la acest arc spre vest, nava este acoperită cu o boltă
înaltă semicilindrică. La est de pomenitul arc, pornind de pe două console de zidărie,
se ală o boltă distinctă, tot semicilindrică, dar mai joasă. Acest fapt a contribuit la
considerarea părţii de răsărit a navei ca iind o încăpere distinctă, în genul unui cor14.
În partea de vest a navei se găseşte turnul interior cu pisania din 1408 - 1409,
sprijinit pe doi stâlpi de zidărie, legaţi printr-un arc, precum şi pe zidul de vest
al navei. Între stâlpi şi acest din urmă zid au fost montate două bârne din lemn
de stejar pe care se reazemă zidurile laterale ale turnului. De la înălţimea de cca.
8. Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, Bucureşti, 1963, p. 100-104.

9. V. Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1968, p. 43-44 .
10 . G. Éntz, „Die Baukunst Transsilvaniens im 11-13. Jahrhundert”, în Acta Historiae Artium, XIV,
Budapesta, 1968, p. 31.
11 . I. D. Ştefănescu, „Das Zeugnis der Denkmäler religiöser Kunst”, în Siebenbürgen, vol. I, Bucureşti, 1940,
p. 293.
12 . Corina Nicolescu, „Considérations sur l’ancienneté des monuments roumains de Transylvanie”, în Revue
Roumaine d’Histoire, 1962, 1, p. 419 şi urm.; R. Heitel, „Archäologische Beiträge zur Geschichte der
romanischen Baudenkmäler in Siebenbürgen”, (II), în Revue Roumaine d’Histoire de l’Art. Serie Beaux-
Arts, XII, 1975, p. 6.
13 . Avem în vedere în primul rând, desigur, monumente de cult, fără a exclude totuşi refolosirea sau
reconstrucţia, în scopuri laice, a unor monumente romane ruinate de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
Apulum sau din alte locuri.
14 . Gr. Ionescu, op. cit., p. 104.
3 m, turnul se îngustează uşor, ca un coş şi străbate bolta pentru a ieşi deasupra

acoperişului, adăpostind la partea superioară clopotele. Existenţa turnului a fost
unul dintre argumentele principale pentru datarea timpurie a monumentului
deoarece asemenea turnuri interioare, adăpostind de obicei o tribună la etaj, se
găsesc în Transilvania la capele de curte datând din secolul al XIII-lea15. Evident
că datorită dimensiunilor sale interioare de numai 1,20x0,70 m, turnul bisericii din
Streisângeorgiu nu putea cuprinde o tribună, aici iind vorba doar de adaptarea unui
anumit program constructiv la necesitatea creării unui spaţiu adecvat adăpostirii
clopotelor.
Despărţită de navă printr-un arc de triumf prevăzut cu două console de zidărie
care imită stângaci capitele, încăperea altarului are un plan dreptunghiular care se
apropie şi el de pătrat. Cu lungimea interioară de 3,20 m şi cu lăţimea de 2,80
m, altarul este disproporţionat de mare în raport cu nava, prezentând în plus
particularitatea unei evidente dezaxări.
Zidurile monumentului – şi cu aceasta introducem în prezentare datele câştigate
prin cercetările abia încheiate – au grosimea apreciabilă de 0,80-0,90 m şi sunt
prevăzute cu o temelie din bolovani de râu clădiţi în amestec cu mortar într-un şanţ
de fundaţie adânc de numai 0,60 m. După decaparea tencuielilor exterioare s-a putut
constata că, zidurile sunt compuse în partea inferioară din patru sau cinci rânduri
de blocuri mari de piatră cioplită, scoase dintr-un monument roman alat undeva în
vecinătate, iar în partea lor superioară din cărămidă confecţionată de constructori.
Golurile dintre blocuri au fost completate tot cu zidărie de cărămidă. Pentru golurile
ferestrelor originale, două pe peretele de sud al navei, în partea de vest a acesteia şi
două în altar, pe peretele lui sudic şi în ax, au fost folosite aceleaşi blocuri de piatră,
cioplite cu stângăcie (ig. 4, 5). Adăugând faptul că două contraforturi situate pe
cele două laturi ale navei, aproximativ în dreptul arcului dublou susţinut de pilaştri,
sunt rezultatul unor transformări ulterioare, socotim încheiată succinta prezentare
a monumentului şi ne îndreptăm în continuare atenţia asupra ştirilor din izvoarele
scrise referitoare la Streisângeorgiu şi la familia de ctitori.
În urmă cu cincizeci de ani, Nicolae Iorga nu dispunea de documente mai vechi
de anul 1400 privind satul şi familia de „nemeşi români” care-1 stăpâneau. Au mai
apărut de atunci câteva informaţii ceva mai vechi. Prima este din anul 1377 şi constă
dintr-o danie, din 15 iunie, a voievodului Transilvaniei, Ladislau de Losoncz făcută
la Deva lui Petru, iul lui Zăicu din Strei (numele maghiar al satului este Zeykfalva
– satul lui Zăicu; în document, personajul este desemnat ca iind „din districtul râului
Strei”) şi vărului său Nicolaie, iul lui Ladislau din Streisângeorgiu16. Dania este
întărită trei zile mai târziu, în 18 iunie 1377, de regele Ludovic I la Cluj şi constă
din stăpânirea cu drept cnezial (more et consuetudine kenezyatus) a trei sate româneşti
(villae volakalae) numite Chitidu de Sus, Chitidu de Jos şi Ocoliş (... videlicet duas
Kytid, superiorem et inferiorem ac Oklus). Despre aceste trei sate se precizează că se
alau în cuprinsul a două stăpâniri de drept cnezial distincte (sub duobus kenezyatis
existentes) şi că au fost stăpânite înainte vreme de un răposat cneaz cu numele
Cândea (Kend) şi de iii săi, dar că au ajuns în stăpânirea regală după executarea prin
15 . V. Drăguţ, op. cit., loc cit.; G. Éntz, op. cit., loc cit.
16 . E. Lukinich – L. Gáldi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia ..., Budapesta, 1941, p.
271-273.
ştreang, pentru necredinţă, a acelui Cândea. Alăm de asemenea că iii lui Cândea,
fugiţi în Ţara Românească, mai continuau la data daniei să săvârşească acte ostile
faţă de autoritatea regelui maghiar17.
Identiicarea celor trei sate comportă unele diicultăţi. Pe valea Luncanilor la
deal există azi un singur sat cu numele Chitid, despărţit de Streisângeorgiu prin
hotarul satului Ohaba Streiului. Deoarece Ohaba Streiului ţinea pe atunci de
Streisângeorgiu18, vecinătatea cu Chitidul a beneiciarilor daniei poate i considerată
ca nemijlocită. Pentru al doilea sat cu numele de Chitid, trebuie să alegem între
identiicarea cu Boşorod, care este satul următor pe valea Luncanilor la deal, sau
cu vatra vreunui alt sat dispărut, situat tot acolo. Prima soluţie pare mai proba-
bilă19. În sfârşit, un Ocolişul Mic există azi în vecinătatea Chitidului, pe o vale
secundară, iar un Ocolişul Mare pe malul opus al râului Strei, în imediata vecinătate
a satului Strei unde rezida primul dintre beneiciarii daniei. Pentru „villa ... Oklus”
identiicarea rămâne prin urmare nesigură, cu atât mai mult cu cât nu ne este clară
semniicaţia expresiei „sub duobus kenezyatis existentes” prin care este desemnată
situaţia (topograică?; patrimonială?) a celor trei sate20.
Reţinem oricum din acest episod înrudirea apropiată la 1377 dintre cnezii de
la Strei şi Streisângeorgiu, foarte probabil descendenţi din acelaşi bunic anonim,
precum şi existenţa înainte de 1377, în vecinătatea acestor sate şi pe acelaşi curs
inferior al Streiului, a unor stăpâniri de sate româneşti exercitate de familia unui
cneaz cu numele Cândea.
Dacă dania voievodală şi întărirea regală din 1377 au reprezentat, de la acest
an înainte, temeiul legal, al stăpânirii celor două Chitiduri şi a Ocolişului de către
cnezii înrudiţi din Strei şi Streisângeorgiu21, nu ştim în schimb care era temeiul
juridic, după normele regatului angevin, prin care aceiaşi cnezi îşi stăpâneau satele
proprii. Un document din anul 1392, pe care îl considerăm ca având o valoare cu
totul ieşită din comun22, ne încredinţează că acest temei nu era altul decât starea de
fapt, moştenită de la înaintaşi şi acceptată tacit de coroana arpadiană şi apoi de aceea
angevină23.
Documentul din 1392, în aparenţă o tranzacţie imobiliară încheiată între două
rude, în tabăra pe Dunăre, în timpul campaniei împotriva turcilor şi întărită de regele
Sigismund de Luxemburg, nu este în realitate altceva decât o cale ocolită pentru
17 . Ibidem; vezi comentariul episodului la R. Popa, „O spadă medievală din valea Streiului şi câteva
consideraţii istorice legate de ea”, în Sargetia, IX, Deva, 1972, p. 77 şi urm.
18 . La prima apariţie documentară, cu numele de „Zabadfalva” (sat liber – ohabă), satul este stăpânit de
familia cnezială din Streisângeorgiu; D. Csánki, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában,
vol. V, Budapesta, 1913, p. 117.
19 . Două sate cu numele de Chitid sunt atestate documentar până în secolul al XVI-lea, în timp ce Boşorod
apare în documente, cu acest nume, în secolul al XVIII-lea; vezi C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor
din Transilvania, I, Bucureşti, 1967, p. 97 şi 144. Deoarece informaţia autorului este lacunară pentru
perioada 1526-1733, este probabil ca în cuprinsul ei să se i produs schimbarea numelui sau restructurarea
topograică a unor aşezări mai mici din această parte a văii Luncanilor.
20 . Pentru problemele stăpânirii cu drept cnezial în secolele XIV-XV, vezi R. Popa, Ţara Maramureșului în
veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, p. 168 şi urm., cu bibliograia mai veche.
21 . Temei legal care nu a putut împiedica totuşi dăruirea ulterioară a aceloraşi sate, cu drept nobiliar, familiei
de nobili din Binţinţi (azi Aurel Vlaicu); Documenta Valachorum, p. 404-405. A fost vorba desigur de o
cotropire, facilitată şi de faptul că demnitatea de castelan al Haţegului a aparţinut acestei familii.
22 . Documenta Valachorum, p. 429-430.
23 . În legătură cu această problemă vezi, printre altele, Maria Holban, „Deposedări şi judecăţi în Haţeg pe
vremea angevinilor”, în Studii, XIII, 1960, 5, p. 148 şi urm.; R. Popa, Ţara Maramureșului, p. 168 şi urm.
obţinerea, abia acum, a unui act regal care să apere juridic stăpâniri de drept cnezial
exercitate în virtutea unei situaţii de fapt. Locul şi momentul demersului, excluzând
desigur procedurile complicate şi obişnuitele veriicări, nu puteau i mai favorabile.
S-a adăugat la aceasta şi sprijinul lui Drag, iul lui Sas, voievodul Maramureşului,
care a intervenit pe lângă rege în favoarea celor doi cnezi haţegani ce par a i luat
parte la campanie sub ordinele lui24.
Dar să vedem ce spune documentul. Cândreş, iul lui Grigore din Streisângeorgiu
(de Zenthgeorgh), şi Laţcu, iul lui Nicolae din acelaşi Streisângeorgiu (de eadem /
Zenthgeorgh/) – foarte probabil identici cu cei doi „jupani” zugrăviţi în partea stângă
a tabloului votiv din 1408-1409 – fac un schimb de părţi de sate, cu adaosul ca în
cazul morţii unuia dintre ei, cel rămas în viaţă să îl moştenească.
Satele în care cei doi cnezi stăpâneau părţi de moşie sunt situate în două zone
distincte ale Ţării Haţegului. În schimbul consemnat de document, Cândreş cedează
părţile sale din satul (moşia) Sălaş (în text: „portiones suas in possessionibus Zalaspataka
et...” – echivalent cu valea Sălașului, pe
care se ală azi patru sate: Ohaba de sub
Piatră, Sălaşu de Jos, Sălaşu de Sus şi
Mălăieşti) şi dintr-un sat numit Sub Brazi
(în text: „Fenyalath”, poate identic cu
Mălăieşti unde se ală turnul locuinţă al
cnezilor cu reşedinţa în curtea azi ruinată
din învecinatul Sălaşu de Sus, dacă nu
este vorba de un alt sat din vecinătate,
dispărut sau purtând azi alt nume)25,
situate sub Munţii Retezatului, în inima
Ţării Haţegului. Pe de altă parte, Laţcu
cedează părţile pe care le stăpânea în satele
Streisângeorgiu, Valea Sângeorgiului, Grid
şi Strei-Săcel („Zentgeorgh.... Pathak, Gred
et Kysfalu”), grupate toate într-un singur
trup pe malul drept al cursului inferior al
Streiului.
Că schimbul a fost ictiv şi că nu a avut
alt scop decât consemnarea satelor într-un
act regal, o dovedeşte cu prisosinţă situaţia
pe care o constatăm cu 12 ani mai târziu,
la 1404, în documentul pe care 1-a folosit
Fig. 2. şi Nicolae Iorga. Este vorba, de această dată, de o adevărată întărire a stăpânirii unor
Detaliu din
tabloul votiv
sate, acordată în formele consacrate prin practica din acei ani a cancelariei regale şi
cu pisania din care se înscrie într-un grup mai mare de diplome, date tot în 1404 unor cnezi români
1408 - 1409 din Haţeg sau din alte părţi ale Transilvaniei26. Diploma la care ne referim şi care
ne este cunoscută doar sub forma mandatului de introducere în stăpânire, adresat
24 . Pe document se ală însemnarea „relatio domini Drag Woyuode”.

25 . Pentru identiicări, vezi R. Popa, „Über die Burgen der Terra Hatzeg”, în Dacia, N. S., XVI, 1972,
p. 256-257.
26 . E. Mályusz, Zsigmondkori oklevéltár, vol. II1, sub anul 1404.
de rege capitlului din Alba lulia27, priveşte stapânirea cu drept cnezial (possessio
seu keneziatus) a văii Sălaşului (Zallaspataka) de către o familie de cnezi haţegani
(keneziis de Hathzagh) dintre care sunt pomeniţi Cândreş (Kenderes) şi Barbu, iii
lui Grigore, Costea (Koztha), iul lui Jaroslaus, şi Laţcu, iul lui Nicolaie, ultimul
precizat ca iind din Streisângeorgiu (de Zenthgurgh). Tot despre acest din urmă
cneaz ni se spune că ar i nepotul de iu al pomenitului Cândreş, iul lui Grigore,
ceea ce, dacă nu se datorează unei greşeli de copist, îngreuază mult reconstituirea
genealogică28.
Oricum, Cândreş, iul lui Grigore, şi Laţcu, iul lui Nicolae, din 1404, sunt cele
două nume pomenite şi în „schimbul” de moşii din 1392 care, după cum se vede,
nu a avut urmări reale în ceea ce priveşte repartizarea stăpânirilor de sate în cadrul
familiei.
Pentru Streisângeorgiu şi satele ţinând de el, nu ni s-a păstrat din aceşti ani de la
începutul secolului al XV-lea o întărire regală, asemănătoare celei mai sus pomenite,
privind valea Sălaşului sau celei acordate, tot în 1404, ramurii din Strei a familiei29.
Se poate totuşi airma, fără teama de a greşi, că o asemenea diplomă a existat. În
prima jumătate a secolului al XV-lea, urmaşii lui Cândreş sunt precizaţi ca iind
din Streisângeorgiu, satele din jurul Streisângeorgiului apar ca iind în stăpânirea
acestei familii iar înşirarea Streisângeorgiului printre satele care aparţineau la 1453
cetăţii Deva30 nu are altă semniicaţie decât precizarea condiţiei juridice sub care
era stăpânit satul. Într-adevăr, exercitarea unei stăpâniri cu drept cnezial implica
predarea unor produse şi prestarea de slujbe către cetatea regală şi, din această
cauză, pomenirea tuturor satelor întărite sub asemenea condiţie, ca făcând parte din
domeniul cetăţii, este cât se poate de irească31.
Oprindu-ne în continuare asupra legăturilor genealogice care pot i reconstituite
pe temeiul documentelor invocate ca şi pe temeiul altor câtorva documente din
prima jumătate a secolului al XV-lea32, constatăm existenţa a trei linii distincte ale
familiei, având toate legături cu Streisângeorgiul. Facem aici abstracţie de persoanele
pomenite doar în legătură cu valea Sălaşului, ca stăpânind acolo în devălmăşie cu
familia cnezială din Streisângeorgiu, deoarece această devălmăşie se datorează unor
condiţii de istorie social-politică haţegană a căror evocare depăşeşte cadrul pe care
ni l-am propus în studiul de faţă33. Cele trei linii ale familiei se prezintă astfel (vezi
ilustraţia arborelui genealogic).
După cum se vede, izvoarele scrise de care dispunem nu permit coborârea
reconstituirilor mai jos decât mijlocul secolului al XIV-lea iar temeiurile înrudirii
dintre cele trei linii familiare rămân în bună măsură nesigure. Importantă este totuşi
27 . Hurmuzaki – Densuşianu, Documente, I2, p. 428; E. Mályusz, op. cit., nr. 3368.
28 . Vezi mai jos tabloul genealogic.
29 . Hurmuzaki – Densuşianu, Documente, I2, p. 434.
30 . Ibidem, II2, p. 35.
31 . Domeniul cetăţii având prin urmare nu atât sensul de moșii ale cetăţii ci acela de venituri ale cetăţii.
32 . O monograie istorică şi arheologică a Ţării Haţegului, pe care o avem în manuscris, foloseşte informaţiile
scrise de până după mijlocul secolului al XV-lea. (n.ed. Ulterior monograia a fost publicată: La începuturile
evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988)
33 . Pentru existenţa şi în Ţara Haţegului a două categorii de cnezi, una a cnezilor de vale din care făcea parte şi
familia cnezială din Streisângeorgiu şi alta, subordonată, a cnezilor de sat, vezi R. Popa, „Structures socio-
politiques roumaines au sud de la Transylvanie aux commencements du Moyen Âge”, în Revue Roumaine
d’Histoire, XIV, 1975, 2, p. 300 şi urm.
certitudinea faptului că persoanele mai sus pomenite erau înrudite, aşa cum o airmă
răspicat documentele şi cum o conirmă tabloul votiv din 1408-1409, precum şi,
pe planul mai larg al reconstituirilor de istorie a Ţării Haţegului, prezenţa familiei
cneziale din Streisângeorgiu, în calitate de stăpână de sate sau de părţi de sate, pe
valea Sălaşului sub Munţii Retezatului.
Această din urmă constatare ne dă dreptul să propunem identiicarea cneazului

Cândea, cel care înainte de 1377 stăpânea trei sate în vecinătatea Streisângeorgiului
şi care a fost executat tot înainte de acest an, cu cel de-al doilea dintre personajele
cunoscute în familia Cândeştilor din Râu de Mori. Este vorba de Mihail zis Cândea
(dictus Kende), iul lui Nicolae zis Cândea, executat prin anii 1357-1359 şi despre
care ştim că i s-au coniscat atunci satele34. Potrivirii de nume şi de destin îi poate
i adăugat acum şi argumentul topograic, decurgând din vecinătatea de stăpâniri în
două zone distincte ale Ţării Haţegului, pe cursul inferior al Streiului şi sub Munţii
Retezatului. Într-adevăr, dat iind că satele Cândeştilor din jurul Râului de Mori
sunt nemijlocit învecinate cu satele de pe valea Sălaşului, este iresc ca în cnezii vecini
cu Streisângeorgiul să îi identiicăm pe aceiaşi Cândeşti. Dar această problemă va i
reluată altădată, într-un cadru de reconstituiri istorice mai largi.
Dacă documentele de cancelarie ajunse până la noi nu sunt de foarte mare folos
pentru reconstituirea vechimii reale a bisericii din Streisângeorgiu, ele conirmând
cel mult punctul de vedere al istoricilor de artă şi arhitectură după care anul 1408
nu poate i cel al construirii monumentului – ie şi numai pentru faptul că satul este
atestat încă din 1377 cu nume care se justiică prin hramul bisericii – în schimb
cercetările arheologice iniţiate aici în anii 1975-1976 au constatat o situaţie cu
totul excepţională. Precizăm de la bun început că „excepţional” nu se referă atât la
34 . Documenta Valachorum p. 143; asupra familiei Cândea din Râu de Mori, vezi şi R. Popa, „O spadă ...”, p.
80-81 precum şi Idem, „Über die Burgen ...”, p. 252 şi urm.
vechimea sau la caracterul monumentului, cât la posibilităţile unor reconstituiri certe,

bazate pe materiale semniicative descoperite în condiţii clare. Avem certitudinea că
şi alte monumente româneşti sunt la fel de vechi ca şi biserica din Streisângeorgiu
sau chiar încă mai vechi, dar datarea lor precisă întâmpină de multe ori diicultăţi
datorită distrugerii în timp a documentelor arheologice.
Organizate de către fosta Direcţie a Patrimoniului Cultural Naţional în colaborare
cu Institutul de Arheologie şi cu alte instituţii de proil, ca etapă pregătitoare a
lucrărilor de restaurare a monumentului, cercetările arheologice s-au întins pe o
perioadă de 11 săptămâni35. Ele au constat din investigarea tuturor suprafeţelor
disponibile în interiorul şi în jurul monumentului precum şi din surprinderea şi
cercetarea altor câtorva complexe arheologice din zona înconjurătoare, pe teritoriul
actualului Oraş Nou al Călanului,
al cărui cartier a devenit în ultimul
timp şi fostul sat Streisângeorgiu.
Prezentul studiu îşi propune
valoriicarea rezultatelor cercetărilor
arheologice din sectorul „Biserică”
al şantierului Streisângeorgiu şi
interpretarea lor în contextul ştirilor
din izvoarele scrise. Studii separate
privind materialul antropologic şi
podoabele din secolele XIV-XVIII,
provenind din acelaşi sector, au
fost redactate de alţi membri ai
colectivului36. Pentru alte sectoare
ale şantierului şi pentru problemele
legate de arhitectura monumentului sau de cercetările privind conservarea şi restau- Fig. 3.
rarea decorului pictat, au fost întocmite studii speciale37. O parte a rezultatelor Biserica din
Streisângeorgiu
cercetărilor din prima campanie de săpături a fost deja valoriicată sub aspect înaintea
ştiinţiic38, aceste pagini aducând unele precizări suplimentare şi completări lucrărilor din
substanţiale la publicările anterioare. 1975 - 1977.
Vedere dinspre
sud-est
Planul săpăturilor
Biserica din Streisângeorgiu este situată în mijlocul unui cimitir şi a fost folosită
ca monument de cult până la data începerii cercetărilor. Morminte foarte noi se
ală chiar lângă zidurile monumentului. Din această cauză, în exteriorul bisericii,
săpătura a trebuit să se limiteze la o singură secţiune mai mare şi la casete de numai
35 . În 1975 între 9-28 iunie şi 21 iulie-6 august iar în 1976 între 7 mai-6 iunie.
36 . Vezi studiile separate din Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 47, 1978,
1. Din colectivul şantierului au mai făcut parte, în diferite perioade: Gh. Baltag, Dan Busuioc, Victor
Eskenasy, Ioachim Lazăr, Mircea Lazăr, Larisa Nemoianu şi Adrian Rusu.
37 . Proiectul de restaurare şi conducerea lucrărilor se datorează arhitectului Şerban Popescu-Dolj iar
cercetările asupra picturii şi restaurarea ei aparţin unui colectiv condus de Marius Popescu şi Oliviu
Boldura. Le mulţumim şi aici tuturor pentru informaţiile pe care ni le-au dat.
38 . R. Popa, „Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des 11.-14. Jahrhunderts im Süden
Transilvaniens”, în Dacia, N.S., XX, 1976, p. 37 şi urm. Prezentul studiu cuprinde şi rezultatele obţinute
în 1976, aducând unele îndreptări la cele publicate anterior, îndreptări ce vor i menţionate expres.
3-5 m, care în punctele unde au apărut morminte recente nu au mai putut i adâncite
până la solul viu.
Interiorul monumentului a putut i în schimb cercetat integral, întâi printr-o
secţiune longitudinală plasată în axul bisericii şi apoi prin casete (ig. 6). Martorii
lăsaţi pentru veriicări ulterioare la sfârşitul campaniei 1975 în interiorul părţii vechi
a monumentului au fost desiinţaţi în anul 1976 pentru a permite montarea noilor
pardoseli.
În cuprinsul cimitirului actual, în afara secţiunii trasate perpendicular pe latura
de nord a navei bisericii, s-a mai încercat practicarea a două secţiuni, una la est şi
una la nord-vest de monument, pentru veriicarea extinderii celei mai vechi faze a
necropolei. În sfârşit, prelungirea spre vest a secţiunii trasate pe axul bisericii a permis
precizarea faptului că biserica a fost construită iniţial chiar la marginea terasei şi că
actuala platformă din faţa intrării se datorează unor nivelări recente.
Stratigrafia
Cu toate că mormintele mai noi au răscolit întregul teren din jurul monumentului,
până la adâncimi situate cu mult sub cota solului viu, s-au găsit totuşi câteva puncte
– în special în partea de vest a navei – unde absenţa intervenţiilor ulterioare a permis
reconstituirea clară a succesiunii de straturi (ig. 7).
Solul viu se ală la adâncimea de 0,45-0,50 m
faţă de nivelul actual de călcare, iind constituit din
pietriş galben-roşietic foarte compact şi, la limita
superioară a acestuia, dintr-un strat de pământ
lutos castaniu, gros de cca 0,50 m, lipsit şi el de
orice material arheologic. De altfel, constructorii
bisericii s-au mulţumit, pentru aşezarea temeliilor,
să străpungă acest strat lutos de culoare castanie
şi să plaseze talpa fundaţiei zidurilor pe pietrişul
compact despre care a fost vorba.
Deasupra solului viu a fost surprins, în câteva
locuri şi doar pe distanţe foarte mici, un strat
distinct de sol castaniu, gros de numai 2-3 cm,
reprezentând solul vegetal de la începuturile locuirii
medievale din acest loc. Pe proilul transversal
obţinut în navă (ig. 8), acest strat este acoperit
parţial de o lentilă de pământ roşietic, pe care o
interpretăm ca reprezentând nivelul podelei bise-
ricii de lemn care a precedat pe acelaşi loc actualul
monument de zid, biserică de lemn despre care va
Fig. 4. i vorba la locul cuvenit. Această lentilă roşiatică cuprinde şi pigmenţi de cărbune. Pe
Biserica din alte mici porţiuni, în locul lentilei roşiatice apare o lentilă distinctă de lut castaniu pe
Streisângeorgiu.
Latura estică a
care am interpretat-o ca iind pământ scos din şanţul de fundaţie al bisericii de zid39.
altarului
39 . R. Popa, „Streisângeorgiu. Ein Zeugnis ...”, p. 34; observaţiile stratigraice din 1976 au fost mai
concludente pentru existenţa iniţială a unui monument de lemn.
Nici un material arheologic, util plasării în timp a momentului construirii bisericii, nu

a fost descoperit în acest strat sau în lentilele care se leagă de el.
Următoarele niveluri se leagă de pavimentele din piatră şi din cărămidă sau de
podelele de lemn care au fost succesiv montate în interiorul bisericii. Comparând
situaţia din navă cu aceea din altar, unde nu s-a păstrat nici o porţiune nederanjată a
solului vegetal antic dar unde s-au conser vat in situ câteva lespezi de piatră aparţinând
unei refaceri a celui mai vechi paviment, rezultă că acesta din urmă este reprezentat
de o placă de zidărie din mortar cu pietre mici de râu, care a fost adosată, înainte
de întărirea mortarului, feţelor interioare ale blocurilor mari de piatră cioplită de
la limita superioară a temeliei. Această placă de zidărie s-a mai păstrat sub forma
unor ,,mustăţi”, uneori destul de late, atât în navă cât şi în altar. Plăcii de zidărie
îi corespunde, doar în navă şi numai în locurile în care nu s-au produs intervenţii
ulterioare, un strat subţire de mortar alb care are valoarea de nivel de construcţie
a bisericii de zid. Acest prim strat de mortar alb se lipește direct de temelia stâlpului de
sud al turnului dovedind, în afara oricărei îndoieli, că stâlpii au fost construiţi odată cu
zidurile monumentului40.
Tot în navă, aşezate direct pe stratul de mortar alb al constructorilor bisericii,
s-au mai păstrat in situ câteva lespezi mici de piatră. Rezultă din toate acestea, în
mod neîndoielnic, că cel mai vechi
paviment din biserică a fost din
lespezi de piatră aşezate pe placa de
zidărie mai sus amintită sau pe stratul
de mortar al constructorilor şi că în
altar, după practicarea unor gropi
care i-au răscolit întreaga suprafaţă
până la o adâncime de 0,60-0,65 m,
pavimentul de lespezi a fost refăcut
deasupra umpluturii. Această din
urmă operaţie explică şi găsirea în
altar a lespezilor pavimentului la o
cotă mai joasă decât aceea a plăcii
de zidărie, deoarece umplutura s-a
tasat în decursul timpului.
Deasupra pavimentului de
lespezi a apărut în câteva locuri,
mai ales în altar, un strat subţire de
pământ negru, conţinând arsură şi cărbune. Pare să ie vorba de urmele, nu îndeajuns Fig. 5.
de bine îndepărtate, ale unui incendiu. Acestui strat de pământ negru îi urmează cel Biserica din
Streisângeorgiu.
de-al doilea paviment, amenajat din cărămizi cu dimensiunile de 0,32x0,16-0,18 m Latura sudică
şi grosimea de 0,055-0,06 m. Cărămizile sunt identice ca dimensiuni celor folosite a navei
la zidurile monumentului. Pavimentul de cărămizi este aşezat pe un pat de mortar
format din două foi, mortar roşiatic cu sfărâmătură de cărămidă în partea inferioară
şi mortar alb în partea superioară. Acest paviment de cărămidă este prezent atât în
navă cât şi în altar. Patul pe care a fost montat pledează pentru legarea lui de lucrările
40 . Situaţia stratigraică este mai puţin clară la temelia stâlpului de nord unde o „mustaţă” de mortar lasă
impresia unei refaceri mai radicale a zidăriei, poate chiar până în temelia ei.
Fig. 6. Planul cercetărilor arheologice din 1975 - 1976 de la biserica din Streisângeorgiu. Legenda: 1. Ziduri; 2. Plombe
de zidărie adăugate în spatele pilaştrilor; 3. Placa de zidărie a primului paviment; 4. Gropi; 5. Umplutura gropilor
mormintelor anterioare bisericii de zid; 6. Nivel de arsură; 7. Lespezi de piatră, pietre, blocuri de temelie şi margini ale
temeliei de zidărie; 8. Cărămizi din paviment; 9. Limite de gropi de morminte; 10. Piese de podoabă; 11. Monede.
Toate adâncimile se raportează la o cotă 0, alată cu 1 m sub pragul exterior al ferestrei altarului (vezi şi proil)
unei etape de refaceri a monumentului,

eventual de modiicări ale bolţilor, deoarece
asemenea lucrări ar explica prezenţa
sfărâmăturilor de cărămidă în mortar.
Pavimentul următor este compus tot din
cărămizi dar, în acest caz, în majoritate din
spolii romane, având intercalate pe alocuri
şi pietre sau lespezi mici. În unele porţiuni
a fost surprins şi un strat de mortar situat
la baza acestui al treilea paviment, fapt care
ne obligă să îl punem în legătură cu o altă
etapă de transformări a monumentului. În
sfârşit, urmele mai vechi ale unei podele de
lemn se leagă mai mult decât probabil de
construirea pronaosului sau a tindei de zid
(în interiorul căreia nu s-au găsit urme ale
unor pavimente de piatră sau de cărămidă),
data acestei podele iind, pare-se, anul
1858 în care s-au executat şi unele picturi
pe bolta din altar. Deasupra acestor urme
se ală podeaua de lemn actuală, aşezată pe
nivelări cu nisip şi pământ galben.
Aceasta iind situaţia stratigraică din
interiorul părţii vechi a monumentului,
adăugăm că la vest de acesta, adică în
interiorul pronaosului sau al tindei, unde
morminte mai noi sau mai vechi (dar nu
mai vechi decât secolul al XV-lea) au dus
la dispariţia nivelului de călcare al primilor
constructori, a putut i totuşi surprins
un strat de incendiu care, coborând în
pantă spre vest, acoperă cele mai timpurii
morminte din această zonă. Stratul de
incendiu trebuie pus în legătură cu un
pronaos de lemn care a iinţat cândva, prin
secolele XV-XVII.
Dintre proilele casetelor practicate
pe laturile exterioare ale monumentului,
trebuie menţionat acela estic al casetei S
Fig. 7. Profilul nordic al secţiunii axiale (S.I.). Legenda: 1. Pietriş gălbui
- roşcat, sol viu; 2. Lut castaniu - gălbui, sol viu; 3. Sol castaniu;
4. Mortar alb; 5. Lespezi şi pietre; 6. Pământ negru; 7. Mortar
roşu; 8. Cărămizi; 9. Pământ negru cu cărbune; 10. Umplutură
din gropi de morminte; 11. Gropi cu pământ amestecat;
12. Umplutură de gropi cu pământ negru - castaniu; 13. Lut
galben de nivelare; 14. Pământ galben cu moloz; 15. Pământ
galben cu moloz şi nisip; 16. Nisip de nivelare; 17. Sol vegetal
actual; 18. Pavaj recent; 19. Podea de lemn; 20. Blocuri din zid;
21. Temelia din zidărie; 22. Placa de zidărie a primului paviment
VIII a/1976 pe care, fără a se putea face raportări la nivelul de construcţie al bisericii
de piatră, a putut i totuşi identiicată o succesiune de înmormântări care se întinde
în timp din vremea existenţei monumentului de lemn şi până în secolul al XVIII-lea
(ig. 9). Dar despre aceste înmormântări şi despre datarea lor, pe temeiul inventarului
funerar, va i vorba mai pe larg atunci când ne vom ocupa de necropolă.
observaţii privind planimetria şi zidurile

monumentului
Aşa cum s-a mai spus în treacăt, doar cele două contraforturi şi pronaosul sau
tinda constituie adăugiri ulterioare la planul monumentului iniţial. Toate celelalte
părţi ale sale, cu toate detaliile lor planimetrice, datează de la origine și au fost realizate
într-o singură etapă de construcţie. Temeliile părţii vechi a monumentului, cercetate
pe întregul lor traseu şi în toate punctele de intersecţie a zidurilor, sunt perfect ţesute
şi, mai mult, arată că au fost clădite dintr-o dată într-un şanţ de fundaţie continuu,
umplut pe toată lărgimea lui cu rânduri de bolovani de râu şi cu mortar.
În raport cu zidurile vizibile la suprafaţă, s-a mai găsit încă un zid, situat între
navă şi altar. Este vorba de fapt de zidul de est al navei, prevăzut cu o temelie cu ceva
mai puţin adâncă (numai 0,35-0,40 m faţă de nivelul de călcare al constructorilor,
în timp ce temeliile zidurilor perimetrale sunt adânci de 0,50-0,60 m) şi care, după
aşezarea pe temelie a unui rând de blocuri de piatră foarte mari, nu a mai fost
continuat în înălţime, lăsând deschisă trecerea din navă în altar prin intermediul
unei trepte. Dar şi temeliile acestui zid lat de 0,80 m sunt perfect ţesute cu temeliile
de contur ale monumentului şi, mai mult, pe blocurile lui se sprijină atât picioarele
arcului de triumf cât şi pintenii de zidărie din partea de est a navei.
În exterior, biserica are un soclu format din două rânduri de blocuri de piatră
cioplită, rândul superior iind prevăzut şi cu un proil în plan înclinat (ig. 10).
Cele mai mari dintre aceste blocuri, provenind toate de la ruina unui monument
roman, au dimensiunile de 1,30x0,60 m. Pe câteva blocuri sunt vizibile lăcaşurile
scoabelor de ier folosite de constructorii romani. Blocurile proilate au fost spoliate
ca piese gata cioplite deoarece, în câteva locuri, în care aceste blocuri nu au ajuns,
constructorii medievali au recurs la imitarea proilului soclului cu mortar. Câteva
blocuri din rândul inferior al soclului lipsesc, iind înlocuite cu zidărie din bolovani
de râu asemănătoare zidăriei din temelie. Acest rând inferior de blocuri, care iniţial
nu a stat cu toată înălţimea sa deasupra nivelului de călcare din jurul bisericii, are
în interiorul monumentului drept corespondent un alt rând de blocuri care iese cu
0,10-0,30 m în raport cu verticala zidurilor.
Una dintre cele mai importante observaţii privind planimetria şi zidurile
monumentului este constatarea că biserica are în temelii un plan cu mult mai regulat
decât în elevaţie. Diferenţa dintre verticala zidului şi faţa temeliei ajunge în unele
locuri, într-un sens sau într-altul, până la 0,30-0,35 m. Un plan pe care s-ar trece
doar traseul temeliilor, ar i foarte apropiat de un plan simetric şi logic. Aceasta ne
obligă să explicăm cea mai mare parte a ciudăţeniilor şi asimetriei planului elevaţiei
ca datorându-se diicultăţilor utilizării, de către constructorii medievali, a unor
blocuri gata cioplite, luate de la alt monument, în cazul nostru de la un monument
roman ruinat.
Pe paramentele exterioare ale bisericii,

deasupra soclului, zidurile sunt formate
din încă unul sau două rânduri de blocuri
de piatră, intercalate în unele locuri cu
porţiuni de zidărie din cărămidă. De aici
în sus apare zidărie omogenă de cărămidă
care, examinată la nivelul acoperişului
sau în adâncimea câtorva sondaje, se
dovedeşte a i realizată cu două feţe
clădite îngrijit şi cu emplecton din cără-
midă, piatră şi mortar. Blocuri de piatră
mai apar doar în dreptul ferestrelor: pe
faţada estică a altarului, de la soclu şi Fig. 8.
până deasupra golului ferestrei iar pe Profil sud
faţada sudică a monumentului, doar - nord în
interiorul
în jurul golurilor ferestrelor. Cioplirea navei, în
cu stângăcie a arcurilor ferestrelor în dreptul
grosimea acestor blocuri se datorează stâlpilor
turnului.
desigur constructorilor medievali.
Cărămizile confecţionate de către Legenda:
1. Pietriş gălbui
constructori au dimensiunile de 0,30- - roşcat, sol viu;
0,32x0,15-0,16 cm şi grosimea de 0,05- 2. Lut castaniu
0,06 cm. Cărămizi romane şi pietre mici - gălbui, sol viu;
3. Sol castaniu;
de carieră sau de râu au fost folosite – la
4. Strat de
paramente – doar în locurile în care s-au mortar alb;
produs refaceri sau reparaţii ale zidăriei: 5. Lespezi de
la colţurile estice ale navei şi la limita piatră;
6. Sol castaniu
superioară a pereţilor acesteia. Trebuie - roşietic cu
de asemenea adăugat că în casetele arsură;
practicate în jurul monumentului au 7. Sol castaniu
cu pigmenţi de
apărut numeroase fragmente de ţigle cu mortar; 8. Strat
grosimea de 0,015 m şi cu lăţimea de 0,18 de mortar roşu;
m, prevăzute cu un „cioc” proeminent 9. Mortar roşu
cu fragmente
de 0,025 m; lungimea lor este incertă.
mari de
Particularitatea acestor ţigle constă din cărămidă;
prezenţa, pe faţa lor superioară, a unor 10. Sol castaniu
dungi paralele realizate cu degetele trase purtat;
11. Cărămizi;
pe pasta moale, asemănătoare şenţuirilor 12. Umplutură
de pe cărămizile şi ţiglele romane. Ţiglele în gropi;
găsite în jurul monumentului sunt 13. Nivelare
cu lut.
totuşi cu siguranţă medievale şi provin,
14. Urme de
foarte probabil, de la primul acoperiş al podea;
monumentului41. 15 Nivelare cu
nisip;
16. Bloc de
41 . Nu cunoaştem deocamdată analogii pentru piatră în zid;
acest tip de ţigle. Pasta din care sunt lucrate este 17. Zidărie
identică cu aceea a cărămizilor din ziduri.
Câteva observaţii privind materialele romane

descoperite la biserica din Streisângeorgiu
Ca la toate celelalte monumente medievale de zid din Ţara Haţegului, şi la Strei-

sângeorgiu constatăm că ne alăm şi aici în inima provinciei romane Dacia, într-o
zonă în care la începuturile Evului Mediu se mai păstrau foarte multe ruine romane
cu ziduri destul de înalte şi poate chiar cu detalii arhitectonice încă destul de bine
conservate deasupra solului. Credem a nu
greşi socotind că şi aici, în Ţara Haţegului,
ca şi în alte părţi, dispariţia din peisaj a
ruinelor romane s-a datorat în bună măsură
activităţii constructorilor medievali, care le-au
transformat în adevărate cariere de materiale
gata fasonate.
În afara blocurilor de piatră folosite la
partea inferioară a zidurilor şi a unui capitel
roman refolosit în zidul de est al navei,
precum şi în afara cărămizilor folosite pentru
pavimentul târziu sau pentru reparaţii ale
zidurilor, la monumentul din Streisângeorgiu
s-au mai descoperit unele materiale romane
asupra cărora trebuie să zăbovim, ie şi în
treacăt. Este vorba în primul rând de câteva
altare romane, utilizate în interiorul bisericii.
Fig. 9. Unul dintre ele a servit ca picior al mesei din altar, altul, mai scund dar mai masiv,
Proilul estic al
ca masă ţinând loc de diaconicon lângă peretele sudic iar al treilea – singurul cu
casetei
VIIIa /1976. inscripţie42 – tot în altar dar alipit peretelui de nord, era încastrat într-o zidărie mai
Legendă: nouă şi ţinea loc de masă a proscomidiei. Două pietre romane de dimensiuni mari au
1. Sol viu; fost refolosite în ultimul paviment, de dinainte de montarea podelei de scânduri, în
2. Sol decapat
în 1976
acelaşi altar al bisericii. Una dintre ele, cu dimensiunile de 1,15x0,90 m şi grosimea
de 0,30 m, este lucrată din marmură alb-cenuşie şi decorată pe o faţă cu arcade, lori
de acant şi delini. Ea provine de la partea superioară a unei stele funerare.
Este probabil ca blocul roman de formă paralelipipedică, decorat cu elemente
vegetale şi scobit ulterior pentru a i transformat în jilţ, alat la intrarea în biserică, să
i fost folosit înainte vreme undeva în navă.
Chiar fără să avem probe directe, credem că aceste pietre romane au fost aduse în
biserică într-o epocă foarte timpurie dacă nu chiar în vremea zidirii monumentului,
iind apoi tot mereu refolosite pentru amenajări funcţionale cu prilejul refacerilor şi
al transformărilor interioare. Alte pietre romane au putut i aduse aici într-o epocă
mai nouă, iind folosite în exterior ca lespezi de mormânt, cum este cazul unui
alt altar roman, fără inscripţie, găsit lângă zidul de nord al bisericii. Cu prilejul
construirii actualului pronaos, nu mult după mijlocul secolului trecut, mai multe
42 . Corpus Inscriptionum Latinarum, III, 7892. Calitatea de decurio coloniae a personajului pomenit în inscripţie
justiică opinia după care complexul roman, alat în vecinătate şi folosit pentru scoaterea de materiale de
construcţie, cuprindea clădiri mai importante.
pietre romane de mari dimensiuni – fragmente de altare, un fragment de inscripţie

etc. – care par a se i alat în jurul bisericii, au fost incluse la baza zidăriei acestuia.
Printre ele se ală şi un bloc purtând pe faţă un decor asupra semniicaţiei căruia
vom reveni mai jos.
Acest mare număr de blocuri de piatră romane provenind în principal de la
două genuri de construcţii (de la un zid monumental al unei construcţii de mari
dimensiuni şi de la monumente funerare) ridică problema existenţei în vecinătate
a unor asemenea vestigii romane. Cercetările arheologice întreprinse la cca. 60
m nord-vest de biserică, pe marginea terasei, au evidenţiat existenţa în acel loc a
unei necropole romane43 şi este foarte probabil ca măcar o parte dintre pietrele cu
caracter funerar refolosite la biserica din Streisângeorgiu să provină de la această
necropolă. La distanţa de cca. 150 m vest de biserică, pe marginea terasei inferioare
a văii Luncanilor, se ală urmele unei construcţii romane, foarte probabil villa rustica
de care se leagă şi necropola abia amintită. Până la efectuarea unor sondaje în
respectivele ruine, socotim posibil ca o parte a materialelor de construcţie folosite la
monumentul medieval să provină din acest loc. Adăugăm totuşi că în împrejurimi,
pe o rază de câţiva kilometri, numărul ruinelor romane azi sesizabile pe teren este
destul de mare44 fapt cu totul explicabil ţinând seama de imediata vecinătate cu
staţiunea balneară romană de la Aquae, alată la o distanţă de numai 4 km pe malul
opus al râului Strei.
Apariţia necropolei romane de la vest de biserica din Streisângeorgiu uşurează
şi explicarea descoperirii în interiorul monumentului medieval a unor fragmente
ceramice romane. Ele s-au găsit în special în solul răscolit din altar precum şi – în
mai mică măsură – în umplutura gropilor de mormânt de lângă zidurile bisericii.
Fragmentele provin aproape exclusiv de la vase mici din ceramică roşie de factură
superioară, obişnuite în inventarele funerare. Două asemenea vase au putut i parţial
întregite din fragmentele găsite în umplutură. Este vorba deci, foarte probabil, de
vase întregi găsite încă din Evul Mediu în morminte romane, poate chiar cu prilejul
scoaterii unor materiale de construcţie pentru biserică, vase care au putut i chiar
folosite ca recipiente în altar şi care apoi s-au spart.
Explicaţia pe care o dăm apariţiei fragmentelor ceramice romane la biserica din
Streisângeorgiu – şi precizăm că nu este vorba decât de fragmente provenind de
la maximum 4-5 vase mici – vine în concordanţă cu observaţia după care pe locul
monumentului medieval nu a existat nici o locuire anterioară construirii bisericii de lemn
și practicării primelor îngropări în necropola medievală.
Relieful creştin de la Streisângeorgiu
Cu prilejul demolării în vara anului 1976 a pronaosului adăugat bisericii după

mijlocul secolului trecut, în afara pietrelor romane despre care a fost vorba puţin mai
sus şi a unor materiale obişnuite de construcţie – cărămizi moderne şi pietre mici
43 . V. Eskenasy, „Date preliminare despre necropola romană de la Stresângeorgiu, jud. Hunedoara”, în Studii
și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, XXVII, 1977, 4, p. 603 şi urm.
44 . Un repertoriu arheologic al judeţului Hunedoara se ală în prezent în pregătire prin grija colectivului
Muzeului din Deva.
de carieră şi de râu – au mai apărut şi trei piese care merită o atenţie specială. Două
dintre ele sunt fragmente de pietre funerare cu inscripţia în limba maghiară, datate
1847 şi 1849, utile pentru ixarea unui termen post quem al construirii pronaosului.
O piatră funerară cu textul inscripţiei tot în limba maghiară şi cu data 1812 a fost
găsită sub strana cantorului, folosită acolo ca un fel de podium. Deşi în cuprinsul
cimitirului din jurul bisericii nu există alte pietre de mormânt decât cele româneşti
ortodoxe, nu excludem eventualitatea ca într-un colţ al acestui cimitir să se i alat
mormintele slujitorilor de rit reformat de la curtea nobiliară din Streisângeorgiu45 şi
ca aceste morminte să i fost dezafectate la 1858. Ni se pare totuşi mai probabil ca
pietrele de mormânt cu inscripţii maghiare să provină de la o necropolă distinctă,
alată în jurul capelei din cuprinsul curţii nobiliare situate la cca. 160 m spre sud, pe
malul văii Luncanilor, capelă a cărei amintire se mai păstrează în sat46.
Discuţia privind provenienţa pietrelor
de mormânt cu inscripţii maghiare a fost
necesară pentru a nu lăsa în afara atenţiei
nici una dintre ipotezele care să explice
apariţia celei de-a treia piese, refolosite
şi ea ca material de construcţie în aceeaşi
zidărie a pronaosului. Este vorba de un bloc
de calcar cenuşiu-gălbui, identic ca factură
şi ca rocă cu celelalte pietre romane de la
Streisângeorgiu47, de formă aproximativ
paralelipipedică dar cu marginile, feţele
laterale şi faţa posterioară foarte neregu-
late, pare-se ca urmare a unor degradări
suferite în timp. Faţa anterioară a blocului
are dimensiunile de cca 0,56/0,48 m iar
Fig. 10. grosimea lui este de aproximativ 0,30-0,32 m.
Temelia Decorul feţei anterioare (ig. 11), ieşit puţin în relief dar realizat totuşi, în
şi soclul
monumentului principal, prin adâncirea suprafeţelor dintre elementele sale, constă dintr-o cruce cu
în colţul de braţele aproape egale, uşor lăţite la capete, plasată în vârful unui fronton triunghiular
sud-est al cu laturile ascendente puţin arcuite. Aceste laturi sunt formate din câte un şir de ove
atarului
alungite, prevăzute iecare cu o adâncitură centrală, încadrate de câte două benzi
liniare. Ovele descresc ca dimensiuni de la bază spre vârf iar cele două ove de la
vârful triunghiului se leagă de piciorul crucii. Aceasta din urmă se ală într-un nimb
circular ale cărui capete se sprijină pe benzile cu ove.
Motivul triunghiular încadrează o adâncitură practicată în grosimea blocului,
adâncitură a cărei înălţime descreşte treptat, pe măsura îndepărtării de la faţa pietrei.
Toate aceste elemente, decor şi adâncitură triunghiulară, sunt sensibil dezaxate
45 . După cum jumătatea nordică a cimitirului vechi din Strei pare să i aparţinut în secolele XVIII-XIX
cultului reformat. Adăugăm însă că pe atunci exista la Strei, adosată laturii nordice a bisericii româneşti
din secolul al XIII-lea, o capelă reformată clădită la 1717.
46 . În legătură cu această curte, vezi studiul semnat de V. Eskenasy, „Cercetări şi sondaje arheologice pe
teritoriul aşezării medievale de la Streisângeorgiu”, în Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente
Istorice și de Artă, 47, 1978, 1, p. 57 şi urm.
47 . Toate aceste pietre par a proveni din cariera ale cărei urme sunt vizibile pe creasta dealului Măgura, la o
distanţă de numai cca. 4 km spre nord.
spre stânga în raport cu centrul blocului de piatră. O altă adâncitură, tot de formă
aproximativ triunghiulară dar mult mai mică, a fost practicată la limita superioară
a blocului, prezentând aceeaşi descreştere în înălţime pe măsura pătrunderii ei în
grosimea pietrei. Ea pare a se datora unei intervenţii ulterioare executării decorului,
deoarece nu este simetrică cu adâncitura din partea inferioară şi, mai ales, deoarece
taie o parte a nimbului crucii. Această a doua adâncitură este mai bine axată în
raport cu centrul blocului de piatră şi s-ar putea explica prin folosirea acestuia din
urmă, la un moment dat, ca greutate atârnată. Trebuie totuşi adăugat că, datorită
deteriorării marginilor blocului de piatră, observaţiile privind dispunerea pe faţa lui
a elementelor decorative au o valoare destul de relativă.
Deşi limita inferioară a blocului este acum foarte neregulată, pare sigur că el se
asambla iniţial cu încă cel puţin un alt bloc, plasat dedesubtul lui, pe care se continua
atât adâncitura triunghiulară cât şi, poate, benzile decorate cu ove alungite care apar
acum ca formând un fronton. În funcţie de acest al doilea bloc de piatră, pe care din
păcate nu l-am găsit şi eventual în funcţie şi de alte blocuri pierdute şi ele, s-ar putea
preciza cu siguranţă de la ce fel de construcţie provine blocul descoperit. În lipsa lor,
soluţiile nu pot i decât ipotetice.
Cercetarea riguroasă executată asupra paramentelor exterioare şi interioare ale
bisericii din Streisângeorgiu exclude eventualitatea ca blocul de piatră să i fost
încastrat cândva în zidurile monumentului, ca limită superioară a unei iride sau a
unei ferestre. Nu s-a găsit pe aceste paramente nici un loc din care să i fost extras
cândva blocul de piatră cu relief creştin. De altfel, nici sub aspect stilistic nu găsim
pentru decorul descris analogiile necesare în sculptura în piatră romanică sau gotică
timpurie din Transilvania.
Este mai uşor de acceptat ipoteza ca blocul de piatră în discuţie să provină de
la capela alată în cadrul curţii nobiliare târzii din Streisângeorgiu, curte care pare
a-şi avea începuturile în secolul al XV-lea48 şi în cuprinsul căreia a putut apărea
cândva în secolele XV-XVII respectiva capelă, demolată eventual imediat după
1850, atunci când au fost luate din preajma ei şi pietrele de mormânt aduse ca
material de construcţie la biserica cu hramul Sf. Gheorghe. Evident că şi în acest
caz ar urma să acceptăm folosirea la fosta capelă a curţii nobiliare a unor blocuri de
piatră provenind de la ruine romane deoarece piatra de care ne ocupăm are aspectul
unui bloc roman refolosit. S-ar putea găsi, nu fără diicultate, în arta sătească din
Transilvania secolelor XVI-XVII, unele analogii pentru asemenea reliefuri cioplite
cu stângăcie, în care se combină elemente preluate din goticul târziu cu rudimente
de decoruri clasiciste preluate din repertoriul Renaşterii49.
Dar pe blocul de piatră de la Streisângeorgiu se observă foarte clar că faţa acestuia
ca şi elementele decorului prezintă şenţuiri verticale, adânci de la câţiva milimetri
până la un centimetru şi chiar mai mult, produse în mod evident ca urmare a curgerii
apelor de ploaie care au dizolvat treptat calcarul. Aceste urme dovedesc în mod
neîndoielnic că blocul a stat multă vreme într-un loc expus intemperiilor şi, mai
mult, că el a stat în poziţie verticală. Asemenea şănţuiri datorate curgerii apei nu se
48 . V. Eskenasy, „Cercetări şi sondaje arheologice...”, p. 62.

49 . Vezi, de exemplu, J. Keöpeczi Sebestyen, „Régi székely népi eredetü müemlékeink”, în Erdélyi Tudományos
Füzetek, 126, Cluj, 1941, p. 14-15.
pot produce în timp scurt şi nu pot apărea pe o piatră adăpostită într-o încăpere sau
sub o streaşină.
Din aceste motive şi ţinând seama şi de trăsăturile stilistice ale decorului sau
de tehnica execuţiei sale, nu putem evita impresia că blocul descoperit la Streisân-
georgiu este în realitate mult mai vechi şi că provine de la o stelă funerară creştină
care a stat multă vreme sub cerul liber undeva în zona din împrejurimile sau din
preajma monumentului. Crucea cu braţele egale înscrisă în nimb circular, cu capetele
braţelor uşor lăţite, precum şi benzile cu ove se întâlnesc frecvent în arta antichită-
ţii târzii50, iar stelele funerare cu nişe şi chiar apariţia arcului frânt îşi găsesc şi ele
corespondente în aceeaşi epocă51. Este adevărat că o analogie foarte apropiată de
decorul blocului descoperit la Streisângeorgiu nu ne stă la îndemână în literatura care
ne-a fost accesibilă dar, pentru cazul în care piesa ar i cu adevărat mult anterioară
datei construirii bisericii, găsirea de analogii şi plasarea ei în evoluţia artei vechi
creştine ar întâmpina oricum mari diicultăţi datorită faptului că ne alăm în faţa
unei lucrări foarte rudimentare. Pentru datarea şi atribuirea unor asemenea lucrări
modeste şi periferice, problema se pune cu totul altfel decât pentru importurile
venite din cuprinsul Imperiului târziu.
Dincolo de aceste consideraţii şi până la găsirea unei interpretări sigure a reliefului
creştin găsit la Streisângeorgiu, se impune cercetarea cu deosebită atenţie a acestei
zone.
unele ipoteze privind elevaţia monumentului
Cele care urmează au mai puţină legătură cu cercetarea arheologică dar

reprezintă totuşi probleme care nu pot i ocolite, datorită faptului că observaţiile
realizate în săpătură au ridicat anumite semne de întrebare asupra elevaţiei iniţiale
a monumentului. Ipotezele noastre au în principal scopul de a lărgi discuţia în
jurul tipului de monument pe care l-a reprezentat la începuturile sale biserica din
Streisângeorgiu52.
S-a arătat mai sus că stâlpii din navă ai turnului interior aparţin, pe criterii
stratigraice incontestabile, etapei iniţiale de construcţie. Pe de altă parte, turnul care
se reazemă pe aceşti stâlpi aparţine în mod cert unei faze de reparaţii şi transformări
pe care a suferit-o monumentul, fază ce poate i datată fără rezerve în anii 1408-
1409, de când este pisania de pe faţa estică a turnului. Forma oarecum ciudată pe
care o are turnul, vizibil îngustat în partea superioară, faptul că zidăria lui acoperă un
strat mai vechi de pictură de pe peretele de vest al navei ca şi observaţiile realizate în
50 . E. Kirschbaum (sub red.), Lexikon der christlichen Ikonographie, II, 1970, sub Kreuz, cu bibliograia;
vezi, printre altele, şi G. Jerphanion, „La représentation de la Croix et du Cruciix aux origines de l’art
chrétien”, în La voix des monuments, Paris, 1930; W. F. Volbach, Elfenbeinarbeiten der Spätantike und des
frühen Mittelalters, Mainz, 1952; V. Besevliev, Spätgriechische und spätlateinische Inschriften aus Bulgarien,
Berlin, 1964.
51 . E. Condurachi, „Monumenti cristiani nell’Illirico”, în Ephemeris Dacoromana, IX, 1940, p. 64; V. Vătăşianu,
Istoria artei europene, Bucureşti, 1968, p. 123; L. Barkóczi – A. Mócsy, Die römischen Inschriften Ungarns,
I, Budapesta, 1972, pl. CXXX.
52 . Vezi şi Şerban Popescu-Dolj, „Dosarul unei restaurări”, în Arhitectura, XXV, 1974, 4, p. 56-58; Idem,
„Rezultatele cercetărilor de arhitectură la Biserica din Streisângeorgiu, jud. Hunedoara”, în Revista
Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 43-46.
podul bisericii, unde zidăria turnului „încalecă” în trepte actuala limită superioară a
zidului vestic al navei, sunt toate concludente în acest sens.
Dar în acest caz, cei doi stâlpi ai turnului au trebuit să aibă iniţial o altă funcţie
şi anume aceea de a susţine o tribună adosată peretelui de vest al navei, la înălţimea
de cca. 3 m deasupra pavimentului. Această ipoteză mai are desigur nevoie de unele
veriicări pe pereţii navei unde, sub tencuielile mai noi, s-ar putea găsi urmele de
inserţie ale tribunei. Este de asemenea posibil ca partea superioară a tribunei să i
fost din lemn şi ca ea să nu i lăsat urme pe pereţii navei.
În aceeaşi ordine de idei, prezenţa celor doi pilaştri din partea de est a navei şi
constatarea că ei au fost construiţi odată cu zidurile perimetrale ale monumentului,
deci încă de la început, cer o explicaţie. Pilaştrii susţin acum un fel de arc dublou al
bolţii, în punctul de alăturare a celor două bolţi semicilindrice cu înălţimi diferite
care acoperă nava, iar sondajele din podul bisericii au evidenţiat faptul că acest arc
dublou este format din bolţari de piatră poroasă, asemănătoare tufului vulcanic. Arcul
susţine un zid gros de 0,65-0,70 m care împarte podul navei în două compartimente
şi care prezintă, ca şi zidurile perimetrale ale monumentului, o tehnică de construcţie
caracterizată prin existenţa a două paramente îngrijite din cărămidă incluzând între
ele un emplecton din pietre de dimensiuni mici şi fragmente de cărămidă înnecate în
mortar. Mai mult, la înălţimea păstrată a zidurilor navei, se observă în mod evident
că, de la zidurile de nord şi de sud ale navei la zidul de deasupra arcului dublou, cele
două paramente de cărămidă şi emplectonul dintre ele se continuă şi se ţes în mod
organic.
Pe de altă parte, porţiunea estică, mai joasă, a bolţii din navă, rezemată pe două
console de zidărie dintre care aceea dinspre sud pare refăcută, se adosează spre vest
arcului dublou. În această zonă, cărămizile care alcătuiesc bolta urmează riguros
traseul arcuit al bolţarilor de piatră. Adăugind la acestea prezenţa, la limita de est
a navei, a doi pinteni de zidărie care încadrează arcul de triumf fără a corespunde
planimetric zidurilor de nord şi de sud ale altarului, pinteni care se reazemă pe temelia
din blocuri mari de piatră de la limita dintre navă şi altar şi care pot i identiicaţi
şi în podul bisericii unde par a i fost demontaţi până la nivelul extradosului bolţii,
este uşor de înţeles rezerva cu care trebuie abordată orice încercare de reconstituire
a elevaţiei iniţiale a monumentului din Streisângeorgiu.
Cu toate sondajele întreprinse în zidăria din podul bisericii, anumite probleme
rămân încă sub semnul întrebării, un ajutor substanţial iind de aşteptat de la
cercetările făcute asupra straturilor succesive de tencuială şi de decor pictat alate pe
pereţi, pe arcuri şi pe bolţi53.
Două ipoteze de lucru par a se impune. Pe de o parte, s-ar părea că porţiunea
de est a navei, de la pilaştri şi până la limita dinspre altar, a avut iniţial o altă supra-
structură, mai înaltă, la susţinerea căreia participa atât arcul dublou ce leagă pilaştri
cât şi pintenii de zidărie amintiţi. Reconstituirea acestei suprastructuri în forma unei
bolţi semicilindrice înalte, cu axul orientat nord-sud, este doar o simplă sugestie
de reconstituire. Faptul că colţurile de sud-est şi de nord-est ale navei au suferit o
53 . O. Boldura – Ş. Angelescu – M. Rădulescu – G. Mruczinschi, „Rezultatul cercetărilor efectuate asupra

picturilor medievale româneşti de la Streisângeorgiu”, în Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente
Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 47 şi urm.
refacere mai importantă, desigur ca urmare a unei distrugeri provocate de sarcina pe

care au purtat-o, pledează în sensul ipotezei noastre.
Pe de altă parte, pare foarte probabil ca deasupra porţiunii vestice a navei, până
la pilaştri şi incluzând şi zidul nord-sud de deasupra arcului pe care îl sprijină aceşti
pilaştri, să se i alat un spaţiu amenajat, cu dimensiunile interioare de 4/3,40 m,
mărginit pe trei laturi de ziduri groase de 0,85 m iar pe latura sa estică de un zid
gros de numai 0,60-0,65 m. Interpretarea acestui posibil spaţiu ca iind o încăpere
de locuit, ca un fel de turn-locuinţă cu caracter fortiicat cum ne mai este cunoscut
în Ţara Haţegului de la un alt monument la care respectivul turn se ală deasupra
altarului bisericii de curte54, se înscrie pe aceeaşi linie a ipotezelor de lucru.
Ţinând seama de faptul că actuala elevaţie a bisericii din Streisângeorgiu a
rezultat în mare măsură de pe urma lucrărilor din anii 1408-1409, avem convingerea
că înţelegerea şi reconstituirea aspectului iniţial al monumentului depind în bună
măsură de găsirea unor analogii concludente care să ie contemporane primei faze
de construcţie55.
Pisania din 1313-1314
După ce am făcut de mai multe ori referiri, în rândurile anterioare, la vechimea

mai mare decât anii 1408-1409 a bisericii din Streisângeorgiu, lăsând să se înţeleagă
că stabilirea vechimii reale a monumentului revine cercetărilor arheologice, am ajuns
la locul în care trebuie invocat un document care, chiar dacă nu conţine data primei
faze de construcţie, coboară totuşi cu aproape un secol elementele cunoscute. Pisania
despre care va i vorba are desigur o valoare incomparabil mai mare decât aceea a
unei date pentru monumentul de care ne ocupăm şi nu ne propunem în nici un fel
abordarea ei ca document de limbă. O analiză paleograică şi lingvistică, cu caracter
preliminar, a văzut deja lumina tiparului56 şi alte analize îi vor urma cu siguranţă57.
Pentru a le uşura, considerăm necesară publicarea în acest loc, şi în mod detaliat, a
respectivei pisanii.
Ea a fost descoperită în altarul bisericii în timpul unor sondaje asupra pereţilor
acoperiţi cu tencuiala văruită, necesare veriicării raporturilor dintre ziduri şi niveluri
arheologice din acest loc. Înainte de aceste sondaje, existenţa pisaniei nu putea i nici
măcar bănuită. Zugrăvită cu culoare neagră întinsă cu penelul pictorului, pisania se
ală în centrul peretelui de est, chiar sub golul ferestrei din axul altarului. Împreună
cu chenarul, pisania are dimensiunile de 0,72/0,73 m58 (ig. 12).
Chenarul pisaniei este lat de 0,07-0,09 m şi constă dintr-un decor trasat în zig-
zag, între două linii mai groase, cu aceeaşi culoare neagră, dublat pe aproape întreg
54 . Avem în vedere biserica fortiicată a curţii cneziale de sub cetatea Colţ, ctitorită de Cândeştii din Râu de
Mori; R. Popa, „Über die Burgen ...”, p. 251-254.
55 . Avem în vedere nu numai eventualele analogii de pe teritoriul regatului arpadian ci şi nordul şi nord-
vestul Peninsulei Balcanice.
56 . Ion Radu Mircea, „Quelques considérations paléographiques et linguistiques au sujet de l’inscription
votive de 1313-1314 à Streisângeorgiu”, în Dacia, N.S., XX, 1976, p. 63 şi urm.
57 . G. Mihăilă, ”Cele mai vechi inscripții cunoscute ale românilor din Transilvania (1313-1314 şi 1408,
Streisângeorgiu – oraşul Călan, jud. Hunedoara)”, în Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente
Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 33-39.
58 . La veriicarea, corectarea şi completarea citirii pisaniei am fost ajutaţi de prof. I. R. Mircea, căruia îi
mulţumim şi aici. Sugestii preţioase am primit şi de la Ioana Cristache-Panait.
traseul său de o linie trasată cu culoare roşie. Elementul decorativ descris are o
vechime apreciabilă şi o largă răspândire, regăsindu-se şi în arta paleocreştină59.
Câteva elemente vegetale stilizate, zugrăvite atât cu negru cât şi cu roşu în partea
stângă-superioară a chenarului, continuate pe marginea superioară a acestuia, vin să
încălzească răceala geometrică a compoziţiei.
1) † ВЪЛ(ˀТО) ᎁ̃ ТЪС᫏᫔Є И И̃ СЪТНО

2) И К̃ И В̃ ПОЧИ(Н)ЪМЪ ЦР(ЪКО)ВЄ П
3) ОМО᫔И᫏ С(Вˀ)ТАГО ГЄᫍРГИ
4) ІА И МАТЄРЄ Б(ОЖ)И᫏ И ВЪСˀ
5) ХЪ С(Вˀ)ТЪХЪ НА ПОМО᫔И
6) Є И ᫍСТАВ(Л?)ЄНИЄ ГРˀХОМЪ КН(ˀ)ᎁОУ
7) БАЛˀИ И НА ПОМО᫔Ь И СПАСЄНІЄ
8) † И ᫍСТАВЛЄНИЄ ГРˀ
9) ХОМЪ ПОПОУ НАНЄ
10) ШОУ ΘЄᫍФИЛˀ ЗОГРАФˀ
Fără a i uşor de descifrat datorită ştergerii, pare-se încă din vechime, a unor
anumite porţiuni, datorită unor pete de substanţă uleioasă neagră (smoală?) sau de
ceară precum şi datorită degradării treptate în timp, pisania poate i totuşi citită
aproape integral. Ea are următorul conţinut repartizat pe 10 rânduri:
adică, în traducere: † La anul şase mii şi opt sute şi douăzeci şi doi, s-a început
biserica cu ajutorul Sfântului Gheorghe şi al Maicii Domnului şi al tuturor sinţilor
pentru ajutorul şi iertarea păcatelor cneazului Balea şi pentru ajutorul şi mântuirea
† (!?) şi iertarea păcatelor popii Naneş (şi ale lui ?) Teoil zugravul.
În legătură cu citirea textului şi cu întregirile propuse, se impun câteva observaţii:
În rândul 2 unde o spărtură nu prea veche a distrus deinitiv o porţiune de 7 cm
lungime a tencuielii, întregirea ar putea să ie şi ПОЧИ(ВШ)ЪМЪ, pentru cazul în
care s-au folosit litere mai înguste. Aceeaşi spărtură a afectat parţial şi rândurile 1
şi 3, fără a crea însă probleme de citire. Există cel mult incertitudinea dacă deasupra
cuvântului С(ВѢ)ТАГО se ala o titlă sau capătul de linie vizibil ar aparţine unui „T”
mai înalt.
În rândul 5, cuvântul НА este nesigur. Urme vagi de vopsea par a sugera că acolo
a fost scris iniţial un alt cuvânt, poate ЗА, asupra căruia s-a revenit. La sfârşitul
aceluiaşi rând ar i posibilă şi citirea ПОМОѰЬ И; în acest caz, la începutul rândului
6, unde primele două litere sunt foarte şterse, citirea ar trebui să ie НА.
În rândul 7, a treia şi a patra literă din numele cneazului Balea sunt neclare, dar
nu atât în sensul existenţei lor cât în acela al ligaturii adoptate.
d) În rândul 8, crucea de la începutul lui trezeşte nedumerire. Explicarea ei pare
să ie sugerată de modul în care a fost scrisă litera И, ce îi urmează. Acest И lasă
impresia de a i fost scris peste alt cuvânt, foarte probabil peste un НА. În acest caz
am avea de a face cu o modiicare sau corectare a pisaniei de către chiar autorul ei,
care iniţial a intenţionat să o scrie în două fraze distincte.
e) În rândul 10, la sfârşitul numelui zugravului, ultimele două litere au fost citite
ЛѢ (şi nu ТЬ, ceea ce ar i dat numele de Teoit) datorită faptului că se vede un
59 . Acelaşi decor la Sf. Soia din Constantinopol sau pe inscripţii funerare paleocreştine din zona rhenană;
W. Boppert, Die frühchristlichen Inschriften des Mittlelrheingebietes, Mainz, 1971, p. 15 şi passim.
picior care sugerează prezenţa literei Л şi deoarece cuvântul următor, ЗОГРАФѢ, se

termină în mod clar cu Ѣ.
Cât priveşte conţinutul textului pisaniei, ne mulţumim cu acest prilej să relevăm
doar două elemente. În primul rând, textul ne pune în faţă numele unui personaj
până acum necunoscut din familia cnezială de la Streisângeorgiu: cneazul Balea.
Numele este destul de răspândit la românii transilvăneni în secolele XIV-XV, iind
probabil folosit mai ales în familiile aparţinând păturii feudale60. Numele a fost pus
în legătură cu băl-alb (de unde şi bălan sau bălai) dar şi cu bală-iară sălbatică (de
unde şi balaur), pentru a nu pomeni aici decât opiniile mai răspândite61.
Din păcate, nu putem preciza în mod cert locul pe care îl ocupă acest cneaz Balea
în tabloul genealogic reconstituit mai sus, deoarece nu avem nici un indiciu asupra
vârstei sale în 1313-1314, atunci când a fost consemnat ca ctitor. Dacă el ar i fost
la acea dată relativ tânăr, am putea vedea în el pe tatăl cnezilor Zăicu din Strei şi
Laţcu din Streisângeorgiu, cei pomeniţi la 1377 pentru precizarea ascendenţei iilor
lor. Dar dacă Balea avea la 1313-1314 o vârstă mai înaintată, atunci el ar putea i
considerat drept bunic al cnezilor amintiţi. În orice caz, este în afara oricărei îndoieli
că avem de a face cu strămoşul a cel puţin două dacă nu a toate trei liniile familiare
despre care s-a vorbit mai sus.
A doua observaţie priveşte airmaţia pisaniei că biserica „s-ar i început” la data
indicată de text. Dacă întregirea şi traducerea la care ne-am oprit sunt corecte,
atunci nu poate i vorba decât de exprimarea unei mentalităţi proprii Evului Mediu
românesc şi nu numai românesc, mentalitate pe care o regăsim şi în pisania tabloului
votiv din 1408-1409 şi după care o restaurare, transformare, adăugire sau poate
numai zugrăvirea unei biserici mai vechi, moştenită de la înaintaşi, erau socotite
ca o adevărată „ctitorire” a monumentului respectiv. Putem spune aceasta deoarece,
dincolo de argumentele strict arheologice despre care va i vorba, pisania din 1313-
1314 și ansamblul de pictură murală care îi corespunde nu se ală pe cel mai vechi strat
de tencuială, ci pe cel de-al doilea strat. Chiar şi în spărtura existentă în câmpul pisa-
niei se vede, cu claritate, existenţa dedesubt a unui strat mai vechi de tencuială, cu
suprafaţa îngrijit netezită.
Săpătura arheologică nu a putut stabili dacă în anul 1313-1314 s-au produs
lucrări care să afecteze elevaţia monumentului de la Streisângeorgiu. S-ar putea ca
refacerea pavimentului de lespezi, refacere despre care a fost vorba în consideraţiile
asupra stratigraiei, să dateze din acest an, după cum s-ar putea de asemenea ca cel
mai vechi paviment de cărămidă să dateze din 1313-1314. Suntem înclinaţi mai
degrabă pentru adoptarea celei de-a doua ipoteze şi, din această cauză, nu excludem
eventualitatea ca între data înălţării monumentului şi anul 1313-1314 să se mai i
produs o fază de transformări a monumentului62. Din punctul de vedere al criteriilor
strict arheologice, incertitudinea se datorează faptului că între pavimentele succesive
nu au fost găsite materiale care să le dateze cu precizie precum şi împrejurării că
60 . Printre cei mai cunocuţi feudali români cu acest nume, din sudul Transilvaniei, se numără jupanul Balea,
iul lui Boar din Criscior, atestat documentar la 1404 (Hurmuzaki – Densuşianu, Documente, I2, p. 433) şi
reprezentat în tabloul votiv al bisericii de acolo (V. Drăguţ, op. cit., p. 47 şi ig. 36, 38). Pentru acelaşi nume
la românii din nordul Transilvaniei, vezi R. Popa, Ţara Maramureșului, p. 87-89 şi sub voce.
61 . N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. 187-188.
62 . Ipoteza aparţine lui Ş. Popescu-Dolj, care invocă în acest sens observaţii făcute asupra bolţilor din altar.
raporturile acestor pavimente cu diferitele porţiuni ale zidurilor monumentului nu

sunt întru totul concludente.
În ceea ce priveşte stratul mai vechi de tencuială care, sub rezerva cercetărilor
viitoare asupra decorului pictat, poate i considerat ca iind de la data înălţării
monumentului, porţiunile din el, azi vizibile datorită sondajelor sau degradărilor
suferite de straturile ulterioare, sunt prea mici pentru a permite precizarea existenţei
unor zugrăveli iniţiale sau eventual a unei pisanii mai vechi. Pe alocuri, el pare a
i acoperit cu o substanţă neagră, asemănătoare funinginii, fapt ce sugerează pro-
ducerea înainte de 1313 a unui incendiu care ar putea i legat eventual de stratul
subţire de pământ negru, cu arsură şi cărbune, surprins deasupra vechiului paviment
de lespezi63. Dar pe acest mai vechi strat de tencuială se văd foarte clar, pe piciorul de
nord al arcului de triumf, câteva litere din alfabetul chirilic, zgâriate acolo înainte de
depunerea peliculei negricioase ce ar putea reprezenta urmele unui incendiu. Ele ne
încredinţează, la fel ca şi continuitatea neîntreruptă a necropolei, că monumentul de
la Streisângeorgiu a aparţinut de la început unei colectivităţi care se exprima în scris prin
intermediul alfabetului și – foarte probabil – al limbii slavone. Pisania de la 1313-1314
şi însemnările slavone din secolele XIV-XV zgâriate pe pereţii din altar dovedesc,
dacă mai era nevoie, că această colectivitate era românească.
Necropola
Datorită marelui număr de înmormântări practicate succesiv în imediata

vecinătate a monumentului, posibilităţile de cercetare metodică a etapelor mai vechi
de funcţionare a cimitirului au fost foarte limitate. Au fost individualizate în săpătură,
numerotate şi cercetate, un număr de 114 morminte, dar dintre acestea doar câteva
contribuie la stabilirea vechimii şi a fazelor de evoluţie a necropolei. Numărul redus
al acestor din urmă morminte, care merită caliicativul de „morminte-cheie”, este
compensat de claritatea situaţiilor surprinse şi de certitudinea concluziilor.
Pe de altă parte, lăsând în afara atenţiei noastre cele câteva zeci de morminte
recente, din ultimii 100-150 de ani, care au fost doar localizate topograic fără a
i numerotate sau cercetate, mai putem aduce în discuţie un număr de cca. 20 de
morminte vechi, anterioare secolului al XIV-lea. Existenţa lor este atestată de piesele
de inventar funerar – podoabe şi monede – găsite în pământul de umplutură al
gropilor unor morminte mai noi. Desigur că toate aceste cifre, aceea a mormintelor
vechi, identiicate şi individualizate prin schelete întregi sau fragmentare, sau cea
a mormintelor distruse complet de îngropările ulterioare, nu relectă numărul real
al înmormântărilor practicate aici de-a lungul timpului. Acest număr nu poate i
stabilit datorită folosirii intense, pentru îngropări succesive, a unui teritoriu relativ
mic.
Înainte de a ne ocupa de diferitele grupuri de morminte, se cere făcută o precizare
foarte importantă pentru aprecierea situaţiei de ansamblu. În interiorul părţii vechi
a monumentului, deci în navă şi în altar, nu au existat decât patru morminte. Ele se
ală pe un singur şir, în navă, oferind posibilităţi de datare relativ precisă. Cel mal
vechi dintre ele (M. 37 – vezi pe plan) se ala în partea de nord a navei, la adâncimea
de numai 0,60 m în raport, cu primul paviment şi a avut, ca inventar, un inel de
63 . Vezi mai sus, precum şi proilul din ig. 7.
argint cu pecete de la sfârşitul secolului al XIV-lea sau începutul celui următor64.

Este vorba foarte probabil de mormântul personajului la care se referă o lungă
inscripţie în limba slavonă, zgâriată în altar pe stratul de pictură din 1313-1314 de
pe peretele sudic al acestuia, inscripţie în care se spune că ,,a răposat... Elina şi s-a
îngropat în biserică...”65. Textul indică ziua de 1 ianuarie, probabil pentru pomenire,
dar nu precizează anul. Alte trei morminte, mult mai adânci (M. 38, M. 39 şi M. 12),
se alau la sud de cel abia pomenit, primul dintre ele tăind pe jumătate groapa lui M.
37. Ele sunt relativ recente, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi de la începutul
secolului al XIX-lea, datarea lor iind asigurată atât de inelul de aur al lui M. 39 cât
şi de resturi de îmbrăcăminte. În afara acestor patru morminte nu s-a mai practicat
nici o altă îngropare în interiorul părţii vechi a bisericii din Streisângeorgiu și – totodată
– nu s-a surprins în nici un loc o situaţie care să ateste, prin observaţii stratigraice sau
prin descoperiri de oase umane răvășite, distrugerea unor morminte vechi prin săparea
șanţurilor de fundaţie ale bisericii de piatră sau prin îngropări ulterioare.
Delimitând înmormântările prin criterii cronologice, un prim grup format din
6 morminte se plasează într-o epocă anterioară construirii bisericii de zid. Datarea
lor relativă, în raport cu momentul înălţării actualului monument, a fost posibilă
datorită situării acestora în imediata vecinătate a temeliilor şi se bazează atât pe
constatarea că talpa temeliilor acoperă o anumită porţiune din umplutura gropilor
de mormânt cât şi pe absenţa pigmenţilor de mortar şi de cărămidă din pământul de
umplutură a gropilor. Este foarte probabil ca şi alte morminte, situate mai departe
de zidurile bisericii, să-i ie anterioare, dar în acest sens nu s-au putut face observaţii
stratigraice concludente care să suplinească absenţa inventarului funerar.
Cinci dintre aceste morminte au apărut pe latura estică a altarului, în exteriorul
monumentului. Este vorba de fapt despre porţiuni foarte mici din umplutura unor
gropi de morminte, mai adânci cu 0,10-0,15 m decât talpa temeliei bisericii, tăiate
în cea mai mare parte de înmormântări ulterioare practicate în gropi mai adânci.
Una dintre aceste gropi de mormânt, conţinând câteva oase din scheletul unui copil
notat ca M. 56, păstrate in situ sub talpa temeliei altarului pe o adâncime de cca.
0,40 m (limita de vest a gropii mormântului a putut i precizată lucrându-se sub
temelie), a fost tăiată de groapa lui M. 57 despre care va i vorba mai jos şi care se
datează, prin inventarul său, în prima jumătate a secolului al XII-lea. Altă groapă de
mormânt mai conţinea un fragment de craniu, notat ca M. 16, fragment care a fost
găsit lipit de talpa temeliei. Este deci sigur că cei care au săpat şanţul de fundaţie al
temeliei au găsit în acest loc un mormânt mai vechi.
Singurul mormânt cu inventar funerar din acest grup de înmormântări anterioare
bisericii de zid a apărut pe latura de nord a navei şi a fost notat ca M. 69. Groapa lui
a putut i surprinsă pe proilul estic al secţiunii a VIII-a (vezi ig. 9). Din schelet nu
a mai rămas in situ decât craniul, restul iind tăiat de morminte mai noi. Umplutura
gropii lui M. 69 a fost din pământ negru cu fragmente de cărbune, fără pigmenţi
de mortar şi fără bucăţele de cărămidă, deosebindu-se prin aceasta în mod clar de
umplutura gropilor mormintelor M. 64 şi M. 63, care o suprapun. Şanţul temeliei
64 . Pentru podoabele din secolele XIV-XVIII găsite ca inventar funerar, vezi studiul lui Gh. Baltag, “Podoabe
din secolele XIV-XVIII din inventarul necropolelor de la Streisângeorgiu şi Strei, jud. Hunedoara”, în
Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 53-57.
65 . Textul a fost descifrat de prof. I. R. Mircea.
bisericii de zid a fost săpat la 0,25 m sud de marginea gropii lui M. 69 în timp ce
gropile mormintelor M. 64 şi M. 63 au fost săpate chiar lângă temelie, folosind-o ca
latură. Toate aceste observaţii fac evident faptul că M. 69 este anterior bisericii de
zid în vreme ce M. 64 şi M. 63 datează din
timpul existenţei bisericii.
Întâmplarea a făcut ca aceste trei
morminte suprapuse să aibă toate
inventar funerar, care să conirme obser-
vaţiile stratigraice. Cât priveşte cel mai
vechi dintre morminte, inventarul lui
a constat din două inele de buclă din
argint cu capătul întors în formă de
S, găsite amândouă pe partea stângă a
craniului. Unul dintre ele, păstrat întreg,
confecţionat din sârmă de argint de bună
calitate, groasă de 1,2 mm, are diametrul
de 17 mm. Capătul lăţit prin batere, până
la 3,5 mm, este decorat cu patru caneluri
longitudinale şi răsucit în forma literei S.
(vezi ig. 13/15-16).
Al doilea inel, identic ca dimensiuni,
are capătul rupt puţin mai sus de începutul
decorului canelat, ceea ce ne asigură că
identitatea pieselor se extinde şi la formă
sau decor.
Anticipând datarea fazelor necropolei
şi a monumentului de zid, putem preciza că
inventarul mormântului M. 69 se plasează
în a doua jumătate a secolului al XI-lea
sau la începutul secolului al XII-lea66.
Existenţa acestei prime faze a necropolei,
anterioară bisericii de zid, trebuie desigur
pusă în legătură cu existenţa unui mai
vechi monument de lemn, despre care a fost vorba cu prilejul observaţiilor privind Fig. 11.
stratigraia din acest loc. Judecând situaţia în funcţie de topograia descoperirilor, Relieful
putem merge chiar mai departe, airmând că biserica de lemn a avut același plan și creştin de la
Streisângeorgiu;
aceleași dimensiuni ca și biserica de zid care i-a luat locul.
foto şi desen
Este semniicativ, în acest sens, faptul că nici una dintre cele şase gropi de
morminte, determinate stratigraic ca iind mai vechi decât biserica de zid, nu este
tăiată de şanţurile de fundaţie ale acesteia din urmă şi că, în general, nu au fost
nicăieri surprinse distrugeri de morminte produse cu prilejul săpării acestor şanţuri,
aşa cum am subliniat-o puţin mai sus. Faptul că gropile de morminte din prima
fază a necropolei, situate pe latura de est a altarului, au umplutura suprapusă, pe
o distanţă de câteva zeci de centimetri, de către talpa fundaţiei bisericii de zid, se
66 . Aşa cum se va arăta în cele ce urmează, anii 1131-1141 reprezintă un termen ante quem pentru inventarul
lui M. 69.
explică în mod logic prin înlocuirea unui perete de lemn anterior, sprijinit foarte
probabil pe o talpă, gros de 0,30-0,40 m, cu un zid a căzui temelie avea grosimea de
aproape un metru.
Mormintele din prima fază a necropolei sunt astfel dispuse încât lasă impresia că
respectă planul bisericii de zid, deci planul unui monument ce le este ulterior. Conti-
nuitatea topograică dintre aceste morminte şi cele aparţinând fazelor următoare,
din vremea existenţei monumentului de zid, ne dă dreptul să airmăm că primul
monument, din lemn, ridicat pe acest loc, se compunea și el dintr-o navă rectangulară și
un altar pătrat, cu dimensiuni în mod practic identice celor ale monumentului cu care a
fost înlocuit și care mai stă și azi în picioare.
Al doilea grup de morminte este format din cele mai vechi înmormântări practicate
în jurul bisericii de zid. Plasăm în mod convenţional limita cronologică superioară a
mormintelor din acest grup în secolul al XIV-lea, pornind de la considerentul că, de
pe la mijlocul acestui secol înainte, datarea şi particularităţile stratigraice ale necro-
polei au o mai mică importanţă pentru concluziile noastre, datorită cunoştinţelor pe
care le avem deja asupra monumentului pe care îl înconjoară. Mormintelor ulterioare
momentului construirii bisericii de zid şi anterioare sfârşitului secolului al XIV-lea
trebuie în schimb să le acordăm o atenţie deosebită, atât pentru a data cu ajutorul lor
cât mai strâns zidirea monumentului cât şi pentru a stabili continuitatea necropolei.
Numărul exact al mormintelor din acest al doilea grup rămâne cu totul nesigur,
datorită faptului că doar o mică parte a înmormântărilor, sensibil mai mică decât
50%, s-a făcut cu inventar funerar precum şi ca urmare a faptului că foarte puţine
morminte fără inventar au putut i datate, pe criterii stratigraice67, în secolele XII-
XIII. Putem totuşi preciza că, dintre mormintele individualizate prin schelete sau
fragmente de schelete găsite in situ în săpătură şi conţinând inventar funerar, cel
puţin 12 aparţin acestui grup. Lor li se adaugă cele cca. 20 de morminte distruse
din care provin piesele de inventar funerar anterioare secolului al XIV-lea, găsite în
pământul de umplutură al unor morminte mai noi precum şi câteva morminte fără
inventar, datând dinainte de secolul al XIV-lea pe temeiul faptului că sunt tăiate
sau suprapuse de morminte cu inventar din secolele XIV-XV. Grupul cuprinde deci
cel puţin 35 de morminte, dar condiţiile evocate ca şi descoperirea unor piese de
inventar din secolele XII-XIII şi chiar a unor morminte din acest grup până la o
distanţă de cca. 20 m de biserică68, fac ca cifra noastră să nu ie semniicativă nici
măcar ca ordine de valoare.
Datorită importanţei lor deosebite, vom descrie în detaliu unele dintre aceste
morminte.
M. 24. Îngropat la colţul de sud-est al navei, în sicriu de lemn. Groapa lui cobora
cu 0,30 m mai jos decât talpa temeliei bisericii şi intra sub temelie, în direcţia
nord, cu 0,30-0,35 m. Este totuşi cu certitudine un mormânt practicat ulterior
construirii monumentului de zid deoarece în umplutura gropii s-au găsit, până la
fund, fragmente de mortar care nu pot proveni decât de la perforarea nivelului de
construcţie a bisericii. A avut ca inventar, lângă tâmpla stângă, un inel de buclă
67 . Criterii decurgând din cronologia relativă a necropolei şi, în puţine cazuri, din posibilitatea de a integra
în această cronologie relativă câte un mormânt cu dată certă.
68 . Revenim asupra celor consemnate în 1975, referitor la situarea tuturor mormintelor din secolele XII-XIII
numai în jurul părţii de est a monumentului (R. Popa, „Streisângeorgiu, Ein Zeugnis ...”, p. 55). Pentru
topograia necropolei, vezi mai jos.
din sârmă de argint, cu unul dintre capete lăţit şi întors pe traseul unui semicerc
(ig. 13/6). S-au conservat doar membrele inferioare şi o parte a craniului, restul
scheletului s-a calcinat.
M. 44. Craniu conservat in situ la 3,30 m sud-est de altar, restul scheletului
iind distrus de înmormântări ulterioare. Lângă tâmpla dreaptă s-a găsit un inel
de buclă din argint cu capătul lăţit şi întors în formă de S, decorat cu două şănţuiri
longitudinale (ig. 13/23). Sârma din care este confecţionat are grosimea de 1,2 mm
iar diametrul inelului (puţin deformat) este de 17 mm. Poziţia oaselor conservate
indică o orientare VNV-ESE care se abate cu 24˚ de la aceea normală, abatere ce
caracterizează câteva dintre înmormântările practicate în această parte a necropolei
precum şi – după cum se va arăta mai jos – unele morminte mai recente.
M. 46. Mormânt răvăşit de îngropări ulterioare, situat la 3,50 m sud-est de altar.
I-a aparţinut ca inventar, fără a se putea preciza locul de depunere, o monedă găurită
de la Bela II (1131-1141)69.
M. 51. Schelet îngropat la 0,80 m sud de altar, din care s-au păstrat in situ
membrele inferioare şi bazinul, cu orientare ce respectă riguros axul vest-est. Un
craniu găsit puţin deplasat spre nord, pare de asemenea să-i aparţină. Între oasele
bazinului, acolo unde se ala una sau amândouă mâinile, un inel cu capete apropiate
şi lăţite prin batere, confecţionat prin răsucirea a trei sârme de argint (ig. 13/1). La
jumătatea înălţimii femurelor, câte un inel de buclă din sârmă de argint groasă de
1,2 mm, cu capătul lăţit, prost conservat, dar care pare a indica totuşi apartenenţa la
tipul de inel de buclă cu capătul răsucit simplu, pe traseul unui semicerc (ig. 13/12-13).
M. 57. Schelet îngropat pe latura estică a altarului, a cărui temelie a servit drept
margine vestică a gropii mormântului. Groapa lui a secţionat umplutura gropii lui M.
56 care este anterior bisericii de piatră şi despre care a fost vorba mai sus. Scheletul
a fost la rândul lui tăiat în bună măsură de îngropări ulterioare, dar au rămas totuşi
in situ craniul cu cele două humerusuri şi cu o parte a coloanei vertebrale. A avut pe
maxilarul inferior, alunecată foarte probabil din gură, o monedă de la Bela II (1131-
1141)70. În umplutura gropii lui s-au găsit fragmente de mortar. Deasupra oaselor
s-a găsit mormântul notat cu M. 58 care a avut de asemenea inventar funerar şi a
cărui groapă s-a oprit cu 0,35 m mai sus.
M. 58. Schelet de copil îngropat pe latura de est a altarului, exact deasupra gropii
lui M. 57. Deranjat parţial de îngropări ulterioare. Aproape de creştetul craniului s-a
găsit un inel de buclă din sârmă de argint groasă de 1,4 mm, cu capătul mult lăţit
(4,5 mm), decorat cu patru şănţuiri longitudinale şi întors în formă de S (ig. 13/24).
Diametrul inelului este de 18 mm.
M. 64. Mormânt practicat pe latura de nord a navei, groapa lui folosind temelia
zidului ca margine de sud. Conţinea fragmente de mortar şi bucăţele mici de cără-
midă în umplutura gropii. Din schelet nu s-a păstrat in situ decât craniul, restul
a fost distrus de înmormântări ulterioare. Scheletul pare a i aparţinut unui copil
(fetiţă ?) de 8-10 ani. Lângă craniu s-au găsit două inele de buclă din sârmă de
argint, groasă de 1,2 mm. Unul dintre ele a avut capătul lăţit dar acesta s-a rupt.
69 . E. Unger, Magyar éremhatározó, Budapesta, 1960, I, nr. 52. Datorăm toate determinările numismatice
Elenei Isăcescu de la Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei R. S. România, căreia îi mulţumim
şi pe această cale.
70 . Ibidem.
Al doilea inel de buclă are capătul lăţit prin batere până la 4,2 mm, decorat cu trei
şenţuiri longitudinale şi întors în formă de S. Diametrele celor două inele variază
între 19 şi 24 mm dar amândouă piesele sunt deformate (ig. 13/17-18). Groapa
mormântului acoperea, în proil, pe aceea a lui M. 69, anterior bisericii de zid şi era
suprapusă la rândul ei de groapa lui M. 63, datat cu două monede în a doua jumătate
a secolului al XVI-lea (ig. 9).
M. 85. Mormânt situat la cca 20 m nord de biserică. Din schelet s-au conservat
doar fragmente de craniu, un humerus şi membrele inferioare, restul s-a calcinat.
Aproape de tâmpla dreaptă s-a găsit un inel de buclă din sârmă de argint groasă de
1,3 mm, cu unul dintre capete lăţit până la 6 mm, lipsit de decor şi întors în formă
de S. Diametrul inelului este de 25 mm (ig. 13/19).
M. 93. Mormânt situat la 3,70 m nord de nava bisericii. Nu s-a conservat in
situ decât craniul, restul scheletului s-a calcinat sau a fost distrus de înmormântări
ulterioare. Sub craniu s-a găsit o monedă de la Ladislau IV (1272-1290)71.
M. 95. Mormânt situat la 22 m nord de biserică. S-a dezvelit doar o porţiune a
craniului, rămasă in situ la marginea unei gropi ulterioare de mormânt. La 0,20 m
de tâmpla stângă s-a găsit un inel de buclă din sârmă de argint groasă de 1,1 mm, cu
unul dintre capete puţin lăţit, tăiat în unghi ascuţit şi întors pe traseul unui semicerc.
Diametrul inelului este de numai 16 mm (ig. 13/11).
M. 98. Mormânt situat la cca. 21 m nord de biserică. Din schelet s-a păstrat
in situ doar o porţiune din zona bazinului, restul a fost distrus de înmormântări
ulterioare. Pe o falangă de deget s-a găsit un inel mic confecţionat dintr-o singură
bucată de tablă subţire de aramă, având placa circulară decorată cu un motiv radiar
(element vegetal sau cruce stilizată?). Pe porţiunile din verigă care încadrează placa
sunt gravate motive decorative liniare foarte prost conservate72.
Acest al doilea grup de morminte, al cărui cel mai vechi element sigur de datare
îl reprezintă moneda din 1131-1141, este ulterior datei construirii monumentului
de zid. La această încheiere ne duc mai multe observaţii convergente şi clare. Grupul
de morminte ne oferă un termen ante quem pentru data la care biserica de lemn
a fost înlocuită cu monumentul păstrat până azi. Biserica de zid a fost prin urmare
construită înainte de mijlocul secolului al XII-lea sau, dacă acceptăm opiniile privind
scurta circulaţie în timp a monedelor arpadiene, cel târziu în deceniul patru al secolului
numit.
Din morminte distruse integral de înmormântări ulterioare, provin piese de
inventar funerar datând din secolele XII-XIV şi care se cuvin menţionate tot aici
deoarece contribuie la completarea imaginii acestei a doua faze a necropolei. Nu
putem desigur exclude eventualitatea ca unele dintre aceste piese să provină din
morminte anterioare bisericii de zid, făcând deci parte din primul grup de morminte.
– Inel de bronz confecţionat prin răsucirea a trei sârme, cu capetele libere,
uşor deformat rombic, cu diametrul mare de 25 mm (ig. 13/2).
– Capătul unei brăţări sau al unui colier de bronz, confecţionat din trei sârme
răsucite (ig. 13/3).
71 . I. Rengjeo, Corpus der mittelalterlichen Münzen von Kroatien, Slavonien, Dalmatien und Bosnien, Graz,
1959, p. 23.
72 . Vezi studiul lui Gh. Baltag, “Podoabe din secolele XIV-XVIII din inventarul necropolelor de la
Streisângeorgiu şi Strei, jud. Hunedoara”, în Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de
Artă, 1, 1978, p. 53-57.
– 5 inele de buclă din sârmă de argint cu unul dintre capete lăţit şi întors scurt,
pe traseul unui semicerc. La trei dintre piese, capătul este decorat cu câte
două şănţuiri longitudinale. Starea de conservare foarte bună a două dintre
piese exclude orice posibilitate de confuzie cu inele de buclă cu capătul în
formă de S, de la care să se i rupt eventual capetele (ig. 13/7-10).
– Inel de buclă din sârmă de bronz groasă de 1,8 mm, cu capătul puţin lăţit
şi întors scurt, pe traseul unui semicerc. Diametrul inelului este de 24 mm
(ig. 13/14).
– Inel de buclă din sârmă de argint groasă de 1,2 mm, cu diametrul de 18,5
mm, cu capătul lăţit, fără decor vizibil, întors în formă de S (ig. 13/25).
– 2 inele de buclă din sârmă de bronz, cu unul dintre capete lăţit şi întors în
formă de S. Un inel este întreg şi are diametrul de 32 mm (ig. 13/21), al
doilea fragmentar, are capătul lăţit decorat cu trei şănţuiri longitudinale
(ig. 13/20).
– 3 inele de buclă simple, din sârmă subţire de bronz, cu capetele apropiate
(ig. 13/28-30).
– Aplică trilobată din tablă de aur, cu lobii uşor concavi şi diametrul maxim
de 11 mm (ig. 13/4).
– Fragment dintr-o plăcuţă (circulară ?) de argint, cu marginea decorată cu
două şiruri concentrice de incizii liniare (ig. 13/5).
– Fragmente de la alte cca 10 inele de buclă sau diferite podoabe, din argint
sau bronz, prea mici pentru reconstituirea graică a pieselor de la care
provin, dar încadrându-se, foarte probabil, în tipurile descrise mai sus.
– Inel (de buclă ?) din sârmă de argint groasă de 2 mm, cu capetele simple
apropiate şi diametrul de 25 mm (ig. 13/26).
– 14 monede din secolele XII-XIV, dintre care 2 din secolul al XII-lea, 4 din
secolul al XIII-lea şi 8 din secolul al XIV-lea73.
La toate aceste materiale, care acoperă perioada de timp cuprinsă între domnia lui
Bela al II-lea (1131-1141) şi a doua jumătate a secolului al XIV-lea, se mai adaugă
unele fragmente ceramice datând din aceeaşi vreme. Ele sunt prezentate împreună
cu ceramica găsită în complexul reşedinţei cneziale cercetate la cca. 60 m vest de
monument74. Facem excepţie cu fragmentele unei căldări de lut, găsite în altarul
bisericii, care pot i luate în discuţie pentru datarea construirii monumentului.
Aşa cum s-a precizat, întreg interiorul altarului a fost răscolit de gropi astfel
încât poziţia stratigraică a materialelor găsite acolo este nesigură. Dar deoarece
fragmentele de căldare de lut găsite în pământul de umplutură provin toate de la
aceeaşi piesă, care de altfel s-a şi întregit parţial (ig. 14 b), este mai mult decât
probabilă prezenţa respectivei căldări, ca piesă întreagă, în altar. Cunoaştem pentru
o asemenea situaţie şi o analogie foarte convingătoare. O căldare de lut întreagă a
fost îngropată în altarul bisericii din secolul al XII-lea de la Chotin (reg. Komarno)
în Slovacia, unde a fost descoperită de cercetările arheologice75.
73 . De la Ştefan III (1162-1172), Ştefan V (1270-1272), Ladislau IV (1272-1290), Carol Robert

(1307-1342), Ludovic I (1342-1382), Maria (1382-1387) şi Sigismund (1387-1437); Unger, I, 81, 87,
288, 315 şi Sclavonia, 11.
74 . V. Eskenasy, „Cercetări şi sondaje arheologice...” p. 59 şi urm.
75 . A. Habovstiak, „Nálezy stredovekých hlinenýich kotlikov na Slovensku”, în Zbornik Bratislava, 48, 1974,
Historia, 14, p. 134.
În ceea ce priveşte datarea căldării

de lut găsite în altarul bisericii din
Streisângeorgiu şi pe care o putem
pune în legătură cu momentul
construirii bisericii de zid, fără însă
a exclude posibilitatea prezenţei sale
acolo încă dinainte, în altarul bisericii
de lemn, cercetările privind acest gen
de materiale nu sunt încă atât de
avansate încât să permită încadrări
cronologice foarte strânse76. Oricum,
perioada cuprinsă între sfârşitul
secolului al XI-lea şi mijlocul secolului
al XII-lea ni se pare cea mai potrivită
pentru datarea piesei.
Tot în altarul bisericii, în sol răscolit
de gropi târzii şi alături de fragmentele
Fig. 12. căldării de lut, s-au găsit patru pandantive de sticlă albastră care au făcut obiectul
Pisania din
unei descrieri amănunţite în studiul publicat, după campania de săpături din 1975, şi
1313 - 1314
pe care le-am datat, cu oarecari rezerve, în epoca construirii monumentului de zid77.
În campania de cercetări din 1976 s-a găsit un alt pandantiv foarte asemănător, tot
din sticlă albastră, lucrat cu aceleaşi matriţe ca şi primele patru. El este într-o stare
mai bună de conservare, păstrând aproape integral toarta de agăţare care, după cum
se poate observa pe această piesă, a avut forma unui cârlig răsucit, cu un singur punct
de prindere pe corpul pandantivului. Diametrele pandantivului sunt de 5,2 şi 4,2 cm
(ig. 14 a).
Pandantivul găsit în 1976 a servit drept inventar funerar într-un mormânt situat
pe latura de nord a navei, în exteriorul bisericii (M. 27). El a fost depus sub craniul
scheletului. Mormântul nu a putut i datat prin nici o altă observaţie în afara aceleia
că, datorită prezenţei fragmentelor de mortar în pământul de umplutură al gropii, el
aparţine în mod cert epocii de după construirea bisericii de zid.
Referitor la datarea în secolul al XII-lea a pandantivelor de sticlă albastră de la
Streisângeorgiu, datare asupra căreia ne-am oprit iniţial, suntem obligaţi să revenim.
Conservarea în biserica din Bărişor (Baiu Mic) a unei candele mari de sticlă, produs
de manufactură, pe corpul căreia sunt ixate în urechiuşe lipite câteva pandantive
destul de asemănătoare celor de la Streisângeorgiu, le datează şi pe acestea din urmă
într-o epocă relativ târzie, probabil în secolele XVII-XVIII.
Revenind la mormintele din necropola bisericii din Streisângeorgiu, socotim că
prezentarea celei de-a treia grupe cronologice de înmormântări, datând din secolele
76 . În legătură cu atribuirea acestor căldări pecenegilor (P. Diaconu, „Cu privire la problema căldărilor de lut
în epoca feudală timpurie (sec. X- XIII)”, în Studii și Cercetări de Istorie Veche, VII, 3-4, 1956, p. 421 şi urm.
iar mai recent, dar cu nuanţări şi rezerve, A. Habovstiak, op. cit., p. 123 şi urm.), trebuie obser vat că la
stadiul actual al cercetărilor, aceste materiale nu pot i puse în Transilvania pe seama unui anumit etnic.
Exceptând anumite zone periferice ale Transilvaniei, căldările de lut par a nu lipsi din nici o aşezare datând
din secolele XI-XIII. Rămâne de stabilit dacă apariţia acestor materiale în interiorul arcului carpatic poate
i pusă eventual în legătură cu pecenegii. Dar pentru aceasta ar trebui mult mai bine cunoscută tipologia
căldărilor de lut şi datarea lor foarte strânsă.
77 . R. Popa, „Streisângeorgiu, Ein Zeugnis ...”, p. 55 şi urm.
XV-XVIII, poate i limitată la

câteva observaţii cu caracter mai
general.
Inventar funerar s-a găsit în cca.
28% dintre mormintele cercetate şi
atribuite acestei grupe. El constă
din monede, inele şi, ca excepţie,
din piese de costum – catarame
şi copci. Monedele au fost depuse
de regulă câte una în mormânt,
iind găsite în mână, pe pieptul sau
lângă craniul scheletului. În mod
excepţional a apărut şi o monedă
aşezată în gura unui mort. În trei
dintre cazuri, s-au găsit câte două
monede într-un mormânt. Inelele
s-au descoperit, fără excepţie, în
regiunea mâinilor. Destul de multe
monede şi inele din secolele XV-
XVII au fost găsite în pământul
răvăşit de îngropări mai noi.
Orientarea mormintelor se
abate în destule cazuri de la axul
vest-est. Mormintele cu abateri de
ax se ală în special la sud-est de
altar (abaterea constând aici din
orientarea picioarelor spre sud-est), la nord-est de altar (picioarele orientate spre Fig. 13.
nord-est) şi la vest de biserica veche, în interiorul pronaosului adăugat în secolul Piese de
podoabă din
al XIX-lea, unde a apărut un mormânt (M. 18) datat cu două monede în prima morminte
jumătate a secolului al XVI-lea, ale cărui picioare se abat cu 42° spre sud-est şi altul
(M. 112) ale cărui picioare se abat cu 70° spre nord-nord-est. Asemenea orientări
particulare ale mormintelor relativ târzii continuă, ca situaţie, abaterea de orientare
constatată la unul dintre mormintele din secolul al XII-lea (M. 44, vezi mai sus),
subliniind deci şi sub acest aspect continuitatea necropolei.
În mai mult de jumătate dintre mormintele aparţinând acestui grup cronologic
s-au găsit resturi de sicriu constând ie din fragmente de lemn, ie din cuie şi piroane.
Probabil că şi într-o bună parte a mormintelor în care nu s-au descoperit asemenea
resturi, au existat totuşi sicrie de lemn.
Poziţia braţelor scheletelor este foarte variată şi nu permite stabilirea de tipuri
clare care să corespundă unei evoluţii în timp. Se adaugă la aceasta şi faptul că
într-o necropolă ca aceea de la Streisângeorgiu, cu foarte multe morminte lipsite
de datare sau parţial deranjate, obser vaţiile privind această problemă sunt destul de
puţin concludente. Se poate airma totuşi că braţele îndoite din cot şi aduse pe piept,
pe zona ventrală sau pe bazin, în mod simetric sau asimetric, precum şi schelete cu
unul sau amândouă braţele întinse paralel cu corpul, apar în morminte fără a avea o
legătură cu datarea acestora. Braţele dispuse paralel cu corpul, interpretate de obicei
ca un indiciu pentru datarea mai timpurie a mormintelor, apar la Streisângeorgiu

în morminte târzii, datate cu monede în secolele XVII-XVIII sau, pentru cele
nedatate, ulterioare din punct de vedere stratigraic unor morminte din secolele
XII-XIV, cum ar i M. 19, M. 27, M. 47, M. 102 sau M. 112. În aceste condiţii,
poziţia braţelor scheletului nu poate servi ca element de încadrare cronologică, cu
atât mai mult cu cât în cazul mormintelor cu sicrie, credem că nu se poate exclude
eventualitatea deplasării ulterioare a braţelor, pe durata transportului sicriului sau a
tasării pământului.
Raporturile stratigraice dintre unele morminte datate, situate pe latura de vest a
bisericii vechi de zid şi stratul de arsură surprins în acest loc, strat provenit de la un
pronaos de lemn căruia i-a luat locul în secolul al XIX-lea actualul pronaos de zid78,
permit datarea construcţiei de lemn la sfârşitul secolului al XV-lea sau în secolul
al XVI-lea. Un mic tezaur format din 10 monede de argint din secolul al XVI-lea,
îngropat pe la sfârşitul secolului al XVI-lea79, găsit răspândit la fundul umpluturii
unei gropi adânci de 1,20 m din interiorul fostului pronaos de lemn, ar putea i pus
în legătură cu construirea lui sau mai degrabă cu epoca existenţei lui.
În ceea ce priveşte topograia necropolei, aşa cum s-a subliniat şi mai sus, cele
precizate la sfârşitul campaniei din anul 1975, cu privire la faptul că înmormântările
au fost practicate de la bun început în jurul unei biserici80, s-au veriicat întru totul.
Vrem să spunem că la Streisângeorgiu nu avem de a face cu apariţia unui monument
de cult în interiorul şi nici chiar în marginea unei necropole anterioare, aşa cum se
constată la foarte multe dintre necropolele din secolele XI-XIII.
Încheierea pe care am formulat-o în 1975 asupra prezenţei mormintelor din
secolele XI-XIII numai în jurul bisericii de lemn şi apoi a celei de zid, trebuie în schimb
revizuită. Apariţia la cca. 20-24 m nord de monument a unui grup de cel puţin 3
morminte, din secolele XII-XIII sau chiar din secolele XI-XIII81, duce la concluzia
că de la bun început necropola a fost mai mare, întinzându-se de la marginea terasei,
adică de la locul unde se ală biserica, spre nord. Amploarea iniţială a acestei necropole
nu poate i stabilită datorită prezenţei, pe o suprafaţă apreciabilă, a mormintelor
recente. Chiar şi surprinderea grupului de 3 morminte vechi s_a datorat întâmplării
că între mormintele azi vizibile a existat spaţiul necesar trasării unei secţiuni.
Pe de altă parte, necropola iniţială pare a i avut mormintele dispuse pe rânduri şi
grupate topograic pe familii, deoarece doar astfel se explică apariţia pe o suprafaţă
mică a trei morminte relativ contemporane, mult mai vechi decât mormintele găsite
la nord sau la sud de ele. Existenţa în cimitir a unor zone precizate, care să aparţină
unor anumite familii, se mai păstrează ca amintire în sat, chiar dacă această regulă
nu mai este azi aproape deloc respectată.
78 . Vezi mai sus, ig. 7.

79 . Tezaurul era compus dintr-o jumătate de groş polonez de la Sigismund I cu data 1507, 3 dinari de la
Ferdinand I (1526-1564), 4 dinari de la Maximilian II (1564-1576) şi 2 dinari de la Rudolf II din 1591.
Nu putem exclude eventualitatea ca tezaurul să i fost mai mare şi să i fost grupat într-o oală sau în alt
recipient, monedele găsite rămânând accidental în pământ cu prilejul scoaterii tezaurului.
80 . Cu observaţia făcută mai sus (nota 68) că cele mai vechi morminte nu se grupează doar în imediata
vecinătate a monumentului.
81 . M. 85, M. 95 şi M. 98. Din motive tehnice, nu am putut include în planul publicat aici porţiunea din S.
III în care au apărut aceste morminte.
Rezultă din aceasta că necropola de la Streisângeorgiu nu a avut iniţial un caracter

strict familial şi că nu a devenit cimitir al comunităţii săteşti abia în sec. XV-XVI82,
ci a fost necropola comunităţii încă din momentul în care s-a ridicat biserica de la
marginea terasei.
Câteva încheieri de ordin arheologic şi istoric
Constatările pe care le-au prilejuit cercetările arheologice de la Streisângeorgiu

au relevat o situaţie atât de nouă în raport cu cele cunoscute până acum despre
cultura materială şi spirituală a românilor transilvăneni din primele două-trei
secole ale mileniului nostru, încât formularea unor încheieri cu caracter deinitiv
este deosebit de diicilă. Cu toate acestea, unele concluzii de ordin arheologic se
impun de pe acum, în timp ce valoriicarea istorică deplină a informaţiilor câştigate
la Streisângeorgiu se cere făcută în contextul problemelor speciice ale trecutului
întregii Ţări a Haţegului.
O primă constatare ce se cere subliniată este aceea că la Streisângeorgiu ne alăm
în faţa celui mai vechi monument medieval sigur datat și păstrat în picioare de pe întreg
teritoriul ţării, monument care și-a păstrat până astăzi destinaţia sa originară. Desigur
că este posibil ca în urma cercetărilor viitoare să poată i reconstituite acte de vechime
la fel de îndepărtate sau încă mai îndepărtate şi pentru alte monumente dintre cele
care ni s-au păstrat. În acest sens, rezultatele de la Steisângeorgiu sunt încurajatoare
dar obligă totodată la prudenţă şi la judecarea monumentelor noastre pe baza unor
cercetări complexe prealabile.
Din punctul de vedere al istoriei artei şi arhitecturii medievale, situaţia de la
Streisângeorgiu conirmă şi ilustrează ideea transpunerii în piatră, la începuturile
Evului Mediu, a unor monumente mai vechi din lemn. Sub acest aspect, interesul
rezultatelor cercetării depăşeşte în mod apreciabil cadrul strict local. Valoarea
observaţiilor noastre trebuie însă limitată la planimetria monumentelor. Există
destule motive pentru a se lăsa în afara tentaţiilor de generalizare întregul grup al
bisericilor-sală transilvănene cu altarul dreptunghiular boltit în cruce, reprezentat şi
de biserica din satul învecinat Strei, unde cercetările arheologice încă inedite, din
anii 1969-1970, nu au produs argumente pentru datarea monumentului înainte de
a doua jumătate a secolului al XIII-lea83.
Credem deci că, pe de o parte, rezultatele cercetărilor de la Streisângeorgiu nu
vin în contradicţie cu opinia după care răspândirea în Transilvania, ca în general în
interiorul arcului carpatic, a bisericilor-sală cu altar dreptunghiular şi cu elemente
gotice timpurii s-a produs în a doua jumătate a secolului al XIII-lea84. Dar pe de
altă parte, în afara sugestiilor noi şi în primul rând a inluenţelor exercitate de
82 . Rolul pe care l-au avut în viaţa spirituală a comunităţilor săteşti aceste capele cneziale de curte în
vremea ctitoririi lor, va trebui urmărit prin cercetările viitoare, cu cel mai mare folos pentru cunoaşterea
începuturilor feudalismului românesc.
83 . O monedă de la Ştefan I (1000-1038) găsită in poziţie secundară nu departe de biserica din Strei, precum
şi câteva fragmente ceramice din secolele XI-XIII găsite tot acolo, nu pot servi pentru datarea monumen-
tului şi nici chiar pentru certitudinea existenţei în acel loc a unei necropole anterioare mijlocului secolului
al XIII-lea.
84 . V. Drăguţ, „Biserica din Strei”, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, 12, 1965, 2, p. 299-305; Idem,
„Contribuţii privind arhitectura goticului timpuriu în Transilvania”, în Studii și Cercetări de Istoria Artei,
15, 1968, 1, p. 41 şi urm. Acelaşi punct de vedere la K. Kozák, „A nyiradonyi premontrei prépostság”, în A
Debreceni Déri Múzeum Évkönyve, 18, 1974, p. 272 cu bibliograia.
şantierele cisterciene din perioada imediat premergătoare invaziei mongole, trebuie

ţinut seama şi de existenţa, de acum înainte certă, a unor izvoare locale mai vechi,
descinzând din arhitectura tradiţională în lemn şi din transpunerea în zid a formelor
acesteia. Întrebarea dacă acest izvor mai vechi poate i considerat drept preromanic
şi poate i pus în legătură cu arhitectura de zid balcano-bizantină sau cu aceea a
Moraviei Mari, aşa cum s-a propus, deci dacă poate i înţeles în afara condiţionărilor
din cadrul evoluţiei arhitecturii romanice din statul arpadian, rămâne deocamdată
în domeniul ipotezelor de lucru. Pentru a da un răspuns în această direcţie, ar trebui
să ştim mai multe despre monumentele transilvănene de zid din secolul al X-lea,
pe care le cunoaştem deocamdată doar din izvoarele scrise sau a căror existenţă ne
îndreptăţeşte să o presupunem în contextul istoric mai general.
Dimensiunile foarte mici ale monumentului iniţial din lemn de la Streisângeorgiu
ca şi ale celui din zid care i-a luat locul, situarea lui la numai câţiva zeci de metri de
resturile curţii cneziale, existenţa tribunei în prima fază a bisericii de zid ca şi pisaniile
şi tabloul votiv din 1313-1314 şi 1408-1409, ne obligă să considerăm monumentul ca
iind, cel puţin până în secolul al XV-lea, o capelă de curte. Această capelă de curte a
putut servi şi pentru nevoile spirituale ale obştii săteşti din Streisângeorgiu dar avem
toate motivele să ne îndoim asupra prezenţei, în cei cca. 16 m2 ai navei, a întregii
colectivităţi săteşti85. Chiar dacă necropola din jurul bisericii a fost folosită încă din
secolele XI-XII de întreaga comunitate, credem că aceasta nu modiică caracterul
şi funcţia iniţială a monumentului. În toată Ţara Haţegului nu cunoaştem de altfel,
până în secolul al XV-lea, cu o singură excepţie86, decât biserici de dimensiuni mici
ctitorite de familii cneziale care pot i interpretate ca reprezentând capele de curte.
Pe marginea acestor consideraţii se ridică două întrebări. Prima priveşte originea
tribunei bisericii din Streisângeorgiu, care apare ca iind mai timpurie decât tot ce se
cunoaşte deocamdată în Transilvania în domeniul bisericilor de curte. Putem totuşi
invoca în acest sens, ca analogie contemporană şi chiar cu puţin mai veche, prima
dintre bisericile de curte ale complexului încă inedit de la Sânnicolau de Beiuş, pe
Crişul Negru, datând de la sfârşitul secolului al XI-lea sau cel târziu de pe la anul
110087. Monumentul a aparţinut foarte probabil familiei Borşa care a jucat un rol
de frunte în Bihor în secolele XI-XIII. Indiferent de faptul că evoluţia arhitecturii
romanice din Bihor a devansat cu cel puţin câteva decenii pe aceea din centrul sau
sudul Transilvaniei, prezenţa monumentului de la Sânnicolau de Beiuş ne dă dreptul
să presupunem că la începutul secolului al XII-lea existau şi pe cursul mijlociu al
Mureşului, în vecinătatea Ţării Haţegului, capele de curte care să conţină modelul
tribunei monumentului din Streisângeorgiu.
A doua întrebare se leagă de precizarea momentului la care diferenţierea socială
produsă în interiorul mediului românesc transilvănean a avut ca urmare desprinderea
izică a feudalităţii în raport cu obştile săteşti. Sub acest aspect, biserica de curte de la
85 . Pentru comparaţie, nava bisericii din Strei are o suprafaţă dublă (31,80 m2), aceea a bisericii din Densuş
are aproape 40 m2 iar nava bisericii din Sântămăria-Orlea, biserică parohială prin excelenţă, este de peste
100 m2.
86 . Avem în vedere biserica din Nucşoara, sat aparţinând Cândeştilor din învecinatul Râu de Mori şi unde nu
este atestată nici o familie cnezială. Sântămăria-Orlea era la sfârşitul secolului al XIII-lea o comunitate
catolică; vezi R. Popa, „Über die Burgen ...”, p. 264.
87 . Cercetările de la Sânnicolau de Beiuş, încă inedite, au fost iniţiate în 1971 de un colectiv compus din
autor, N. Chidioşan şi A. Avram. (N.ed. Au fost publicate ulterior: R. Popa – N. Chidioşan – A. Lukács,”O
reşedinţă feudală din secolele XI-XII la Sânnicolaul de Beiuş. Contribuţii la istoria Bihorului medieval”,
în Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 15, 1984, 2, p. 21-34).
Streisângeorgiu ne oferă o dată timpurie, a cărei

importanţă nu mai este nevoie să ie subliniată.
Data pare timpurie doar în raport cu cele care se
cunoşteau până acum despre manifestările feu-
dalităţii româneşti în calitatea ei de clasă socială
dominantă, de stăpână a satelor precum şi doar în
raport cu acele opinii care îi consideră pe cnezii
români drept o categorie de-abia diferenţiată de
fruntaşi ai satelor, categorie a cărei ascensiune
social-politică s-a datorat iniţiativelor coroanei
maghiare sau colaborării cu reprezentanţii locali
ai acesteia. Data oferită de complexul cercetat este
în schimb cu totul irească pentru cazul în care îi
considerăm pe cnezii români din Transilvania ca
reprezentând, în epoca anterioară decăderii lor, o
feudalitate autentică desprinsă din comunităţile
săteşti în urma unui îndelungat proces intern
de diferenţiere social-economică. Existenţa unei
capele de curte cneziale de la cumpăna secolelor
XI şi XII reprezintă o dovadă solidă pentru
caracterul de feudalitate prestatală pe care 1-a
avut această categorie socială cu cel puţin două
secole înainte de a i consemnată ca atare în
izvoarele scrise.
Inventarul funerar descoperit în necropola de
la Streisângeorgiu este şi el de natură să modiice
anumite opinii destul de puternic înrădăcinate în
arheologia feudalismului timpuriu transilvănean.
O parte a obiectelor de podoabă descoperite, şi
în mod special inelele de buclă cu capătul întors
în formă de S, sunt caracteristice pentru aşa numitele necropole de tip Bjelo-Brdo. Fig. 14.
După cum se ştie, aceste necropole apar în interiorul arcului carpatic spre sfârşitul a) pandantiv
secolului al X-lea şi evoluează până în secolul al XII-lea suscitând, în ceea ce priveşte de sticlă
albastră din
atribuirea lor etnică, o lungă discuţie care este încă departe de a i încheiată88. Pe mormântul 27;
teritoriul Transilvaniei, necropolele de tip Bjelo-Brdo au fost atribuite cu precădere b) fragment
populaţiei maghiare sau ,,slavo-maghiare”. Această atribuire este acceptabilă până de căldare de
lut găsit în
la un anumit punct, în sensul interpretării respectivelor cimitire ca oglindind în
altar
principal simbioza etnică, produsă de pe la mijlocul secolului al X-lea înainte, dintre
maghiarii sedentarizaţi şi în curs de a se creştina pe de o parte, şi unele populaţii
premaghiare, în primul rând slavi, pe de altă parte.
S-a făcut însă în mod curent greşeala de a se interpreta găsirea întâmplătoare a
unor piese caracteristice inventarului acestor cimitire ca iind dovada existenţei în
88 . Discuţia a fost reluată, cu un sfert de veac în urmă, de către Zd. Váňa, „Mad’aři a Slované ve světle
archeologických nálezu X.-XII. stoleti”, în Slovenská Archeológia, 2, 1954, p. 51-104; de atunci, bibliograia
problemei a crescut necontenit, în special datorită contribuţiei cercetătorilor maghiari. Vezi şi R. Heitel,
„Archäologische Beiträge zu den romanischen Baudenkmälern aus Südsiebenbürgen”, în Revue Roumaine
d'Histoire de l'Art. Série Beaux Arts, 2, IX, 1972, p. 142 şi urm. cu bibliograia mai nouă.
acel loc a unui cimitir de tip Bjelo-Brdo89, fără a se ţine seama de faptul că aceste
podoabe apar la sfârşitul secolului al XI-lea şi în secolul al XII-lea şi în necropole
situate în jurul unor biserici. Cimitirele de tip Bjelo-Brdo – pentru că de o cultură cu
acest nume nu poate i vorba – nu se caracterizează numai, şi nici în primul rând, prin
inventarul funerar. Mult mai semniicativă este, în cazul lor, lipsa monumentului de
cult în jurul căruia să ie dispuse mormintele ca şi existenţa unei anumite topograii
interne, pe rânduri şi pe grupuri de morminte, relectând structura familială,
particularităţile sociale şi stadiul de organizare al comunităţilor care le-au folosit.
Dispusă de la bun început în jurul unei biserici, necropola de la Streisângeorgiu
nu este de tip Bjelo-Brdo iar piesele de podoabă din inventarul mormintelor,
produse larg răspândite ale unor ateliere locale, au fost fără îndoială folosite şi în
alte medii etnice decât acelea maghiare sau „maghiaro-slave”. Piesele de podoabă
găsite la Streisângeorgiu demonstrează imposibilitatea întocmirii de hărţi ale
răspândirii necropolelor de tip Bjelo-Brdo pe baza unor descoperiri întâmplătoare
şi pledează totodată împotriva caracterului etnic al acestor podoabe în secolele XI-
XII în interiorul arcului carpatic. Obiceiul prinderii şuviţelor de păr în inele de
buclă este cu mult mai vechi decât data sosirii în aceste regiuni a triburilor maghiare.
Putem de altfel adăuga că, la fel după cum o parte a podoabelor ce caracterizează
inventarul necropolelor de tip Bjelo-Brdo se regăsesc în secolele XI-XII sau încă
mai devreme la Dunărea de Jos şi în Balcani în medii care nu au nici o legătură cu
maghiarii sau cu simbioza „maghiaro-slavă”90, tot aşa şi unele dintre piesele apărute
la Streisângeorgiu îşi găsesc analogii apropiate în aceleaşi părţi sud-estice ale ţării
sau în nordul Peninsulei Balcanice91.
Trebuie subliniat şi faptul că inelele de buclă de la Streisângeorgiu, care ne obligă
la această discuţie asupra inventarului şi a caracterului cimitirelor de tip Bjelo-Brdo,
se împart în mod aproape egal între inele cu capătul în formă de S şi inele cu capătul
răsucit pe traseul unui semicerc. Observaţiile din timpul cercetării dovedesc că
cele două tipuri sunt în mod practic contemporane. Or, inelele de buclă cu capătul
întors pe traseul unui semicerc sunt deocamdată foarte rare, dacă nu chiar cu totul
excepţionale, în descoperirile din secolele XI-XII din interiorul arcului carpatic92.
Informaţiile de care dispunem sunt deocamdată insuiciente pentru a avansa ie şi
numai o ipoteză de lucru în legătură cu aceste din urmă inele.
Nu ne putem pronunţa asupra eventualităţii ca, cel puţin în unele zone, necropolele
de tip Bjelo-Brdo să acopere şi colectivităţi româneşti intracarpatice. Avem însă
89 . Ibidem, p. 143; G. Bako, „Contribuţii la istoria Transilvaniei de sud-est în secolele XI-XIII”, în Studii și
Cercetări de Istorie Veche, 12, 1961, 1, p. 113 şi urm.
90 . Pentru inele împletite din sârmă de argint sau bronz sau pentru brăţări cu capete zoomorfe, vezi Gh.
Ştefan şi colab., Dinogetia I, Bucureşti 1967, p. 277 şi urm.; cf. şi P. Gatev, „Nakiti ot pogrebenia ot XI-XII
v.”, în Arheologhia Soia, 1977, 1, p. 30 şi urm.
91 . Gh. Ştefan şi colab., op, cit., p. 288 şi ig. 170-171. Faptul că inelul împletit din sârmă de argint descoperit
la Streisângeorgiu a făcut parte din inventarul mormântului 51 împreună cu două inele de buclă cu
capătul întors pe traseul unui semicerc, asigură acestor din urmă inele o datare în secolul al XII-lea. Ele
sunt prin urmare în mod practic contemporane inelelor de buclă cu capătul întors în formă de „S” găsite
la Streisângeorgiu.
92 . Am putut vedea, datorită amabilităţii colegului Szöke Béla Miklós jr. de la Institutul de Arheologie din
Budapesta, trei asemenea inele descoperite în cimitirul de tip Bjelo-Brdo de la Pusztaszentlászlo din
sud-vestul Ungariei (reprezentând 5% din inelele de buclă găsite în necropolă). Prin bunăvoinţa colegei
Mariana Dumitrache alăm că o asemenea piesă a apărut şi în necropola din secolul al XII-lea de la Viscri,
jud. Braşov. Din inventarul „clasic” al necropolelor de acest tip până acum publicate, asemenea piese
lipsesc.
acum certitudinea – iar descoperirile de la Streisângeorgiu o demonstrează – că la

sfârşitul secolului al XI-lea şi în secolul al XII-lea, românii transilvăneni foloseau şi
ei podoabe caracteristice pentru inventarele funerare ale fazei târzii a necropolelor de
tip Bjelo-Brdo. S-ar putea, desigur, ca lucrurile să se prezinte diferit în alte zone ale
Transilvaniei şi ca pe cursul inferior al văii Streiului să i existat condiţii particulare
datorate unui contact mai strâns dintre comunităţile româneşti şi cele maghiare sau
slave în curs de maghiarizare încă din prima jumătate a secolului al XI-lea93. La
asemenea întrebări vor da răspunsuri cercetările viitoare.
Oricum însă, în sensul opiniilor aici exprimate poate i invocată şi apariţia în
secolele XIII-XV a unor inele de buclă în teritoriile din exteriorul arcului carpatic, în
zone locuite atunci de o populaţie românească omogenă94. Faptul că aceste din urmă
inele de buclă, care până acum nu au făcut încă obiectul unui studiu de ansamblu,
aparţin unor altor tipuri decât cele caracteristice necropolelor de tip Bjelo-Brdo95,
ţine fără îndoială de decalaje cronologice şi de aspecte regionale.
În încheierea acestor consideraţii, ne oprim asupra repartizării geograice a satelor
stăpânite de familia cnezială care a ctitorit monumentul de la Streisângeorgiu. Cu
prilejul unei analize a sistemului de stăpâniri de sate româneşti, am stabilit existenţa
şi în Ţara Haţegului a unei categorii superioare de cnezi, la fel ca şi în Maramureş
unde am propus desemnarea lor drept cnezi de vale96. Atât familia cnezială de la
Streisângeorgiu cât şi aceea învecinată de la Râu de Mori au făcut parte din această
categorie superioară a feudalităţii româneşti.
Cu acelaşi prilej am pus întrebarea dacă Ţara Haţegului, înţeleasă în limitele ei
restrictive, corespunzând deci doar bazinului superior al Streiului, reprezintă rezultatul
unei „contractări” sau „condensări” teritoriale sau dacă, dimpotrivă, Ţara Haţegului
„cu pertinenţele sale” reprezintă istoriceşte rezultatul unui proces de „dilatare”
teritorială a unui organism social şi etnic iniţial mai restrâns97. Descoperirile de la
Streisângeorgiu vin să conirme soluţia spre care înclinam atunci din considerente
logice. Prezenţa încă din secolul al XI-lea a unei feudalităţi româneşti pe cursul
inferior al Streiului, în vecinătatea Mureşului, feudalitate ce se manifesta în această
calitate, ne dă dreptul să considerăm că districtul Haţegului sau al cetăţii regale din
Haţeg, în limitele restrânse în care el apare în secolul al XIV-lea, este rezultatul
retragerii spre munte şi spre zonele mai ferite a unei părţi a colectivităţilor româneşti
şi a unor cadre social-politice ale acestora. Începând cu secolul al X-lea, românii din
toate zonele deschise şi mai accesibile ale Transilvaniei, deci şi de pe cursul inferior
93 . Pentru stabilirea unor comunităţi maghiare în prima jumătate a secolului al XI-lea la vărsarea Streiului şi
a Cernei în Mureş şi pentru pătrunderea acestor comunităţi, tot în secolul al XI-lea, pe Cerna în sus, în
legătură desigur cu exploatarea ierului, vezi R. Popa, „Structures ...”, p. 298- 299.
94 . Vezi, printre altele, I. Ioniţă, „Săpăturile de salvare de la Trifeşti”, în Materiale și Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 736-738; V. Spinei – Rodica Popovici-Baltă, în Din trecutul judeţului Botoșani, Botoşani, 1974, p.
115 şi urm.; V. Spinei, „Necropola medievală de la Piatra Neamţ-Dărmăneşti”, în Memoria Antiquitatis,
I, 1969, p. 219; N. Constantinescu, Coconi. Un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea cel Bătrân,
Bucureşti, 1972, p. 100 şi pl. XIII/1. B. Mitrea – I. Nestor şi colab., „Şantierul arheologic Suceava”, în
Studii și Cercetări de Istorie Veche, 4, 1953, 1-2, p. 363 şi ig. 27, pentru inele de buclă cu capătul răsucit în
spirală găsite ca inventar în morminte din secolul al XV-lea, respectivul tip iind mult mai timpuriu în
interiorul arcului carpatic. După informaţiile pe care ni le-a oferit A. Artimon, inele de buclă cu capătul
răsucit în formă de „S” au apărut recent în necropola cercetată la Volovăţ, în nordul Moldovei.
95 . Avem în vedere inele de buclă cu capătul întors în formă de S, dar o prelucrare regională şi cronologică a
respectivelor materiale ar putea modiica această opinie.
96 . R. Popa, „Structures …”, p. 303 şi urm.
97 . Ibidem, p. 294.
al Streiului, au fost supuşi unei presiuni permanente şi mereu crescânde. Aşa se

explică cum cnezii din Streisângeorgiu, ca şi învecinaţii Cândeşti, stăpâneau un al
doilea grup de sate în zona de sub Munţii Retezat.
Continuarea cercetărilor din Ţara Haţegului prin iniţierea unor noi săpături la
Sălaşu de Sus, la Râu de Mori, la Râu Bărbat sau la Sarmizegetusa romană, va aduce
în această privinţă, fără îndoială, informaţii de cea mai mare importanţă pentru
reconstituirea istoriei românilor transilvăneni ca şi pentru problema începuturilor
statelor medievale româneşti.
StReiSÂngeoRgiu.
inFoRMationS aBout tHe
RoManian HiStoRY
oF SoutHeRn tRanSYlVania.
tHe eleVentH to tHe
FouRteentH centuRieS * 4.
I t has been half a century since Nicolae Iorga, in a paper presented at the Academy,
then published in the Memories of the Historical Section, was pulling out of
its anonymity a small Romanian stone church from the Hunedoara area, the one
in Streisângeorgiu1, dedicated to Saint George. he monument is located on the
edge of the high terrace on the right bank of the Strei River, on its lower course,
about 15 km away from the point where it joins waters with the Mureş (ig. 1).
Right under the place occupied by the church lows into the Strei its right side
tributary, Luncani, which descends from the Şureanu Mountains. Separated from
the wide Mureş Valley by the Măgura Hill (592 m altitude), the micro-area whose
centre was Streisângeorgiu (and today the town of Călan) represents one of the
“edges” of the Land of Haţeg or, to use the term from the Diploma of the Knights
of Saint John, one of the medieval possessions of the Land of Haţeg2.
he great scholar named the church in Streisângeorgiu “the oldest religious
structure founded by a Romanian nemes (i.e. noble) family in Transylvania”, based
on the founding inscription included in the votive painting (ig. 2) of the eastern
wall of a small inner tower, in the nave of the church. Written in Slavonic, the
inscription speciies that this church (СЕИ МАΝАСТИР) was built (СЬЗИДА) by
Jupan Cândreş, his wife Jupanitza Nistora and their sons and that it was inished
and painted (И СОВЄРШИСЄ И НАПИСАСЄ) in the days of King Sigismund
and of Transylvania’s Voivodes János Tamási and Jakob Lácki, in the year 6917
(1408-1409) October 2. Besides Jupan Cândreş – once again speciied as “founder”
– Nistora and Vlaicu, son of Cândreş, the votive painting also pictures a character
designated as Jupan Laţco.
Still in the votive picture, under the ark of the church supported by the founders’
hands, but above the inscription, there are a few other words, painted in the same
white colour, which Iorga read as “СЄДЬ ѠВКАѠ ЛТИЇ ДЄАКЬ”, translating
them as “their forefather Litovoi”3; examining these words carefully, I believe they
should be read as “САЄДЪ ѠВБАѠ ЛТВИ АЄЛКЪ”. I will not stop here over
this last statement because the inal word should belong to the experts specialized
in Slavonic writings and because, as Nicolae Iorga also noticed, the votive painting
1. N. Iorga, “Cea mai veche ctitorie de nemeşi români din Ardeal (1408-1409)”, in Academia Română.
Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tom VI, 1927, p. 171f.
2. 1247: “terra Harszoc cum pertinentibus suis”, in Documenta Romaniae Historica, B, vol. I, p. 4.
3. N. Iorga, op. cit., p. 172.
* Revista Muzeelor și Monumentelor - Monumente Istorice și de Artă, XLVII, 1978, 1, p. 9-32

126 sTREIsÂNGEoRGIU. INFoRMATIoNs ABoUT THE RoMANIAN HIsToRY
and its inscription were re-painted in 1743. his year also appears in another mural
inscription, on the southern pillar of the tower, who states that “these icons were
renewed”. Some of the scenes of the murals that until two years ago decorated the
inside of the church, both in the nave and in the altar, also date from 1743 and were
also illustrated by the hand of the painters Gheorghe and Şandru ot (from) Făgăraş4.
But the re-painting of the inscription, even if it may had modiied some letters
that the painters from 1743 did not understand, never altered the names of the
characters or the date of the older text. Concerning this, Nicolae Iorga rightfully
noticed that the jupans Cândreş and Laţco are also known from documents
contemporary to the inscription, invoking three royal charters from 1404, among
which the one naming Cândreş and Laţcu of Streisângeorgiu as “kings-men” for
the neighbouring village of Strei, which lies only 2 km away, across the Strei River5.
Accepting the idea that a monument erected during the irst years of the
ifteenth century would be the oldest kneazial Romanian building in Transylvania,
only relects the stage in the knowledge of Transylvanian Romanians’ history of ifty
years ago. Later, based on stylistic criteria, the art historians stated that some stone
Romanian monuments in Transylvania are even older than that, dating them back
to the fourteenth century and even earlier, during the second half of the thirteenth
century. Some even earlier timeframes have also been forwarded, although they lack
suitable arguments.
he main merit in this research belongs to Professor Virgil Vătăşianu from Cluj,
who, since 1929, placed the Romanian churches around Hunedoara within more
realistic chronological limits, dating them from the thirteenth to the ifteenth
centuries6. As for the monument in Streisângeorgiu, he initially dated it during the
fourteenth century, but in his recent synthesis he included this church in the group
dating from the end of the thirteenth century7. In his argumentation Vătăşianu
forwarded the hypothesis of an initial altar with a semicircular apse, replaced only
during the eighteenth century by the current rectangular altar.
Grigore Ionescu8 and Vasile Drăguţ9 dated the church in Streisângeorgiu at the
end of the thirteenth century, in complete disaccord with the inscription. he same
dating was also proposed by other art historians, of which is worth mentioning the
name of Professor Éntz Geza10 from Budapest. An even earlier dating, before the
Tartar invasion in 1241, was proposed, to my knowledge, only by I. D. Ştefănescu,
his argument being the iconographic analysis of the murals11.
4. With the observation that in the altar there are also scenes dated in 1858, year painted on the vault of
the altar. About the murals in the church see the study of Oliviu Boldura et al., in Revista Muzeelor și
Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 47, 1978, 1, p. 47-51.
5. Hurmuzaki – Densuşianu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I2, p. 434-435.
6. V. Vătăşianu, “Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara”, in Anuarul Comisiei
Monumentelor Istorice pentru Transilvania, Cluj, 1929, p. 195.
7. Idem, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I, Bucureşti, 1959, p. 82.
8. Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I, Bucureşti, 1963, p. 100-104.
9. V. Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1968, p. 43-44.
10 . G. Éntz, “Die Baukunst Transsilvaniens im 11.-13. Jahrhundert”, in Acta Historiae Artium, XIV,
Budapest, 1968, p. 31.
11 . I. D. Ştefănescu, “Das Zeugnis der Denkmäler religiöser Kunst”, in Siebenbürgen, vol. I, Bucureşti, 1940,
p. 293.
sTREIsÂNGEoRGIU. INFoRMATIoNs ABoUT THE RoMANIAN HIsToRY 127
he tendency towards an earlier dating of Romanian monuments has become

more and more pronounced lately and, without especially talking about the church
in Streisângeorgiu, I must note the recent hypotheses of the existence since the
ninth century of some stone monuments in southern Transylvania12. Such an idea
mustn’t be rejected from the start, the historical conditions of the ninth century
and the data from the later written documents allowing us to take into account
the possibility that the ripening feudal relations of the time could have caused the
apparition of stone or brick monuments even in the ninth century13. But producing
the arguments required to support these ideas depends on the identiication of
some speciic archaeological situations, and, in this regard, the answers must wait
for future research.
Back to the church in Streisângeorgiu, a short description of the monument
as it looked before the research started is required (ig. 3, 4). he church is very
small, containing a narthex, a nave and the altar. he narthex is recently added, in
the nineteenth century, a fact that all scientists agree upon and conirmed by the
excavations; therefore the narthex can be left out of this discussion. he nave is
almost square planned, with inner sizes of 4.6 by 4.2 m. Inside the nave, on its longer
sides, there are two massive pillars, placed only 0.7 m away from the nave’s limit
toward the altar. he pillars support a double arch. From this arch westward the nave
is covered with a high, semi-cylindrical vault. East from the above mentioned arch,
starting from two masonry brackets, there is a distinct vault, still semi-cylindrical
but lower. his contributed to considering the eastern side of the nave as being a
distinctive room, much like a choir14.
he western side of the nave holds the inner tower bearing the inscription from
1408-1409. he tower is supported by two masonry pillars, connected by an arch
and by the western wall of the nave. Between the two pillars and this last wall two
oak beams were set up to hold the side walls of the tower. From a height of about 3
m, the tower slightly narrows, much like a chimney, and pierces the vault in order to
exit above the roof, where its upper side accommodates the bells. his tower was one
of the main arguments for the early dating of the church, since such inner towers,
usually with a tribune on the irst loor, are found in Transylvanian court chapels
from the thirteenth century15. It is obvious that because of its inner size of only 1.2
by 0.7 m the tower from Streisângeorgiu wouldn’t have had a tribune. We must talk
here of a simple adaptation of a certain constructive program to the necessity of
creating a space that would properly house the church bells.
Separated from the nave by a triumphal arch with two masonry consoles that
clumsy imitate some capitals, the altar room presents a rectangular, almost square
plan. he altar’s inner size is 3.2 m long and 2.8 m wide, making it disproportionately
large when compared with the nave. It is also obvious that the altar is of axis.
12 . Corina Nicolescu, “Considérations sur l’ancienneté des monuments roumains de Transylvanie”, in

Revue Roumaine d’Histoire, 1962, 1, p. 419f.; R. Heitel, “Archäologische Beiträge zur Geschichte der
romanischen Baudenkmäler in Siebenbürgen”, (II), in Revue Roumaine d’Histoire de l’Art. Serie Beaux-
Arts, XII, 1975, p. 6.
13 . Obviously, I am considering irst and foremost the religious monuments, although without utterly
excluding the possibility that some ruined Roman monuments from Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum
or other places were re-used for laic purposes.
14 . Gr. Ionescu, op. cit., p. 104.
15 . V. Drăguţ, op. cit., loc. cit.; G. Éntz, op. cit., loc. cit.
he walls of the monument – and with this I inally touch the results of the
recently inished investigation – are rather thick (0.8-0.9 m) with foundations made
of river stone bound with mortar, in foundation ditches that are only 0.6 m deep.
After the exterior plastering has been removed, we could see that the lower side of
the walls is made of four or ive rows of large, carved stone blocks – removed from
a Roman monument somewhere close – while the upper side was erected out of
bricks manufactured by the mediaeval builders. he empty places between the stone
blocks were also illed-in with brick masonry. he original window frames, two on
the western part of the nave’s southern wall and two in the altar, on its southern wall
and its axis, are made of the same stone blocks, clumsily carved (ig. 4, 5). With the
mention of the two latter added buttresses, located on the opposite sides of the nave,
placed approximately in the same line with the double arch supported by pillars, I
consider this brief description of the monument inished and I will next discuss
what we know from literary sources about Streisângeorgiu and about the family that
built this church.
Nicolae Iorga did not had, 50 years ago, access to documents older than 1400
concerning the village and the “Romanian nemes” family that owned it. Since then
some older sources have been found. he irst one, from 1377, is a donation act
dated June 15, in Deva, from the Voivode of Transylvania Ladislau de Losoncz to
Petru, son of Zăicu from Strei (the Hungarian name of the village is Zeykfalva –
Zăicu’s village; in the document the character is mentioned as from “the Strei River
district”) and to his cousin, Nicolae, son of Ladislau from Streisângeorgiu16. he
donation is conirmed, three days later, on June 18, 1377, in Cluj, by King Louis
I and gives the two aforementioned people the right to own, as kneazes (more et
consuetudine kenezyatus) three Romanian villages (villae volakalae): Chitidu de Sus,
Chitidu de Jos and Ocoliş (... videlicet duas Kytid, superiorem et inferiorem ac Oklus).
he document states that these three villages were part of two distinct kneazial
possessions (sub duobus kenezyatis existentes) and that they used to be owned by a
now dead Kneaz Cândea (Kend) and by his sons, but they became the property
of the Crown after Cândea’s execution by hanging for disloyalty. We also ind out
that Cândea’s sons led to Wallachia and at the date of the document were still
committing hostile acts towards the Hungarian King17.
Identifying the three villages is somewhat diicult. Upstream on the Luncani
Valley today there is only one village named Chitid, separated from Streisângeorgiu
by the border of the village Ohaba Streiului. Because at the time of the document
Ohaba Streiului depended on Streisângeorgiu18, the proximity between Chitid and
the beneiciaries of the donation may be considered as a given fact. For the second
village named Chitid we must choose between indentifying it with Boşorod, the next
village upstream on Luncani Valley, or with another village in the area, that today
16 . E. Lukinich – L. Gáldi, Documenta historiam Valacchorum in Hungaria illustrantia ..., Budapest, 1941,
p. 271-273.
17 . Ibid.; see the commentary in R. Popa, “O spadă medievală din valea Streiului şi câteva consideraţii istorice
legate de ea”, in Sargetia, IX, Deva, 1972, p. 77f.
18 . When it was irst mentioned in a document it was named “Zabadfalva” (“ohabă” – free village) and was
ruled by the kneazes from Streisângeorgiu; D. Csánki, Magyarország történelmi földrajza a Huniadiak
karában, vol. V, Budapest, 1913, p. 117.
has disappeared. he irst solution seems more probable19. Finally, today there is an
Ocolişul Mic village neighbouring Chitid, on a secondary valley, and an Ocolişul
Mare on the opposite bank of the Strei River, very close to the village Strei, where
the irst of the beneiciaries in the donation was residing. We have no way of surely
indentifying “villa ... Oklus”, even more so since is not clear what exactly means
the expression that deines the three villages’ (topographic? patrimonial?) situation,
namely “sub duobus kenezyatis existentes”20.
In any case, we must remember from this document that in 1377 the kneazes
from Strei and Streisângeorgiu were closely related, probably sharing a common,
anonymous, grandfather, and that since before 1377, next to those villages, on the
same lower course of the Strei, several Romanian villages were part of the demesne
of a kneaz named Cândea.
he voivodal donation and its royal conirmation in 1377 represented, from that
year on, the legal grounds on which the related kneazes from Strei and Streisângeorgiu
held the demesne of the two Chitids and Ocoliş21, but we do not know what was
the juridical grounds according to the laws of the Angevin Kingdom by which the
same kneazes possessed their own villages. A 1392 document, which I consider as
extremely valuable22, tells us that the legal background was no other than the de facto
state of things, inherited from their ancestors and tacitly accepted by the kings of
the Arpadian and afterwards of the Angevin dynasties23.
he document from 1392, conirmed by king Sigismund of Luxemburg, apparently
a real estate transaction between two relatives, both present in a military camp on the
Danube during an anti-Ottoman campaign, is actually just a subterfuge to obtain
(at this late point of time) a royal act that would legally protect kneazial possessions
that were held in the virtue of a de facto situation. he place and moment chosen for
this act, excluding of course the complicated procedures and usual controls, couldn’t
have been more favourable. To these circumstances was added the support of Drag,
son of Sas, Voivode of Maramureş, who approached the king in favour of the two
Haţeg kneazes who seem to have been participating to the campaign under his
command24.
But let us see what the document tells us. Cândreş, son of Grigore from
Streisângeorgiu (de Zenthgeorgh) and Laţcu, son of Nicolae from the same village
(de eadem /Zenthgeorgh/) – very likely the same two “Jupans” shown on the left side
of the votive painting from 1408-1409 – exchange parts of villages, adding that if
one of them dies, the one left alive would inherit all the possessions.
19 . Two villages named Chitid are mentioned in documents until the sixteenth century, while Boşorod
appears in documents with this name during the eighteenth century; see C. Suciu, Dicţionar istoric al
localităţilor din Transilvania, I, Bucureşti, 1967, p. 97 and 144. Because the information about the period
1526-1733 is incomplete, it is likely that during this time the name of the village changed or smaller
settlements on this side of the Luncani Valley were topographically reshaped.
20 . For problems of kneazial ownership during the fourteenth and the ifteenth centuries see R. Popa, Ţara
Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, p. 168f., with the older bibliography.
21 . Legal grounds that couldn’t stop the same villages to be later granted to the noble family of Binţinţi
(today Aurel Vlaicu). Documenta Valachorum, p. 404-405. his was surely an invasion, facilitated by the fact
that the dignity of Haţeg castellan belonged to this family.
22 . Documenta Valachorum, p. 429-430.
23 . About these problems see, among other, Maria Holban, “Deposedări şi judecăţi în Haţeg pe vremea
angevinilor”, in Studii, XIII, 1960, 5, p. 148f.; R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 168f.
24 . On the document there is mentioned, “relatio domini Drag Woyuode”.
he villages where the two kneazes owned estates are in two separate areas of
the Land of Haţeg. In the exchange mentioned by the document Cândreş cedes
his parts of the village (estate) Sălaş (in the text: “portiones suas in possessionibus
Zalaspataka et ...” – which is the equivalent of Sălaş Valley, on which we ind today
four villages: Ohaba de sub Piatră, Sălaşu de Jos, Sălaşu de Sus and Mălăieşti) and
of another village named Sub Brazi (in the text: “Fenyalath”, which may be identical
with Mălăieşti, where lies the dwelling-tower of the kneazes who resided in the
nowadays ruined court from neighbouring Sălaşu de Sus, that is if the document
is not actually referring to another village in the area, disappeared today or bearing
another name)25. All these villages are located in the Retezat Mountains, at the
heart of the Land of Haţeg. For his part, Laţcu cedes the lands he owned in the
villages Streisângeorgiu, Valea Sângeorgiului, Grid and Strei-Săcel (“Zentgeorgh ...
Pathak, Gred et Kysfalu”), all of them grouped on the right bank of the lower Strei.
hat the exchange was ictitious and had no other goal than to mention the
villages in a royal act is proven by the situation existing twelve years later, in 1404,
found in a document also used by Nicolae Iorga. his time the document truly
conirms, through consecrated forms of the royal chancellery, the ownership
of villages. he document is part of a larger group of charters, all from 1404,
conirming the ownership of estates, of some of the Romanian kneazes from Haţeg
or elsewhere in Transylvania 26. he diploma in question for this subject is known to
us only in the form of the ownership mandate, addressed by the king to the Chapter
in Alba Iulia27, and concerns the kneazial possession (“possessio seu keneziatus”) of
the Sălaş Valley (“Zallaspataka”) by a family of kneazes from Haţeg (keneziis de
Hathzagh) among whom are mentioned Cândreş (“Kenderes”) and Barbu – both
sons of Grigore, Costea (“Koztha”) – son of Jaroslaus and Laţcu – son of Nicolae, the
latter one introduced as from Streisângeorgiu (“de Zenthgurgh”). his kneaz is also
mentioned as grandson, on his father’s side, of the aforementioned Cândreş, son of
Grigore; this, if it is not in fact the mistake of a scribe, is making the genealogical
reconstruction much harder28.
Either way, Cândreş, son of Grigore, and Laţcu, son of Nicolae, from 1404 are
most deinitely the same ones from the 1392 estate “trade”, a trade that obviously
did not actually changed the repartition of the family’s holdings.
We do not have any royal conirmation from the early ifteenth century for
Streisângeorgiu and the other villages depending on it, similar to the aforementioned
one, concerning the Sălaş Valley, or the other one from 1404, conirming the Strei
branch of the family in their possessions29. Still, one may state that such a charter
existed. During the irst half of the ifteenth century, Cândreş’ descendants are
conirmed as hailing from Streisângeorgiu, the villages around Streisângeorgiu
appearing as being owned by this family and the enumeration of Streisângeorgiu
among the villages that belonged in 1453 to the fortress in Deva30 has no other
meaning than stating the judicial condition in which the village was owned. Indeed,
25 . For identiications see R. Popa, “Über die Burgen der Terra Hatzeg”, in Dacia, N. S., XVI, 1972, p. 256-257.
26 . E. Mályusz, Zsigmondkori oklevétár, vol. II1, for the year 1404.
27 . Hurmuzaki – Densuşianu, Documente, I2, p. 428; E. Mályusz, op. cit., nr. 3368.
28 . For the genealogy vide infra.
29 . Hurmuzaki – Densuşianu, Documente, I2, p. 434.
30 . Ibid., II2, p. 35.
a kneazial holding did indeed imply a certain amount of produces being given to
the royal fortress and also certain obligations toward the same fortress and because
of this, it is natural for all the villages granted under such terms to be enumerated
as part of the fortress’ domain31.
Based on the already invoked documents, and on a few others, dated during
the irst half of the ifteenth century32, the genealogical connections suggest three
distinct branches of the family, all of them connected with Streisângeorgiu. I will
not ponder here upon the people mentioned in connection with the Sălaş Valley
as only holding condominium with the kneaz family of Streisângeorgiu, because
this joint property is due to some social and political conditions from the Land of
Haţeg who exceed this paper’s purpose33. he three branches of the family are thusly
presented (see the genealogic tree).
As seen, the written sources would not allow reconstructions earlier than mid-
fourteenth century, and the relations between the three branches of the family are
still uncertain. It is important though that the aforementioned people were certainly
related, as stated in documents and conirmed by the votive painting from 1408 -
1409, and, within the larger idea of reconstructing the Land of Haţeg’ history, it is
also important the presence of the kneaz family of Streisângeorgiu as holders of
villages or parts of villages on the Sălaş Valley, in the Retezat Mountains.
his gives us the right to propose identifying kneaz Cândea, the one who before
1377 used to own three villages neighbouring Streisângeorgiu and who was executed
before 1377, as the second known member of the Cânde family of Râu de Mori.
We are talking about Mihail, said Cândea (“dictus Kende”), the son of Nicolae said
Cândea, executed around 1357-1359 and of which we know that his villages were
coniscated at the time of his execution34. he name its, the destiny its, and we
may add to these the topographic argument: the proximity relations of the holdings
from two separate areas of the Land of Haţeg, on the lower course of the Strei River
and in the Retezat Mountains. Considering that the Cândes’ villages around Râu
de Mori are neighbouring the villages on the Sălaş Valley, I indeed consider natural
to believe that the kneaz neighbours of Streisângeorgiu are the same Cânde family.
But this problem will be approached at a later date, in a larger frame of historical
reconstruction.
he chancery documents we know of so far are not very useful in establishing
the real age of the church in Streisângeorgiu but they do conirm the art and
architecture historians’ point of view that the year 1408 cannot be considered the
one when the church was built – the most minor argument being that the village
is attested since 1377 with a name justiiable by the Patron Saint of the church.
he 1975-1976 excavations ascertain an exceptional situation. By exceptional I do
31 . he term fortress domain seems to mean not as much possessions of the fortress as income of the fortress.
32 . An unpublished historical and archaeological monograph about the Land of Haţeg uses the written
documents up until after mid-ifteenth century. (Editor’s note: It was published later as La începuturile
evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988)
33 . For the existence in the Land of Haţeg as well of two categories of kneazes, one of the vale kneazes (from
which the nobles from Streisângeorgiu were also part of ) and another one, subordinated, of the village
kneazes see R. Popa, “Structures socio-politiques roumaines au sud de la Transylvanie aux commencements
du Moyen Âge”, in Revue Roumaine d’Histoire, XIV, 1975, 2, p. 300f.
34 . Documenta Valachorum p. 143; on the Cândea family of Râu de Mori also see R. Popa, “O spadă …”, p.
80-81 and Idem, “Über die Burgen…”, p. 252f.
not mean the age or the character of the monument, but the possibility of certain
reconstructions, based on signiicant artefacts discovered in clear stratigraphic
conditions. I am certain of the fact that there are other Romanian monuments older
than or as old as the church in Streisângeorgiu but their precise dating is diicult
since the archaeological data was destroyed with the passing of time.
he excavations were organized by the former Committee of National Cultural
Patrimony, in collaboration with the Institute of Archaeology and other institutions,
as a preliminary part of the restoration works on the monument, and lasted 11
weeks35. We investigated all the available areas inside and around the monument, as
well as other archaeological features close to the church, in the current territory of
Călan’s new town, the former village of Streisângeorgiu being today part of it.
his study aims to publish the results of the excavations from the “Church” sector
of the site and to interpret them in the information context provided by the literary
sources. Separate studies concerning the human remains and the fourteenth to
eighteenth centuries jewellery from the same sector were already written by other
team members36. Other studies were written concerning other sectors of the site, the
architecture of the monument or the researches for the preservation and restoration
of the paintings37. Some of the results of the excavations from the irst campaign
were already published38, these pages bringing further explanations and substantial
addenda to the earlier publishing.
The excavations plan
he church in Streisângeorgiu is surrounded by a cemetery and was used as a

worship place until the beginning of the excavations. here are very new graves
right next to the walls of the monument. Because of this, outside the church the
investigations were limited to one large trench and several small ones, of 3 by 5 m,
which, in the areas with recent burials, couldn’t reach the natural subsoil.
On the contrary, the interior of the monument was completely investigated,
by a longitudinal trench placed on the church axis and then by smaller trenches
(ig. 6). he unexcavated portion, initially spared for further control, needed to be
taken down in 1976 in order to place the new pavement.
Within the current cemetery, other than the trench perpendicular on the northern
side of the church, we tried placing two more trenches, east and north-west of
the monument, in order to verify the limits of the oldest phase of the cemetery.
he western extension of the trench on the church axis allowed us to observe that
the church was initially built right on the edge of the terrace and that the current
platform in front of the entrance was done after recent terrain levelling.
35 . 9-28 June 1975, 21 July-16 August 1975, 7 May-6 June 1976.
36 . See Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 47, 1978, 1. Team members (in
diferent periods): Gh. Baltag, Dan Busuioc, Victor Eskenasy, Ioachim Lazăr, Mircea Lazăr, Larisa
Nemoianu and Adrian Rusu.
37 . Architect Şerban Popescu-Dolj is responsible for the restoration project and leader of the restoration
works. A team led by Marius Popescu and Oliviu Boldura is responsible for the study and restoration of
the paintings. I would like here to thank all of them for the precious information.
38 . R. Popa, “Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des 11.-14. Jahrhunderts im Süden
Transilvaniens”, in Dacia, N.S., XX, 1976, p. 37f. he present paper also includes the results of the 1976
campaign, with some corrections of several ideas published previously, corrections which I will point in
the text.
The stratigraphy
Even though the recent burials in the area around the monument have been cut
to depths much lower than the natural subsoil, we were still able to ind some points,
especially to the western side of the nave, where the absence of later interventions
allowed us to reconstruct a clear stratigraphic sequence (ig. 7).
he natural soil is 0.45-0.5 m deep (as measured from the current walking level)
and consists of compact reddish-yellow gravel, and on its upper limit, a layer of
clayish, auburn soil, about 0.5 m thick, that did not contain archaeological materials.
he constructors of the church cut only through this layer of auburn soil and placed
the wall foundations directly on the aforementioned gravel.
In several places, on small distances, above the natural subsoil we could see a
distinct layer of auburn soil, 2-3 cm thick, which represented the topsoil at the
beginning of the medieval habitation here. On the transversal proile in the nave (ig.
8) this layer is partially overlapped by a lens of reddish soil, which we interpret as
the loor of the wooden church that preceded the current stone monument, wooden
church about which we will speak at the appropriate time. he reddish lens also
contained charcoal pigment. On other small portions the reddish lens is replaced
by a lens of auburn clay which we interpret as soil removed from the foundation
ditches of the stone church39. We found no archaeological materials that would help
date the construction of the church in this layer or the lenses connected with it.
he following layers are connected with the stone or brick pavements or the
wooden loors that were successively placed inside the church. By comparing the
situation from the nave with the one from the altar, where the original topsoil did
not survived but where we found in situ several stone slabs belonging to a restoration
of the oldest pavement, we discovered that the oldest pavement consists of a layer
made of mortar and small river stones which was attached, before the mortar was
hardened, to the inner faces of the large carved stone blocks from the upper limit of
the foundation. his bed of masonry survives as “spots”, sometimes quite wide, both
in the nave and in the altar chamber. It also corresponds, just in the nave and only
in places unafected of later interventions, with a thin layer of white mortar, which
is the construction level of the masonry church. his irst mortar layer is attached to
the foundation of the southern pillar of the tower, proving without a doubt that the pillars
were built with the monument’s walls40.
Also inside the nave several small stone slabs were preserved in situ, placed directly
over the layer of white mortar left behind by the church’s builders. From all these I
conclude that, without a doubt, the oldest pavement inside the church was made of
stone slabs placed over the abovementioned masonry bed or over the mortar layer
left behind by the constructors. Another conclusion is that in the altar, after several
pits were dug up, stirring the entire surface down to 0.6-0.65 m deep, the stone slab
pavement was reconstructed over the backill of those pits. his explains why, in the
39 . R. Popa, “Streisângeorgiu. Ein Zeugnis …”, p. 34; the stratigraphic observations from 1976 were more
conclusive in proving the initial existence of a wooden church.
40 . he stratigraphy is less clear around the foundation of the northern pillar, where a trace of mortar leaves
the impression of a radical restoration of the wall, maybe even down to the foundation.
altar, the pavement was found lower than the masonry bed since the backill of the
pits sunk over time.
In several places and especially in the altar, above the pavement slabs appeared
a thin layer of black soil with traces of burning and pieces of charcoal. It seems to
be a layer remaining after a ire, which has not been completely evacuated. Above
this layer of black soil follows the second pavement, made of bricks with the sizes
0.32/0.16-0.18 m and 0.055-0.06 m thick. he bricks have the same size as the
ones used to build the walls of the monument. his pavement is set on a bed of two
mortar layers: reddish mortar, with bits of brick, on the lower side and white mortar
in the upper side. his brick pavement is present both in the nave and the altar. he
bed of mortar where it was set advocates for a connection with a stage when the
monument was remodelled, maybe by modifying the vaulting system, as this would
explain the presence of brick fragments in the mortar.
he following pavement is made again of bricks, but in this case most of them are
Roman spoliae, occasionally mixed with stones or small slabs. On some portions we
could also see a layer of mortar at the base of this third pavement, which I connect
with another phase of interventions on the monument. Yet another pavement, a
wooden one, is most likely connected with the building of the narthex (inside it we
found no traces of stone or brick pavements). he date of this wooden pavement
seems to be 1858, when some of the paintings on the altar vault were also added.
Over this pavement lies the current wooden one, set on a levelling with sand and
yellow soil.
his being said about the stratigraphical situation inside the old part of the
monument we may add that inside the current narthex, where older or newer
graves (but not newer than the ifteenth century) destroyed the ground level of
the irst builders, we could still see the traces of a great ire in a layer that, sloping
westward, covers the earliest graves in this area. his ire must be connected with a
wooden narthex that must have been in place sometime during the ifteenth to the
seventeenth centuries.
Among the proiles of the smaller trenches on the outer sides of the monument
I must note the eastern one of trench S VIII a/1976 on which, without being able
to see the construction level of the stone church, we could nevertheless identify a
succession of burials from the wooden stage of the monument until the eighteenth
century (ig. 9). hese burials and their dating will be detailed in the cemetery section
of the paper.
observations concerning the planimetric details and

the walls of the monument
As I briely stated before, only the two buttresses and the narthex were added to
the initial monument at a latter point in time. All its other parts, with their planimetric
details, date from the beginning and were built during a single construction phase. he
entire extent of the foundations of the monument’s older parts was explored, as
were all wall intersections; they are perfectly woven and, even more, were built all
at once, in a single, continuous foundation ditch, illed-in with rows of river stone
and mortar.
Relating to the walls that can still be seen on the surface, we also found another
wall, between the nave and the altar. It is actually the eastern wall of the nave, with a
slightly shallower foundation (0.35-0.4 m deep, as measured from the constructors’
ground level, while the perimeter walls’ foundations are 0.5-0.6 m deep). he wall in
question, after a row of very large blocks of stone was set on the foundation, was left
at this level, in order to allow access between the nave and the altar while marking
the crossing with a step. he foundations of this 0.8 m thick wall are perfectly woven
with those of the perimeter walls; furthermore its blocks support both the pillars of
the triumphant arch and the wall segments on the eastern side of the nave.
On the exterior the church has a plinth of two rows of carved stones, the upper
row with an angled proile (ig. 10). he largest of these blocks, all of them taken
from some ruined Roman monument, have a size of 1.3 by 0.6 m. Several of them
still preserve the slots for the iron clamps used by the Roman builders. he proiled
blocks were already carved into their present shapes when carried from their initial
site because, after they were used up, in the few places left empty, the medieval
builders could imitate the angle of the plinth only by using mortar. Several blocks
from the lower row are missing, replaced with river stones similar to the ones used
in the foundation. his irst row of blocks was not initially completely above the
ground. It corresponds inside the monument with another row of blocks that is 0.1-
0.3 m thicker than the vertical line of the walls.
One of the most important observations is that the church has in its foundations
a much more regular plan than in its elevation. he diference between the vertical
line of the wall and the face of the foundations reaches in some places, one way
or the other, 0.3-0.35m. If one would draw only the plan of the foundations it
would be quite symmetrical and logical. We are forced therefore to explain most of
the weirdness and asymmetry of the elevation plan thru the diiculties caused to
the medieval builders by the readily carved blocks of stone fetched from another
monument, in this case a ruined Roman building.
he outer face of the wall, above the plinth, is made of one or two rows of stones,
with portions of brick masonry interposed in some places. From here on up the
walls are homogeneously made of brick which, examined at the roof level and
through several boreholes, proves to have two carefully set faces and an emplecton
of bricks, stones and mortar. Stone blocks appear only close to the windows: on
the eastern façade of the altar, from the footing to above the window and on the
southern façade of the monument, solely around the windows. he window frames
were clumsily carved into these stone blocks, obviously by the medieval builders.
he bricks made by the builders have a size of 0.3-0.32/0.15-0.16 cm and are
0.05-0.06 cm thick. Roman bricks and small quarry or river stones were used – on
the faces of the walls – only in those places that were repaired along the time: the
eastern corners of the nave and its upper wall limit. It should be mentioned that
we discovered numerous roof tiles in the trenches around the monument. hey are
0.015 m thick and 0.18 m wide, with prominent ixing knobs 0.025 m high, but
of an uncertain length. A particular trait of these roof tiles is that they have on
their upper face parallel lines traced with the ingers in the soft clay, lines similar
to the grooves found on Roman bricks and roof tiles. However these tiles are most
certainly medieval and likely belonged to the initial roof of the monument41.
a few observations about the Roman findings from

the Streisângeorgiu church
At Streisângeorgiu, as at all the other medieval stone monuments in the Land

of Haţeg, we are reminded that we are in the heart of the Roman province Dacia,
an area that still preserved at the beginning of the Middle Ages numerous Roman
ruins with walls tall enough to be seen above ground and even maybe with some
surviving architectonic features. I believe we are right to state that in the Land
of Haţeg, as in other places, these Roman ruins have at least partly disappeared
because the medieval constructors used them as quarries of ready-made materials.
In addition to the aforementioned blocks of stone used on the lower side of
the walls, a capital re-used in the western wall of the nave and the bricks used in
the late pavement or for wall repairs at the Streisângeorgiu monument there are
other Roman indings that we should approach, or at least mention them. First and
foremost there are several Roman altars that were re-used inside the church. One of
them served as foot for the altar table, another one, shorter but more massive, was
used as a diaconicon table next to the southern wall while the third one – the only
one bearing an inscription42 – was used again in the altar, attached to the northern
wall, encased in newer masonry, as a proskomedia table. Two large Roman stones
were re-used in the last pavement, the one before the making of the wooden loor,
again in the church altar. One of them, measured 1.15/0.9 m, 0.3 m thick, was
carved from a block of greyish-white marble and was decorated on one face with
arcades, acanthus lowers and dolphins. It most likely came from the upper part of
a funerary stele.
Another Roman stone of a rectangular shape and decorated with vegetal elements
was later carved as a stall; nowadays it sits next to the entrance but it is possible that
it was used some time ago somewhere inside the nave.
Even without direct evidence I believe these Roman materials were brought into
the church at a very early stage, maybe even since its construction, later on being
re-used for functional arrangements during the successive interior remodelling and
transformation. Other Roman stones may have been brought here at a later age and
used outside as tombstones, such as another Roman altar, without an inscription,
that was discovered near the northern wall. When the current narthex was being
built, sometime after mid-nineteenth century, several large Roman stones - altar
fragments, an inscription fragment etc - that seem to have been lying around the
church were included in the base of the wall. Among them, a decorated block on
whose signiicance I will come back to later.
his large number of Roman stones that came mainly from two kinds of
41 . I have no knowledge of analogies for this type of roof tiles. he paste is identical with the one from the
bricks in the walls.
42 . Corpus Inscriptionum Latinarum, III, 7892. he character mentioned in the inscription is a decurio coloniae
justifying the opinion according to which the Roman complex nearby, used for construction materials,
had important buildings.
constructions (from the monumental wall of a very large building and from funerary
monuments) raises the problem of the existence in the area of such Roman vestiges.
he archaeological investigations from the edge of the terrace, about 60 m north-
west of the church have revealed the existence of a Roman necropolis43 and it is very
likely that at least some of the funerary monuments re-used in the Streisângeorgiu
church would actually originally belonged to this necropolis. Also, about 150 m
west of the church, on the inferior terrace of the Luncani Valley, there are traces of
a Roman building, very likely the villa rustica connected with the aforementioned
necropolis. Until further excavations will tell us more about these ruins, I think it
is possible that some of the materials used for the medieval monument originated
here. Still, in an area of several km radius, the number of Roman ruins still visible
today is a large one44, a given thing considering the closeness of the Roman resort
from Aquae, which is only 4 km away, on the opposite bank of the Strei River.
he existence of a Roman necropolis west of the Streisângeorgiu church also
explains the discovery of some Roman sherds inside the medieval monument. hey
mostly appeared from the stirred soil inside the altar and – in a smaller quantity –
from the backill of the graves next to the walls. he sherds belong almost exclusively
to small red vessels, of superior quality, common in funerary inventories. Two such
vessels could be partially completed from their fragments, so it is most likely that
complete vessels were found during the Middle Ages in the Roman tombs, maybe
when the construction materials were removed. hese vessels were maybe even used
in the church, as altar dishes, until they broke.
his explanation ofered for the apparition of Roman pottery in the Streisângeorgiu
church – and again, we are only talking about fragments of a maximum of 4-5
small vessels – is in accordance with the observation that on the place of the medieval
monument there was no anterior habitation that could predate the building of the irst
wooden church and the irst burials.
The Christian relief from Streisângeorgiu
In the summer of 1976 the late narthex added to the church after the middle of
the nineteenth century was demolished. In addition to the aforementioned Roman
stones and common building materials (modern bricks and small quarry and river
stones), were discovered three pieces that deserve special attention. Two of them are
fragmented tombstones with Hungarian inscriptions, dated in 1847 and 1849, that
are very useful in setting a terminus post quem of the narthex construction. Another
tombstone, again with a Hungarian inscription, dated in 1812 was discovered under
the cantor’s stall, used there as a podium of sorts. All around the church there are
no tombstones other than Romanian Orthodox ones, but I do not exclude the
possibility that a corner of the cemetery was used by the Reformate servants of the
Streisângeorgiu noble court45 and that these graves were disposed of in 1858. It
43 . V. Eskenasy, “Date preliminare despre necropola romană de la Stresângeorgiu, jud. Hunedoara”, in Studii
și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, XXVII, 1977, 4, p. 603f.
44 . An archaeological repertoire of Hunedoara County is being realised by the Deva Museum staf.
45 . Similarly, the northern half of the cemetery in Strei seems to have belonged during the eighteenth and
the nineteenth centuries to the Reformate cult. But, at the time, in Strei, next to the northern side of the
Romanian thirteenth century church there was a Reformate chapel, built in 1717.
seems more likely though that the tombstones bearing Hungarian inscriptions are
from a distinct cemetery, related to the chapel of the noble court, about 160 m south
from the church, on the bank of the Luncani Valley, chapel that is still remembered
by the villagers46.
he discussion about the tombstones with Hungarian inscriptions was necessary
in order not to exclude any of the hypotheses that would explain the presence of
a third piece, also re-used as construction material in the masonry of the narthex.
It is a limestone block, yellowish-gray, of the very same type as the other Roman
stones from Streisângeorgiu47. It has an approximately rectangular shape but with
the edges, lateral faces and posterior face extremely irregular, seemingly due to
degradations occurred in time. he anterior face is 0.56 m long, 0.48 m wide and
the block is 0.3-0.32 m thick.
he decor of the anterior face (ig. 11) is slightly bulged but mostly done by
deepening the surfaces between its elements. It consists of a cross with almost equal
arms, slightly widened at the ends, placed at the top of a triangular gable with
slightly arched ascending sides. he gable’s sides are each made of a row of elongated
ova, each with a central hollow, each framed by two linear bands. he ova decrease
in size from the base to the top and the two ova on the top are connected with the
foot of the cross. he cross is inside a circular halo whose ends are supported by the
bands with ova.
he triangular motif frames a hollow in the thickness of the block, hollow whose
height decreases as it moves away from the face of the block. All these elements,
decor, the triangular hollow, are sensibly of-axis, to the left, as reported to the centre
of the block. Another approximately triangular hollow, but much smaller, is on the
upper end of the block, again decreasing in height as it goes into the thickness of
the stone. his seems to be made during a later intervention, when the decor already
existed, because it is not symmetrical with the lower end hollow and especially since
it cuts part of the cross halo. his second hollow is much better centred as reported
to the centre of the block, and it may be explained by its use at a certain point as
a hanging weight. I have to add that because of the deterioration of the edges the
observations concerning the display of the decoration are rather relative.
Although the lower edge of the block is now very irregular, it seems certain that
initially it was pieced together with at least one other block, placed underneath,
which would continue the triangular hollow and maybe the bands decorated with
elongated ova that now seem to form a gable. Unfortunately we could not ind this
second stone block, or blocks, which would have given us an idea on what were they
part of. Without them the solutions are hypothetical at best.
A rigorous research of the inner and outer wall faces of the Streisângeorgiu church
excludes the possibility that this stone block was ever encased within the walls of
the monument as the upper edge of a niche or window. Nowhere on wall faces
could we ind a place where to it the stone block with Christian reliefs. Besides,
46 . About this court see: V. Eskenasy, ”Cercetări şi sondaje arheologice pe teritoriul aşezării medievale de la
Streisângeorgiu”, in Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 47, 1978, 1, p. 57f.
47 . All these stones seem to come from the quarry whose traces are still visible on Măgura Hill, about 4 km
away northward.
from a stylistic point of view, the decoration has no analogies with Transylvania’s
Romanesque or Early Gothic stone carvings.
It is easier to accept that this stone block comes from the chapel within the late
Streisângeorgiu noble court, which seems to be founded at the beginning of the
ifteenth century48. Sometime during the ifteenth to the seventeenth century the
court chapel must have been erected, only to be demolished later on, right after
1850, when the tombstones surrounding it were brought to Saint George Church
and re-used as construction materials for the narthex. Obviously, if this were true,
then we would have to accept the fact that the former chapel of the noble court
also used stone from Roman ruins, since the stone block in question looks like a
re-used Roman piece. Within the village art from Transylvania of the sixteenth
to seventeenth centuries we might ind (although with diiculty) some analogies
for such clumsily carved relieves that combine elements of the Late Gothic with
rudiments of the Renaissance classic-like decoration49.
But the stone from Streisângeorgiu presents both on its face and on its decor
vertical grooves from several millimetres to several centimetres deep that were
obviously produced over time by the rain water dissolving the limestone. hese
prove beyond doubt that the stone was exposed to the elements for a long time and,
furthermore, that it stood vertically. Such grooves cannot be produced over a short
time and they cannot appear on a stone that was in a room or beneath the roof
ledges.
hese reasons, as well as the style and technique of the decor, have led me to
believe that the stone from Streisângeorgiu is in reality much older and that it was
a Christian tombstone that stood for a long time under the open sky, somewhere
closer or further from the monument. he cross with equal arms, with slightly
widened ends, inscribed in a circular halo and the bands with ova are frequent in
the art of late Antiquity50, while funerary stelae with niches and even the pointed
arch have correspondents in the same era51. It is true I could not ind close analogies
for the decor on the stone block from Streisângeorgiu in the literature available
to me but, if the piece is really much older than the church, inding analogies and
placing it within the evolution of the early Christian art would be diicult under
any circumstances given the fact that the piece is a very rudimentary work. In dating
and attributing such modest and peripheral works we cannot use the same type of
approach as when dealing with imports from the late Roman Empire.
Beyond these considerations and until we can ind a reliable interpretation of the
Christian relief from Streisângeorgiu, it is a sure fact that careful, further researches
of the area are mandatory.
48 . V. Eskenasy, “Cercetări şi sondaje arheologice ...”, p. 62.

49 . See for example, J. Keöpeczi Sebestyen, “Régi székely népi eredétü i müemlékeink”, in Erdélyi Tudományos
Füzetek, 126, Cluj, 1941, p. 14-15.
50 . E. Kirschbaum (ed.), Lexikon der christlichen Ikonographie, II, 1970, under Kreuz, with the bibliography;
see among others G. Jerphanion, “La représentation de la Croix et du Cruciix aux origines de l’art
Chrétien”, in La voix des monuments, Paris, 1930; W. F. Volbach, Elfenbeinarbeiten der Spätantike und des
frühen Mittelalters, Mainz, 1952; V. Besevliev, Spätgriechische und spätlateinische Inschriften aus Bulgarien,
Berlin, 1964.
51 . E. Condurachi, “Monumenti cristiani nell’Illirico”, in Ephemeris Dacoromana, IX, 1940, p. 64; V. Vătăşianu,
Istoria artei europene, Bucureşti, 1968, p. 123; L. Barkóczi – A. Mócsy, Die römischen Inschriften Ungarns,
I, Budapesta, 1972, pl. CXXX.
Some hypotheses concerning the elevation of the

monument
he following are less connected to the archaeological research but they are still
problems that need to be addressed since the observations made during the excavation
raised questions on the initial elevation of the monument. hese hypotheses mean
to enlarge the discussion around the type of monument initially represented by the
church in Streisângeorgiu52.
I showed above that the pillars in the nave supporting the inner tower belong
without a doubt, based on stratigraphy, to the initial construction phase. Contrariwise,
the tower most certainly belongs to a phase of repair works and transformations of
the monument, a phase that could be dated without reserve around 1408-1409, at
the time of the inscription on the eastern side of the tower. he somewhat peculiar
shape of the tower, visibly narrower toward its upper side, the fact that its masonry
covers an older layer of paintings on the western wall of the nave as well as the
observations made in the attic of the church, where the wall of the tower “mounts” in
steps the current upper limit of the nave’s western wall, are all conclusive arguments
for the tower’s dating.
But that means that the two pillars of the tower initially had a diferent
functionality, to support a tribune built against the western wall of the nave, about 3
m higher than the pavement. Of course, this supposition still needs some checking
on the western wall of the nave where, under the newer coatings, we might ind
traces of the insertions of the tribune. It is likewise possible that the tribune was
built in wood and that it did not leave any traces on the nave wall.
Following the same line of thought the presence of the two pillars in the eastern
side of the nave and the fact that they were built at the same time with the main walls
of the church - i.e. from the beginning - demand an explanation. hey now support
a sort of double arch on the vault, at the conjoining point of the two barrelled vaults
with diferent heights that cover the nave. Investigations in the attic have evidenced
that the arch was built of voussoirs made from a porous stone similar with the tuf.
his arch supports a 0.65-0.7 m thick wall that divides the nave’s attic into two
compartments; much like the main church walls, this one is made of two carefully
built, brick wall faces and an emplecton with small stones, brick fragments and a lot
of mortar. Furthermore, we also observed, at the current height of the nave’s walls,
the very obvious fact that the brick wall faces of the northern and southern walls of
the nave and of the wall supported by the double arch – as well as the emplecton
inside – are continuous and organically interconnected.
Contrariwise, the eastern, lower portion of the vault over the nave, supported
by two masonry consoles, of which the southern one seems to have been rebuilt,
is not interlinked with the western side of the double arch. Here the bricks of the
vault rigorously follow the arched trail of the stone voussoirs. At the eastern limit
of the nave there are two pilasters that frame the triumphant arch but without
52 . Also see Şerban Popescu-Dolj, “Dosarul unei restaurări”, in Arhitectura, XXV, 1974, 4, p. 56-58; Idem,
“Rezultatele cercetărilor de arhitectură la Biserica din Streisângeorgiu, jud. Hunedoara”, in Revista
Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 43-46.
corresponding with the northern and southern walls of the altar. hese pilasters
are supported by the eastern wall of the nave, uncovered between the nave and
the altar. hey can also be identiied in the attic, where they seem to have been
demolished to the level of the back-vault. Considering all these factors, it should
be easily understood why a great amount of restraint should be exercised in any
attempt to reconstruct the initial form of the Streisângeorgiu church.
Several questions still remain unanswered even after the investigations made in
the attic of the church, so we can only expect answers by studying the successive
layers of plaster and the paintings on the walls, arches and vaults53.
It would seem we work with two hypotheses. On one side, it seems that the
eastern portion of the nave, from the pillars to the limit toward the altar, initially
had another, higher superstructure, supported by the double arch that connects the
pillars and by the aforementioned pilasters. One suggestion for this superstructure’s
reconstruction is a high barrelled vault, oriented north to south. An argument for
this hypothesis is the fact that the south-eastern and north-eastern corners of the
nave sufered important interventions, assuredly after a destruction caused by the
weight they carried.
On the other hand, it seems very likely that above the western side of the nave,
up to the pillars and including the wall above the north-southern side of the arch
supported by the pillars, there was a space, 4 m long and 3.4 m wide, with 0.85 m
thick walls on three of the sides and a 0.6-0.65 m thick wall on its eastern side. his
space could have functioned as a dwelling room, like a fortiied dwelling-tower of
sorts, as is the case at another monument in the Land of Haţeg, where the tower is
above the altar chamber of the court chapel54.
Considering that the current elevation of the Streisângeorgiu church is largely
a result of the transformation works from 1408-1409, I am convinced that the
understanding and the reconstruction of the initial aspect of the monument largely
depend on inding some conclusive analogies contemporary with the irst stage of
construction55.
The inscription from 1313-1314
After so many references that the Streisângeorgiu church is older than 1408-
1409 and mentions that the future archaeological research carries the responsibly of
establishing the real age of the monument, we need to deal with a document that,
even if it does not contain the date of the irst stage of construction, it still proves
that the church is older by almost a century. Of course the inscription is much more
valuable than just providing a dating of the monument but I do not propose here an
approach on its linguistic values. A preliminary palaeographic and linguistic analysis
53 . O. Boldura – Ş. Angelescu – M. Rădulescu – G. Mruczinschi, “Rezultatul cercetărilor efectuate asupra

picturilor medievale româneşti de la Streisângeorgiu”, in Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente
Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 47f.
54 . I am thinking on the fortiied church of the court under the Colţ fortress, built by the Cândes of Râu de
Mori; R. Popa, “Über die Burgen...”,p. 251-254.
55 . We are taking into account not only analogies from the territory of the Arpadian Kingdom, but also from
the territories in the northern and north-western Balkan Peninsula.
was already published56 and other analyses are sure to follow57. To facilitate their
apparition, we consider only appropriate to publish here, and in detail, the text of
the inscription.
It was discovered in the altar, when the whitewash plastered walls were investigated
in order to verify the connections between the walls and the stratigraphic sequence
of the space. Before these investigations the existence of the inscription was not even
suspected. Written in black paint, it is placed in the centre of the eastern wall, right
under the window frame on the altar axis. Together with its frame the inscription is
0.73 m long and 0.72 m wide58 (ig. 12).
he inscription frame is 0.07-0.09 m wide, a decor traced in zigzag between two
thicker lines, of the same black paint, doubled on almost its entire trail by a red line.
he described decorative element has an appreciable age and a wide circulation,
appearing even in the Paleo-Christian art59. A few stylized vegetal motifs, in black
and red paint, on the upper left side of the frame, continued on its upper edge,
enliven the geometrical frigidity of the design.
he text is not easy to read since some of it was erased. It was also smeared with a
black oily substance (maybe tar?) and wax, and it degraded over time. Nevertheless,
the text may be read almost completely, and has the following content disposed on
10 rows:
1) † ВЪЛ(ˀТО) ᎁ̃ ТЪС᫏᫔Є И И̃ СЪТНО

2) И К̃ И В̃ ПОЧИ(Н)ЪМЪ ЦР(ЪКО)ВЄ П
3) ОМО᫔И᫏ С(Вˀ)ТАГО ГЄᫍРГИ
4) ІА И МАТЄРЄ Б(ОЖ)И᫏ И ВЪСˀ
5) ХЪ С(Вˀ)ТЪХЪ НА ПОМО᫔И
6) Є И ᫍСТАВ(Л?)ЄНИЄ ГРˀХОМЪ КН(ˀ)ᎁОУ
7) БАЛˀИ И НА ПОМО᫔Ь И СПАСЄНІЄ
8) † И ᫍСТАВЛЄНИЄ ГРˀ
9) ХОМЪ ПОПОУ НАНЄ
10) ШОУ ΘЄᫍФИЛˀ ЗОГРАФˀ
In translation: † In the year six thousand eight hundred and twenty two, the
church was started, with the help of Saint George, Virgin Mary and all the saints,
for the help and forgiveness of sins of Kniaz Balea and for the help and salvation
† (!?) and forgiveness of sins of priest Naneş (and of ?) Teoil the painter.
Several observations are needed concerning the reading of the text and proposed
completions:
a) On row 2, where a not so old breach destroyed about 7 cm of the plastering,
the whole word might also be read ПОЧИ(ВШ)ЪМЪ, if the writer used narrower
56 . Ion Radu Mircea, “Quelques considérations paléographiques et linguistiques au sujet de l’inscription

votive de 1313-1314 à Streisângeorgiu”, in Dacia, N.S., XX, 1976, p. 63f.
57 . See G. Mihăilă, “Cele mai vechi inscripții cunoscute ale românilor din Transilvania (1313-1314 şi 1408,
Streisângeorgiu – oraşul Călan, jud. Hunedoara)”, in Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente
Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 33-39.
58 . In checking, correcting and completing the inscription I was helped by Prof. I. R. Mircea, who I would
like to thank here also. Precious suggestions were received from Ioana Cristache-Panait as well.
59 . he same decor is found in Hagia Sophia in Constantinople or on Paleo-Christian funerary inscriptions
from the Rhine area, W. Boppert, Die frühchristlichen Inschriften des Mittlelrheingebietes, Mainz, 1971,
p. 15 and passim.
letters. he same breach partially afected row 1 and 3, but without creating problems
in reading them. At most there is an uncertainty if above the word С(ВѢ)ТАГО
there was a post or the visible end of the line belongs to a higher “T”.
b) In row 5, the word НА is uncertain. Vague traces of paint seem to suggest that
initially there was another word there, maybe ЗА, which was corrected. At the end of
the same row, it is possible to read ПОМОѰЬ И as well; in that case, at the beginning
of row 6, where the irst two letters are almost erased, the reading should be НА.
c) In row 7 the third and fourth letters of the name of kneaz Balea are unclear, not
due to their actual preservation but because of the ligature used between the letters.
d) In row 8 the cross at the beginning is puzzling. Its presence seems suggested in
the way the following letter И was written. his И seems to have been written over
another word, very likely over a НА. In that case we are dealing with a modiication
or a correction of the inscription by its author, who initially wanted to write it in
two distinct phrases.
e) In row 10, at the end of the painter’s name, the last two letters were read ЛѢ (and
not ТЬ, which would have changed the name to Teoit) because a foot that suggests
the letter Л is present and because the next word, ЗОГРАФѢ, clearly ends with Ѣ.
As for the content of the inscription, I will settle here in just presenting two
elements. First of all, the text mentions a person so far unknown from the kneazial
family of Streisângeorgiu: kneaz Balea. he name is rather largely spread among
the Transylvanian Romanians during the fourteenth and the ifteenth centuries,
probably mostly used by noble families60. he name was connected with “băl” i.e.
white (found at the root of the words “bălan” i.e. blond and “bălai” i.e. fair) but also
with “bală” i.e. wild beast (found at the root of the word “balaur” i.e. dragon) – and
this to mention only the most widespread opinions61.
Unfortunately we could not place this kneaz Balea in the genealogy outlined
above since we have no clue about his age in 1313-1314, when he is recorded as
founder of the church. If he was relatively young at that time we could consider
him the father of the kneazes Zăicu of Strei and Laţcu of Streisângeorgiu, the ones
mentioned in 1377 in the parentage of their sons. But if Balea was at a ripe old
age in 1313-1314 then he may be the grandfather of the abovementioned kneazes.
In any case, it is beyond a shadow of doubt that we are dealing with one of the
forefathers of at least two (if not all three) family branches.
he second observation is the fact that the inscription states that the church “was
started” at the indicated date. If the text was read and rounded correctly then we
are dealing with the expression of a Romanian (and not only) medieval mentality,
the same found in the votive inscription from 1408-1409, according to which a
restoration, transformation, addition, or even only a re-painting of an older church,
inherited from the foregoers, was considered a true “founding” of the church. We can
state this, ignoring the archaeological arguments that we will discuss below, because
the inscription from 1313-1314, as well as the entire murals corresponding to it, are not
on the oldest coating of the walls, but on the second one. Even in the issure crossing the
60 . Among the most famous Romanian nobles with this name in southern Transylvania is Jupan Balea, son
of Boar de Criscior, attested in 1404 by a document (Hurmuzaki – Densuşianu, Documente, I2, p. 433) and
represented in the votive painting in the church there (V. Drăguţ, op. cit., p. 47 and ig. 36, 38). For the
same name used by Romanians in northern Transylvania see R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 87-89.
61 . N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963, p. 187-188.
text of the inscription one may see clearly another, older layer of plastering, with a
carefully levelled surface.
he archaeological excavations could not establish if in 1313-1314 there were
works that would have afected the elevation of the Streisângeorgiu monument. It
is possible that the reconstruction of the stone slab pavement (mentioned during
the stratigraphic section) dates from that time, but it is possible as well to date the
oldest brick pavement to 1313-1314. I am more inclined to agree with this second
statement. herefore I will not exclude the possibility that between the time when
the monument was erected and 1313-1314 it was the subject of another set of
alterations62. From a strictly archaeological point of view this uncertainty is due to
the fact that between the successive pavements there were no materials that would
precisely date them and the fact that the connections of these pavements with the
diferent portions of the walls are not entirely conclusive.
As for the oldest layer of plastering, which may be considered as dating from the
time of the monument’s construction (unless otherwise proven by further studies of
the wall coatings) at this time its visible portions (due to interventions during our
investigation or to the degradation of the ulterior coatings) are too small to state the
existence of murals or of an anterior founding inscription. In some places it seems
to be covered with a black substance, similar to soot, suggesting a possible ire before
1313, a ire possibly connected with the thin layer of black soil showing traces of
burning and containing charcoal that was discovered above the old slab pavement63.
But this older layer of plaster preserves, on the northern foot of the triumphant arch, a
few very clear Cyrillic letters, scratched there before the deposit of the black ilm that may
represent the traces of a ire. hese letters prove, together with the continuity of burials,
that since its beginnings the church in Streisângeorgiu belonged to a community who
used in writing the Cyrillic script, quite likely even the Slavonic language. he founding
inscription from 1313-1314 and the Slavonic graiti scratched on the walls of the
altar chamber during the fourteenth and the ifteenth centuries prove again, if that
was necessary, that this community was Romanian.
The necropolis
Because of the large number of successive burials around the monument our
possibilities of researching the earlier stages of the cemetery were extremely limited.
We identiied, catalogued and investigated 114 graves, but only a few of these help
us date and ascertain the evolution of the cemetery. he reduced number of these
“key graves” is compensated by the situations’ clarity and by the certainty of the
conclusions.
he several dozen recent graves, from the last 100-150 years, were only localized
topographically, without being numbered or investigated. Another sepulchre lot
is represented by about 20 older graves, dated before the fourteenth century. heir
existence is attested by the funerary inventory – coins and jewellery – that we discovered
in the backill of newer graves. Of course all these numbers – the older graves identiied
and individualized by complete or fragmentary skeletons or the graves that were
62 . his hypothesis belongs to Ş. Popescu-Dolj, who bases his argumentation on the vaults in the altar.
63 . See the stratigraphic sequence in ig. 7.
completely destroyed by newer burials – do not relect the real number of graves dug
over time in the cemetery. he exact number of burials cannot be established because
of the intense use of a relatively small area for successive burials.
Before dealing with the diferent groups of graves it is very important to specify
some aspects of the general situation. here were only four burials inside the oldest
part of the monument (that is in the nave and altar). he graves were placed on
one row, inside the nave, and can be dated quite precisely. he oldest of them, M.
37 (see the plan) was in the northern side of the nave, only 0.6 m deep as reported
to the irst pavement and its inventory consisted of a silver signet ring dated at the
end of the fourteenth century or at the beginning of the next one64. It is very likely
that the tomb belonged to the person referred to in a long Slavonic inscription
that was scratched on the southern wall of the altar, on the layer of paintings from
1313-1314. he inscription tells us that “deceased ... Elina and was buried in the
church...”65 he text indicates the day, 1 January, perhaps for the commemoration
of the deceased, but it doesn’t specify the year of Elina’s passing. he other three
graves (M. 38, M. 39 and M. 12) were dug much deeper, south of the one mentioned
above and M. 38 half-cuts the M. 37 grave. hese graves are relatively recent, from
the end of the eighteenth century and the beginning of the nineteenth century, as
dated by the golden ring discovered in M. 39 and the traces of clothing. Beside these
four graves there were no other burials found inside the old part of the church and no
situation which, through stratigraphy or the presence of scattered human remains, might
stand witness for the destruction of some older graves by digging the foundation ditches of
the church or by ulterior burials.
By chronologically delimiting the burials we could see a group of six graves
dating from an age before the construction of the stone church. heir relative dating,
in relation with the building of the current church, was possible because they were
placed very close to the foundations and is based on the observation that the base
of the foundation covers a portion of the graves. Additionally, the backills lacked
pigments of mortar and brick. It is possible that other graves placed further away
from the walls are also older that the stone church but no conclusive stratigraphical
situations were found to compensate for the lack of funerary inventory.
Five of these older graves were discovered on the eastern side of the altar, outside
the monument. Actually only very small portions of them survive, at 0.1-0.15 m
below the basis of the foundation, mostly intercut by later graves. One of them still
preserved several bones of a child, noted as M. 56. he bones were found in situ
under the basis of the altar foundation. his grave, about 0.4 m deep (we found the
western limit under the foundation), was intercut by M. 57’s grave (I will deal later
on with this burial that could be dated, on account of its inventory, during the irst
half of the twelfth century). Another grave contained only a skull fragment, noted
M. 16. his fragment was discovered clinging to the foundation basis, proving that
when the church foundation ditch was dug an older burial was found here.
In this group that is older than the stone church the only grave that contained
funerary inventory was discovered on the northern side of the nave, noted as M.
69. Its cut was visible on the eastern proile of trench VIII (ig. 9). he grave only
64 . For the fourteenth to the eighteenth centuries jewellery used as funerary inventory see Gh. Baltag,
“Podoabe din secolele XIV-XVIII din inventarul necropolelor de la Streisângeorgiu şi Strei, jud.
Hunedoara”, in Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 1, 1978, p. 53-57.
65 . he text was deciphered by Prof. I. R. Mircea.
contained the skull, the rest of the skeleton being disturbed by posterior burials.
M. 69’s grave backill consisted of black soil with charcoal pieces, without traces of
mortar or bits of brick, unlike the backill of M. 64 and M. 63 which overlap it. he
stone church’s foundation ditch was dug 0.25 m south of the edge of M. 69’s grave
while the graves of M. 64 and M. 63 were dug right next to the foundation, using
it as one of their sides. All these observations evidence that fact that M. 69 is older
than the stone church while M. 64 and M. 63 date from a time when the stone
church already existed.
It so happened that all these three intercutting graves also contained funerary
inventories that conirmed the stratigraphic observations. he oldest grave’s
inventory consisted of two silver hair-rings with “S”-shaped twisted ends, both of
them discovered on the left side of the skull. One of them, entirely preserved, is
made of a 1.2 mm thick silver wire of good quality and has a 17 mm diameter. he
end, widened through hammering to 3.5 mm, is decorated with four longitudinal
cannelures and twisted in the shape of the letter “S” (ig. 13/15-16).
he second hair-ring, identical in size, has the end broken at the beginning of
the cannelated decor but it is a sure fact that the two hair-rings were also identical
in shape and decoration.
Before we attempt to date the necropolis’ and stone monuments’ evolution stages
we may mention here that M. 69’s inventory is dated during the second half of
the eleventh century, or at the beginning of the twelfth century66. he existence
of this irst stage of the cemetery, prior to the stone church, must obviously be
connected with the existence here of an older wooden monument, which I already
mentioned during the stratigraphical considerations. Judging by the topography of
the discoveries, we could take the idea a bit further and state that the wooden church
had the same plan and size as the stone church that was later built in its place.
It is signiicant that none of the six graves stratigraphically determined as being
older than the current church are intercut by the foundation ditches and generally
no graves were disturbed by the digging of these ditches, as I’ve already noted. he
fact that the graves from the irst stage of the cemetery, located on the eastern
side of the altar, have been overlapped, on a distance of a few dozen centimetres,
by the basis of the foundation could be logically explained by replacing an older
wooden 0.3-0.4 m thick wall, very likely supported by a footing, with a wall whose
foundation was almost 1 m thick.
he graves from the irst stage of the cemetery are placed in such a way that they
seem to respect the plan of the stone church, therefore the plan of a monument that
is younger than them. he topographic continuity between these graves and the
following ones, contemporary with the current church, gives us the right to state that
the irst wooden monument erected here also consisted of a rectangular nave and a square
altar, identical in size to the monument which replaced it and which still stands today.
he second burial group consists of the oldest interments made around the stone
church. I conventionally place the upper chronological limit of this group in the
fourteenth century because since around the middle of this century the stratigraphic
particularities of the cemetery are less important to this study due to the knowledge
we already possess on the monument. But the group of graves that were dug later than
the building of the current church and earlier than the end of the fourteenth century
66 . As I will show further on, the years 1131-1141 represent a terminus ante quem for M. 69’s inventory.
must be carefully interpreted since they would help in narrowing the date when the
current church was built and also establishing the continuity of the cemetery.
he exact number of graves from this second group is unsure because of the
fact that less than 50% of these burials were with funerary inventory and because
very few graves without inventory could be dated, through stratigraphy67, during
the twelfth and thirteenth centuries. Still, among the graves with complete or
fragmentary skeletons with funerary inventories, at least twelve certainly belong
into this second group. We may add to them about 20 destroyed graves from which
we discovered, in the backill of newer graves, inventory dated before the fourteenth
century, as well as several graves without inventory that were dated from before the
fourteenth century on account of their intercutting or overlaps with graves that
have fourteenth to ifteenth century inventories. his group therefore consists of at
least 35 burials but the aforementioned conditions, the discovery of inventory pieces
dating from the twelfth and thirteenth centuries as well as the discovery of graves
from this group even 20 m away from the church68, make this total irrelevant for
their true number.
Due to the great importance of these graves I shall describe some of them in
detail.
M. 24. he deceased was buried at the south-eastern corner of the nave, in a
wooden coin. he grave’s bottom is lower by 0.3 m than the basis of the foundation
and enters under the foundation northward by 0.3-0.35 m. However, it is certainly
made after the construction of the stone monument as proven by the fact that its
entire backill contains fragments of mortar that could only come from cutting
through of the construction level of the church. Its inventory consisted of a silver
hair-ring, discovered next to the left temporal bone. One of the hair-ring’s ends was
widened and twisted in the shape of a semicircle (ig. 13/6). he skeleton preserved
only the legs and a fragment of the skull, the rest of the bones being decomposed.
M. 44. Cranium preserved in situ, 3.3 m south-east of the altar, the rest of the
skeleton being destroyed by later burials. Next to the right temporal bone we
discovered a silver hair-ring with a widened end, twisted in the shape of an “S”,
decorated with two longitudinal grooves (ig. 13/23). he hair-ring is made of a 1.2
mm in diameter silver wire; it is slightly deformed, with a 17 mm diameter. he
position of the preserved bones indicates a WNW-ESE orientation, a 24 degree
deviation from the normal orientation. Such a deviation characterizes several of the
burials from this area of the cemetery, including – as I will show below – some of
the more recent ones.
M. 46. Grave disturbed by later burials, 3.5 m south-east from the altar. As
inventory (without being able to state its exact placing) it had a perforated coin
from Béla II (1131-1141)69.
M. 51. From the deceased, buried 0.8 m south of the altar, are preserved in situ
the legs and pelvic bones that rigorously respect the west to east orientation. A
67 . Criteria resulted from the relative chronology of the cemetery and, in very few cases, from the possibility
of integrating in this relative chronology a certainly dated grave.
68 . In completion to the statements of 1975, referring to the placement of all the twelfth to the thirteenth
centuries graves only around the eastern side of the monument (R. Popa, “Streisângeorgiu. Ein Zeugnis…”,
p. 55). For the cemetery’s topography vide infra.
69 . E. Unger, Magyar éremhatározó, Budapest, 1960, I, no. 52. All the numismatic determinations were made
by Elena Isăcescu from the Numismatic Cabinet of the Romanian Academy Library, whom I would like
to thank here as well.
skull slightly moved northward seems to belong to this grave too. Between the
pelvic bones, where one or both hands would have been placed was found a ring
with the ends broth near and widened through hammering, made of three twisted
silver wires (ig. 13/1). Halfway on each femur appeared a hair-ring made of a 1.2
mm thick silver wire; the ends of the hair-rings were widened, in a poor state of
preservation, but seem to indicate that the hair-rings were part of the group with
simple twisted ends, shaped like semicircles (ig. 13/12-13).
M. 57. he deceased was buried on the eastern side of the altar, whose foundation
served as the western side of the grave. It intercuts the backill of M. 56, which
is older than the current church and which was mentioned above. his grave was
also sectioned by later burials but it preserved in situ the cranium, both humeral
bones and part of the spine. On its mandible, very likely fallen from its mouth,
we discovered a coin from Béla II (1131-1141)70. he backill contained mortar
fragments. Above the bones of M. 57 was grave denominated M. 58, which also had
funerary inventory and whose bottom lies 0.35 m higher.
M. 58. A child buried on the eastern side of the altar, exactly above M. 57.
he grave was partially disturbed by later burials. Close to the top of the skull we
discovered a silver hair-ring made of a wire 1.4 m in diameter. he end was very
widened (4.5 mm), decorated with four longitudinal cannelures and twisted in the
shape of the letter “S” (ig. 13/24). he diameter of the hair-ring is of 18 mm.
M. 64. Burial made on the northern side of the nave, the grave using the
foundation as a southern side. he backill contained fragments of mortar and small
pieces of bricks. he skeleton preserved in situ only the skull, all the other bones
being destroyed by later burials. he skeleton seems to belong to an 8-10 years old
child (maybe a girl?). Next to the skull we discovered two silver hair-rings, made of
a wire 1.2 mm in diameter. One of the hair-rings had a widened end but it broke.
he other hair-ring had a 4.2 mm hammering widened end, decorated with three
longitudinal grooves, twisted in the shape of the letter “S”. he diameters of the
hair-rings vary from 19 to 24 mm, but both of them are deformed (ig. 13/17-18).
he grave covered, on the proile, the M. 69 burial, older than the current church,
and it was overlapped by M. 63 which was dated with two coins in the second half
of the sixteenth century (ig. 9).
M. 85. Grave located about 20 m north of the church. he skeleton preserved
only a few skull fragments, a humeral bone and the legs, all other parts being
decomposed. Close to the right temporal bone we found a silver hair-ring made
of a 1.3 m thick wire. One of its ends was widened to 6 mm, without a decoration
but twisted in the shape of the letter “S”. he hair-ring had a 25 mm diameter (ig.
13/19).
M. 93. Grave located 3.7 m north of the nave. he skeleton preserved in situ only
the skull. he other bones decomposed or were destroyed by later burials. Under the
skull was discovered a coin minted by Ladislaus IV (1272-1290)71.
M. 95. Grave located 22 m north of the church. It preserved only a fragment of
the skull, at the edge of a later grave. A silver hair-ring, made of a 1.1 mm thick wire,
70 . Ibid.
71 . I. Rengjeo, Corpus der mittelalterlichen Münzen von Kroatien, Slavonien, Dalmatien und Bosnien, Graz,
1959, p. 23.
was discovered 0.2 m away from the left temporal bone. One of its ends was slightly
widened, cut in an acute angle and twisted to a semicircle. he hair-ring diameter is
of only 16 mm (ig. 13/11).
M. 98. Grave located 21 m north of the church. It preserves in situ only a couple
of bones in the pelvic region, the other ones being destroyed by later burials. On
a phalange was found a small ring, made of a thin copper sheet, with the circular
upper plate decorated with a radial motif (a vegetal element or a stylized cross?).
he circular portions that frame the plate are decorated with very poorly preserved
linear motifs72.
his second group of graves – whose oldest certiiable dating element is the coin
minted in 1131-1141 – postdates the construction of the current church. Quite a
few clear, convergent observations lead to this conclusion. he group of graves ofers
a terminus ante quem in stating the date when the wooden church was replaced by
the current monument. hus the stone church was built sometime before mid-twelfth
century or, if we accept the opinion according to which the Arpadian coins circulated over
a short period of time, at the latest in the fourth decade of that century.
From the graves that were completely destroyed by later burials come some
burial goods dating from the twelfth to the fourteenth centuries that deserve to
be mentioned here since they contribute to the completion of the image of this
second stage of the cemetery. Of course, I cannot exclude the possibility that some
of these artefacts actually belong to graves that were older than the current church
and therefore have their place in the irst burial group.
– A bronze ring, made of three twisted wires, with free ends, slightly
deformed to a rhomboid shape, with the large diameter of 25 mm
(ig. 13/2).
– he end of a bronze bracelet or necklace made of three twisted wires
(ig. 13/3).
– 5 silver hair-rings with one of the ends widened and abruptly twisted in
the shape of a semicircle. hree of the hair-rings have their ends decorated
with two longitudinal grooves. he fact that two of the pieces are extremely
well preserved excludes the possibility of considering them “S”-shaped
ended hair-rings with broken terminations (ig. 13/7-10).
– Bronze hair-ring, made of a 1.8 mm thick wire, with a slightly widened
end, abruptly twisted in the shape of a semicircle. he diameter of the
hair-ring is of 24 mm (ig. 13/14).
– Silver hair-ring, made of a 1.2 mm thick wire, 18.5 mm in diameter, with
one end widened, without decoration, twisted in an “S” shape (ig. 13/25).
– 2 bronze hair-rings, one end an “S” shaped widened terminal. One of them
is complete, 32 mm in diameter (ig. 13/21); the second one is fragmentary,
with the widened end decorated with three longitudinal grooves
(ig. 13/20).
– 3 simple bronze hair-rings, with proximal ends (ig. 13/28-30).
– Trefoil appliqué made of a gold sheet, with slightly concave lobes and the
maximum diameter of 11 mm (ig. 13/4).
72 . See Gh. Baltag, “Podoabe din secolele XIV-XVIII din inventarul necropolelor de la Streisângeorgiu şi
Strei, jud. Hunedoara”, in Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 1, 1978, p.
53-57.
– Fragment of a (circular?) silver plate, with edges decorated with two

concentric rows of linear incisions (ig. 13/5).
– Fragments of about 10 hair-rings or other kinds of jewellery made of silver
or bronze, too small for a graphic reconstruction, but very likely being
from the abovementioned types.
– Silver ring (hair-ring?) made of a 2 mm thick wire, with simple, proximal
ends, 25 mm in diameter (ig. 13/26).
– 14 coins from the twelfth to the fourteenth centuries; 2 from the twelfth,
4 from the thirteenth, 8 from the fourteenth centuries73.
To all those materials that cover a period of time from the reign of Béla II (1131-
1141) to the second half of the fourteenth century could be added fragments of
pottery dating from the same timeframe. hey resemble the pottery discovered in
the kneazial court researched about 60 m north of the church74. I will present here
only the fragments of a clay cauldron discovered in the altar chamber, which may
help in dating the construction of the monument.
As stated before, the whole interior of the altar chamber was disturbed by ulterior
interventions, therefore the stratigraphic position of the materials we discovered
there is uncertain. But since the fragments of the clay cauldron were all found in
the backills and belong to the same piece, which was partially completed (ig. 14
b), it is very likely that the cauldron was present in the altar while still whole. his
situation also has a convincing analogy. A whole clay cauldron was buried in the
altar of the twelfth century church in Chotin (Komarno Region) in Slovakia and
then discovered during the archaeological investigation75.
As for the dating of the clay cauldron from Streisângeorgiu, which we may
connect with the moment when the stone church was built but without excluding
the possibility of its previous presence on the spot, in the altar of the wooden church,
the study of such type of pieces is not as advanced as to allow us to date it precisely76.
Either way, a period from the end of the eleventh century to mid-twelfth century
seems to be appropriate in dating this artefact.
In the church altar, in the soil shuled by later interventions, together with the
fragments from the clay cauldron, we also discovered four pendants made of blue
glass, which were described in the study published after the 1975 campaign, pendants
that I dated, hesitantly, at the time when the stone church was being built77. During
the 1976 campaign we discovered a very similar pendant, again made of blue glass,
made with the same moulds as the irst four. It presents a better state of preservation
73 . From Steven III (1162-1172), Steven V (1270-1272), Ladislaus IV (1272-1290), Charles Robert (1307-
1342), Louis I (1342-1382), Mary (1382-1387) and Sigismund (1387-1437); Unger, I, 81, 87, 288, 315
and Sclavonia, 11.
74 . V. Eskenasy, “Cercetări şi sondaje arheologice...” p. 59f.
75 . A. Habovstiak, “Nálezy stredovekých hlinenýich kotlikov na Slovensku”, in Zbornik Bratislava, 48, 1974,
Historia, 14, p. 134.
76 . As for the attribution of these cauldrons to the Pechenegs (P. Diaconu, “Cu privire la problema căldărilor de
lut în epoca feudală timpurie (sec. X- XIII)”, in Studii și Cercetări de Istorie Veche, VII, 3-4, 1956, p. 421 and
more recently but with doubts, A. Habovstiak, op. cit., p. 123f.), we must notice that at the current stage
of research, these materials cannot be, in Transylvania, ethnically attributed. Excepting some border areas
of Transylvania, the clay cauldrons seem to be found in every eleventh to thirteenth centuries settlement.
We still need to establish whether these materials might be connected to the Pechenegs. But to that end
we would need to better know the typology of the clay cauldrons and their accurate dating.
77 . R. Popa, “Streisângeorgiu. Ein Zeugnis …”, p. 55f.
with an almost complete attachment spike, shaped like a twisted hook, with a single
attachment point on the body of the pendant. he diameters of the pendant are 5.2
and 4.2 cm (ig. 14 a).
he pendant discovered in 1976 belongs to the funerary inventory of a grave
from the northern side of the nave, outside the church (M. 27). It was placed under
the skull. he grave could not be dated by any other observations other that, since
its backill contained fragments of mortar, so it must have been made after the
construction of the stone church.
I must now reconsider the initial twelfth century dating of the blue glass
pendants from Streisângeorgiu. In the church from Bărişor (Baiu Mic) it was
preserved a large glass lamp, produced in a workshop, on whose body are aixed
several pendants that look very similar to the ones from Streisângeorgiu. his lamp
dates the Streisângeorgiu pendants too in a late timeframe, during the seventeenth
or the eighteenth centuries.
Returning to the burials from the Streisângeorgiu church cemetery we reach
the subject of the third burial group, dating from the ifteenth to the eighteenth
centuries, whose presentation could be limited here to a few general observations.
We found funerary inventory in about 28% of the graves from this group: coins,
rings, on rare occasions even costume pieces – buckles and clasps. he coins were
generally placed by one in a grave, discovered in the hand, on the chest or next to
the skeleton. In one exceptional case the coin was found in the mouth of a skeleton.
In three cases we discovered two coins in each grave. he rings were discovered,
without exception, in the hand area. A rather large amount of coins and rings dating
from the ifteenth to the seventeenth centuries were discovered in the soil shuled
by later burials.
Quite a lot of graves are not oriented precisely west to east. hese deviated graves
are mostly found south-east of the altar (in this area the legs of the deceased were
south to east oriented), north-east of the altar (legs oriented north to east) and to
the west of the old church, inside the narthex that was added during the nineteenth
century, were we found a grave noted M. 18, dated with two coins from the irst half
of the sixteenth century, whose legs are of axis by 42° to south-east, and another
grave, noted M.112, whose legs are of axis by 70° toward north-northeast. Such
particular orientations of the relatively late graves continue, as a situation, the
orientation deviation that we noticed on one of the twelfth century graves (M. 44,
see above), underlining again with this aspect the continuation of the cemetery.
In more than half of the graves from this third group we found traces of coins,
wooden fragments or iron nails and spikes. It is probable that other graves also had
wooden coins, even thou no traces of them could be found.
he positions of the skeletons arms vary so much that it doesn’t allow establishing
clear types that would correspond to an evolution in time. Added to this, a cemetery
such as the one from Streisângeorgiu, with so many graves that lack dating elements
or who are partially disturbed, the observations on the skeletal positions are entirely
inconclusive. We may observe tough that the arms bended at the elbow, hands placed
on the chest, lumbar of pelvic areas, symmetrically or asymmetrically, as well as the
skeletons with one or both arms stretched next to the body appear in graves that
are not connected from a chronological point of view. he arms stretched parallel
with the body, which are generally used for an early dating of the burials, appear
in Streisângeorgiu in late graves, dated with coins from the seventeenth and the
eighteenth centuries or, in the case of the ones lacking dating elements, in graves
that are stratigraphically later than the twelfth-fourteenth centuries burials, such
as M. 19, M. 27, M. 47, M. 102 and M. 112. In these conditions the skeletons’
arms position cannot serve as a dating element. Furthermore, in the case of graves
containing coins, I believe that the arms might have later moved, when the coin
was moved to the grave or when the soil compressed it.
he stratigraphic connections between some of the dated graves from the western
side of the church and the burned layer that we discovered on this area, a layer that
was left by a wooden narthex replaced during the nineteenth century by the stone
one78, allow the dating of the wooden narthex at the end of the ifteenth century or
during the sixteenth century. A small treasure of 10 silver coins dated during the
sixteenth century and buried at the end of said century79, was discovered spread
over the bottom of a 1.2 m deep pit, inside the former wooden narthex. he treasure
might be connected with the construction of this narthex or, more likely, to its
existence.
As for the topography of the cemetery, as I pointed above, my statements at the
end of 1975 that the burials were done from the beginning around a church80 were
entirely conirmed. At Streisângeorgiu we are not dealing with a church built inside
or at the edge of a previous burial area, as is the case with many cemeteries of the
eleventh to the thirteenth centuries.
But the 1975 conclusion, that the graves dated during the eleventh to the
thirteenth centuries were only present around the wooden church and then around
the stone one, must be revised. About 20-24 m north of the church we discovered
a group of at least three graves dated from the twelfth-thirteenth centuries, or even
from the eleventh to the thirteenth centuries81. his means that from its beginning
the cemetery was larger, stretching from the edge of the terrace – where lies the
church – northward. he initial proportions of the cemetery cannot be established
because of the presence here, over a large area, of fresh burials. Even the discovery
of the three graves is because we happened to have enough room to place a trench
between visible tombs.
On the other side, the initial cemetery seems to have been organized with rows
of graves, grouped by family lots. his is the only explanation for the appearance
on a small surface of three relatively contemporary tombs that were much older
than the graves to their north or south sides. he villagers still remember that the
cemetery used to be divided into family lots even though this practice is almost no
longer in use today.
78 . See ig . 7.
79 . he hoard was made of a ½ of Polish groschen from Sigismund I, minted in 1507, 3 dinars from Ferdinand
I (1526-1564), 4 dinars from Maximilian II (1564-1576) and 2 dinars from Rudolf II, minted in 1591.
We cannot exclude the possibility that the hoard was bigger, probably placed in a pot or some other kind
of recipient, and that the coins we found were accidentally left behind when the hoard was removed.
80 . With the observation above (note 68) that the oldest graves are not grouped only very close to the
monument.
81 . M. 85, M. 95 and M. 98. For technical reasons I could not include in the plan published here the portion
of trench S. III where we discovered these graves.
It appears therefore that the Streisângeorgiu cemetery did not initially belong
to one family and it did not become the cemetery of the village community during
the ifteenth to the sixteenth centuries; 82 it was a community cemetery since the
moment when the church was erected on the edge of the terrace.
Several archaeological and historical conclusions
he archaeological excavations at Streisângeorgiu have revealed such a new

situation, diferent from what we knew so far on the material and spiritual culture
of the Transylvanian Romanians from the second and third century of the second
millennium that it is very diicult to formulate some inal conclusions. Nevertheless,
some archaeological conclusions must be formulated at this point, while harnessing
the full historical potential of the data gathered at Streisângeorgiu needs to be made
in connection with the speciic past conditions of the whole Land of Haţeg.
A irst ascertainment that needs to be made is that at Streisângeorgiu we are in the
presence of the oldest certainly dated, still surviving medieval monument from the entire
extent of our country (current day Romania), a monument that even today still fulils its
original function. It is of course possible that future research will discover that other
preserved monuments are contemporary or even older than this church. Taking this
into account, the results from Streisângeorgiu are heartening but they also force
us to be cautious and to judge our monuments only based on thorough previous
investigations.
From a medieval art and architecture point of view the Streisângeorgiu situation
conirms and illustrates the idea that at the beginning of the Middle Ages older
wooden churches were re-built with masonry walls. Considering only this, the
interest in the results of the excavation largely surpasses a strictly local cadre. But
the value of our observations must be conined to the planimetry of the monuments.
here are plenty of reasons not to succumb to the temptation of issuing a generalizing
statement about the entire Transylvanian group of single nave churches with
a rectangular altar covered with a crossed vault (a group also represented by the
church in the neighbouring village of Strei, where the still unpublished 1969-1970
excavations never produced arguments for the dating of the monument before the
second half of the thirteenth century) 83.
I think that on one side, the results from Streisângeorgiu do not contradict
the opinion according to which in Transylvania the single nave churches with a
rectangular altar and early Gothic elements proliferated during the second half of the
thirteenth century84. But on the other side, apart from the novel techniques, mostly
82 . he role these court chapels had in the spiritual life of the village communities during the timeframe when
they were founded will have to be studied further, as it is of great interest for the better understanding of
the early Romanian medieval period.
83 . A coin from Steven I (1000-1038) discovered in a secondary position not far from the church in Strei,
together with several eleventh to thirteenth centuries pottery fragments cannot be used to date the
monument, not even to ascertain that on that place there was a cemetery older than the thirteenth
century.
84 . V. Drăguţ, “Biserica din Strei”, in Studii și Cercetări de Istoria Artei, 12, 1965, 2, p. 299-305; Idem,
“Contribuţii privind arhitectura goticului timpuriu în Transilvania”, in Studii și Cercetări de Istoria Artei,
15, 1968, 1, p. 41f. Same point of view in K. Kozák, “A Nyiradonyi premontrei prépostság”, in A Debreceni
Déri Múzeum Évkönyve, 18, 1974, p. 272 and bibliography.
inluences spread from the Cistercian worksites in the timeframe immediately prior
to the Tartar invasion, we should take into account the existence henceforth certain
of older local inluences that originated from the traditional wooden architecture
and its transposition into wall forms. A question that remains unanswered, about
which we can only make some preliminary hypothesis, is whether these older
inluences may be considered pre-Romanesque and connected with the Balkan-
Byzantine masonry architecture or the one from the Greater Moravia, as proposed,
and thus if they can be understood without relating them to the speciic evolution
of the Romanesque architecture in the Arpadian Kingdom. In order to answer this
we should know more about the tenth century Transylvanian masonry monuments,
which, at the current time, we only know of from written documents or whose
existence is suggested by the general historic context.
he very small size of the initial wooden church from Streisângeorgiu, kept by
the stone one which replaced it, its placement only a few dozen meters away from
the remains of the kneazes’ court, the existence of the tribune during the irst stage of
the stone church, as well as the founding inscriptions and the votive paintings from
1313-1314 and 1408-1409 force me to consider the monument (at least until the
ifteenth century) as a court chapel. his court chapel could have additionally served
the spiritual needs of the Streisângeorgiu village community but I have every reason
to doubt that an entire village would it in the 16 sq m area of the nave85. Even if the
cemetery around the church was used ever since the eleventh and twelfth centuries
by the entire community, I believe this doesn’t change that initial character and
functionality of the monument. After all, in the Land of Haţeg, until the ifteenth
century, we know only – with one exception86 – small churches founded by kneazes,
most likely to function as their court chapels.
hese considerations raise two questions. One concerns the origin of the tribune
in the Streisângeorgiu church, which seems to be earlier than anything we know from
other Transylvanian court chapels. Still, one analogy, contemporary or even slightly
older, could be the irst of the court chapels of the compound from Sânnicolau de
Beiuş, on the Crişul Negru River, dating from the end of the eleventh century, or
at the latest from 110087. he monument belonged most likely to the Borşa family,
important in Bihor during the eleventh to the thirteenth centuries. No matter that
the Romanesque architecture from Bihor was ahead of the one in the centre of
Transylvania by at least a few decades, the monument in Sânnicolau de Beiuş gives
us the right to presume that at the beginning of the twelfth century there were on
the Mureş River, close to the Land of Haţeg, court chapels with tribunes able to
provide inspiration for the one of the Streisângeorgiu church.
he second question is when did the social diferentiation within the Romanian
Transylvanian environ produced the efective separation of the nobles from the gentry
85 . By comparison, the nave of the church in Strei is twice as large (31.80 m2), the nave of the church in
Densuş is almost 40 m2 and the nave of the church in Sântămăria-Orlea, parish church par excellence, is
over 100 m2.
86 . I am considering the church in Nucşoara, a village belonging to the Cândes of the neighbouring Râu de
Mori, where no kneazial family was attested. Sântămăria-Orlea was at the end of the thirteenth century
a Catholic community; see R. Popa, “Über die Burgen…”, p. 264.
87 . he research in Sânnicolau de Beiuş was started in 1971 by a team made of R. Popa, N. Chidioşan and
A. Avram. (Editor’s note: Published later: R. Popa – N. Chidioşan – A. Lukács,“O reşedinţă feudală din
secolele XI-XII la Sânnicolaul de Beiuş. Contribuţii la istoria Bihorului medieval”, in Revista Muzeelor și
Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 15, 1984, 2, p. 21-34.)
of the village communities. In relation to this subject the church in Streisângeorgiu

ofers an early date whose importance doesn’t need to be underlined. hat date seems
early only as reported to what we knew so far on the activities of the Romanian
feudal lords as a socially dominant class, ruling over villages and when reported to
the opinions that consider the Romanian kneazes as simple village leaders, a barely
diferentiated social class whose ascension was due to the initiatives taken by the
Hungarian Crown or to its collaboration with its local representatives. But the date
ofered by the situation uncovered at Streisângeorgiu is natural if we consider the
Romanian kneazes from Transylvanian as representing, in an age anterior to their
downfall, an authentic aristocracy, separated from the village community after a long
inner process of social-economical diferentiation. he existence of a court chapel of a
kneaz sometime at the edge between the eleventh and the twelfth centuries represents
a solid proof for the character of a pre-state aristocracy that this social class had at least
two centuries before it begins to appear as such in written documents.
he funerary inventory from the Streisângeorgiu cemetery should also modify
opinions that are quite strongly settled in the archaeological image of early medieval
Transylvania. Some of the discovered jewellery pieces, especially the hair-rings with
“S”-shaped terminations, are a characteristic feature of the so-called Bjelo-Brdo type
graveyards. As we know, these cemeteries appear inside the Carpathian arch at the end
of the tenth century and evolve until the twelfth century, rousing a discussion about
their ethnicity that is far from over88. In Transylvania the Bjelo-Brdo type graveyards
were mostly attributed to the Hungarian or “Slavic-Hungarian” population. his is
acceptable to a point – interpreting the graveyards as mainly mirroring an ethnic
symbiosis from the mid-tenth century onward between the now sedentary Hungarians,
on the verge of becoming Christians, and some pre-Hungarian populations, mostly
Slavic.
here is a current mistake of interpreting the incidental indings of artefacts
characteristic to these graveyards as proof that in that place there was a Bjelo-Brdo
type cemetery89, without taking into account that these jewelleries appear at the end
of the eleventh century and during the twelfth century in cemeteries formed around
churches as well. he Bjelo-Brdo type graveyards (because we cannot actually talk of a
culture with this name) are not characterized only, not even foremost, by their funerary
inventory. heir most important feature is that they do not surround a church and that
they perpetuate an internal deployment on rows and groups of graves which relect
the familial structure, the social particularities and the organization of the community
which they served.
he Streisângeorgiu cemetery, formed from the beginning around church, was not
a Bjelo-Brdo type cemetery and the jewelleries from the graves’ inventory – “mass-
products” of diferent local workshops – were without a doubt also used by people
belonging to other ethnic backgrounds than the Hungarian or “Slavic-Hungarian”
ones. hese pieces of jewellery from Streisângeorgiu demonstrate that it is impossible
to draw a map of the Bjelo-Brdo type graveyards based on incidental inds; also they
88 . his was also discussed by Zd. Váňa, “Mad’aři a Slované ve světle archeologických nálezu X.-XII. stoleti”,
in Slovenská Archeológia, 2, 1954, p. 51-104. Since then the bibliography on the problem developed greatly,
especially due to the contributions of Hungarian scientists. Also see R. Heitel, “Archäologische Beiträge
zu den romanischen Baudenkmälern aus Südsiebenbürgen”, in Revue Roumaine d'Histoire de l'Art. Série
Beaux Arts, 2, IX, 1972, p. 142f., together with the newest bibliography.
89 . Ibid., p. 143; G. Bako, “Contribuţii la istoria Transilvaniei de sud-est în secolele XI-XIII”, in Studii și
Cercetări de Istorie Veche, 12, 1961, 1, p. 113ff.
testify against the ethnic character of these accessories during the eleventh and the
twelfth centuries inside the Carpathian arch. he fashion of fastening hair locks with
such rings is much older than the date when the Hungarians arrived in these regions.
I might add that, while part of the jewellery types characteristic for the Bjelo-Brdo
graveyards of the eleventh to twelfth centuries, or even earlier, appear in the Lower
Danube area and in the Balkans in environs non-related with the Hungarians or the
“Hungarian-Slavic” symbiosis90, some of the pieces from Streisângeorgiu have close
analogies in south-eastern Romania and in the northern Balkan Peninsula91.
I must underline the fact that the hair-rings from Streisângeorgiu, which force us
to this discussion about the inventory and character of the Bjelo-Brdo type graveyards,
are almost equally divided between hair-rings with “S”-shaped terminations and
rings whose end is twisted in the shape of a semicircle. he observations made
during the excavation have led to the conclusion that the two types of hair-rings
are practically contemporary. However, discoveries from the eleventh or twelfth
centuries of hair-rings with an end twisted to the shape of a semicircle are, for now,
very rare – if not utterly exceptional – inds in the area inside the Carpathian arch92.
Based on so little information we cannot state even an introductory hypothesis
about this type of rings.
I cannot make any inal assertions about the possibility that, at least in some areas,
the Bjelo-Brdo type graveyards would actually belong to some intra-Carpathian
Romanians communities. But I am certain, and the inds from Streisângeorgiu
prove it, that at the end of the eleventh century and during the twelfth century the
Transylvanian Romanians were also using jewellery pieces characteristic for the late
stage of the Bjelo-Brdo type graveyards. here is of course the possibility that the
situation is diferent in other areas of Transylvania and that the lower course of the
Strei Valley presented particular conditions due to a more close contact between
the Romanian communities and the Hungarian ones or the Slavic communities
that were progressively adopting the Hungarian customs, contacts existing since the
irst half of the eleventh century93. Future research should provide answers to these
questions.
In any case, to support the opinions expressed in this paper, I could mention
another situation, namely that during the thirteenth to the ifteenth centuries
such hair-rings were being used in the territories outside of the Carpathian arch,
90 . For the rings made of twisted silver or bronze wires and for the bracelets with zoomorphic ends, see Gh.
Ştefan et al., in Dinogetia I, Bucureşti 1967, p. 277f.; also according to P. Gatev, “Nakiti ot pogrebenia ot
XI-XII”, in Arheologhia, Soia, 1977, 1, p. 30f.
91 . Gh. Ştefan et al., op, cit., p. 288 and ig. 170-171. he fact that the ring of twisted silver wire from
Streisângeorgiu was part of M. 51’s inventory together with 2 hair-rings with ends twisted in the shape
of a semicircle dates the former during the twelfth century. hey are therefore nearly contemporary with
the hair-rings with “S”-shaped terminations from Streisângeorgiu.
92 . I was able to study, thanks to Szöke Béla Miklós jr. from the Archaeology Institute in Budapest, three such
rings, discovered in the Bjelo-Brdo type graveyard from Pusztaszentlászlo, in south-western Hungary
(representing 5% of the hair-rings discovered in the cemetery). My colleague Mariana Dumitrache tells
me that such a piece also appeared in the twelfth century cemetery from Viscri (Braşov County). Such
pieces are missing from the so far published “classic” inventory of this type of graveyards.
93 . For the settlement of Hungarian communities during the irst half of the eleventh century in the areas
where the rivers Strei and Cerna join waters with the Mureş and for the movement of these communities,
still during the eleventh century, upstream on Cerna River, related with the exploitation of the iron ores,
see R. Popa, “Structures …”, p. 298-299.
inhabited by a homogenous Romanian population94. hat the hair-rings (who still

wait to be included in a comprehensive study) belong to other types than the ones
characterising the Bjelo-Brdo graveyards95 is without a doubt connected to the
chronological delays and the regional features.
To bring an end to these observations, we should stop and ponder upon the
geographical repartition of the villages owned by the kneaz family that built the
church in Streisângeorgiu. When I analyzed the ownership system of the Romanian
villages I have established the existence in the Land of Haţeg of a high class of kneazes,
much like the ones from Maramureş where I proposed them to be designated “cneji
de vale” i.e. “vale kneazes”96. Both the kneazial family from Streisângeorgiu and the
neighbouring one from Râu de Mori were part of this upper class of the Romanian
aristocracy.
At that time I have asked myself whether the Land of Haţeg – understood
within its restrictive boundaries, corresponding only to the upper course of the
Strei River – represents the results of a territorial “contraction” or “concentration” or,
on the contrary, the Land of Haţeg “with its appurtenances” historically represents
the result of a territorial “dilatation” on an initially smaller social and ethnic
organism97. he indings from Streisângeorgiu conirm my then logical conclusion.
he presence since the eleventh century of a Romanian aristocracy on the lower
Strei, next to the Mureş River, an aristocracy acting in that capacity, gives us the
right to consider the district of Haţeg or of the royal fortress in Haţeg, within its
limited boundaries presented in the fourteenth century, as the result of a withdrawal
toward the mountains and more secluded areas of several Romanian communities,
together with their socio-political organization. Starting with the tenth century the
Romanians from the open and more accessible areas of Transylvania – including the
ones from the lower Strei – were subjected to a permanent and increasing pressure.
his is how we could explain the fact that the kneazes from Streisângeorgiu and
their neighbours, the Cândes, owned a second group of villages in the area near the
Retezat Mountains.
Further investigations in the Land of Haţeg by starting new excavations at Sălaşu
de Sus, Râu de Mori, Râu Bărbat or the Roman Sarmizegetusa will undoubtedly
bring new information of outmost importance for reconstructing the history of the
Romanians from Transylvania and for the problems surrounding the emergence of
the Romanian medieval countries.
94 . See among others, I. Ioniţă, “Săpăturile de salvare de la Trifeşti”, in Materiale și Cercetări Arheologice, VIII,
1962, p. 736-738; V. Spinei – Rodica Popovici-Baltă in Din trecutul judeţului Botoșani, Botoşani, 1974,
p. 115f.; V. Spinei, “Necropola medievală de la Piatra Neamţ-Dărmăneşti”, in Memoria Antiquitatis,
I, 1969, p. 219; N. Constantinescu, Coconi. Un sat din Câmpia Română în epoca lui Mircea cel Bătrân,
Bucureşti, 1972, p. 100 and pl. XIII/1. B. Mitrea − I. Nestor et al., “Şantierul arheologic Suceava”, Studii și
Cercetări de Istorie Veche, 4, 1953, 1-2 p. 363 and ig. 27, for the hair-rings with a spiral-shaped twisted end
discovered as funerary inventory in ifteenth century graves, this type being used much more early inside
the Carpathian arch. According to A. Artimon, hair-rings with “S”-shaped terminations were recently
discovered in the cemetery from Volovăţ, in northern Moldavia.
95 . I am thinking of the hair-rings with “S”-shaped terminations but a regional and chronological processing
of these materials might modify this opinion.
96 . R. Popa, “Structures ...”, p. 303f.
97 . Ibid., p. 294.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – he lower Strei and the Land of Hateg’s central area, including the localities
mentioned in the text.
Fig. 2 – Detail of the mural painting depicting the 1408-1409 founding inscription.
Fig. 3 – he Streisângeorgiu church, as it could be seen from the south-east before the 1975-
1977 works.
Fig. 4 – he Streisângeorgiu church. he eastern side of the sanctuary.
Fig. 5 – he Streisângeorgiu church. he southern side of the nave.
Fig. 6 – Ground plan of the 1975-1977 archaeological investigation at the Streisângeorgiu
church. 1. walls; 2. masonry segments added behind the pilasters; 3. the masonry plate
of the irst pavement; 4. pits; 5. the backill of the pits older than the stone church;
6. burned layer; 7. stone slabs, rocks, foundation blocks and edges of the masonry
foundation; 8. pavement bricks; 9. grave edges; 10. jewellery items; 11. coins. All
depths are calculated from a standard “zero” depth, located one meter below the outer
edge of the sanctuary window (see the stratigraphic sequences too).
Fig. 7 – he stratigraphic sequence of the axis trench’s northern side.
1. reddish-yellow gravel, sterile; 2. auburn-yellowish clay, sterile; 3. auburn soil; 4. white
mortar; 5. slabs and other stones; 6. black soil; 7. reddish mortar; 8. bricks; 9. black soil
and charcoal; 10. grave backills; 11. pits illed back with mixed soil; 12. dark auburn
pit backills; 13. yellowish clay levelling; 14. yellowish soil mixed with rubble; 15.
yellowish soil mixed with rubble and sand; 16. sand levelling; 17. current day topsoil;
18. recent pavement; 19. wooden loor; 20. wall blocks; 21. masonry foundation; 22.
the masonry plate of the irst pavement.
Fig. 8 – North-south stratigraphic sequence through the nave, near the tower’s pillars.
1. reddish-yellow gravel, sterile; 2. auburn-yellowish clay, sterile; 3. auburn soil; 4. layer
of white mortar; 5. stone slabs; 6. burnt, auburn-reddish soil; 7. auburn soil with traces
of mortar; 8. layer of reddish mortar; 9. reddish mortar with large pieces of brick; 10.
auburn soil, moved from its initial place; 11. bricks; 12. pit backills; 13. clay levelling;
14. loor traces; 15. sand levelling; 16. stone block, in the wall; 17. masonry.
Fig. 9 – he stratigraphic sequence of the eastern side of trench VIIIa/1976.
1, sterile; 2, layer excavated in 1976.
Fig. 10 – he foundation and the plinth of the sanctuary’s south-east corner.
Fig. 11 – he Christian relief found at Streisângeorgiu photograph and drawing.
Fig. 12 – he 1313-1314 founding inscription.
Fig. 13 – Jewellery items found in the graves.
Fig. 14 – a) he blue glass pendant found in grave 27 and b) fragment from a clay cauldron
uncovered in the sanctuary.
şantieRul aRHeologic
SaRMiZegetuSa,
judeŢul HunedoaRa
(ePoca PoStRoMană).
RaPoRt PRiVind ReZultatele
ceRcetăRiloR caMPaniei 1978 * 5.
RADU POPA, ŞTEFAN MATEI, VICTOR ESKENASY,
ION CHICIDEANU, GEORGETA IUGA
C ercetările care şi-au propus identiicarea, studierea şi valoriicarea vestigiilor

post-romane de la Sarmizegetusa, fosta capitală a provinciei romane Dacia,
au pornit de la câteva premise foarte clare. Pe de o parte, după cum se ştie, la
Sarmizegetusa s-au produs în repetate rânduri descoperiri mai mult sau mai
puţin întâmplătoare de materiale din secolele IV, VI-VII şi VIII-IX, consemnate
în literatura de specialitate sau conservate în depozitele Muzeului din Deva. Este
vorba de monede izolate, despre un mic tezaur, de reamenajări sumare ale ruinelor
romane, despre podoabe caracteristice sau despre ceramică. Descoperirile la care ne
referim s-au produs în zona amiteatrului roman, a Templului Augustalilor sau în
locuri mai puţin precizate.
Pe de altă parte, documentele din secolele XIV-XV care ni s-au păstrat atestă
existenţa aşezării româneşti medievale în secolele XIII-XIV sub numele de Britonia,
prezenţa aici a unei familii feudale româneşti care deţinea la 1315 demnitatea de
„jude de Haţeg” (probabil „al Ţării Haţegului”), familie care poate i urmărită în ve-
chime până pe la anul 1200, existenţa la 1377 a unei străzi principale orientate est-
vest care împărţea satul în două jumătăţi şi care pornea de la malul Râuşorului spre
vest precum şi existenţa, la est de Râuşor şi la nord de pomenita stradă principală
(„viam publicam per mediam eiusdem ville sew possessionis” în document), a unei „curia”
a familiei de care a fost vorba.
Se adaugă acestor premise menţionarea la începutul secolului al XVI-lea la
Várhely (identic cu Grădişte – Sarmizegetusa – Britonia) a unei „ecclesia valachica”
unde se alau inscripţii romane, publicate de umanistul Mezerzius. La Sarmizegetusa
nu mai există azi decât o singură biserică care datează, după toate aparenţele, din
secolul trecut. Tradiţia locală airmă că ea ar i fost construită pe locul unei biserici
de lemn mai vechi. Poziţia excentrică a acestei biserici în raport cu partea veche a
satului, face foarte probabilă această ştire. Înseamnă că biserica din secolele XV-
XVI, desigur mult mai veche ca începuturi decât aceste secole, a dispărut în secolole
XVI-XVII fără urme, iind apoi înlocuită cu biserica de lemn.
În sfârşit, o analiză ie şi sumară a topograiei actuale a satului, dovedeşte că par-
tea lui cea mai veche se ală între Râuşor şi uliţa care s-a creat pe traseul şanţului de
apărare dinspre vest al oraşului roman. Acest nucleu vechi al Britoniei-Sarmizegetusa
* Materiale și Cercetări Arheologice, 1979, p. 315-317
160 ŞANTIERUL ARHEoLoGIC sARMIZEGETUsA, JUDEŢUL HUNEDoARA (EPoCA PosTRoMANĂ).
medievale se compune din uliţe paralele şi echidistante, atât ele între ele cât şi cu
zidurile oraşului roman. Una dintre aceste uliţe pare deci să i fost „via publica” din
secolul al XIV-lea, orientată est-vest.
În lumina acestor informaţii, colectivul care şi-a propus cercetarea epocii post-
romane de la Sarmizegetusa, a inclus în plan 3 obiective:
– veriicarea coincidenţei dintre cele 4 uliţe orientate est-vest din nucleul vechi
al satului şi străzile principale ale oraşului roman;
– identiicarea în zona de nord-vest a oraşului roman, acolo unde s-a conservat
reţeaua de străzi romane şi unde se ala şi satul românesc din secolele XIII-
XIV, a complexelor de locuire care să explice apariţia repetată la Sarmizegetusa
a unor vestigii din secolele IV-IX;
– identiicarea pe teren a urmelor curiei pomenite în secolul XIV şi a vechii
biserici a satului, aceste două construcţii putând i presupuse a se ala unul în
apropierea celuilalt deoarece în multe localităţi din Ţara Haţegului, fostele
capele de curte au devenit în secolele XV-XVI biserici parohiale româneşti.
Colectivul care şi-a propus aceste obiective, urmărite în paralel şi totodată în
colaborare cu echipa clujano-napocensă ce a reluat în ultimul timp cercetările de
epocă romană de la Sarmizegetusa, a fost format din Radu Popa de la Institutul de
Arheologie, Matei Ştefan de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, Victor Eskenasy
de la Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, Ion Chicideanu
de la Muzeul de Istorie a R. S. România şi Georgeta Iuga de la Muzeul Judeţean
Maramureş din Baia Mare. Lucrările s-au desfăşurat pe durata lunii septembrie,
în condiţii meteorologice foarte precare. Lipsa forţei de muncă a limitat de la bun
început amploarea cercetărilor. Ruinele oraşului roman se întind, după cum se ştie,
pe o suprafaţă de peste 40 ha, din care cca. 1/3 suprapuse de construcţii moderne.
Stratul de moloz din interiorul incintei oraşului roman este de cca. 1,20-l,50 m
grosime, iar natura şi caracterul construcţiilor ruinate ce se pot descifra pe teren,
rămân în toate cazurile ipotetice. Aceasta cu atât mai mult cu cât este de presupus
că locuirea post-romană şi medievală timpurie a refolosit ruinele construcţiilor
romane din secolele II-III.
Din toate aceste motive, doar primul dintre obiectivele pe care ni le-am propus
a putut i îndeplinit în campania 1978. Este vorba de veriicarea corespondenţei
dintre actuala reţea stradală a localităţii şi străzile oraşului roman. În două dintre
secţiunile pe care le-am trasat pe malul de răsărit al Râuşorului, am surprins pe
marginea nordică a uliţei cu nr. II (numărătoarea adoptată porneşte de la nord spre
sud) marginea unei străzi romane, diferenţele iind de ordinul 0,70-1,00 m, diferenţe
cu totul normale avându-se în vedere traseul uşor şerpuit al actualelor uliţe.
Cele două secţiuni pomenite au surprins temeliile a trei clădiri romane, aliniate în
raport cu strada din secolele II-III. Unele materiale ceramice descoperite în stratul
de moloz ar putea să aparţină secolului al IV-lea, fără ca trăsăturile lor să ie suicient
de concludente pentru a permite încheieri certe. În orice caz, construcţia romană
situată la cca. 30 m est de malul Râuşorului, pe latura nordică a străzii romane
identice ca traseu cu uliţa actuală, a fost divizată la un moment dat cu ajutorul unui
zid sec alcătuit din pietre mari şi din fragmente de pietre de construcţie printre care
şi un fragment de coloană cu urme de incendiu, pietre clădite fără legătură de lut.
Situaţia aminteşte pe aceea consemnată de cercetările de după primul război mondial
ŞANTIERUL ARHEoLoGIC sARMIZEGETUsA, JUDEŢUL HUNEDoARA (EPoCA PosTRoMANĂ). 161
din cuprinsul Templului Augustalilor. Nu am putut totuşi surprinde complexe de

viaţă cu amenajări care să poată i datate cu siguranţă la sfârşitul secolului al III-lea
sau în epoca următoare. Este cazul să adăugăm că o secţiune de sondaj pe direcţia
sud-nord pe care am planiicat-o iniţial de 120 m nu a putut i dusă, din cauzele
arătate, decât pe primii 10 m până la solul viu.
Nici la vest de Râuşor, unde din reţeaua de secţiuni pe care am plănuit-o nu am
putut efectua decât o singură secţiune de 20 m lungime completată de o casetă,
nu au apărut deocamdată complexe clare de locuire post-romană. Unele dintre
materialele găsite ar putea aparţine secolului al IV-lea dar în acest sens lipsesc
deocamdată argumente concludente. Este oricum de reţinut că ceramica lucrată cu
mâna, caracteristică secolului al IV-lea şi descoperită în Ţara Haţegului la Strei în
complexe datate cu pieptene şi ibule, lipseşte de la Sarmizegetusa, cel puţin după
aceste prime sondaje din partea de nord-vest a oraşului roman.
Sondajele întreprinse pentru surprinderea străzii romane cu nr. I, prima dinspre
nord, nu au putut i destul de lungi pentru a oferi rezultate concludente.
Dintre rezultatele privind nivelele de epocă romană pe care le-am obţinut în
subsidiar faţă de obiectivele urmărite, merită a i menţionată surprinderea, atât la
vest cât şi la est de Râuşor, a unui nivel de incendiu datat cu monede de la Traian
în deceniul al 2-lea al secolului II, nivel cu trăsături caracteristice care pare deci a se
plasa în primii ani de existenţă a oraşului roman.
Printre materialele ceramice aparţinând secolelor XII-XIII, trebuie consemnate
cele surprinse în zona de la nord de amiteatru de către colegii clujeni, în condiţii
stratigraice tulburate de lucrări recente.
Un alt obiectiv,de mai mare amploare,pe care ni l-am propus,constă din identiicarea
urmelor medievale ale celor 5 sate atestate documentar în secolul al XIV-lea ca
reprezentând dependenţa („pertinenţele”) Britoniei-Sarmizegetusa: Breazova,
Hobiţa, Poiana Selii, Brădet şi Vale (Brazua, Ohaba, huelyfalw, Bradach şi Walie),
primele două existente şi azi cu acelaşi nume, al treilea dispărut dar localizabil pe
teren, ultimele două dispărute sau identice cu sate actuale care poartă alt nume.
Avem convingerea că istoria post-romană a Sarmizegetusei nu poate i reconstituită
în toate etapele şi detaliile ei între zidurile oraşului roman şi că grupul de şase sate
româneşti atestate documentar în acest colţ al Ţării Haţegului ca reprezentând
o unitate patrimonială, desigur şi social-economică, reprezintă o obşte divizată
la această vreme în urma unui îndelungat proces de evoluţie caracterizat de o
continuitate mobilă. Rezultatele cercetărilor de suprafaţă sunt încurajatoare şi im-
pun continuarea investigaţiilor, cu mijloace materiale superioare şi cu asigurarea
forţei de muncă necesare unor sondaje şi săpături mai ample.
tHe aRcHaeological
Site SaRMiZegetuSa,
HunedoaRa countY
(tHe PoSt-RoMan age).
RePoRt on tHe ReSultS
oF tHe 1978 caMPaign * 5.
RADU POPA, ŞTEFAN MATEI, VICTOR ESKENASY,
ION CHICIDEANU, GEORGETA IUGA
T he investigations that proposed the identiication, study and valoriication of

the post-Roman vestiges of Sarmizegetusa, the former capital of the Roman
province of Dacia, have started from very clear premises. On one side, as it is known,
in Sarmizegetusa there were repeated discoveries, more or less incidental, from the
fourth, sixth-seventh and eighth-ninth centuries, discoveries that were published or
preserved at the Museum in Deva. he inds consist of isolated coins, a small treasure,
hasty repairs of the Roman ruins, speciic jewellery and pottery. he artefacts were
found in the Roman amphitheatre, the Augustales’ Temple or in places less precise.
On the other side, the fourteenth and ifteenth centuries documents attest the
existence during the thirteenth and the fourteenth centuries of a Romanian settlement
named Britonia and also the existence here of a noble Romanian family who, in 1315,
held the position of “jude of Haţeg” (probably of the “Land of Haţeg”). his family
can be traced backwards to around the 1200’s. he documents also attest the existence
in 1377 of a main street, oriented east-west, that divided the village into two halves
and that started from the bank of Râuşor Stream westward as well as the existence,
east of Râuşor and north of said main street (“viam publicam per mediam eiusdem ville
sew possessionis” in the document) of the “curia” belonging to the abovementioned
family.
At the end of the sixteenth century in Várhely (the same Grădişte – Sarmizegetusa
– Britonia) is noted the existence of an “ecclesia valachica” with Roman inscriptions
published by the humanist Mezerzius. Today in Sarmizegetusa there is only one
church, which dates by all appearances from the nineteenth century. he local tradition
states that this church was built on the place of an older wooden church. he fact that
the church’s position does not correspond with the old part of the village makes this
information seem very probable. his means that the ifteenth-sixteenth centuries
church, of course founded earlier than this timeframe, has disappeared without a trace
during the sixteenth-seventeenth centuries and was later replaced with the wooden
church.
Even a hasty topographical analysis of the village proves that its old part is located
between Râuşor and the lane formed alongside the western moat of the Roman
* Materiale și Cercetări Arheologice, 1979, p. 315-317

164 THE ARCHAEoLoGICAL sITE sARMIZEGETUsA, HUNEDoARA CoUNTY
city. his old core of the medieval Britonia-Sarmizegetusa consists of parallel and
equidistant lanes, both to each other and to the walls of the Roman town. So it would
seem that one of these lanes was the fourteenth century, east to west oriented, via
publica.
In light of these pieces of information the team investigating the post-Roman
Sarmizegetusa had in sight these three objectives: to verify the coincidence between
the four east to west oriented lanes from the old village core and the main streets
of the Roman city; to identify in the north-western area of the Roman city, where
the streets were still preserved and the thirteenth to fourteenth centuries Romanian
village was developed, habitation features that would explain the repeated appearance
in Sarmizegetusa of fourth to ninth centuries indings; to identify the remains of the
curia mentioned in the fourteenth century and of the old church, on the assumption
that these two constructions may have been close to each other as is often the case in
the Land of Haţeg, where former court chapels became during the ifteenth and the
sixteenth centuries Romanian parish churches.
he team that followed these objectives in parallel, working together with the
archaeologists from Cluj-Napoca who have restarted lately the excavations in the
Roman Sarmizegetusa, was made of Radu Popa from the Institute of Archaeology,
Matei Ştefan from the History Museum of Transylvania, Victor Eskenasy from the
Centre of Studies and Researches in Military History and heory, Ion Chicideanu
from the History Museum of S. R. Romania and Georgeta Iuga from the County
Museum of Maramureş in Baia Mare. he excavations took place in September,
during very poor weather conditions. From the very beginning the lack of workers
has conined their extent. he ruins of the Roman city are spread on a surface of over
40 ha, of which about 1/3 is overlapped by modern constructions. he layer of debris
inside the Roman city is about 1.2-1.5 m thick and the nature and character of the
ruined buildings that are still visible above ground are at best hypothetical. Even more
so since we presume that the post-Roman and early medieval habitations have re-
used the Roman ruins of the second and third centuries.
Because of all these reasons, only the irst of our objectives could be accomplished
during the 1978 campaign, namely to verify the correspondence between the current
street network of the village with the one of the Roman town. In two of the trenches
we placed on the eastern bank of the Râuşor Stream, we managed to observe on the
northern edge of lane no. II (our count started from north southward) the edge of a
Roman street, the diference between the two being of 0.7-1 m, normal considering
the slightly meandering trail of the current lanes.
In the two mentioned trenches we also discovered the foundations of three Roman
buildings, aligned with the street from the second and the third centuries. Some of the
potshards we discovered in the debris layer might date from the fourth century, but
their features are not enough to draw deinitive conclusions. In any case, the Roman
construction placed about 30 m east of Râuşor, on the northern side of the Roman
street (identical as trail with the current one) was divided at a certain time with a
wall made of large stones and reused materials (such as a column fragment bearing
traces of ire) without clay binder. his situation reminds of the one noticed during
the investigations performed after World War I in the Temple of the Augustales. We
could not ind habitation complexes with arrangements that could be dated beyond
THE ARCHAEoLoGICAL sITE sARMIZEGETUsA, HUNEDoARA CoUNTY 165
doubt at the end of the third century or in the following period. Unfortunately, because
of the speciied working conditions, a north-south trench that we initially planned to
be 120 m long was carried on until the natural subsoil on only 10 m.
West of Râuşor, of the trenches we have planned, we managed to excavate only
one, 20 m long, and an adjoining small area, but we couldn’t ind any clear habitation
complexes from the post-Roman age. Some of the materials we uncovered might
be dated during the fourth century, but we do not have any conclusive arguments at
the moment. We noticed that the hand-turned pottery characteristic to the fourth
century (discovered in the Land of Haţeg, at Strei, in contexts dated with combs and
ibulae) is missing from Sarmizegetusa (or at least from these irst trenches placed on
the north-western side of the Roman city).
Our trenches placed in order to discover the Roman street no. I, the irst from the
north, could not be extended long enough to ofer conclusive results.
Among the results concerning the Roman levels we uncovered (unrelated to our
primary objectives) we mention here a burned layer (uncovered west and east of
Râuşor) dated with coins from Trajan during the second decade of the second century,
a layer that seems to correspond to the irst years of the Roman city’s existence.
Among the pottery dated during the twelfth and thirteenth centuries we have to
point out the ones discovered by our colleagues from Cluj-Napoca in the area north
of the amphitheatre, unfortunately in stratigraphical conditions disturbed by recent
works.
One of our larger-scale goals was to identify the traces of the ive medieval villages
attested in documents during the fourteenth century as possessions (“appurtenances”)
of Britonia-Sarmizegetusa: Breazova, Hobiţa, Poiana Selii, Brădet and Vale (Brazua,
Ohaba, huelyfalw, Bradach and Walie). he irst two still exist today under the same
name; the third one has disappeared but its location is still known; the last two have
either disappeared, either, under a diferent name, correspond with current villages.
I believe that the post-Roman history of Sarmizegetusa cannot be reconstructed in
all its stages and details by studying only the area within the walls of the Roman
city and that the six villages (attested by the literary sources as representing a single
patrimonial, social and economical unit in these parts of the Land of Haţeg) are
a community that during this timeframe split itself as a result of a long evolution
characterized by a mobile continuity. he results of our ield surveys are incentive
and impose further investigations, with better funding and equipment and with an
adequate work force.
inFoRMaŢii noi şi cÂteVa
conSideRaŢii iStoRice PRiVind
BiSeRica RoMÂneaScă
din guRaSada – jud. HunedoaRa * 6.
RADU POPA ŞI ION CHICIDEANU
B iserica cu hramul “Sf. Arhanghel Mihail” din Gurasada (sat şi centru de

comună) din părţile Hunedoarei, reprezintă un monument singular în
arhitectura medievală românească. Situată la marginea şoselei care coboară de-a
lungul Mureşului, la mică distanţă de malul nordic al râului şi nu departe de intrarea
acestuia în deileul de la Zam ce marchează hotarul dintre Transilvania propriu-zisă
şi Banat, biserica se numără printre cele mai accesibile şi mai vizitate monumente
din sud-vestul transilvan. Înfăţişarea ei actuală şi silueta particulară, cu două turnuri
masive încoronând volume de zidărie bine legate între ele, se datorează adăogirii
treptate la nucleul iniţial, pe parcursul secolelor, a unor elemente noi de construcţie.
Aspectul acestui nucleu iniţial, data la care a fost construit, succesiunea şi aspectul
adăogirilor ca şi semniicaţia lor istorică, au dat naştere unor opinii diverse1.
În ceea ce priveşte informaţia documentară, satul Gurasada este pomenit pentru
prima oară la 1292 în izvoarele de care dispunem. El aparţinea atunci, sub numele
de „terra Zad” unei importante familii nobiliare descendentă din neamul Akos, a
cărei principală reşedinţă se ala la Ilia, la 6 km în amonte şi pe acelaşi mal nordic al
Mureşului2. Documentul invocat este un privilegiu al regelui Andrei al III-lea care,
la cererea stăpânului moşiei, îi permite să aşeze şi să oprească români pe pământurile
sale de la Ilia, Gurasada şi Brădet, ultimul dintre acestea iind un sat care a dispărut
1. Despre monument, vezi în principal: V. Vătăşianu, Anuarul Comisiunii monumentelor istorice. Secţia pentru
Transilvania, 1930, p. 43-47, 76-77 şi 131-134; I. D. Ştefănescu, La peinture religieuse en Valachie et en
Transylvanie depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1932, p. 261-263; V. Vătăşianu, Istoria artei feudale
în ţările române, I, Bucureşti, 1959, p. 95; V. Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1966, p.
54-56; G. Entz, Acta Historiae Artium, 14, Budapesta, 1968, p. 42; Vera Gervers-Molnár, A középkori
Magyarország rotundái. Budapesta, 1972, p. 59; V. Drăguţ, Buletinul Monumentelor Istorice, 41, 1972, 2,
p. 63-66; Eugenia Greceanu, Études byzantines et post-byzantines, I, Bucureşti, 1979, p. 202; Gr. Ionescu.
Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1981, p. 126.
2. Documente privind istoria românilor, C, veac XIII, II, p. 389. Numele satului a fost explicat ca provenind
din gura + sada, primul cu sens de „deschiderea văii” (în valea largă a Mureşului), iar al doilea cu sens de
,,loc plantat, grădină” (I. Iordan, Toponimie românească, Bucureşti, 1963, p. 27 şi 72). Cum numele vechi,
folosit de localnici, este Gura Sadului, se pare mai degrabă că toponimul sătesc se datorează numelui văii
Sadului, aluentă a Mureşului în acest loc. Aceasta exclude şi părerea după care numele satului ar i un
pleonasm (sada explicat ca provenind din magh. szád-száj, cu sens de „deschizătură-gură”; I. Kniezsa,
„Keletmagyarország helynevei”, în Magyarok és románok, I, Budapesta, 1943, p. 217). Pentru reşedinţa de
la Ilia a descendenţilor familiei Akos, vezi şi Documente privind istoria românilor, C, veac XIV, IV, p. 547-
549, un document din 1350 care descrie împărţirea moşiilor între două ramuri ale familiei printr-un hotar
care urmează cursul văii Sadului („Nogzat”).
* Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 35, 1984, 1, p. 54-67
168 INFoRMAŢII NoI ŞI CÂTEVA CoNsIDERAŢII IsToRICE PRIVIND BIsERICA RoMÂNEAsCĂ
între timp3. Pe acest temei s-a considerat îndeobşte

de către cercetători că monumentul a fost ridicat
în ultimii ani ai secolului al XIII-lea şi la începutul
secolului al XIV-lea4, datare ce implică opţiunea
pentru considerarea lui drept biserică parohială a
comunităţii ortodoxe româneşti, comunitate de care
sau pentru care ar i fost de la bun început construit.
Această comunitate, pomenită în documentul din
1292 şi formată probabil din maximum 20-25
familii, după mărimea de atunci a satelor, urma
abia de atunci înainte să se aşeze la Gurasada sau
poate se ala deja acolo, în cazul în care actul regal
ar i consinţit o situaţie preexistentă5
Biserica se compune dintr-un patrulob alungit
pe axa est-vest, trasat cu destulă aproximaţie
şi lipsit de marcare planimetrică a unui pătrat
central, cu toate că în elevaţie spaţiul central
este acoperit de o turlă prismatică. Patrulobul
adăposteşte în prezent altarul şi naosul. Spre vest
se ală un pronaos scurt subdivizat în interior în
Fig. 1. mai multe spaţii prin intermediul unor stâlpi şi a bolţilor care se reazemă pe aceştia.
Biserica din În continuarea aceluiaşi ax principal, pe latura apuseană a monumentului se ridică
Gurasada.
turnul-clopotniţă prevăzut sub acoperiş cu o galerie de lemn.
Vedere
dinspre est Interiorul patrulobului, precum şi o parte a bolţilor din pronaos păstrează un
ansamblu de pictură murală pe care o pisanie pictată îl precizează ca iind din anul
1765 şi ca reprezentând opera zugravilor Ioan din Deva şi Nicolae din Piteşti6. În
mai multe locuri din naos se poate observa că picturile postbrâncoveneşti acoperă
cel puţin un strat de pictură mai veche, asupra a cărui dată şi înfăţişare rămânem cu
totul în domeniul ipotezelor.
*
* *
Includerea în anul 1976 a bisericii din Gurasada în planul de lucrări al fostei
Direcţii a Patrimoniului Cultural Naţional, în scopul curăţirii şi consolidării
3. „Olacos possit aggregare et aggregatos retinere”; pentru sensul formulei, vezi mai jos nota 5. Satul Brădet
(„Fenes”) care trebuie să se i alat undeva sub deal, şi-a schimbat ulterior numele sau a dispărut.
4. Datarea monumentului „în secolul al XIII-lea” (V. Drăguţ, Vechi monumente...; G. Entz, op. cit.; Gr. Ionescu,
op. cit.) exlude implicit luarea în consideraţie a documentului din 1292, care ar trebui să aibă valoarea de
termen post quem. Plasând monumentul „la sfârşitul secolului al XIII-lea” (Vera Gervers-Molnár, op. cit.)
sau „în jurul anului 1300” (V. Vătăşianu, Istoria artei...), se ţine seama de datarea documentului. Datarea
monumentului la sfârşitul secolului al XV-lea sau începutul celui următor (I. D. Ştefănescu, op. cit.) nu
poate i reţinută.
5. Permisiunea acordată de rege a fost desigur necesară datorită provenienţei acelei comunităţii româneşti
dintr-o zonă unde, trăind pe aşa-numitul „domeniu regal”, plătea coroanei (prin intermediul comitelui
hunedorean) impozite ce urmau să lipsească de aici înainte din veniturile autorităţilor regale. Aceasta
nu înseamnă că înainte de 1292 nu a putut trăi la Gurasada o altă comunitate românească sau că acea
comunitate care ieşea la 1292, prin actul regal, de sub incidenţa autorităţilor comitatense, nu putea să se
ale aici deja de o bucată de vreme, privilegiul consinţind doar o situaţie de fapt.
6. V. Drăguţ, Buletinul Monumentelor Istorice, 41, 1972, 2, p. 63 şi urm.; autorul semnalează şi stratul mai
vechi de picturi murale.
INFoRMAŢII NoI ŞI CÂTEVA CoNsIDERAŢII IsToRICE PRIVIND BIsERICA RoMÂNEAsCĂ 169
picturilor, a restaurării zidurilor şi bolţilor, precum şi a unei mai bune cunoaşteri a

monumentului, a determinat organizarea în anul 1977, ca etapă preliminară, a unor
cercetări arheologice. Ele s-au desfăşurat în luna mai a acestui an şi au constat din
sondarea parţială a terenului din jurul bisericii, teren ocupat acum în cea mai mare
parte de morminte recente, precum şi din câteva sondaje în interiorul pronaosului
şi al turnului-clopotniţă7. Săpăturile nu au afectat interiorul patrulobului ocupat
acum de altar şi naos. Datorită diicultăţilor de găsire a forţei de muncă, precum şi
a sezonului foarte ploios, care a ridicat pânza apelor freatice la adâncimea de numai
0,70-0,80 m, cercetările au fost foarte limitate şi s-au întrerupt după trei săptămâni
cu intenţia reluării şi extinderii
lor asupra întregului monument
în toamna târzie a aceluiaşi an.
Suspendarea în lunile următoare a
activităţii şantierului de restaurare
a determinat amânarea pentru o
perioadă neprecizată a încheierii
cercetărilor arheologice.
În această situaţie, socotim ca
iind de datoria noastră introducerea
în circuitul ştiinţiic a observaţiilor
obţinute în mai 1977 la Gurasada
şi totodată punerea în discuţie a
unor ipoteze de lucru decurgând din coroborarea acestor informaţii cu ştirile din Fig. 2.
Temelia
izvoarele scrise. Concluzii deinitive nu vor putea i formulate decât după reluarea şi lobului
încheierea cercetării arheologice, în special în interiorul patrulobului. Dar cum acest nordic, în
spaţiu pare a i fost serios afectat de lucrările de consolidare şi de drenaj executate exterior, după
demontarea
în urmă cu aproape un secol8, nu este exclus ca cercetarea arheologică integrală
canalului
a monumentului să lase în continuare fără răspuns unele dintre întrebările care de aerisire
ne preocupă. În acest din urmă caz, cunoaşterea temeinică şi sub toate aspectele a realizat în
bisericii din Gurasada va depinde de cercetarea sistematică a microzonei din care 1905
monumentul face parte şi de descoperiri care să permită integrarea lui în schema

evolutivă a arhitecturii medievale transilvănene, schemă în care biserica este
deocamdată o apariţie surprinzătoare şi izolată.
*
* *
Săpăturile au conirmat opiniile exprimate anterior de către majoritatea
cercetătorilor, după care partea cea mai veche a monumentului este patrulobul ce
adăposteşte altarul şi naosul. Dezvoltat în lungime pe axa est-vest, patrulobul are
planul uşor neregulat9 cu diametrele interioare de 8,80/5,80 m şi cu dimensiunile
exterioare de 10,60/8,50 m. Zidurile au grosimea apreciabilă de 1-1,20 m. Loburile
7. Colectivul şantierului a fost format din R. Popa, I. Chicideanu şi A. Nemoianu.

8. Lucrările erau în curs sub supravegherea unui antreprenor italian în vara anului 1905, când monumentul
a fost vizitat de Nicolae Iorga care semnalează descoperirea (probabil în interiorul patrulobului, în absida
sudică) unei pietre de mormânt cu data 1618, fără a se putea citi numele personajului răposat (N. Iorga,
Neamul românesc în Ardeal și Ţara Ungurească, I, Bucureşti, 1906, p. 337-336).
9. Datorăm planul, întocmit cu multă atenţie, arhitectului Corneliu Ionescu căruia îi mulţumim şi aici.
dinspre nord şi sud sunt aproximativ simetrice, în timp ce lobul estic, care adăposteşte
acum altarul bisericii, este puţin mai lung decât cel vestic (3 m faţă de 2,70 m) şi
totodată ceva mai lat în interior, diferenţa de lăţime datorându-se zidurilor mai
groase ale lobului vestic. Nu intrăm în discuţia privind elevaţia acestui patrulob iniţial,
deoarece nu s-au putut încă întreprinde cercetări temeinice asupra zidurilor, dar se pare
că sistemul de boltire ca şi actualele deschideri sunt cele de la origine. Deschiderile
constau dintr-o uşă în axul lobului vestic şi din două ferestre înguste, una în axul
lobului sudic şi alta în lobul estic, uşor dezaxată spre sud în raport cu axa de simetrie a
monumentului. Alte patru ferestre mici se ală pe cele patru laturi ale turlei.
Săpăturile arheologice nu au putut preciza data la care s-a ridicat acest patrulob.
În secţiunile şi suprafeţele trasate în exteriorul monumentului nu au apărut
porţiuni nederanjate de înmormântări, în care să poată i surprins nivelul primilor
constructori, iar interiorul patrulobului, din motivele arătate, nu a făcut încă obiectul
de cercetare. Asupra datării şi a ipotezelor care pot i formulate la stadiul actual al
cercetării, vom reveni mai jos.
A doua fază de construcţie de la biserica din Gurasada a putut i pentru prima dată
precizată cu certitudine. A fost vorba de ridicarea, pe latura de vest a patrulobului,
a unei încăperi aproximativ rectangulare, adosată exteriorului lobilor laterali în
punctele de diametru transversal maxim al patrulobului. Dimensiunile exterioare
ale acestei încăperi cu ziduri groase de 0,80 m, care a inclus în interiorul ei întreaga
jumătate vestică a patrulobului, sunt de 8,30/9,20 m. Este foarte probabil ca acest
pronaos apărut în faza a doua de construcţie să i fost tăvănit. Resturile de bolţi care
se mai păstrează în prezent în actualele încăperi laterale ale pronaosului se sprijină
pe ziduri mai târzii, aparţinând fazei a treia despre care va i vorba mai jos. În faza
a doua a existenţei sale, biserica de la Gurasada a căpătat un aspect exterior destul
de comun, prezentându-se ca o biserică-sală ale cărei particularităţi planimetrice
interioare abia se puteau citi în racordarea arcuită dintre navă şi altar sau în prezenţa
turlei deasupra zonei de contact dintre navă şi altar. Monumentul apărea ca iind de
excepţie în interior, datorită traseului lobat al zidului ce despărţea pronaosul de naos
şi datorită sistemelor de acoperire a spaţiilor.
Intrarea în pronaosul adăugat în faza a doua pare a se i alat tot pe latura de nord,
pe locul actualei intrări în lăcaş. În orice caz, pe latura de vest nu au putut i surprinse
urmele unei intrări din această fază. Un semn de întrebare, ca fază de construcţie,
îl pune temelia cu traseu arcuit ce s-a descoperit pe latura de nord a patrulobului,
înglobând spaţiul determinat de joncţiunea lobului nordic cu cel estic. A existat
aici o încăpere foarte mică, ridicată ulterior patrulobului iniţial şi care trebuie să
i comunicat printr-o uşă cu interiorul lobului estic, deci cu spaţiul devenit acum
altar. Această uşă va deveni vizibilă după decaparea tencuielilor exterioare. Este
posibil ca această încăpere, cu lăţimea interioară maximă de numai 1,20 m, să aibă
un corespondent simetric pe latura de sud a monumentului, pe locul pe care încă
nu l-am sondat. Dacă această ipoteză se veriică şi ţinând seama şi de dimensiunile
foarte mici ale încăperii descoperite, putem interpreta contrucţia ca reprezentând o
proscomidie la care se va adăuga diaconiconul (veşmântarul) de pe partea opusă a
altarului. În caz contrar, rămâne să vedem în această încăpere o sacristie. Nu avem din
păcate deocamdată nici argumente decisive pentru atribuirea acestei încăperi fazei
a doua de construcţie. Ea ar putea aparţine doar fazei a treia. Totuşi, compararea
Fig. 3.
Biserica din
Gurasada. Plan
cu amplasarea
săpăturilor
arheologice
şi marcarea
etapelor de
construcţie
calităţilor mortarului folosit la temelii face probabilă apartenenţa încăperii la faza

a doua. Data până la care au stat în picioare zidurile acestei încăperi va putea i
precizată prin cercetări asupra tencuielilor exterioare.
A treia fază de construcţie a monumentului a constat din împărţirea interiorului
pronaosului în trei spaţii longitudinale, asemănătoare cu trei nave rudimentare.
Pentru aceasta au fost construiţi doi stâlpi de zidărie adosaţi patrulobului iniţial, în
stânga şi în dreapta intrării în patrulob. Alţi doi stâlpi de zidărie au fost construiţi
peste temelia vestică a pronaosului din faza a doua, după demolarea – cel puţin
pe lărgimea noii nave centrale – a stâlpului acestui pronaos. Faptul că temeliile

acestor stâlpi se sprijină pe fundaţia anterioară, din faza a doua, observaţie absolut certă
realizată în săpătura arheologică, nu lasă nici un dubiu în ceea ce privește departajarea pe
care o facem între fazele doi și trei de construcţie. Pe cele două perechi de stâlpi, legate
între ele pe direcţia est-vest prin două arcuri de zidărie, s-au construit zidurile care
separă fostul pronaos în trei nave scurte, boltite cilindric în axul lor. Nava centrală îşi
păstrează bolta acoperită, la fel ca şi pereţii ei, de pictura din secolul al XVIII-lea. În
nava de nord s-a păstrat doar o mică porţiune din pornirea bolţii, la capătul ei estic,
porţiune încastrată de constructorii fazei a treia în exteriorul zidăriei patrulobului. În
nava sudică, porţiunea bolţii s-a conservat pe toată lungimea laturii dinspre interior.
Dispariţia celorlalte zone de inserţie ale bolţilor navelor laterale se datorează refacerii
apreciabile în elevaţie, cu prilejul lucrărilor din faza a patra, a zidurilor pronaosului
aparţinând fazei a doua de construcţie.
La limita vestică a navei centrale din faza a treia de construcţie, acolo unde se
ală acum o deschidere largă spre parterul turnului-clopotniţă, există unele indicii ce
sugerează un program mai complex al lăcaşului din faza la care ne referim. La capătul
bolţii se păstrează un fel de arc-dublou lat de 0,80 m şi care corespunde pe verticală
temeliei vestice a pronaosului din faza a doua de construcţie. Acest arc-dublou
pare deci că reprezintă un rest din elevaţia zidului de vest al pronaosului, sugerând
faptul că realizatorii fazei a treia au practicat aici o deschidere largă în zidul de vest
al pronaosului, pe lărgimea navei centrale pe care au amenajat-o. Veriicarea acestei
ipoteze este îngreunată de tencuielile cu pictură din secolul al XVIII-lea care acoperă
adosările de ziduri, ca şi de lipsa unor cercetări asupra martorilor de zid din pod.
Pe de altă parte, stâlpii de zidărie de la actuala limită vestică a navei centrale
prezintă neregularităţi care sugerează că de pe ei porneau şi spre vest două arcuri şi
că ea se continua, pe faţada apuseană a monumentului din faza a treia de construcţie,
ca un spaţiu zidit care a putut i un pridvor îngust sau chiar un turn-clopotniţă, altul
decât cel existent acum. Urmele retezate ale unui asemenea arc se citesc mai clar sub
tencuielile stâlpului dinspre nord. În suprafaţa afectată de săpăturile arheologice nu
s-au găsit totuşi urme ale tencuielii care să corespundă acestei prelungiri spre vest a
navei centrale, cu excepţia unui mic fragment de fundaţie, nu foarte semniicativ sub
raport planimetric, apărut cu puţin în afara temeliei turnului-clopotniţă din faza a
patra de construcţie. În orice caz, situaţia de pe latura de vest a monumentului din
faza a treia de construcţie mai ridică semne de întrebare pentru a căror rezolvare se
cere investigată prin săpături întreaga zonă din jurul actualului turn-clopotniţă.
Ultimei faze de construcţie îi corespund câteva elemente ce nu sunt în mod
cert toate din aceeaşi vreme, ci care au putut i realizate în mai multe etape. Este
vorba în primul rând de turnul-clopotniţă din partea de vest, adosat în mod evident
pronaosului din faza a doua de construcţie. Adosarea este vizibilă în temelie şi în
partea inferioară a zidurilor, în timp ce la nivelul etajului se observă cum zidăria
refăcută a pronaosului se adosează zidului turnului-clopotniţă. Eventualitatea ca
acest turn-clopotniţă să ie rezultatul a două etape de construcţie şi ca galeria lui
de lemn să i apărut mai târziu, aşa cum s-a propus10, rămâne a i veriicată prin
cercetări asupra zidăriei. Tot fazei a patra îi aparţine un contrafort situat pe latura
sudică a pronaosului din faza a doua de construcţie, contrafort care a acoperit foarte
10 . V. Vătăşianu, Istoria artei... p. 95.
probabil un gol de fereastră alat pe această parte. În orice caz, actualele două ferestre
ce luminează spaţiul de aici – fosta navă laterală sudică a monumentului din faza a
treia – sunt situate prea sus pentru a putea i în vremea din care respectivul spaţiu
era boltit. Merită semnalată în acest sens soluţia mult mai abilă pe care au adoptat-o
constructorii din faza a doua când, pentru a nu obtura fereastra dinspre sud a
patrulobului iniţial, s-a recurs la tratarea capătului zidului pronaosului în formă de
contrafort teşit.
Un zid orientat nord-sud, situat în fosta navă laterală de nord şi care desparte
o mică încăpere în partea ei răsăriteană, este de asemenea un adaos târziu, poate
chiar din secolul nostru. În sfârşit, zidurile perimetrale ale pridvorului din faza a
doua de construcţie au suferit şi ele refaceri apreciabile cu conservarea temeliilor
vechi, refaceri care urmează să ie mai bine cunoscute după decaparea tencuielilor
exterioare şi care au dus la dispariţia bolţilor din faza a treia de construcţie.
*
* *
Cum era şi de aşteptat, îngropările târzii din jurul monumentului, care mai
continuă şi azi, au determinat deranjarea situaţiei stratigraice şi distrugerea
în toate locurile sondate a nivelului de călcare al primilor constructori. Din cele
26 de morminte individualizate şi dezvelite în exteriorul bisericii şi în interiorul
pronaosului ei, nici unul nu cuprindea elemente de datare care să ie mai vechi decât
secolul al XVI-lea. Numeroase oase de la morminte mai vechi răvăşite de gropile
ulterioare au apărut pretutindeni, dar fără a oferi şi elemente de datare.
Din păcate, datorită faptului că lucrările de restaurare mai vechi au constat
din săparea unor şanţuri cotinui în exteriorul şi interiorul patrulobului, în scopul
amenajării unor drenaje şi spaţii de aerisire, este foarte probabil ca nici interiorul
patrulobului să nu mai păstreze suprafeţe cu stratigraia şi mormintele vechi
nederanjate decât, poate, în zona lui centrală. Cercetarea arheologică dispune astfel
de foarte puţine elemente, pentru stabilirea cronologiei absolute a monumentului din
Gurasada.
Cea mai veche monedă descoperită ca inventar funerar, într-un mormânt de pe
latura de nord a bisericii, este un dinar de la Ferdinand I (1526-1564), iar două
piese de podoabă găsite tot la nord de biserică, în
pământ răvăşit, nu pot i datate mai devreme decât
secolul al XIV-lea. Este vorba de un inel mic din
sârmă subţire de argint, cu veriga întreruptă, şi de
un inel confecţionat din tablă de aramă cu capetele
lipite rudimentar, având un decor heraldic (?), incizat
pe „chaton-ul” realizat în forma unei lăţiri a fâşiei de
tablă.
Nici ceramica descoperită în săpătură – fragmente
de oale roşii şi roşii-cenuşii, fragmente de capace cu
Fig. 4.
buton şi fragmente de cahle nu prezintă particularităţi care să permită datări anterioare
Piese de
secolelor XIV-XV. La 50 m nord de actuala biserică în cuprinsul actualului cimitir podoabă
există o movilă alungită cu diametrul de cca 15/10 m, înaltă acum de 0,50-0,60 m. găsite pe
Una dintre secţiunile noastre a ajuns până la această movilă constatând prezenţa latura nordică
a bisericii din
acolo a unor bolovani de râu de mărime mijlocie, provenind poate de la temelia Gurasada
unei construcţii de lemn. Mormintele recente au împiedicat cercetarea sistematică a

movilei, iar în secţiunea noastră nu au apărut materiale arheologice care să permită
datarea complexului. Pentru a încheia cu observaţiile arheologice, notăm că la 100-
150 m de la biserică, în direcţia pârâului Gurasada care se ală acum la cca. 250
m distanţă, dar al cărui curs medieval putea trece şi mai aproape de monument,
au apărut în arătură numeroase vestigii trădând existenţa unei aşezări medievale.
Materialele culese în suprafaţă aparţin în special secolelor XIV-XV. Reluarea pe
scară mai largă a cercetărilor de la Gurasada va trebui să pornească de la investigarea
acestei vetre de sat, ce pare a i aparţinut colectivităţii pomenite documentar la
129211.
*
* *
În contextul arhitecturii medievale transilvănene, al vechilor biserici de pe
teritoriul României şi chiar în contextul monumentelor ecleziastice de la începutul
mileniului nostru din această parte a Europei, biserica în formă de patrulob alungit
longitudinal – monumentul ridicat iniţial la Gurasada – reprezintă o apariţie care
nu poate primi în urma unui simplu sondaj explicaţii clare şi mulţumitoare sub
toate aspectele. Putem în schimb să ne apropiem de adevăr prin excluderea din
discuţie a unor ipoteze cu totul neverosimile de datare şi de atribuire a iniţiativei
ctitoreşti iniţiale. Sub acest aspect, de la bun început ni se pare evident că patrulobul
de la Gurasada nu poate i biserica parohială de la începutul anilor 1300 a unei
comunităţi ortodoxe româneşti aservite, comunitate care să se i instalat acolo, pe
malul Mureşului, abia în ultimii ani ai secolului al XIII-lea. Dacă ar i să admitem
că iobagii români aduşi de familia Akos pe domeniul ei au putut ridica o biserică
de zid sau că nobilul catolic stăpân al moşiei ar i ridicat pentru folosinţa iobagilor
săi, aparţinând bisericii ortodoxe, un lăcaş de zid, atunci această biserică ar i
trebuit să semene celorlalte biserici româneşti construite la această vreme în părţile
Hunedoarei, să semene de pildă cu biserica de la Leşnic care datează din secolul al
XIV-lea, alându-se la numai 12 km depărtare şi înfăţişându-se ca o biserică-sală cu
altar rectangular12. Dar biserica din Leşnic este ctitoria unei familii cneziale, stăpână
a acelui sat13, iar biserici din zid care să i fost ridicate de colectivităţi săteşti româneşti
aservite nu cunoaştem pentru secolele XIII-XIV nicăieri în Transilvania14, la fel de
puţin probabilă iind şi eventualitatea ctitoririi de către un mare nobil de rit apusean
a unui lăcaş ortodox la marginea drumului mare ce ducea din Transilvania în Banat,
într-o vreme de luptă acerbă ideologică şi confesională.
11 . Vezi mai sus nota 3 şi observaţiile de la nota 5.

12 . V. Drăguţ, Vechi monumente... p. 51-53; vezi şi Ecaterina Cincheza-Buculei, Studii și Cercetări de Istoria
Artei, 21, 1974, p. 45 şi urm.
13 . Familia cnezială din Leşnic este atestată încă din 1386 (document inedit la Institutul de Istorie şi
Arheologie din Cluj-Napoca, în colecţia pregătită spre publicare, unde l-am putut consulta prin
bunăvoinţa dr. Sabin Bellu) şi apoi în 1394 (E. Lukinich − L. Gáldi, Documenta historiam Valachorum in
Hungaria illustrantia, Budapesta, 1941, p. 481-482).
14 . În părţile Hunedoarei şi Haţegului, biserici româneşti de dimensiuni mai mari, care să nu ie simple
capele de curte ale familiei cneziale, ci să ie biserici parohiale, ridicate de o colectivitate sătească în aşezări
lipsite de cnezi (ca la Nucşoara) sau să ie ridicate de familii cneziale pentru folosul întregii obşti (ca la
Sânpetru), nu par să ie anterioare anului 1400.
O biserică în formă de patrulob, cu sistemul său complicat de boltire, nu răspunde

nevoilor confesionale ale unei comunităţi săteşti ortodoxe şi reprezenta, în plus, o
soluţie mult mai diicilă şi mai costisitoare decât o biserică-sală obişnuită. Este de
subliniat în acest sens că în Ţara Haţegului şi în părţile Hunedoarei, pretutindeni
unde foste capele de curte ale familiilor feudale româneşti au ajuns în secolul al
XV-lea să servească drept biserici parohiale ale comunităţilor săteşti, schimbarea
destinaţiei monumentului iniţial a avut drept urmare apariţia unor pronaosuri
adăugate navei originale. Aşa s-a întâmplat la Densuş sau la Strei şi un fenomen
similar s-a petrecut desigur şi la Gurasada. Chiar şi numai din aceste observaţii
rezultă în mod convingător că monumentul iniţial de la Gurasada trebuie să ie
sensibil mai vechi decât anii din jurul lui 1300 şi că el nu a fost ridicat ca biserică
parohială a unei comunităţi săteşti aservite.
Pentru o vechime apreciabilă a
monumentului pledează şi observaţiile
realizate cu prilejul cercetărilor. Faza a treia
de construcţie, constând din transformarea
pronaosului într-un corp trinavat, soluţie
pretenţioasă de reorganizare a unui spaţiu
interior tăvănit, ne trimite la ambianţa
romanicului, fapt care, pe drept cuvânt,
apare ca iind cel puţin surprinzător.
Pentru datarea fazei a treia nu dispunem
decât de o observaţie, cu valoare relativă.
În nava centrală amenajată în interiorul
pronaosului, în partea ei de sud, pictura de la 1765 nu se ală pe cel mai vechi strat de Fig. 5.
a) Rotonda de
tencuieli interioare ci se văd pe alocuri şi tencuieli anterioare. Cu alte cuvinte, anul la Geoagiu de
1765 poate i acceptat doar ca dată a celei de-a patra faze de construcţie şi în primul Jos (după
rând ca dată a ridicării turnului-clopotniţă. Pare în schimb mai greu de coborât cu Gh. Anghel); b)
faza a treia până în epoca romanică, deoarece aceasta ar implica datarea încă mai Capela de sub
catedrala Sf.
timpurie a pronaosului din faza a doua de construcţie. Vit de la Praga
Dar chiar dacă „aspectul romanic” al fazei a treia de construcţie de la biserica din (după
Gurasada este înşelător – el aparţinând în realitate secolelor XIV-XVI – şi chiar V. Richter);
dacă apariţia pronaosului în faza a doua de construcţie urmează a se data pe la anul c) Capela de la
Wawel -
1300, relectând preluarea sau adaptarea de către o colectivitate sătească ortodoxă Cracovia (după
a patrulobului iniţial, rămâne să ne întrebăm cine şi când a putut ctitori primul V. Richter)
monument din Gurasada. Nu ştim cum va i arătat biserica ridicată de familia Akos
în secolul al XIII-lea sau poate încă mai devreme în reşedinţa ei principală din
învecinata Ilia15 după cum nici la Ulieş, alt sat vecin în care este atestată o ramură
a aceleiaşi familii16, biserica veche nu s-a păstrat decât ca temelii în actualul cimitir.
Există în schimb în regiune un alt monument care se leagă de aceeaşi familie şi care
se ală în satul de reşedinţă al unui domeniu creat pare-se ceva mai târziu pe malul
de nord al Mureşului de această familie, domeniul de la Geoagiu de Jos17.
15 . Atestată documentar pentru prima oară la 1266 „Helya... şi pământul cu râul Mureş care curge prin
mijlocul lui” (Documente privind istoria românilor, C, veac XIII, II, p. 88).
16 . Ibidem, veac XIV, IV, p. 319; pentru familia Akos, vezi şi D. Csánki, Magyarország történelmi földrajza a
Hunyadiak korában, V, Budapesta, 1913, p. 8-9. Colectivul şantierului Gurasada a făcut în 1977 o cercetare
de suprafaţă la Ulieş.
17 . D. Csánki, op. cit., p. 12.
Biserica romanică de la Geoagiu datează de la sfârşitul secolului al XII-lea sau din

secolul al XIII-lea18 şi este o rotondă clasică construită din piatră de carieră şi spolii
romane, cu o navă de plan circular având diametrul interior de 5,50 m şi cu un mic
altar semicircular în partea de est, lung de 2 m şi cu deschiderea spre nava de 3 m.
Rotonda din Geoagiu de Jos a familiei Akos este un tip de monument larg răspândit
în Europa Centrală în primele secole ale mileniului nostru, găsindu-şi dealtfel bune
analogii şi pe teritoriul Transilvaniei sau în cuprinsul regatului arpadian din secolele
XII-XIII19.
Spre deosebire de monumentul romanic de plan central din Geoagiu de Jos,
patrulobul din Gurasada nu-şi găseşte analogii nici în Transilvania şi nici în regiunile
învecinate. Toţi autorii care s-au ocupat – până acum doar în treacăt – de acest
monument, sunt de acord în a-i sublinia originea răsăriteană şi relaţiile cu arhitectura
bizantină, chiar dacă inluenţele invocate se întind pe spaţii şi perioade foarte mari,
din Orientul paleocreştin şi până la arhitectura Ţării Româneşti20. Totuşi cel puţin
după cunoştinţele noastre, analogii concrete şi convingătoare încă nu au fost citate.
Principala diicultate pentru încadrarea monumentului din Gurasada printre
bisericile cu plan patrulobat din Europa Centrală şi central-răsăriteană derivă din
faptul că cei patru lobi ai lăcaşului de care ne ocupăm nu pornesc dintr-un spaţiu
central deinit, circular sau pătrat. Pentru cazul în care ar exista la Gurasada un spaţiu
central circular, analogiile cele mai ireşti ale monumentului nostru s-ar găsi la Praga
şi la Cracovia, unde asemenea monumente sunt datate înaintea anului 100021. Cu
toate că turla care se ridică deasupra patrulobului de la Gurasada este de plan pătrat,
ni se pare că ea nu sugerează caracterul de careu al spaţiului pe care-l acoperă, ci
reprezintă mai degrabă cea mai lesnicioasă soluţie de racordare a bolţilor de pe lobi
în cadrul planului central22.
La stadiul actual al cercetărilor, excluzând din motivele deja arătate eventualitatea
ca biserica din Gurasada să dateze de pe la anul 1300 şi ca ea să ie ridicată ca biserică
parohială a unei comunităţi săteşti, nu ne mai rămân pentru datarea şi atribuirea ei
decât două ipoteze de lucru. În prima dintre ele, ar urma să considerăm monumentul
drept o ctitorie foarte timpurie a familiei Akos, de la sfârşitul secolului al X-lea sau
din secolul al XI-lea, din vremea în care Bizanţul şi biserica coustantinopolitană
mai reprezentau încă o posibilă opţiune pentru noua înjghebare statală din Bazinul
18 . V. Vătăşianu, Istoria artei... p. 88-89; vezi şi Gh. Anghel, Apulum, 5, 1965, p. 615-624, unde monumentul
este publicat în mod detaliat dar fără ca autorul să-şi pună problema ctitorilor acestei biserici, care nu
poate i decât de curte.
19 . Vera Gervers-Molnár, op. cit., p. 32-37; vezi şi R. Heitel, Revue Roumaine d'Histoire de l'Art. Série Beaux
Arts, 9, 1972, 2, p. 151-152 şi 12, 1975, p. 3 şi urm.
20 . V. Vătăşianu a relevat iniţial posibilele inluenţe armene (Anuarul Comisiunii monumentelor istorice. Secţia
pentru Transilvania, 1930, p. 132 şi 188) pentru ca ulterior să aibă în vedere contaminarea unui patrulob
„clasic” cu triconcul bizantin din Ţara Românească, poate cu inluenţa dispoziţiei bisericii-sală pentru
explicarea alungirii pe axul est-vest, iar lipsa marcării pătratului central l-a făcut să se gândească şi la
planul trelat atestat la Niculiţel în secolele XII-XIII (Idem, Istoria artei... p. 95). Vera Gervers-Molnár,
op., cit., p. 59, se gândeşte la un model bizantin venit în Transilvania prin intermediul Ţării Româneşti,
dar precizează că nu se cunosc etapele intermediare ale unei asemenea transmisiuni. Ambele interpretări
au ca slăbiciune datarea monumentului în jurul anului 1300.
21 . Este vorba de prima capelă ridicată pe la 930 pe locul catedralei Sf. Vit de la Praga şi de patrulobul
descoperit pe Wawel, la Cracovia, datând probabil din secolul al X-lea: V. Richter, în Magna Moravia,
Praga, 1965, p. 238 şi 242.
22 . Pentru bisericile de plan central cu patru lobi pe cele patru laturi ale unui spaţiu rectangular, lipsite însă
de turlă centrală, vezi Vera Gervers-Molnár, op. cit., p. 58-59.
Carpatic – regatul creat de dinastia arpadiană. Urmează desigur a se lămuri, pentru

cazul în care ipoteza se adevereşte, data de la care s-au instalat antecesorii familiei
Akos în depresiunea de la Ilia de pe cursul mijlociu al Mureşului şi mai ales originea
acestora deoarece în legătură cu această din urmă problemă există şi păreri după care
ar i vorba de urmaşii unor căpetenii pecenego-cumane, asimilaţi abia mai târziu
mediului feudalităţii maghiare23.
Pentru ca ipoteza să se veriice, apare însă o diicultate principială, aceea ca un
lăcaş de cult care a servit pe parcursul secolului al XIII-lea oicierii ritului apusean să
poată ajunge în folosinţa unei colectivităţi ortodoxe. Din acest motiv, credem că nu
poate i ocolită nici altă ipoteză. Ea are în vedere posibilitatea ca biserica să ie încă
mai veche, din secolul al IX-lea sau de la începutul secolului al X-lea, situaţie în care
ar face parte dintre acele monumente de zid premaghiare din teritoriile româneşti
intracarpatice, monumente a căror existenţă a fost în repetate rânduri postulată din
considerente logice şi care îşi aşteaptă încă conirmarea prin exempliicări concrete.
23 . Opinia se întemeiază pe menţionarea către sfârşitul secolului al XI-lea în Cronica pictată de la Viena a unei
căpetenii cumane cu numele de „Akus”; vezi M. Rusu, Revue Roumaine d'Histoire, 21, 1982, 3-4, p. 348.
neW data and SeVeRal
HiStoRical ReMaRkS on tHe
RoManian cHuRcH
in guRaSada,
HunedoaRa countY * 6.
RADU POPA AND ION CHICIDEANU
T he church dedicated to the Saint Archangel Michael in Gurasada (a village

and centre of a commune in Hunedoara County) is a singular monument in
the Romanian medieval architecture. he church sits on the road that follows the
Mureş River, a short distance away from its northern bank and not far away from its
entrance into the Zam Gorge, which marks the border between Transylvania and
Banat. he church is one of the most accessible and visited monuments in south-
western Transylvania. Its current aspect and particular silhouette, with two massive
towers that crown well connected masonry, are due to the gradual addition, over the
centuries, of new elements to the initial core. he aspect of this initial core, the date
when it was built, the additions’ succession, aspect and historical signiicance have
generated diferent scientiic opinions1.
As for the documentary information, Gurasada village is mentioned for the irst
time in 1292. At the time the village, under the name of “terra Zad”, belonged to
an important noble family, descendant of the Akos kin, whose main residence was
at Ilia, six kilometres upstream, on the same northern bank of the Mureş2. he
abovementioned document is a privilege of King Andrew III, emitted at the request
of the owner of the domain, which allows him to settle and bind Romanians on
1. About the monument see mainly: V. Vătăşianu, Anuarul Comisiunii monumentelor istorice. Secţia pentru
Transilvania, 1930, p. 43-47, 76-77 and 131-134; I. D. Ştefănescu, La peinture religieuse en Valachie et
en Transylvanie depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Paris, 1932, p. 261-263; V. Vătăşianu, Istoria artei
feudale în ţările române, I, Bucureşti, 1959, p. 95; V. Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1966,
p. 54-56; G. Entz, Acta Historiae Artium, 14, Budapest, 1968, p. 42; Vera Gervers-Molnár, A középkori
Magyarország rotundai, Budapest, 1972, p. 59; V. Drăguţ, Buletinul Monumentelor Istorice, 41, 1972, 2, p.
63-66; Eugenia Greceanu, Études byzantines et post-byzantines, I, Bucureşti, 1979, p. 202; Gr. Ionescu.
Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1981, p. 126.
2. Documente privind istoria românilor, C, veac XIII, II, p. 389. he name of the village was explained as
gura+sada, the irst meaning “mouth of a valley” (as it is the place where the large valley of the Mureş
Rivers enters the pass) and the second one as “planted place, garden” (I. Iordan, Toponimie românească,
Bucureşti, 1963, p. 27 and 72). But the traditional name used by the villagers is Gura Sadului, so it seems
more likely that the name is due to the Sadu Valley, which joins here with the Mureş. his also excludes
the opinion that the name of the village is actually a pleonasm (through the assumption that “sada” comes
from the Hungarian szád-száj, meaning “opening” or “mouth”; I. Kniezsa, “Keletmagyarország helynevei”,
in Magyarok és románok, I, Budapesta, 1943, p. 217). For the Ilia residence of the descendents of the Akos
family see also Documente privind istoria românilor, C, veac XIV, IV, p. 547-549, a document dated 1350
which shows the estates being divided between two branches of the family by a boundary that follows the
Sadu Valley (“Nogzat”).
* Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 35, 1984, 1, p. 54-67
180 NEW DATA AND sEVERAL HIsToRICAL REMARks oN THE RoMANIAN CHURCH
his lands in Ilia, Gurasada and Brădet, the latter a village meanwhile disappeared3.
Based on this document it was generally considered by scientists that the monument
in Gurasada was erected during the last years of the thirteenth century and at
the beginning of the fourteenth century4. hese are dates that imply it acted as a
parish church of the Romanian Orthodox community, for which or by which it was
constructed from its beginnings. his community, mentioned for the irst time in
the 1292 document, must have had a maximum of twenty to twenty ive families,
judging by the size of villages at the time, and was about to settle in Gurasada,
or maybe it was already settled there, in which case the royal document was only
reairming an already existing situation5.
he church is composed by a quatrelobe, elongated on its east-western axis,
rather approximately traced, without a planimetric marking of a central square,
even though in elevation the central space is covered by a prismatic steeple. he
quatrelobe currently contains the altar and the nave. A short narthex lays westward,
with its interior divided into several spaces by pillars that support vaults. Continuing
the same main axis, on the western side of the monument, there is the bell-tower
with a wooden gallery under the roof.
he quatrefoil and some of the vaults in the narthex preserve an ensemble of mural
painting with an inscription bearing the year 1765 and the names of the painters: Ioan
from Deva and Nicolae from Piteşti6. One may notice that in several places inside the
narthex the post-Brancovan paintings cover at least one layer of an older fresco whose
date and aspect remain completely hypothetical for the time being.
*
* *
he church in Gurasada was included in 1976 in the restoration plan of the
former Direction of Cultural National Heritage. he purpose was to clean and
consolidate the paintings, to restore the walls and vaults and deepen the knowledge
on the church. herefore an archaeological investigation was initiated in 1977, as
a preliminary stage of the restoration plan. he study was conducted in May 1977
and consisted of the partial investigation of the terrain surrounding the church
(which is nowadays mostly occupied by recent graves) and of several trenches in
the narthex and the bell-tower7. he excavations did not afect the interior of the
3. “Olacos possit aggregare et aggregatos retinere”; for the meaning see bellow note 5. The village Brădet
(“Fenes”) must have been placed somewhere near the hill and later it changed its name or it disappeared.
4. Dating the monument “during the thirteenth century” (V. Drăguţ, Vechi monumente...; G. Entz, op. cit.;
Gr. Ionescu, op. cit.) implicitly excludes taking into account the document from 1292, a year which should
be considered as a terminus post quem. Placing the monument “at the end of the thirteenth century”
(Vera Gervers-Molnár, op. cit.) or “around the year 1300” (V. Vătăşianu, Istoria artei...), actually takes into
account the aforementioned document. Dating the monument at the end of the ifteenth century or at
the beginning of the sixteenth century (I. D. Ştefănescu, op. cit.) cannot be taken into account.
5. he king’s permission was, of course, necessary because this Romanian community came from the “royal
domain”, which meant that it previously paid taxes to the Crown (trough the count of Hunedoara), taxes
that it wouldn’t pay anymore. his does not exclude the possibility that another Romanian community
was living in Gurasada before 1292, or that the community transferred in 1292 from under the county’s
authority was not already living there for some time, the privilege therefore just acknowledging a given
situation.
6. V. Drăguţ, Buletinul Monumentelor Istorice, 41, 1972, 2, p. 63f. he author also signals the older layer of
mural paintings.
7. The archaeological team consisted of R. Popa, I. Chicideanu and A. Nemoianu.
NEW DATA AND sEVERAL HIsToRICAL REMARks oN THE RoMANIAN CHURCH 181
quatrelobe, now occupied by the altar and the nave of the church. he archaeological
investigation was greatly restricted by the lack of workers and by the rainy season
which had elevated the groundwater to only 0.7-0.8 meters deep. he excavations
were therefore stopped after only three weeks of work with the intention of
restarting and extending them on the entire surface of the monument in the late fall
of the same year. However, during the next months the restoration works stopped
altogether, postponing the archaeological study of this monument indeinitely.
Given all of this, we consider it our duty to introduce to the scientiic community
the data obtained in May 1977 at Gurasada and to discuss some preliminary
hypotheses resulted from the corroboration of this data with documentary
information. We will be able to formulate some deinitive conclusions only after the
archaeological excavations have been resumed and brought to an end, especially the
ones inside the quatrelobe. Unfortunately this space seems to have been seriously
afected by the consolidation and drainage works done here almost a century ago8
therefore, even after the complete archaeological study of this monument, we may
not be able to answer some of these questions. In this case, a thorough knowledge of
the church in Gurasada in all its aspects will depend on the systematic research of
the micro-area surrounding it and on discoveries that will permit this monument’s
integration into the scheme of the evolving medieval Transylvanian architecture, a
scheme where the church seems at the moment a surprising and isolated apparition.
*
* *
he excavations have conirmed the opinions previously forwarded by most
scientists, according to which the oldest part of the monument is the quatrelobe
that houses the altar and the nave. he quatrelobe’s length corresponds with its east-
western axis, and it has a slightly irregular plan9 with inner and exterior dimensions
of 8.8/ 5.8 m. and 10.6/ 8.5 m. respectively. he walls are 1-1.2 m. thick. he
northern and southern lobes are approximately symmetrical while the eastern lobe,
which currently houses the altar, is slightly longer and wider than the western one (3
m. as opposed to 2.7 m.). he diference in wideness of the two lobes is given by the
thicker walls of the western lobe. I will not discuss here the elevation of the initial
quatrelobe since we were not able to thoroughly study its walls, but it seems likely
that the vault and the openings are the original ones. he openings in the walls are a
door in the axis of the western lobe and two narrow windows, one in the axis of the
southern lobe and one in the eastern lobe, slightly of axis southwards as compared
to the monument’s symmetry axis. Four more small windows are on the four sides
of the steeple.
he archaeological research was not able to pinpoint a date for the construction
of the quatrelobe. We could not ind the construction level in the trenches placed
outside, the entire area being disturbed by burials. Due to the aforementioned
8. he works were supervised by an Italian entrepreneur in the summer of 1905, when the monument was
visited by Nicolae Iorga who signals the discovery (probably in the quatrelobe, in the southern apse) of a
tombstone dated 1618, with an illegible name (N. Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească, I,
Bucureşti, 1906, p. 337-336).
9. The thorough plan was made by architect Corneliu Ionescu, to whom I thank here also.
conditions the interior of the quatrelobe could not be explored. I will come back to
the dating and hypotheses that can be emitted at this stage of research.
he second construction stage of the church in Gurasada was for the irst time
revealed with certainty. It consisted of building, on the western side of the quatrelobe,
an approximately rectangular room, leaning against the exterior of the side lobes, at
the points of the maximum transversal diameter of the quatrelobe. his room, with
0.8 m. thick walls, included the entire western half of the quatrelobe and its exterior
maximal size is 8.3/9.2 m. It is highly likely that this narthex built during the second
stage of construction initially had a lat ceiling. he traces of vaults still preserved in
the current side rooms of the narthex are supported by later walls, added during a
third stage of construction, which will be discussed below. During its second stage
of existence the church in Gurasada had gained a common outer aspect, that of a
single nave church whose inner particularities were barely discernable in the arched
connection between the nave and the altar or in the presence of the steeple over
the contact area between nave and altar. he monument seemed exceptional on the
inside because of the lobed outline of the wall that separated the narthex and the
nave and because of the rooing system.
he entrance into the narthex that was added during the second construction
stage seems to have been also on the northern side, on the place of the current
entrance. In any case, we could not observe any traces of a door from this stage on
the western side of the monument. We also wondered to which stage of construction
belonged a foundation with an arched plan discovered on the northern side of the
quatrelobe, where it enveloped the space resulted from the junction of the northern
lobe with the eastern one. his space represented a very small room, built after the
initial quatrelobe. his room must have communicated through a door with the
eastern lobe, which at this stage was the altar. his door will be visible when the
exterior wall coating is removed. It is possible that this room, with a maximum
inner width of 1.2 m, used to have a symmetrical correspondent on the southern
side of the monument, in a place that was not yet archaeologically investigated. If
this hypothesis proves correct, considering the very small size of the room, we may
interpret the constructions as a Proskomedia, with a Diaconicon on the opposite side
of the altar. If on the opposite side there isn’t a similar room we will have to consider
the already discovered room as a sacristy. Unfortunately we don’t even have decisive
arguments to attribute the room to the second construction stage. It could very well
belong to the third stage. Still, comparing the aspects of the mortar used in the
foundation, it is very likely that this room was built during the second construction
stage. When the exterior wall plasters will be thoroughly researched, we will be able
to ascertain the period when the walls of this room were still standing.
During the third construction stage the narthex was divided into three longitudinal
spaces, similar to three rudimentary naves. Two pillars were built in order to
accomplish this, abutted to the initial quatrelobe, to the right and left of its entrance.
Two more masonry pillars were built over the western foundation of the narthex.
he fact that the foundations of these two pillars are placed on the anterior foundation
(from the second stage of construction), an observation certiied by the excavations, leaves
no doubt in separating the second and the third stages of construction of the church. On
these two pairs of pillars connected east-west by two masonry arches were built the
walls that separate the former narthex into three short naves, covered with semi-
cylindrical longitudinal vaults. he central nave preserved the vault and the walls,
all covered by the eighteenth century mural painting. he northern nave preserves
only a small portion of the vault, on its eastern end, a portion that the builders of
the third stage encased in the exterior wall of the quatrelobe. he southern nave
preserved part of the vault on its entire inner side. he other areas of the vaults’
insertions in the lateral naves were lost during the fourth stage of constructions,
when the elevation of the narthex walls was considerably rebuilt.
At the western limit of the central nave belonging to the third construction stage,
where nowadays there is a large opening toward the ground loor of the bell tower,
there are some clues that suggest a more complex plan for this church during the time
of this construction stage. he area of the end of the vault preserves a double arch,
0.8 m. wide. It vertically corresponds with the western foundation of the narthex
from the second construction stage. It seems that this double arch represents a trace
of the elevation of the western narthex wall, suggesting that the builders of the third
phase made here a wide opening into the western wall of the narthex, on the width
of their central nave. his hypothesis is hard to verify because of the eighteenth
century coating and mural paintings that cover the connections between the walls
and also because of the lack of research on the walls in the attic.
On the other side, the masonry pillars from the current western limit of the
central nave present some irregularities that suggest they also supported two arches
to the west. his means either the central nave was longer or it was continued on
the western façade of the church by a walled space belonging to the third stage of
construction. It could have been a narrow porch or even a bell tower, diferent of the
current one. Traces of such an arch are more clearly visible under the plaster of the
northern pillar. In the excavations, we could not ind any traces of foundation that
would correspond to this westward prolongation of the central nave. he exception is
a small fragment, almost irrelevant for the general plan, not far from the foundation
of the bell tower built during the fourth construction stage (see the plan). he third
phase of the western side of the monument still presents questions that can be
answered only by excavating the entire area surrounding the current bell tower.
Some elements that may have been built over diferent time frames may be dated
during the last stage of construction of the monument. We are mostly talking about
the western bell tower, obviously added to the narthex of the second phase. he fact
that the two elements are abutted is visible in the foundations and in the lower part
of the walls, while in the irst loor, where the masonry of the narthex is rebuilt,
one can see that it leans upon the bell tower. It is a possibility that this bell tower is
actually the result of two separate stages of construction and its wooden gallery was
built later10, but the hypothesis needs to be veriied by investigating the parament.
A buttress was built on the southern side of the narthex during the fourth stage of
construction and it must have covered a window’s opening on this side. he current
two windows here (lighting the former lateral southern nave of the third phase of
the church) are situated too high to have been built at the time when this space
was vaulted. It is noteworthy the skilful solution applied by the constructors of the
second phase, who built the end of the narthex wall as a buttress, in order to avoid
the obstruction of the southward window of the original quatrelobe.
10 . V. Vătăşianu, Istoria artei..., p. 95.

A wall oriented north-south, located in the former lateral northern nave, separates
a small room on its eastern side. his wall is also a late addition, maybe even of the
twentieth century. Finally, the perimeter walls of the porch of the second phase,
while preserving the old foundations, have also been considerably modiied by the
ulterior alterations. When the exterior wall plastering will be removed we will know
more about these alterations done after the dismantling of the vaults of the third
phase.
*
* *
As expected, the late burials around the monument, burials that are still practiced
to these days, have led to the alteration of the stratigraphy and the utter destruction
of the construction layer dating from the time of the irst builders. Of the 26 graves
unveiled outside the church and inside the narthex, none had dating elements older
than the sixteenth century. Numerous human remains that were disturbed by the
newer graves have been discovered throughout the area, but without any dating
elements.
Unfortunately, as the older restoration works consisted of digging continuous
airing and drainage ditches outside and inside the quatrelobe, it is very likely that
the stratigraphy and the older graves are disturbed inside the quatrelobe too, maybe
except for its central space. hus the archaeological research ofers few elements that
could help establish an absolute chronology of the monument in Gurasada.
he oldest coin discovered as funerary inventory – in a grave on the northern side
of the church – is a dinar minted by Ferdinand I (1526-1564) while two jewellery
pieces, also discovered on the northern side of the church, in disturbed layers, can
be dated no sooner than the fourteenth century. Both of them are rings: a small one
made of thin silver wire, with an interrupted link (ig. 4a) and another one, made
of copper plate, with rudimentary soldered ends and a possibly heraldic décor (?)
incised on the chaton (ig. 4b).
he pottery discovered during the excavations – sherds of red and greyish-red
pots, fragmentary lids with button and fragments of stove tiles – doesn’t show any
speciic features that could be dated before the fourteenth-ifteenth centuries. Fifty
meters north of the current church, inside the present-day graveyard, there is an
elongated heap, 15/10 m in diameter and currently 0.5-0.6 m tall. One of our trenches
cut through it and exposed medium sized river stones, maybe the foundation of a
wooden construction. he recent burials did not allow a systematic research of this
heap and our only trench did not reveal any archaeological material that would date
it. Now, to put an end to the archaeological observations, we mention that about
100-150 meters from the church, in the direction of the Gurasada stream (which
now lows about 250 m away from the church but whose medieval course could have
been closer to the monument) in the ploughed soil we discovered numerous pieces
that indicate the presence of a medieval settlement. he artefacts date especially
from the fourteenth and ifteenth centuries. Any future large scale archaeological
research should start with the investigation of this village that may belong to the
community mentioned in the 1292 by the sources11.
11 . See above note 3 and the observations on note 5.

*
* *
In the context of the medieval Transylvanian architecture, of the old churches
from the territory of current Romania and even in the context of the ecclesiastical
monuments from the beginning of the second millennia in this parts of Europe the
church with a quatrelobe plan that elongates longitudinally – the initial monument
built in Gurasada – is an apparition that cannot be explained clearly and thoroughly
by a simple, very limited archaeological excavation. But we can get closer to the
truth by excluding from this discussion some totally unreasonable hypotheses
concerning the dating and the founders of the church. In this regard, it seemed
obvious from the beginning that the quatrelobe in Gurasada cannot be the parish
church of an early 1300s Romanian serf community settled on the banks of the
Mureş only during the last years of the thirteenth century. If we were to admit that
the Romanian serfs brought on its domain by the Akos family were actually able to
build a masonry church or that the Catholic noble had founded for his Orthodox
serfs a place of worship made of stone, then that church must have looked like the
other Romanian churches that were being built at that time in the Hunedoara area,
like, for example, the church in Leşnic, only twelve kilometres away, dated in the
fourteenth century, which is a single nave church with a rectangular altar12. But the
church in Leşnic was built by a kneaz family that also owned the village13 and we
do not know of any masonry church built by Romanian serf communities during
the thirteenth-fourteenth centuries anywhere in Transylvania14. It is also highly
unlikely that a Catholic great noble would build an Orthodox church on the side
of the road connecting Transylvania and Banat in a time of great ideological and
confessional turmoil.
A quatrelobe planed church, with a complicated vaulting system does not
correspond to the confessional needs of a rural Orthodox community and,
furthermore, it represented a much more complicated and expensive solution than
a regular single nave church. It must be mentioned here that in the Land of Haţeg
and in the lands of Hunedoara, everywhere where the former court chapels of the
Romanian noble families had become parish churches for the rural communities
during the ifteenth century, the change of destination of the initial monument had
as a result narthexes added to the original naves. his is the situation in Densuş or
Strei and it is a phenomenon that must have happened at Gurasada as well. Even
these observations are enough to support a convincing thesis that the initial church
in Gurasada must have been older than the 1300s and it wasn’t built as a parish
church of a serf rural community.
12 . V. Drăguţ, Vechi monumente..., p. 51-53; see also Ecaterina Cincheza-Buculei, Studii și Cercetări de
Istoria Artei, 21, 1974, p. 45ff.
13 . he kneaz family in Leşnic is attested in 1386 (unpublished document from the Historical and
Archaeological Institute in Cluj-Napoca, in a collection prepped for publication. Dr. Sabin Bellu was
kind enough to let me study this document) and then in 1394 (E. Lukinich – L. Gáldi, Documenta
historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, Budapest, 1941, p. 481-482).
14 . In the lands of Hunedoara and Haţeg all the older sizeable Romanian churches are simple court chapels
of the kneaz families. None of the parish churches built by a rural community in an settlement without
a local kneaz (such as Nucşoara) or built by a kneaz family for the use of the entire community (such as
Sânpetru) seem to be older than the year 1400.
he data resulted from the excavations also suggests an earlier dating of the
monument. he third construction stage, when the narthex was transformed into a
three-nave space, an ostentatious reorganizing solution of a space with a lat ceiling,
leads to a Romanesque ambiance, which is at least a surprising fact. As for the
dating of the third stage of construction we have a single clue, of relative value. In
the southern side of the older narthex’ central nave the paintings from 1765 are not
on the oldest layer of plastering and previous coatings can be seen here and there.
herefore the year 1765 dates at most the fourth phase of the church and especially
the construction of the bell tower. Yet it is quite diicult to place the third phase
of the church during the Romanesque period because this implies that the second
stage of construction is older still.
Even though the “Romanesque aspect” of the third construction stage of the
church in Gurasada is a false one – this phase actually being dated during the
fourteenth to the sixteenth centuries – and even if we accept to date around 1300
the second construction stage, interpreting it as the rural Orthodox community
taking over or adapting the initial quatrelobe, we still have to wonder who and when
could have founded the original church in Gurasada. We don’t know how it looked
the church founded by the Akos family in the thirteenth century or even earlier
at their main residence in Ilia15. Similarly, in Ulieş, another neighbouring village
where a branch of the family was attested16, the old church was preserved only as
foundations inside the current cemetery. However there is another monument in
the area connected with the same family, in the main village of a domain seemingly
created only later on the northern banks of the Mureş, the domain of Geoagiu de
Jos17.
he Romanesque church in Geoagiu appears at the end of the twelfth century
or during the thirteenth century18 and it consists of a classic rotunda (ig. 5a) built
of quarry stone and Roman spolia, with a circular nave with an inner diameter of
5.5 m. In its eastern side there is a small semicircular altar, 2 m long and with a 3 m
wide opening into the nave. he Akos family’s rotunda in Geoagiu de Jos belongs to
a type of church widely spread in Central Europe during the early centuries of the
second millennium, actually with sensible analogies in Transylvania or the 12th-13th
century Arpadian Kingdom19.
Unlike the Romanesque monument in Geoagiu de Jos, the quatrelobe from
Gurasada has no analogies in Transylvania or the neighbouring areas. All the authors
that have studied – so far rather supericially – this monument are in agreement
about an Eastern origin and point out its relations with the Byzantine architecture,
even if the invoked inluences are spread over very large periods of time and space,
15 . Mentioned in the literary sources for the irst time in 1266 “Helya ... and the land with the river Mureş
which lows through its middle” (Documente privind istoria românilor, C, veac XIII, II, p. 88).
16 . Ibid., veac XIV, IV, p. 319; for the Akos family see also D. Csánki, Magyarország történelmi földrajza a
Hunyadiak korában, V, Budapesta, 1913, p. 8-9. he same research team from Gurasada has performed a
surface survey in 1977 at Ulieş.
17 . D. Csánki, op. cit., p. 12.
18 . V. Vătăşianu, Istoria artei..., p. 88-89; see also Gh. Anghel, Apulum, 5, 1965, p. 615-624, where the
monument has a detailed description but the author never considered the problem of the founders of this
church, which can be only a court chapel.
19 . Vera Gervers-Molnár, op. cit., p. 32-37; see also R. Heitel, Revue Roumaine d'Histoire de l'Art. Série Beaux
Arts, 9, 1972, 2, p. 151-152 and 12, 1975, p. 3f.
from the Paleo-Christian Orient to the Wallachian architecture20. However, as far

as I know, no concrete and convincing analogies have been mentioned yet.
he main diiculty in placing the church in Gurasada in the same category as
the churches with a quatrelobe plan in Central and Central-Eastern Europe is that
the four lobes of the monument in question do not start in a well deined, circular
or square central space. If there was a circular central space in Gurasada, the most
sensible analogies for it would be in Prague and Cracow, where such monuments
are dated before the year 1000 (ig. 5b-c)21. Even though the steeple covering the
quatrelobe in Gurasada has a square plan, this doesn’t seem to deine the central
space as a square, but rather the easiest solution to connect the vaults of the lobes to
the central plan22.
In this current stage of research, excluding due to the aforementioned reasons
the possibility of dating the church around the year 1300 and the possibility to
be founded as the parish church of a rural community, we remain with only two
working hypotheses for its dating and attribution. he irst would be to consider
the monument as a very early church founded by the Akos family around the
end of the tenth century or during the eleventh century, in a time when aligning
with Byzantium and the Church of Constantinople was still a possible option for
the newly created state that included the Carpathian Basin – the kingdom of the
Arpad dynasty. If this hypothesis is true we will have to establish the date when the
ancestors of the Akos family settled in the Ilia depression, on the middle course of
the river Mureş, and especially their origin, as regarding this subject there are some
opinions according to which their ancestors are Petcheneg-Cuman warlords that
were later assimilated to the nobility of the Hungarian kingdom23.
here is a key impediment in the way of this hypothesis: a church that was in
the thirteenth century a Catholic church could hardly end up in the possession of
an Orthodox community. For this reason I think that we should not overlook the
second hypothesis. It is possible that the church is older still, from the ninth or the
beginning of the tenth century. If that is the case the church would be among the
category of masonry monuments that were built before the Hungarian conquest.
his kind of monuments was repeatedly said to have existed, based on logic, but we
are still awaiting their concrete conirmation.
20 . V. Vătăşianu is the irst to reveal some Armenian inluences (Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice,
Transilvania, 1930, p. 132 and 188) but later on he considered a possible contamination of a “classic”
quatrelobe plan by the Byzantine triconch from Wallachia, maybe also inluenced by the disposition of a
single nave church in order to explain the elongation on the east-western axis. he lack of markings for
the central square plan made him consider the trilobe plan used at Niculiţel in the twelfth and thirteenth
centuries (Idem, Istoria artei..., p. 95). Vera Gervers-Molnár, op., cit., p. 59 thinks of a Byzantine model
arrived in Transylvania via Wallachia, but mentions there are no known intermediary stages of these
transmition. Both of these interpretations have a weakness: dating this monument around the year 1300.
21 . We are talking about the irst chapel built in 930 on the place of St. Vit cathedral in Prague and the
quatrelobe planned church discovered on Wawel, in Cracow, probably dating from the tenth century:
V. Richter, in Magna Moravia, Prague, 1965, p. 238 and 242.
22 . For the churches with a circular plan with four lobes on the four sides of a rectangular space, without a
central steeple see Vera Gervers-Molnár, op. cit., p. 58-59.
23 . his opinion is based on the mentioning toward the end of the eleventh century, in the Illuminated
Chronicle of Vienna, of a Cuman warlord named Akus; see M. Rusu, Revue Roumaine d'Histoire, 21, 1982,
3-4, p. 348.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – he church in Gurasada as it can be seen from the east.

Fig. 2 – he outside foundation of the northern lobe, after the removal of the 1905 ventilation
canal.
Fig. 3 – he church in Gurasada. Ground plan showing the extent of the archeological
investigation and the varied construction stages.
( … Stage I … Stage II … Stage III … Stage IV … Undeterminable stage … Stones)
Fig. 4 – Jewelry items uncovered in area north of the Gurasada church.
Fig. 5 – a) he rotunda in Geoagiu de Jos (according to Gh. Anghel); b) he chapel underneath
the St. Vit cathedral in Prague (according to V. Richter); c) he chapel in Wawel –
Krakow (according to V. Richter).
ViaŢa BiSeRiceaScă a RoMÂniloR
din SPaŢiul intRacaRPatic
în Secolele Xii-Xiii.
BiSeRica de la denSuş * 7.
L a stadiul actual al cunoştinţelor noastre privind viaţa bisericească a românilor
transilvăneni, etapa secolelor XII-XIII ne apare ca un moment de înnoiri pe
un drum vechi atunci de aproape un mileniu. Aceste înnoiri se relectă în ridicarea
primelor biserici de zid de către români, punct de pornire al unui proces de treptată
înlocuire a mai vechilor lăcaşuri de lemn prin ctitorii durabile din piatră şi cărămidă,
care vor înfrunta veacurile. Procesul la care ne referim se va prelungi, de altfel, cu
ritmuri schimbătoare după împrejurări, până în vremurile noastre, iar în anumite
zone el încă nu s-a încheiat cu totul.
Este desigur posibil ca şi înainte de secolele XII-XIII să i existat în Transilvania
biserici româneşti din zid, posibilitate postulată de cercetători1 şi într-un fel chiar
reclamată de informaţiile din izvoarele scrise2, dar investigaţiile de până acum nu
au produs deocamdată dovezile necesare şi n-au scos la lumină vestigiile acestor
monumente. Pe de altă parte, acceptând ideea că aceste prime biserici de zid ale
românilor, anterioare secolului al XII-lea, au reprezentat totuşi monumente de
excepţie şi că procesul de generalizare al unor asemenea ctitorii îşi are începuturile
în secolele XII-XIII, se pune iresc întrebarea care au fost motivele, transformările
din domeniul organizării şi structurării Bisericii româneşti din Transilvania care
să explice introducerea pe un plan mai larg a arhitecturii de zid în manifestările
de cultură şi civilizaţie medievală ale societăţii băştinaşe transilvănene. Ştim din
păcate foarte puţine lucruri despre modul în care a fost organizată şi a funcţionat
această Biserică înainte de vremea înmulţirii izvoarelor scrise, despre centrele ei
ierarhice proprii sau despre centrele ierarhice mai îndepărtate de care a depins.
Progresele realizate în ultima vreme de cercetări, ca şi lucrările mai nou publicate3,
ne dau dreptul să considerăm că românii transilvăneni au avut în secolele XII-XIII
1. Astfel, de pildă, rotonda din substrucţiile catedralei romano-catolice de la Alba Iulia a fost
datată cu rezerve în secolele IX-X, iar la Dăbâca s-a desco perit o biserică din secolul al XI-lea,
cu nava împărţită în naos şi pronaos, după procedeul care a devenit propriu ritului răsăritean;
vezi R. Heitel, „Archäologische Beiträge zur Geschichte der romanischen Baudenkmäler in
Siebenbürgen”, II, în Revue Roumaine d'Histoire de l'Art. Série Beaux Arts, XII, 1975, p. 7 şi
Şt. Pascu şi colab., „Cetatea Dăbâca“, în Acta Musei Napocensis, V, 1968, p. 170.
2. Avem în vedere mănăstirea cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, dependentă de Biserica
Constantinopolitană, existentă pe la anul 1000 la Morisena-Cenad, vezi R. Theodorescu,
Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româ nești (secolele X-XIV ),
Bucureşti, 1974, p. 74 şi urm.
3. Pr. Prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucureşti, 1980, p. 204 şi urm.;
Idem, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, Bucureşti, 1980, p. 19-22.
* Episcopia ortodoxă română de Alba Iulia. Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, XII, 1988, p. 12-16
190 VIAŢA BIsERICEAsCĂ A RoMÂNILoR DIN sPAŢIUL INTRACARPATIC
centre de viaţă bisericească care, chiar dacă nu au îndeplinit toate condiţiile pentru
a putea i considerate drept foruri ierarhice de rang episcopal îndreptăţite canonic,
au avut în fapt atribuţiile unor astfel de foruri. Avem în vedere în primul rând micile
mănăstiri din cuprinsul numeroaselor „ţări” medievale româneşti ce acoperă mai bine
de jumătate din teritoriul Transilvaniei, aşezăminte relativ modeste ca amploare a
construcţiilor şi număr de monahi, dar foarte importante prin extinderea teritorială
a autorităţii şi inluenţei, ca şi prin rolul lor în conservarea structurilor şi tradiţiilor
proprii de viaţă spirituală. Când aceste aşezăminte apar în documente în secolul al
XIV-lea, informaţiile ne încredinţează că existenţa şi rolul lor coboară cu mult în
trecut, iar săpăturile arheologice au dovedit relativ recent că asemenea mănăstiri
şi-au îndeplinit rosturile încă din secolul al XII-lea4.
Printre monumentele care ilustrează această
etapă din secolele XII-XIII a vieţii bisericeşti
la românii transilvăneni, ca şi începuturile
generalizării arhitecturii de zid în mediul
românesc, biserica de la Densuş din Ţara
Haţegului ocupă fără îndoială un loc aparte.
Monument de excepţie sub raportul arhitecturii
sale, biserica din Densuş încă nu beneiciază
din păcate de o datare fermă, cum este cazul cu
o vecină a ei, biserica cu hramul Sf. Gheorghe
de la Streisângeorgiu, din prima jumătate a
secolului al XII-lea5. Opiniile privind vechimea
monumentului de la Densuş variază între limite
foarte largi. Cercetările arheologice întreprinse
în urmă cu peste două decenii, prilejuite de
ultima restaurare a bisericii, nu au fost încă
valoriicate prin publicare6, astfel încât suntem în
continuare dependenţi de informaţiile care pot i
culese din documente şi de observaţiile care stau
la îndemână prin cercetarea zidurilor.
Monumentul este prea bine cunoscut pentru
Fig. 1. a ne mai simţi îndemnaţi la descrierea lui detaliată, iniţiativă ce ar consuma de
Biserica din altfel tot spaţiul de care dispunem aici. Nava aproape rectangulară, cu dimensiuni
Densuş
interioare de 6,40-6,25 m, cuprinzând şi patru stâlpi masivi care susţin turla, are o
suprafaţă utilă mai mică de 30 m2, ceea ce evidenţiază de la bun început caracterul de
capelă de curte pe care l-a avut monumentul iniţial. Veşmântarul adăugat pe latura
de sud a altarului, construcţia ce a servit probabil drept paraclis adăugată pe aceeaşi
4. Situaţie constatată la Voivozi, în nordul Bihorului, pentru care vezi R. Popa, „Cercetările de
la Voivozi şi contribuţia lor la cunoaşterea începuturilor bisericii românilor din Bihor”, în
Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, IV, Oradea, 1987, p. 78-80; un raport definitiv al
cercetărilor în Crisia, 1987, p. 61-105.
5. R. Popa, „Streisângeorgiu. Mărturii de istorie românească din secolele XI-XIV în sudul
Transilvaniei”, în Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, XLVII,
1978, nr. 1, p. 9-32.
6. Săpături din anii 1961-1963, încă inedite, care au redus sensibil posibilităţile unor investigaţii
viitoare.
VIAŢA BIsERICEAsCĂ A RoMÂNILoR DIN sPAŢIUL INTRACARPATIC 191
latură a navei, ca şi pronaosul adosat pe latura de vest a monumentului, marchează

toate etapele târzii de transformare a acestei biserici de curte în biserică parohială7.
Dacă eliminăm din discuţie eventualitatea ca biserica din Densuş să ie un
monument roman ruinat, orientat întâmplător după punctele cardinale şi refolosit
ca biserică – ipoteză mai veche la care se împotriveşte hotărât modul neregulat
în care sunt dispuse pe paramente blocurile mari de piatră cioplită, acestea din
urmă cu siguranţă de origine romană, dar spoliate de la monumente romane
ruinate – atunci întrebările în legătură cu monumentul de la Densuş se reduc la
două: contemporaneitatea dintre navă şi altarul semicircular, construit din piatră
neregulată de carieră şi raportul dintre navă şi turla care o încununează. Dacă este
puţin probabil ca biserica să i avut iniţial un alt altar, de pildă de plan rectangular,
după cum ar i pretins folosirea la ridicarea lui a blocurilor mari de piatră cioplită
provenind de la vechi monumente romane, în schimb existenţa de la origine a turlei
de pe navă poate i pusă sub semnul întrebării. Lipsa de simetrie între cei patru stâlpi
pe care se sprijină turla şi deschiderea dinspre altar, ca şi adăugarea cert ulterioară a
celor opt coloane cu rol de contraforturi, pe laturile exterioare ale navei şi care par a
i servit consolidării monumentului cu prilejul unor transformări în care includem
actualele părţi superioare ale bisericii, pledează pentru o datare mai târzie a turlei
şi a cornişei navei. Rezolvarea acestui semn de întrebare are o deosebită importanţă
deoarece decorul din cărămizi dispuse în zig-zag, aşa numita „friză lombardă”, care
încălzeşte cromatic paramentele iind dispus la limita superioară a pereţilor navei
şi la articulaţiile volumelor turlei centrale, are în Ţara Haţegului o datare destul de
strânsă. El apare la biserica parohială de la Sântămăria-Orlea, monument romanic
târziu, datat pe bună dreptate în deceniul 1270-12808. Cu alte cuvinte, dacă respecti-
vul decor este la Densuş de la începuturile monumentului, atunci el ar pleda pentru
datarea acestuia către sfârşitul secolului al XIII-lea.
În completarea acestor câteva consideraţii pe marginea vechimii bisericii din
Densuş, o privire aruncată în documentele păstrate referitoare la familia cnezială
din acest loc poate aduce şi ea desluşiri. Satul şi cnezii săi sunt pentru prima oară
pomeniţi în izvoarele scrise la anul 1360, când Stoian şi Boian, iii lui Muşana
de Densuş, se judecă împreună cu rudele lor din Ciula Mare pentru stăpânirea
Răchitovei şi a Mesteacănului, reclamant în proces iind un oarecare Micu, iul lui
Murgu, cneaz dintr-unul din satele învecinate9. În acelaşi document este pomenit
şi preotul Dalc din Densuş. Din alte numeroase documente, ce ne permit coborârea
legăturilor genealogice până pe la anul 1300, alăm că familia cnezială a Densuşenilor
se despărţise cu câteva generaţii mai devreme în două ramuri principale, aceea ce
se trăgea din cneazul Duşa şi aceea coborâtoare din cneazul Muşana10. Acest din
urmă nume pare a putea i îndreptat în Muşat, cu înţelesul de „frumos”, nume de
dinastie domnească în Moldova acelei vremi, deoarece în inscripţiile slavone pictate
în biserică numele este redat în această din urmă formă: „Crăstea al lui Muşat”.
Pe de altă parte, documentele atestă că familia cnezială de Densuş stăpânea, în
întregime sau doar ca părţi de sate, un număr de 20 aşezări situate toate în partea
de nord-vest a Ţării Haţegului, pe cursul superior al râului Cerna şi în partea de sub
7. Ne ocupăm pe larg de monument în monografia noastră: La începuturile Evului Mediu
românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 228-229.
8. V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, I, Bucureşti, 1959, p. 74 şi urm.
9. Documenta Romaniae Historica, C, Transilvania, XI, p. 506-508.
10 . Analiza detaliată a tuturor documentelor, în monografia noastră citată la nota 7.
192 VIAŢA BIsERICEAsCĂ A RoMÂNILoR DIN sPAŢIUL INTRACARPATIC
masivul Poiana Ruscăi, reprezentând o structură teritorială unitară cu suprafaţa de

7-800 km2 de şes, cu livezi şi ogoare, deal cu fâneţe şi pădure şi munte cu păşune11.
Această uriaşă stăpânire reprezenta de fapt, în secolele XII-XIII, unul dintre cele
nouă sau zece cnezate de vale care toate la un loc compuneau Ţara Haţegului, iar
familia cnezilor din Densuş, care a ctitorit biserica la care ne referim, se ala în
fruntea ierarhiei lumeşti a acestui colţ de ţară românească. Este semniicativ faptul
că toate bisericile vechi şi importante din Ţara Haţegului se ală în satele de reşedinţă
ale acestor familii de cnezi de vale, vârfuri ale societăţii româneşti haţegane, după
cum tot în acele sate sau în imediata lor vecinătate se păstrează şi cetăţuile de zid
ale respectivelor familii. Cetatea cnejilor se ală peste deal de sat, la Răchitova, sat
pomenit la 1360 ca iind în stăpânirea Densuşenilor.
Probabila refolosire a unor ruine romane pentru amenajarea de spaţii necesare
cultului – dacă nu la Densuş, atunci în alte sate din regiune –, utilizarea frecventă
a materialului de construcţii roman pentru ridicarea de biserici noi, răspândirea
timpurie în mediul românesc a unor monumente bisericeşti medievale din zid,
reprezintă trăsături ce individualizează grupul de biserici româneşti din părţile
Haţegului şi Hunedoarei în contextul arhitecturii medievale transilvănene. Ele atestă
rădăcini adânc înipte în teritoriile înconjurate de Carpaţi şi aşteaptă ca cercetările
viitoare să ducă la mai buna lor cunoaştere şi la valoriicarea lor ca documente de
veche istorie românească.
11 . Ibidem.
tHe ReligiouS liFe oF
RoManianS inSide tHe
caRPatHian aRcH
duRing tHe tWelFtH and tHe
tHiRteentH centuRieS. tHe
cHuRcH in denSuș * 7.
I n the current stage of research concerning the spiritual life of Transylvanian
Romanians, the timeframe between the twelfth and the thirteenth centuries
seems to be a moment of renewal on a then millennium old road. hese renewals
are relected in the construction of the irst masonry Romanian churches, a starting
point of a process of gradually replacing the older wooden churches with more
durable monuments in stone or brick that will survive over centuries. his process
will last, changing pace according to junctures, to these days, while in some areas it
didn’t close yet.
It is of course possible that even before the twelfth and the thirteenth centuries
there were Romanian masonry churches in Transylvania, a possibility scientists have
postulated1 and, in a way, even implied by the written sources2, but the investigations
so far did not produce convincing evidence and did not reveal the ruins of those
monuments. On the other side, accepting the idea that these irst Romanian masonry
churches, older than the twelfth century, still represented exceptional monuments
and that such buildings began to spread only during the twelfth and the thirteenth
centuries, than we must ask ourselves which were the reasons, the transformations
within the organization and structure of the Romanian Church in Transylvania
that would explain the introduction on a larger area of a masonry architecture
in the manifestations of culture and civilization of the medieval autochthonous
Transylvanian society. Unfortunately we know very little on the way this church was
organized and functioned before the time when written documents became more
common, on its hierarchical centres or on the distant hierarchical centres it depended
on. he latest progress in researches and the newer published papers3 give us the
right to consider that the Transylvanian Romanians had during the twelfth and
the thirteenth centuries centres of church life that, even if they did not fulil all the
1. For example the rotunda under the substructures of the Romano-Catholic cathedral in Alba Iulia was
dated, with a certain degree of doubt, during the ninth and tenth centuries while at Dăbâca was discovered
an eleventh century church with the nave divided into a nave and a narthex according to precepts
proper to the Eastern Rite; see R. Heitel, “Archäologische Beiträge zur Geschischte der romanischen
Baudenkmäler in Siebenbürgen”, II, in Revue Roumaine d'Histoire de l'Art. Série Beaux Arts, XII, 1975, p.
7; Şt. Pascu et al, “Cetatea Dăbâca”, in AMN, V, 1968, p. 170.
2. I am considering here Saint John the Baptist Monastery, depending on the Church in Constantinople
which existed around the year 1000 in Morisena-Cenad; see R. heodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la
începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV), Bucharest, 1974, p. 74f.
3. Pr. Prof. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucharest, 1980, p. 204f.; Idem, Începuturile
Mitropoliei Transilvaniei, Bucharest, 1980, p. 19-22.
* Episcopia ortodoxă română de Alba Iulia. Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, XII, 1988, p. 12-16
194 THE RELIGIoUs LIFE oF RoMANIANs INsIDE THE CARPATHIAN ARCH
conditions in order to be considered canonical Episcopal hierarchical centres, they

actually had such attributions. I am referring irstly to the small monasteries from
the numerous Romanian medieval “țări” – i.e. “lands” – which covered more than
half of Transylvania, modest in regard to the size of the buildings and the number
of monks but very important for the territorial expansion of authority and inluence,
and for their role in preserving particular structures and traditions of spiritual life.
When these establishments appeared in the fourteenth century documents, the
sources suggest that they have been in existence, playing an important role, much
earlier, and the excavations have recently proven that such monasteries functioned
since the twelfth century4.
Among the monuments that illustrate this twelfth to thirteenth centuries stage
of the Transylvanian Romanian spiritual life as well as the spreading of the masonry
architecture within the Romanian environment, the church in Densuş, in the Land
of Hațeg, holds a special place. Densuş is an exceptional architectural monument
but unfortunately one not clearly dated, as is the case with one of its neighbours,
Saint George church in Streisângeorgiu, dated during the irst half of the twelfth
century5. he opinions on the dating of Densuş monument vary between very large
limits. he excavations from the 1960’s when the church was restored, haven’t been
published yet6, so we still depend on pieces of information from documents and
observations deriving from the study of the walls.
he monument is so well-known that I will not describe it in detail, a description
that would otherwise occupy the whole extant of this paper. he nave is almost
rectangular, with inner sizes of 6.4 by 6.25 m, with four massive pillars which
support the steeple and it has a usable surface of less than 30 sq m7, which evidences
the church’s initial function as a court chapel. he vestry which was added on the
southern side of the altar, another construction – which probably served as a chapel
(para-ekklesia) – added on the same side and the narthex on the western side of the
monument mark all the later transformation stages of this court chapel into a parish
church.
If we eliminate from the discussion the possibility that the church in Densuş was
a ruined Roman monument that happened to be oriented exactly in accordance with
the compass points and was thus re-used as a church (an older hypothesis decisively
negated by the irregular way in which the large blocks of stone were placed on the
faces of the walls, deinitely Roman stone blocks but which were re-used from other
ruined Roman monuments) than only two questions remain about the Densuş
monument: the contemporaneousness between the nave and the semicircular altar,
which was built of irregular quarry stones, and the connection between the nave and
the steeple above it. It is unlikely that the church initially had a diferent altar, for
example a rectangular one (as demanded by the use in its making of the large blocks
4. A situation noticed in Voivozi, in northern Bihor; see R. Popa, “Cercetările de la Voivozi şi contribuția lor
la cunoaşterea începuturilor bisericii românilor din Bihor”, in Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic, IV,
Oradea, 1987, p. 78-80; a deinitive report of the researches in Crisia, 1987, p. 61-105.
5. R. Popa, “Streisângiorgiu. Mărturii de istorie românească din secolele XI-XIV în sudul Transilvaniei”, in
Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, XLVII, 1978, nr. 1, p. 9-32.
6. he 1961-1963 excavations, still unpublished, which have drastically reduced the possibility of future
investigations.
7. I present a thorough description of this monument in the monography: La începuturile Evului Mediu
românesc. Țara Hațegului, Bucharest, 1988, p. 228-229.
THE RELIGIoUs LIFE oF RoMANIANs INsIDE THE CARPATHIAN ARCH 195
of stones from Roman monuments), but the existence since the beginning of the
steeple covering the nave might be questioned. he lack of symmetry between the
four pillars that support the steeple and the opening toward the altar, as well as the
obviously later addition of the eight columns serving as buttresses on the exterior
sides of the nave (which seem to have served to the consolidation of the church
during transformation works into which I include the current upper parts of the
monument), plead for a later dating of the steeple and of the cornice of the nave.
Answering this question is extremely important because the decoration with bricks
placed in zigzag, the so-called “Lombard frieze” which chromatically warms the
paraments, placed at the upper limit of the nave walls and at the articulations of the
steeple, has, in the Land of Haţeg, a rather narrow dating. It appears at the parish
church in Sântămaria-Orlea, a late Romanesque monument dated in 1270-12808.
In other words, if the “Lombard frieze” from Densuş dates from the beginning of
the monument it would imply that the church was erected toward the end of the
thirteenth century.
In addition to these several considerations concerning the age of the church in
Densuş, a look over the documents referring to the kneaz family that owned it might
be of help. he village and its kneazes are mentioned for the irst time by the sources in
1360, when Stoian and Boian, sons of Muşana of Densuş, litigate with their relatives
from Ciula Mare for the holdings of Răchitova and Mesteacăn, the plaintif in the
trial being a certain Micu son of Murgu, kneaz of one of the neighbouring villages9.
he same document mentions the priest Dalc from Densuş. From other numerous
documents – that allow us to start the genealogy at around 1300 – we ind out
that the kneaz family of Densuş separated itself several generations earlier into two
main branches, the one descending from kneaz Duşa and the one originating from
kneaz Muşana10. his name seems to be correctable to Muşat, meaning beautiful/
handsome, a name also used at the time by the ruling dynasty of Moldavia, especially
if we consider that in the Slavonic inscriptions painted inside the church the name
appears as “Crăstea, son of Muşat”.
hen again, the documents attest the fact that the kneaz family of Densuş owned
20 settlements, whole villages or only parts of them, all of them in the north-western
part of the Land of Haţeg, on the upper course of the Cerna River and around the
Poiana Ruscă Mountains, tallying to a unitary territorial structure of 700-800 km²
of lowlands occupied by orchards and plough ields, highlands with hayields and
forests and inally mountainous grassland11. his huge holding was actually – during
the twelfth and thirteenth centuries – one of the nine or ten vale knezates that
comprised the Land of Haţeg and the kneaz family of Densuş, who founded this
church, was at the top of the secular social hierarchy of this Romanian borderland.
It is noteworthy the fact that all the oldest and most important churches in this area
are in the residential villages of these vale kneaz families, the elite of the Romanian
society in the Land of Haţeg, much like how in the same villages, or in their
immediate neighbourhood, lie their stone family fortresses. he fortress of the local
8. V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în țările române, I, Bucharest, 1959, p. 74f.

9. Documenta Romaniae Historica, C, Transilvania, XI, p. 506-508.
10 . Detailed analysis of all the documents in the monograph mentioned at note 7.
11 . Ibid.
196 THE RELIGIoUs LIFE oF RoMANIANs INsIDE THE CARPATHIAN ARCH
kneazes is over the hill, in Răchitova, a village mentioned in 1360 as a possession of

the family of Densuş.
he probable re-use of Roman ruins as worship places – if not in Densuş than
in other local villages – the frequent use of Roman construction materials for
the construction of new churches, the early spread within the Romanian environ
of medieval masonry churches represent features that individualize the group
of Romanian medieval churches around Haţeg and Hunedoara in the context
of Transylvania’s medieval architecture. hey speak of deep roots in the lands
surrounded by the Carpathians and wait for future investigations to provide a better
knowledge and to harness their potential as witnesses of the old Romanian history.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – he church in Densuş

SiedlungSVeRHÄltniSSe und
etHnodeMogRaPHie deS
HatZegeR landeS
iM 13.-14. jaHRHundeRt * 8.
E s ist allgemein bekannt, wenn auch nicht immer berücksichtigt worden, daß
in sämtlichen Epochen die demographischen Koordinaten einer Gesellschaft
und eines Gebietes einen großen Einluß auf die geschichtliche Entwicklung
hatten. Zu Beginn des europäischen Mittelalters beeinlußten diese Koordinaten
sowohl die wirtschaftlichen Vorgänge als auch den Rhythmus der Heranreifung der
sozial-politischen Strukturen feudaler Natur entscheidend1. Zahl und Größe der
Siedlungen, die Stabilität der Dorfkerne als Werk mehrerer aufeinanderfolgender
Generationen oder nur als Anlagen, die sich im territorialen Weichbild des Ortes
befanden und von Zeit zu Zeit verlegt wurden, wie auch die Dichte dieser Besiedlung
in einer Landschaft haben die Herausbildung aller seßaften Gesellschaften in
frühe Staatsformen in hohem Maße bedingt. Von diesem Sachverhalt wird in der
Chronik des Johannes von Küküllö im Zusammenhang mit der Beschreibung
der Gründung des selbständigen mittelalterlichen Staates der Moldau Mitte des
14. Jahrhunderts berichtet, indem er behauptet, daß „crescente magna numerositate
Olachorum, inhabitantium illam terram, [Moldavia] in regnum est dilatata”2.
Andererseits kann eine der wichtigsten Fragen, wenn nicht sogar das
Hauptproblem der rumänischen Geschichtsschreibung, und zwar die Frage der
Kontinuität vom Altertum bis zum Mittelalter und die Entstehung des rumänischen
Volkes in dem Raum, wo es heute lebt, nur in engem Zusammenhang mit den
demographischen Aspekten des Geschichtsverlaufes in der zweiten Häfte des
vergangenen Jahrtausends und zu Beginn unseres Jahrtausends erörtert werden.
Gerade dies ist von der Forschung – für jene Epoche vorwiegend der archäologischen
– wie auch in zusammenfassenden Werken häuig vernachlässigt worden. Das
Unterschätzen oder Umgehen der Fragen nach Anzahl, Größe, Stabilität und
Dichte des Siedlungsnetzes in einem gewissen Raum und in seinen Untereinheiten
annulliert jedoch praktisch die Möglichkeit, die historischen Prozesse vom
Anfang des rumänischen Mittelalters zu verstehen und zu rekonstruieren. Auch
sind im Charakter der Besiedlung und in den demographischen Koordinaten der
bodenständigen Bevölkerung in den Gebieten der rumänischen Ethnogenese
einerseits sowie in der Größe der fremden Volksgruppen andererseits, die sich
1. Für die überaus reiche Literatur dieses Fachbereiches vgl. Şt. Pascu, „Demograia istorică”, in: Populaţie
și societate, Bd. 1, Cluj 1972, S. 1-71; Şt. Ştefănescu Demograia, dimensiune a istoriei, Timişoara 1974, S.
7-44.
2. I. de hwrocz, Chronica Hungarorum ab origine gentis inserta simul Chronica Ioannis archidiaconi de
Kikullew, hg. von I. G. Schwandtner, Scriptores rerum Hungaricarum, Bd. 1, Vindobonae, 1766, S. 245.
* Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 31,1988, 2, p.19-33

198 sIEDLUNGsVERHÄLTNIssE UND ETHNoDEMoGRAPHIE DEs HATZEGER LANDEs
sukzessive auf diesem Gebiet niederließen, die zwei Gleichungen zu sehen, von
deren Lösung die wahre Rekonstruktion des andauernden historischen Prozesses
mit seinen drei Aspekten abhängt: der Kontinuität des dako-römischen Lebens,
der rumänischen Ethnogenese und der politischen Struktur der rumänischen
Gesellschaft bis zur Gründung der selbständigen Feudalstaaten.
Die obigen Ausführungen haben nur die quantitative Bevölkerungsdichte zum
Gegenstand. Eine bedeutende Rolle spielen selbstverständlich auch qualitative
Aspekte, die sich in den Traditionen der verschiedenen Gemeinschaften, ihrer eigenen
Zivilisation oder im Stadium ihrer Organisation widerspiegeln. Die Angaben der
qualitativen Demographie, die leichter aufzudecken und zu interpretieren sind –
und erfahrungsgemäß ist dies auch die übliche Vorgangsweise – dürfen jedoch nicht
an erster Stelle stehen, denn das hieße, der historischen Darstellung eine wichtige
Basis zu entziehen.
In den rumänischen Gebieten innerhalb des Karpatenbogens ermöglichen die
Quellen eine Rekonstruktion der historischen Demographie erst ab dem 13. und
14. Jahrhundert, mit dem zahlenmäßigen Anstieg der schriftlichen Urkunden und
seitdem die Kanzleien des mittelalterlichen Ungarnreiches auch die Verhältnisse
in den bewaldeten oder bergigen Randgebieten Siebenbürgens erwähnen.
Rekonstruktionen für ältere Zeiten sind lediglich für kleine Flächen möglich und
haben, soweit sie auf anfechtbaren Methodologien beruhen, nicht mehr als einen
hypothetischen Wert3. Die ersten Rekonstruktionen quantitativer Demographie,
die sich schon auf sicherem Boden beinden, stammen aus der Epoche der ältesten
Urbarien des 16.-17. Jahrhunderts4. Ausnahmsweise, indes nur für gewisse ethnisch,
sozial und religiös genau umgrenzte Gruppen, können auch ältere Informationen
aus dem 14.-15. Jahrhundert zu siedlungsgeschichtlichen Aspekten herangezogen
werden5. Ersatz für die fehlenden Informationen und für den Nachvollzug der beiden
historischen Koordinaten – Besiedlung und Demographie – einer älteren Epoche
bieten freilich andere Quellen, vor allem die archäologischen. Daraus ergeben sich
in bezug auf Umfang und Gründlichkeit der Forschung Ansprüche, denen diese im
heutigen Stadium noch nicht befriedigend nachkommen kann.
Im Zusammenhang mit diesen allgemeinen Feststellungen möchten wir unsere
Erkenntnisse aus der Untersuchung der Besiedlung und der ethno-demographischen
Koordinaten in einem der größten und wichtigsten rumänischen „Länder” (terrae)
am Rande des Karpatenbogens, dem Hatzeger Land, zur Diskussion stellen6.
Umfang und Bedeutung dieses Landes liegen in der Anzahl seiner Dörfer, in der
geschichtlichen Rolle des Hatzeger Elementes und nicht zuletzt in dem Umstand,
daß das Land die Rolle einer Brücke zwischen drei großen historischen Provinzen
spielte: Siebenbürgen, Kleine Walachei und Banat.
3. In diesem Sinne vgl. Gy. Györfy, 1: Az Arpad-kori Magyarország történeti földrajza, Bd. 1, Budapest,
1966. Alle Gebiete, in denen vor den Jahren 1332-1337 keine Quellen vorliegen, werden als unbesiedelt
betrachtet. Der zweite Band dieses Werkes, wo auch das ehemalige Hunyader Komitat behandelt wird,
war uns nicht zugänglich.
4. Şt. Pascu, Bd. 2, a.a.O., S. 13 f.
5. Vor allem im Raum der sächsischen Stühle; vgl. darüber neuerdings P. Niedermaier, „Zur
Bevölkerungsdichte und -bewegung im mittelalterlichen Siebenbürgen”, in Forschungen zur Volks- und
Landeskunde, 1986, Bd. 29, H.1.S.17 u. f. mit der entsprechenden Fachliteratur.
6. Die vorliegende Studie fußt auf den Schlußfolgerungen meiner Monographie La începuturile Evului
Mediu românesc. Ţara Haţegului, Kapitel VI, die 1988 erschienen ist.
sIEDLUNGsVERHÄLTNIssE UND ETHNoDEMoGRAPHIE DEs HATZEGER LANDEs 199
Von Anfang an müssen wir darauf hinweisen, daß eine Untersuchung dieser Art,
vor allem hinsichtlich des gesetzten Zieles, von der Festlegung eines entsprechenden
Gebietsumfanges abhängt. Das mittelalterliehe Hatzeger Land umfaßte nicht
nur die gleichnamige innerkarpatische Senke zwischen dem Retezat-, Şurean-
und Poiana Rusca-Gebirge, also den Oberlauf des Strell und seiner Nebenlüsse,
sondern auch die umliegenden Gebiete von der Quelle des Schil, des Banater
Bistra-Flusses, vom Tal der Hunyader Cerna und ihrer Nebenbäche aus dem Poiana
Rusca-Masiv sowie auch vom Unterlauf des Strell bis an den Mieresch. Es ist nicht
belanglos, daran zu errinnern, daß schon in der ersten unkundlichen Erwähnung des
Hatzeger Landes aus dem Jahre 1247, das Königsdiplom von einer „terra Harszoc
cum pertinentibus suis” spricht7. Zählt man diese Pertinentien hinzu, so beläuft sich
der Raum, mit welchem wir uns befassen, auf fast 5.000 km2, der in drei gleichgroße
Reliefgebiete zerfällt: breite Täler und Ebenen der Senke (200-600 m Höhe); enge
Täler, Weiden, Laubwälder mit Niederalmen (600-1.000 m Höhe); Gebirgsmassive
mit Hochalmen. Die Betrachtung des Hatzeger Landes in einem „erweiterten”
Sinne bietet den Vorteil, die Änderungen in der Besiedlung und die ethno-
demographischen Aspekte in größerem Rahmen untersuchen zu können sowie den
Verlauf der Entwicklung in etwa zwei bis drei Jahrhunderten, die unmittelbar vor
den schriftlichen Quellen liegen, zu verfolgen. Gegeben ist auch die Möglichkeit,
die Etappen und die Umstände der Ansiedlung fremder Gemeinschaften inmitten
oder rings um den rumänischen Siedlungsblock im Hatzeger Land des 13. und 14.
Jahrhunderts darzustellen.
Die genaue und umfassende Auswertung der vorhandenen Urkunden bis zur
Mitte des 15. Jahrhunderts wie auch anderer Quellengattungen, in erster Linie
der archäologischen, zu denen auch die Denkmäler gehören, belegen für das 14.
Jahrhundert das Vorhandensein von 195 Siedlungen in dem untersuchten Raum8.
Das – selektive – Heranziehen einiger Informationen aus der ersten Hälfte des
15. Jahrhunderts, um das Siedlungsnetz im 13.-14. Jahrhundert zu rekonstruieren,
könnte Widerspruch erregen. Deshalb möchten wir darauf hinweisen, daß die Wahl
der päpstlichen Zehntverzeichnisse aus den Jahren 1332-1337 als oberes Datum
für die Rekonstruktion der Verhältnisse während des 10.-13. Jahrhunderts, wie das
unlängst Gy. Györfy9 in seiner jüngst veröfentlichten Arbeit tat, bedeutet, daß
im gesamten Hatzeger Land, mit seinen Pertinentien. d. h. auf einer Fläche von
über 4.000 km2 lediglich fünf oder sechs Siedlungen vorhanden gewesen wären10,
was noch einmal den fehlenden Ernst in der Verwendung dieser Methode bei
historischen Rekonstruktionen aufzeigt.
Die Zahl von 195 Siedlungen ist kein festliegender Wert. Es ist möglich, daß
die Ungenauigkeit der Information dazu führte, daß in das Verzeichnis auch
Siedlungen aufgenommen wurden, die erst nach 1400 entstanden sind; hingegen
ist es wahrscheinlich, daß eine ähnliche oder noch größere Anzahl von Siedlungen
des 13. und 14. Jahrhunderts bei unserer Untersuchung nicht beachtet wurde. Mit
7. Documenta Romaniae Historica, D, Relaţii între ţările române, Bd. 1, Bucureşti, 1977, S. 22.
8. Sämtliche Daten für diese Siedlungen im 13.-15. Jahrhundert sind im 6. Kapitel der erwähnten
Monographie, bei Anm.6. angegeben.
9. Vgl. oben Anm. 3.
10 . Die drei Siedlungen der Hatzeger Senke, die urkundlich vor 1337 erwähnt sind, waren Hatzeg,
Sântămăria-Orlea und Britonia-Grădişte.
anderen Worten: Ziehen wir die Gesamtzahl der Dörfer, die vor dem 15. Jahrhundert
bestanden haben in Betracht sowie auch die Dichte des Siedlungsnetzes der Dörfer
im untersuchten Raum, so glauben wir, daß etwa 200 Siedlungen im 14. Jahrhundert
unbedingt eine realistische Zahl darstellen.
Die räumliche Verteilung der älteren Dörfer war in großem Maße von den
Relieformen bedingt. Die meisten Dörfer beinden sich auf einer Höhe von 250-
400 m, am Unterlauf des Strell und der Cerna und in den dazwischenliegenden
Hügelgebieten sowie in der Hatzeger Senke. Am Oberlauf der beiden Flüsse liegen
die Dörfer bis zu einer Höhe von 5-600 m. Diese Siedlungsgrenze mit ständiger
Besiedlung wurde nur an wenigen Stellen überschritten – im Poiana Rusca-Massiv,
im Gebiet der höheren Berge zwischen dem Oberlauf der Cerna und der Hatzeger
Senke, in der Senke der Schil-Quellen (560-650 m) und in weiteren zwei, drei Fällen.
In der räumlichen Verteilung der alten Siedlungen sind zwei Wesenszüge
festzustellen. Einerseits, nördlich und nordöstlich von Hunyad, in dem Raum, wo
sich Dörfer mit magyarischen Kleinadligen beinden, die aus Gemeinschaften von
„Burgdienern” (iobagiones castri) hervorgingen und von denen weiter unten noch die
Rede sein wird, liegen die Orte dicht beieinander. Wenn wir zu den alten Dörfern,
die auch heute noch erhalten sind, die hier liegenden Wüstungen hinzuzählen,
so ergibt sich eine ungewöhnliche Siedlungsdichte, selbst im Vergleich zu
siebenbürgischen Räumen mit besseren Siedlungsbedingungen, vergleichbar etwa
mit der Lage an beiden Ufern des mittleren Miereschlaufes. Die selbstverständliche
Schlußfolgerung ist, daß es sich nicht um sehr große Siedlungen handeln kann, ein
Umstand, der auch von anderen Informationen bestätigt wird.
Indem wir, andererseits, bezüglich der Aufteilung der Siedlungen ihrem Alter
nach und je nach der Bedeutung der rumänischen Dörfer im Hatzeger Land
vorgreifen, können wir feststellen, daß in der Hatzeger Senke sämtliche alte Dörfer
mit angesehenen Knesenfamilien an der Spitze sich am Rande, unterhalb der Berge
beinden, auf Gemarkungen, die eine mühelose Benutzung sowohl der Ackerländer
in der Ebene und auf niedrigen (400-600 m hohen) Plattformen ermöglichten als
auch der Wälder und Gebirgsweiden, die zur unmittelbaren Gemarkung der Dörfer
gehörten. Von Hatzeg trefen wir, einen Kreis beschreibend, unter den Bergen und
Gebirgen, am Rande der Senke, die Dörfer Fărcădinul de Sus, Tuştea, Ciula Mare,
Densuş, Peşteana, Britonia-Grădişte, Clopotiva, Râu de Mori und Sălaşu de Sus
an11. Die inmitten der Senke gelegenen Dörfer erscheinen, falls nicht als „neuere”
eingeschätzt (die Bezeichnung „neues Dorf ” kann bei jener relativen Unstabilität der
Besiedlung vor dem 14. Jahrhundert allerdings nur bedingt gebraucht werden), als
auf einer tieferen Stufe im Organisationssystem des Hatzeger Landes gelegen. Die
Einteilung der Hatzeger Dorfsiedlungen nach ihrer Bedeutung kann aufgrund des
Besitzersystems und der Familienzugehörigkeit der Knesen vorgenommen werden,
dieser sozial diferenzierten Schicht rumänischer Feudalherrn aus vorstaatlicher
Zeit12. Dieselben Merkmale territorialer Gliederung der Besiedlung trefen wir auch
am Oberlauf des Strell an, wo Dörfer, die mit Densuş oder Râu de Mori und mit
11 . Die Belege sind in der erwähnten Monographie, Anm. 6, angegeben.

12 . In dem Sinne, daß einige Knesenfamilien eine Gruppe benachbarter Dörfer besaßen, insgesamt oder nur
Anteile von Dörfern, wobei im letztgenannten Fall diese im Gegensatz zu den Dorfteilen standen, die
jeder einzelnen Familie untertan waren. Eine eingehendere Analyse dieser Erscheinung siehe im Kapitel
VII der erwähnten Monographie, unter Anm. 6.
ihrer Stellung im Gesamtgefüge des Hatzeger Landes verglichen werden können –

wir verweisen auf Râu Alb und Râu Bărbat – nicht am Ufer des Strell selbst, wie zu
erwarten wäre, sondern näher an den Bergen, an je einem der Nebenlüsse, liegen.
Eigentlich wiederholt die Aufteilung der Hatzeger Dörfer vom Standpunkt
der mittelalterlichen rumänischen Besiedlung im kleinen den Sachverhalt des
gesamten Siebenbürgen, wo die Gebiete mit alten und wichtigen Vereinigungen
von Dorfgemeinschaften, wie schon bekannt, den „Ländern” entsprachen, die am
Rande des Karpatenbeckens liegen, von Almăj und Haţeg bis in die Maramuresch
und Oaş.
Die Größe der Dörfer und der Bevölkerung im Hatzeger Land im 13. und 14.
sowie in den vorangehenden Jahrhunderten ist eine Grundfrage für das Verständnis
der inneren Mechanismen der Hatzeger Gesellschaft, so auch für die Rekonstruktion
der Art und Weise, wie ihre Beziehungen sich zu den äußeren Faktoren gestalteten.
Zu dieser Frage sind die vorhandenen Quellen jedoch von sehr begrenzter
Aussagekraft. Um die Bevölkerungszahl des Hatzeger Landes zu bestimmen,
können wir genaue Zahlen erst beginnend mit dem 18. Jahrhundert einsetzen,
weil die Angaben der älteren Quellen unsicher sind: Mit Fragezeichen versehen ist
das Verhältnis zwischen Hufe oder Wirtschaft und Familie, der Charakter dieser
„Familien”, die Beziehungen zwischen den Familien mit Besitzerrecht und den
untertänigen Familien, die erklärterweise kleiner angegebenen Daten, um niedrige
Steuern zu erwirken u. a13.
So wissen wir, daß im Jahre 1406 die Dörfer Almaşul de Jos und Chergeş
zusammen 25 Hufen (vigintaquinqua sessiones)14 hatten, woraus man aber nicht den
Schluß ziehen kann, daß in jedem dieser Dörfer 12-13 Familien wohnten, weil eine
Hufe von mehreren Brüdern, jeder mit seiner Familie, benutzt werden konnte, so
wie es zu jener Zeit möglicherweise auch ungenutzte Hufen geben konnte, während
die fünf Familien, zu deren Gunsten das Diplom betrefend diese beiden Dörfer
ausgefolgt wurde, vielleicht zu der gesamten Anzahl hinzugezählt werden müßten.
Über Călanu Mic wird 1387 ausgesagt, daß es acht bewohnte Wirtschaften hatte
(„octo mansionem populorum in se continentem”)15, aber auch diese Zahl ist nicht
aussagekräftig, weil das Dorf erst vor kurzem an die Adligen von Pişchinţi und
Binţinţi als Untertanen-Dorf verschenkt worden war und als solches entvölkert
wurde; einige Jahrzehnte später erscheint der Ort als Praedium16.
In Pestişu Mare wird im Jahr 1302 eine Zahl von 20 Personen,
Familienoberhäupter, Nachkommen von 15 namentlich genannten Vorfahren,
erwähnt, die eine Gemeinschaft von Kleinadligen bildeten17. Weil die Urkunde
Besitzangelegenheiten geregelt hat, dürfen wir annehmen, daß keine Familien mit
Besitzrecht im Dorf unbeachtet blieben, selbst wenn diese durch Heirat oder andere
Gründe schon in Nachbardörfern siedelten. Zu diesen 20 Familien könnte noch
eine gewisse Zahl von Untertanen-Familien hinzugezählt werden; dies ist jedoch
ungewiß, denn wir wissen sehr wenig über das Stadium der feudalen Unterjochung
13 . Şt. Ştefănescu, a.a.O., S. 22 und passim.

14 . E. Mályusz, Zsigmondkori oklevéltár, Bd. 2, Budapest 1956, Nr. 4412.
15 . Ebenda, Bd. 1, Nr. 214.
16 . D. Csánki, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, Bd. 5, Budapest 1913, S. 99.
17 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, veac XIV, Bd. II 1, S. 13-15.
um 1300 in diesem Raum. Auch in Hăşdat sind für das Jahr 1333 14 Adlige
belegt, die damals wahrscheinlich die ganze Kleinadligengemeinschaft darstellten,
Nachfolger einer Burgdiener-Gemeinschaft. Es wird angegeben, sie seien Söhne
von nur sechs Personen und daß die Dorfgemarkung seit altersher in fünf gleiche
Teile aufgeteilt wurde18. Daraus könnte man schließen, daß ursprünglich fünf
Familien in Hăşdat lebten, aber welche Art von Familien diese waren, gewöhnliche
Familien oder Großfamilien, bleibt ungewiß. Die Gemeinschaft der Kleinadligen
aus Cristur setzte sich im Jahre 1302 aus nur drei Familien zusammen19, während
die Gemarkung von Răcăştia um die Mitte des 14. Jahrhunderts in vier Viertel
aufgeteilt wurde; eines dieser Viertel wurde von zwei Vettern beansprucht, d. h. von
Nachfahren desselben Großvaters20, woraus wir schließen können, daß um 1300 im
Dorf vier Familien mit Besitzrecht siedelten.
Diese Familien könnten „Großfamilien” gewesen sein, die sich im
Aulösungsprozeß in mehrere unabhängige Wirtschaften befanden, während in
Răcăştia im 14. Jahrhundert höchstwahrscheinlich auch Untertanen-Familien lebten.
Zwei Jahrhunderte früher war hier der Gemeinschaftsbesitz einheitlich, und wir
bedauern, daß von dem dortigen Gräberfeld, von dem 54 Gräber erforscht wurden21,
weder die Ausmaße noch eine sichere chronologische Abgrenzung bekannt sind.
Bezüglich des Beitrags, welchen die Friedhöfe zur demographischen Rekonstruktion
bringen können, dürfen wir nicht vergessen, daß in einem Jahrhundert, also im Laufe
von vier Generationen – unter Beachtung der erheblichen Kindersterblichkeit in
jener Epoche – eine Einzelfamilie im Durchschnitt 25 Gräber hinterließ22.
Nach der Überlieferung stammten auch in Ableu, vor dem Wüstungsprozeß
dieses Ortes, die Siedler von vier Familien ab, wobei auch die Namen in
Erinnerung blieben. Es scheint sich hier um Großfamilien zu handeln23. Im
allgemeinen glauben wir, daß im 13. und 14 Jahrhundert nur ausnahmsweise
kleine Dörfer mit weniger als 10 Familien bestanden, obwohl in einem Teil
der Fachliteratur häuig über die geringfügige Größe der frühmittelalterlichen
Dörfer gesprochen wird; gerade die Dörfer in den Gebieten Siebenbürgens
mit einheitlicher rumänischer Bevölkerung wurden24 – nicht ohne
unwissenschaftliche Absichten – mit Vorliebe als besonders klein bezeichnet.
Die produktive Arbeit und die Beziehungen der Dorfgemeinschaften zu der
gegebenen Umwelt, aus welcher die lebensnotwendigen Vorräte bezogen wurden,
weiterhin die Funktion der wirtschaftlichen, gemeinschaftlichen Mechanismen
innerhalb der Gemarkungsgrenzen erforderten eine gewisse Anzahl von
Menschen. Die Umwandlung von Weilern in selbständige Siedlungen oder die
dauerhafte, deinitive Ansiedlung von Familiengruppen in stabile Siedlungen an
einer Stelle, die sie früher, die Lebenszeit einiger Generationen hindurch, nur einen
18 . Ebenda, Bd. 3, S. 304-305.

19 . Ebenda, Bd. 1, S. 13-15.
20 . Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania. XI, S. 227-228 und 241-243.
21 . G. Báko, "Despre structura socială a populaţiei din epoca feudală timpurie de la Moldoveneşti", in Studii
și cercetări de istorie veche, 1969, Bd. 20, H. 2, S. 338 f.
22 . Noch nicht veröfentlichte, von siebenbürgischen Friedhöfen des 15.-17. Jahrhunderts bestätigte Werte.
23 . I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj 1913, S. 247.
24 . Vgl. z. B. E. Lukinich ‒ L. Gáldi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum
1400 p. Christ., Budapest 1941. S. XXXVIII oder I. Szabó, A falurendszer kialakulása Magyarországon,
Budapest 1966, S. 47.
Teil des Jahres besiedelt hatten. Bedingungen, die eine urkundliche Erwähnung als
„possessio” oder „villa” rechtfertigen, waren nur im Falle einer größeren Anzahl von
Familien plausibel.
Selbst Kanzleiausdrücke wie „öde und fast unbewohnte Güter”25 oder „Orte ohne
Siedler”26, die man im 14. Jahrhundert antrift, dürfen nicht ad litteram gedeutet
werden. Über einen Teil einer Domäne, welche 1324 „ohne jeglichen Einwohner”
gekennzeichnet wird, erfahren wir zur selben Zeit aus einer anderen Urkunde, daß
jener „Boden” bloß „fast ohne Einwohner” war, und andernorts, daß er doch 30
Wirtschaften aufwies27.
Unser Standpunkt wird gelegentlich durch detaillierte Angaben bestätigt. In
einem Dorf an der Quelle des Strell, höchstwahrscheinlich in Barul Mare, trefen
wir 1418 einen Gemeinschaftsbesitz des „Knesates” an, der Eigentum von 16
Personen mit 11 Vorfahren war28. Im Nachbardorf Râu Bărbat werden sieben Jahre
früher, 1411, sogar 37 Personen mit Besitzerrecht erwähnt, was einer ebensolchen
Zahl von „Knesen-Familien” gleichkommt, selbst wenn hier erwähnt wird, daß diese
Söhne von 11 Personen sind29. Hinzu kommt die Möglichkeit, daß das „medius
Kenesiatus” von Râu Bărbat, das 1411 zur Diskussion steht, nur die Hälfte des Dorfes
ausmacht30 und daß auf alle Fälle zu den „Knesen”-Familien von Barul Mare und Râu
Bărbat noch eine gewisse Familienzahl ohne Besitzrecht hinzuzurechnen ist. Die
Quellen melden schon 1360, daß die Hatzeger Gesellschaft sich aus „Knesen” und
„Alten sowie gemeinen Rumänen” („kenezii, seniores et homines olachales populani”)
zusammensetzt, während an dem Gerichtsstuhl jenes Jahres auch die Untertanen
(iobagiones) der Knesen teilgenommen haben31. Die Meldungen aus dem Jahr
1411, daß in Râu Bărbat früher sieben Brüder Gemeinbesitz hatten und daß die
Gemarkung dementsprechend auf sieben geteilt wurde, kann nicht anders aufgefaßt
werden, als daß im 14. Jahrhundert in Râu Bărbat sieben „Familiengeschlechter”
waren, von denen eine 1360-1370 erloschen war. Angenommen, daß die sieben
Brüder mit Gemeinbesitz nur sieben einfachen Familien entsprächen, so könnte
die Aufzeichnung der 37 Personen, Nachfahren von 11, aus dem Jahre 1411 nicht
erklärt werden32.
Anhaltspunkte liefert auch die Größe der Kultbauten. Hier stehen die, wenigstens
zu Beginn, als Hofkapellen genutzten Denkmäler nicht zur Diskussion, da ihre
äußerst geringen Ausmaße den Familiencharakter ausweise33. Es interessieren uns
vielmehr die Kirchen, die von Anfang an den Dorfgemeinschaften dienten, weil
diese den Raumbedürfnissen entsprechend aufgeführt wurden und auch von den
25 . Documenta Valachorum, S. 285.

26 . Die Erwähnung ist einer unveröfentlichten Urkunde über das Dorf Boia entnommen, die sich im Archiv
des Instituts für Geschichte und Archäologie in Cluj-Napoca beindet.
27 . Vgl. Documente privind istoria românilor, C, veac XIV, Bd. 2, S. 104-105 und 108; es handelt sich um das
Gut Valea Seacă (Zarazpotok) aus dem Kreis Covasna.
28 . R. Popa, "Cnezatul Râu Bărbat", in Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1982, S.
61-62.
29 . Ebenda, S. 50 u.f.
30 . Der Urkundentext in A Hunyadmegyei történelmi és régészeti társulat évkönyve, Bd. 2, 188-1883, S. 24 u.f.
31 . Documenta Romaniae Historica, C, Transilvania, Bd. XI, S. 506-507.
32 . Die eingehende Untersuchung der Urkunde siehe in der erwähnten Studie, Anm. 28.
33 . Die ursprünglichen Ausmaße der Schife solcher Kirchen (Ostrov, Streisângeorgiu, Peşteana u.a.)
betrugen 15-16 m2.
materiellen Möglichkeiten der Gemeinschaft Zeugnis ablegen. Die Gemeinschaft

von Sântămăria-Orlea errichtete sich um 1280 eine Pfarrkirche34, deren Schif
120 m2 beträgt. Wenn wir annehmen, daß Pfarrkirchen von Gemeinschaften der
römischen Kirche so projektiert wurden, daß für jedes Mitglied der Gemeinschaft
0,5-1 m2 berechnet wurden35, so kommen für Sântămăria-Orlea um 1270-1280,
also in der Anfangszeit der Siedlung, etwa 25-30 Familien in Frage.
Wir wissen nicht, ob derselbe Koeizient auch für die orthodoxen
Dorfgemeinschaften des 14. Jahrhunderts angewendet werden kann. Das
Kirchenschif von über 40 m2 in Nucşoara wie auch jenes von 50 m2 in Sânpetru,
Denkmäler aus dem 14. Jahrhundert, die ofensichtlich das Aussehen von Kirchen
haben, die von der ganzen Dorfgemeinschaft benutzt wurden36, deuten darauf hin,
daß dort in jener Zeit bevölkerungsreiche Gemeinschaften lebten.
Die analysierten Informationen und die in der Fachliteratur angegebenen Zahlen37
ermöglichen uns, einen Durchschnittswert von 20 Familien für die Dorfsiedlungen
unseres Raumes im Laufe des 13. und 14. Jahrhunderts anzunehmen. Es gab gewiß auch
Dörfer mit nur 10-15 Familien, während mehrere Siedlungen von über 30 Familien
bewohnt waren. Angenommen, daß der Familiendurchschnitt 4,5 oder etwas mehr
Personen ausmachte, erhalten wir als Gesamtbevölkerung für das Hatzeger Land,
zusammen mit seinen „Pertinentien” und mit den benachbarten Gebieten, bis an den
Mieresch, eine Zahl zwischen 15.000-20.000 Personen, während das eigentliche
Hatzeger Land – der Distrikt der Hatzeger Burg im 14. Jahrhundert – lediglich etwa
10.000 Bewohner hatte; die Hatzeger Senke, einschließlieh des Oberlaufs des Strell,
wies um das Jahr 1300 eine Bevölkerungszahl von nur 6-7.000 Einwohnern auf.
Aus den angeführten Gründen hat diese Berechnung nicht die von Zahlen
geforderte Genauigkeit, sie entspricht aber, mehr oder weniger, den Gegebenheiten der
Epoche. Die Berechnung legt auf alle Fälle den Modus nahe, nach dem die historischen
Rekonstruktionen vorgenommen werden müssen, in denen der menschliche Faktor
im allgemeinen und die Siedlungsdichte im besonderen wesentlich sind.
Gleichzeitig beweisen die angeführten Analysen und Zahlen, daß in den
Gegenden mit ungarischem Kleinadel am Unterlauf des Strell und der Cerna sowie
in den anderen Gebieten, die wir erörtern, keine nennenswerten Unterschiede in der
Größe der Siedlungen zu verzeichnen sind. In bezug zur Bevölkerungsdichte, die wir
in dem gesamten Raum auf etwa drei Bewohner pro km2 schätzen, muß die Dichte
in der Nähe des Mieresch größer gewesen sein, weil dort der bessere Ackerboden die
Entwicklung eines dichteren Siedlungsnetzes gefördert hat. Aus demselben Grund
aber konnten diese Siedlungen nicht allzu groß sein.
Eine Prüfung unserer Schlußfolgerungen anhand von späteren, genaueren Quellen
zeigt, daß die österreichischen Angaben des 18. Jahrhunderts nicht viel größere
Zahlen mitteilen, als die von uns genannten. In der ersten Hälfte des 18. Jahrhunderts
34 . Die von V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, Bd. 1, Bucureşti, 1959, S. 77, angenommene
Datierung wird von den schriftlichen Unterlagen vollkommen bestätigt.
35 . P. Niedermaier, Siebenbürgische Städte, Bukarest, 1979, S. 165.
36 . In den beiden Dörfern sind keine bedeutenden Knesenfamilien urkundlich belegt, es ist jedoch bekannt,
daß diese Dörfer oder Teile von ihnen im Besitz der Knesenfamilie Cândea aus Râu de Mori waren.
37 . Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, Bd. 1, Cluj 1971, S. 227-229; K. Horedt, Siebenbürgen in spätrömischer
Zeit, Bukarest 1982, S. 22; Gy. Györfy, Einwohnerzahl und Bevölkerungsdichte in Ungarn bis zum Anfang
des XIV. Jahrhunderts, Sonderdruck aus Studia Historica Academiae Scientiarum Hungaricae, 42, 1960, S. 29.
gab es in dem betrefenden Raum noch genügend Siedlungen mit 20-30 Familien,
während die Dörfer mit mehr als 50 Familien nicht sehr zahlreich waren38. Eine so
bescheidene demographische Zunahme von nur 50-100 Prozent im Verlauf von vier
Jahrhunderten müssen wir dahingehend korrigieren, daß die Anzahl der Siedlungen
sich verdoppelte; im Vergleich zu denen, die bis gegen Mitte des 15. Jahrhunderts
schriftlich belegt sind und von uns behandelt wurden, war das Siedlungsnetz des
16.-18. Jahrhunderts viel dichter. Infolgedessen widerspiegelt sich ein Anwachsen
der Bevölkerung von drei bis viermal mehr Einwohnern in dem behandelten Gebiet,
vom 13.-14. Jahrhundert bis in die österreichische Zeit39, in überzeugender Weise
auch in dem älteslen detaillierten Kartenwerk, das uns bekannt ist, in der sogenannten
„Josephinischen Landesaufnahme”, welche alle Höfe und Wirtschaften aus jedem
einzelnen Dorf angibt40. Es handelt sich um ein wahrheitsgetreues Bild der Hatzeger
Siedlungen mit 30-50 Wirtschaften sowie jener Dörfer, die keine topographischen,
von den Behörden diktierten Änderungen erfahren haben; wir können sogar die alten
Dorfanlagen erkennen, die im Laufe des Mittelalters ihre wesentlichen Züge behalten
haben.
Andererseits kann der begrenzte Bevölkerungszuwachs im Laufe von vier
Jahrhunderten, ohne „demographische Sprünge” oder „Explosionen”, für Vergleiche
für die Zeit vor dem 13.-14. Jahrhundert herangezogen werden, in erster Linie
für das 12. Jahrhundert. Die schriftlichen Nachrichten und ihr Vergleich mit den
archäologischen oder anderen Unterlagen beweisen überzeugend, daß im 13. und 14.
Jahrhundert keine „demographische Explosion”, sondern höchstens eine – ebenfalls
begrenzte – „Explosion der Informationen” aus den Kanzleien stattgefunden hat. Das
Maß, in welchem unser Gebiet früher, im 11.-12. Jahrhundert, eine Vermehrung
der Bevölkerung erfahren hat, die in umfangreichen Gebieten Europas festgestellt
wurde41, kann mit Hilfe der archäologischen Forschungsmethoden festgestellt
werden. Wie schon oben hervorgehoben wurde, kann jedoch die Archäologie nur
unter der Bedingung gründlicher Ausgrabung der Siedlungsanlagen demographische
Rekonstruktionen vornehmen.
Es wurde behauptet – und dieses Beispiel ist aussagekräftig für unseren
Gedankengang –, daß sich im Hatzeger Land archäologisch schon für das 8.-10.
Jahrhundert eine solche Siedlungskonzentration feststellen lasse und daß aufgrund
dieser die staatlichen Anfänge des Landes „mit Sicherheit” in diese Zeit zurückdatiert
werden können42. Von den drei gesicherten und zwei anderen Funden, die für die
Argumentation herangezogen wurden, besteht der eine „sichere” (Deva) aus
keramischen Bruchstücken des 11.-12. Jahrhunderts, er wurde also falsch datiert; ein
38 . Siehe z.B. I. Radu, a.a.O., passim.

39 . Ein Zuwachs, der gewiß nicht kontinuierlich war. Nach der Mitte des 14. Jahrhunderts belegen die
urkundlichen Quellen sogar eine Verringerung der Bevölkerungszahl, die bis zur Mitte des 16.
Jahrhunderts 39% ausmacht (P. Niedermaier, Zur Bevölkerungsdichte, S. 25-26); diese Angaben, die für das
Gebiet der sächsischen Stühle festgelegt wurden, können jedoch nicht vorbehaltlos in ganz Siebenbürgen
gültig gewesen sein.
40 . Österreichisches Kriegsarchiv Wien, Josephinische Landesaufnahme, B IX 715; wir verdanken Dr. Paul
Niedermaier die Möglichkeit, die Fotokopien dieser Karte eingesehen zu haben.
41 . J. C. Russell, "Die Bevölkerung Europas 500-1500", in: C. M. Cipolla – K. Borchardt,
Bevölkerungsgeschichte Europas, München, 1971, S. 9 u.f.
42 . Şt. Olteanu, "Baza demograică străveche a organismelor statale din secolul al XIII-lea din sudul
Transilvaniei", in Sub semnul lui Clio. Omagiu Acad. Prof. Ştefan Pascu, Cluj, 1974, S. 66.
anderer Ort (Peşineag) fehlt in dem betrefenden Raum; die anderen drei (Ghelar,
Sălaş, Federi) kennzeichnet ein undatierter Schmelzofen für Metalle sowie einige
längere Zeit verbreitete Keramiktypen in Form von Bruchstücken, welche zufällig
entdeckt wurden. Von diesen Funden ausgehend, kann man höchstens behaupten,
daß vom 8. bis 12. Jahrhundert in diesem Raum Menschen gesiedelt haben – woran
niemand zweifelt, daß man aber keine Schlüsse über die „alte demographische
Grundlage der rumänischen vorstaatlichen Organismen”43 ziehen kann, auch wenn
eine solche demographische Grundlage selbstverständlich vorauszusetzen ist. Es
handelt sich demnach um eine Überforderung der archäologischen Funde.
Auf festerem Boden beinden wir uns hinsichtlich der ethnisch-territorialen
Beziehungen im 13. und 14. Jahrhundert, denn für diesen Zeitraum können wir
sogar die früher erfolgten Ereignisse aus den ältesten schriftlichen Quellen ableiten.
In dieser frühen Etappe drangen fremde Gemeinschaften, aus dem Mieresch-
Tal kommend, an den Unterlauf der Cerna und des Strell bis zur Linie Hunyad
ein. Dieser Prozeß erfolgte schon im 11. Jahrhundert, wie uns die Anfänge des
Gräberfeldes auf dem „Dealul comorilor” (Schatzberg) zwischen Hunyad und
Răcăştia nahelegen44. Die Lage im 13. und 14. Jahrhundert in den Dörfern mit
ungarischen Kleinadligen im nördlichen Teil des untersuchten Raumes beweist, daß
es sich anfangs um Dorfgemeinschaften mit militärischen Plichten handelte, die
in erster Linie die metallurgischen Produktionsprozesse zugunsten der ungarischen
Krone zu überwachen hatten45.
Das Vordringen der ungarischen Krieger im 10. Jahrhundert durch das
Mieresch-Tal zu den Salzvorkommen am Mittellauf des Flusses sowie die genannte
Ansiedlung seßhaften Charakters im 11. bis 12. Jahrhundert hatten eine lokale
Umstrukturierung der älteren Siedlungen in geschütztere Gegenden zur Folge:
verlegt wurden sie nach Norden ins Tal der Weißen Kreisch, nach Westen ins Poiana
Rusca-Massiv und nach Süden in die Hatzeger Senke und ihre „Pertinentien”46.
Es gibt keinen Grund anzunehmen, daß der große Mongoleneinfall der Jahre
1241-1242 das beschriebene Siedlungsbild, das die Urkunden der Kanzleien
festhalten, verändert hätte und daß damals Orte mit nichtrumänischen Siedlern,
die im 12. Jahrhundert bestanden haben könnten (ihr Vorhandensein ist keineswegs
bewiesen!), zerstört worden wären. Da im 13.-14. Jahrhundert die ungarischen
Dörfer am Unterlauf der Cerna und des Strell, die gewiß schon im 11.-12.
Jahrhundert vorhanden waren, belegt sind, glauben wir nicht, daß andere Orte
mit katholischer Bevölkerung, angeblich im Gebirge oder in Seitentälern gelegen,
während den Ereignissen um die Mitte des 13. Jahrhunderts verschwanden.
43 . Ebenda, S. 68; später (ders., "Realităţi demograice pe teritoriul Transilvaniei în secolele VIII-X", in
Revista de Istorie, 1975, Bd. 28, H. 12, S. 1838 und Karte) wird die demographische „Verdichtung” auf 4
heruntergesetzt, wobei aus der Liste „Peşineag” ausgeschieden wurde, zugleich mit der Zuordnung von
Deva einer anderen „Verdichtung” und mit dem Auftauchen von Hunyad auf der Liste, während acht
Jahre später (ders., Societatea românească la cumpănă de milenii. Secolele VIII-XI, Bucureşti 1983, S. 36 und
die Karte auf S. 24-25) wiederum von 5 Siedlungen gesprochen wird, die jedoch einem Zeitraum von vier
Jahrhunderten eingefügt werden, bis um 1100, mit der Berichtigung, daß „Sălaşuri-Veţca I”, auf der Karte
ins Hatzeger Land eingetragen, in der Tat am Oberlauf der Kokel liegt.
44 . Vgl. Anm. 21 und K. Horedt, "Ţinutul hunedorean în secolul IV-XII", in Sargetia, 1956. Bd. 3, S. 111-114.
45 . Nähere Ausführung über diese Frage siehe in der erwähnten Monographie, Anm. 6.
46 . Ebenda. U. E. erklären diese Ereignisse selbst die Dichte der rumänischen Siedlungen im 13.-14.
Jahrhundert am östlichen Abhang des Poiana Rusca-Massivs, während diese darüber hinaus auch durch
das System der Territorialbesitzungen der bedeutenderen Knesenfamilien bestätigt wird.
Die demographische Bedeutung der fremden Siedlungen in der rumänischen

Hatzeger Umwelt kann festgelegt werden. Wenn wir die Nachrichten über
die katholischen Pfarreien aus den Jahren 1332-133747 mit den Orten, wo
Gemeinschaftsbesitz von Kleinadligen bestand, mit Benennungen, die der
rumänischen Anthroponomastik fremd sind, ergänzen, so gab es im erforschten
Raum während des 14. Jahrhunderts 20 Siedlungen mit Gemeinschaften, die der
römischen Kirche zugehörten. Abgesehen von den ethnischen Ursprüngen dieser
fremden Gemeinschaften, abgesehen auch von etlichen deutschen Familien, die
sehr wahrscheinlich in jenen Siedlungen anzutrefen waren, die schon zu jener Zeit
eine Entwicklung zu Marktorten und Städten kennzeichnet (Hunyad, Hatzeg,
Sântămăria-Orlea), handelt es sich zweifellos um 20 ungarische Siedlungen48. Von
diesen liegen nur drei südlich der Linie Hunyad-Călan: Bretea Ungurească (heute
Bretea Streiului), Hatzeg und Sântămăria-Orlea. Das Gründungsdatum dieser drei
Siedlungen kann ziemlich genau in das Jahrzehnt 1270-1280 angesetzt werden,
als das königliche Komitat Hatzeg geschafen und die königliche Burg Hatzeg
errichtet wurde, in einer Zeit der Auseinandersetzungen zwischen der Krone und
dem rumänischen Wojwoden der Kleinen Walachei, zu der in der ersten Hälfte des
13. Jahrhunderts auch das Hatzeger Land gehörte49.
Außer diesen 20 Orten erscheint noch eine Gruppe von 16 Dörfern mit
ungesicherter ethnischer Zugehörigkeit. Es handelt sich um „villae” oder
„possessiones”, die im Besitz fremder Adliger waren, d. h. Kleinadliger aus den
erwähnten Ortschaften, im Besitz der Familien Ákos, Hermann und Bethlen oder
der Vertreter der katholischen Kirche50; die Volkszugehörigkeit dieser untertänigen
Gemeinschaften wird nicht angegeben51. Es ist wahrscheinlich, daß einige dieser
16 Ortschaften an der unteren Cerna und am unteren Strell in jener Zeit nicht
von Rumänen besiedelt waren. Ihr ursprünglicher Charakter ist ungewiß; im 14.
Jahrhundert gingen sie in der Umwelt der Nachbardörfer auf.
Von diesen Feststellungen ausgehend, können wir über das behandelte Gebiet
im 13. und 14. Jahrhundert behaupten, daß die fremden Dörfer im rumänischen
Hatzeger Raum 12-15 Prozent der Gesamtzahl der Siedlungen ausmachten und daß
nach den vorherigen Aussagen über die Größe der Ortschaften dieser Prozentsatz
auch für die gesamte Bevölkerungszahl gültig ist. Ziehen wir in Betracht, daß die
beiden wichtigeren Orte dieses Gebietes – Hatzeg und Hunyad – als katholisch
aufgeführt werden und daß die Veränderungen der Volkszugehörigkeit in diesen
Ortschaften, späteren Städten, erst am Anfang waren, so können wir noch 2-3
Prozent zu den fremden Siedlern hinzufügen. Diese 15 Prozent der Ortschaften
und Bevölkerung, welche der rumänischen Hatzeger Gemeinschaft fremd waren,
erhalten wir dank dem sehr umfangreichen Gebiet, das wir in unsere Untersuchung
einbezogen haben, also bis zum Mieresch; hätten wir in nördlicher Richtung nur
bis zur Linie Hunyad – Călan unseren Blick gerichtet, so würde das Geschichtsbild
anders beschafen sein, denn hier waren die Dörfer und die Hatzeger Gesellschaft
47 . Documente privind istoria românilor, C. Transilvania, veac XIV, Bd. 3, S. 122 u. f.

48 . Wir berufen uns auf Siedlungen wie Băcia, Bârcea Mare, Buituri u. a.
49 . Dieser Vorgang wird in der erwähnten Monographie, Anm 6, eingehend dargestellt.
50 . Es handelt sich um zwei Ortschaften, von denen eine (Simeria) im Besitz des Weißenburger Bischofs,
die andere (Ruşi im Cerna-Tal) im Besitz der Abtei Bulci waren.
51 . Wir beziehen uns auf Dörfer wie Batiz, Băţălar, Bârcea Mică, Pestişu Micu. a.
Abb. 1. Die Siedlungen des 13.-14. Jahrhunderts im Hatzeger Lande und in dessen „Pertinentien”.
1, Vor dem 14. Jhr. bestehende rumänische Dörfer mit angesehenen Knesenfamilien; 2, Im
14. Jhr. mit Knesenfamilien bestehende rumänische Dörfer, von unbestimmtem Alter; 3,
Wahrscheinliche Neugründungen (14.-15. Jhr.?) von rumänischen Dörfern in den Gemarkungen
älterer rumänischer Dörfer; 4, Von fremdem Adel unterjochte rumänische Dörfer; 5, Dörfer mit
ungarischem Kleinadel, im 11.-12. Jhr. von Burgdienern gegründet; 6, Siedlungen, die 1270-
1280 von „hospites regis” gegründet wurden; 7, Mit katholischen Pfarreien versehene Dörfer,
von unsicherem Älter und nicht geklärter Abstammung; 8, Komitat und Distriktzentren mit
Militär-politischer und administrativer Rolle.
im 13.-14. Jahrhundert ethnisch-demographisch etwa zu 95 Prozent rumänisch.

Die angewandte Methode hat indessen den Vorteil, nicht nur den einheitlichen
rumänischen Charakter des Hatzeger Landes hervorzuheben, sondern auch die
nötigen Anhaltspunkte zu liefern, um zu erfahren, wo und wann die dauernden
Beziehungen zwischen der lokalen Umwelt und den fremden Gemeinschaften am
Rande des „Landes” ihren Ursprung haben.
Die vorliegende Untersuchung bietet sich auch für allgemeinere
Schlußfolgerungen an, denn zusammen mit einer Untersuchung mit ähnlichem
Charakter und verwandten Methoden, die wir in der Maramuresch durchgeführt
haben52, glauben wir einige Ergebnisse hier herausstellen zu können. Im 13. und
14. Jahrhundert sowie in der unmittelbar vorangegangenen Etappe waren die
mittelalterlichen rumänischen „Länder” Gebiete mit einheitlicher und dichter
Besiedlung, mit einer ethno-demographischen Grundlage für feudale politische
Strukturen. Diese Strukturen – Tal-Knesate, die sich zu Wojwodaten vereinigten,
– wurden in den schriftlichen Quellen schon vor der Mitte des 13. Jahrhunderts
erwähnt53.
Wenn die Art, in welcher wir die Nachrichten gedeutet haben, entsprechend
ist, so erscheinen uns die demographischen Werte ziemlich bescheiden. Wie dem
auch sei, die auf beiden Seiten der Karpaten gelegenen „Länder” waren nicht große
Sammelbecken von Bevölkerung, woher Abwanderungen (descălecări) südlich und
nördlich der Karpaten mit einem bedeutenden demographischen Ergebnis erfolgen
konnten. Derartige Abwanderungen vom 12. bis zum 14. Jahrhundert trugen zwar
zur Gründung der unabhängigen Feudalstaaten der Walachei und Moldau bei, es
waren aber nicht demographische, sondern hauptsächlich politisch-militärische
Vorgänge.
52 . R. Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Bucureşti 1970, S. 118-121 und passim.
53 . Die erste unzweideutige Erwähnung der „Knesate” als politisch-territoriale Institutionen
befindet sich in dem berühmten Johanniterdiplom; vgl. oben Anm. 7.
MateRiale aRHeologice ii.
la cÉRaMiQue ÉMaillÉe
deS Xiiie et XiVe SiÈcleS de
Păcuiul-lui-SoaRe * 9.
CORINA NICOLESCU ET RADU POPA
L a cité byzantine de Păcuiul-lui-Soare occupe une place à part parmi les

établissements byzantins fouillés au cours de ces dernières années en Roumanie1
en raison de son érection au Xe siècle2 et des nombreux vestiges datés des XIIIe et
XIVe siècles, qu’on y a relevés. Ils permettent en efet de compléter et de préciser
l’image et les divers stades d’évolution de la population locale et ses relations avec le
monde byzantin et balkanique3.
Nous nous proposons de présenter la céramique émaillée de Păcuiul-lui-Soare
datée des XIIIe et XIVe siècles. Elle a été mise au jour à la suite des fouilles
systématiques efectuées en 1956-1962 et elle s’impose par la richesse remarquable
et la variété des espèces. Sa datation a été rendue possible par les monnaies trouvées
sur place qui, datant elles-mêmes de la seconde moitié du XIIIe siècle jusqu’au
début du XVe siècle, ont permis de distinguer dans ce contexte archéologique, trois
niveaux, se rapportant chacun à une période d’environ 50 ans. C’est grâce à ces
circonstances qu’on a pu établir, pour la première fois en Roumanie, les liens entre
la céramique émaillée du XIIIe siècle et celle du XIVe siècle, son évolution au long
de cette dernière période permettant de percevoir les diférences qui séparent la
première moitié du XIVe siècle de la seconde.
La céramique émaillée de Păcuiul-lui-Soare témoigne d’une manière suggestive
du niveau élevé de civilisation de la société locale. Les formes, la technique et le
décor éclairent une période mal connue, celle de la pénétration de la céramique
byzantine dans la région du Bas-Danube. Ils aident en outre à comprendre le procès
de formation de l’art autochtone et aussi l’aspect de la culture matérielle et de l’art
valaque aux XIIIe et XIVe siècles par rapport à l’époque antérieure.
L’analyse des objets compris dans les trois niveaux de la couche des XIIIe-XIVe
siècles de Păcuiul-lui-Soare met en lumière une évolution continue de deux groupes
chronologiques. Le premier remonte à la seconde moitié du XIIIe siècle, et ses
1. Comptes rendus des fouilles entreprises de 1956 à 1959; voir Materiale, V-VIII. Exposé d’ensemble
sur les fouilles chez P. Diaconu, Kpeпocть X-XV вв.в Пэкуюл луй Соаре в cвете археологических
исследований, dans Dacia, N. S., V, 1961, p. 485-501.
2. Voir pour plus de détails, D. Vâlceanu, "Cu privire la data de început a cetăţii de la Păcuiul lui Soare", dans
Studii și Cercetări de Istorie Veche, XIV, 1963, 1, p. 207-212.
3. Des renseignements détaillés sur l’établissement chez Radu Popa, "Păcuiul lui Soare. O aşezare dunăreană
cu trăsături urbane în veacurile XII-XIV", dans Studii, 1964, 1, p. 107-115.
* Dacia N.S. 9, 1965, p. 337-350

214 LA CÉRAMIQUE ÉMAILLÉE DEs XIIIe ET XIVe sIÈCLEs DE PĂCUIUL-LUI-soARE
particularités subsistent en partie aussi au début du XIVe siècle. Le second date du

XIVe siècle et dure jusqu’au début du XVe siècle.
La céramique datée de la première moitié du XIVe siècle se caractérise par
l’interférence de ces deux groupes chronologiques quant aux formes, aux procédés
techniques et à l’ornementation. La céramique émaillée de la seconde moitié du
XIIIe siècle compte un nombre restreint d’exemplaires et présente des formes peu
variées. On distingue deux catégories d’objets, si l’on en considère la pâte, l’émail et
les procédés employés. La première, la plus riche, comprend des cruches, des écuelles
et des plats4, confectionnés dans une pâte poreuse, peu malaxée et contenant un
dégraissant de sable et de coquilles réduites en poudre. Les parois ont une épaisseur
de 6-12 mm, et une couleur rougeâtre (grise sur les éclats lorsque la cuisson a été
imparfaite). L’email poreux et granuleux a été souvent coulé directement. Les tons
dominants sont brun-vert et jaune grisâtre, ni translucides, ni brillants. Ce sont
des produits d’ateliers provinciaux, simples imitations imparfaites de la céramique
byzantine. L’identité des procédées et le choix des motifs les apparentent aux pièces
découvertes à Giurgiu et à Turnu Severin5, en suggérant même l’idée d’une origine
commune malgré l’existence de plusieurs centres danubiens.
La seconde catégorie, de beaucoup plus pauvre quant au nombre, comprend
des écuelles, de petites coupes et des plats confectionnés dans une pâte de qualité
supérieure, légère, dense et rouge par suite de la cuisson poussée. Les parois minces
des vases sont richement émaillées, lisses, vitreuses et d’un travail soigné. Les
objets nous renvoient à des ateliers de Dobroudja, balkaniques ou byzantins. Les
formes nous reportent à des exemplaires byzantins antérieurs au XIIIe siècle sinon
contemporains. Elles évoquent en même temps la poterie de Turnu Severin, qui
présente, dès le Xe ou XIe siècle et jusqu’au début du XVe siècle les mêmes phases
d’évolution6.
En raison de l’intérêt considérable de la poterie du XIIIe siècle pour l’étude de
la céramique émaillée de la zone danubienne, nous nous arrêterons d’abord aux
produits des ateliers indigènes. On doit à ceux de Păcuiul-lui-Soare et Turnu Severin
les exemplaires les plus anciens et les plus variés7. Les formes et les procédés de cette
poterie locale nous renvoient au sgraite byzantin. Des rapprochements s’imposent.
Les exemples de Vodiţa, Curtea de Argeş, Câmpulung, Târgovişte, Bucarest, Giurgiu,
Zimnicea, Coconi, datés de la seconde moitié du XIVe siècle et du début du XVe siècle
nous amènent à constater un certain nombre de traits communs. Ils impriment une
4. Les plats ont des formes plates, l’épaule droite et les bords rabattus; on peut les rapprocher des plats de nos
jours, plus ou moins profonds. Les écuelles ont, par contre, des formes tronconiques, des parois hautes et
de hauts bords. Ces derniers ont un proil vertical et un angle aigu par rapport à l’épaule. Nous désignons
sous le terme d’«épaule», en vertu d’une certaine analogie avec les vases, en général la zone de jonction
située entre le bord et le creux du plat.
5. La ressemblance est frappante en ce qui concerne le proil et le décor, particulièrement pour les
matériaux du XIVe siècle. Les fragments découverts à Giurgiu (Materiale, IV, 1957, p. 233-234, ig. 12/2;
12/3; 13/2, etc.) aussi bien que ceux de Turnu Severin (Al. Bărcăcilă, "Monede, podoabe de metal şi
fragmente ceramice de la termele Drubetei", dans Materiale, V, 1959, ig. 7/1-7; ig. 8/1,2), se retrouvent à
Păcuiul-lui-Soare, où l’on voit des répliques identiques.
6. Corina Nicolescu, "Ceramica smălţuită din sec. X-XV în lumina ultimelor cercetări arheologice", dans
Studii și Cercetări de Istoria Artei, VI, 1959, 2, p. 75-102; Al. Bărcăcilă, op. cit., p. 786-788, ig. 7-9.
7. On a découvert aux environs de la cité gréco-romaine de Histria des fragments de céramique émaillée,
datées du XIIIe siècle, à l’aide des monnaies; voir C. Preda, "Urme de viaţă la Histria din secolele
XII-XIII", dans Studii și Cercetări de Istorie Veche, V, 1954, 3-4, p. 531-538.
LA CÉRAMIQUE ÉMAILLÉE DEs XIIIe ET XIVe sIÈCLEs DE PĂCUIUL-LUI-soARE 215
certaine originalité, et caractérisent la

céramique émaillée de Valachie par
rapport à celle de Moldavie. Ils nous
reportent également à la céramique
byzantine du monde balkanique, ainsi
qu’à celle du bassin méditerranéen et
du Pont.
Les cruches avec les écuelles et
les plats apparaissent fréquemment
à Păcuiul-lui-Soare dans les couches
qui remontent à la seconde moitié
du XIIIe siècle et au début du XIVe
siècle. Ces cruches, d’une capacité de
0,5-1 l ont le col haut et mince, avec
le goulot parfois ixé à l’épaule. Leurs
formes les rapprochent des cruches
contemporaines de Turnu Severin8; le
décor en est tracé à "la corne"9 et forme
de grands cercles qui s’entrecoupent ou
des spirales en barbotine. L’émail vert
qui les recouvre souligne le champ
brun-verdâtre ou vert-gris et relève les motifs peints en vert foncé, jaune ou vert Fig. 1.
a) cruches,
clair. Dans un seul cas, l’émail est translucide, avec des motifs blanc jaunâtre (ig.
seconde moitié
1 a). La poterie byzantine de Pergamon10 ofre des exemplaires pareillement ornés du XIIIe siècle
et coloriés. Ce type de cruche n’a pas duré longtemps; il a disparu dès la première - début du
moitié du XIVe siècle, étant remplacé par un type bien diferent. XIVe siècle; b)
plats, seconde
C’est à ce même niveau qu’appartiennent les plats et les écuelles à pied annulaire moitié du
haut de 2-2,5 cm. Les coupes ou bols, autre forme caractéristique de la poterie émaillée, XIIIe siècle;
ont la même profondeur que les écuelles avec les parois légèrement recourbées. Les c) écuelles,
seconde
plats du premier niveau féodal de Păcuiul-lui-Soare sont évasés, à l’épaule arquée moitié du XIIIe
et aux rebords rabattus (ig. 2). Horizontaux et plus bas, ces derniers prolongent la siècle (photos
ligne de l’épaule. Ils ont parfois un proil étroit et accentué; le seuil profondément I. Ghidali)
creusé du côté supérieur en est rattaché à l’épaule. Les plats appartenant au premier
modèle rappellent un type ancien qu’on ne retrouve plus à Păcuiul-lui-Soare dès
le début du XIVe siècle. Le second modèle évolue par contre jusqu’à la in du XIVe
siècle, étant caractéristique pour cette période. Les écuelles ont généralement une
capacité réduite et un diamètre de 12-15 cm. On distingue plusieurs types. Les
plus fréquents ont des rebords droits, hauts de 2-3 cm, qui prolongent délicatement
l’épaule du vase (ig. 2). Dans quelques cas l’épaule en est proilée et réunie aux lèvres
8. Des cruches identiques à celles de Păcuiul-lui-Soare se voient dans les collections du musée de Turnu
Severin (voir C. Nicolescu, op. cit., p. 82, ig. 3/1, j; p. 86, ig. 8/b, c); C. Nicolescu, "La céramique roumaine
émaillée du Moyen Âge, à la lumière des dernières recherches", dans Byzantinoslavica, XXI, 1960, 2, pl.
I/2, 3. La forme et le décor sont les mêmes.
9. Instrument formé d’une corne de boeuf évidée qu’on remplissait de couleurs. Percée à la pointe, où l’on
adaptait un embout en tige de plume d’oie, la couleur s’échappait au gré de l’artisan, pour être appliquée
sur le vase d’argile.
10 . W. F. Volbach, Mittelalterliche Bildwerke aus Italien und Byzanz. Bildwerke des Kaiser Friedrich Museums,
ed. II, Berlin-Leipzig, 1930, pl. 31.
rabattues à l’extérieur. Seul un exemplaire

en difère; ses rebords sont émaillés, ra-
battus à l’intérieur et sillonnés de trois
lignes en creux à l’extérieur. L’écuelle à
hauts rebords droits formant un angle
marqué par rapport à l’épaule, semble
avoir été d’un usage fréquent dès le début
du XIVe siècle; elle caractérise surtout les
espèces de la première moitié du XIVe
siècle, époque à laquelle les deux autres
types ont disparu.
Les formes décrites nous ramènent
à la céramique byzantine. Les mêmes
plats se revoient à Constantinople11 aux
XIe-XIIe siècles, et à Corinthe12 aux
XIIe-XIIIe siècles. Les écuelles aux lèvres
droites se retrouvent, à leur tour, dans
les Balkans et à Byzance. Des produits
byzantins d’importation décorés au
sgraite font une première apparition à
Fig. 2. Garvăn-Dinogetia au cours du XII siècle , et à Turnu Severin au XIIIe siècle. Les
e 13
Plats, écuelles écuelles se rattachent par la technique et l’ornementation au groupe dénommé par
et coupes,
Charles Morgan "le style spirale", dont on a découvert des exemplaires datés du
seconde moitié
du XIIIe siècle - milieu du XIIe siècle à Corinthe14. Les motifs sont gravés à l’aide d’une pointe ine
début du XIVe enfoncée dans la pâte fraîche ou après la première cuisson. Minutieusement traités,
siècle (proils) rappelant une dentelle, ils révèlent des maîtres byzantins.
Les produits d’imitation de Păcuiul-lui-Soare et de Turnu Severin sont décorés
de motifs profondément incisés à l’aide d’une pointe aplatie qui, enlevant l’engobe,
égratigne parfois la pâte. La poterie roumaine est ornée de motifs incisés; le véritable
sgraite n’a pas été pratiqué. Les motifs sont plus simples par rapport au modèle
byzantin, même quand ils reproduisent des modèles plus anciens de style "spirale"15.
On a utilisé rarement l’excision (ig. 4 c), procédé commun à la poterie byzantine de
caractère oriental, datée du XIVe siècle, qui caractérise surtout la céramique produite
en Moldavie au XVe siècle.
La poterie incisée est d’usage courant à Păcuiul-lui-Soare et dans plusieurs
autres établissements carpato-danubiens. L’usage de la "corne" et du pinceau ne s’est
rencontré que rarement. De l’ensemble de la poterie, datée de la seconde moitié du
XIIIe siècle et du début du XIVe siècle, en fait on ne peut citer de pièces ornées à
la "corne" que les cruches mentionnées plus haut. Au XIVe siècle, c’est encore à la
11 . Robert B. K. Stevenson, he great palace of tbe Byzantine Emperors. he Pottery, pl. 17/28; pl. 18/4, 6;
pl. 18/7.
12 . Ch. Morgan, Corinth. he Byzantine pottery, Harvard University Press, 1948, p. 137, ig. 111/1305-1302;
p. 99, ig. 75/C-754, A-508.
13 . I. Barnea, "Relaţiile dintre aşezarea de la Bisericuţa-Garvăn şi Bizanţ în sec. X-XIII", dans Studii și
Cercetări de Istorie Veche, IV, 1953, 3-4, p. 654-661, ig. 4/2,4,5
14 . Ch. Morgan, op. cit., p. 115 et suiv., ig. 22.
15 . Ibidem, p. 146-147. La céramique incisée de Corinthe apparaît vers la in du XIe siècle; elle est d’usage
courant au XIIe siècle.
"corne" qu’on décore l’épaule des cruches et

des tasses. Les motifs linéaires en barbotine
en sont parcimonieusement vernissés en
brun verdâtre. De petites coupes ou des bols
recouverts d’un vernis incolore, vert ou brun
clair et remontant à la même époque ont
été ornés également à la "corne". Souvent,
au XIVe siècle surtout, les motifs incisés
alternent avec des motifs colorés tracés à la
"corne" sur les rebords des plats. En dehors
de ces procédés, propres à la céramique
byzantine et orientale, la poterie de Păcuiul-
lui-Soare datée de la seconde moitié du
XIIIe siècle et de la période suivante, révèle
l’emploi de l’incision pratiquée au "peigne"
ou à la "chèvre", outil denté propre à entailler
la pâte fraîche ou couverte de l’engobe, en
obtenant des stries parallèles et ondulées.
Au point de vue décoratif, la céramique de
Păcuiul-lui-Soare se diférencie nettement
dès le XIIIe siècle et se répartit en deux
Fig. 3.
groupements distincts. Le premier, riche et varié, est d’ordre linéaire; caractéristique Motifs
de la poterie émaillée roumaine, il se place à part par rapport à la céramique byzantine. incisés sur la
Le sillon profondément creusé n’est presque jamais absent du rebord des écuelles et céramique
des plats. On le voit dans certains cas du côté extérieur. Sur les plats, des tracés émaillée,
seconde
concentriques alternent avec les sillons. L’épaule des écuelles et des plats est ornée à moitié du XIIIe
son tour de frises comprenant des faisceaux linéaires et des traits ondulés, disposés siècle - début
verticalement et à des intervalles égaux (ig. 3). Le col ou l’épaule des cruches et du XIVe siècle
des tasses de la première moitié du XIVe siècle sont décorés d’incisions ondulées
"au peigne" (ig. 4 a). La technique d’émaillerie continue celle des cruches du XIe
siècle. Une onde unique à méandres serrés s’avère, par contre, commune à la poterie
danubienne non émaillée des XIIe et XIIIe siècles. Le trait ondulé du rebord des
écuelles et les faisceaux en frise des épaules sont tracés "au peigne", et rappellent la
transposition dans la poterie de luxe d’une conception décorative locale, encore plus
ancienne (ig. 4 b). L’onde avec toutes ses variations et les faisceaux de traits droits
parallèles tracés "au peigne" caractérisent en efet la céramique ancienne locale des
XIe-XIIe siècles. On les rencontre rarement dans la poterie byzantine. Les produits
en pâte blanche d’importation byzantine et un certain nombre de produits émaillés
de qualité supérieure et de tonalité vert olive sont ornés de cannelures, pastilles et
cordons. Ajoutons les grandes cruches émaillées, agrémentées de motifs animaliers
modelés et appliqués sur les anses avant la cuisson. Les pots, les cruches et les amphores
découverts à Constantinople et à Corinthe16 ont les surfaces unies ou décorées de
16 . Ibidem, p. 50, ig. 35. L’exemple typique de pot à anse, émaillé ou non émaillé, ne montre que quelques
cannelures sur l’épaule. Il en est de même des pots et des potiches, unis ou décorés simplement de
cannelures. On a retrouvé à Constantinople des exemplaires similaires datés d’une époque antérieure ou
contemporaine aux exemplaires de Dobroudja. Quelques-uns sont ornés de stries. Voir le compte rendu
des fouilles du palais impérial chez R. Stevenson, op. cit., pl. 15/43, 42; pl. 18/11. Les pots sphéroïdaux
utilisés pour la cuisson et pourvus de deux petites anses ont le même décor; voir H. S. Robinson – Saul
Weinberg, "Excavations of Corinth, 1959", dans Hesperia, 1960, 3, pl. 59.
cannelures ou de spirales blanches et

brunes en barbotine. L’onde exécutée
"au peigne" n’apparaît que sur le col
d’une cruche, sur les rebords d’une
écuelle trouvée à Corinthe17 et sur
des exemples de Pergamon18. En
Bulgarie, le même motif est assez
fréquent.
Remarquons, dans la poterie
émaillée de Păcuiul-lui-Soare, la
persistance d’un motif très ancien,
adapté aux conditions techniques
évoluées de l’émail polychrome.
On le rencontre très rarement dans
la poterie byzantine de la même
période. À Păcuiul-lui-Soare et
Turnu Severin, dans la première
moitié du XIVe siècle, on est arrivé à
réaliser, sur la base du même principe
décoratif et à l’aide uniquement du
"peigne", de véritables compositions:
des catégories de motifs que nous
avons appelés "à rayons" (ig. 4 d).
Fig. 4.
Ces motifs comportent en efet trois ou quatre rayons dirigés vers le fond des écuelles
a) cruches
émaillées ou des plats. Tracés parfois à l’aide d’un peigne plus in, ils sont formés de deux ou
ornées de trois traits ondulés et ourlés de traits droits. Ils alternent, dans certains cas, avec des
lignes ondulées, rayons ou des triangles surmontés de rhombes renfermant des cercles ou des points.
première moitié
du XIVe siècle; Souvent aussi, les traits sont traversés de spirales ou de rinceaux caractéristiques
b) plats et pour la seconde conception décorative de la céramique de Păcuiul-lui-Soare. Le
écuelles ornées système décoratif d’ordre linéaire se rattache étroitement à celui de Turnu Severin,
«au peigne»,
seconde moitié
et dure tout le long du XIVe siècle. Dérivé de l’onde, il réapparaît dans la céramique
du XIIIe - début roumaine de Zimnicea, Vodiţa, Argeş19, dans quelques exemplaires de Bulgarie20 et
du XIVe siècle; sur un certain nombre d’écuelles du Chersonèse21. Hérité du Moyen Âge, il marque
c) écuelle
au décor en
la poterie populaire émaillée ou non émaillée de nos jours en Olténie et Valachie.
glyphe excisé, L’onde incisée a été remplacée au cours des âges par le même motif en barbotine
seconde moitié blanche ou colorée, tracée au moyen d’une petite brosse en poils de moustache de
du XIIIe siècle;
lièvre, appelée en roumain "gaiţa".
d) écuelles
au décor Une seconde conception décorative, étroitement rattachée à la céramique
«à rayons», byzantine, se manifeste à Păcuiul-lui-Soare avec le rinceau et la spirale. C’est une
seconde moitié
du XIIIe siècle - 17 . Ch. Morgan, op. cit., p. 187, ig. 166.
début du XIVe 18 . W. F. Volbach, op. cit., pl. 28, cat. 9579, 6575.
siècle 19 . Corina Nicolescu, op. cit., ig. 24, p. 100 et pl. hors texte, ig. 6.
20 . I. Čangova, "Kът пpoучвaнeтo на cграфитo кeрaмика в Българиа oт XI-XIV в.", dans Arheologhia, IV,
1962, no 2, p. 25-33, ig. 1-5 et pl. I; D. Concev – St. Stoilov, "La forteresse d’Assen", dans Byzantinoslavica,
XXII, 1961, no 1, p. 50-52, ig. 34-36.
21 . A. L. Jacobson, "Cpeднeвековый Херсонес XII-XIV вв.", dans Материалы И Исследования По
Археологии СССР, XVII, 1950, pl. II/6-7; pl. III/12, 14, datés du XIIe siècle.
transposition simpliiée et tardive

du "style spirale" de la poterie
sgraite byzantine. Des rinceaux
isolés ou des vrilles accrochées à
des méandres alternent avec des
faisceaux de traits obliques ou avec
des triangles disposés en bandeaux,
sur l’épaule ou sur le rebord des
vases (ig. 1 b). On revoit, dans un
petit nombre de cas, sur le fond des
écuelles les mêmes motifs dans des
médaillons. Le rinceau y est souvent
formé de triangles associés à des
feuilles lancéolées qui ornent la
surface des écuelles ou des plats. Les
motifs caractéristiques du premier
groupement réapparaissent sur les
écuelles récemment découvertes en
Bulgarie à Trnovo, Cerven, Nesebre
(Messembrie) et Soia22, avec des
tendances de géometriser. La demi-
palmette et d’autres motifs végétaux plus compliqués, propres à la poterie byzantine, Fig. 5.
se rencontrent rarement à Păcuiul-lui-Soare dans la première période (ig. 5 b) et a) coupe
incisée,
assez exceptionnellement au XIVe siècle. Le géométrisme, accentué par rapport à la seconde
céramique byzantine et moldave, distingue d’ailleurs la grammaire décorative de la moitié du XIIIe
poterie carpato-danubienne au Moyen Âge. siècle; b) plat
orné de motifs
Les motifs zoomorphes rarement rencontrés dans la céramique émaillée de ce végétaux,
niveau à Păcuiul-lui-Soare, restent des exceptions à l’égard du répertoire linéaire. début du XIVe
Une aigle bicéphale stylisée rappelant de près l’aigle héraldique de Byzance et de siècle; c) fond
de plat orné
l’Orient, qui a passé dans les armes des tsars bulgares, des despotes serbes et de
de l'aigle
certains princes roumains, apparaît incisée au fond d’un plat émaillé en jaune-vert bicéphale
du début du XIVe siècle (ig. 5 c). - début du
XIVe siècle;
Quelques tessons de petites écuelles se rattachent également aux matériaux de
d) plat orné
cette première période. Les rebords droits et peu hauts sont recouverts d’un émail d'«entrelacs»,
vitreux de la couleur du sucre brulé, aux relets parfois rougeâtres et orangés. Ils première
sont décorés simplement avec des traits concentriques peu profonds. Le brillant, moitié du XIVe
siècle; e) fond
la tonalité et la matière diférencient ces produits fortement et leur assignent une de bol orné
place à part dans la catégorie des écuelles émaillées. Ils nous reportent à des centres d'«entrelacs»
byzantins, et ils datent à Păcuiul-lui-Soare, de la seconde moitié du XIIIe siècle. excisé, XIVe
siècle; f)
C’est à la même catégorie que nous renvoie un petit bol à hautes parois, aux lèvres plat orné
légèrement incurvées à l’extérieur, émaillé en jaune foncé avec des nuances verdâtres d'«entrelacs»,
et dépourvu d’engobe. Le décor des parois extérieures est formé d’une tresse à la seconde
moitié du XIVe
partie supérieure. Le champ est partagé en trois zones verticales ornées de résilles,
siècle.
de rhombes en pointillé, de mailles incisées ou d’écailles (ig. 5 a). Le procédé
22 . I. Čangova, op. cit., ig. 2/1; 2/5; 3/1; 5/a; M. Stanceva, Cpeдновековнa cграфито керамика oт София-
Сердика, Soia, 1964 (séparé), p. 169-193, ig. IV; 6, 8.
d’ornementation rappelle le travail des métaux. On revoit ces derniers motifs au

XIVe siècle à la surface d’un certain nombre d’exemplaires.
La céramique de Păcuiul-lui-Soare, datée du XIVe siècle, comparée à celle de
la seconde moitié du XIIIe siècle et du début du siècle suivant, se caractérise par
la continuité des formes, de la conception décorative et du coloris. Une analyse
poussée met en lumière des variations propres aux évolutions de longue durée. On
remarque, en premier lieu, un progrès dans les procédés de la pâte et de l’émail.
Les parois des vases s’amincissent, conséquemment au choix de terres épurées et
homogènes, soumises à des cuissons soignées. L’émail blanc, ivoire ou jaune clair
recouvre des engobes blancs ou rougeâtres. On distingue deux qualités d’émail. Le
ton blanc jaunâtre est résérvé aux champs recouverts de coulées d’émail vert foncé et
brun. Les motifs inement dessinés sont d’habitude profondément incisés en pâte.
Mais on a recours souvent à l’excision (ig. 5 e), procédé décoratif oriental rencontré
sporadiquement en Valachie vers la in du XIVe siècle et commun à la céramique
moldave du siècle suivant. Dans certains cas, le motif incisé est doublé de contours
irréguliers, tracés à la "corne" sur l’émail vert ou brun. Un second procédé, moins
fréquent mais caractéristique pour les fragments du milieu de cette période, utilise des
estampes en bois qu’on enfonce dans la pâte. Le motif préféré est la leur cruciforme
inscrite dans des carrés barrés de deux
diagonales. Nous le retrouvons sur les plats
dont il orne l’épaule, et sur les écuelles où il
est disposé sur le rebord extérieur.
L’évolution des formes (ig. 6) est marquée
par la disparition des plus anciennes, telle
l’écuelle aux rebords arrondis vers l’intérieur,
à l’épaule proilée ou encore la cruche
ornée de cercles. Le plat à l’épaule droite
et aux rebords larges fortement recourbés,
caractéristique pour le XIIIe siècle, ne dure
que quelques dizaines d’années au XIVe
siècle. D’autre part, les formes frustes du
XIIIe siècle se perfectionnent. Le plat aux
rebords proilés devient aussi plus élégant.
L’écuelle à l’épaule arquée est rare; l’écuelle
aux rebords verticaux, en angle marqué par
rapport à l’épaule et pourvue d’un léger creux
à l’intérieur, est d’un usage courant. Les bols
sphéroïdes de petite capacité, importés au
XIIIe siècle, se rencontrent fréquemment
comme produits locaux. Ils gardent leur
vieille forme et leur capacité réduite, mais
Fig. 6. on les recouvre d’un engobe tacheté d’émail vert et brun. Un certain nombre de
Ecuelles, plats ces derniers sont inement ornés de tresses. Ces fragments brillamment émaillés et
et coupes du
colorés sont l’oeuvre peut-être d’un centre oriental éloigné. La petite tasse à large
XIVe siècle
(profils) ouverture et à anse apparaît au XIVe siècle, mais reste d’un usage restreint. Les petits
pots au rebord émaillé sont par contre d’usage commun. Quant aux cruches émaillées,
d’ailleurs rarement rencontrées, on n’a

pas pu déterminer leur forme à cause
de leur état fragmentaire. Leur décor est
varié et d’habitude d’ordre géométrique.
La richesse des produits du XIVe
siècle permet l’enregistrement de
nombreux motifs de décor (ig. 7). Ils
remontent au XIIIe siècle ou au début
du XIVe siècle, et sont ordonnés en
compositions développées. On rencontre
fréquemment, dans la première moitié
du XIVe siècle, les motifs du type à rayons
(ig. 10 a) qui marquent un progrès par
rapport au sillon du XIIIe siècle. La
conception linéaire, d’une importance
considérable pour le développement du
répertoire ornemental local, demeure
prépondérante et évolue vers le décoratif,
devenu caractéristique pour les régions danubiennes. On doit y rattacher une riche Fig. 7.
série d’écuelles au fond orné de traits se coupant en angle droit et rappelant les échecs Motifs incisés
en style
par leurs petits carrés barrés "au peigne" (ig. 8 c). Nous sommes ainsi renvoyés spirale du XIVe
en Orient et au "champlevé" de la céramique byzantine; l’emploi du "peigne" est siècle
particulier pourtant aux maîtres indigènes. Le même décor en résille remonte les
parois des écuelles jusqu’aux rebords, et prête aux vases une physionomie sobre et
unitaire. Rappelons aussi le décor en feuille de sapin formé de faisceaux parallèles
et divergents dont on a relevé un exemple sur l’épaule d’une écuelle du XIIIe siècle
(ig. 4 d).
Vers le milieu du XIVe siècle et dans sa seconde moitié, le décor "spirale" et "en
médaillon" de la céramique byzantine est plus fréquent qu’au siècle précédent. Les
décors à rayons combinés à des leurs stylisées le sont encore plus. Des vrilles, des
feuilles, des cosses et des rosettes dentées revêtent l’aspect des rayons triples qu’on
voit sur l’épaule des écuelles et des plats (ig. 8 b). Le décor de nombreux bols et
petites coupes se réduit souvent à un médaillon central (ig. 10 b), dont l’intérieur est
divisé en quarts de cercle orné chacun de volutes et de palmettes23. Les médaillons
d’un certain nombre d’écuelles et de plats datés du milieu et de la seconde moitié du
XIVe siècle fournissent deux types décoratifs. À côté des médaillons ornés de traits
linéaires, d’autres médaillons montrent des rosettes ou des feuilles encerclées aux
contours enfoncés dans la pâte et aux intervalles excisés (ig. 9 b). L’entrelacs avec
ses variantes (ig. 5 d, e, f ) à son tour se généralise. Disposé en bandeau sur l’épaule
des plats il a pour source un cercle nu ou orné d’un réseau linéaire tracé au "peigne"
bi- ou tridenté. L’entrelacs enrichi de vrilles se voit aussi sur les bols et sur les coupes
dont il accapare l’intérieur à l’exception d’un petit cercle central. L’entrelacs sous
la forme d’une double bandelette excisée et colorée en deux tons apparaît parfois
23 . Des exemples similaires chez W. F. Volbach, op. cit., pl. 26.

Fig. 8. sur les bols24. Des motifs zoomorphes, principalement des oiseaux, dont surtout la
a) bol orné
colombe, apparaissent vers le milieu du XIVe siècle et dans sa seconde moitié. Les
de cercles et
de rubans, fragments conservés nous rapportent à la poterie de Zimnicea et de Turnu Severin.
XIVe siècle; Un colimaçon orne le fond d’un plat, une tortue celui d’un autre.
b) écuelles et Les cruches de ce dernier niveau ofrent une grande diversité de formes. Des
plats au décor
«à rayons» débris de cruches ont la surface extérieure ornée de traits irréguliers et de vrilles en
et à motifs spirale. Le côté supérieur d’une anse de cruche, datée du milieu du XIVe siècle, est
végétaux, XIVe décoré d’un bandeau profondément incisé dans la pâte et formé de vrilles à l’exemple
siècle; c) fond
des épaules de certaines écuelles de la même époque.
d'écuelle ornée
«en échecs», Mentionnons, avant de conclure cette présentation sommaire, quelques pièces
XIVe siècle; dont la forme et le décor leur assignent une place à part. Elles se rattachent aux
d) écuelles
relations commerciales avec les centres orientaux. On peut aussi les attribuer à des
ornées «en style
spirale», XIVe inluences d’origine récente et non généralisée.
siècle
24 . Une coupe identique pour l’ornement, chez N. Constantinescu, "Contribuţii la cunoaşterea ceramicii
bizantine de la Cetatea Albă", dans Studii și Cercetări de Istorie Veche, X, 1959, 2, pl. 1/3.
C’est à la première catégorie qu’appartient un beau fond d’écuelle en pâte ine, Fig. 9.
cuite d’une façon homogène, rouge et recouverte d’une mince couche d’engobe a) bol au
décor végétal,
blanc-rose. La base annulaire est plus haute et d’un proil plus compliqué que celui seconde
des pièces indigènes. L’intérieur a été émaillé en vert foncé par-dessus un engobe moitié du XIVe
épais. Le décor, incisé et excisé, formé de tresses, de secteurs circulaires et de siècle; b) bols
et écuelles
croissants, a été executé avant l’émaillage. La technique et la conception décorative
au décor «en
nous renvoient aux ateliers orientaux de l’Asie Mineure. médaillon
Des bols de petites dimensions aux rebords amincis et à crête aiguë ont les parois central»,
intérieures décorées de cercles enfermant des pointes tracées au moyen d’un outil XIVe siècle;
c) écuelle à
in avant l’application d’un émail épais de couleur jaune. Les secteurs décoratifs décor «en style
sont limités par un trait double à l’aspect d’un ruban à boucles régulières; un cyprès spirale», XIVe
stylisé se place aux croisements (ig. 8 a). L’extérieur est orné, à son tour, d’un large siècle
bandeau semé de pointes émaillées en vert, et recouvert d’un émail translucide à
travers lequel perce le blanc de l’engobe.
*
* *
Quelques conclusions s’imposent. Elles concernent les relations de la poterie
commune non émaillée et de la poterie émaillée de luxe, aussi bien que leur évolution
à partir du Xe siècle jusqu’au début du XVe siècle, dans la région du Bas-Danube.
Les procédés techniques, la pâte, le système de cuisson, les formes et les motifs
d’ornementation de la poterie de Păcuiul-lui-Soare, témoignent des liens étroits
qui rattachent les exemplaires communs à la céramique émaillée des XIIIe-XVe
siècles. La seconde évolue en liaison avec la première dont on ne peut pas la séparer.
La poterie émaillée ne igure en efet qu’une étape de la poterie commune, plus
avancée au point de vue de la technique et de l’utilisation de l’émail coloré. Les
maîtres indigènes de la première se sont servis, pour la seconde, des formes, de la
conception décorative et du coloris des Byzantins. L’unité de pensée et de métier
est évidente. On la constate dès le Xe siècle et
du moment qu’on a eu recours à l’émail. Par
voie de conséquence, les motifs traditionnels,
propres à la poterie commune, se retrouvent
également dans la céramique émaillée et
les caractères de la céramique commune
marquent à leur tour les écuelles, les plats et
les bols émaillés et de luxe.
Une seconde constatation relève l’évolution
continue de la céramique carpato-danubienne
aux XIe-XIIe siècles, ainsi qu’aux XIIIe-
XIVe siècles. Des diférences qualitatives
distinguent la poterie de ces deux époques.
Nous les avons relevées dans les produits
de Păcuiul-lui-Soare. L’étude de l’évolution
conirme à son tour le perfectionnement
d’une tradition. Aussi doit-on rappeler que
la céramique émaillée indigène du XIIIe
siècle se rattache surtout à la poterie de la
periode antérieure. La poterie indigène est
caractérisée par le sgraite des produits de
Dinogetia et de Turnu Severin. Le motif
usuel de la céramique émaillée locale des
Fig. 10. XIII -XIV siècles, prolonge, par ailleurs, la tradition du trait linéaire et du sillon
e e
a) écuelle
tracé au "peigne", tel qu’on le voit sur la poterie commune des XIe-XIIe siècles.
au décor
«à rayons», Les sources écrites et les fonds numismatiques restaient jusqu’à ces dernières
seconde moitié années les uniques sources d’information pour la vie des cités danubiennes au
du XIVe siècle; XIIIe siècle. Les produits de la céramique émaillée enrichissent nos connaissances
b) bol à décor
«en médaillon
et conirment la thèse des relations directes et ininterrompues entre la culture
central», matérielle des centres danubiens aux Xe-XIIe siècles et la culture d’ordre supérieur
seconde moitié de la zone carpato-danubienne du XIVe siècle.
du XIVe siècle
o SoBă cu caHle-oală din
Secolul XiV la
cuHea-MaRaMuReş * 10.
Î ncheind cu câţiva ani în urmă săpăturile arheologice din reşedinţa bogdăneştilor de
la Cuhea (azi Bogdan Vodă, jud. Maramureş) şi publicând rezultatele cercetărilor1,
nu am putut preciza modul de încălzire al locuinţei alate în mijlocul incintei
fortiicate din punctul „Grădina lui Cârlig” de pe terasa înaltă a Izei. Pornind de la
lipsa, pe podeaua dezvelită, a oricăror urme de vatră sau sobă, ca şi de la descoperirea
urmelor unui sistem de armături din lemn, cu tălpi şi stâlpi îngropaţi în pământ, am
airmat că această podea a aparţinut unei pivniţe-depozit şi că încăperile de locuit
se alau la nivelul superior2.
Între timp, cercetările asupra unor reşedinţe feudale din secolele XIII-XIV şi,
mai ales, luarea în discuţie a turnurilor locuinţă, ne-au dus la concluzia că cea mai
plauzibilă reconstituire a locuinţei din reşedinţa întărită a bogdăneştilor este aceea
a unui turn-locuinţă cu utilizare permanentă. El cuprindea unul sau două nivele,
construite din lemn cu lipitură groasă de pământ, deasupra pivniţei-depozit alate
la nivelul solului şi delimitate printr-o temelie de piatră legată cu pământ3. O ase-
menea interpretare este sprijinită, printre altele, de dimensiunile locuinţei, laturile de
9 şi 12 m corespunzând perfect celor ale cunoscutului turn-locuinţă ridicat la Câlnic
pe la 1260-1270 de o familie de greavi saşi4. De asemenea, grosimea mare, de circa
1 m, a temeliilor locuinţelor bogdăneştilor, ca şi existenţa acelui sistem de sprijinire
interioară din turn, justiică reconstituirea unei înălţimi apreciabile a construcţiei.
Ţinând seama de caracterul locuinţei, de clima Maramureşului şi de natura
inlamabilă a pereţilor construcţiei, trebuia dat totuşi un răspuns la problema
încălzirii încăperilor, printr-un spaţiu de foc bine izolat. Reexaminarea materialelor
recoltate în săpătură ne ajută să dăm acest răspuns.
Printre bucăţile mari, incendiate, de lipitură de pământ, purtând în unele cazuri
amprentele bârnelor pe care a fost aplicată, prăbuşite într-un strat gros pe podeaua
pivniţei-depozit cu prilejul distrugerii reşedinţei bogdăneştilor, se găsesc câteva
fragmente cu aspect particular. Spre deosebire de marea majoritate a fragmentelor
care poartă urmele amestecului cu paie, cele la care ne referim provin de la o lipitură
1. Radu Popa – Mircea Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voevodal din veacul al XIV-lea, Baia
Mare, 1966, p. 8-32. Am revenit cu precizări asupra datării: R. Popa, Revue Roumaine d'Histoire, 5, 1966,
5, p. 770-772 şi 774, precum şi monograia Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, p.
236.
2. R. Popa – M. Zdroba, op. cit, p. 13.
3. R. Popa, Dacia, N.S., 16, 1972, p. 260 cu nota 62 şi passim.
4. Radu Heitel, Cetatea din Câlnic, Bucureşti, 1968.
* Studii și Cercetări de Istorie Veche, 24, 1973, 4, p. 671-679

226 o soBĂ CU CAHLE-oALĂ DIN sECoLUL XIV LA CUHEA-MARAMUREŞ
groasă făcută din lut curat. Dar, ceea ce este mai important, amprentele circulare
de pe aceste fragmente sunt marcate prin şănţuiri transversale regulate, amprentele
rezultând deci din imprimarea în lut a unor corpuri cilindrice cu pereţii ondulaţi sau
canelaţi. Nu poate i vorba, aşadar, de amprentele unor bârne de lemn. Dealtfel, pe
unul din aceste fragmente de lut ars, s-au păstrat trei asemenea amprente, dispuse
într-un plan triunghiular, cu distanţele dintre goluri de 0,02-0,025 m (ig. 1 a).
Concluzia, mai greu de formulat la data săpăturii, datorită poate unor prejudecăţi
asupra nivelului de dezvoltare şi de civilizaţie a societăţii româneşti din prima
jumătate a secolului al XIV-lea dar datorită şi lipsei din ţară a unor analogii pentru
o epocă atât de timpurie, a ajuns acum să se impună de la sine. Această concluzie
a fost uşurată şi prin descoperirea recentă, la Râmnicu Vâlcea, a unor fragmente
asemănătoare de lipitură de lut, având încă prinse pe ele cahle în formă de oală,
provenind de la soba unei case de târgoveţ din prima jumătate a secolului al XV-
lea5. În locuinţa din reşedinţa întărită a bogdăneştilor exista, la mijlocul secolului al
XIV-lea, atunci când s-a produs distrugerea ei prin incendiu6, o sobă construită din
cahle-oală.
Identiicarea cahlelor propriu-zise, în materialul ceramic recoltat dintre resturile
locuinţei, întâmpină anumite diicultăţi. Ceramica iind foarte fragmentară iar
formele cahlelor-oală, din această fază de început a evoluţiei sobei medievale de
cahle, iind destul de apropiate de acelea ale oalelor obişnuite, deosebirile funcţionale
nu sunt totdeauna certe. Se adaugă şi împrejurarea că incendiul, care a pus capăt
locuinţei amintite, a produs puternica ardere secundară a materialului ceramic,
uneori până la deformare, împiedicând deci identiicarea fragmentelor cu urme de
folosire în pereţii sobei.
Ţinând seama totuşi de analogiile din literatura de specialitate şi de amprentele
de pe bucăţile de lut provenite din pereţii sobei, credem că acesteia din urmă i-au
aparţinut următoarele piese sau tipuri ceramice :
a. Fragmente de la oale mici, tronconice, cu gura mai largă decât fundul, modelate
la roata rapidă şi arse la roşu. Pereţii şi fundul au grosimea de 0,5 cm. Una dintre
aceste oale se întregeşte parţial, având diametrul fundului de 9,5 cm, cel al gurii de
circa 12 cm, iar înălţimea de 8 cm. Pereţii au în interior ,,coaste” supericiale iar în
exterior, cam de la jumătatea înălţimii în sus, caneluri foarte largi. Buza este uşor
îngroşată şi teşită oblic spre exterior (ig. 1 b-d). Interpretate la data descoperirii
ca iind ,,castronaşe” folosite poate ca pahare7, aceste piese trebuie acum incluse,
5. Descoperirea aparţine colegei Elena Busuioc, iind comunicată la sesiunea anuală de rapoarte a Institutului
de arheologie din februarie 1971 şi apoi la sesiunea D.M.I. din ianuarie 1973 („O casă de orăşean din
prima jumătate a secolului al XV-lea la Râmnicu Vâlcea”). Mulţumim autoarei pentru discuţiile asupra
materialelor, pe care ni le-a arătat.
6. Pentru data distrugerii reşedinţei bogdăneştilor, în afară de argumentele expuse în locurile citate la
nota 1, putem folosi şi catarama hexagonală din aramă cu vârfurile în formă de loare de crin, găsită
printre resturile incendiului (R. Popa – M. Zdroba, op. cit., p. 25, ig. 16 c) care îşi găseşte analogii printre
piesele de acest gen descoperite în morminte din Ungaria, datând din secolul XIV; cf. Szabó Kálmán,
Kulturgeschichtliche Denkmäler der ungarischen Tiefebene, Budapesta, 1938, p. 49, cu ig. 204, 207 şi 208.
7. R. Popa – M. Zdroba, op. cit., p. 31 şi ig. 21/44.
o soBĂ CU CAHLE-oALĂ DIN sECoLUL XIV LA CUHEA-MARAMUREŞ 227
fără nici o rezervă, în categoria cahlelor-

oale. Există în acest sens analogii în
materialele descoperite în Ungaria, unde
piese identice au fost datate în secolul al
XIV-lea8.
b. Fragmente de la trei sau patru oale
de dimensiuni mai mari, lucrate la roata cu
învârtire rapidă, dintr-o pastă omogenă,
nisipoasă, şi arse la roşu sau la cenuşiu-
gălbui. Judecând după fragmentele găsite,
diametrul maxim al acestor oale depăşea
12 cm, înălţimea lor era de 20 -25 cm
iar forma tronconică, cu gura mai lată şi
fundul drept (ig. 2 a-e). Relativ subţiri, de
numai 0,3-0,5 cm, pereţii sunt prevăzuţi
cu coaste regulate atât în interior cât şi
în exterior pe aproape întreaga înălţime,
până sub buză. Aceasta din urmă este
puţin îngroşată şi teşită spre interior9. Pe
două fragmente de buze şi pe interiorul
pereţilor altor câteva fragmente din acest
tip de cahlă-oală, se păstrează un strat
de smalţ verzui. Interpretarea lor drept
cahle-oală ar i foarte grea dacă nu ar exista analogii în literatura de specialitate10 Fig. 1.
şi, mai ales, dacă ondulaţiile (,,coastele”) lor exterioare nu s-ar potrivi perfect în Cuhea. a)
fragment de
amprentele din şănţuiri transversale de pe bucăţile de lut ars despre care a fost deja
lipitură cu
vorba. amprente de
c. Fragment din fundul, lărgit la bază, al unei oale (?) lucrate la roată, din pastă cahle; b) – d)
cahle scunde
omogenă, arsă la roşu. Diametrul fundului este de 9 cm iar grosimea pereţilor de
tronconice;
1 cm. La înălţimea de 3,2 cm, acolo unde s-a şi spart oala, pereţii ei aveau două e) fund de
sau mai multe deschideri laterale în forma unor fante (ig. 1 e). Evident că oala nu cahlă (?) cu
putea folosi drept recipient, utilizarea ei în alt scop, eventual ca sfeşnic, neiind totuşi deschideri
laterale; f) –
exclusă11. h) fragmente
d. Fragment dintr-o piesă ceramică masivă, realizată iniţial la roată şi apoi de cahle (?)
îngroşată prin aplicarea unei cămăşi exterioare de lut. Pasta arsă la roşu. Pereţii sunt scunde cu
gura lobată
8. I. Holl, „Középkori kályhacsempék Magyarországon”, I, Budapest Régiségei, 18, 1958, p. 213, ig. 3/1;
Idem, Mittelalterliche Funde aus einem Brunnen von Buda, Budapesta, p. 26, ig. 28, ultimele arse reducător.
Suntem datori să renunţăm, cu acest prilej, la rezervele pe care le-am formulat asupra interpretării acestor
piese drept oale-cahlă; cf. recenzia noastră în Studii și Cercetări de Istoria Artei, 15, 1968, 2, p. 258.
9. R. Popa – M. Zdroba, op. cit., ig. 21/45-47.
10 . K. Szabó, op. cit., p. 92, ig. 423-432 a; I. Méri, „Figurenverzierte Ofenkachlen Volkstümlichen Charakters
aus dem mittelalterlichen Ungarns”, Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, 12, 1960, p.
360, pl. 109/7, cu fundul mult îngustat, în formă de potir. Buza este identică cu aceea a cahlei-oală
publicată de I. Holl, Mittelalterliche Funde, ig. 28.
11 . Nu cunoaştem deocamdată analogii pentru un eventual tip de cahlă-oală din secolul XIV cu deschideri-
fante în partea inferioară. Asemenea piese apar în secolul XV şi le-am întâlnit la Suceava (săpăturile
autorului) după cum sunt cunoscute şi în Transilvania (I. Méri, op.cit., p. 358 şi pl. 111/2), deschiderile
având însă un caracter decorativ iar nu unul funcţional pentru o ixare mai bună, cum pare a i cazul la
piesa noastră.
groşi de 2 cm, iind străbătuţi de mai multe oriicii circulare cu diametrul de 1,7 cm.
Pe fragment s-au păstrat trei asemenea oriicii, orientate diferit, ceea ce pledează
pentru reconstituirea piesei, din care acesta a făcut parte, în forma unei semisfere
sau a unei calote (ig. 2g). Pe faţa exterioară piesa a fost, cel puţin parţial, acoperită
cu smalţ verde. În lipsa analogiilor şi datorită dimensiunilor reduse ale fragmentului,
apartenenţa piesei la o sobă de cahle-oală rămâne ipotetică12.
e. Trei margini de la vase scunde,
lucrate la roată, cu pereţii groşi de
0,8 cm şi cu gura lobată. La două
dintre fragmente proilul s-a păstrat
până la fund, astfel încât ştim că au
avut înălţimea de 4,5 cm. Datorită
dimensiunilor mici ale fragmentelor,
pe care nu se păstrează decât pornirea
câte unui lob (ig. 1 f-h), am socotit
că este vorba de opaiţe13 şi că lobarea
gurii s-ar datora ciocului de opaiţ, cu
atât mai mult cu cât asemenea tipuri
de opaiţe sunt cunoscute în secolul
al XIV-lea14. Ţinând seama, totuşi,
că am găsit fragmente de la trei vase
asemănătoare, nu putem exclude
posibilitatea ca ele să reprezinte un
tip de cahle-oală, cu gura cvadrilobată
sau rectangulară, care să-şi i găsit
locul undeva în corpul sobei.
Reconstituirea sobei sau a sobelor15
din care au făcut parte materialele
prezentate nu poate depăşi stadiul
ipotezelor. După cum se ştie, soba
de cahle a evoluat de la soba simplă
Fig. 2. ţărănească, construită din piatră sau din lut deasupra unui soclu, încălzită din
Cuhea. a) – f)
exteriorul casei, aşa cum se mai pot vedea şi astăzi exemplare în zonele muntoase din
fragment de
cahle înalte centrul Europei şi chiar în Maramureş16. Prima modiicare, în direcţia care va duce
tronconice; spre ceea ce înţelegem în mod obişnuit sub termenul de sobă din cahle, a constat din
g) fragment
de cahlă (?)
12 . Dacă fragmentul provine de la o cahlă, atunci aceasta a fost de o formă mai complicată, derivată din tipul
cu oriicii convex (închis spre exterior) atestat în Ungaria în secolul al XIV-lea; I. Holl, „Középkori kályhacsempék...”,
circulare p. 213-214. În mediul oraşelor din Ungaria, smalţul verde, aşternut direct pe pasta arsă, apare încă de la
sfârşitul secolului XIII, pe ceramică importată din Austria; I. Holl, Mittelalterliche Funde, p. 17.
13 . R. Popa – M. Zdroba, op. cit., p. 25 şi ig. 19/34.
14 . I. Holl, Mittelalterliche Funde, p. 20-21, ig. 24/2. Asemenea opaiţe circulare scunde, prevăzute cu un cioc,
ne sunt cunoscute şi la Dunărea de Jos în secolele XIII-XIV.
15 . Vorbim despre sobe, la plural, deoarece prezenţa mai multor tipuri de cahle-oală, ca şi probabilitatea
existenţei mai multor încăperi (o sală mare de 10/7 m la primul nivel şi două camere la al doilea nivel?)
ne îndeamnă să postulăm prezenţa, în momentul incendiului, a cel puţin două sobe.
16 . Resturile pe care le-am găsit în săpăturile din Maramureş, pe podeaua unor case din secolele XIII-XIV,
sunt deocamdată prea puţin concludente, pentru a airma că de la soba (sau vatra închisă, înconjurată
printr-o construcţie din pietre şi lut) casei ţărăneşti maramureşene, contemporane reşedinţei bogdăneştilor,
a putut porni, prin adăugarea cahlelor-oală, evoluţia înspre soba de cahle.
o soBĂ CU CAHLE-oALĂ DIN sECoLUL XIV LA CUHEA-MARAMUREŞ 229
introducerea, în grosimea peretelui de lut, a unor oale menite să radieze şi să dirijeze

căldura. Desigur că foarte de timpuriu, poate chiar de la început, aceste oale folosite
drept cahle primitive au avut şi un rol decorativ17. Caracterul decorativ al sobelor,
datorat iniţial modului de dispunere al oalelor-cahle, s-a accentuat prin realizarea
unor cahle tot mai complicate şi mai ornamentate.
Cele mai vechi exemple cunoscute de asemenea sobe din cahle-oală datează de
la începutul secolului al XIV-lea şi au ajuns
până la noi în special datorită unor izvoare
iconograice. Este de presupus că încă de la
sfârşitul secolului XIII, asemenea sobe existau
în Elveţia sau în Austria. Reconstituirile
propuse pentru primele sobe cu cahle-oală
sunt foarte diverse, întemeindu-se în special
pe material etnograic relativ recent şi, doar
în parte, pe reprezentările schematice din
izvoarele iconograice (ig. 3). Pe parcursul
secolului al XIV-lea, forma cahlelor şi a
sobelor s-a diversiicat în mod apreciabil, în a
doua jumătate a veacului folosindu-se deja, în
palatele regale şi în marile centre eclesiastice
din Ungaria, cahle cu decor igurativ18.
În ţara noastră nu au fost semnalate încă,
după câte ştim, cahle sau cahle-oală din
secolul al XIV-lea şi cu atât mai puţin din
prima jumătate a acestuia19. Faptul ar putea
să se datoreze stadiului mai puţin avan-
sat al cercetărilor de arheologie medievală
din Transilvania sau, poate, diicultăţii de a
distinge, la investigarea unor straturi bine
datate, fragmentele de cahle-oală de cele
provenind de la oale comune, atunci când
descoperirea lor nu este însoţită de alte indicii.
Este mai mult decât probabil că cercetările
viitoare, în special cele din mediul orăşenesc şi
al curţilor feudale din Transilvania, să dea la iveală multe asemenea materiale. Fig. 3.
Cât priveşte data şi iliera pe care au ajuns la Cuhea, în mediul românesc Reconstituiri
de sobe din
maramureşan, cahlele-oală şi soba sau sobele în care au fost ele folosite, putem cahle-oală
aduce unele precizări, folosindu-ne de întreg ansamblul descoperit şi cercetat acolo. (după I. Holl
Biserica de piatră din Cuhea, construită în stil gotic timpuriu, datează aproximativ şi R. Franz)
17 . Pentru începuturile sobei de cahle, vezi Rosemarie Franz, Der Kachelofen, Graz, 1969, p. 14-23.
18 . I. Holl, „Középkori kályhacsempék...”, p. 215 şi urm.
19 . Soba de la Râmnicu Vâlcea mai sus amintită a putut să ie construită cel mai devreme la începutul
secolului al XV-lea, deoarece nu credem că perioada de folosire a unei asemenea sobe să i depăşit două-
trei decenii. Recent au fost semnalate şi publicate cahle-oală într-o reşedinţă feudală de la Suslăneşti
(Dinu V. Rosetti, Buletinul Monumentelor Istorice, 41, 1972, 2, p. 29 şi 36, ig. 8-10) care ar putea data de la
cumpăna veacurilor XIV şi XV. Este totuşi de remarcat folosirea ciudată şi nefuncţională a cahlelor-oală
de la Suslăneşti, cu golul umplut de pământ şi cu gura îndreptată în jos, sugerând refolosirea unor cahle
provenite de la altă sobă sau utilizarea, în soclul unei sobe de cahle-oală, a pieselor deteriorate.
din anii 1330-1340, din perioada în care Bogdan era voievod al Maramureşului20.
Caracterul apusean al planului monumentului ca şi prezenţa pietrei cioplite, cel puţin
la portal şi la soclu, pledează pentru construirea monumentului de către o echipă de
meşteri străini, aduşi de către voievod. Cu acest prilej şi-a putut face apariţia şi soba
din cahle-oală în interiorul turnului-locuinţă al voievodului.
Adoptarea de către mediul românesc – şi ne referim, desigur, numai la vârfurile
acestui mediu social – a unei inovaţii atât de proaspete în chiar locurile ei de origine,
îşi are şi o altă explicaţie. În timp ce în turnurile-locuinţă construite din piatră sau
cărămidă, cum ar i cele de la Cheresig, Suseni-Râu de Mori sau Câlnic, problema
încălzirii încăperilor se poate rezolva prin cămine deschise, adosate zidurilor sau
amenajate în grosimea zidului, în turnul-locuinţă al bogdăneştilor, construit din
lemn, se cerea găsirea unei soluţii diferite. Soba din oale-cahlă satisfăcea atât nevoia
încălzirii interioarelor cât şi aceea a caracterului deosebit – circumstanţiat de epocă
şi de loc – al reşedinţei voievodului maramureşan.
20 . R. Popa, Studii și Cercetări de Istorie Veche, 17, 1966, 3, p. 515-520; Idem, Ţara Maramureșului, p. 225.
a FouRteentH centuRY
Pot-tile StoVe FRoM
cuHea-MaRaMuReş * 10.
S everal years ago I concluded the archaeological excavations at the Bogdan family
residence in Cuhea (today Bogdan Vodă, Maramureş County) and published the
results of the investigation1, but I couldn’t specify how was heated the house placed
in the middle of the fortiied enclosure uncovered in the point “Grădina lui Cârlig”,
on the high terrace of the Iza River. Considering that the loor did not present any
kind of traces of a hearth or stove, as well as the uncovering of the traces of a system
of wooden reinforcement, with the bases and pillars buried in the ground, I have
stated that the loor belonged to a cellar-storehouse and that the living rooms were
at the upper level2.
In the meantime, the investigation of some thirteenth to fourteenth century
noble residences and especially the attention given to the dwelling-towers, have
led me to conclude that the most plausible reconstruction for the Bogdan family’s
fortiied residence is a permanently inhabited dwelling-tower. It consisted of one
or two levels built of wood and clay above a cellar located on the ground level;
the cellar was delimited by a foundation made of stone bound with clay3. Such an
interpretation is supported, among other factors, by its dimensions, with sides of 9
and 12 m long that correspond to the ones of the well-known dwelling-tower built in
Câlnic around 1260-1270 by a family of Saxon greaves4. Likewise, the considerable
thickness of the foundation – about 1 m – and a reinforcing system inside the tower
justify the reconstruction of a building with a considerable height.
Taking into account the type of building, the climate in Maramureş and the
lammable nature of the walls of this construction, I still had to answer how the
rooms were heated by a well isolated ire place. By re-examining the materials found
in excavation I now have that answer.
Among the large burnt pieces of earthen casting – some imprinted with the
shape of the logs onto which they were applied – that have collapsed in a thick
layer over the cellar loor when the Bogdan residence was destroyed, we found
some peculiar fragments. Unlike most of the other fragments – which had straws
in the composition – these ones were part of a thick casting made of unadulterated
1. Radu Popa – Mircea Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal din veacul al XIV-lea, Baia
Mare, 1966, p. 8-32. With a new dating in: R. Popa, Revue Roumaine d'Histoire, 5, 1966, 5, p. 770-772 and
774, as well as in the monograph Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, p. 236.
2. R. Popa – M. Zdroba, op. cit, p. 13.
3. R. Popa, Dacia, N.S., 16, 1972, p. 260 with note 62 and passim.
4. Radu Heitel, Cetatea din Câlnic, Bucureşti, 1968.
* Studii și Cercetări de Istorie Veche, 24, 1973, 4, p. 671-679

232 A FoURTEENTH CENTURY PoT-TILE sToVE FRoM CUHEA-MARAMUREŞ
clay. Most importantly, the circular prints kept on these fragments are marked by
regular transversal grooves; hence the prints belong to some cylindrical bodies with
corrugated or grooved walls, which were partially buried in clay. herefore they
cannot be tracks of wooden beams. As a matter of fact, one of these fragments of
burnt clay still preserves three such prints, placed in a triangular pattern, with the
distances between them of 0.02-0.025 m (ig. 1 a).
he conclusion is now obvious but at the time of the excavation it was harder
to reach, maybe because of prejudices concerning the level of development and
civilization of the Romanian society during the irst half of the fourteenth century
and also because in the country we did not had analogies dated in such an early age.
In the meantime, in Râmnicu Vâlcea archaeologists discovered similar clay casting
fragments, still encasing fragments of pot-tiles. hese were used for the stove of a
townsman’s house, dated during the irst half of the ifteenth century5. he fortiied
residence of the Bogdan family also had a stove made of pot-tiles, at the middle of
the fourteenth century, when it was destroyed by ire6.
We have some diiculties in properly identifying the stove tiles among the other
discoveries. he ceramic inds are very fragmented and since the shapes of the pot-tiles
from this early stage in the evolution of the medieval tile stoves are very close to those
of the regular pots the functional distinctions are not always certain. Furthermore,
the ire that brought an end to the house produced a strong secondary burning of
the ceramic, sometimes even to deformation, preventing a clear identiication of the
fragments bearing traces of having been used in the stove’s walls.
Still, taking into account the analogies provided by the bibliography and the
imprints from the clay castings fallen from the stove’s walls, we’ve deduced that the
following pieces or ceramic types belong to the stove:
a) Fragments of small pots, in the shape of a truncated cone, with the top opening
larger than the base, thrown on a fast wheel and ired to a red colour. he walls
and the bottom are 0.5 cm thick. One of them is partially reconstructed, with the
following sizes: base diameter – 9.5 cm, rim diameter – about 12 cm, height – 8 cm.
he walls are decorated on the inside with supericial ribs and on the outside, on
the upper half, with very large cannelures. he lip is slightly thickened and obliquely
blunted toward the exterior (ig. 1b-d). When we discovered them I interpreted these
fragments as “small bowls”, maybe used as cups7. Now I have no reserve in including
them in the category of stove pot-tiles. here are some analogies for these pieces in
Hungary, where identical materials were dated during the fourteenth century8.
5. Discovered by my colleague Elena Busuioc, presented at the Annual Session Reports of the Institute of
Archaeology in February 1971 and then at the session of the Commission for National Monuments in
January 1973 (“O casă de orăşean din prima jumătate a secolului al XV-lea la Râmnicu Vâlcea”). I would
like to thank the author for allowing me to see the materials and discussing them with me.
6. An argument for the date of the destruction of the dwelling-tower (beside the ones referred to in note
1) is the brass hexagonal belt buckle, with ends shaped like a lily lower discovered among the debris (R.
Popa – M. Zdroba, op. cit., p. 25, ig. 16 c). he piece has analogies discovered in tombs in Hungary, dating
from the fourteenth century, according to Szabó Kálmán, Kulturgeschichtliche Denkmäler der ungarischen
Tiefebene, Budapest, 1938, p. 49, ig. 204, 207 and 208.
7. R. Popa – M. Zdroba, op. cit., p. 31, ig. 21/44.
8. I. Holl, “Középkori kályhacsempék Magyarországon”, I, Budapest Régiségei, 18, 1958, p. 213, ig. 3/1;
Idem, Mittelalterliche Funde aus einem Brunnen von Buda, Budapesta, p. 26, ig. 28, the last ones ired in
a reduction atmosphere. I abandon my reserve in interpreting these pieces as pot-tiles; see my review in
Studii și Cercetări de Istoria Artei, 15, 1968, 2, p. 258.
A FoURTEENTH CENTURY PoT-TILE sToVE FRoM CUHEA-MARAMUREŞ 233
b) Fragments from three or four larger pots, thrown on a fast wheel, from a
homogenous paste, tempered with sand, ired to a red or yellowish-gray colour.
Considering all the discovered fragments, these pots had a maximum diameter of
more than 12 cm, with a height of 20-25 cm, and were shaped like a truncated cone,
with a large top opening and a straight bottom (ig. 2 a-e). he walls are relatively
thin, 0.3-0.5 cm and are decorated with regular ribs on the interior as well as the
exterior, on almost their entire height, right up to the underside of the lip. he lip is
slightly thickened and blunted toward the interior9. Two of the rim fragments and
the interior of several other fragments still preserve a layer of green enamel. heir
interpretation as pot-tiles would be very diicult without the analogies provided
by the bibliography 10, especially if their exterior ribs wouldn’t it perfectly into the
transversal grooves on the clay casting fragments.
c) Wheel thrown fragment of a base, larger on the underside, of a pot (?) made
of a homogenous paste, ired to a red colour. he base has a 9 cm diameter and
the walls are 1 cm thick. At a height of 3.2 cm – where the pot broke – its walls
presented two or more lateral openings, shaped like slits (ig. 1e). It is obvious that
the pot couldn’t have been used as a container but we cannot exclude its possible use
for other purposes, such as a candlestick11.
d) Fragment of a massive ceramic artefact. It was initially wheel-thrown and then
thickened by applying an exterior clay sheet. he paste was ired to a red colour. he
walls are 2 cm thick and are pierced by several circular oriices, 1.7 cm in diameter.
he fragment preserved three such oriices, diferently oriented, which suggest that
the piece should be reconstructed as a hemisphere or a calotte (ig. 2g). he exterior
was, at least partially, covered with a layer of green enamel. here are no analogies
for this piece and the fragment is very small, therefore its ascription to the stove is
for now hypothetical12.
e) hree upper parts of short pots, wheel-thrown, with 0.8 cm thick walls and
lobed rims. Two of the fragments preserved a complete proile so we know their
height was of 4.5 cm. Because of the small size of the fragments, which at best
preserve the beginning of one lobe (ig. 1f-h), I thought at irst that they are rush
lights13 and that the lobe on the rim is actually the beak of the rush light, encouraged
in this attribution by the existence of such types of lamps during the fourteenth
century14. Still, considering that we have uncovered fragments belonging to three
9. R. Popa – M. Zdroba, op. cit., ig. 21/45 - 47.

10 . K. Szabó, op. cit., p. 92, ig. 423-432 a; I. Méri, “Figurenverzierte Ofenkachlen Volkstümlichen Charakters
aus dem mittelalterlichen Ungarns”, Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, 12, 1960,
p. 360, pl. 109/7, with narrowed foot, shaped like a chalice. he rim is identical with the pot-tile published
by I. Holl, Mittelalterliche Funde, ig. 28.
11 . At the time I do not know of any analogies with an eventual fourteenth century pot-tile type with slits on
the lower part. Such materials do appear in the ifteenth century (I have seen them during my excavations
in Suceava) and are also known in Transylvania (I. Méri, op.cit., p. 358, pl. 111/2) but their slits have a
decorative purpose while the one in Cuhea seems to have functional slits, for better aixing.
12 . If the fragment belongs in a stove tile then it had a more complicated shape, derived from the convex
type (closed toward the exterior). his type is attested in fourteenth century Hungary; I. Holl, “Középkori
kályhacsempek...”, p. 213-214. In towns in Hungary the green enamel placed directly on the ired paste
appears since the end of the thirteenth century, on Austrian imported pottery; I. Holl, Mittelalterliche
Funde, p. 17.
13 . R. Popa – M. Zdroba, op. cit., p. 25 and ig. 19/34.
14 . I. Holl, Mittelalterliche Funde, p. 20-21, ig. 24/2. Such short, circular, beaked rush-lights also appear in
the Lower Danube region during the thirteenth and the fourteenth centuries.
234 A FoURTEENTH CENTURY PoT-TILE sToVE FRoM CUHEA-MARAMUREŞ
similar pieces, I will not exclude the possibility that they represent a type of pot-tiles
with four lobes or rectangular openings that belonged somewhere in the stove.
he reconstruction of the stove or stoves15 that contained the materials presented
above cannot be for now more than hypothetic. As we know, the tile stove evolved
from the simple peasant stove, built of stone or clay above a sole, fuelled from outside
the house as we can still ind today in the mountainous areas in Central Europe and
even in Maramureş16. he irst alteration toward what we now think of as a tile stove
was introducing into the thickness of the clay wall some pots that could radiate and
direct the heat. Of course, very early on, maybe even from the beginning, these pots
used as primitive stove tiles also gained a decorative purpose17. he decorative nature
of the stoves, due at irst to the way the pots were distributed, was emphasized by
the achievement of more complicated and ornamented tiles.
he oldest known examples of such pot-tile stoves date at the beginning of the
fourteenth century and we know of them especially from iconographic sources. We
may assume that such stoves existed since the end of the thirteenth century in
Switzerland and Austria. he reconstitutions of the irst pot-tile stoves are very
diverse, based especially on relatively recent ethnographic materials and only
partially on the schematic iconographic representations (ig. 3). Over the course
of the fourteenth century, the shape of both tile and stove diversiied considerably,
in the second half of this century in the royal palaces and in the great ecclesiastic
centres from Hungary being already in use tiles with igurative decorations18.
As far as I know, nowhere in Romania there were discovered tiles or pot-tiles
from the fourteenth century, the less from its irst half19. his could be due to the
less advanced stage of Transylvania’s medieval archaeology studies, or maybe it was
diicult to distinguish, in well-dated layers, between the fragments of pot-tiles and
the fragments of common pots, especially if there were no other hints to point out
their existence. Future excavations in Transylvania, especially in towns and noble
residences, should be able to uncover more materials of this kind
As for the when and where originated the pot-tiles used in the stove or stoves
in Cuhea, in the Romanian society of Maramureş, we could make some statements
by taking into account the whole compound discovered and explored there. he
stone church in Cuhea was built in Early Gothic style, sometime around 1330-
15 . I am talking about more than one stove since the presence of more types of pot-tiles and the probability
that there were several rooms inside the dwelling-tower (a large one, 10 by 7 m long on the irst storey and
two rooms on the second storey?) make me consider that at the moment of the ire the dwelling-tower
had at least two tile stoves.
16 . he materials uncovered in Maramureş on the loors of thirteenth and fourteenth century houses are
inconclusive for now. herefore I cannot state if the stove (or closed hearth surrounded by a construction
of stone and clay) of the Maramureş’ peasant houses contemporary to the Bogdan residence could be a
starting point for the evolution of the tile stove.
17 . For the beginnings of the tile stove, see Rosemarie Franz, Der Kachelofen, Graz, 1969, p. 14-23.
18 . I. Holl, „Középkori kályhacsempék...”, p. 215f.
19 . he stove from Râmnicu Vâlcea has been built, at the earliest, at the beginning of the ifteenth century,
because I do not think that such a stove could have been used for more than two or three decades.
Archaeologists have recently discovered and published some pot-tiles from a noble residence in Suslăneşti
(Dinu V. Rosetti, Buletinul Monumentelor Istorice, 41, 1972, 2, p. 29, 36, ig. 8-10) which may date from
the end of the fourteenth century or the beginning of the ifteenth century. he use of the pot-tiles
in Suslăneşti is strange and un-functional, with the openings illed with earth and the rims pointing
downward. his suggests that the tiles were reused from a previous stove or that the deteriorated pot-tiles
were used in the base of a new stove.
A FoURTEENTH CENTURY PoT-TILE sToVE FRoM CUHEA-MARAMUREŞ 235
1340, when Bogdan was the Voivode of Maramureş20. he Catholic plan of the
monument and the presence of carved stone, used at least for the portal and the
footing, suggest that the voivode brought a team of foreign masons to build the
monument. Maybe in these circumstances a stove made of pot-tiles was also made
inside the voivode’s dwelling-tower.
here is another explanation for the implementation of something so fresh even
in its place of origin by the Romanian society – and of course, I’m referring here
only to its elite. While other dwelling-towers made of stone or brick, such as the
ones in Cheresig, Suseni-Râu de Mori or Câlnic, could have been very easily heated
by open ireplaces built next to the walls, or into the thickness of the walls, the
dwelling-tower of the Bogdan family, made of wood, requested a diferent heating
system. he pot-tile stove would satisfy the need to safely heat the interior and
– given the era and the location – would also emphasise the special character of
residence used by the Voivode of Maramureş.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – Cuhea. a) fragment of clay casting with stove-tile imprints; b) –d) short, tronconic
stove-tiles; e) base of a pot-tile (?) with lateral openings; f ) –h) fragments of short
pot-tiles (?) with lobed rims.
Fig. 2 – Cuhea. a) –f ) fragments of tall, tronconic pot-tiles; g) fragment of a pot-tile (?) with
circular oriices.
Fig. 3 – Reconstructions of pot-tile stoves (according to I. Holl and R. Franz).
20 . R. Popa, Studii și Cercetări de Istorie Veche, 17, 1966, 3, p. 515-520; Idem, Ţara Maramureşului, p. 225.
PluMBuRi
de PoStaV MedieVale * 11.
N e propunem să atragem atenţia asupra unei anumite categorii de materiale
care apar în complexele medievale, aşa numitele „plumburi de postav”. Ele nu
s-au bucurat încă, după câte ştim, de atenţia cuvenită în literatura românească de
specialitate, sau au fost greşit interpretate. Există suiciente motive pentru a se crede
că descoperirile de asemenea materiale în săpături arheologice sunt în realitate mult
mai numeroase decât cele pe care le-am întâlnit în publicaţii. Pe măsura identiicării
în colecţii a unor asemenea piese şi a publicării lor, precum şi pe măsura realizării
unor cataloage în care piesele să ie corect datate şi precizate ca loc de provenienţă1
vom avea la dispoziţie o nouă categorie de informaţii de deosebită valoare pentru
reconstituirea circulaţiei de mărfuri şi a relaţiilor economice din evul mediu românesc.
Plumburile de postav se aseamănă foarte mult cu sigiliile de pe corespondenţa
medievală şi din această cauză ele au putut i cu uşurinţă interpretate ca reprezentând
asemenea sigilii. În realitate, aceste plumburi se prindeau prin presare, cu ajutorul
unui cleşte sau prin batere, la colţul „bucăţilor” de postav cu anumite dimensiuni,
adeverind provenienţa şi calitatea acestora din urmă. După cum se ştie, postavul şi
alte ţesături produse în atelierele medievale sau în manufacturi nu erau confecţionate
şi transportate în „valuri” mari din care să se taie cantitatea necesară în momentul
vânzării, ca în timpurile moderne, ci erau pregătite şi vândute în „bucăţi” care
corespundeau ca mărime necesarului pentru un anumit tip de vestmânt2.
În complexul medieval de la Voivozi (com. Popeşti, jud. Bihor), complex care
îşi are începuturile cel mai târziu în secolul al XII-lea şi care a dăinuit, după câte
ştim, până către mijlocul secolului al XV-lea3, a apărut în campania de cercetări din
anul 1976 un asemenea plumb pentru postav. Condiţiile de descoperire pledează
1. Cataloagele de „plumburi comerciale” medievale, printre care „plumburile de postav”, au ocupat locul
principal, citate de Niels-Knud Liebgott, „Da klaede var en «maerkevare»”, în Nationalmuseets Arbejdsmark,
Copenhaga, 1975, p. 35 şi urm., nu ne-au fost accesibile. Nu avem cunoştinţă de existenţa unor cataloage
privind asemenea piese din ţările învecinate teritoriilor româneşti, utile pentru identiicarea descoperirilor
de „plumburi” în aşezările medievale din România.
2. Pentru comerţul medieval cu postavuri şi ţesături, vezi Radu Manolescu, Comerţul Ţării Românești și
Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 1965, p. 147 şi urm., cu bibliograia.
3. Pentru complexul medieval de la Voivozi, vezi Radu Popa, „Valea Bistrei în secolele XIII-XIV”, în
Centenar muzeal orădean, Oradea, 1972, p. 215-219 şi Idem, „Zur kirchlichen Organisation der Rumänen
in Nordsiebenbürgen im Lichte des patriarchalischen Privilegiums von 1391”, în Ostkirchliche Studien,
tom 24, 1975, 4, p. 309-317. Cercetări mai noi efectuate la Voivozi conirmă abandonarea complexului
către mijlocul secolului al XV-lea, probabil în timpul evenimentelor legate de răscoala de la Bobâlna.
* Sargetia, XIV, 1979, p. 275-279
238 PLUMBURI DE PosTAV MEDIEVALE
pentru datarea lui în secolul al XIV-lea4. Piesa se prezintă sub forma a două plăcuţe
circulare din plumb, cu diametrul de 18-19 mm,
unite printr-o tijă lungă de 20 mm; în momentul
aplicării plumbului pe bucata de postav, tija a fost
îndoită la mijlocul ei iar cele două plăcuţe s-au
suprapus, pe feţele lor superioare imprimându-se
sigiliul. Acesta din urmă cuprinde pe una dintre
plăcuţe o cruce „latină” cu braţele uşor lăţite, înscrisă
într-un scut simplu de tip antic (triunghiular). Pe a
doua plăcuţă apare litera W înscrisă într-un sector
oval reliefat. Imprimarea sigiliului s-a făcut fără
considerarea poziţiei plăcuţelor pe bucata de postav.
Al doilea plumb de postav a fost descoperit la
Hălmagiu (com. Hălmagiu, jud. Arad), în preajma
bisericii vechi din localitate, cu prilejul decapărilor
de teren care au urmat săpăturilor arheologice
din anii 1974-19755. Este vorba de această dată
doar de o singură plăcuţă circulară de plumb, cu
diametrele de 22 şi 26 mm; a doua plăcuţă s-a
rupt din vechime şi s-a pierdut împreună cu tija
care unea cele două părţi ale plumbului. Pe plăcuţa
descoperită, în centrul ei, apare stema oraşului şi
a districtului Braşov, constând dintr-o coroană cu
leuroni care încununează trunchiul de stejar cu
rădăcini puternice6. Stema este imprimată pe un
Fig. 1. sector oval reliefat şi datează piesa în a doua jumătate a secolului al XVI-lea sau la
Plumburi de începutul secolului următor7.
postav: Pe platoul din faţa cetăţii de scaun a Sucevei s-a descoperit în anul 1952, în
1) Voivozi;
2) Hălmagiu condiţii stratigraice nesigure, un plumb de postav format din două plăcuţe circulare
(aversul cu diametrul de 22-23 mm8. Tija care le uneşte a avut lungimea de 15 mm şi se
şi reversul mai păstrează pe piesă, deşi prezintă o ruptură pe una dintre părţi. Pe o plăcuţă a
aceleiaşi
plăcuţe); fost imprimat un text dispus pe 4 rânduri, care se citeşte cu destulă claritate: TS/
3) Suceava CHIRE/NAV/1635. Şase ornamente compuse din linii arcuite încadrează simetric
textul. Se pare că şi pe a doua plăcuţă a existat o reprezentare, poate cu caracter
heraldic, deoarece pe suprafaţa ei se reliefează un câmp ce pare a i al unui scut,
4. În stratul aparţinând începutului ultimei faze de locuire, din secolele XIV-XV. Piesa a fost descoperită de
către Victor Eskenasy, în partea de nord a complexului.
5. Un raport asupra cercetărilor de la Hălmagiu la Dan Căpăţână, „Cercetări arheologice la Hălmagiu şi
Vârfurile (jud. Arad)”, în Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, an XLV, 2, 1976,
p. 76 şi urm.
6. Fr. Zimmermann, „Die mittelalterlichen Siegel der Stadt Kronstadt und des Burzenländer Distriktes”, în
Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbüargische Landeskunde, I, 1878, p. 107-110 şi 116-121.
7. A. Arz v. Straussenberg, „Die historischen Wappen der ehemaligen siebenbürgisch-sächsischen
Gebietskörperschaften”, în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 49, 2, 1938, p. 27-30.
8. Piesa a apărut în umplutura unei gropi târzii. În raportul de săpături (Studii și Cercetări de Istorie Veche,
1-2, an IV, 1953, p. 335 şi urm.) ea nu a fost menţionată.
PLUMBURI DE PosTAV MEDIEVALE 239
dar starea de conservare a piesei ca şi modul neglijent în care a fost aplicat sigiliul
împiedică precizări suplimentare.
De la Suceava cunoaştem dealtfel un întreg grup de plumburi de postav, sensibil
mai timpurii decât piesa la care ne-am referit mai sus, deoarece a fost descoperit
într-un complex de la începutul secolului al XVI-lea, situat în vechiul târg. Autorii
cercetării au sesizat caracterul sigilar al pieselor descoperite, dar au optat pentru
interpretarea lor ca sigilii de corespondenţă9. Datorită faptului că în clădirea lângă
ale cărei resturi au apărut plumburile, s-au găsit resturile evidente ale unui atelier
de confecţionat nasturi de metal (cunoscuţii bumbi sau năsturei globulari din aramă
argintată sau din argint), s-a tras concluzia, prezenţei aici a unui meşteşugar cu
o specializare foarte îngustă, meşteşugar care întreţinea legături diverse pe calea
corespondenţei10. Caracterul de plumburi de postav al celor mai multe dintre piesele
publicate din acest complex11 pledează, dimpotrivă, pentru specializarea mai largă
a respectivului meşteşugar, care pare a i fost şi croitor folosind bucăţi de postav
„plumbuite” pentru confecţionarea veşmintelor comandate de clienţii săi. Desigur
că nu este cu totul exclusă posibilitatea ca în respectiva clădire să i locuit pe rând, ca
urmare a unei vânzări, un croitor şi un meşter năsturar, dar această eventualitate este
totuşi mai puţin probabilă datorită faptului că clădirile de lemn din târgul Sucevei,
dintre care făcea parte şi clădirea la care ne referim, nu au avut în a doua jumătate
a secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea o existenţă prea
îndelungată12.
Relectând, alături de izvoarele scrise, relaţiile comerciale şi direcţiile de circulaţie
a mărfurilor pe durata Evului Mediu, plumbuirile de postav oferă în acelaşi timp
posibilitatea unei priviri asupra condiţiilor de viaţă din anumite medii sociale ale
Evului Mediu românesc, asupra costumului şi a posibilităţilor materiale ale celor
care îşi procurau şi foloseau bucăţile de postav „plumbuite”. Identiicarea, adunarea
din colecţii şi din săpături a acestor piese, precum şi publicarea lor corespunzătoare,
reprezintă desigur o acţiune de la care sunt de aşteptat rezultate importante.
9. M. Matei – Şt. Olteanu, „Noi date cu privire la dezvoltarea meşteşugurilor în Suceava feudală”, în Studii
și Cercetări de Istorie Veche, an XII, 1961, 1, p. 121 şi urm.
10 . Ibidem, p. 127.
11 . Ibidem, p. 123, ig. 1/6, 7; s-au descoperit 8 sigilii „de plumb şi bronz”; sigiliile de bronz nu le-am putut
vedea şi veriica în ce măsură reprezintă o altă categorie de piese.
12 . Vezi în acest sens, Gh. Diaconu, „Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea
marilor asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea”, în Studii și Materiale de Istorie Medie, I, 1956, p.
267 şi urm.
MedieVal
lead clotH SealS * 11.
I n this paper I wish to draw attention on a certain category of materials that are
discovered in medieval layers, the so-called “lead cloth seals”. As far as I know,
the Romanian bibliography paid them little attention, sometimes even wrongfully
interpreting them. here are reliable reasons to believe that such artefacts, discovered
during the archaeological excavations, are actually a lot more numerous than we
could ind in the published works. As we identify such materials in collections,
publish them properly and create catalogues where these artefacts would be correctly
dated and their place of discovery properly established1 we will have access to a new
category of extremely valuable data for the reconstruction of the Romanian Middle
Ages’ movement of goods and economic relations.
he lead cloth seals are very similar to the medieval correspondence seals and
because of this they were easily confused with them. In reality, these leads were
attached by pressing them with pliers or by hammering them in the corner of
sized-cut “pieces” of cloth in order to certify the fabric’s provenience and quality.
As we know, unlike in modern times, cloth and other fabrics produced in medieval
workshops were not produced and transported in big bulks from where sellers would
cut the required size. hey were prepared and sold in “pieces” that would correspond
in size to the requirements of a certain type of garment2.
Such a lead cloth seal was discovered in 1976 in the medieval site in Voivozi
(Popeşti commune, Bihor County), used from the twelfth century (or even earlier)
until the middle of the ifteenth century3. he context of the discovery placed the
piece during the fourteenth century4. It consists of two circular lead plates, 18-19
mm in diameter, joined by a 20 mm long rod. When the lead was placed on the
cloth, the rod was bent at the middle and the two little plates were superposed, the
1. I was not able to study the catalogues of medieval “commercial leads”, including “cloth leads”, cited by
Niels-Knud Liebgott, “Da klaede var en «maerkevare»”, in Nationalmuseets Arbejdsmark, Copenhagen,
1975, p. 35f. I do not know of the existence of such catalogues in the neighbouring countries, useful in
properly identifying the lead cloth seals discovered in Romania.
2. For the medieval commerce of cloth and other fabrics, see Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi
Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 1965, p. 147f, with the bibliography.
3. For the medieval features in Voivozi, see Radu Popa, “Valea Bistrei în secolele XIII-XIV”, in Centenar
muzeal orădean, Oradea, 1972, p. 215-219 and Idem, “Zur kirchlichen Organisation der Rumänen in
Nordsiebenbürgen im Lichte des patriarchalischen Privilegiums von 1391”, in Ostkirchliche Studien, tom
24, 1975, 4, p. 309-317. New excavations here conirm that the site was abandoned toward the middle of
the ifteenth century, probably during the Bobâlna rebellion.
4. In the layer corresponding to the last stage of habitation, from the fourteenth-ifteenth centuries. he
artefact was discovered by Victor Eskenasy in the northern side of the church.
* Sargetia, XIV, 1979, p. 275-279

242 MEDIEVAL LEAD CLoTH sEALs
seal being imprinted on their upper faces. On one plate the seal had a “Latin” cross
with slightly widened arms, inscribed in an antique type shield (triangular); on the
second plate appears the letter “W” inscribed in an emphasized oval sector. he seal
was imprinted without taking into account the plates’ position on the cloth.
he second lead cloth seal was discovered in Hălmagiu (Hălmagiu commune,
Arad County), near the old church, during the extensive stripping of the soil that
followed to the 1974-1975 archaeological excavations5. he piece preserves only
one circular lead plate, with diameters of 22 and 26 mm; the second plate and the
rod were broken of old and lost. he centre of the discovered plate exhibits the coat
of arms of the Braşov city and district, a leuron crown over a strong rooted oak
tree6. he coat of arms is imprinted on an emphasized oval sector and dates the
artefact during the second half of the sixteenth century, or at the beginning of the
seventeenth century7.
Another lead cloth seal was discovered in 1952 on the plateau facing Suceava
fortress. he conditions and stratigraphy of the discovery are unsure. he artefact
consists of two circular plates, 22-23 mm in diameter8. he rod that binds the plates
is 15 mm long and is still preserved, although it is broken in one part. One plate is
inscribed with four rows of text that clearly read TS/CHIRE/NAV/1635. he text
is symmetrically framed by six ornaments made of arched lines. he second plate
seem to have been also ornamented, maybe with a heraldic motif, since the shape of
a shield can still be guessed, but the state of conservation and the careless manner in
which the seal was placed prevents us from further studying it.
We also know of an entire group of lead cloth seals from Suceava, considerably
older than the one discussed above, as the group was discovered in a context from the
beginning of the sixteenth century, in the old borough. he authors of the discovery
noticed that the pieces were seals but interpreted them as correspondence seals9.
Since in the nearby building the archaeologists discovered the obvious remains of a
button workshop (the well-known globular buttons made of silver-plated brass or
silver) it was concluded that the workshop belonged to a highly specialized button
craftsman whose connections were established and maintained via correspondence10.
But since most of the “seals” published from this complex11 are actually lead cloth
seals, things are exactly opposite, namely the craftsman must have been broadly
specialized, probably also acting as a tailor and using for his clients’ garments cloth
pieces certiied with seals. here is, of course, the possibility that the building was
used in turns, maybe after a sale, by a tailor and a button maker. his is however a
5. A reference on the research from Hălmagiu at Dan Căpăţînă, “Cercetări arheologice la Hălmagiu şi
Vârfurile (jud. Arad)”, in Revista muzeelor şi monumentelor. Monumente istorice şi de artă, XLV, 2, 1976, p.
76f.
6. Fr. Zimmermann, “Die mittelalterlichen Siegel der Stadt Kronstadt und des Burzenländer Distriktes”, in
Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, I, 1878, p. 107-110 and 116-121.
7. A. Arz v. Straussenberg, “Die historischen Wappen der ehemaligen siebenbürgisch-sächsischen
Gebietskörperschaften”, in Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 49, 2, 1938, p. 27-30.
8. he artefact was discovered in the backill of a late pit. It was not mentioned in the excavations report
(Studii și Cercetări de Istorie Veche, IV, 1953, 1-2, p. 335f.).
9. M. Matei – Şt. Olteanu, “Noi date cu privire la dezvoltarea meşteşugurilor în Suceava feudală” in Studii și
Cercetări de Istorie Veche, XII, 1961, 1, p. 121f.
10 . Ibid., p. 127.
11 . Ibid., p. 123, ig. 1/6, 7; eight seals made of “lead and bronze” were uncovered; I could not study the
bronze seals in order to ascertain if they represent a diferent category of artefacts.
MEDIEVAL LEAD CLoTH sEALs 243
very remote possibility since the wooden buildings, including the one in question,
rarely survived for long in the borough of Suceava during the second half of the
ifteenth century and the irst half of the sixteenth century12.
Interpreted alongside the written sources, the commercial relations and the trade
routes during the Middle Ages, the lead cloth seals shed some light on the living
conditions of certain social layers of the Romanian Middle Ages, on the costume and
the inancial means of those who bought and used the “certiied” cloth. Accurately
identifying these artefacts, extracting them from storage, gathering them during the
archaeological excavations and, obviously, properly publishing them represents an
endeavour from which are expected highly important results.
TABLE OF FIGURES:
Fig.1 – Lead cloth seals: 1) Voivozi; 2) Hălmagiu (the front and the back sides of the same
plate); 3) Suceava.
12 . About this subject see Gh. Diaconu, „Observaţii cu privire la urmele vechiului târg al Sucevei în vremea
marilor asedii otomane şi polone din veacul al XV-lea”, in Studii și Materiale de Istorie Medie, I, 1956,
p. 267f.
docuMente de cultuRă
MateRială oRăşeneaScă în
tRanSilVania
din a doua juMătate a
Secolului al Xiii-lea * 12.
RADU POPA, GHEORGHE BALTAG
Î nceputurile modeste ale oraşelor medievale transilvănene reprezintă, sub aspectul

informaţiilor scrise şi al documentelor materiale, un subiect dintre cele mai puţin
cunoscute. Fiecare dintre descoperirile care completează documentaţia în această
direcţie capătă astfel o valoare deosebită. Această airmaţie se veriică mai ales atunci
când este vorba de aspectele concrete ale civilizaţiei orăşeneşti din prima etapă a
airmării, în teritoriile româneşti intracarpatice, a aşezărilor medievale de caracter
urban care purtau în ele germenii disoluţiei orânduirii feudale.
Descoperiri recente privind acest subiect au fost făcute în cetatea Sighişoarei, cu Fig. 1.
prilejul unor lucrări edilitare. Deşi lucrările s-au desfăşurat în timpul iernii şi deci Cetatea
Sighişoara
în condiţii nefavorabile, apariţia complexelor medievale a putut i parţial urmărită şi cu locul
înregistrată din punctul de vedere al rigorilor cercetării arheologice, iar materialele descoperirii:
1) „casa Vlad
apărute au fost salvate aproape integral1. Ne propunem în acest loc valoriicarea
Dracul”;
2) casa de pe
str. Cositorilor
1. Înregistrarea observaţiilor, întocmirea documentaţiei şi recoltarea materialelor se datorează lui Gheorghe
Baltag care a urmărit lucrările în iarna 1975-1976 din însărcinarea Muzeului m u n i c i p i u l u i Sighişoara. nr. 2
Proilul şi o parte a vestigiilor au putut i studiate şi de Radu Popa în mai 1975.
* Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 31, 1980, p. 33-52

246 DoCUMENTE DE CULTURĂ MATERIALĂ oRĂŞENEAsCĂ ÎN TRANsILVANIA
Fig. 2. obser vaţiilor culese pe teren şi a materialelor care au ajuns în colecţiile Muzeului de
Proilul sudic Istorie al municipiului Sighişoara, precum şi formularea unor încheieri de ordin mai
al gropii
săpate în general întemeiate pe ele.
curtea „casei În toamna anului 1975 au început în cetatea Sighişoarei lucrările de consolidare
Vlad Dracul” şi şi de amenajare a clădirii cunoscute drept „casa Vlad Dracul”. Clădirea are valoare
planul pivniţei
aparţinând istorică, artistică şi arhitectonică şi este situată în str. Muzeului nr. 5. Frontul ei
clădirii din a principal este orientat spre această stradă care uneşte, pe axa est-vest, „Turnul cu ceas”
doua jumătate cu poarta principală a cetăţii Sighişoarei, iar frontul secundar spre str. Cositorarilor,
a secolului al
XIII-lea
iind astfel o ,,clădire de colţ” (ig. 1). În cercetările sale de urbanistică medievală
transilvăneană, întemeiate pe analiza topograică a loturilor, Paul Niedermaier
consideră partea răsăriteană a cetăţii Sighişoarei, din care face parte şi strada
Cositorarilor, drept zonă împărţită în loturi şi locuită încă dinainte de instalarea
coloniştilor saşi în a doua jumătate a secolului al XIII-lea2. Această concluzie pare a
i valabilă mai degrabă pentru partea de nord-est a cetăţii, în care se ală şi biserica
fostei mănăstiri dominicane atestate documentar la 12983, deoarece în zona cercetată
de pe str. Cositorarilor nu au apărut materiale sau depuneri care să poată i datate
înainte de mijlocul secolului al XIII-lea.
Nici „casa Vlad Dracul”, ca zidire de piatră, nu datează din prima fază a locuirii
urbane de la Sighişoara. Partea mai veche a clădirii, compusă din pivniţele uşor
2. Paul Niedermaier, Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, 48, 1979, 2. Vezi acolo
şi întreaga bibliograie referitoare la începuturile oraşului medieval Sighişoara.
3. F. Zimmermann – C. Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Sibiu, 1892, p.
210-211.
DoCUMENTE DE CULTURĂ MATERIALĂ oRĂŞENEAsCĂ ÎN TRANsILVANIA 247
adâncite în sol şi dintr-un parter înalt,

datează cel mai devreme din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, mai
probabil de la începutul secolului al
XV-lea. Credem că pe locul ei a existat
anterior o casă de lemn. Aceasta din urmă
trebuie să i fost contemporană cu casa de
lemn prevăzută cu pivniţă pe care lucrările
edilitare pomenite au pus-o în evidenţă în
curtea „casei Vlad Dracul”.
Lucrările au constat din decapări
masive de teren în curtea „casei Vlad
Dracul” şi din săparea acolo a unei gropi de dimensiuni foarte mari, până la adâncimea Fig. 3.
de 4 m, pentru instalarea unei centrale termice subterane. Groapa a ajuns spre sud Porţiune din
proilul sudic
până aproape de zidul casei învecinate de pe str. Cositorarilor, aceea cu nr. 2. Spre
al gropii
strada aici numită, deci spre est, groapa s-a oprit la zidul de incintă al curţii, zid care săpate în
este târziu, probabil din secolele XVII-XVIII. curtea „casei
Vlad Dracul”
În groapa din curtea „casei Vlad Dracul” a apărut cea mai mare parte a pivniţei
(desen după
unei case de lemn, iar pe peretele sudic al gropii s-a putut înregistra o situaţie fotograie)
stratigraică (ig. 2-3) care necesită o scurtă descriere. Adăugăm la descriere şi
observaţiile stratigraice realizate pe porţiuni ale celorlalţi pereţi ai gropii centralei
termice.
Stratigrafia
Solul viu se ală în această zonă la adâncimea de cca 2,00 m şi constă din argilă
cenuşie compactă, cu lentile de argilă galbenă. Deasupra lui se ală un strat de sol
negru-cenuşiu gros de 0,30-0,35 m, reprezentând humusul antic. În cuprinsul
acestuia au apărut rare fragmente ceramice din epoca dacică, pigmenţi de cărbune şi
granule de pământ ars. Humusul antic este suprapus de un strat steril gros de 0,10-
0,15 m, în care se găsesc doar resturi vegetale carbonizate. Ultimele două straturi
descrise au fost distruse pe mari suprafeţe de activitatea constructorilor medievali.
Cel mai vechi strat al locuirii medievale, gros de circa 0,30 m, se caracterizează
prin cantitatea mare de cărbune – provenind de la construcţii din lemn – pe care o
conţine. În cuprinsul lui a apărut ceramică datând din a doua jumătate a secolului al
XIII-lea, probabil şi de la începutul secolului al XIV-lea, precum şi oase de animale.
Deasupra lui se ală un al doilea strat de locuire medievală, ceva mai gros (0,35-0,40
m) şi mai bogat în inventar şi în fragmente ceramice care pot i atribuite secolului
al XIV-lea. În sfârşit, al treilea strat al locuirii medievale, gros tot de 0,35-0,40 m,
se caracterizează prin prezenţa granulelor de mortar şi a fragmentelor de cărămidă,
conţinând un amestec de materiale din secolele XV-XIX. El s-a creat prin nivelarea
unor depuneri mai vechi, nivelare produsă în secolul trecut. Deasupra lui se ală, pe
o grosime de 1-1,50 m, un strat de umplutură recentă care a ridicat mult nivelul de
călcare din curte în raport cu acela al străzii Cositorarilor.
În raport cu această situaţie stratigraică, groapa pivniţei clădirii de lemn apare ca
iind săpată de la nivelul superior al humusului antic, stratul de steril de deasupra lui
provenind foarte probabil de la întinderea în curte a lutului scos cu prilejul săpăturii

efectuate de constructorii din secolul al XIII-lea. Adăugăm observaţia, care decurge
tot din analiza peretelui sudic al gropii centralei termice, că după distrugerea clădirii
de lemn din secolul al XIII-lea şi după umplerea gropii pivniţei sale, pe acelaşi loc a
fost înălţată o altă construcţie de lemn din materiale refolosite, construcţie din care
pe proil apare o talpă şi care corespunde stratului cu materiale din secolul al XIV-lea.
Casa de lemn
din a doua jumătate a secolului al XIII-lea
Din pivniţa acestei construcţii au fost descoperite şi cercetate latura de nord,

prevăzută cu gârliciul intrării, şi parţial laturile de est şi de vest. Partea de sud a
pivniţei, reprezentând foarte probabil jumătate din suprafaţa ei, a rămas în porţiunea
de cca 3 m dintre marginea săpăturii şi imobilul din str. Cositorarilor nr. 2.
Groapa pivniţei ajunge până la adâncimea de – 1,50 m în raport cu nivelul de
călcare al constructorilor ei, adâncindu-se deci în solul viu cu 1,10-1,20 m. În proil,
groapa apare ca iind mai largă la partea superioară, fapt explicabil atât prin ruperea
şi scurgerea pe pantă a marginilor în momentul distrugerii construcţiei cât şi – foarte
probabil – prin grija constructorilor de a lăsa un spaţiu gol în spatele căptuşelii de
lemn a pivniţei, spaţiu umplut cu pământ după montarea acestei căptuşeli.
Incendiul care a pus capăt clădirii căreia i-a aparţinut pivniţa a mistuit întreg
parterul locuibil precum şi partea superioară a pereţilor pivniţei, până la nivelul de
călcare din jurul clădirii. S-au păstrat tălpile de lemn de pe fundul pivniţei şi o
parte a pereţilor de lemn care o căptuşeau, împreună cu o porţiune a gârliciului.
Lemnul folosit de constructorii clădirii a fost în exclusivitate stejarul, iar solul umed
a conservat bârnele şi scândurile atât de bine încât ele ar mai putea i utilizate şi
astăzi.
Groapa pivniţei are lungimea pe axul est-vest de 8,40 m. Din lăţimea ei, pe axul
nord-sud, a fost dezvelită o porţiune lată de 3 m. Se poate aprecia că lăţimea pivniţei
– şi implicit a casei – a fost de circa 6 m. Pe fundul gropii pivniţei a fost montat,
pe podeaua ei4, un cadru din tălpi de stejar de secţiune pătrată, cu latura de 0,40
m. Tălpile au fost cioplite, cu multă grijă pentru inisaj, din trunchiuri mari, iar la
colţurile pivniţei ele se îmbină după procedeul „jumătăţii de lemn”. Pe acest cadru
de lemn au fost montate elementele verticale ale căptuşelii pivniţei, constând din
stâlpi şi din scânduri groase de aproape 0,10 m. Pentru montarea acestora din urmă,
pe marginea superioară a tălpilor a fost cioplit un şanţ cu lăţimea şi adâncimea de
câte 0,10 m.
Stâlpii verticali ai scheletului de lemn al pivniţei, ciopliţi tot din lemn de stejar,
au secţiunea pătrată cu latura de 0,40 m, iind deci la fel de masivi ca şi tălpile. Au
fost găsiţi 6 asemenea stâlpi, dispuşi cu toţii pe talpa de pe latura lungă a pivniţei,
în mod asimetric: doi la colţuri, doi la marginile gârliciului, unul în axul gârliciului
şi un stâlp între gârliciu şi colţul de nord-vest. Absenţa unor stâlpi pe tălpile de pe
laturile scurte ale pivniţei ca şi dispunerea asimetrică a celor găsiţi pe latura lungă,
4. Precizarea se justiică în scopul deosebirii acestei soluţii tehnice de aceea a pivniţelor căptuşite cu lemn la
care tălpile scheletului sunt îngropate în podeaua pivniţei; vezi şi nota următoare.
îngreunează reconstituirea acestui schelet de lemn, a planului şi a dimensiunilor

parterului înalt al casei.
Fixarea stâlpilor pe talpă s-a făcut cu ajutorul unor pedunculi cu secţiunea pătrată
de 0,15 m şi lungimea de 0,40 m, care străbăteau deci întreaga grosime a tălpilor.
Stâlpii montaţi la colţurile pivniţei, deasupra îmbinării a câte două tălpi, consolidau
în mod implicit şi această îmbinare.
Scândurile de stejar care căptuşeau groapa pivniţei au avut lăţimea de 0,45-0,50
m. Îmbinarea dintre scânduri s-a realizat după procedeul „cozii de rândunică”, soluţie
de natură să sublinieze şi ea nivelul tehnic cu totul remarcabil al constructorilor.
Scândurile s-au păstrat doar pe înălţimea de 0,80-1 m, atât cât au fost protejate de
groapa pivniţei. Probabil că ele au avut, la fel ca şi stâlpii, o înălţime de circa 1,80
m deasupra tălpilor de pe podeaua pivniţei, pentru a permite folosirea în condiţii
normale a acesteia din urmă. Este de asemenea probabil ca la limita lor superioară,
scândurile să i fost ixate într-un lăcaş cioplit în grinzile sprijinite pe stâlpii descrişi
şi că de la aceste grinzi în sus să se i ridicat pereţii de lemn ai parterului înalt al casei.
Gârliciul pivniţei nu este perfect axat
pe planul clădirii, ci puţin deplasat spre
marginea ei de vest. Lat de 2 m, gârliciul
trebuie să i avut lungimea de circa 3 m,
pentru a asigura o pantă convenabilă
la o diferenţă de nivel de circa 1,50 m.
Podeaua gârliciului a fost mărginită
de două tălpi aşezate longitudinal, cu
capetele inferioare ixate în stâlpii care
încadrează intrarea în pivniţă, tălpi
sprijinite pe o grindă îngropată trans-
versal în podeaua gârliciului. Suprafaţa
acestuia din urmă a fost podită cu loazbe
obţinute prin despicarea unor trunchiuri, aşezate cu partea rotundă în sus şi ţinând Fig. 4.
Intrarea în
în acest fel locul treptelor. Tălpile de lemn din gârlici sunt ceva mai puţin masive, pivniţa clădirii
secţiunea lor pătrată iind doar de 0,25 m. Nu au apărut indicii ale unei eventuale din a doua
căptuşeli de lemn a pereţilor gârliciului. Intrarea din gârlici în pivniţă, lată de 2 m, jumătate a
secolului al
era împărţită în două jumătăţi egale de către stâlpul montat în axul ei, soluţie din care
XIII-lea şi
rezultau două uşi cu deschiderea de numai 0,80 m. În stâlpul care mărginea spre est peretele
intrarea în pivniţă, a fost de altfel găsită o ţâţână de ier, pe care se rotea balamaua uşii. median de
Interiorul pivniţei a fost împărţit în două compartimente inegale, prin intermediul lemn
unui perete din scânduri îngropate pe verticală în sol (ig. 4). Aceste scânduri sunt
identice, ca dimensiuni şi mod de îmbinare, cu acelea care formau căptuşeala
pereţilor, având deci iecare o margine subţiată şi cealaltă margine despicată în
formă de „coadă de rândunică”. Pe faţa sa estică, acest perete din scânduri groase a
fost întărit cu două stinghii de lemn, una la nivelul podelei, iar a doua la înălţimea de
0,50 m. Probabil că alte două sau trei asemenea stinghii întăreau partea superioară
a peretelui descris.
Judecând după resturile păstrate, încăperea din partea de vest a pivniţei a fost
pardosită cu lespezi şi bolovani de râu. Încăperea din partea de est a pivniţei,
dinspre faţada la str. Cositorarilor a casei, de dimensiuni mai mari, pare a nu i fost
podită sau pardosită. Podeaua ei este ceva mai adâncită, mai ales la limita ei estică.
Constructorii au dat aici peste un mic izvor pe care l-au amenajat, asigurându-i
scurgerea spre o fântână săpată în curtea casei, aproape de colţul de nord-est al
clădirii. În acest scop, sub talpa de la marginea scheletului de lemn al pivniţei au fost
îngropate două conducte improvizate. Prima constă dintr-un butuc de roată de car,
cu spiţele retezate, plasat la 1 m distanţă de intrarea în pivniţă. A doua, constând
dintr-o bucată de grindă de secţiune pătrată (0,30-0,35 m) şănţuită şi acoperită cu
o scândură, a fost dispusă oblic în apropierea colţului de nord-est al pivniţei. Cele
două „conducte”, improvizate în acest fel, conduceau apa la fântână. Canalele din
curte, amenajate probabil din lemn, nu au putut i surprinse în săpătură.
Cât priveşte fântâna descoperită în vecinătatea colţului de nord-est al casei, s-a
putut stabili că nivelul de la care a fost săpată corespunde celui mai vechi strat al
locuirii medievale din această zonă. Groapa fântânii coboară până la adâncimea de
– 4,50 m în raport cu actualul nivel al solului, iind de formă circulară cu diametrul
de 1,50 m la gură şi îngustându-se treptat spre fund. În groapă a fost montată o
căptuşeală de lemn constând dintr-o succesiune de cadre pătrate din scândură,
întărite cu câte o stinghie de lemn pe iecare dintre laturi. Potrivit tradiţiei orale
păstrate în cartier, fântâna a fost folosită până în secolul trecut. Faptul este cu totul
explicabil şi subliniază valoarea excepţională pe care o avea o sursă permanentă de
apă într-un oraş fortiicat situat pe o înălţime, cum este cazul cetăţii Sighişoarei.
În afara fântânii, alături de resturile clădirii au mai fost descoperite două obiective
ce se cer semnalate. Primul este un butoi de dimensiuni mijlocii, înalt de 1,20 m şi
cu diametrul de 0,70 m, îngropat în solul viu lângă intrarea în gârliciu. Butoiul avea
doagele de stejar drepte, legate cu cercuri de lemn şi a folosit foarte probabil pentru
colectarea apei de ploaie sau pentru scopuri legate de creşterea unor animale. Un
fragment din capacul de lemn a fost găsit în interiorul său.
La circa 3,50 m nord-est de fântână, deci într-un loc situat la o cotă mai
joasă în cadrul nivelului din secolul al XIII-lea, a fost parţial surprinsă o groapă
dreptunghiulară cu două dintre laturi măsurând 2,60 respectiv 2 m, adâncă de 1,30
m, plină cu resturi de bucătărie şi de grajd. Asocierea ei cu prima fază a locuirii
medievale din acest loc a fost posibilă datorită unor observaţii stratigraice, iar
prezenţa gropii ne îndreptăţeşte să postulăm existenţa, pe latura de nord a curţii, a
unor construcţii destinate adăpostirii animalelor. Urmele acestor construcţii nu au
putut i însă surprinse.
Succesiunea fazelor locuirii medievale
Observaţiile stratigraice realizate în umplutura gropii pivniţei permit câteva

precizări privind modul în care a fost distrusă prima clădire medievală din acest loc
şi lucrările care au urmat acestui eveniment. Pe fundul gropii, un strat de cenuşă şi
de cărbune gros de 0,10-0,20 m, provine de la incendierea locuinţei. El cuprindea în
grosimea lui câteva scânduri şi o grindă carbonizată (ig. 2-3), care au făcut parte din
podeaua de lemn a parterului înalt sau din partea superioară a scheletului de lemn al
pivniţei. Deasupra lui se ală un al doilea strat, gros de 0,30-0,35 m, format din argilă
cenuşie şi care cuprinde bucăţi mari de lemn carbonizat, câteva grinzi şi scânduri
parţial arse, pietre, bucăţi de piele argăsită, oase arse, bucăţi de corn de cerb şi de
căprior cu urme de prelucrare sau deşeuri provenind de la prelucrarea unor asemenea
materiale, fragmente ceramice, câteva fragmente de la lipitura de lut a unei sobe şi

câteva obiecte din ier. Acest strat s-a format prin aruncarea intenţionată sau prin
alunecarea în groapa pivniţei a resturilor rămase în curte după incendierea clădirii.
Prin urmare, materialele găsite în stratul pomenit datează din timpul funcţionării
clădirii căreia i-a aparţinut pivniţa, termenul ante quem al datării lor iind momentul
distrugerii construcţiei. Lipsa totală din umplutură a fragmentelor de pământ ars sau
de lipitură de lut incendiată, cu excepţia celor care au putut i precizate ca provenind
de la sobă, dovedeşte că pereţii parterului înalt al clădirii au fost din lemn aparent
atât la exterior, cât şi la interior. Clădiri de lemn cu pereţii lipiţi cu lut, distruse prin
incendiu şi cercetate în ultimul timp5, se caracterizează, sub aspectul resturilor lăsate
pe teren, prin marea cantitate a fragmentelor de pământ şi de lipitură arsă, purtând
pe ele amprentele lemnului ce forma miezul pereţilor.
Al treilea strat din umplutura gropii pivniţei, gros de 0,40-0,70 m, este compus
din argilă cenuşie ce reprezintă sol viu purtat şi conţine foarte puţine materiale
arheologice. El relectă o nivelare temeinică şi organizată a gropii rămase de pe
urma incendiului şi este foarte probabil ca argila să provină de la o altă groapă, tot
de pivniţă, săpată în acest loc cu prilejul construirii unei noi clădiri.
Această ipotetică pivniţă aparţinând clădirii ce a reprezentat al doilea nivel al
locuirii medievale, nu a fost surprinsă în săpătură. A fost surprinsă în schimb, în
proil, o grindă-talpă aşezată deasupra umpluturii menţionate, grindă ce a făcut
desigur parte din această clădire. Grinda menţionată are, pe faţa ei inferioară, lăcaşuri
cioplite pentru îmbinări, fapt ce trădează apartenenţa ei iniţială la o altă clădire,
poate chiar la clădirea din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, iind recuperată
după incendiu şi reutilizată. Observaţia dovedeşte oricum refacerea pe acelaşi loc –
şi tot din lemn – a clădirii, foarte probabil de către aceeaşi familie, evidenţiind deci
faptul că incendiul a fost doar un accident fără efecte asupra continuităţii de locuire
din această parte a Sighişoarei medievale.
Dacă grinda-talpă cu lăcaşuri cioplite, surprinsă în proil, precum şi consistenţa
stratului ce acoperă umplutura pivniţei, ne încredinţează că locuirea din a doua fază de
pe acest loc, din secolul al XIV-lea, s-a caracterizat tot printr-o construcţie de lemn,
în schimb stratul următor oglindeşte apariţia arhitecturii de zid în această parte a
cetăţii. Înlocuirea caselor de lemn prin case de zid pare a se i produs organizat, nu ca
urmare a unei distrugeri. Pivniţele mai mari şi mai adânci ale clădirilor din secolul al
XV-lea au provocat dispariţia în multe locuri a pivniţelor şi resturilor construcţiilor
de lemn din secolele XIII-XIV. Faptul că în curtea „casei Vlad Dracul” s-au
conservat totuşi şi au putut i cercetate asemenea urme, se datorează unei comasări
de loturi, de pe urma căreia lotul de teren al casei din a doua jumătate a secolului al
XIII-lea, pe care am descoperit-o, a fost alipit lotului „casei Vlad Dracul”. Aceasta
a făcut posibilă alungirea spre sud a „casei Vlad Dracul” în secolele XVII-XVIII,
asigurând totodată păstrarea, în fundul curţii sale, a resturilor clădirii de care ne-am
ocupat. Constatarea veriică ipoteza conservării, în linii mari, sub aspect topograic,
a loturilor intravilane din secolul al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea6.
5. Radu Popa – Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă a domniei
și o sobă monumentală de la Suceava din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1979, p. 31 şi urm.
6. Paul Niedermaier, în Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România și a înfrăţirii lor cu naţiunea
română. Naţionalitatea germană, I, Bucureşti, 1976, p. 115 şi urm.
Inventarul arheologic
Materialele descoperite în umplutura gropii pivniţei, în grosimea straturilor

menţionate ca alându-se pe fundul ei, precum şi cele găsite în vecinătate în
grosimea nivelului aparţinând primei locuiri medievale din acest loc, au permis
datarea acestei locuiri. Pe temeiul lor se pot face şi unele aprecieri mai generale
asupra civilizaţiei urbane transilvănene din prima etapă de dezvoltare a oraşelor în
teritoriile intracarpatice.
Materialele descoperite nu sunt prea numeroase şi acest fapt se poate datora
ie recuperării – imediat după incendiu – a unei părţi a inventarului clădirii, ie
modestiei, în general, a condiţiilor de viaţă din acea epocă. Probabil că amândouă
explicaţiile sunt în egală măsură valabile.
Printre piesele de ier, descoperite într-o stare de conservare foarte precară ce
împiedică reconstituirea funcţiei lor, se ală şi o lamă de cuţit cu peduncul de ixare
în mâner, de tip obişnuit unei perioade mai îndelungate şi unor zone foarte întinse
(ig. 5 a). Ţâţâna de ier (ig. 5 b) recuperată
din stâlpul care mărginea intrarea în pivniţă
nu prezintă, nici ea, caractere tipologice
deosebite.
Dintre piesele de lemn descoperite în
săpătură, o atenţie specială se cuvine fără
îndoială butucului de roată de car, refolosit
drept conductă, pe care l-am menţionat.
Îngroparea lui sub talpa de pe podeaua
pivniţei îi asigură datarea la începuturile
locuirii medievale din acest loc. Cu alte
cuvinte, piesa oferă o imagine, ie şi
parţială, asupra carelor cu care au venit în
Transilvania coloniştii saşi din valul următor
invaziei tătarilor din anii 1241-12427. Cu
un diametru de 0,20 m şi cu lungimea de
0,50 m, butucul de roată are lăcaşuri pentru
opt spiţe masive, cu secţiunea capătului
dinspre butuc de 0,06/0,02 m, confecţionate
din lemn de stejar. Spiţele erau consolidate
suplimentar cu ajutorul unei vergele lexibile
de lemn care se ixa cu ambele capete în
două găuri făcute în butuc, trecând apoi
Fig. 5. prin perforaţii practicate în partea dinspre butuc a spiţelor (ig. 5 f ). Osia carului
Materiale pare a i fost din ier.
aparţinând
primului nivel
Numeroase piese din os sau din corn de cerb şi căprior, în majoritate împungătoare
de locuire lustruite, precum şi descoperirea unor deşeuri de la prelucrarea acestor piese, permit
medievală ipoteza că lucrul cu aceste materii prime a fost una dintre preocupările permanente
ale proprietarilor clădirii. Aceştia par a i fost meşteri specializaţi în prelucrarea
7. homas Nägler, în Studii de istorie a naţionalităţilor ..., I, p. 68; cf. şi Kurt Horedt, Contribuţii la istoria
Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958, p. 121.
oaselor şi coarnelor, dar avem totuşi convingerea că într-o colectivitate ca aceea a

sighişorenilor din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, confecţionarea de obiecte
şi unelte din corn şi os nu putea i singura preocupare productivă a unei familii.
Dintre piesele din corn găsite în săpătură şi aparţinând primei faze a locuirii
medievale, atrage atenţia un pieptene îngust şi foarte alungit, care pare a i avut o
utilizare mai deosebită, probabil la baterea manuală a irelor pe un război vertical de
dimensiuni mici. Mânerul trapezoidal al piesei are o perforaţie care a servit pentru
atârnarea ei. Pieptenul a avut iniţial nouă dinţi, din care s-au păstrat doar şase (ig. 5
c). Lung de 0,155 m şi lat de 0,025-0,036 m, pieptenul a fost confecţionat cu multă
pricepere dintr-o placă groasă de 0,6 cm obţinută dintr-un corn de cerb.
În ceea ce priveşte ceramica deoscoperită, se impune de la bun început precizarea
că marea majoritate a fragmentelor ca şi piesele întregi atestă lucrul la o roată de
bună calitate, cu învârtirea rapidă. Foarte puţine fragmente ceramice provin de la
vase modelate pe o roată cu învârtirea mai înceată, probabil tot de picior, în condiţii
tehnice de nivel mai scăzut. Un singur fragment de oală, cu buza răsfrântă în
exterior şi proilată ascuţit, decorată cu caneluri distanţate trasate neregulat pe umăr
(ig. 5 d, 7 a), aminteşte ceramica feudală timpurie modelată la roata de mână şi
arsă neuniform. Rămâne sub semnul întrebării dacă acest fragment se datează în
prima jumătate a secolului al XIII-lea şi a ajuns accidental în complexul descris, sau
dacă asemenea ceramică mai continua să ie folosită sporadic în a doua jumătate a
secolului numit.
Fără a ne propune publicarea aici a întregului material ceramic descoperit în
săpătură, luăm în discuţie piesele şi fragmentele caracteristice pentru complex, utile
datării lui şi ilustrării relaţiilor central-europene ale ceramicii produse şi folosite
în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea la
Sighişoara.
Un vas aproape întreg, în formă de oală fără torţi, precum şi mai multe fragmente
provenind de la vase asemănătoare, au făcut parte dintr-o „sobă cu cahle-oală”,
caracteristică începuturilor evoluţiei sobelor de cahle8. Funinginea de pe corpul
piesei mai bine păstrate dovedeşte că oala a fost pe jumătate îngropată în lipitura de
lut a peretelui sobei. Modelată din pasta caracteristică ceramicii de uz comun si arsă
oxidant, oala folosită la sobă (ig. 5 g-i) are diametrul fundului de 0,06 m, diametrul
maxim de 0,095 m şi înălţimea de 0,145 m.
Prezenţa unor sobe din cahle-oală în mediul orăşenesc transilvănean încă de la
sfârşitul secolului al XIII-lea, datare ce corespunde situaţiilor relevate de cercetările
din cetatea Budei9, se datorează necesităţii de a adopta corpuri închise de încălzire
în clădirile cu podea şi pereţi de lemn. Soluţia sobelor cu cahle-oală a fost dealtfel
preluată foarte de timpuriu şi în mediul românesc, pentru încălzirea unor construcţii
reprezentative din lemn10.
Ceramica de uz comun, aparţinând primului nivel al locuirii medievale din zona
cercetată, se caracterizează prin pastă omogenă şi compactă, având ca degresant nisip
cu granulaţie mică şi mijlocie, uneori granule de calcar sau de mică. Arderea vaselor
8. R. Popa, Studii şi Cercetări de Istorie Veche, 21, 1973, I, p. 676.
9. Imre Holl, Budapest Régiségei, 18, 1958, p. 211; vezi şi Elena Busuioc – Monica Mărgineanu-Cârstoiu,
Dacia, N.S., 23, 1979, p. 275 şi urm.
10 . R. Popa – M. Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 130.
s-a făcut oxidant dar uneori incomplet, astfel

încât pereţii mai groşi au rămas cu miezul
cenuşiu. Suprafaţa oalelor este regulată dar
aspră, cu o culoare uniformă ce variază de la
gălbui-cenuşiu la brun-roşcat.
Forma cea mai frecventă a acestei categorii
ceramice este oala cu toartă plasată pe umărul
vasului, prinsă în exterior sub buză sau trecută
peste buză şi prinsă în interior, această din urmă
soluţie înlesnind transportul recipientului
pe distanţe mai lungi. Torţile aplatizate sunt
decorate într-un mod speciic cu incizii scurte
şi paralele, dispuse drept sau oblic în şiruri
regulate, adâncite în pasta crudă înainte de
arderea vasului (ig. 5 e).
Fig. 6. Aceeaşi categorie ceramică cuprinde şi oale fără toartă, decorate în exterior cu
Oale şi căni
caneluri supericiale sau cu „coaste” uşor reliefate. Două piese descoperite întregi
aparţinând
primului nivel (ig. 6 a-c; 7 b, d) au buza ,,gulerată” bine proilată, prevăzută la limita ei inferioară
de locuire cu o nervură reliefată cu precizie. Vasele sunt de dimensiuni mici şi au diametrul
medievală pântecelui mai mare sau egal cu înalţimea, ceea ce le dă un aspect scund. Fragmente
de la oale mai mari, aparţinând aceluiaşi tip,
atestă folosirea „semnelor de olar” în relief pe
fundul unora dintre vase, în formă de cruce.
Utilizarea unor roţi de olar cu semne care să
se imprime pe fundul vaselor reprezintă o
moştenire preluată din ceramica anterioară
mijlocului secolului al XIII-lea. Pentru
datarea în a doua jumătate a secolului al XIII-
lea a ceramicii de care a fost vorba, pledează
analogiile cunoscute în mediul orăşenesc din
Regatul arpadian11.
Un opaiţ asemănător cu o ceaşcă, cu
pereţii scunzi şi toartă orizontală, precum
şi câteva fragmente de la capace de oală, se
cuprind în aceeaşi categorie ceramică. Printre
capace se disting două tipuri. Primul este
caracterizat de asemănarea cu o farfurie plată
cu margini aproape verticale încheiate cu o
muchie ascuţită, având în centru un buton
scund pentru mânuire (ig. 7 e). Al doilea tip
de capac are o formă aproximativ tronconică,
cu pereţii arcuiţi, iind prevăzut şi el, la limita
Fig. 7. superioară, cu un mâner în formă de buton masiv cu faţa orizontală (ig. 7 c).
Ceramică din
O categorie aparte în cadrul ceramicii descoperite în primul nivel de locuire
primul nivel
de locuinţe medievală din curtea „casei Vlad Dracul” o reprezintă vasele cu pereţii lustruiţi.
medievale
11 . Imre Holl, Mittelalterliche Funde aus einem Brunnen von Buda, Budapesta, 1966, p. 12 şi urm.
Din punctul de vedere al pastei şi al modelării, acestea din urmă nu se deosebesc

de ceramica descrisă mai sus ca iind de uz comun. Prezenţa liniilor lustruite pe
întreaga înălţime a pereţilor vaselor, realizate de olar înainte de arderea lor, ca şi
culoarea brun-roşcată obţinută în urma arderii, deinesc această ceramică drept o
categorie superioară, pentru care s-ar putea folosi în această vreme chiar şi termenul
de „ceramică de lux”. În acest sens, observăm că liniile lustruite în benzi paralele
dese îndeplinesc parţial funcţiile smalţului policrom, mărind impermeabilitatea
recipientelor şi asigurând totodată un efect decorativ.
Urme de decor lustruit sunt prezente şi pe o cahlă-oală, fapt ce pledează pentru
realizarea în acelaşi centru de olărie a celor două categorii ceramice. Dar tipul de
vas cel mai reprezentativ al ceramicii brun-roşcate lustruite este cana de dimensiuni
mici şi mijlocii. Au fost găsite două asemenea căni întregi, ilustrând variante ale
aceluiaşi tip. Prima cană înaltă de 0,20 m, cu diametrul fundului de 0,09 m şi cu
cel al gurii de 0,14 m, doar cu ceva mai mic decât diametrul maxim al pântecelui
(0,16 m), apare drept zveltă şi bine echilibrată proporţional (ig. 6 e, f; 7 f ). G ât ul
în formă de pâlnie se încheie cu o buză „gulerată” bine proilată, care urmează un
traseu lobat. Toarta scurtă şi puternică are secţiunea aproape circulară. A doua cană,
ceva mai scundă (0,165 m), se remarcă prin aceleaşi proporţii echilibrate şi proil
„gulerat” al buzei lobale (ig. 6 d, 7 g). Amândouă piesele au pe exterior câteva
caneluri regulate care le marchează diametrul maxim şi articularea dintre pântece
şi gât, pereţii iind în întregime acoperiţi cu linii lustruite paralele, dispuse vertical.
Aceleiaşi categorii ceramice brun-roşcate lustruite îi aparţin şi fragmente
provenind de la oale de dimensiuni mai mari, din care însă nu au putut i reconstituite
forme întregi. Se remarcă trasarea circulară, orizontală, a liniilor lustruite paralele pe
pântecele şi umărul acestor oale, prezenţa unor pereţi de oală relativ groşi (0,5-0,9
cm) ca şi a unor funduri de oală masive cu proilul lăţit, în formă de postament.
Ceramica brun-roşcată cu decor lustruit a mai fost semnalată în descoperiri
transilvănene din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi s-a propus o apropiere
între aceste materiale şi ceramica roşie cu decor lustruit cunoscută în aşezările
dunărene din secolele XIII-XIV12. În urma descoperirii materialelor de la Sighişoara,
asemenea apropieri nu mai pot i făcute, cel puţin pentru ceramica cu decor lustruit
descoperită în sudul Transilvaniei. Rămâne sub semnul întrebării dacă ceramica
roşie cu decor lustruit descoperită în complexele din secolele XIII-XIV din nordul
Munteniei îşi are originea în materialele asemănătoare prezente în Transilvania în
secolul al XIII-lea sau dacă ea se leagă realmente de cultura materială a aşezărilor
de la Dunăre13.
Pe temeiul materialelor ceramice descoperite în cetatea Sighişoarei în complexul
care face obiectul acestor pagini sau în mod întâmplător14, se poate airma că
ceramica brun-roşcată cu decor lustruit se limitează în timp la a doua jumătate
a secolului al XIII-lea şi la începutul secolului al XIV-lea. Această observaţie
12 . homas Nägler, Studii și Comunicări, Muzeul Brukenthal, Sibiu, 14, 1969, p. 111-114 şi pl. IV.
13 . Lucian Chiţescu, Revista de Istorie, 28, 1975, 7, foloseşte ceramica de la Breaza, din Ţara Făgăraşului, ca
analogie pentru ceramica cu decor lustruit de la Cetăţeni-Argeş, acceptând legăturile dunărene ale acestei
categorii ceramice. Având acum siguranţa că ceramica cu decor lustruit de la Breaza nu se leagă cu aceea
asemănătoare din aşezările de la Dunăre, rămâne sub semnul întrebării dacă descoperirile de la Cetăţeni
au legături în sudul Transilvaniei, sau în mediul balcano-dunărean.
14 . Ceramică din secolele XIII-XIV a intrat în ultimul timp în colecţiile Muzeului de istorie al municipiului
Sighişoara. Ea va i valoriicată de Gh. Baltag într-un studiu alat în pregătire.
este foarte probabil valabilă pentru întreg sudul Transilvaniei. Pe de altă parte, pe
temeiul aceloraşi descoperiri, putem urmări în continuare pe durata secolelor XV-
XVI producerea şi folosirea ceramicii din prima categorie, pe care am deinit-o ca
iind de uz comun, într-o evoluţie treptată a formelor şi o perfecţionare continuă a
procedeelor tehnice.
Câteva încheieri istorice prilejuite de descoperirea şi

cercetarea complexului
Datele de care dispunem azi asupra începuturilor Sighişoarei medievale permit

acceptarea ipotezei că pe dealul cetăţii a existat un habitat organizat dintr-o perioadă
anterioară invaziei tătarilor din anii 1241-1242. Chiar şi în lipsa unor informaţii
documentare referitoare la vechimea şi la caracterul acestui habitat, este foarte
probabil ca încă de la mijlocul sau din a doua jumătate a secolului al XII-lea să i
existat o aşezare măcar pe o parte a platoului pe care se ală astăzi oraşul medieval.
Este posibil ca pe înălţimea care domină acest platou, pe locul actualei „Biserici din
Deal” (Bergkirche), să i existat pe la 1200 sau puţină vreme după aceea, o fortiicaţie
care să justiice numele de „Castrum Sex” cu care este atestată documentar pentru
prima oară Sighişoara, la 128015. Această ipoteză, aproape unanim acceptată de
cei care s-au ocupat cu trecutul Sighişoarei16, a fost recent supusă unei veriicări
arheologice17.
Observaţiile de mai sus privesc doar habitatul de pe cuprinsul cetăţii. În ceea ce
priveşte microzona al cărei centru este cetatea Sighişoarei, descoperiri mai vechi şi
cercetări alate în curs au evidenţiat existenţa unor aşezări din secolul al XII-lea şi
din secolele anterioare18. Faptul este cu totul iresc datorită resurselor naturale şi
importanţei strategice a acestei microzone, care marchează hotarul dintre cursul
superior şi cel mijlociu al Târnavei Mari.
Instalarea la Sighişoara a unei colectivităţi săseşti, în cadrul acţiunilor de
colonizare promovate după 1242 de coroana ungară, trebuie să se i produs cu
câteva decenii înainte de atestarea la 1298 a numelui german al localităţii, cel
de ,,Schespurch”19. Dar dacă plasarea acestui eveniment în deceniile şapte-opt ale
secolului întruneşte asentimentul majorităţii celor care s-au ocupat de problemă,
în schimb originea teritorială a acestei colectivităţi a dat naştere la opinii diferite.
S-a vorbit de o colonizare „primară”, cu o colectivitate venită din teritorii germane,
de o colonizare „secundară” cu una sau mai multe etape intermediare şi chiar de
15 . F. Zimmermann – C. Werner, Urkundenbuch, I, p. 141.

16 . Vasile Drăguţ, Cetatea Sighișoara, Bucureşti, 1968, p. 9 şi bibliograia; cf. şi Paul Niedermaier, Revista
Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, 48, 1979, 2.
17 . O secţiune practicată în 1975 de Gh. Baltag, pe panta situată la nord de ,,Biserica din Deal”, a precizat
existenţa unui zid de incintă anterior zidului care sprijină azi terasa pe care se ală biserica, zid ce a avut şi
el caracter de fortiicaţie. Datarea primului zid de incintă de pe culmea dealului a rămas totuşi sub semnul
întrebării, iind încă necesare săpături în vecinătatea imediată a „Bisericii din Deal” şi în special a turnului ei,
considerat îndeobşte ca reprezentând la origine un ,,donjon romanic”.
18 . O aşezare din secolul al XII-lea este în curs de a i cercetată de către Gh. Baltag în cartierul Cătunul
Viilor, situat la cca 2,5 km est de dealul cetăţii Sighişoara.
o colonizare „internă”, printr-un grup de familii venit la Sighişoara din zona

Saschizului, alat la numai 20 km spre sud-est20.
Această din urmă problemă are o importanţă deosebită pentru aprecierea corectă
a descoperirilor de la Sighişoara, dând răspuns întrebărilor privind originea şi
antecedentele pe teritoriul Transilvaniei, sau în afara acestui teritoriu, a documentelor
de cultură materială şi de civilizaţie medievală urbană depre care a fost vorba.
La stadiul actual al cercetărilor, un răspuns sigur nu poate i încă dat din cel puţin
două motive. Pe de o parte, puţina ceramică orăşenească din secolul al XIII-lea pe
care o cunoaştem în Transilvania nu beneiciază de încadrări cronologice mai strânse
decât jumătatea de secol şi nici de stabilirea unor particularităţi care să relecte variante
regionale sau producţiile diferitelor centre. Pe de altă parte, descoperirea unei case de
lemn cu pivniţă căptuşită cu lemn, datând din secolul al XIII-lea, este deocamdată un
unicat nu numai pentru începuturile cunoscute ale civilizaţiei urbane transilvănene,
dar pare a nu găsi analogii nici în literatura de specialitate din Europa centrală care
ne-a fost accesibilă21.
Într-adevăr, referindu-se la începuturile în lemn ale oraşelor medievale din
centrul şi răsăritul Europei, la clădirile din materiale perisabile care au existat în
paralel cu arhitectura romanică orăşenească şi care au precedat arhitectura gotică
orăşenească din zid, cercetătorii problemei fac mereu apel la casa ţărănească, locuinţă
de suprafaţă lipsită la această vreme de pivniţă sau semibordei, folosind în acest
sens studiile etnograice22. Or, descoperirea de la Sighişoara dovedeşte că arhitectura
medievală orăşenească de lemn din secolele XIII-XIV nu a fost nici modestă şi nici
asemănătoare locuirii contemporane din mediul sătesc.
Evident că formularea unor concluzii mai cuprinzătoare depinde de înmulţirea
descoperirilor, în situaţii privilegiate în care construcţiile din zid şi pivniţele zidite
ale acestora din urmă nu au distrus total urmele mai vechi. Veriicarea la Sighişoara a
faptului că loturile intravilane din secolele XVIII-XIX respectă lotizarea originară23,
deschide perspective promiţătoare pentru amplasarea pe teren a săpăturilor viitoare
şi pentru interpretarea descoperirilor. Ni se pare foarte puţin probabil ca, printre
cele câteva zeci de case care se alau la Sighişoara în a doua jumătate a secolului
al XIII-lea, aceea pe care am descoperit-o să i reprezentat un caz de excepţie prin
tehnica sa de construcţie şi prin dimensiuni. Cu alte cuvinte, o imagine simplistă a
oraşului transilvănean din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cu case simple de
suprafaţă cu câte o singură încăpere, cu pereţii din împletitură de nuiele lutuită sau cu
semibordeie, în felul în care se vor i prezentat în aceeaşi vreme casele satelor transil-
20 . homas Nägler, în Studii de istorie a naţionalităţilor ..., I, p. 68-69; Paul Niedermaier, Revista Muzeelor și
Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, 48, 1979, 2. Data colonizării săseşti la Sighişoara ar i după
anul 1264 iar caracterul de colonizare „internă” ar decurge din faptul că la începuturile sale, parohia de la
Sighişoara depindea de capitlul de la Saschiz.
21 . Vezi, printre altele, Stredoveká archeologie a studium pocatku mest, Praga, 1977; Monumentorum tutela,
Ochrana pamiatok, 7, Bratislava, 1971 (volum dedicat arhitecturii medievale orăşeneşti); August v.
Essenwein, Die romanische und die gotische Baukunst. Der Wohnbau, ed. a II-a, Leipzig, 1908; Paul
Niedermaier, Siebenbürgische Städte. Forschungen zur städtebaulichen und architektonischen Entwicklung
von Handwerksorten zwischen dem 12. und 16. Jh., Bucureşti, 1979. Dr. Imre Holl, de la I n s t i t u t u l de
Arheologie din Budapesta, căruia îi mulţumim şi aici, ne-a conirmat lipsa unor descoperiri similare pe
teritoriul R. P. Ungare.
22 . W. Radig, Frühformen der Hausentwicklung in Deutschland, Berlin, 1958, capitolul „Vom Bauernhaus
zum Stadthaus”; vezi şi Hans Planitz, Die deutsche Stadt im Mittelalter, Graz-Köln, 1965.
23 . Paul Niedermaier, în Studii de Istorie a Naţionalităţilor, I, p. 115 şi urm.
vănene, nu poate i veridică. Măsura în care acest punct de vedere este valabil pentru
toate aşezările urbane transilvănene sau priveşte numai pe acelea cu colectivităţi
săseşti, depinde în ultimă instanţă de precizarea originii teritoriale a colectivităţii
care s-a instalat la Sighişoara după mijlocul secolului al XIII-lea.
Nivelul de civilizaţie urbană atestat de descoperirea de la Sighişoara pentru a
doua jumătate a secolului al XIII-lea, îşi găseşte analogii în teritoriile româneşti
extracarpatice în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, la Râmnicu Vâlcea24, Târgovişte25,
Baia26 sau Suceava27. Fără a i vorba de o identitate perfectă sub raportul tehnicii
de construcţie28, descoperirea de case mari de lemn cu pivniţe căptuşite cu lemn în
aceste din urmă aşezări orăşeneşti deschide perspective interesante asupra relaţiilor
Ţării Româneşti şi Moldovei cu Transilvania în epoca de cristalizare a vieţii urbane
în zonele care mărginesc spre sud şi spre răsărit Carpaţii.
Observaţiile pe care le prilejuieşte descoperirea de la Sighişoara dovedesc că
cercetarea şi mai buna cunoaştere a arhitecturii medievale de lemn şi a începuturilor
civilizaţiei medievale orăşeneşti de pe teritoriul ţării reprezintă un domeniu în care
investigaţiile viitoare vor aduce progrese importante ale reconstituirilor istorice.
24 . Elena Busuioc, Buridava, III, Râmnicu Vâlcea, 1979.

25 . Nicolae Constantinescu – Corneliu Ionescu, Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 31, 1980, 1, p.
53 şi urm.
26 . Eugenia Neamţu – Vasile Neamţu – Stela Cheptea, Analele Ştiinţiice ale Universităţii „Al. I. Cuza” Iași,
21, 1975, p. 16.
27 . Radu Popa – Monica Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 129 şi urm., cu bibliograia.
28 . Căptuşeala de lemn a pivniţei casei de la Sighişoara este executată într-o tehnică de construcţie mai
complicată şi mai elaborată decât cea cunoscută la analogiile citate. La Suceava cunoaştem căptuşeli
de lemn ale pivniţelor cu tălpile îngropate în podea, pe când tălpile pivniţei sighişorene sunt așezate pe
podea. Principala deosebire priveşte faptul că la Sighişoara, căptuşeala de lemn nu este formată din loazbe
aşezate pe orizontală, în spatele unor stâlpi care le sprijină, ci din dulapi montaţi pe verticală, îmbucaţi
în lăcaşuri săpate în tălpi. Stâlpii verticali din pivniţa sighişoreană nu sprijineau căptuşeala de lemn, ci
susţineau grinzile de la nivelul podelei parterului înalt.
data on
tRanSYlVania’S uRBan liFe
duRing tHe Second HalF
oF tHe tHiRteentH centuRY * 12.
RADU POPA AND GHEORGHE BALTAG
T he modest beginnings of Transylvanian medieval cities represent, in terms of

written documents and material culture, a subject of the least known. Each
of the discoveries that complete the documentation/data is therefore extremely
valuable. his is especially important when we are referring to concrete aspects of the
urban civilization from the irst stages of towns’ existence in the intra-Carpathian
territories, of medieval urban settlements that wore the germs of the feudal order
dissolution.
Recent discoveries concerning this subject have been made in Sighişoara during
some urbanization works. Although the works were done during winter, thus in
unfavourable meteorological conditions, almost all artefacts were salvaged and the
medieval archaeological features could be to some extent identiied and registered
according to the rules and speciications of a proper archaeological investigation1.
In this paper we intend to publish the observations we’ve made on the site as well
as the material inds – now housed at the Sighişoara City Museum – and advance
some general conclusions on this basis.
he house known as “Vlad Dracul’s house” in Sighişoara underwent consolidation
and rehabilitation works in the fall of 1975. he building, recognized to hold
historical, artistic and architectural value, is at No. 5, Muzeului Street – a street
which connects, on the east-western axis, the “Clock Tower” with the main gate of
the city. he house’s main façade is on Muzeului Street while its secondary façade
is on Cositorarilor Street, this fact making the building a “corner house” (ig. 1).
Paul Niedermaier, in his medieval Transylvanian urban studies (focused on the
topographical analysis of land parcels), considers that the eastern side of the city
of Sighişoara, including Cositorarilor Street, was divided into lots and inhabited
even before the Saxon colonists settled into the area during the second half of the
thirteenth century2. his conclusion seems valid especially in the north-eastern side
of the city, where the church of the former Dominican monastery was attested
1. he recording of the observation, the development of the documentation and the compilation of
the materials are due to Gheorghe Baltag who oversaw the works in the winter of 1975-1976 as a
representative of the Sighişoara History Museum. he proile and a part of the remains could also be
studied by Radu Popa in May 1975.
2. Paul Niedermaier, Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, 48, 1979, 2. See also
there the entire bibliography concerning the beginings of the medieval city of Sighişoara.
* Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 31, 1980, p. 33-52
260 DATA oN TRANsYLVANIA’s URBAN LIFE
in 12983, since in the area investigated on Cositorarilor Street, we couldn’t ind

materials or layers datable before the middle of the thirteenth century.
“Vlad Dracul’s house”, as a stone building, does not date from the irst stage
of urban habitation in Sighişoara. he oldest part of this building (cellars slightly
deepened in the ground and a high ground loor) dates at the earliest from the
second half of the fourteenth century, but most likely from the beginning of the
ifteenth century. We presume that at this location there was an older house, made of
wood, contemporary with the wooden house with a cellar that the abovementioned
excavations uncovered in the courtyard of the current “Vlad Dracul’s house”.
he works consisted of massive soil removal in the courtyard of the house and
excavating a very large, 4 m deep area for a subterranean heating system. he opened
area reached southward almost to the wall of the nearby house, No. 2, Cositorarilor
Street. In the direction of this street – eastward – the area’s margins almost reached
the courtyard’s enclosure, a late wall, probably from the seventeenth or eighteenth
centuries.
Most of the cellar of a wooden house was uncovered in the excavated area of “Vlad
Dracul’s house” courtyard. he southern proile of the area exhibited a stratigraphic
sequence (ig. 2-3) that needs to be briely described. We add to this description
observations based on the stratigraphy of the other walls of the opened area.
Stratigraphy
he subsoil of the area is located about 2 m beneath the current ground level and
consists of compact, gray clay, with lenses of yellow clay. Above it, a 0.3-0.35 m thick
layer of greyish-black soil can be identiied as the antique topsoil. It contained scarce
Dacian pottery shards, charcoal pigment and grains of burnt earth. he ancient
topsoil is overlapped by a 0.1-0.15 m thick sterile layer in which the only indings
consisted of carbonized vegetation. hese two last layers were destroyed on large
surfaces by the works of the medieval builders.
he oldest medieval layer is about 0.3 m thick and it contains a large quantity of
charcoal attributable to the wooden constructions. It contained pottery dating from
the second half of the thirteenth century, also probably from the beginning of the
fourteenth century, and animal bones. It is overlapped by another medieval layer,
thicker (0.35-0.4 m) and with more abundant indings, including pottery that can
be dated during the fourteenth century. Lastly, the third medieval layer, also 0.35-
0.4 m thick, with grains of mortar and brick fragments in its composition, contains
a mixture of materials dated from the ifteenth to the nineteenth centuries. his
layer appeared by levelling the older layers during the nineteenth century. Above it a
1-1.5 m thick layer of recent ilings made the modern ground level of the courtyard
higher than the one on Cositorarilor Street.
Considering this stratigraphic sequence, the wooden house’s cellar appears to
have been dug from the upper level of the historical topsoil. he sterile layer above
this topsoil is most likely the earth dug up by the builders of the thirteenth century
and spread over the courtyard. When we analyzed the western wall of the area
3. F. Zimmermann – C. Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, I, Sibiu, 1892,
p. 210-211.
DATA oN TRANsYLVANIA’s URBAN LIFE 261
excavated for the heating system we also noted that after the thirteenth century
wooden building was destroyed and the cavity of the former cellar was backilled,
that same place was used to built another wooden building, from reused materials.
he stratigraphy still preserves the basis of this second building that corresponds
with the layer containing fourteenth century indings.
The wooden house from the second half of the

thirteenth century
We could uncover and study the northern side of this house cellar (including the
sides of the entryway) and partially the eastern and western sides. he southern side
of the cellar, probably half of its surface, remained in the 3 m portion between the
side of the excavation and the house on No. 2 on Cositorarilor Street.
he pit of the cellar is 1.5 m deep, calculating from the historical ground level,
thus dug out 1.1-1.2 m deep into the natural subsoil. he proile shows the pit
as being larger in its upper side, a fact explainable by the sides breaking up and
collapsing when the building was destroyed. Another possible interpretation is that
the builders were careful to leave an empty space behind the wooden walls of the
cellar, a space backilled with earth after the walls were in place.
he ire that brought an end to this house destroyed the entire ground loor as
well as the upper parts of the cellar walls, down to the ground level extant at the
time around the building. he wooden basis of the cellar and parts of the wooden
walls, including segments of the entryway’s sides, were preserved. he builders used
exclusively oak and the moist soil preserved the beams and the planks so well that
they could actually still be used today.
he length of the cellar, on its eastern-western axis, is 8.4 m. On its north-
southern axis, we could unveil a 3 m long portion. We suppose that the cellar, and
implicitly the house, was initially about 6 m wide. A frame of oak footing plates,
with a square section, was set up on the bottom of the cellar pit, arrayed on top of
the loor4; the side of the frame was 0.4 m long. he footing plates were carefully
chiselled from large trunks and at the corners of the cellar they joined through half
lap joints. On these footing plates were placed the vertical elements of the walls,
speciically timber posts and 0.1 m thick planks. In order to aix these planks, a
dado was cut on the superior side of the footing plates, 0.1 m deep and just as wide.
he vertical posts, also carved of oak, were square in section and 0.4 m wide, this
making them as massive as the footing plates. Six such pillars were uncovered, all of
them – asymmetrically – placed on the footing plates of the longer side of the cellar:
two of them in corners, two on the sides of the entryway, one in the entryway’s axis,
one between the entryway and the north-western corner. he absence of such posts
on the shorter side of the cellar and the fact that the ones on the longer side were
placed asymmetrically makes it diicult to reconstruct not only the wooden frame,
but also the plan and size of the high ground level of the house.
he posts were aixed on the footing plates with square sectioned stems, 0.15
m wide and 0.4 m long, that penetrated the entire length of the footing plates. he
4. he speciication is justiied in order to diferentiate this situation from the technical solution of the wood
wall cellars with the base of the structure burried in the loor; see also the next note.
posts set in place at the corners of the cellar also strengthened the joining of the
footing plates.
he oak planks that made the cellar walls were 0.45-0.5 m wide. hey were joined
using the dovetail technique, a fact that stands testimony to the workers’ remarkable
craftsmanship. he planks were preserved on 0.8-1 m, the height protected by the
cellar pit. Initially they probably had, just as the posts, a height of 1.8 m above the
footing plates, as to allow an unimpeded usage of the cellar. It is also probable that
the upper part of the planks was aixed in a dado cut in the beams supported by the
aforementioned posts and that from those beams upward would the wooden walls
of the high ground loor rise.
he cellar entrance is not placed perfectly on the cellar axis, but slightly toward
its western side. he entryway was 2 m wide and must have been about 3 m long,
in order to assure a convenient slope for a ground diference of about 1.5 m. he
loor of the entryway was sided by two longitudinally placed footing plates with
inferior heads aixed into the posts that frame the entrance. he footing plates
were placed over a beam transversally buried underneath the opening. he surface
of the entryway was loored with D-shaped logs, set with the rounded side up, also
functioning as steps. he wooden footing plates of the entryway are somewhat less
massive than in the rest of the cellar, with a square section of 0.25 m. We have no
clues if the sides of the entryway also had walls of wooden planks. Its opening into
the cellar was 2 m wide, split into two equal halves by the post mounted on its axis;
this resulted in two doors, only 0.8 m wide. his reconstruction is backed by the
presence of an iron hinge in the post, on which the door used to spin.
he inside of the cellar was divided into two uneven compartments by a wooden
wall made of planks vertically embedded into the ground (ig. 4). hese planks are
identical in size and joints with the ones used for the walls, with an edge thinned
and another cleaved for the dovetail joint. he plank wall was strengthened on its
eastern side with two wooden boards, one placed immediately above the loor and
the other one at a height of 0.5 m. Two or three more boards probably strengthened
the upper side of the wall.
Judging by the preserved traces, the cellar’s western room was paved with stone
slabs and river stones. he cellar’s eastern room, the one toward Cositorarilor Street,
larger in size, doesn’t seem to have been paved. his side’s loor was slightly more
deepened, especially on its eastern margin. Actually, the constructors found here a
small fountainhead, which they directed toward a well dug in the courtyard, close
to the north-eastern corner of the house. For this purpose the builders set two
improvised pipes under the footing plates of the wooden cellar frame. he irst pipe
was made from a cart wheel hub, with cut of spokes, placed 1 m away from the
entrance into the cellar. he second pipe was made from a piece of square beam
(0.3-0.35 m) into which was carved a ditch and which was afterward covered with a
plank. his pipe was placed obliquely next to the north-eastern corner of the cellar.
hese two improvised “pipes” led the water towards the well. he courtyard canals,
probably made of wood, could not be identiied during the excavation.
he well was discovered nearby the north-eastern corner of the house. he level
from where it was dug corresponds to the oldest layer of medieval habitation in the
area. he bottom of the well is 4.5 m below the current ground level. Its shape is
circular, 1.5 m in diameter at the mouth and narrowing toward the bottom. It was
padded with a succession of wooden square frames, strengthened with a wooden
board on each side. According to the oral tradition of the neighbourhood the well
was used until the nineteenth century. his doesn’t come as a surprise and only
points out its exceptional value as a permanent source of water in a high altitude,
fortiied town such as Sighişoara.
Beside the well, near the ruins of the house, we also discovered two objects that
need to be referred to. he irst is a mid-sized barrel, 1.2 m tall and 0.7 m in diameter,
embedded in the natural subsoil next to the opening of the cellar entryway. he
barrel was made of straight oak staves, tied with wooden circles and was most likely
used for collecting rain water, or maybe for animal husbandry purposes. A fragment
of the wooden lid was found inside the barrel.
About 3.5 m north-east from the well, in a lower place, was investigated part of
a rectangular pit, 1.3 m deep, with the two measureable sides of 2.6 m, respectively
2 m, illed with kitchen and stable scraps. Its association with the irst stage of
medieval habitation in this place was possible due to stratigraphic observations.
he presence of this pit here entitles us to think that on the northern side of the
courtyard there were some buildings for sheltering animals. However, we weren’t
able to identify any trace of these constructions.
Succession of medieval habitation
he stratigraphic observations we were able to make in the cellar pit allow us to

specify how the irst medieval building here was destroyed and identify the actions
that followed this event. A 0.1-0.2 m thick layer of ash and charcoal was found on
the bottom of the pit, a result of a ire that destroyed the building. It also contained
several carbonized planks and a beam (ig. 2-3) that used to be part of the wooden
loor of the high ground loor or maybe of the upper part of the wooden frame of
the cellar. Above this layer there is another one, 0.3-0.35 m thick, with grey clay,
big chunks of carbonized wood, several partially burned beams and planks, stones,
pieces of tanned skin, burned bones, partially processed deer or roe antler shards
(alongside the appropriate waste), pottery, several fragments of the clay casting of
a stove and several iron objects. his layer appeared when debris (left behind in the
courtyard after the ire destroyed the building) was intentionally hurled into the
former cellar or when it slid in due to the natural course of things.
Such being the case, the materials in this aforementioned layer date from a time
when the building with the cellar was functioning, their terminus ante quem being
the moment of the destruction of the building. he fact there are no pieces of burnt
clay or clay casting (other than the ones from the stove) tells us that the walls of this
building were of bare wood, both inside and outside. Recently5 investigated wooden
buildings with clay cast walls that were destroyed by ire are characterised by a great
quantity of burnt earthen and clay castings, imprinted with the shapes of the wood
forming the wall core.
5. Radu Popa – Monica Mărgineanu-Cârstoiu, Mărturii de civilizaţie medievală românească. O casă a domniei
și o sobă monumentală de la Suceava din timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1979, p. 31f.
he third layer inside the cellar pit is 0.4-0.7 m thick, made of gray clay – moved
sterile subsoil – with few archaeological materials. It relects a thorough levelling
of the former cellar at some point after the ire. It is highly probable that the clay
comes from another cellar pit, excavated when a new building was constructed
somewhere nearby.
We couldn’t ind in our excavations this hypothetical cellar of the building from
the second stage of medieval habitation. But we could notice in the proile a beam
shaped footing plate set over the aforementioned backill, a beam that most surely
belonged to this building. he beam presents on its inferior side some slots carved
for ixtures, this meaning that it was initially used for another building, maybe the
one dating from the second half of the thirteenth century, then recovered from the
ire and re-used. his proves that the building was re-built on the same spot, still
in wood, very likely by the same family, evidence that the ire was an accident that
didn’t afect the habitation continuity in this area of medieval Sighişoara.
If the re-used footing beam with ixture slots found in the proile and the
consistency of the layer that covers the backill of the cellar proves that the second
stage of habitation, from the fourteenth century, on this site is another wooden
construction, the next layer mirrors the stone architecture’s emergence in this
area of the city. It seems that the wooden houses were replaced with stone ones
in an organized manner, and not as the after-efect of a destruction. he larger
and deeper cellars of the ifteenth century houses have lead in many places to the
disappearance of the cellars and other remains left behind by the wooden houses of
the thirteenth and the fourteenth centuries. he fact that in the courtyard of “Vlad
Dracul’s house” were preserved the remains that we were able to study is due to a
lot fusion, when the ground parcel belonging to the house from the second half
of the thirteenth century was merged with the lot of “Vlad Dracul’s house”. his
allowed to enlarge “Vlad Dracul’s house” southward during the seventeenth and the
eighteenth centuries, simultaneously assuring the preservation in its back-courtyard
of the older building’s remains. his also veriies the hypotheses that, generally, the
borderlines of the urban lots were preserved from the thirteenth century until the
eighteenth century6.
The archaeological material
he chronology of the irst medieval habitation we talked of before is also

corroborated by the uncovered materials from the backill of the cellar, the layers on
its bottom and the ones found nearby. Based on those materials we can make some
general remarks on Transylvania’s urban civilization during the irst stage of the
cities development in the intra-Carpathian territories.
he uncovered materials are rather scarce, maybe because some of them were
salvaged, immediately after the ire, or maybe because of the relatively modest living
conditions of the time. Probably both explanations are equally valid.
Among the iron inding – discovered in a precarious state of preservation which
generally prevents us from identifying their function – is a knife blade, with a ixing
6. Paul Niedermaier, in Studii de istorie a naţionalităţilor conlocuitoare din România și a înfrăţirii lor cu naţiunea
română. Naţionalitatea germană, I, Bucureşti, 1976, p. 115f.
stem in the handle, a blade which is common for an extended period of time and
over a large area (ig. 5 a). he iron hinge (ig. 5 b) that was recovered from the side
post of the cellar entrance does not present special typological characteristics.
Among the wooden materials discovered in the excavation, the abovementioned
cart wheel hub that was re-used as a water pipe deserves special attention. hat fact
that it was buried under the loor of the cellar assures us it dates from the beginning
of the medieval settlement. Hence this object ofers an image, even a partial one,
of the carts used by the Saxon colonists on their way into Transylvania during the
colonization wave that followed the Tartar invasion of 1241-12427. he hub, 0.2 m
in diameter and 0.5 m long, preserves slots for eight massive oaken spokes, with a
section of 0.06/0.02 m at their hub end. he spokes were further strengthened with
a lexible wooden rod, ixed with both ends into two oriices in the hub and twined
through perforations made in the hub ends of the spokes (ig. 5 f ). he cart’s axle
seems to have been made of iron.
he numerous objects of bone or of deer or roe antler, most of them polished
pokers, and the debris resulted from their manufacturing lead us to believe that the
owners of the house occupied themselves with crafts involving these raw materials.
hey seem to be craftsmen specialized in bone and antler, but we also believe that
in a society like that of Sighişoara at the second half of the thirteenth century
manufacturing objects of bone and antler couldn’t have been the only trade practiced
by the family that owned the house.
Among the antler materials from the irst phase of the medieval settlement
stands out a narrow and extremely elongated comb. his seems to have served for a
special purpose, perhaps the manual ixation of threads on a small vertical loom. he
trapezoid handle of the object has a perforation used for hanging. he comb initially
had nine teeth but preserved only six of them (ig. 5 c). he comb, 0.155 m long and
0.025-0.036 m wide, was skilfully made of a 0.6 cm thick deer antler plate.
Regarding the pottery, most of the sherds, as well as the unbroken pottery inds,
are thrown on a fast wheel of good quality. Only a few fragments were thrown on
a slower wheel (probably also foot operated) and are of an overall lesser quality. A
single pot fragment – from a model that had an outwardly blunted, sharp cut lip
and irregular cannelures on the shoulder (ig. 5 d, 7 a) – has some characteristics of
the early medieval pottery, thrown on a hand-wheel and imperfectly ired. Whether
this fragment dates from the irst half of the thirteenth century and was carried
accidentally into the feature or if such pottery was still sporadically used during the
second half of the thirteenth century still remains to be answered.
We do not intend to publish here the entirety of the pottery uncovered during the
excavations, but we will analyze the fragments characteristic for this archaeological
feature, that are useful in dating it and in showing what kind of pottery was used
in Sighişoara in the second half of the thirteenth century and the beginning of the
fourteenth century.
From a “stove of pot-tiles”, characteristic for the beginnings of the tile stoves,
we have an almost complete pot-tile, shaped like a pot without handles, as well as
7. homas Nägler, in Studii de istorie a naţionalităţilor..., I, p. 68; also see Kurt Horedt, Contribuţii la istoria
Transilvaniei în secolele IV-XIII, Bucureşti, 1958, p. 121.
fragments from several other similar ones8. he soot preserved on the body of the
better conserved pot-tile is proof that this pot was partially embedded into the clay
cladding of the stove wall. he pot-tile (ig. 5 g-i), made from the same paste as the
common ware and ired in an oxidizing atmosphere, has a 0.06 m foot diameter,
0.095 m maximum diameter and a height of 0.145 m.
he existence of such pot-tile stoves in Transylvanian towns ever since the end
of the thirteenth century – a date which corresponds with the situations discovered
while investigating the fortress of Buda9 – is due to the need of adapting closed
heating systems for buildings with wooden walls and loors. Actually the Romanian
society too adopted quite early the pot-tile stove solution in order to heat outstanding
wooden buildings10.
he common ware found in the irst layer of medieval habitation in the
investigated area is characterized by a homogenous, compact paste, tempered with
small and mid-sized grained sand, or sometimes with grains of limestone or mica.
he pottery was ired in an oxidizing atmosphere, but the burning was sometimes
incomplete, therefore the pots with the thicker walls had a greyish core. he surface
of the vessels is regular but coarse, with a uniform colour that varies from yellowish-
gray to reddish-brown tones.
he most frequent shape is the pot with one handle on the shoulder, ixed on the
outer surface under the rim or passed over the rim and ixed on the inside, this inal
solution facilitating carrying the vessel over long distances. he lattened handles
are peculiarly decorated with short and parallel incisions, placed straight or oblique
into regular rows, made into the soft paste before iring (ig. 5 e).
his ceramic category also includes pots without handles, decorated on the outer
surface with supericial cannelures or slightly protuberant “ribs”. Two pots were
discovered whole (ig. 6 a-c; 7 b, d) and have a well proiled lip with a protuberant
precise collar on its inferior margin. hese pots are small and the diameter of the
belly is larger or the same as their height, trait that makes them look even smaller.
On the bottom fragments of some larger vessels one can notice the use of “potter’s
marks”, shaped like a cross. he use of potter wheels that would imprint the base
of the vessels with marks is a legacy from the pottery used before the middle of the
thirteenth century. For dating the aforementioned pottery in the second half of the
thirteenth century, we mention the analogies known from urban sites throughout
the Arpadian Kingdom11.
Still in the same ceramic category we may place a lamp similar to a cup, with
short walls and a horizontal handle, as well as some fragments from pot lids. he
lids may be categorized into two types. he irst one is similar to a lat plate, with
almost vertical rims ended in a sharpened edge and a short handling button in the
centre (ig. 7 e). he second lid type is approximately shaped as a truncated cone,
with arched walls and a massive button for handling on the upper side (ig. 7 c).
8. R. Popa, Studii și Cercetări de Istorie Veche, 21, 1973, I, p. 676.

9. Imre Holl, Budapest Régiségei, 18, 1958, p. 211; see also Elena Busuioc – Monica Mărgineanu-Cârstoiu,
Dacia, N.S., 23, 1979, p. 275f.
10 . R. Popa – M. Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 130.
11 . Imre Holl, Mittelalterliche Funde aus einem Brunnen von Buda, Budapesta, 1966, p. 12f.
A special category of pottery discovered in the irst layer of medieval habitation

in the courtyard of “Vlad Dracul’s house” consists of vessels with polished walls.
he paste and the modelling are similar to the other vessels described above as
common ware. But these pots are decorated with polished lines over their entire
height – incised by the potter before the iring – and the iring gave them a reddish-
brown colour. hese traits place this pottery in a superior quality category, one that
may be even deined – considering the age – as a “luxury pottery”. In this regard,
we mention that the polished lines placed in thick parallel strips partially fulil the
functions of enamel, making the vessels more waterproof and simultaneously giving
them a decorative aspect.
We also found some traces of polished decoration on a pot-tile, which makes us
think that the pottery and the tiles were made in the same workshop. But the most
representative type of the polished, reddish-brown ware is the small and mid-sized
beaker. We found two complete examples of such beakers, variants of the same type.
he irst beaker, lithe and well proportioned, is 0.2 m tall, with a foot diameter of
0.09 m and the top opening diameter of 0.14 m, only slightly smaller than the belly
diameter of 0.16 m (ig. 6 e, f; 7 f ). he funnel-shaped neck ends in a collar-shaped,
proiled rim with lobes. he short, robust handle is almost circular in section. he
second beaker is slightly shorter (0.165 m), with the same well proportioned body
and lobed, collar-shaped rim (ig. 6 d, 7 g). Both objects present several regular
cannelures on the outer surface that mark the area of their maximum diameter and
the connexion between belly and neck. he walls are completely covered in polished,
vertically placed, parallel lines.
In the same category of polished reddish-brown ware belong several fragments
of larger sized pots, but they could not be reconstructed to full shapes. he polished
parallel lines are traced circularly and horizontally on the pots’ middle sides and
shoulders. We take notice of relatively thick (0.5-0.9 cm) wall fragments and of
some massive pot bottoms, with widened proile, shaped like a pedestal.
he reddish-brown ware with polished decor had already been mentioned in
relation with Transylvanian inds from the second half of the thirteenth century.
It has been proposed a relationship between these materials and the red pottery
with polished decor found in the Danube settlements from the thirteenth to the
fourteenth centuries12. he discovery of such materials in Sighişoara has invalidated
such claims, at least for the pottery with polished decorations from southern
Transylvania. It remains to be seen if the red pottery with polished decoration
discovered in thirteenth or fourteenth century contexts in northern Wallachia
originated in similar materials present in thirteenth century Transylvania or if it
really is connected to the material culture of the Danube settlements13.
12 . homas Nägler, Studii și Comunicări, Muzeul Brukenthal, 14, 1969, p. 111-114 şi pl. IV.
13 . Lucian Chiţescu, Revista de istorie, 28, 1975, 7, uses the Breaza ceramic, from the Land of Făgăraş, as
an analogy for the Cetăţeni-Argeş polished decor ceramic, accepting the Danubian links of this ceramic
cathegory. As we now have the certitude that the Breaza polished decor ceramic is not connected with
the similar one from the Danube settlements, it is uncertain if the discoveries from Cetăţeni have links in
the southern Transylvania or in the Balcano-Danubian millieu.
Based on these materials discovered in Sighişoara in the context we are dealing

with in these pages or elsewhere14, we can state that the reddish-brown ware with
polished decorations is conined to the second half of the thirteenth century and
the beginning of the fourteenth century. his could very well be the case for the
whole South of Transylvania. On the other hand, based on the same discoveries, we
could follow over the ifteenth and sixteenth centuries the production and use of
the pottery from the irst category, which we deined as common ware, in a gradual
evolution of shapes and continuous improvement of technical procedures.
Several historical conclusions provided by the

discovery and investigation of the site
he information we have today for the beginning of medieval Sighişoara allow

us to accept the hypotheses that on the citadel hill there was an organized habitat
even before the 1241-1242 Tartar invasion. Although we lack documents referring to
the age and character of this habitat, it is highly likely that ever since the middle or
the second half of the twelfth century a settlement was occupying at least part of the
plateau on which stands today the medieval city. It is possible that around 1200 or
soon after a fortiication rose on the height that dominates this plateau, on the place of
the current “Biserica din Deal” (Bergkirche) i.e. the “Hill Church”. Its presence would
explain the “Castrum Sex” name by which, in 128015, Sighişoara is mentioned for the
very irst time. his hypothesis, almost unanimously accepted by historians dealing
with Sighişoara’s past16, was recently the subject of an archaeological control17.
he observations above concern only the habitat inside the fortress. As for the
micro-region whose centre is the city of Sighişoara, older discoveries and current
investigations evidenced the existence of twelfth century and older settlements18.
his is only to be expected, because of the natural resources and the strategic
importance of this micro-region which marks the boundary between the upper and
middle course of Târnava Mare.
he settlement in Sighişoara of a Saxon community, as part of the colonization
program promoted by the Hungarian Crown after 1242, must have taken place several
decades before the 1298 mention of the German name of the place, “Schespurch”19.
Even though this event was placed during the seventh and eight decades of the
thirteenth century by most of the specialists who approached the subject, there
are many diferent opinions regarding the territorial origins of this community.
here was discussion of a “primary” colonization, with a community from German
14 . he ceramic from the thirteenth-fourteenth century recently entered in the collection of the Sighişoara
History Museum. It will be used by Gh. Baltag in a further study.
16 . Vasile Drăguţ, Cetatea Sighișoara, Bucureşti, 1968, p. 9 and the bibliography; also see Paul Niedermaier,
Revista muzeelor și monumentelor. Monumente istorice și de artă, 48, 1979, 2.
17 . A trench excavated in 1975 by Gh. Baltag on the slope north to the Hill Church, has proven the existence
of an enclosure wall older than the wall supporting nowadays the terrace on which the church lays, wall
that also had a fortiication character. Anyhow, the dating of the irst enclosure wall from the hill top
remains questionable, as further excavations are still required in the immediate vicinity of the Hill Church
and especially near its tower, commonly regarded as originally being a “Romanesque donjon”.
18 . A settlement from the twelfth century is currently being investigated by Gh. Baltag in the Cătunul Viilor
neighborhood, located about 2.5 km east of Sighişoara’s citadel hill.
territories, a “secondary” colonization, with one or several intermediary stages and

even of an “internal” colonization by a group of families moving to Sighişoara from
Saschiz, only 20 km away toward south-east20.
his last subject is crucially important in order to correctly approach the
discoveries from Sighişoara, by answering questions about the origin and past
history – in Transylvania or outside this area – of the abovementioned proofs of
material culture and of medieval urban civilization.
In this current stage of research we cannot give a sure answer for at least two
reasons. On one hand, the sparse thirteenth century urban pottery we know of in
Transylvania is dated by half-century intervals and no particularities that would
relect regional variations or diferent production centres were identiied. On the
other hand, the discovery of a thirteenth century wooden house with a wooden wall
cellar is for now singular, not just for the known beginnings of Transylvania’s urban
civilization, but without analogies in Central Europe either, at least from what we
could ind in the bibliography21.
When referring to the wooden beginnings of Central and Eastern Europe’s
medieval cities and to the buildings made of perishable materials that coexisted
with the urban Romanesque architecture and preceded the civic stone Gothic
architecture, the specialists always make use of ethnographic studies and allude to
the peasant’s houses of the time, built above ground or half-in – anyway, lacking
cellars22. he discovery in Sighişoara proves that the city wooden architecture
from the thirteenth and fourteenth centuries was neither modest nor similar to
contemporary village houses.
Obviously, formulating more elaborate conclusions is dependent on new
discoveries of privileged situations where the newer houses and their cellars, all
made in stone, did not completely destroy the older traces. he conirmation that
in Sighişoara the eighteenth and the nineteenth century lots respect the original
divisions23 opens new opportunities for the future placement of excavations and
interpreting the discoveries. It seems highly unlikely that among the several dozens
houses that existed in Sighişoara during the second half of the thirteenth century
we have discovered an exceptional one by its building technique and proportions.
In other words, the one-dimensional image of the Transylvanian town from the
second half of the thirteenth century, with basic houses that had a single room
and walls made of clay covered wood, build above the ground or partially dug in,
as the Transylvanian villages of the time should have looked like, cannot be true.
20 . homas Nägler, in Studii de istorie a naţionalităţilor ..., I, p. 68-69; Paul Niedermaier, Revista Muzeelor și
Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, 48, 1979, 2. he date of the Saxon colonisation in Sighişoara
would be after 1264 and the character of „internal” colonization results from the fact that, at its beginings,
the Sighişoara parish depended on the chapter of Saschiz.
21 . See among others, Stredoveká archeologie a studium pocatku mest, Prague, 1977; Monumentorum tutela,
Ochrana pamiatok, 7, Bratislava, 1971 (volume dedicate to the medieval urban architecture); August v.
Essenwein, Die romanische und die gotische Baukunst. Der Wohnbau, second edition, Leipzig, 1908; Paul
Niedermaier, Siebenbürgische Städte. Forschungen zur städtebaulichen und architektonischen Entwicklung
von Handwerksorten zwischen dem 12. und 16. Jh., Bucharest, 1979. Dr. Imre Holl, from the Institute
of Archaelogy in Budapest, to whom we thank also here, has conirmed the lack of positive similar
discoveries on the teritory of Hungary.
22 . W. Radig, Frühformen der Hausentwicklung in Deutschland, Berlin, 1958, the chapter „Vom Bauernhaus
zum Stadthaus”; see also Hans Planitz, Die deutsche Stadt im Mittelalter, Graz-Köln, 1965.
23 . Paul Niedermaier, in Studii de istorie a naţionalităţilor, I, p. 115f.
To what extent this point of view applies to all Transylvanian urban settlements or
is restricted to the Saxon cities, ultimately depends on establishing the territorial
origin of the community that settled in Sighişoara after the middle of the thirteenth
century.
he level of urban civilization attested by the discovery in Sighişoara has analogies
over the Carpathians, in the Romanian lands, during the fourteenth and the
ifteenth centuries in Râmnicu Vâlcea24, Târgovişte25, Baia26 or Suceava27. Although
we cannot talk about a perfect similitude between the building techniques28, the
appearance of large wooden houses with wood-coated cellars in these cities would
open some interesting possibilities about the relations of Wallachia and Moldavia
with Transylvania during the formatting years of urban civilization.
he observations we were able to make on this discovery in Sighişoara prove that
future investigations will bring important advances in the historical reconstruction of
the beginnings of Romania’s urban medieval civilization and a better understanding
of the wooden medieval architecture.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – Sighişoara fortress, including the place of the site; 1 “Vlad Dracul’s house”. 2. he
house at No. 2, Cositorarilor Street.
Fig. 2 – he stratigraphic sequence of the southern side of the area opened in the courtyard
of “Vlad Dracul’s house” and the ground plan of the cellar belonging to the building
dated in the second half of the 13th century.
a) Subsoil. b) Slabs and stones. c) Ashes and charcoal. d) Charcoal, burned remains, clay. e)
Backill with earth taken from other places. f ) Partially charred wood. g) Historical topsoil.
h) 14th century layer. i) 15th-18th centuries layer. j) Late backill. k) Modern pits. l) he
courtyard’s pavement.
Zidul curţii – he courtyard’s wall. Fântână – Well. Butoi – Barrell.
Fig. 3 – Part of the southern side of the area opened in the courtyard of “Vlad Dracul’s house”.
Fig. 4 – he entrance in the cellar of the building dating from the second half of the 13th
century and the middle wooden wall.
Fig. 5 – Artifacts from the irst layer of medieval habitation.
Fig. 6 – Pots and beakers from the irst layer of medieval habitation.
Fig. 7 – Pottery from the irst layer of medieval habitation.
24 . Elena Busuioc, Buridava, III, Râmnicu Vâlcea, 1979.

25 . Nicolae Constantinescu – Corneliu Ionescu, Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 31, 1980, 1,
p. 53 f.
26 . Eugenia Neamţu – Vasile Neamţu – Stela Cheptea, Analele Ştiinţiice ale Universităţii “Al.I.Cuza” Iași, 21,
1975, p. 16.
27 . Radu Popa – Monica Mărgineanu-Cârstoiu, op. cit., p. 129f. with the bibliography.
28 . he cellar planking of the house in Sighişoara is executed in a more complicated and elaborated
construction technique than the one referred to in the mentioned analogies. In Suceava we know of
wooden cellar walls with the footing plates encased into the loor, while the footing plates of the cellar in
Sighişoara are placed on the loor. he main diference concerns the fact that in Sighişoara, the walls are
not made of planks horizontally arranged behind some posts that provide support, but by vertically placed
thick planks, interlocked in special places carved in the footing plates. he vertical posts in the basement
from Sighişoara supported not the planks, but the looring beams of the high ground loor.
knauFkRone eineS
WikingeRZeitlicHen
PRacHtScHWeRteS Von
Păcuiul lui SoaRe * 13.
D ie byzantinische Festung von Păcuiul lui Soare (Gemeinde Ostrov, Kreis
Constanţa) beindet sich auf einer Donauinsel, 18 km stromabwärts von
Silistra, dem antiken Durostorum
(Abb. 1). Es handelt sich um eine
Befestigung von beträchtlichen
Ausmaßen (ca. 5 ha), die 971-
976 vom Byzantinischen Reich
als Militärvorposten Silistras
(Dorostolon) und zugleich als
Stützpunkt der byzantinischen
Donaulotte errichtet wurde. Im
Juli 971 wurde das von Swjatoslaw
von Kiew und seinen Truppen
besetzte Silistra nach langer
Belagerung durch Kaiser Johannes
Tzimiskes erobert, woran auch
die kaiserliche Flotte beteiligt
war. Die Errichtung der Festung
weist folglich auf die Rückkehr
des Reiches an die Donau hin und
spiegelt so auch die in jenen Jahren
getrofenen Maßnahmen für eine Konsolidierung des byzantinischen Limes wider1.
Abb. 1.
Über drei Viertel der Festung wurden vom Hauptarm der Donau zerstört, der Ostteil der
noch heute eine allmähliche Erosion des von den Mauern umfaßten Geländes von Unteren Donau
Westen nach Osten verursacht, während die östliche Seite der Festung, die einst mit den im
Text erwähnten
von einem Nebenarm begrenzt war, und auf der sich Hafenanlagen beinden, von Orten
alluvialem Sand bedeckt wurde. Die hier seit 1956 unternommenen Ausgrabungen2
1. Die wichtigste Quelle zu den Ereignissen ist Skylitzes-Cedrenus, Historiarum Compendium, 2, Bonn,
1839, 372f.; die ältere Literatur der Feldzüge von 968-971 bei G. Ostrogorsky, Histoire de l’État byzantin,
1956, 317-320 (dt. Ausg.: Geschichte des Byzantinischen Staates. Byzantinisches Handb. 1, 2. Handb.
Altertumswiss. 12, 1, 23, 1963, 244f.), wozu auch N. A. Oikonomides, „Recherches sur l’histoire du Bas-
Danube aux Xe-XIe siècles: La Mésopotamie de l’Occident”, Revue des études sud-est européennes, 3, 1965,
57-79, hinzugefügt werden kann.
2. P. Diaconu – D. Vâlceanu, Păcuiul lui Soare. Cetatea bizantină, 1, 18, 1972; vgl. auch R. Popa, „La porte nord
de la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare”, Dacia N. S. 11, 1967, 271 f.
* Germania, 62, 1984, 2, p. 425-431
272 kNAUFkRoNE EINEs WIkINGERZEITLICHEN PRACHTsCHWERTEs VoN PĂCUIUL LUI soARE
inden gleichlaufend mit den vom Wasser verursachten Zerstörungen statt, so daß
die in der Festung von Păcuiul lui Soare entdeckten archäologischen Gegenstände
größtenteils vom Strand an der westlichen Seite der Festung stammen, wo sie beim
Rückgang der Donau nach den Frühlingsüberschwemmungen aufgefunden werden
können.
An diesem Strand ist auch die hier zu behandelnde Knaufkrone im Frühjahr
1982 aufgefunden worden. Die Fundumstände verbieten folglich die Einreihung
des Gegenstandes in eine der durch Forschungen auf dem Gebiet der Festung
festgestellten Schichte3. Die Möglichkeit, das Stück auf Grund stilistischer
Kriterien zu datieren, wie auch die bekannten Analogien4, erlauben jedoch eine
historische Interpretation und Bewertung des Gegenstandes unabhängig von den
Fundumständen vorzunehmen.
Die dreiteilige, im Inneren hohle Knaufkrone ist in Bronze gegossen und hat
eine Maximalhöhe von 36 mm, eine Länge von 73 mm und eine Breite an der Basis
von 20 mm (Abb. 2-3). Die mit einer sehr präzis angefertigten, 1-2 mm hohen,
zur Einpassung des Stückes in die Knaufstange bestimmten Schwelle versehene
Basis ist bogenförmig nach außen gewölbt. Die Knaufkrone wiegt heute 148 g.
Da ein Teil der Silberplattierung infolge der langen Benutzungsdauer abgerieben
ist (besonders auf den erhabenen Teilen), kann man das ursprüngliche Gewicht
auf ca. 150 g schätzen. Eine zentrale Öfnung mit abgeschrägtem Rand auf der
Oberseite diente der Fixierung des Stückes durch Vernietung am Grifende und
der Festigung aller Grifteile. Durch Abriß des Nietkopfes infolge langwährender
Benutzung iel die Knaufkrone wahrscheinlich vom Schwert ab und gelangte als
isolierter Gegenstand in die Erde. Es hat sich auch ein zylindrischer, asymmetrisch
liegender, waagerecht orientierter Stift für die Fixierung der Knaufkrone erhalten.
Er deutet nicht auf eine Reparatur hin, sondern wurde von Anfang an montiert,
denn sein auch von außen sichtbarer Kopf ist, gleich der Senke des Stückes, in der
er sich beindet, vergoldet.
Die hohe glockenförmige Mittelpartie der Knaufkrone wird von zwei in der
Dekoration gänzlich abweichenden Endteilen begrenzt, eine Besonderheit, die
unser Stück typologisch zwischen die dreiteiligen und die fünfteiligen Knaufkronen
einreiht. Die beiden Endpartien sind zoomorph ausgestaltet und mit der Mittelpartie
durch je ein stark eingetieftes Gelenk verbunden. Die Verzierung durch Rillenlinien
auf der Silberplattierung ist nur noch teilweise zu erkennen. Der zentrale Teil der
Mittelpartie besteht aus einem querliegenden Feld, das sich in seiner Breite zu den
Rändern hin verjüngt. Dieses durch eine einfache Einfassung begrenzte Feld ist
mit einem Flechtbandmuster ausgefüllt. Die Linien der Flechtbänder sind noch
an den beiden Enden der Fläche zu erkennen. Wahrscheinlich war auch der oben
erwähnte zentrale Niet in das Verzierungsmuster einbezogen. An beide Seiten
der Mittelpartie schließen bandförmige, mit einem geometrischen Gelecht (aus
zwei plattgedrückten Silberdrähten?) verzierte Felder an. Die beiden tierförmigen
Endpartien der Knaufkrone sind vollständig symmetrisch, in der Form mit einer
dreieckigen Pyramide mit abgerundeten Kanten und Ecken vergleichbar; ihre
hinteren Ecken haben die Form von kleinen Flügeln. Auch sie sind mit Silber
3. Für die gesamte Stratigraphie des Komplexes siehe Diaconu – Vâlceanu a.a.O., Anm.2, 47-58.
4. Für Auskünfte und Hilfe bin ich Herrn Prof. Dr. Michael Müller-Wille zu Dank verplichtet.
kNAUFkRoNE EINEs WIkINGERZEITLICHEN PRACHTsCHWERTEs VoN PĂCUIUL LUI soARE 273
plattiert, und in den durch das

Verzierungsmuster bedingten
Vertiefungen haben sich noch
manche Spuren von Teilvergoldung
der Silberplattierung erhalten. Auf
den in Form und Breite variierenden
Bändern der Endpartien zeigt
die Silberplattierung ein durch
Rillenlinien gebildetes Muster, das
aber nur teilweise wiederhergestellt
werden kann.
Die beiden Eintiefungen, welche die Mittelpartie von den Endpartien trennen, Abb. 2.
sind vergoldet; das gelbe Metall beindet sich in einer sehr dünnen Schicht direkt Păcuiul
lui Soare.
auf dem Bronzekern. Auf jeder Seite besteht je ein symmetrisches nach den Knaufkrone
Endstücken der Knaufkrone hin orientiertes Paar von länglichen Vorsprüngen
mit spitzen Enden. Diese Vorwölbungen sind mit Silber belegt und haben im
Zentrum je ein zu ihrem Umriß parallel laufendes Muster, das die Darstellung von
Augen suggeriert, was die zoomorphe Ausprägung der Endpartien der Knaufkrone
unterstreicht.
In jenem Bereich der Festung Păcuiul lui Soare, vor der die Knaufkrone
entdeckt wurde, und wo sie folglich durch das Hochwasser im Frühjahr 1982 dem
Ufer entrissen wurde, ist die Aufeinanderfolge der archäologischen Schichten
durch mehrere Schnitte untersucht worden und daher sehr gut bekannt5. Diese
Aufeinanderfolge hat eine massive, aus mit Mörtel alternierendem Sand bestehende
Nivellierungsschicht an der Basis, welche von den Erbauern der Festung angelegt
wurde, um mit 2-2,5 m das Gehniveau innerhalb der Ringmauern zu erhöhen;
diese Schicht ist sehr arm an Fundmaterial. Auf dem Mörtelstrich, der ihr auliegt
und das Gehniveau der Besatzung darstellt, beinden sich drei Siedlungsschichten
aus dem 10.-11. Jahrhundert, darüber drei andere aus dem 13.-14. Jahrhundert.
Tatsächlich sind für die stratigraphische Einordnung unseres Stückes nur die
Nivellierungsschicht und die ersten beiden Schichten aus dem 10.-11. Jahrhundert
in Betracht zu ziehen, denn die letzte Schicht aus dem 11. Jahrhundert, mit 1092 als
Enddatum (dem großen Kumaneneinfall südlich der Donau), zeigt einen starken
Brandhorizont, unser Fundstück weist jedoch keine Brandspuren auf.
Obgleich wir lediglich über eine isolierte Knaufkrone verfügen, erlauben die
Besonderheiten der Form und der Verzierung, sie ohne große Schwierigkeiten in
die Gattung der wikingerzeitlichen Prachtschwerter, und zwar unter die Stücke
vom Typ S nach der weiterhin gültigen Klassiizierung J. Petersens6, einzureihen.
Durch die vor kurzer Zeit publizierte, methodische und gründliche Ausarbeitung
aller Schwerter vom Typ S durch M. Müller-Wille erübrigt es sich, allgemeine
5. Der Fundplatz beindet sich etwa 45 m SW vom Nordtor der Festung; wegen des Gewichtes des Stückes
ist anzunehmen, daß es nicht allzu weit von der Flußströmung geschoben wurde.
6. J. Petersen, De norske vikingesverd. Vidensskapsselskapets skr. 2, Kl. 1919, No. I, 1919; vgl. auch M. Müller-
Wille, „Zwei wikingerzeitliche Prachtschwerter aus der Umgebung von Haithabu”, Ofa. Berichte und
Mitteilungen zur Urgeschichte, Frühgeschichte und Mittelalterarchäologie, 29, 1972, 72 f. – Vgl. jüngst auch
Z. Vinski, „Zu karolingischen Schwertfunden aus Jugoslawien”, Jahrbuch des Römisch-Germanischen
Zentralmuseums Mainz, 30, 1983, 465-501.
Abb. 3. Erwägungen vorauszuschicken. Im Vergleich zu den 79 Schwertern vom Typ S, die

Păcuiul der Verfasser als bis 1972 bekannt verzeichnet7, erscheint das Stück von Păcuiul lui
Iui Soare.
Knaufkrone Soare als das am weitesten südlich entdeckte Exemplar. Wenn wir aus auf der Hand
liegenden Gründen die Suche nach Analogien nur auf die Form und die Verzierung
der Knaufkrone einschränken, scheinen uns die nächsten Parallelen das in Gråsand
(Dänemark) entdeckte Stück8 und das vom Dobrée-Museum in Nantes9 zu sein. Die
Form der Knaufkrone und ihre tierförmigen Endpartien inden übrigens zahlreiche
Analogien unter den von M. Müller-Wille behandelten Stücken; deswegen halten
wir es nur für notwendig, auf die Bänder in Form eines geometrischen Gelechtes
von der Knaufkrone von Norrby (Schweden)10 aufmerksam zu machen, welche sich
auf den Endteilen der Mittelpartie unserer Knaufkrone wiederinden. Unter den auf
dem Gebiet der Sowjetunion entdeckten Stücken, die deswegen wichtig sind, weil
sie den Weg, auf dem unser Stück an die Untere Donau gelangte, abstecken, scheint
uns die beste Analogie ein als Flußfund von den Dnjeprfällen stammendes Schwert
mit ULFBERTH-Inschrift auf der Klinge zu sein11.
Die Anfertigung der Prachtschwerter vom Typ S wird in das 10. und in die
7. Müller-Wille a.a.O., Anm.6, Fundliste, S. 102-107; 101; Anm.86 u. Abb.20.

8. Ebd. Nr.30 u. Abb.27,8; der Vergleich bezieht sich auch auf die Tendenz der Knaufkrone, aus fünf
Teilen zu bestehen, wie auch – anscheinend – auf die Protuberanzen in den Vertiefungen, welche die
Mittelpartie begrenzen.
9. Ebd. Nr. I u. Abb.27,6.
10 . Ebd. Nr. 39 u. Abb.28,2.
11 . A. N. Kirpičnikov, „Drevnerusskoe oružie”, 1. Arkheologiia SSSR, Археология СССР : свод
археологических источников, E I-36, 1966, Nr. 30 in der Fundliste u. Taf. 5,5.
kNAUFkRoNE EINEs WIkINGERZEITLICHEN PRACHTsCHWERTEs VoN PĂCUIUL LUI soARE 275
ersten Jahre des 11. Jahrhunderts datiert12. In Anbetracht dieser Datierung, doch
auch mit Rücksicht auf die Möglichkeit, daß zwischen dem Datum der Herstellung
und dem Moment, in dem die Knaufkrone in Păcuiul lui Soare verloren wurde, eine
längere Zeit vergehen konnte – wir haben ja bereits die Aufmerksamkeit darauf
gelenkt, daß unser Stück Spuren eines langwährenden Gebrauchs aufweist –, wollen
wir einige Aspekte zu Zeitpunkt und Umständen, unter denen das Schwert an die
Untere Donau gelangen konnte, beitragen.
Die einfachste und verlockendste Vermutung ist, daß das Schwert, zu dem die
Knaufkrone gehörte, der Bewafnung der 968-971 den Kiewer Fürsten Swjatoslaw
in seinen Feldzügen an der Donau und im Nordosten Bulgariens begleitenden
Kriegerscharen angehört hat13. Damit und im Hinblick darauf, daß die Festung
von Păcuiul lui Soare gerade am Ende dieser Feldzüge errichtet wurde, mußten
wir akzeptieren, daß das Schwert als Kriegsbeute in byzantinische Hand geriet,
und daß seine Knaufkrone von einem der Erbauer während der Errichtung der
Mauern oder von einem Mitglied der Besatzungstruppe in den Jahren, in denen die
Festung militärischer Vorposten Silistras und Stützpunkt der byzantischen Flotte
war14, verlorenging. Es ist freilich auch nicht ausgeschlossen, daß das Schwert
nicht mehr in byzantinische Hände geriet, und daß es noch vor der Errichtung der
Festung in den Sand der Insel Păcuiul lui Soare gelangte, da Swjatoslaws Krieger
die Kontrolle über die Donau ausübten und Versorgungsfeldzüge in die Umgebung
von Silistra unternommen hatten, bevor sie von der kaiserlichen Flotte innerhalb
der Stadtmauern auch vom Wasser her eingeschlossen wurden15.
Eine zweite Vermutung, die uns annehmbar scheint, wäre, daß die Wafe einem
Söldner nordischer Abstammung am Ende des 10. und im 11. Jahrhundert in Byzanz,
eventuell aus der Elite-Truppe der kaiserlichen Wache, gehört hat16. In diesem Falle
könnte die Knaufkrone in Păcuiul lui Soare im Laufe der ersten Hälfte des 11.
Jahrhunderts verlorengegangen sein17. Sie konnte entweder vom ursprünglichen
Besitzer des Schwertes hierher gebracht worden sein oder eher als Kriegsbeute
von einem Teilnehmer an den zahlreichen Feldzügen, welche die Petschenegen im
Balkanraum unternommen haben. Die nach 1027 wiederholten Zusammenstöße
des byzantinischen Heeres mit den Petschenegen sind wohlbekannt und in Păcuiul
12 . Müller-Wille a.a.O., Anm. 6, 94f.; Kirpičnikov a.a.O., Anm. 11, 28; K. Bakay, „Archäologische Studien
zur Frage der ungarischen Staatsgründung”, Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, 19,
1967, 165.
13 . Siehe oben Anm. 1.
14 . In diesem Falle hätte die Knaufkrone stratigraphisch der massiven Nivellierung des Festungsinnern oder
der überhaupt ärmlichen, direkt auf dem Estrich des Innenraumes entstandenen archäologischen Schicht
angehört. Die Forschungen haben festgestellt, daß die Festung Păcuiul lui Soare sehr kurze Zeit als
eigentlicher Militärpunkt wirkte; sie wurde vielleicht 976 von der Besatzungstruppe geräumt, als Byzanz,
infolge des bulgarischen Aufstandes beim Tode des Kaisers Johannes Tzimiskes, zeitweilig die Kontrolle
über die Gegend aufgab (Diaconu – Vâlceanu a.a.O., Anm. 2, 51-53). Die Neubesiedlung stimmt mit der
Rückeroberung NO-Bulgariens im Jahre 1001 infolge der byzantinischen Feldzüge überein, aber diese
Besiedlung hatte im 11. Jahrhundert einen vielfältigen, zugleich militärischen und zivilen Charakter,
wobei es sich um eine die Grenzen zu verteidigende beauftragte Gemeinschaft handelte.
15 . Skylitzes-Cedrenus a.a.O., Anm. 1, 400f.
16 . V. G. Vasil‘evskij, „Varjago-russkaja i varjago-anglijskaja družina v Konstantinopole XI i XII vekov”,
Trudi, 1, 1908, 176-377.
17 . Ich habe oben gezeigt, daß sich das letzte – etwa 1060-1092 datierbare – Besiedlungsniveau des
11. Jahrhunderts von Păcuiul lui Soare durch die einem starken Brand ausgesetzten Gegenstände
kennzeichnet.
lui Soare gibt es Zeugnisse, welche auf eine Anwesenheit der Petschenegen gegen
Mitte des 11. Jahrhunderts hinweisen18.
Diese zwei Hypothesen zur historischen Interpretation des Befundes umfassen
natürlich nicht alle Möglichkeiten, die uns die zeitliche und räumliche Bestimmung
bieten. Sehr wichtig sind in dieser Hinsicht die in den letzten drei Jahrzehnten
im Südosten Rumäniens, d.h. in der Dobrudscha, bekannt gewordenen Funde
„nordischen Charakters”. Einige davon wurden mit dem dortigen Bestehen mancher
Normannengruppen gegen Ende des 10. und im 11. Jahrhundert in Zusammenhang
gebracht; die anderen wurden nur als Ausdruck der Handels- und Kulturbeziehungen
durch Kiewer Vermittlung mit der nordischen Welt interpretiert. Die bedeutendsten
Entdeckungen sind diejenigen aus dem Grottenkomplex von Murfatlar (früher
Basarabi), wo über 60 noch nicht entziferte runenartige Inschriften aufgenommen
wurden, welche neben nordischen zoomorphen Mustern, dem Labyrinthmuster
und der Darstellung eines Schifes in die Wände eingeritzt sind19. Den Normannen
zugeschriebene Gegenstände tauchten auch in den Schichten des 11. Jahrhunderts
in der Siedlung von Dinogetia am Donauknie auf20. Es ist möglich, daß eine von
der Entdeckung der Knaufkrone von Păcuiul lui Soare angeregte Neuuntersuchung
des Materials manche Aspekte, die vorläuig nur hypothetischen Charakter haben,
bestätigen wird.
18 . P. Diaconu, Les Petchénègues au Bas Danube, 27, 1970, 40f.; Diaconu – Vâlceanu a.a.O., Anm. 2, 139.
19 . Für den monastischen Grottenkomplex von Murfatlar, dessen Monographie sich in Vorbereitung beindet,
vgl. I. Barnea – Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, III, 1971, 180-233 (über normannische Anwesenheit:
S. 229-230); R. heodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele
X-XIV), 1974, 87-97. Eine abweichende Meinung bei P. Diaconu – N. Petre (P. Ş. Năsturel), “Quelques
observations sur le complexe archéologique de Murfatlar (Basarabi)”, Dacia N. S. 13, 1969, 443-456,
welche glauben, daß es sich um eine spätgotische Gemeinschaft handelt.
20 . G. Ştefan u.a., Dinogetia. 1. Bibl. Arh. 13, 1967, 299-300.
Studii geneRale iii.
touRS d’HaBitation au
coMMenceMent du MoYen
Âge RouMain * 14.
P armi les aspects les plus séduisants des recherches concernant les débuts du Moyen
Âge dans l’Europe de l’est, on peut citer le passage qui s’est fait des fortiications
collectives, construites et utilisés par les communautés villageoises, aux fortiications
individuelles, familiales, bâties par les seigneurs féodaux en tant qu’expression de leur
volonté de s’imposer sur la scène sociopolitique. Le sujet comporte des implications
dans les domaines les plus divers du développement historique et il est inséparable
du problème du passage de l’architecture à caractère militaire en bois et en terre à
celle des constructions en maçonnerie. Il est, en même temps, en rapport étroit avec
l’apparition, dans ces régions, des fortiications appartenant aux autorités d’État à
l’époque de leur constitution, soit que celles-ci aient pris à leur compte d’anciennes
forteresses collectives, soit qu’elles aient conquis ou conisqué des fortiications
familiales dans le cadre du processus de consolidation des structures d’État, soit
enin que ces autorités aient élevé des constructions nouvelles.
Pour la société roumaine qui, héritière de la «romanité» orientale, a suivi une voie
propre dans la constitution de ses premières formations politiques, ces problèmes
se posent autrement que pour les populations migratrices qui se sont établies dans
l’est de l’Europe et y ont créé des États ou ont disparu, par la suite, de la scène de
l’histoire. Les diférences portent non seulement sur le mode de constitution des
structures politico- territoriales d’essence féodale chez les Roumains, mais aussi sur
le stade actuel des recherches dans ce domaine. L’archéologie médiévale roumaine
est, en efet, une discipline de date encore relativement récente, les recherches dans
le domaine qui vient d’être esquisse ne comptant qu’une vingtaine ou une trentaine
années d’âge. C’est pourquoi les précisions que l’on est aujourd’hui en mesure de
fournir au sujet des fortiications du haut Moyen Âge roumain et de l’époque de
cristallisation de la vie d’État roumaine sont encore loin de jeter une pleine lumière
sur toutes ces questions. Certains résultats de ces derniers temps sont néanmoins
assez substantiels pour donner lieu à des conclusions d’ordre général.
*
* *
Depuis la in de l’Antiquité jusqu’au début de l’actuel millénaire, on n’a plus
construit sur le territoire de la Roumanie de fortiications en maçonnerie, c’est-à-
dire en pierres ou en briques liées avec du mortier. Avec cette exception que dans
la zone sud-est du pays et sur la rive septentrionale du Bas Danube l’activité de
* Bulletin IBI, 34, 1978, p.115-126

280 ToURs D’HABITATIoN AU CoMMENCEMENT DU MoYEN ÂGE RoUMAIN
construction de l’Empire romano byzantin s’est poursuivie jusqu’au tournant du

VIe au VIIe siècle. Dans cette même zone sud est et sud, on constate dès le Xe
siècle la reprise des traditions anciennes de l’architecture de la pierre et de la brique,
grâce surtout à la réoccupation de la ligne du Danube par l’Empire byzantin. Des
recherches actuellement en cours tentent de faire remonter ce phénomène jusqu’au
IXe siècle et de mettre éventuellement en liaison avec le premier Empire bulgare,
considéré comme un chaînon intermédiaire entre l’architecture byzantine tardive et
les territoires nord danubiens.
De toute façon, à moins que les recherches à venir n’inirment l’opinion selon
laquelle le VIIe et le VIIIe siècles ont signiié une interruption totale de l’architecture
de la pierre sur le territoire de la Roumanie, les documents matériaux dont nous
disposons montrent que la première voie par laquelle les constructions militaires en
maçonnerie s’y sont propagées, au début du Moyen Âge, a son point de départ au
sud-est, dans l’Empire byzantin.
Une seconde ilière est celle qui vient de l’Occident, de l’Europe centrale et
peut-être aussi de la Dalmatie, en premier lieu par l’intermédiaire du Royaume de
Hongrie, fonde à la limite entre le Xe et le XIe siècle. Ni pour les zones occidentales
et inter carpatiques de la Roumanie on ne saurait repousser absolument l’hypothèse
de l’existence de constructions militaires en maçonnerie dès le IXe siècle, mais des
résultats des recherches n’autorisent à l’heure actuelle aucune conclusion certaine à
cet égard.
Telles sont les limites chronologiques et les conditionnements des premières
manifestations d’une architecture médiévale militaire en maçonnerie sur le territoire
de la Roumanie, manifestations qui de toute façon ont présenté à cette époque un
caractère exceptionnel. Cette architecture ne se généralise, en efet, dans toutes
les régions du pays, qu’au XIIIe et au XIVe siècles. Jusqu’alors, plus précisément
jusqu’à la grande invasion mongole de 1241-1242, les constructions défensives en
bois et terre ont continué à représenter la forme la plus usuelle de manifestation de
l’architecture militaire.
*
* *
C’est dans le cadre chronologique et territorial esquissé ci-dessus que se situent,
entre autres, les fortiications qui font l’objet du présent exposé. Il s’agit des tours
d’habitation, c’est-à-dire de constructions défensives à caractère individuel et
familial. Construites tantôt à la périphérie des localités (beaucoup plus rarement en
plein village) dans le but d’une habitation permanente, tantôt dans des lieux retirés,
diicilement accessibles, et utilisées dans ce cas occasionnellement, à des moments
de danger, elles ont eu pour auteurs les chefs politiques et militaires de la société
roumaine du haut Moyen Âge. Elles relètent autant le passage de l’architecture en
terre et en bois à celle en maçonnerie que les progrès de la société roumaine dans
la double voie de l’établissement des relations féodales et de la cristallisation de
structures politiques de plus en plus complexes et stables.
Des monuments du même genre et accomplissant des fonctions identiques
étaient extrêmement répandus dans le centre et l’ouest de l’Europe, et cela à une
époque nettement antérieure à celle de nos exemplaires. Il est diicile toutefois
ToURs D’HABITATIoN AU CoMMENCEMENT DU MoYEN ÂGE RoUMAIN 281
d’évaluer l’ampleur des décalages chronologiques, étant donné que les premières
tours d’habitation roumaine ont été en bois et qu’elles n’ont laissé que fort peu de
traces. Ajoutons que, dans la mesure où elles existent, ces traces sont le plus souvent
très diicilement datables, et seulement au prix de recherches archéologiques
méthodiques et minutieuses.
Cependant, la plus ancienne tour d’habitation connue jusqu’à ce jour sur le
territoire de la Roumanie semble avoir été en maçonnerie. Elle a fait partie d’un
ensemble de fortiications récemment fouillé à Slon (dép. de Prahova), dans l’un
des cols des Carpates méridionales. Les fortiications de Slon (nom qui signiie sel,
eau salée, peut-être en liaison avec une route du sel), y compris une petite forteresse
comportant deux phases de construction, ont été datées entre le IXe et le XIIe
siècles, sur la base des matériaux mis au jour et des particularités de la technique
de construction. En l’absence de toute source écrite, il est impossible de préciser si
l’on est en présence de la résidence fortiiée d’un chef local, ou d’une fortiication
due à l’initiative d’une autorité d’État en vue d’assurer le contrôle de la voie reliant
la Transylvanie au Danube. Il est permis de croire que les fortiications de Slon ont
rempli successivement ces deux fonctions. La continuation des recherches pourra
fournir des éclaircissements supplémentaires.
En dehors de l’apparition – isolée pour l’instant au point de vue chronologique et
à fonction incertaine – des fortiications de Slon, les plus anciennes tours d’habitation
médiévales roumaines connues à l’heure actuelle sont celles en bois. Construites par
les familles de knèzes pour leur propre usage, elles relètent le stade d’organisation
de la société roumaine à la veille de la formation des États médiévaux indépendants.
En ce qui concerne la catégorie sociale des knèzes, il existe toute une littérature dont
il ressort qu’ils étaient les représentants
d’une féodalité typique pour la période
qui a précédé la formation des premiers
États, maîtres des communautés
villageoises sur lesquelles ils exerçaient
des attributions militaires, judiciaires,
administratives et d’autre nature.
Les tours d’habitation en bois n’ont
laissé que tout à fait exceptionnellement
des vestiges qui puissent faire l’objet de
recherches archéologiques. En échange,
il en reste de nombreuses enceintes de
petites dimensions, de forme ovale ou
ronde, au diamètre variant entre 20-25
m et 40-50 m, entourées d’une levée de
terre, de palissades et parfois de fosses
de défense, qui n’ont pu avoir pour
rôle que d’abriter une telle construction en bois. Dans un certain nombre de cas, Fig. 1.
au centre de ces enceintes on a construit ultérieurement une tour d’habitation en Tour
d’habitation
maçonnerie, qui est venue remplacer celle antérieure en bois. Un exemple en est de Răchitova,
la petite forteresse d’Onceşti (dép. de Maramureş, dans la partie nord du pays), qui dép. de
consiste en une enceinte défendue par une levée de terre et occupée au centre par Hunedoara
une tour d’habitation en maçonnerie; cette tour est antérieure à l’année 1360, quand
le village est attesté sous le nom de «Sub cetate» (= Sous la forteresse).
Il existe également des cas où une tour d’habitation en pierre a bénéicié de
travaux ultérieurs de fortiication, par l’adjonction d’une levée de terre renforcée par
une palissade. Un exemple concluant à cet égard nous a été fourni par les recherches
faites à Răchitova (dép. de Hunedoara, dans la partie sud de la Transylvanie), où une
tour d’habitation en maçonnerie a été bâtie à la in du XIIIe siècle ou au début du
siècle suivant sur le bord d’un éperon rocheux, défendu par une crevasse naturelle
qui a joué le rôle d’une fosse de défense (ig. 1). Au cours du XIVe siècle, une enceinte
circulaire entourée d’une levée de terre a été aménagée autour de l’édiice et à cette
occasion la crevasse a été comblée et nivelée. Autant la fortiication d’Onceşti que
celle de Răchitova ont appartenu à
des familles roumaines de knèzes,
attestées par les documents du
temps. L’église bien connue de
Densuş, village voisin de Răchitova,
représente la chapelle de cette
dernière famille.
Les tours d’habitation sont
habituellement de plan carré, aux
côtés de 7,60 à 10 m; leurs murs, de
1,80 à 2 m d’épaisseur, abritaient, sur
trois ou quatre niveaux, des pièces de
14 à 20 m2, une par niveau. L’accès
se faisait directement du l’extérieur
au premier ou même au deuxième
étage, par 1’intermédiaire d’une
Fondations en pierre liée avec de l’argile de la tour d’habitation en bois échelle mobile posée contre le mur.
de Cuhea (dép. de Maramureş). À l’intérieur, les traces des soles et des Des escaliers intérieurs donnaient
piliers qui soutenaient les niveaux supérieurs, appartenant à deux phases
accès au rez-de-chaussée et à la
chronologiquement successives.
cave. Ces cheminées aménagées
dans l’épaisseur du mur, au-dessous
de niches, indiquent quel était le système de chaufage et, à côté des minuscules
fenêtres et de l’exiguïté des espaces antérieurs, témoignent de la vie austère que l’on
menait dans ces tours d’habitation.
Les deux monuments susmentionnés appartiennent à la catégorie des tours
d’habitation à usage occasionnel. Une tour d’habitation en bois à usage permanent,
c’est-à-dire une résidence fortiiée, a été identiiée il y a une vingtaine d’années à
Cuhea (actuellement Bogdan Vodă), dans le Maramureş. Elle a appartenu à une
famille de knèzes puissants qui, dans la première moitie du XIVe siècle, a donné
plusieurs voïévodes au Pays du Maramureş. Précisons à cette occasion que, dans
l’évolution de la société roumaine, la dignité de voïévode, aux attributions surtout
politiques et militaires, se situait au-dessus de celle de knèze et immédiatement
au-dessous de celle de grand voïévode ou seigneur (du lat. dominus), équivalente à
celle du prince régnant de la société féodale occidentale. Ainsi, l’un des voïévodes
issus de la famille des knèzes de Cuhea est devenu en 1359, sous le nom Bogdan
1er, prince de Moldavie. Du reste, la date de 1359 coïncide avec la destruction par
le feu de la résidence fortiiée de Cuhea. Par le fait que cette résidence, bien que
de bois, comprenait une tour d’habitation construite au-dessus de fondations de
grands blocs de pierre liés avec de l’argile, les vestiges en étaient plus consistants que
dans d’autres cas et ont pu être étudiés en détail (ig. 2). La tour d’habitation était
de dimensions relativement importantes, 9x12 m, et l’épaisseur des murs atteignait
1m au niveau du rez-de-chaussée. Pour arriver à ce résultat, les parois en poutres
assemblées aux angles de l’édiice dans la technique du Blockbau étaient recouvertes
intérieurement et extérieurement d’une couche consistante de terre glaise, procédé
propre à sauvegarder l’édiice contre l’incendie, accidentel ou provoqué.
Un système de soles comprises dans le plancher du rez-de-chaussée et de piliers
soutenait les planchers des niveaux supérieurs, où se trouvaient les chambres à
coucher et de séjour. Le nombre des pièces et la hauteur de la construction n’ont
pas pu être déterminés. En tout cas, c’est de ces pièces que proviennent les carreaux
de poêle de type archaïque mis au jour
par la fouille, qui montrent que dès la
première moitié du XIVe siècle il existait
des poêles en céramique, procédé de
chaufage comportant bien moins
de risques d’incendie que celui des
cheminées ouvertes.
La tour d’habitation de la résidence
de Cuhea a connu une phase de
construction initiale qui peut être datée,
d’après les matériaux récoltés, au XIIIe
siècle. Ce premier bâtiment a été refait
suivant le même plan et les mêmes
procédés de construction: constatation
qui souligne une fois de plus le caractère conservateur de l’architecture du bois. Fig. 2.
D’autre part, sachant que les plus grandes des tours d’habitation en maçonnerie Fondation
de la tour
des XIIIe-XIVe siècles connues ont les mêmes dimensions de 9x12 m, on peut d’habitation
considérer qu’en architecture militaire aussi, malgré le caractère novateur de celle- en bois de
ci, les constructions en maçonnerie ont copié, dans certains cas du moins, celles Cuhea, dép.
de Maramureş
antérieures en bois et terre.
Une pareille tour d’habitation en pierre, dont les dimensions sont justement de
9x12 m, s’est conservée à Câlnic (dép. d’Alba, dans le sud de la Transylvanie), où une
massive colonisation saxonne s’est produite aux XIIe et XIIIe siècles. Le monument
– qui a d’ailleurs appartenu à une famille de la petite noblesse saxonne – peut être
daté autour de 1260-1270 sur la base d’une fenêtre bipartite de basse époque romane
et de l’attestation documentaire de la famille en 1269. Située à l’origine dans une
enceinte circonscrite par une fortiication légère en bois et terre, la tour d’habitation
de Câlnic est arrivée, au siècle suivant, entre les mains de la communauté locale
privilégiée, qui en a fait le donjon, surélevé à cette occasion d’un quatrième étage,
d’une forteresse paysanne (ig. 3).
(à droite)Tour d’habitation de Câlnic (dép. d’Alba). Façade ouest et plan du premier niveau. Maçonnerie en pierre liée à chaux.
(à gauche) Tour d’habitation de Câlnic (dép. d’Alba). Section dans l’axe nord-sud.
Des tours d’habitation en maçonnerie, qui ont pu servir de modèles pour des
monuments du même type bâtis par la petite noblesse roumaine avant la formation
des premiers États, peuvent être vues dans les zones occidentales de la Roumanie, où
la féodalité magyare a bénéicié durant tout le XIIIe siècle de nombreux privilèges
accordés par les derniers rois arpadiens. L’exemplaire à la fois le plus imposant et
le mieux conservé se trouve à Cheresig (dép. de Bihor), sur le Crişul Repede, à
la frontière ouest du pays. Les documents montrent qu’il a appartenu à la famille
Borşa et il est attesté pour la première fois en 1289, date à laquelle le roi Ladislas IV
assiégea la forteresse. On ignore si à cette date la tour d’habitation était déjà munie
d’une enceinte fortiiée de pierre ou simplement d’une douve, peut-être doublée
d’une palissade. De toute façon, la tour devait être antérieure à la date du document,
construite donc probablement autour des années 1250-1260.
La tour d’habitation de Cheresig (ig. 4), bâtie entièrement en brique, de même
que presque tous les monuments d’architecture romane de la zone de plaine, où la
pierre faisait défaut, a un plan inaccoutumé – celui d’un hexagone irrégulier – dont
les chercheurs n’ont pu expliquer de façon satisfaisante la raison jusqu’à ce jour. La
longueur des côtés varie entre 4,20 m et 11,80 m. L’épaisseur des murs est de 3 m au
niveau du rez-de-chaussée voûté, mais décroît aux niveaux suivants. Les deux derniers
niveaux semblent avoir été ajoutés, ici aussi, au XIVe ou au XVe siècles, quand la tour
d’habitation devint le donjon d’une forteresse munie d’au moins deux enceintes et de
nombreuses constructions défensives ou économiques, adossées au mur d’enceinte.
La tour d’habitation de Râu de Mori (dép. de Hunedoara), dont les dimensions sont
plus modestes (plan carré de 7,50 m de côté), mérite pourtant d’être citée à côté de
celle de Cheresig en raison de l’évolution identique de la fortiication, qui devint
au XVe siècle la forteresse dite «de Colţ» (Éperon), avec la même transformation
de l’ancienne tour d’habitation en donjon central (ig. 5). Mais en ce qui concerne
son implantation dans le site et ses fonctions, il y a une diférence notable, car le
monument de Râu de Mori était une fortiication de montagne, construite en pierre Fig. 3. Tour
d’habitation
sur un éperon rocheux de près de 200 m de hauteur, et servait de lieu de refuge pour de Câlnic,
les knèzes roumains de la famille Cândea (intégrée par la suite à la noblesse magyare dép. d’Alba
sous le nom de Kendefy), dont le manoir à l’état de ruine et la chapelle de cour se
sont conservés au pied de la montagne, sous la forteresse.
La chapelle de la famille Cândea illustre un type à part des tours d’habitation,
celui des fortiications aménagées au-dessus des églises. Ce type a connu une vaste
difusion en Europe centrale, d’où il semble avoir été introduit dans les zones
occidentales de la Roumanie. Dans la seconde moitié du XIIIe siècle, il y était assez
Fig. 4. Tour d’habitation de Cheresig, Fig. 5. Tour d’habitation dans

dép. de Bihor la forteresse Colţ à
Râu de Mori, dép. de
Hunedoara
Tour d’habitation à trois niveaux surmontant

le sanctuaire de la chapelle de Râu de Mori-
Colţ (dép. d’Hunedoara). Maçonnerie en
pierre liée à chaux. Le toit de la tour en
maçonnerie. L’accès au premier niveau, sur
la façade sud
répandu pour faire l’objet d’une mention

spéciale dans un décret royal. Dans
sa tentative de vaincre les tendances
autonomistes de la noblesse et de mettre
in à l’anarchie, André III, le dernier roi
de la dynastie arpadienne, décrétait en
1291 «que l’on démolisse entièrement
turres sive castra super ecclesiis ediicata ou
construits en d’autres lieux dans le but
de nuire».
L’adoption de ce type-là aussi de tour
d’habitation par la féodalité roumaine à
une époque si reculée, atteste le degré de
maturité atteint par les relations féodales
au sein de la société roumaine. Quant
aux dimensions de la tour d’habitation
aménagée au-dessus du sanctuaire (de
plan carré) de la chapelle située sous la
forteresse de Colţ, il faut reconnaître
qu’elles sont modestes, comme le sont
d’ailleurs en général celles des constructions de ce genre, qui n’étaient utilisées que Fig. 6. Tour
dans des cas exceptionnels. En efet, les trois niveaux de cette petite tour d’habitation d’habitation
surmontant
de la famille Cândea construite au-dessus des voûtes du sanctuaire de la chapelle ne le sanctuaire
mesurent extérieurement que 6,80 x 7,00 m. L’on y accédait directement au niveau de la chapelle
du premier étage par une échelle en bois et par une porte qui s’est conservée (ig. 6). de Râu de
Mori, dép. de
Une autre particularité de la forteresse est son toit pyramidal en pierre, procédé de Hunedoara
construction qui a dû être utilisé aussi pour d’autres édiices de ce genre moins bien
conservés.
Sous le rapport de leur difusion
territoriale, les tours d’habitation en
maçonnerie des XIIIe et XIVe siècles
ne se rencontrent pas seulement dans
les régions intra carpatiques de la
Roumanie. Dans la forteresse de Poenari
(dép. d’Argeş, dans la partie nord de
la Valachie), juchée sur un sommet de
montagne à près de 200 m de hauteur
et qui date du XVe siècle, les récentes
fouilles archéologiques ont identiié
une tour d’habitation sensiblement
plus ancienne, qui par la suite, après la
mainmise du pouvoir princier sur cette fortiication nobiliaire a été incorporée Fig. 7. Tour
d’habitation
dans la nouvelle forteresse comme donjon (ig. 7).
dans la
Les monuments qui ont fait l’objet de ce bref exposé ne représentent qu’un groupe forteresse de
– chronologiquement délimité et déini avec précision du point de son évolution Poenari, dép.
historique – parmi les tours d’habitation du moyen âge roumain. Des constructions d’Argeş
similaires en forme de tour, servant à la fois d’habitation et de moyen de défense, ont

été construites aussi plus tard et ont même connu, dans certaines zones, des moments
d’ample difusion. Il en a été ainsi, par exemple, pour les koulé (du türc koula = tour)
des petits boyards et même pour certaines maisons de paysans aises en forme plus
ou moins caractérisée de tour à un ou à deux étages, qui sont apparues en grand
nombre au début du XIXe siècle dans la zone sud-ouest de la Roumanie (Oltenie et
département d’Argeş), justiiées par la présence sur le Danube des troupes turques,
réguliers ou irrégulières, qui entreprenaient d’incessantes razzias sur le territoire de
la Valachie à cette époque d’anarchie de l’Empire ottoman.
Mais si, depuis le début du Moyen Âge roumain jusqu’à l’aube de l’histoire
moderne de la Roumanie, l’évolution des tours d’habitation, avec tous ses
conditionnements internes et extérieurs, peut être suivie sans trop de diiculté, en
échange le problème des origines lointaines de ces constructions défensives demeure
un sujet de recherches passionnant aussi bien pour les archéologues que pour les
historiens de l’architecture.
BIBLIOGRAPHIE SELECTIVE:
1. Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române (Histoire de l’art féodal dans les pays
roumains), vol. I, Bucureşti, 1959.
2. Radu Creţeanu – Sarmiza Creţeanu, Culele din România (Les «koulé» de Roumanie),
Bucureşti, 1969.
3. Grigore Ionesco, Histoire de l’architecture en Roumanie, Bucarest, 1972.
4. Radu Popa, «Über die Burgen der Terra Hatzeg», dans Dacia, N. S., XVI, 1972, p. 243
sqq.
5. Gheorghe Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania (Forteresses médiévales de
Transylvanie), Bucureşti, 1972.
6. Radu Popa, «Structures socio-politiques roumaines au sud de la Transylvanie aux
commencements du Moyen Âge», dans Revue Roumaine d’Histoire, XIV, 1975, no 2, p.
291 sqq.
7. Maria Comşa, «Un knézat roumain des Xe-XIIe siècle à Slon-Prahova», dans Dacia, N.
S., XXII, 1978, p. 303 sqq.
8. Gheorghe Cantacuzino, Cetăţile medievale din Ţara Românească. Secolele XIII-XVI (Les
forteresses médiévales de Valachie. XIIIe-XVIe siècles), Bucureşti, 1979.
integRaRea în PatRiMoniul
cultuRal-iStoRic
a unoR noi Zone ale
aRHitectuRii MedieVale de
Zid din RoMÂnia, ca uRMaRe a
ceRcetăRiloR aRHeologice * 15.
C ea mai mare parte a teritoriului României face parte din acea zonă europeană
în care, de la sfârşitul Antichităţii clasice şi până în Evul Mediu, manifestările
din domeniul arhitecturii au constat din construcţii de lemn şi pământ, în cazuri
de excepţie din piatră legată cu pământ. Părţile nordice ale ţării nu au cunoscut
nici în antichitate arhitectura de zidărie propriu-zisă, din piatră sau cărămidă
legată cu mortar, ele făcând parte sub acest aspect dintr-o vastă zonă europeană a
arhitecturii de lemn, care se întinde de la Rin până în stepele răsăritene. Arhitectura
din zid a reapărut pe teritoriul României în secolele X-XI, ca urmare în primul
rând a progreselor societăţii şi maturizării noilor relaţii feudale. Datări mai timpurii
propuse pentru unele monumente medievale, ca iind încă din secolul al IX-lea, nu
au primit conirmările necesare. Evident, în această sumară schiţă am făcut abstrac-
ţie de monumentele antice târzii, romano-bizantine, care datează din secolul al VI-
lea şi ale căror ruine se păstrează în sudul şi sud-estul României.
Pe de altă parte, împrejurări istorice potrivnice au dus la dispariţia unui mare
număr de monumente, în diferite regiuni ale ţării şi datând din etapele timpurii
ale evoluţiei arhitecturii medievale, până acolo încât multe zone ne pot apare
ca pete albe pe o hartă a monumentelor medievale din România. Dintre aceste
împrejurări fac parte devastările ultimelor valuri ale popoarelor migratoare, în
special ale maghiarilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor, apoi distrugerile cauzate
de invaziile otomane şi de instaurarea în unele perioade a dominaţiei turceşti în
părţile vestice şi sudice ale ţării, ca şi anumite fenomene de involuţie cunoscute
de feudalitatea românească după secolul al XIV-lea în regiuni intrate sub stăpâniri
străine, unde vârfurile societăţii româneşti care au ridicat monumente din zid pentru
nevoile lor militare şi spirituale au decăzut ulterior în categoria ţărănimii libere sau
aservite. Se pot adăuga la aceste împrejurări şi transformările repetate suferite de
unele monumente vechi, care au făcut să dispară trăsăturile lor originale sub haina
înşelătoare a epocilor târzii.
Din toate aceste motive, investigaţia arheologică a monumentelor medievale din
România are o greutate aparte, mai ales pentru etapa începuturilor. Mai mult decât
în alte zone ale continentului, dat iind numărul foarte redus al informaţiilor scrise
referitoare la începuturile istoriei medievale româneşti, monumentele recuperate pe
cale arheologică aduc informaţii extrem de preţioase privind caracterul şi etapele de
maturizare a relaţiilor feudale, aspectele civilizaţiei vechi şi împrejurările concrete
ale apariţiei statelor medievale româneşti pe scena politică a răsăritului european.
* Revista Muzeelor și Monumentelor, 8, 1980, p. 45-52
290 INTEGRAREA ÎN PATRIMoNIUL CULTURAL-IsToRIC
În strânsă legătură cu interesele cercetării ştiinţiice, recuperarea pentru patri-

moniul cultural şi istoric a unor monumente şi măsurile de conservare sau chiar
restaurare care să asigure prezenţa acestora, de aici înainte, în peisajul regiunilor
din trecutul cărora au făcut parte, reprezintă un act de cultură pe care nu îl putem
îndeajuns sublinia.
*
* *
În ordinea de preocupări mai sus schiţată, se cuvine să zăbovim aici asupra unor
provincii istorice româneşti din nordul ţării, în care până în urmă cu două decenii
întreaga moştenire de arhitectură medievală părea a se rezuma la monumente de
lemn şi pentru care cercetarea de istoria artei şi de istoria arhitecturii ajunsese
la concluzia că, pe durata Evului Mediu, singura formă de exprimare a societăţii
româneşti, sub raportul monumentelor, au fost construcţiile din lemn. Este vorba de
„ţările” (terrae) istorice româneşti de la izvoarele Tisei sau de pe cursul superior al
Someşului Mare, în nord-vestul Transilvaniei, cunoscute sub numele de Maramureş,
Oaş, Lăpuş sau Năsăud.
În realitate, după săpăturile iniţiate în anii 1964-1965 şi care mai continuă şi azi,
s-a dovedit că la nivelul cronologic al secolului al XIII-lea, în respectivele regiuni a
existat o arhitectură românească de zid1.
Aceasta nu a fost o creaţie independentă,
fără legătură cu curentul general al
epocii, de înlocuire a monumentelor
de lemn şi pământ prin monumente
de zid, iar realizările în domeniul for-
melor şi limbajului plastic au fost deter-
minate de curentele artistice vehiculate
din Europa centrală spre răsărit; monu-
mentele descoperite nu sunt prin aceasta
mai puţin semniicative pentru aprecie-
rea necesităţilor social-politice şi spiri-
tuale ale societăţii care le-a construit,
adoptând aceste forme de exprimare.
Este vorba de cetăţui de refugiu, de
reşedinţe feudale şi de capele de curte.
Fig. 1. Astfel, la Giulești în judeţul Maramureş, au fost scoase la lumină temeliile unei mici
Temeliile biserici aparţinând romanicului târziu şi datând, după toate probabilităţile, de la
bisericii din
sfârşitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea. Din această vreme
Giuleşti – jud.
Maramureş sunt cele mai vechi elemente de datare descoperite în săpătură. A fost iniţial capela
în timpul de curte a familiei de mici feudali (cnezi) atestaţi de către documentele de cancelarie
cercetărilor începând cu anul 1317 şi căreia i-a fost recunoscută, de către regalitatea maghiară,
arheologice
la mijlocul secolului al XIV-lea, stăpânirea asupra tuturor satelor de pe valea Marei,
cu centrul la Giuleşti2. Decăderea ulterioară a familiei în rândurile ţărănimii libere a
determinat transformarea capelei în biserică parohială, mărită treptat prin adăugiri
1. Radu Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970, p. 221 şi urm.
2. Idem, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969, p. 28-34; cf. şi R. Popa – M. Zdroba, „Ctitoria cnezilor giuleşteni.
Un nou monument românesc de piatră din Maramureş”, în Studii și Cercetări de Istorie Veche, 20, 1960, 2,
p. 267-285.
INTEGRAREA ÎN PATRIMoNIUL CULTURAL-IsToRIC 291
succesive din secolele XV-XVIII, pentru ca în secolul al XIX-lea monumentul să Fig. 2.

Biserica
dispară literalmente, până şi din amintirea satului, după construirea unei noi biserici
din Cuhea
parohiale. (Bogdan
Pe valea altui râu din acelaşi Maramureş istoric, la Cuhea (azi Bogdan Vodă), Vodă) – jud.
săpăturile arheologice au scos la lumină ruinele, păstrate pe alocuri până la înălţimea Maramureş
(înlocuieşte
de 1 m, ale unei capele de curte de dimensiuni mai mari datând din prima jumătate a o fotograie
secolului al XIV-lea. Prevăzută cu turn-clopotniţă, pe latura de vest, biserica-sală de neclară)
la Cuhea avea altarul încheiat cu absidă poligonală şi a aparţinut goticului timpuriu.
Şi pentru acest monument ne este cunoscută familia de ctitori din documente de
cancelarie, iind vorba de Bogdăneştii care au deţinut în deceniile 4-6 ale secolului
al XIV-lea demnitatea de voievod al Maramureşului. Unul din membrii familiei, în
conlict cu autorităţile regale maghiare, a trecut de altfel în 1359 la răsărit de Carpaţi
devenind acolo primul domn independent al Moldovei3.
Alte monumente similare ca semniicaţie din aceeaşi regiune au fost cercetate la
Oncești, unde se ală ruinele unui turn-locuinţă din zidărie de piatră4, sau aşteaptă să
ie investigate la Peri (Hruşevo) unde se păstrează ruinele unei mănăstiri de familie5.
Problema conservării şi valoriicării din punctul de vedere al patrimoniului
a monumentelor pomenite se pune în mod diferit. În cazul monumentului de la
Giuleşti, deoarece nu s-au păstrat decât temelii iniţial invizibile pe teren, s-a recurs
3. Pentru cercetările de la Cuhea, vezi R. Popa – M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal
din secolul al XIV-lea, Baia Mare, 1966.
4. H. Daicoviciu – O. Bandula – I. Glodariu, „Cercetările de la Onceşti, din Maramureş”, în Studii și Cercetări
Maramureșene, I, Baia Mare, 1965.
5. R. Popa, Ţara Maramureșului..., p. 228.
la soluţia înălţării cu zidărie nouă a acestor temelii până

deasupra actualului nivel al solului. Pe teren a rămas, după
încheierea săpăturilor, un marcaj al traseului zidurilor
monumentului dispărut, iar pietrele funerare descoperite
au fost adăpostite în biserica parohială nouă, alată în
imediata vecinătate.
La Cuhea, unde zidurile s-au păstrat parţial conţinând
pietre cioplite de la soclu şi de la baza portalului, s-a adoptat
soluţia consolidării ruinei şi a acoperirii ei cu o construcţie
de protecţie din material lemnos procurat la faţa locului.
În amândouă cazurile, lucrările au fost executate în cadrul
şantierului arheologic şi este iresc ca asemenea operaţii,
care nu solicită competenţa restauratorului şi studii
speciale, să ie făcute chiar de către arheolog înainte ca
ruinele cercetate şi dezvelite să sufere degradări irepara-
bile, în amândouă cazurile citate, rezultatul a constat
din apariţia mărturiilor materiale de zidărie în contextul
Fig. 3. arhitecturii tradiţionale din lemn.
Biserica din
Giuleşti – jud.
Regiunea Bihorului din vestul României, regiune cunoscută şi sub numele de
Maramureş; Crişana sau Ţara Crişurilor, face parte dintre cele mai afectate zone sub aspectul
marcajul conservării monumentelor anterioare secolului al XVI-lea. Reforma şi campa-
temeliilor niile turceşti, iar apoi în secolele XVIII-XIX transformarea ruinelor în cariere
pentru obţinerea materialelor de construcţie, au dus aici la
dispariţia a 90% din monumentele aparţinând romanicu-
lui, goticului şi Renaşterii. Şi în această zonă, cercetarea
arheologică are menirea ca, paralel cu recuperarea ştiinţiică
a unor documente materiale de istorie şi de civilizaţie,
să redea respectivele documente peisajului căruia i-au
aparţinut. Aceasta cu atât mai mult cu cât dezvoltarea
impetuoasă şi transformările spectaculoase pe care le
cunosc în ultimele decenii toate aceste zone prin apariţia a
numeroase obiective şi construcţii cu caracter industrial şi
social, accentuează nevoia conservării şi valoriicării pentru
prezent şi pentru viitor a rădăcinilor istorice.
La Sânnicolau de Beiuș, pe malul Crişului Negru, săpături
arheologice iniţiate în anul 1971 în preajma unui turn din
zid de cărămidă aparţinând romanicului târziu, datat, pe
criterii stilistice în a doua jumătate a secolului al XIII-lea,
au dat la iveală temeliile unui complex de monumente din
secolele XI-XIV, cu numeroase refaceri şi transformări
succesive. După cum lasă să se înţeleagă câteva documente
Fig. 4. târzii, la Sânnicolau de Beiuş şi în satele învecinate a existat o reşedinţă a familiei
Turnul nobiliare Borşa, familie care a jucat un rol de primă mărime în Bihor şi chiar în afara
romanic de la
graniţelor acestuia, înainte de a dispare de pe scenă în prima jumătate a secolului al
Sânnicolau de
Beiuş – jud.
Bihor
XIV-lea6. Faptul că zidurile din cărămidă ale monumentelor identiicate aici până în Fig. 5.
Temeliile
prezent – capelă de curte, două sau chiar trei mănăstiri familiare succesive, biserică
monumentelor
parohială, cetăţuie de refugiu, probabil şi o casă nobiliară, au fost construite deasupra din secolele
unor temelii amenajate din bolovani de râu cu legătură de lut compactată în şanţurile XI-XIII de la
de fundaţie, a salvat aceste temelii de la activitatea distrugătoare a căutătorilor de Sânnicolau
de Beiuş
cărămidă din secolele XVIII-XIX. A putut i astfel reconstituită planimetria monu- (înlocuieşte
mentelor şi, în intenţia amenajării unei rezervaţii arheologice la încheierea săpăturilor, o fotograie
planurile au fost marcate pe teren prin construirea deasupra temeliilor a unor ziduri neclară)
înalte de 0,50-0,60 m, ale căror creste să rămână deasupra solului după astuparea
Fig. 6.
secţiunilor şi a suprafeţelor arheologice. Fragmentele de sculptură monumentală
Temelii
descoperite în săpătură şi provenind de la decorul paramentelor de cărămidă au fost aparţinând
depozitate pentru a se amenaja cu ele un mic lapidarium în interiorul turnului, după unei succesiuni
consolidarea şi restaurarea acestuia. de trei
monumente
La Sânnicolau de Beiuş a apărut necesitatea marcării diferenţiate a etapelor din secolele
succesive de existenţă a unui monument. Este vorba de o capelă de curte de la sfârşitul XI, XII şi XIII,
secolului al XI-lea care a fost transformată în secolul al XII-lea, cu refolosirea unei cercetate la
Sânnicolau de
părţi a zidurilor, într-o mult mai mare biserică de mănăstire a aceleiaşi familii pentru
Beiuş
ca ulterior, după distrugerea acesteia din urmă, în timpul invaziei mongole din anii
1241-1242, monumentul să ie din nou micşorat redevenind capelă de curte. Soluţia
adoptată a fost aceea a marcajului cu materiale de construcţie diferite, bolovani de
6. Vincze Bunyitay, A váradi püspökség története, III, Oradea, 1884, p. 389; ; Görgy Györfy, Az Árpád-kori
Magyarország történeti földrajza, I, ed. II, Budapesta, 1966, p. 67l, sub Suplac. Cercetările de la Sânnicolau
de Beiuş la care în afara autorului au mai participat şi N. Chidioşan, A. Avram, V. Rădulescu şi I. Popovici
sunt încă inedite. (N.ed. Au fost publicate ulterior în Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente
Istorice și de Artă, 15, 1984, 2, p. 21-34.)
râu pentru monumentul din secolul al

XI-lea cu cele două faze de existenţă ale
sale, cărămidă recuperată din săpătură
şi aşezată pe lat pentru aşezământul
monastic din secolul al XII-lea care
a avut şi el două faze de construcţie,
cărămidă aşezată pe dungă pentru
monumentul din secolul al XIII-lea şi,
în sfârşit, amestec de piatră şi cărămidă
pentru marcarea porţiunilor care au fost
folosite în toate etapele de existenţă a
monumentului.
În părţile nordice ale Bihorului, în
Fig. 7. apropiere de satul Voivozi care se ală către izvoarele râului Bistra, în plină zonă de
Temelie
munte, pentru care s-a încercat cândva acreditarea ideii că a fost caracterizată printr-
din piatră
legată cu lut un habitat medieval românesc instabil, dispersat şi mai nou decât secolul al XIII-lea,
aparţinând săpăturile arheologice au identiicat şi dezvelit un complex de monumente din lemn
unor şi zidărie cu etape evolutive din secolul al XII-lea şi până la începutul secolului al
construcţii din
complexul de XV-lea. Şi în acest caz, documentele din secolul al XIV-lea ne încredinţează că, cel
la Voivozi – puţin în faza lui inală, complexul a avut caracter monastic şi a jucat rolul de centru
jud. Bihor spiritual cu rang de protopopiat (arhidiaconat) de rit răsăritean al satelor româneşti
din nordul Bihorului7.
Datorită faptului că vestigiile rămase
pe teren au fost invadate de pădure,
cercetarea a trebuit să înceapă cu defri-
şări. Dintre monumentele cercetate,
cele care au fost construite din lemn pe
lăcaşuri săpate în stâncă sau pe temelii
de piatră legată cu lut au trebuit să ie
reacoperite după încheierea săpăturii,
pentru a se evita degradarea şi pierderea
deinitivă a vestigiilor. Consolidarea cu
ajutorul unui miez de beton a temeliilor
ridicate din bolovani legaţi cu lut,
prin scoaterea treptată a pietrelor şi
apoi repunerea acestora la locul lor,
reprezintă o operaţie delicată care,
cel puţin la stadiul actual, depăşeşte
posibilităţile unui şantier arheologic în
Fig. 8. sensul strict al cuvântului. În schimb ruinele păstrate pe înălţimea de aproape 1
Ruinele m ale unei mici biserici de zidărie cu navă pătrată şi altarul în formă de potcoavă,
bisericii de
la Voivozi
aparţinând romanicului şi alată în centrul complexului, au putut i consolidate şi
(înlocuieşte conser vate sub cerul liber. Cercetarea a stabilit existenţa unei faze mai vechi a necro-
o fotograie polei din acel loc, probabil cu o biserică de lemn, astfel încât pentru monumentul
neclară)
7. R. Popa, „Zur kirchlichen Organisation der Rumänen in Nordsiebenbürgen im Lichte des patriarchalischen
Privilegiums von 1391”, în Ostkirchliche Studien, 24, 1975, 4, p. 309-317.
de zidărie recuperat şi azi vizibil lângă Voivozi, la

marginea unei şosele montane, o datare în prima
jumătate a secolului al XIII-lea pare a i cea mai
plauzibilă la stadiul actual al cercetărilor.
În cadrul aceleiaşi activităţi de acoperire a
petelor albe – cronologice şi teritoriale – de pe
harta monumentelor de arhitectură medievală
din România, cercetările arheologice din sudul
Transilvaniei au dus la revizuirea unor datări
adoptate anterior pe criterii stilistice în literatura
de specialitate. Cel mai spectaculos dintre
rezultate a fost obţinut recent la Streisângeorgiu
în judeţul Hunedoara, unde biserica parohială cu
hramul Sfântul Gheorghe, înălţată în anii 1408-
1409, conform unei inscripţii şi datată ceva mai
timpuriu de către istoricii de artă şi de arhitectură
ca iind de la sfârşitul secolului al XIII-lea, s-a
dovedit a i din prima jumătate a secolului al XII-
lea8. Acest monument reprezintă în momentul
de faţă cea mai veche construcţie medievală din ţară păstrată în picioare și în stare de Fig. 9.
utilizare. Capela de
Mai mult, cercetarea arheologică a stabilit că monumentul de zid de la curte de la
Streisângeorgiu
Streisângeorgiu a fost construit din blocuri de piatră şi din cărămidă pe locul unui – jud.
monument de lemn din secolul al XI-lea, respectând riguros planul acestuia, cu o Hunedoara,
navă mică apropiată de forma unui pătrat şi cu un altar dreptunghiular. Biserica a după
demolarea
servit drept capelă de curte unei familii de mici feudali (cnezi) români, familie care
porţiunilor
apare în documentele de cancelarie abia la sfârşitul secolului al XIV-lea; din această adăugate în
familie a făcut parte si un cneaz cu numele de Balea, atestat de o inscripţie, din anii secolul al
1313-1314, descoperită în altar cu prilejul cercetărilor din anii 1975-1976, pe stratul XIX-lea
de tencuială pe care se ală şi un splendid ansamblu de picturi murale scoase la iveală

tot cu acest prilej.
În cazul monumentului cercetat la Streisângeorgiu, situaţia consolidărilor şi
a restaurărilor se complică extrem de mult datorită faptului că aici constructorii
medievali au folosit multe spolii romane. De altfel, în sudul Transilvaniei unde până
în plin Ev Mediu au stat în picioare numeroase ruine romane relativ bine conservate,
multe monumente medievale au fost înălţate din spolii romane sau au fost amenajate
prin refolosirea unor materiale din construcţii romane9. Din aceasta rezultă şi
posibilităţile excepţionale de valoriicare în ansambluri unitare a vestigiilor istorice
datând din epoci diferite şi de integrare a monumentelor în circuite complexe, care
să evidenţieze rădăcinile antice ale civilizaţiei medievale şi continuitatea de vieţuire
pe aceste locuri.
8. Idem, „Streisângeorgiu. Ein Zeugniss rumänischer Geschichte des 11.-14. Jahrhunderts im süden
Transsilvaniens”, în Dacia, N.S. XX, 1976, p. 37 şi urm.
9. Vasile Drăguţ, Vechi monumente hunedorene, Bucureşti, 1969; cf. şi Virgil Vătăşianu, „Vechile biserici
româneşti de piatră din judeţul Hunedoara”, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţiunea pentru
Transilvania, Cluj, 1929.
Un rezultat încă mai important este de aşteptat, în acest sens, de la cercetările

arheologice alate în curs în cuprinsul fostei capitale a provinciei romane Dacia, de la
Ulpia Traiana Sarmizegetusa (azi Sarmizegetusa judeţul Hunedoara). Şi aici, actuala
biserică parohială românească este construită abia în secolul al XIX-lea, iar tradiţiile
satului nu conservă ştiri despre existenţa unui monument de zid mai vechi. Dar
documente din secolul al XIV-lea ne încredinţează că actualul sat exista în cuprinsul
oraşului roman, între zidurile acestuia, cel târziu în secolele XII-XIII, purtând atunci
numele de Britonia şi că tot acolo îşi avea reşedinţa o familie nobiliară românească10.
Documentele ne oferă informaţii topograice destul de precise asupra locului în care
se ala curtea acestei familii de cnezi, în vecinătatea căreia trebuie să se i alat şi
capela de curte, ce mai exista încă în secolul al XVI-lea când din interiorul ei au fost
publicate inscripţii romane de către învăţaţi umanişti.
Acestea sunt câteva dintre realizările şi preocupările cercetărilor de arheologie
medievală din România, cercetări ale căror începuturi metodice nu sunt mai vechi de
câteva decenii. Ele pledează pentru strânsa legătură dintre investigaţia arheologică
şi activitatea de conser vare şi valoriicare a patrimoniului cultural şi istoric, oferind
garanţii pentru rezultatele viitoare.
10 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, veacul XIV, vol. I, p. 239.

integRating WitHin tHe
cultuRal and HiStoRical
HeRitage neW aReaS oF RoMania’S
Stone MedieVal aRcHitectuRe
aS a ReSult oF aRcHaeological
inVeStigationS * 15.
T he largest part of Romania falls within a European area where, from the end of
the Classical Antiquity until the Middle Ages, the architectural manifestations
were wooden and earthen constructions and, only in exceptional circumstances,
clay-bound stone constructions. he northern areas of the country did not make use
of proper masonry architecture, of mortar-bound stone or brick, not even during
the Antiquity. hey were part of a vast European area with wooden architecture,
spreading from the Rhine to the eastern steppes. he masonry architecture re-
appeared in Romania during the tenth and eleventh centuries especially because
of the social progress and ripe development of the new feudal relations. here were
attempts for an earlier dating of some medieval monuments, during the ninth
century, but this is yet to be conirmed. Obviously, in this short paper I intentionally
ignored the monuments of the Roman-Byzantine Late Antiquity dating from the
sixth century, whose ruins are still preserved in south and south-eastern Romania.
However, adverse historical circumstances have caused the disappearance of a
large number of monuments from diferent regions of our country, monuments
that dated from the early evolution stages of the medieval architecture, thus many
areas may appear as blank spots on a map showing Romania’s medieval monuments.
Some of these circumstances are due to the late migratory waves, especially the
Hungarians, Pechenegs, Cumans and Tartars, followed by the destructions caused
by Ottoman invasions and, for a time, the actual inclusion into their empire of
some areas of western and southern Romania; they are also due to some involution
phenomena that afected the Romanian nobility after the fourteenth century in
regions under a foreign regime where the masonry buildings previously constructed
by the Romanian elite for their own military and spiritual needs devolved into the
hands of the free or bound peasantry. We may add to this the repeated alterations
sufered by some of the old monuments, that led to the disappearance of their
original features under the cloak of later ages.
Due to all these reasons the archaeological investigation of Romania’s medieval
monuments is particularly important, especially for the early period. Even more so
than in other European areas – considering the lack of written documents concerning
the early Romanian medieval history – the archaeologically recovered monuments
bring especially valuable insights concerning the character and evolution stages of
the feudal relations, the aspects of the old civilization and the concrete circumstances
of the emergence of the Romanian medieval countries on the political stage of
Eastern Europe.
* Revista Muzeelor și Monumentelor, 8, 1980, p. 45-52

298 INTEGRATING WITHIN THE CULTURAL AND HIsToRICAL
In close connection with the concerns of scientiic study, the monuments’

inclusion into the cultural and historic heritage and their conservation – and even
a restoration that would assure their future existence in their traditional historical
landscape – is an act of culture whose importance I can never stress enough.
*
* *
Following the above mentioned order of ideas, it is only proper to talk here about
some of the northern historical provinces of Romania where, up until two decades
ago, the whole medieval architectural heritage seemed to consist of only wooden
monuments and for whom the art and architecture historians had concluded that
over the entire Middle Ages all forms of expression of the Romanian society –
regarding monumental constructions – consisted of wooden buildings. I am talking
about the historical Romanian “țări” (terrae) i.e. “lands” around Tisa’s headwaters
and on the upper course of Someşul Mare, in north-western Transylvania, known as
Maramureş, Oaş, Lăpuş and Năsăud.
In reality, after the 1964-1965 and 1984 excavations it was proven that during
the thirteenth century there was a masonry Romanian architecture in these regions1.
his was not an independent creation, unconnected with the general trend of the
age of replacing the wooden and earthen monuments with masonry ones. he forms
and artistic expressions were determined by the artistic currents spreading eastward
from Central Europe. Even taking this into account, the discovered monuments are
not less signiicant for understanding the socio-political mentalities and the spiritual
needs of the society which built them, thus embracing such forms of expression.
I am talking here about refuge fortresses, noble residences and court chapels. In
Giulești (Maramureş County) were discovered the foundations of a small church
with Late Romanesque architecture, dating – most likely – from the end of the
thirteenth century or at the beginning of the fourteenth century. To this time-frame
belong the oldest dating elements found during the excavation. It was initially the
court chapel of a lesser noble (kneaz) family attested by chancellery documents
starting with the year 1317, a kin whose ownership of all the villages on the Mara
Valley, centred round Giuleşti, was recognized by the Hungarian Crown during
the mid-fourteenth century2. When, later on, the family devolved into the ranks of
the free peasantry the chapel was transformed into a parish church and enlarged in
the ifteenth-eighteenth centuries by successive additions until in the nineteenth
century the monument disappeared (even from the villagers’ memory) after a new
parish church was built.
In the valley of another river, in the historical Maramureş, the excavations at
Cuhea (today Bogdan Vodă) revealed the ruins – preserved in some places 1 m high
– of a larger court chapel, dated during the irst half of the fourteenth century. It was
an Early Gothic single nave church, with a bell tower on the western side, and its
sanctuary ended with a polygonal apse. Chancellery documents inform us about this
1. R. Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Bucharest, 1970, p. 223f.

2. Idem, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969, p. 28-34; also see R. Popa – M. Zdroba, “Ctitoria cnezilor
giuleşteni. Un nou monument românesc de piatră din Maramureş”, in Studii și Cercetări de Istorie Veche,
20, 1969, p. 267-285.
INTEGRATING WITHIN THE CULTURAL AND HIsToRICAL 299
monument’s founders – the Bogdan family who, from the fourth to the sixth decade
of the fourteenth century, held the rank of voivode of Maramureş. Furthermore,
in 1359, a member of this family, at odds with the Hungarian Crown’s authorities,
made of east of the Carpathians and became there the irst independent ruler of
Moldavia3.
Other similar monuments can be found in this region, as in Oncești, where
archaeologists discovered the ruins of a stone dwelling-tower4 or at Peri (Hruşevo)
where the ruins of a familial monastery are still preserved5 and wait just for somebody
to study them.
When preserving and harnessing the potential of these monuments the diiculties
difer from case to case. At the monument in Giulești, since only some foundations
survived (and even those only below ground level) new walls were erected, up to a
height that would allow them to be seen. When the excavations were completed,
the trail of the walls remained marked on the ground and the uncovered tombstones
were placed in storage nearby, in the new parish church.
In Cuhea, where the walls were partially preserved (carved stones and the base
of the portal), the ruin was consolidated and covered with a wooden protective
construction made from local materials. In both cases the works were done as part
of the archaeological project and it is natural that the archaeologist should execute
such tasks – since they do not require the presence and expertise of a restorer
– before the unveiled and studied ruins are degraded irreparably. In both above
mentioned cases some masonry works were discovered in a context of traditional
wooden architecture.
Bihor, in western Romania, a region also known as Crişana or “Țara Crișurilor”
(the Land on the Criş Rivers), is one of areas most afected by the disappearance
of fourteenth century or older monuments. he Reformation and the Turkish
campaigns, then the eighteenth to nineteenth centuries period when the
monuments were turned into quarries of construction material, have lead here to
the disappearance of 90% of the Romanesque, Gothic and Renaissance monuments.
In this area as well the archaeological investigation must not only recover for science
historical and civilization evidences, but also assure the survival of these evidences
in their landscape. Even more so since the impetuous development and spectacular
transformations this area underwent lately, characterized by the numerous industrial
and social constructions, emphasises the need of preserving them and harnessing
their potential, both for the present and for the future.
At Sânnicolau de Beiuş, on the bank of the Crişul Negru River, the 1971
archaeological excavations performed near a Romanesque brick tower (dated – on
stylistic criteria – during the second half of the thirteenth century) have identiied
the foundations of an array of monuments dating from the eleventh to the fourteenth
centuries, altered and redone numerous times during this timeframe. Several late
documents suggest that in Sânnicolau de Beiuş (and the neighbouring villages) there
was a residence of the noble Borşa family, who played a major role in Bihor and even
3. For the excavations in Cuhea, see R. Popa – M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal
din secolul al XIV-lea, Baia Mare, 1966.
4. H. Daicoviciu – O. Bandula – I. Glodariu, „Cercetările de la Onceşti, din Maramureş”, in Studii și Cercetări
Maramureșene, I, Baia Mare, 1965.
5. Radu Popa, Țara Maramureșului..., p. 228.
outside the area before disappearing from the political stage during the irst half
of the fourteenth century6. he fact that the brick walls of the currently identiied
monuments – court chapel, two or even three successive familial monasteries, parish
church, refuge fortress and probably a noble residence – were built over foundations
made of river stones bound with clay packed into the foundation ditches has saved
these foundations from the brick poachers of the eighteenth and the nineteenth
centuries. We could therefore restore the ground plan of the monuments and, with
the intention of setting up an archaeological preserve after the excavation, their
trail was marked by building above the foundation 0.5-0.6 m tall walls that would
remain above ground after the archaeological trenches will be illed. he fragments
of the monumental sculptures that initially decorated the brick walls were placed
in storage, in order to establish a small lapidary exhibit in the tower after the its
consolidation and restoration.
In Sânnicolau de Beiuş rose the necessity of marking diferently the successive
stages of the monument’s existence. We are talking of a court chapel from the end
of the eleventh century, which was transformed during the twelfth century, re-
using some of the walls, into a much larger church (for the monastery built by
the same family) and, later on, after the destruction of the monastery during the
Tartar invasion of 1241-1242, it was reduced in size, to once again serve the role
of a court chapel. In order to diferentiate these phases we decided to use diferent
building materials: river stones for the eleventh century monument with its two
stages, horizontally placed bricks (recovered from the excavation) for the twelfth
century monastery with its own two stages, vertically placed bricks for the thirteenth
century monument and, inally, a mixture of stone and brick for the portions used
through all the phases of the monument’s existence.
In northern Bihor, close to the village of Voivozi, nigh the old Bistra River
headwaters, a mountainous area which historians once supposed that it was
characterized only by an unstable Romanian medieval habitation, spread thin and
not older than the thirteenth century, the excavations have identiied an array of
wooden and masonry monuments, that evolved through diferent phases from the
twelfth century up until the beginning of the ifteenth century. In this case as well
the fourteenth century documents tell us that, at least in its inal state, the monument
had monastic purposes and acted as the spiritual centre for the Romanian villages
in northern Bihor, as an eastern Christian rite archpriest (protopope) parish seat7.
Since the surviving ruins were overtaken by the forest, the investigation had to
start with deforestations. he uncovered wooden monuments – built on gaps carved
in the native rock or on foundations of clay-bound stones – had to be covered
again at the end of the investigation in order to keep them from being irreversibly
6. Vincze Bunyitay, A váradi püspökség története, III, Oradea, 1884, p. 389; Görgy Györfy, Az Árpád-kori
Magyarország történeti földrajza, ed. II, Budapest, 1966, p. 671, under Suplac. he excavations (performed
under the supervision of R. Popa, N. Chidioşan, A. Avram, V. Rădulescu and I. Popovici) in Sânnicolau
de Beiuş are still unpublished. – Editor’s note: Meanwhile studies on the subject have been published,
such as “O reşedinţă feudală din secolele XI-XII la Sânnicolaul de Beiuş. Contribuţii la istoria Bihorului
medieval”, Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, 15, 1984, 2, p. 21-34 (with
N. Chidioşan and A. Lukács) and „O reşedinţă feudală din secolele XI-XII la Sânnicolaul de Beiuş pe
Crişul Negru (jud. Bihor)”, Materiale și Cercetări Arheologice, 16, 1986, p. 225-234 (with N. Chidioşan)
7. R. Popa,“Zur kirchlichen Organisation des Rumänen in Nordsiebenbürgen im Lichte des patriarchalischen
Privilegiums von 1391”, in Ostkirchliche Studien, 24, 1975, 4, p. 369-317.
INTEGRATING WITHIN THE CULTURAL AND HIsToRICAL 301
lost. Consolidating with concrete the foundations built of clay-bound stones, by

progressively removing the stones, placing the concrete and then replacing the
stones is a delicate procedure that – at least for the time being – surpasses the
possibilities of an actual archaeological worksite. However, the ruins located in the
middle of a compound, belonging to a small Romanesque church with a square
nave and horse shoe-shaped sanctuary, preserved on a height of almost 1 m, could
be consolidated and conserved in full sight. We also identiied an older stage of the
cemetery, probably surrounding a wooden church, so (until further study) the irst
half of the thirteenth century seems to be the most likely dating of the masonry
monument recovered and still visible today near Voivozi, at the side of the main
mountain road.
During the same activities (purposed to ill-in the blanks – both chronological and
territorial – of Romania’s medieval monument map) the archaeological excavations
carried in southern Transylvania have led to the revision of some previously accepted
dates that had been set based on stylistic criteria. he most spectacular result was
recently obtained in Streisângeorgiu (Hunedoara County), where the Saint George
parish church, presumably erected, according to an inscription, in 1408-1409 and
dated the by art and architecture historians at the end of the thirteenth century,
proved to have been actually built during the irst half of the twelfth century8.
his monument is for the time being the oldest medieval construction in our country,
preserved standing and still in use.
Furthermore, the excavation established that the masonry church in
Streisângeorgiu was built with blocks of stone and bricks over another, wooden
one, dating back to the eleventh century, rigorously respecting its plan, with a small,
almost square nave and a rectangular sanctuary. he church served as a court chapel
for a Romanian lesser noble (kneaz) family which starts to appear in chancellery
documents only at the end of the fourteenth century. A member of the family was
Kneaz Balea, mentioned in a inscription from 1313-1314 which was discovered
in the sanctuary during the 1975-1976 investigations, together with a splendid
ensemble of mural paintings made on the same layer of plastering.
In the case of the monument investigated at Streisângeorgiu the consolidation
and restoration works are very much complicated by the fact that the medieval
constructors have used many Roman spolia. As a matter of fact in southern
Transylvania, where even during the Middle Ages numerous Roman ruins were
relatively well preserved aboveground, a lot of the medieval monuments were built
or personalized by re-using Roman construction materials9. We have therefore
the possibility of harnessing the potential of unitary ensembles made of historical
vestiges dating from diferent eras and integrating those monuments in complex
circuits that would evidence the ancient roots of the medieval civilization and the
habitation continuity of these areas.
In this regard, even more important results are expected from the excavations in
the former capital of the Roman province of Dacia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa
8. Idem, “Streisângiorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des 11.-14. Jahrhunderts im Süden
Transsilvaniens”, in Dacia, N. S., XX, 1976, p. 37f.
9. V. Drăguț, Vechi monumente hunedorene, Bucharest, 1969. Also according to V. Vătăşianu, “Vechile biserici
româneşti de piatră din județul Hunedoara”, in Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice secțiunea pentru
Transilvania, Cluj-Napoca, 1929.
(today Sarmizegetusa, Hunedoara County). Here as well the current Romanian

parish church was built only during the nineteenth century and the village tradition
doesn’t remember the existence of an older masonry church. However, according to
fourteenth century documents, the current village already existed inside the Roman
city, at latest during the twelfth or the thirteenth century, bearing at the time the
name Britonia; they also inform us that a noble Romanian family had its residence
seat there10. he documents ofer rather precise topographical insights of the place
where the residence of this kneaz family was, next to which must have been the
court chapel that still existed during the sixteenth century, when humanist scholars
published the Roman inscription found inside it.
hese are a few of the accomplishments and concerns of Romania’s studies of
medieval archaeology, studies began only several decades ago. hey make a case for
a tight association between the archaeological investigation and the actions made
for preserving and harnessing the potential of the cultural and historical heritage,
association guaranteed to ofer further future results.
TABLE OF FIGURES:
Fig. 1 – he foundations of the church in Giuleşti – Maramureş County, during the

archeological investigation.
Fig. 2 – he church in Cuhea (Bogdan Vodă) – Maramureş County (replaces a blurred
photograph).
Fig. 3 – he church in Giuleşti – Maramureş County; the foundation markings.
Fig. 4 – he Romanesque tower in Sânnicolau de Beiuş – Bihor County.
Fig. 5 – he foundation plan of the 11th-13th centuries monuments at Sânnicolau de Beiuş
(replaces a blurred photograph).
Fig. 6 – – Foundations belonging to three consecutive monuments, dating from the 11th, 12th
and 13th centuries, investigated at Sânnicolau de Beiuş.
Fig. 7 – Foundations of clay-bound stones, belonging to certain buildings of the compound in
Voivozi – Bihor County.
Fig. 8 – he ruins of the church in Voivozi (replaces a blurred photograph).
Fig. 9 – he court chapel in Streisângeorgiu – Hunedoara County, after the portions added in
the 19th century were torn down.
10 . Documente privind istoria românilor, C, Transilvania, veacul XIV, vol. I, p. 239.

HocHMittelalteRlicHe
WaSSeRBuRgen an deR
unteRen donau * 16.
D as Ende der Antike, das an der Unteren Donau zu Beginn des 7. Jahrhunderts
durch den Zerfall des römisch-byzantinischen Limes gekennzeichnet ist,
hatte in der nachfolgenden Zeitspanne schwerwiegende Folgen auch auf die
Entwicklung der Burgen und Festungen an den Ufern dieses Stromes. Obwohl
das Kaiserreich während des römischen und römischbyzantinischen Zeitalters,
also vom 1. bis zum 6. Jahrhundert, über eine mächtige Seemacht zur Verteidigung
seiner Donaugrenze verfügte, waren die Festungen entlang seines nördlichen
Limes fast ausnahmelos Landbefestigungen, die auf dem festen Boden des höheren
südlichen Ufers oder auf dem niedrigeren nördlichen Ufer lagen. Sie waren in
das ausgezeichnete römische Heeresstraßennetz einbezogen und ihre Erbauer
haben die angrenzenden Gewässer bei der Planung oder Vervollständigung der
Verteidigungsanlagen fast völlig außer acht gelassen.
Im Gegensatz dazu hat an der Unteren Donau die gegen Ende des 1. Add. 1.
Die untere
Jahrtausends u. Z. angewandte Befestigungskunst den großen Verteidigungswert der
Donau
Donaugewässer erkannt und ausgenutzt. Die Entwicklung dieser Befestigungskunst mit den
folgte einer Epoche, in welcher man in dieser Gegend, während des 7.-9. Jahrhunderts, genannten
nur einige noch nicht untersuchte Burgen aus Holz und aus Erdwällen kannte, und Festungen und
Burgen
* Bulletin IBI, 42, 1984, p. 122-129
304 HoCHMITTELALTERLICHE WAssERBURGEN AN DER UNTEREN DoNAU
zwar nachdem die Grenzen des byzantinischen Kaiserreichs von neuem entlang der
Donau gezogen wurden. Daher haben vom 10. bis zum 12. Jahrhundert sowohl die
byzantinische Flotte als auch die tiefgreifenden Umgestaltungen der Landstreitkräfte
zum Zwecke der Grenzverteidigung eine außerordentliche Rolle gespielt. Überdies
mußten sich diese Änderungen den Kampfgewohnheiten der neuen Gegner anpassen,
die an der Unteren Donau aufgetaucht waren, den Normanno-Kiëwianern wie auch
den nomadisierenden Reitern.
Bemerkenswert ist die Tatsache, daß sich unter den römisch-byzantinischen
Festungen, die im Hochmittelalter neuaufgebaut und an die neue militärische
Technik und Taktik angepaßt wurden, insbesondere jene befanden, die vormals
auf den von den Donauarmen umschlossenen Inseln standen oder in solchen
Landschaften angelegt waren, in denen es natürliche Wasserbarrieren gab. Eine
derartige Landschaft beindet sich z. B. im Nordwesten der Dobrudscha, wo das
Donauknie ein Gebiet mit kleineren Donauarmen und Sümpfen umfaßt, das einen
großen strategischen Wert hat, da es sich vor der Mündung des Sirets und des Pruts
in die Donau beindet. Dort bestanden noch auf einer kleinen Felsinsel die Ruinen
einer Festung aus dem 4.-6. Jahrhundert (Festung Dinogetia). Diese Reste wurden
erneut benutzt und den neuen Bedingungen des ausgehenden 10. Jahrhunderts
angepaßt. Außer der Instandsetzung der Festungsmauern und dem Neuaufbau
der Oberteile wurde auch das Haupttor verändert. An Stelle der für die vom 4.-
6. Jahrhundert typischen Bauelemente, mit einem Durchgang, der sich zwischen
zwei halbkreisförmigen Außentürmen
befand, wurde ein rechteckiger Torturm
erbaut. Dieser befand sich ebenfalls auf der
Außenseite der Festungsmauer, enthielt
aber in seinem Erdgeschoß den Zugang zur
Festung.
Andere im 4.-6. Jahrhundert auf
verschiedenen Donauinseln wie auch am
Donauufer erbaute Festungen wurden
gewöhnlich im 10. Jahrhundert oder
kurz danach durch Verkürzung der
Festungsmauern wiederhergestellt, so z. B.
die auf der Insel Banului, in unmittelbarer
Nachbarschaft des Eisernen Tores. Zur
Add. 2. gleichen Zeit ist am Nordarm des Donaudeltas die Festung Chilia Veche erbaut
Haupttor worden. Etwas später erfolgte die Gründung der Festung auf der der Stadt Giurgiu
der Festung
Dinogetia vorgelagerten Donauinsel. Ebenfalls zu jener Zeit wurden bei Nufărul im Norden
(4.-6. der Dobrudscha oder bei Turnu Mägurele im Süden der Walacheiebene, dort wo
Jahrhundert), die Alt in die Donau mündet, ältere römisch-byzantinische Festungen, die sich der
Umbauten
vom Ende
Wassersperren und Sumpfgebiete bedienten, zu Abwehrzwecken wiederhergestellt.
des 10. Diese letzten zwei Befestigungen wurden zwar mehrmals wiederaufgebaut und neu
Jahrhunderts benutzt. Leider sind diese Wehrbauten fast alle noch nicht gründlich untersucht,
oder die Ergebnisse der archäologischen Forschungen sind noch nicht veröfentlicht
worden, so daß wir uns hier weder mit ihrer Gestalt noch mit ihrer Funktion
HoCHMITTELALTERLICHE WAssERBURGEN AN DER UNTEREN DoNAU 305
gegen Ende des ersten Jahrtausends oder während der ersten Jahrhunderte unseres Add. 3.
Festung
Jahrtausends befassen können.
Păcuiul
Die wichtigste aber unter allen bekannten hochmittelalterlichen Wasserburgen lui Soare,
an der Unteren Donau ist jene, die vom byzantinischen Kaiserreich gegen Ende Lageplan
des 10. Jahrhunderts auf der großen Insel Păcuiul lui Soare erbaut wurde. Es lohnt
sich, daß wir uns aus wenigstens folgenden drei Gründen ausführlich mit ihr im
Rahmen unseres hemas befassen. Sie wurde auf einem freien unbebauten Platz
errichtet, so daß sie folglich genau die byzantinische militärische Baukunst jener
Zeit widerspiegelt. Die Festung wurde gründlich in den letzten drei Jahrzehnten
durch archäologische Grabungen großen Ausmaßes untersucht. Schließlich stellt
sie bis auf weiteres ein Unikat für die europäische Wehrbaukunst im 10. Jahrhundert
dar und um so mehr für die Wasserburgen zu Anfang des Mittelalters.
Die geschichtlichen, politischen und militärischen Umstände, unter denen die
Wasserburg von Păcuiul lui Soare entstand, die sowohl ihre Funktion als auch ihre
Gestalt erklären, müssen hier wenigstens kurz erwähnt werden. Im Jahre 971 hat bei
Silistra – das altertümliche Durostorum – die letzte Phase des Krieges, in dem sich
Byzantiner, Bulgaren und Normanno-Kiëwianer bekämpft haben, stattgefunden.
Diese letzteren, die vom Kaiserreich gegen die Bulgaren aufgeboten worden waren
und mit ihrer zahlreichen Flotte unter der Führung Sviatoslavs, des Fürsten von
Kiew, an die Untere Donau gekommen waren, haben sich später geweigert, die
eroberte Gegend zu verlassen. Gegen sie brach der Kaiser Johannes Tzimiskes
auf, dem es gelang, sie nach einer Reihe aufeinanderfolgender Siege in Silistra,
am Südufer der Donau, einzukreisen. Die Belagerung war schwer und von langer
Dauer. Der Ausgang der Kampfhandlungen verlief zu Gunsten der Byzantiner erst,
nachdem auf der Donau die kaiserliche Flotte auftauchte. Sie war den normanno-
kiewianischen Booten stark überlegen. Nachdem die Belagerung der Byzantiner
vom Lande her durch den Abschluß vom Wasser vervollständigt wurde, so daß
die Versorgung der Belagerten auf der Donau unterbrochen war, konnten die
normanno-kiëwianischen Scharen gezwungen werden, die von Johannes Tzimiskes

auferlegten Bedingungen anzunehmen.
Die vielen Hunderte kleiner und schneller Boote, die mit Kriegern überfüllt
waren und damals Silistra verlassen mußten, fuhren die Donau hinunter. Sie
verließen so eine reiche Gegend, die sie jahrelang beherrscht hatten. Dieses
beeindruckende Schauspiel hat den Kaiser veranlaßt, geeignete Maßnahmen zu
trefen, um in Zukunft die Herrschaft des Kaiserreichs über die Untere Donau zu
verbürgen. In einer Entfernung von nur 18 km lußabwärts von Silistra, die unter
dem Namen Dorostolon zur Hauptstadt eines byzantinischen hemas erhoben
wurde, haben die byzantinischen Architekten auf der Spitze einer von zwei Donau-
armen eingeschlossenen Insel, eine Festung erbaut. Diese beiden Donauarme
zweigen gerade auf der Höhe Silistras auseinander, um sich bei der neuerbauten
Festung wieder zu vereinigen.
Add. 4. Die Festung sollte einerseits die Donaustraße sperren und andererseits als
Festung
militärischer Stützpunkt die Beherrschung des Stromes durch die kaiserliche
Păcuiul
lui Soare, Flotte gewährleisten. 1956, als die Ausgrabungen begannen, bestand von der
Grundriß der byzantinischen Festung von Păcuiul lui Soare nur noch ein kleiner Teil, der
erhaltenen ungefähr 1/4-1/5 von ihrer anfänglichen Ausdehnung darstellte. Der Hauptarm
Mauern
der Donau hat nach und nach, vom Westen nach Osten, die Mauern untergraben
und ins Wasser gestürzt, während auf der Ostseite der Festung, die anfangs vom
Nebenarm des Stroms begrenzt war, die Außenmauer langsam von einer dicken
Sandschicht begraben wurde. Die Zerstörung wurde seit 1956 weiter nach einem
von den Launen des Stroms bedingten Rhythmus fortgesetzt, so daß jetzt trotz
aller unternommenen Schutzmaßnahmen die Gefahr besteht, daß die riesige Kraft
des Wassers während der Überschwemmungen wie auch die gewaltigen Eismassen
im Winter den ganzen Baukomplex in einen formlosen Haufen von Steinblöcken
verwandeln werden. Die wissenschaftliche Untersuchung der Bautechnik als auch
die Feststellung der plammetrischen Eigenheiten des Baudenkmals sind aber
größtenteils zu Ende geführt worden.
Die byzantinische Wasserburg von Păcuiul lui Soare wurde nach einem fast
rechteckigen Plan erbaut, mit Seitenlängen von 220 bzw. ungefähr 250 m, so daß sie
in ihren Mauern eine Fläche von mehr als 5 Hektar umfaßte. Die beeindruckenden Add. 5.
Festung Păcuiul
Ausmaße der Festung sowie ihr regelmäßiger Plan erinnern uns an den römischen
lui Soare,
Wehrbau. Dadurch stellt unser Baudenkmal eine Verbindung zwischen der Rekonstruktion
Militärarchitektur der Spätantike und der des Mittelalters dar und unterstreicht, der östlichen
darüber hinaus, die Wiederbelebung der Macht des byzantinischen Kaiserreiches Mauer
(Arch. D.
während des 10. Jahrhunderts. Theodorescu)
Andere technische Eigenheiten, wie z. B. die Benutzung des mit Ziegelstaub
gemischten wasserdichten Mörtels auf den Außenseiten der Mauern oder die
Errichtung dieser letzteren aus sehr großen Quadersteinen, mit Ausmaßen bis
zu 1,60 m, sowie die planimetrischen Eigenheiten, z. B. die große Frequenz der
Außentürme auf den gefährdeten Seiten der Festung, erinnern ebenfalls an derartige
Vorbilder aus der Spätantike.
Eine der charakteristischen Einzelheiten,
nämlich die außerordentliche Breite der
Mauern, soll hier unterstrichen werden.
Diese kann sowohl als ein Erbe der Antike als
auch als eine durch die Bodenbeschafenheit
auferlegte Maßnahme der Erbauer erklärt
werden: eine Insel aus Sand, die aus den
Gewässern des Stroms kaum hervorragte.
So haben die Mauern an der Sohle eine
Breite von 5,90 m und in der Höhe, nach
manchen aufeinanderfolgenden crepida,
eine konstante Breite von 4,20 m. Die
Mauern bestehen alle ausschließlich, sowohl auf den Außenseiten als auch im Add. 6.
Festung
Emplekton, aus großen Quadersteinen. Mit Grundmauern von 2,50 m und mit
Păcuiul
ihrer Höhe von mindestens 7-8 m über dem von der Besatzung betretenen Niveau lui Soare,
– von dieser sind noch an gewissen Stellen Mauerhöhen von 3,50 m erhalten – Detail der
haben die Festungsmauern wenigstens 70-80.000 m3 behauene Steine beansprucht. Mauertechnik
Gegen Ende des 10. Jahrhunderts besaß nur das byzantinische Kaiserreich derartige
Baumöglichkeiten, die eine große Konzentration von Arbeitskräften und Fachleuten
erforderten, um ein derartiges politisches und militärisches Vorhaben in kurzer Zeit

zu verwirklichen.
Die Erbauer gehörten hauptsächlich zum Heer, so wie es im römischen Zeitalter
der Fall war. Überdies erleichterte die Anwesenheit der byzantinischen Flotte an der
Donau und in Silistra im Jahre 971 auf Geheiß des Kaisers die rasche Ausführung
der Wasserburg von Păcuiul lui Soare. Sie war schon im Jahre 976, als beim Tode
Johannes Tzimiskes neue Unruhen an der Unteren Donau ausbrachen, fertiggestellt.
Der Aufbau derartiger Mauern auf einem Sandboden, der nur wenig über dem
Wasserspiegel lag und der immer wieder von den Überschwemmungen bedroht
war (obwohl diese damals viel niedriger waren und der mittlere Wasserspiegel um
ungefähr 1,5 m tiefer als heutzutage war), hat den Baumeistern der Festung sehr
schwierig zu lösende Probleme auferlegt. Sie haben sie aber meisterhaft durch die
Konsolidierung des Bodens mit Hilfe eines dichten Netzes von Eichenpfählen
gelöst, die entlang der ganzen Länge der künftigen Mauern eingesetzt wurden.
Sie waren noch durch Querbalken verstärkt, die sich auf Fußbodenhöhe zur
Zeit der Erbauung befanden. Nachdem diese Querbalken in eine Mörtelschicht
eingebettet wurden, begann darauf der Bau der 5,90 m breiten Grundmauern.
Diese Grundmauern wurden erst später durch Anschüttung um 2,50 m des Bodens
im Inneren der Festung, aus mehreren aufeinanderfolgenden Schichten von Mörtel
und Sand, umschlossen und gefestigt. Anders ausgedrückt, stand die byzantinische
Besatzung in der Festung auf einem um 2,50 m höher liegenden Plaster als das
gewachsene Niveau war, auf dem die Baumeister ihre Arbeit begannen.
An den Stellen, an denen die Türme, die Tore und die anderen Einrichtungen
der Ringmauer errichtet werden sollten, haben die Erbauer die Grundmauern in der
Form von sehr ausgedehnten Plattformen aus gleichen Quadersteinen unterlegt.
Eine derartige Plattform, die in der Mitte der östlichen Außenmauer angelegt
wurde und die mit einer Länge von 44 m und einer Breite von ungefähr 18 m
mehr als 800 m2 umfaßte, hat zur Errichtung eines der Landungsplätze der Festung
gedient. Dieser Landungsplatz oder Festungshafen bestand aus zwei rechteckigen
Außentürmen mit Seitenlängen von 10/9 m, die durch einen Abstand von 23,40
m voneinander getrennt waren. Zwischen diesen zwei Türmen lag der eigentliche
Landungsplatz, der aus sieben Stufen bestand, die zum Wasserspiegel führten und
auf diese Weise den Segelschifen erlaubten, näher oder weiter von der Ringmauer,
je nach dem Wasserstand des Stromes, anzulegen. Selbstverständlich waren diese
Stufen mit Holz verkleidet. Die Segelschife wurden mit Hilfe von Seilen, aus
sechs lußabwärts liegenden Öfnungen der Ringmauer, an den Kai gezogen.
Je drei Öfnungen saßen links und rechts des Tores, durch welches man aus der
Festung zum Landeplatz ging. Der fast 24 m lange Kai gestattete die Landung der
byzantinischen Kriegsschife, deren Länge, nach den uns zur Verfügung stehenden
Nachrichten, ungefähr 22 m betrug. Höchstwahrscheinlich besaß auch die entge-
gengesetzte Seite der Festung, die am westlichen Arm der Donau lag, eine ähnliche
Hafenanlage.
Der an der nordöstlichen Ecke der Festung gelegene Turm zeigt einen
überraschenden, aber höchst sinnreichen Lösungsplan. Er ist halbkreisförmig und
steht an der östlichen Seite, die damals vom Wasser bespült wurde, in der Form
eines stumpfen Winkels zur Ringmauer, während seine nördliche Seite einen
rechten Winkel mit der Ringmauer

bildet. Auf diese Weise wurde der
Abluß des Wassers in der Nähe der
Ringmauer beträchtlich erleichtert
und der Anprall der Eismassen, die
im Winter stromabwärts getragen
wurden, abgeschwächt oder sogar
vermieden.
Endlich ist noch zu sagen, daß
der auf der nördlichen Seite gelegene
Torturm, der in einer Entfernung
von 25 km vom Eckturm stand,
einen Durchgang in der Achse des
Erdgeschosses hatte. Ihm folgt, 12
m weiter, ein anderer Außenturm.
Der Durchgang wurde an seiner
Außenseite durch ein Fallgatter
gesperrt. Auf der Innenseite hatte
der Durchgang eine Sperre mit
Torlügeln, die durch einen Balken
verriegelt wurden. Die ungefähr
500 m3 betragende Masse des Mauerwerks, die nur das Fundament dieses Add. 7.
Eingangsturmes bildet, verdeutlicht eindrucksvoll die Größe unserer Festung. Der Festung
Păcuiul
obere Stock des Turms, von wo aus das Fallgatter bedient wurde, konnte auf der
lui Soare,
Innenseite der Ringmauer durch angebaute Treppen erreicht werden. Ebenso wie Grundriß des
im Falle der zuvor beschriebenen Anlegestelle hat es höchstwahrscheinlich aus Nordtores
Symmetriegründen ein zweites Tor desselben Typus auf der entgegengesetzten, also
südlichen Seite der Festung gegeben.
Die kurze verfügbare Zeit gestattet uns nur ein einziges charakteristisches
Merkmal dieses Baues zu beschreiben. Es handelt sich um zahlreiche behauene
Steinblöcke mit sehr komplizierten Seitenformen, die an den Verbindungsstellen
der Mauern, am Beginn der Bögen, in den Ecken der Räume oder bei verschiedenen
Öfnungen verwendet wurden. Sie heben die Bemühung der Erbauer hervor, aus
dem gesamten Mauerwerk ein einziges Ganzes zu bilden und alle Einzelteile eng
zu verbinden, so daß diese Bauweise an die schon im hellenistischen Zeitalter
verbreitete und danach auch von den Römern bei ihren Monumentalbauten aus
Quadersteinen angewandte Technik erinnert.
Einige Wesenszüge der bei der Festung von Păcuiul lui Soare verwendeten
Bautechnik trefen wir auch bei anderen byzantinischen Baudenkmälern aus dem
9.-10. Jahrhundert. Wir inden sie auch bei den Ringmauern der Hauptstädte Pliska
und Preslav des ersten bulgarischen Zarentums, die ebenfalls ins 9.-10. Jahrhundert
datiert worden sind. Auch dort sind diese Eigentümlichkeiten der Tätigkeit der
byzantinischen Architekten zuzuschreiben. Vorläuig kennen wir an den Ufern
der Unteren Donau keine anderen Denkmäler von solchem Ausmaß, bei denen
die gleiche Bautechnik angewandt wurde. Höchstwahrscheinlich hat die Zeit der
Krise, in die das Kaiserreich nach der Mitte des 11. Jahrhunderts eingetreten ist, die
unter anderem die Dezentralisation der Verteidigung seiner Grenzen erforderte, die
Weiterführung einer solchen grandiosen militärischen Bautätigkeit unterbunden.
Folglich bleibt bis zur Entdeckung und Untersuchung ähnlicher Denkmäler aus dem
10. Jahrhundert und aus der ersten Hälfte des folgenden Jahrhunderts, an anderen
See- und Flußgrenzen des Kaiserreichs, die Wasserburg von Păcuiul lui Soare ein
interessantes Beispiel für das Überleben einer großzügigen kaiserlichen Bauweise
bis ins Hochmittelalter, sowie für die Vererbung altertümlicher Bautechniken.
LITERATUR:
1. Ahrweiler, Hélène - Byzance et la mer, Paris, 1966.

2. Cantacuzino, Gheorghe - Cetăţi medievale din Ţara Românească (sec. XIII-XVI),
Bucureşti, 1981.
3. Diaconu, P. – Vâlceanu, D. - Păcuiul lui Soare. I. Cetatea bizantină, Bucureşti, 1972.
4. Ionescu, Grigore - Istoria arhitecturii în România, I–II, Bucureşti, 1963 - 1965.
5. Popa, Radu - „La porte nord de la forteresse byzantine de Păcuiul lui Soare”, in Dacia,
N.S., XI, Bucuresti, 1967, S. 271-292.
6. Ştefan, Gheorghe (u. a.) - Dinogetia, I, Bucureşti, 1967.
aPPoRt de la tRanSYlVanie * 17.
L es monuments, ensembles et sites historiques de Roumanie, présentent des

caractères régionaux spéciiques qui contribuent à la richesse du patrimoine
national et, de manière implicite, par son originalité, à celui de l’Europe. La Transylvanie
Fig. 1.
Èglise en bois
de Lazuri de
Beiuş dans
comprend, dans un sens restrictif, la seule partie orientale du bassin des Carpathes et, la région de
dans une acception plus large, l’ensemble des territoires roumains intercarpathiques, Bihor (Anca
Bratu)
jusqu’à la plaine de Tise. Dans cette province, seule, se trouvent des vestiges du royaume
* Monuments Historiques, 169, 1990, Paris, pag. 43-46
312 APPoRT DE LA TRANsYLVANIE
barbare créé par les Daces à la charnière des ères païenne et chrétienne. Les cités daces
du sud de la Transylvanie, concentrées sur un territoire d’environ 150 km de lon-
gueur délimité à l’intérieur de l’arc carpathique, subirent l’inluence de la civilisation
hellénistique, mais développèrent une spiritualité originale.
Les ensembles d’architecture dace les plus importants datent du Ier siècle avant Jésus-
Christ–Ier siècle après Jésus-Christ et se trouvent dans les montagnes Orăştiei, répartis
autour du centre politique et religieux dace de Grădiştea Muncelului.
À côté des territoires roumains du Danube inférieur et plus particulièrement ceux
de la Dobrogea, la Transylvanie a servi de foyer au développement de la romanisation.
Ce processus s’est poursuivi pendant les IIe et IIIe siècles de notre ère. La province
romaine de Dacia a laissé derrière elle une densité remarquable de sites historiques et
de vestiges monumentaux, ruines des forteresses des colonies créées par l’Empire, ainsi
qu’un vaste réseau de villae rusticae et autres constructions.
Fig. 2. Jusqu’à il y a deux ou trois siècles, partie intégrante du paysage transylvanien

Village typique
de la région consignée par les récits de voyageurs, les plus belles ruines se trouvaient surtout sur le
de Maramureş
au Musée
territoire des grandes agglomérations de Ulpia Traiana Sarmisegetusa (aujourd’hui
du Village Sarmiszegetusa), Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda) ou Porolissum (Moigrad).
de Sighetul
Marmaţiei
L’urbanisation récente a provoqué la quasi-disparition des monuments antiques.
(Anca Bratu) Les recherches en cours contribuent toutefois à enrichir continuellement ce type de
patrimoine, ainsi de la mise à jour du complexe de thermes romaines de Germisara
(Geoagiul de Jos) où l’on a découvert dans le bassin central de ce complexe de nom-
APPoRT DE LA TRANsYLVANIE 313
breux ex-voto en or dont les inscriptions présentent

le plus grand intérêt.
L’architecture médiévale de Transylvanie porte
l’empreinte de l’Antiquité romaine: il subsiste
jusqu’à nos jours un important groupe d’églises des
XIe-XIVe siècles partiellement ou intégralement
construites en blocs de pierre sculptée, provenant
d’ensembles romains, tout comme leurs reliefs et
inscriptions.
Excepté les grands ensembles fortiiés en terre et
en bois qui datent principalement du VIIIe au Xe
siècles et dont la valeur est surtout archéologique
– témoins de la phase inale de la symbiose
slavo-romaine à la suite de laquelle l’ethno-genèse
du peuple roumain a pris in – les plus anciens
monuments médiévaux en pierre remontent de
façon plus ou moins certaine au IXe siècle, tels les
débris d’une rotonde conservés à l’intérieur de la
cathédrale catholique d’Alba Iulia, ou bien l’aile,
disposée suivant un plan quadrilobé, de l’église de
Gurasada. Leur présence est toutefois attestée dans
les écrits à partir du Xe-XIe siècle, comme lieux de culte ou comme fortiications. Fig. 3.
La rencontre et l’interpénétration de deux grandes aires de civilisation médiévale La tour
romane de
européenne sur le territoire de Transylvanie (la civilisation byzantino-balkanique et Sânnicolau
celle occidentale) ont donné à cette province un accent particulier durant toute l’époque Mare (photo
médiévale. On ne doit pas négliger non plus l’apport de la ilière balkano-dalmatique, de l'auteur)
constitué par des éléments engendrés lors d’une synthèse plus ancienne des deux mêmes
civilisations européennes sus-nommées, qui ressort d’une manière plus évidente dans
le domaine de la peinture murale que dans l’architecture médiévale de Transylvanie.
La recherche et la mise en valeur d’une série de monuments – les chapelles de
cour des XIe-XIIe siècles – moins connues auparavant et de dimensions plus modestes,
a augmenté de manière appréciable la connaissance de cette période. Conservés ou
en ruines, les monuments de Sânnicolau de Beiuş (région de Bihor), de Streisângeorgiu
(région de Hunedoara), de Ilidia (Banat) etc., relètent implicitement le progrès du
processus d’inféodation dans une des zones de Transylvanie.
À ceux-là s’ajoutent aussi les monuments des XIIe et XIIIe siècles, centres de diocèses
fortiiés qui ont ultérieurement subi des extensions et des ajouts, et noyaux initiaux de
quelques cités importantes. Dans ce tableau du patrimoine monumental, dominent
les grandes constructions monacales ou épiscopales, parmi lesquelles la plus connue est
l’aile datant du XIIIe siècle de la cathédrale épiscopale d’Alba Iulia.
Les colonisations qui interviennent à partir de la deuxième moitié du XIIe siècle
en Transylvanie et qui ont provoqué un fort développement des centres urbains au
cours des XIIIe et XIVe siècles dans un rayon se prolongeant jusqu’au sud et à l’est des
Carpathes, ont modiié sensiblement l’évolution ultérieure de l’architecture.
Des communautés d’origine germanique, provenant des régions rhénanes, ou
des provinces d’Europe centrale, ont construit des ensembles urbains comme ceux
314 APPoRT DE LA TRANsYLVANIE
de Sibiu, Braşov, Sighişoara et Sebeş qui pourraient, d’après leur apparence, être
considérés, à tort, comme des répliques périphériques de la civilisation médiévale
urbaine du centre et de l’ouest de l’Europe. En réalité, les caractéristiques locales
spéciiques ont laissé leur empreinte sur toute l’évolution ultérieure de ces ensembles,
jusqu’à l’époque de l’Empire d’Autriche-Hongrie. Pour un véritable observateur,
ces ensembles d’architecture médiévale possèdent un caractère unique, notamment
les églises fortiiées réalisées par les communautés germaniques de paysans libres,
construites en embellies tout au long du XIIIe et jusqu’au XVIIe siècles. Il subsiste une
centaine d’églises fortiiées qui couvre, avec une densité variable, de vastes zones de
Transylvanie, du sud-est jusqu’au nord de la rivière Bistriţa.
Fig. 4. Parallèlement à l’évolution continue de l’architecture médiévale en pierre qui trouve

L'église
en bois de son apogée à la in du gothique, des régions entières de Roumanie ont continué à
Brădet dans utiliser le langage traditionnel de l’architecture en bois dont on connaît peu des aspects
le Maramureş
(Anca Bratu)
concrets avant les XVIIe-XVIIIe siècles.
Les fameuses églises en bois du nord de la Transylvanie et surtout de Mara-
mureş sont dignes de igurer dans l’héritage de la civilisation européenne. À l’heure
actuelle où de profondes et rapides transformations touchent les villages roumains, les
problèmes liés à leur conservation ainsi qu’à ceux de maisons paysannes traditionnelles
en bois, sont particulièrement aigus.
APPoRT DE LA TRANsYLVANIE 315
Simultanément avec l’expansion en Moldavie et en Valachie, par la ilière

transylvanienne, du gothique et par la suite de la Renaissance, les monuments de
facture balkano-byzantine ont continué à se répandre, du XIVe au XVIe siècles, dans
les centres de culture roumaine situés dans les territoires intra-carpathiques. Ceux-ci se
trouvent surtout dans le sud de la Transylvanie, dans un périmètre qui part de Braşov,
traverse le pays de Făgăraş et arrive jusqu’à Prislop dans la région de Hunedoara, ainsi
qu’au Banat. Ces monuments contribuent de façon conséquente à renforcer ce carac-
tère de zone de synthèse et de confrontation, propre à la Transylvanie médiévale.
De beaux monuments de la Renaissance en Transylvanie ont été sauvegardés et
conservés à Alba Iulia, Criş, sur le plateau de Târnave. L’apport transylvanien a été
essentiel à la création du patrimoine monumental médiéval roumain, il reste décisif
dans le caractère original et individuel de ce patrimoine. La Transylvanie a constitué
un réel pont de liaison entre le sud-ouest et l’est de l’Europe, réalité pleinement
relétée par ses monuments.
FoRMationS
Social-teRRitoRialeS auX
dÉButS deS ÉtatS RouMainS * 18.
L es événements qui ont marqué l’histoire de l’Europe orientale à la in du premier
millénaire et au début du deuxième, ont eu une inluence profonde sur le destin
de la romanité orientale, surtout celui des Roumains qui se trouvaient dans la phase
inale de leur ethnogenèse, contemporaine avec les débuts d’organisation d’une
vie étatique. Pour ces régions, le IXe siècle apparaît comme une époque d’équilibre
relatif et de lents progrès. Les sphères d’inluence et d’autorité du premier tsarat
bulgare et celles de l’Empire carolingien et de la Grande Moravie se rencontrent et
se superposent partiellement sur le territoire de la Roumanie.
Dans ces circonstances les sources écrites témoignent de l’apparition de quelques
formations socio-politiques à l’intérieur de l’arc carpathique, les „voïvoidats",
installés également sur le territoire situé entre la Tisa et les Carpathes Orientaux.
L’équilibre est rompu pendant les dernières années du siècle, par l’arrivée dans la
plaine pannonique des tribus magyares; elles allaient créer un royaume dont la
consolidation et l’extension progressives devaient peser sur le sort des territoires
roumains intracarpathiques durant tout le Moyen Âge. Les Magyars ont été suivis
par les Pétchénègues et les Coumanes, et plus tard, au milieu du XIIIe siècle, par
la grande invasion des Tatares, tous ensemble ayant repoussé au delà de 1241 la
constitution des formes mûres de vie étatique roumaine. La présence de l’Empire
byzantin dans la région du Bas-Danube à partir de la in du Xe siècle, et même au
nord du leuve, remplacée à la in du XIIe siècle par celle du second tsarat bulgare,
n’ont pas modiié essentiellement ces conditions, bien que les inluences exercées
sur le territoire carpato - danubien aient eu par la suite des conséquences durables1.
Ainsi, le haut Moyen Âge, en tant que période de cristallisation progressive des
relations sociales et politiques féodales, s’est prolongé dans l’histoire roumaine bien
au-delà de l’époque où il s’installait dans les zones privilégiées du continent. Ce
n’est que vers 1300 ou vers la moitié du XIVe siècle, au sud et à l’est des montagnes,
que les États médiévaux roumains acquièrent un contour net. C’est pour ces mêmes
raisons que les informations écrites concernant l’histoire des Roumains avant le
XIVe siècle, peu nombreuses, ayant un caractère accidentel et parfois contradictoire
– proviennent sans exception de sources extérieures au milieu roumain.
Par conséquent, l’archéologie médiévale a dans la recherche historique
roumaine un rôle d’exception, la reconstitution de l’époque antérieure au XIVe
1. Un volume collectif concernant les recherches récentes sur le sujet, a été publié sous la rédaction de N.
Stoicescu, Constituirea statelor feudale româneşti, Bucarest, 1980.
* Études roumaines et aroumaines, Sociétes européennes, Paris – Bucarest, 1990, pag. 170-221
318 FoRMATIoNs soCIAL-TERRIToRIALEs AUX DÉBUTs DEs ÉTATs RoUMAINs
siècle devant s’appuyer sur ses progrès. Il ne s’agit pas uniquement de connaître à
l’aide de documents matériaux les aspects caractéristiques du haut Moyen Âge, de
compléter les informations écrites disponibles ou de vériier d’autres sources, mais
de produire par la voie de l’archéologie même, une documentation fondamentale.
Ainsi, l’archéologie médiévale roumaine se distingue essentiellement par rapport
aux recherches similaires des autres pays, particulièrement vis-à-vis de la recherche
archéologique du haut Moyen Âge du centre et de l’occident du continent européen.
Les progrès de l’école roumaine d’archéologie durant les quatre dernières
décennies ont été assez lents, malgré une accumulation importante de nouvelles
données. L’interprétation d’un nombre croissant de témoignages archéologiques
s’est heurtée aux ingérences des autorités politiques et idéologiques et aux pressions
extrascientiiques exercées sur la recherche. L’application de méthodes de recherche
adéquates a été freinée dernièrement aussi par la constante détérioration du cadre
organisationnel. Cependant, des résultats importants ont été obtenus surtout
concernant la reconstitution de la période comprise entre le XIe et le XIIIe siècle de
l’histoire roumaine. L’approche interdisciplinaire a eu une contribution importante
à ce propos par la corroboration du peu d’informations écrites avec les témoignages
archéologiques, les sources toponymiques, ethno-sociologiques ou autres, au sein
des sous-divisions territoriales géographiques qui constituent le relief si varié de la
Roumanie.
*
* *
Les perspectives ouvertes pour la connaissance du haut Moyen Âge roumain par
cette approche, ont été vériiées particulièrement dans l’étude des „pays" („ţări" –
terrae) médiévaux roumains. Situés surtout sur les deux versants de l’arc carpathique,
mais non seulement, ils couvrent plus de la moitié du territoire de la Roumanie.
Plus de 25 „pays", unités de vie sociale, politique, économique et de civilisation
médiévale, conservent jusqu’à nos jours certaines particularités: elles se suivent le
long des montagnes et dans les dépressions intracarpathiques (ig. 1). Il s’agit de
contrées que les plus anciens documents de chancellerie, datés des XIIIe-XIVe
siècles (provenant surtout des chancelleries du royaume magyar) présentent comme
des habitats roumains denses et homogènes. Le nombre des agglomérations et leur
poids démographique ont été déterminés par l’étendue de ces pays, tout comme par
les conditions de leur relief, par l’altitude ou par les ressources locales.
Le Pays de Maramureş, situé dans les Carpathes du nord, recouvre le bassin des
sources de Tisa et comprend approximativement 10.000 km2, dont 65% sont situés à
une altitude de plus de 600 m; massif montagneux abritant de nombreux alpages, il
était peuplé au XIVe siècle par 80 à 100 villages dont à peu près 90% était roumains.
Entre dix à douze villages étaient peuplés de colons („hospites regis") hongrois, saxons
ou ruthènes (d’origine ukrainienne); les documents permettent de reconstituer les
conditions où ces derniers ont été installés dans la région, vers la in du XIIIe au
XIVe siècles2.
À l’intérieur des Carpathes Méridionaux, le territoire du Pays de Haţeg se confond
avec le bassin de la rivière de Strei et des deux rivières voisines et représente environ
2. Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucarest, 1970, p. 118-121.

FoRMATIoNs soCIAL-TERRIToRIALEs AUX DÉBUTs DEs ÉTATs RoUMAINs 319
3500 km2; il abrite presque 200 agglomérations villageoises qui, dans cette région, Fig. 1.
montent jusqu’à l’altitude de 1000 m. À cause du voisinage avec la large vallée du „Pays”
(„terrae”,
Mureş où se jette la rivière de Strei, le caractère homogène roumain de l’habitat du „ţări”)
Pays du Haţeg est moins marqué, et représente aux XIIIe- XIVe siècles seulement médiévaux
roumains le
80-85% de l’ensemble des agglomérations et de la population. Les circonstances long de la
de l’installation de collectivités étrangères, depuis le XIe siècle et jusque vers la in chaine des
du XIIIe, peuvent être reconstituées avec une précision satisfaisante. Presque tous Carpathes
ces habitats appartiennent à l’église occidentale et sont situés à l’extrémité nord de

la zone, tout près de la rivière de Mureş, voie de pénétration du royaume médiéval
magyar vers le centre de la Transylvanie3.
On peut citer aussi l’exemple du pays roumain médiéval moins étendu, le Pays
de Loviştea, entouré de montagnes et comprenant quelques centaines de km2 avec
20 à 22 villages roumains; les documents de la chancellerie s’y rapportant, datés des
XVe-XVIIe siècles sont donc un peu plus tardifs4.
La reconstitution de la géographie historique dans chacun de ces pays, du temps
des plus anciens documents écrits, permet d’identiier et de situer les localités entre
le XIIIe et le XVe siècles; il peut constituer le point de départ de nos recherches.
3. Radu Popa, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Hategului, Bucarest, 1988, p. 131 sq. Le même,
„Siedlungsverhältnisse und Ethnodemographie des Hatzeger Landes im 13.-14. Jahrhundert“, dans
Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 31, nr. 2, 1988, pp. 19-33.
4. Ion Conea, Ţara Loviştei. Geograie istorică, Bucarest, 1935.
L’histoire antérieure à l’époque connue

par des documents de chancellerie,
peut être connue à travers la recherche
archéologique. Une telle approche du
sujet a d’ores et déjà mis en évidence des
résultats édiiants et a permis de dresser
une image suisamment ample des
années d’histoire roumaine ayant précédé
la structuration déinitive des États
médiévaux5.
Les reconstitutions s’appuient
entr’autres sur les informations concernant
la couche sociale supérieure, typique de
l’époque pré-étatique de ces pays, les ainsi
nommés „cnèzes", institution roumaine
généralisée6. Elle s’appuie aussi sur la
reconstitution du système patrimonial
de possession des villages selon l’ancien
droit coutumier roumain (jus valachicum).
Les recherches ont mis en évidence deux
Fig. 2. catégories de cnèzes se trouvant en rapports de subordination; les „cnèzes de village",
„Cnézats” de
vallée (I - IX)
maîtres d’un ou de deux villages et faisant partie d’une lignée cnéziale assez large; les
au Pays de „cnèzes de vallée" ou „joupans", maîtres d’un groupe de villages situés à l’intérieur
Haţeg d’une sousdivision géographique du pays respectif. Formés d’un nombre variable
de villages (5 à 6 pour les plus petits, 20 à 25 pour les plus grands) les cnézats
de vallée comptent plusieurs lignées de cnèzes de village et une lignée de joupans
située au sommet de la hiérarchie interne; ils s’avèrent être le résultat de l’apparition
et de l’évolution des relations féodales embryonnaires développées au sein d’une
très ancienne association de communautés villageoises. Le cnèze de village doit
sa position économique et sociale au processus de diférenciation survenu au sein
de la communauté villageoise durant plusieurs générations successives, au bout de
laquelle sa communauté lui est subordonnée; le cnèze de vallée ou le joupan, à son
tour, apparaît comme le résultat de la transformation en héréditaire d’une institution
élective au début.
La reconstitution des rapports sociaux et patrimoniaux à la veille de la fondation
des États roumains médiévaux est bien possible à la suite du fait que les princes
régnants de la Valachie (Ţara Românească) et de la Moldavie, tout comme la
couronne magyare (pour le cas des territoires roumains intracarpathiques tombés
sous l’autorité de cette dernière), ont procédé, en règle générale, à consacrer par des
diplômes écrits les états de fait antérieurs. L’analyse de la toponymie villageoise et
5. Les principaux résultats sont présentés dans le IIe volume de l’ouvrage, Tratatul de istoria României; ils
concernent les siècles VIIIe-XIVe. Arrivé au stade d’épreuves en 1980, Ier volume n’a pas été publié car il
ne correspondait pas aux points de vue de la section de propagande de l’ancien comité central du Parti
Communiste Roumain.
6. Henri H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Bucarest, 1969, p. 188 sq. Maria Holban,
„Variations historiques sur le problème des cnèzes de Transylvanie", dans Revue roumaine d’histoire, IV/5,
1965, p. 901-923.
surtout celle de son évolution, dans le sens

du changement des noms des villages au
fur et à mesure de leur asservissement et de
la consécration des nouveaux rapports par
des documents écrits7 se sont avérée s’est
particulièrement utiles.
À travers la reconstitution du système
de possession exercée sur certains groupes
de villages (occupant une sous-division
géographique d’un pays médiéval roumain)
le nombre et les limites des diférents
cnézats de vallée ont pu être établis de
manière suisamment précise. Ces structures
correspondent dans la plupart des cas avec la
vallée d’une rivière d’importance moyenne,
comprenant des zones riches en forêts et en
pâturages alpins. Cette constatation éclaire
leur origine qu’on peut trouver dans les
anciennes unions de communautés villageoises. Sur le territoire du Pays de Haţeg Fig. 3.
par exemple, il y avait avant le XIVe siècle de neuf à dix cnézats de vallée, auxquels Chapelle
de cour, à
on pourrait attribuer conventionnellement le nom de la rivière sur laquelle ils se Streisângeorgiu.
trouvaient, ou le nom de leur agglomération principale, chef-lieu et résidence de Le pronaos
la famille de joupans: le cnézat de Râul Mare, celui de Densuş, de Râu Bărbat, de est ajouté
ultérieurement
Râu Alb, de Sălaşuri, de Streisângeorgiu, de Britonia, des Silvaşuri, de Cerna et très
probablement celui de Vad (ig. 2). Correspondant à ce nombre de 9 ou 10 cnézats
de vallée, le pays tout entier devait avoir un nombre égal de lignées importantes de
cnèzes, parmi les membres desquelles on choisissait un voïevode, autorité militaire
et politique suprême de chaque pays médiéval roumain.
*
* *
Le moment où cette couche sociale supérieure prend naissance au sein des villages
roumains ne peut pas être ixé avec une précision satisfaisante. Les témoignages
archéologiques de sa présence sont surtout les résidences féodales installées dans des
positions dominantes en bordure des villages, les chapelles de cour (de dimensions
réduites) ou les refuges fortiiés, d’habitude des tours-maison situées un peu à l’écart
des villages appartenant à la famille dominante. Ces constructions-témoins se sont
maintenues rarement en tant que monuments fonctionnant encore (modiiées par
des reconstructions ultérieures), mais surtout en tant que ruines ou fondations
cachées sous terre et qui attendent les fouilles archéologiques.
Parmi les monuments du Pays de Haţeg ayant vu le jour à la suite de fouilles,
ou mis en valeur par une datation exacte et une interprétation soignée, il y a la
chapelle de cour de Streisângeorgiu (ig. 3), consacrée dans la première moitié
7. Radu Popa, „Consideraţii istorice pe marginea toponimiei vechi maramureşene", dans Revista de Istorie,
vol. 30, nr. 8, pp. 147-164, 1977.
du XIIe siècle et appartenant à une famille de

cnèzes de vallée8. Le mur est bâti avec des „spolia"
romaines – grands blocs de pierre équarrie – et
avec des briques, et remplace une construction
en bois aux dimensions et d’une utilisation
semblables, qui descend du point de la date de
construction au moins jusqu’au XI e siècle. La
famille des fondateurs peut être identiiée dans
les documents à partir des décennies 6-8 du XIVe
siècle, lorsque les diplômes royaux lui conirment
la possession de ses villages. Dans l’abside est
de l’église (qui abrite la table de l’autel) il y a
une inscription des années 1313-1314 ajoutée à
l’occasion de la restauration du monument et du
renouvellement de sa peinture; il y est question
d’un cnèze Balea, l’un des aïeux9. À proximité de
cette église on a découvert les donations d’une
résidence féodale en bois10.
Dans la même catégorie de chapelles de cour
de dimensions modestes, on peut classer l’église
Fig. 4. de Peşteana, récemment étudiée, qui comprend une nef de 12-15 m2 et une abside
Chapelle
de cour de
qui renferme l’autel. Le monument le plus connu est l’église de Densuş (ig. 4),
Densuş. La entièrement bâtie avec des spolia romaines et dont la datation au XIIe siècle (peut-
tour centrale être même auparavant) n’est pas sûre. Ce dernier monument a été érigé par une
importante famille de cnèzes de vallée, dont les
villages peuplaient la partie nord-ouest du Pays
de Haţeg, le cours supérieur de la vallée voisine de
Cerna et une partie du massif des montagnes de
Poiana Ruscăi (ig. 2).
À part les chapelles de cour,les petites forteresses
familiales attestent elles aussi la position sociale et
l’ancienneté de la couche supérieure composant
la féodalité pré-étatique roumaine. La même
famille de cnèzes de Densuş bâtit vers 1300 une
tour-maison éloignée de quelques kilomètres,
à l’écart, cachée par une colline, près du village
de Răchitova (ig. 5); le monument est préservé
en partie jusqu’à nos jours. Sa simplicité et son
austérité constructives sont éloquentes tant pour
la fonction que pour l’âge de la construction. À
une époque ultérieure, probablement vers la in
du XIVe siècle, la tour-maison en muraille a été
Fig. 5.
8. Ibidem, p. 165 sq.
Tour-résidence
9. Radu Popa, „Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des 11.-14. Jahrhunderts im Süden
de Răchitova
Transilvaniens", dans Dacia, nouvelle série, vol. XX, 1976, p. 37-61.
10 . Victor Eskenasy, „Cercetări şi sondaje arheologice pe teritoriul aşezării medievale de la Streisângeorgiu",
dans Revista Muzeelor şi Monumentelor. Monumente Istorice şi de Artă, XLVII, nr. 1, 1978, pp. 57-62.
entourée d’une cour clôturée par un vallum et une palissade en bois11. Il est d’ailleurs
fort probable que ces tours-maisons en pierre et en brique ont été précédées par des
édiices en bois ayant la même fonction mais qui n’ont pas laissé des traces, ou n’ont
pas encore été identiiées.
Dans un autre pays médiéval roumain étudié de manière plus insistante ces
dernières décennies, les ruines incendiées d’une tour-maison, érigée vers la in du
XIIIe siècle, ont été trouvées au village de Cuhea (actuellement Bogdan Vodă), au
Maramureş12.
Au Pays de Haţeg, une tour-maison semblable à celle de Răchitova a été le Fig. 6.

La forteresse
noyau originaire de la forteresse de Colţ, probablement vers 1300 (ig. 6). Elle de Colţ.
appartenait à la famille cnéziale de Cândea, installée à Râu de Mori, famille qui L'enclos
entoure la
possédait intégralement ou partiellement les 14 villages de la vallée de Râul Mare tour habitée
et de son bassin13. D’ailleurs on trouve des situations semblables sur le territoire initiale
des autres sous-divisions du Pays de Haţeg. Aux types de monuments déjà décrits
on doit ajouter les modestes couvents familiaux dont certains, bénéiciant de vraies
murailles, sont parvenus jusqu’à nos jours.
L’intégration dans le circuit juridique féodal de ces anciennes unions de
communautés villageoises, devenues à un certain moment des cnézats de vallée,
11 . Radu Popa, La începuturile ..., p. 217-219.

12 . Idem, Ţara Maramureşului . . . , p. 235-237.
13 . Idem, La începuturile ..., p. 166-168 et 221-222.
Fig. 7. détermine des divisions de territoires, dont l’utilité est grande si on veut reconstituer
Le cnézat de les limites ou connaître les structures territoriales. Au Maramureş par exemple, le
vallée des
Bogdanides cnézat de vallée du lignage des Bogdan, situé sur les cours supérieurs des rivières
au Sud-Est voisines d’Iza et de Vişeu, est l’objet de plusieurs partages successifs (1353, 1365,
du pays de
Maramureş,
1373 et 1411); on ixe alors les limites des possessions et les droits de deux branches
et sa division du lignage, les descendants de deux frères, Iuga et Bogdan. D’ailleurs, ce dernier
(selon des quitte le Maramureş en 1359 et, traversant les montagnes, arrive en Moldavie où
informations
datant du XIVe il devient le premier prince indépendant de l’État roumain moldave, situé à l’est
siècle) des Carpathes. Les villages ayant appartenu à Bogdan ont été conisqués par la
couronne magyare pour les ofrir à des adversaires locaux du lignage de Bogdan, le
lignage des Dragoş. La citation dans le diplôme royal des noms de ses villages permet
la reconstitution des limites initiales du cnézat de vallée (ig. 7). Il s’agissait (vers
l’année 1300) de 17 à 18 villages qui, avec les montagnes avoisinantes, pâturages
alpins y compris, couvraient un territoire de presque 3000 km2. Six autres structures
territoriales et sociales semblables se partageaient le reste du Pays du Maramureş14.
14 . Idem, Ţara Maramureşului ..., pp. 152-154, passim.

Grâce à une pénétration relativement tardive (les dernières années du XIIIe

siècle) de l’autorité royale magyare au Maramureş, on a pu conserver et trouver
dans les documents écrits le relet détaillé de l’institution voïevodale, institution
militaire et politique, présente dans chaque pays roumain dans l’étape qui précède la
cristallisation des États médiévaux. D’ailleurs, ces derniers sont le résultat de l’union
de plusieurs voïevodats. Tout au long du XIVe siècle on peut suivre au Maramureş
le caractère contradictoire de cette institution, élective à ses origines, mais avec
tendance à devenir héréditaire dans le cadre du cercle limité d’un lignage voïevodal.
L’alternance du principe électif et de celui héréditaire à l’intérieur d’un lignage
devait caractériser par la suite la fonction de prince dans les principautés roumaines
tout au long du Moyen Âge15.
*
* *
Si certaines des airmations qui précèdent sont des apports certains à l’histoire
roumaine, de nombreux points d’interrogation persistent; ils concernent des
détails du tableau historique ainsi reconstitué, comme aussi la déinition des étapes
historiques et leur chronologie. Concernant les relations sociales dans la phase
pré-étatique du cnézat, nous sommes loin d’airmer l’existence dans la société
roumaine d’un féodalisme semblable à celui classique, caractérisant l’Occident. La
mise en lumière des rapports entre les cnèzes et les communautés villageoises en
plein processus d’asservissement est entravée par le fait que la quasi-totalité des
informations écrites est due aux chancelleries médiévales du royaume magyar et des
principautés roumaines. Elles sont donc soit le relet de la phase de dissolution du
cnézat en tant qu’institution pré-étatique, soit de la tentative de son adaptation au
cadre juridique de l’État féodal.
Il est fort probable que la possession des cnèzes sur les anciennes communautés
villageoises n’ait pas dépassé le niveau d’une autorité paternaliste, impliquant
obédience, soumission au jugement, contribution au travail et en produits lors des
fêtes marquantes pour les divers cycles de vie économique. Les formes prises par
ces relations sont déterminées soit par les besoins inhérents aux structures social-
territoriales dont il est question, soit par les besoins du fonctionnement concret
des autorités ecclésiastiques. L’organisation du cadre juridique de l’État médiéval
consacre ce système de relations et lui fournit la consistance nécessaire, assurant le
fonctionnement d’institutions adéquates au nouveau cadre. Là où s’étaient formées
les deux principautés médiévales roumaines, le processus a eu pour conséquence
l’élimination d’une partie de cette féodalité pré-étatique roumaine, qui déchoit jusqu’à
la condition d’une paysannerie libre16. Dans les territoires entrés sous l’autorité du
royaume médiéval magyar, la solution adoptée le long des XIIIe -XVe siècles a été
celle des „autonomies" roumaines, acceptées de manière tacite ou transformées en
districts roumains privilégiés.
Une seconde question particulièrement importante, concerne la mesure dans
laquelle ces structures sociales territoriales du type des „pays", qui sont à l’origine
des États médiévaux, continuent directement les débuts d’une féodalisation qui
15 . P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucarest, 1969, pp. 292 sq.
16 . Ibidem, pp. 179-181.
remonterait aux IXe-Xe siècles, ou même au VIIIe17. Ou encore, représentent-elles

le résultat d’un processus qui ne descend pas au-delà des XI e -XIIe siècles? Les
recherches archéologiques n’ont pas encore produit à cet égard des témoignages
dignes d’être pris en considération, ne serait-ce qu’à la suite du fait que les forteresses
entourées de remparts en bois et en terre (citées plus haut comme preuves d’une
structure politique féodale roumaine et qui remontent au IXe siècle) ne sont pas
réparties sur l’ensemble du territoire de la Roumanie et manquent exactement là où
elles auraient dû constituer une réalité évidente. Nous pensons à cet égard aux zones
qui limitent vers l’extérieur tout l’arc des Carpathes, depuis le Danube et jusqu’au
nord de la Moldavie.
L’hypothèse la plus plausible, au stade actuel des recherches, tient compte de la
possibilité qu’aux Xe-XIe siècles l’on ait eu – conséquence des dernières vagues des
migrateurs – une restructuration ethnique et démographique de l’habitat roumain.
Elle peut avoir engendré le refuge d’une grande partie des collectivités villageoises
vers les montagnes et vers les dépressions, plus à l’abri et plus éloignées des trajets
parcourus par les migrateurs. Ceci pourrait expliquer la situation décrite dans les plus
anciens documents écrits des chancelleries; ceci pourrait expliquer aussi pourquoi
les deux États médiévaux roumains indépendants – la Valachie et la Moldavie – sont
apparus sur des terres situées à l’extérieur et dans l’immédiate proximité de la chaîne
des Carpathes.
17 . Ştefan Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii. Secolele VIII-XI, Bucarest, 1983, pp. 39 sq.;
utilisation discutable des informations archéologiques.
MonuMentS
HiStoRiQueS de RouManie.
HÉRitage MalHeuReuX et
PeRSPectiVeS PouR le MoMent
inceRtaineS * 19.
L e patrimoine roumain de monuments, d’ensembles et de sites historiques est
un des domaines les plus afectés par le régime communiste totalitaire pendant
plus de 4 décennies. Les dégâts ont commencé déjà depuis les années de la seconde
guerre mondiale et, sans avoir eu le temps de laisser guérir les blessures, la Roumanie
est entrée, en 1948, dans la longue nuit imposée de l’extérieur. Les pertes et les dégâts
se sont accentués, tout particulièrement pendant les vingt dernières années. Mais
on peut remarquer que, même auparavant, dans les années ‘50 et ‘60, une double
discrimination, ethnique et sociale, était appliquée aux monuments, ain de remodeler
et fausser le passé.
Au delà des résistances qui s’étaient manifestées de l’intérieur contre cette
politique, surtout par l’attitude des spécialistes qui avaient abouti néanmoins à des
résultats positifs aux cours des années 1964-1972, l’opinion publique et les forums
internationaux avaient, à leur tour, le souci de ce patrimoine. Loin d’être un simple
problème intérieur, les monuments historiques de Roumanie représentent une partie
du patrimoine culturel et historique de l’héritage Européen et mondial.
Par conséquent, il est bien naturel d’attacher une telle importance aux problèmes
des monuments historiques, car les autorités installées suite aux événements du
Fig. 1.
Câlnic, dép.
de Sibiu. Tour
d’habitation
(XIIIe s.)
transformée
en forteresse
paysanne
(XVe s.)
* Bulletin IBI, 47,1990-1991, p. 27-30

328 MoNUMENTs HIsToRIQUEs DE RoUMANIE.
décembre 1989 ont assumé leur

responsabilité pour l’avenir du pays
et pour la récupération des dégâts
produits dans tous les domaines. La
conservation des caractéristiques
d’un pays et d’un peuple, de la qualité
de la vie nécessaire aux générations
actuelles, mais surtout à celles à venir,
aussi bien que la participation au
trésor culturel et historique mondial
à la hauteur de la place méritée pour
la création originelle roumaine, tout
cela serait inconcevable sans une
Fig. 2. conservation, protection, restauration et mise en valeur adéquates de l’héritage de
Suceviţa, dép. monuments historiques.
de Suceava.
Le monastère Le cadre institutionnel et juridique du domaine des monuments historiques
fortifié (début connut vers la moitié des années ‘70 une modiication importante par rapport à
du XVIIIe s.)
l’étape antérieure. Ce fut la loi du patrimoine culturel national et la création d’une
Commission Nationale du Patrimoine, mais surtout l’organisation d’une direction
concernant une vaste sphère de
préoccupations et de compétences,
l’ensemble du patrimoine immobilier
et meuble étant traité comme un tout
indivisible. Cette approche it que les
monuments historiques, les réserva-
tions historiques d’archéologie et
d’architecture ou les ensembles
constitués selon le critère historique,
soient placés à côté des livres anciens
ou des monuments naturels. Les
prévisions étaient donc diférentes
de la plupart des solutions adoptées
au niveau européen et mondial et aux
fondements jetés par l’expérience des
deux siècles derniers. En Roumanie,
Fig. 3.
le cadre créé en 1974 avait facilité l’abandon et la destruction des monuments
Sânnicolau
de Beiuş, dép. historiques. Après l’élimination, en 1977, de la Direction du Patrimoine Culturel
Bihor. La tour National, les oices départementaux du patrimoine, organisés auprès des musées
ouest de l’église des chefs-lieux de département et la direction générale du Ministère de la Culture
romanique
ruinée (XIIIe s.)
(alors le Conseil d’État pour la Culture et l’Éducation Socialiste) en tant qu’instance
centrale de ces oices, s’étaient concentrés presque exclusivement sur le patrimoine
Fig. 4.
Bran, dép.
mobilier et sur la propriété privée de ce patrimoine, les monuments historiques
de Braşov. Le étant soumis aux aléas politiques. Compte tenu de ces prémices et expériences, le
château (XIV- comité d’initiative constitué le 26 décembre 1989 s’était proposé de reconstituer la
XVIIe s., restauré
Commission Nationale des Monuments, des Ensembles et des Sites Historiques,
au début du
XXe s.) formée par les spécialistes (architectes, historiens de l’art, archéologues, historiens,
MoNUMENTs HIsToRIQUEs DE RoUMANIE. 329
ethnographes, spécialistes du bâtiment, restaurateurs etc.). Cette Commission Fig. 5.

Bucarest, le
avait le droit de décider dans son domaine d’activité et pouvait disposer, en tant monastère
qu’institution autonome, d’une direction opérative adéquate. Cette option a été de Văcăreşti
(début du
acceptée par les nouvelles autorités qui, par le décret 91 du 5 février 1990, avaient XVIIIe s.)
décidé de fonder la Commission susmentionnée (CNMASI) auprès du Ministère pendant sa
de la Culture, ayant un statut d’autonomie et le droit de décider dans son domaine démolition en
1987
d’activité et, en tant qu’organisme exécutif, la Direction des Monuments, des
Ensembles et des Sites Historiques. Fig. 6.
Hurezi, dep.
La lutte, pourrait-on dire, n’a été gagnée qu’à moitié. Par rapport à l’ancienne de Vâlcea. La
commission qui était consultative, la nouvelle était décisionnelle. Mais l’aspiration grande église
vers l’autonomie totale n’a pas été réalisée. Par contre, on avait nommé à la tête de la du monastère
(fin du XVIIe s.)
CNMASI le prof. Grigore Ionescu et, si l’on y ajoute la présence, en tant que vice-
président, du signataire de ces lignes, il en ressort que l’IBI est largement représenté au
sein du nouveau forum roumain, car les deux sont membres du Conseil Scientiique
de l’IBI. C’est une bonne perspective pour les villes fortiiées, les châteaux et les
fortiications de la Roumanie! Les 36 membres de la CNMASI ont été nommés par
le Ministère de la Culture, à la suite des propositions du président de la commission.
Après l’organisation, en avril 1990, de la Direction des Monuments, des
Ensembles et des Sites Historiques, l’activité dans ce domaine spéciique connut
un véritable élan. Dès le début, l’on a déclenché une vaste opération de préparation
des projets, de reprise et réfection des archives, d’intensiication de la présence sur le
terrain, suite à l’afectation des départements à des spécialistes, et enin de reprise des
contacts internationaux. Parmi les acquis, il convient de mentionner la constitution
d’un collectif de rédaction qui publie trois périodiques: La Revue des Monuments
Historiques à deux publications par an, suite de la publication (ayant débuté en 1908);
Le Bulletin de la Commission des Monuments, des Ensembles et des Sites Historiques, à
quatre publications par an; Renovatio. Informations, commentaires, opinions, brochure
mensuelle d’intérêt intérieur. Malheureusement, l’impression de ces publications est
en grande mesure retardée et très diicile à faire dans les circonstances actuelles de
notre pays.
La cadre législatif forme, lui aussi, un objectif de premier choix pour les nouveaux
forums. Un Règlement de fonctionnement de la CNMASI, approuvé par le Ministre
330 MoNUMENTs HIsToRIQUEs DE RoUMANIE.
de la Culture, est actuellement sous presse. Un efort beaucoup plus grand fut celui
demandé par la rédaction d’un projet de la Loi des Monuments, des Ensembles et
des Sites Historiques, déposé depuis le mois de septembre 1990 pour être adopté
par le Parlement de la Roumanie. Hèlas, cette loi n’a pas encore été adoptée, les
problèmes généraux du pays aussi bien que la réticence vis-à-vis du renouveau, étant
en égale mesure, les responsables de ce retard.
De toute façon, l’activité la plus diicile fut celle des listes d’inventaire et
de monuments, des ensembles, des sites et des réserves, qui puissent jouir de la
protection de la loi. La législation roumaine dispose d’une telle liste, rédigée en 1956
qui comprend 4000 objets environ. Une nouvelle liste, préparée pour être investie
de l’autorité légale, rédigée en 1976, comptait encore plus d’objets. Cette liste ne
parvint jamais au stade de document oiciel. Les changements survenus entre
temps dans l’approche au domaine ont fait que la liste préparée à présent comprend
plus de 25.000 objets. La diférence est due, d’une part, aux nouvelles considérations
des sites et des réservations archéologiques, et, d’autre part, à la croissance dans le
temps, des limites chronologiques. Les spécialistes roumains ont décidé dorénavant
de protéger les monuments de la seconde moitié du siècle dernier et même de la
première moitié de notre siècle, se chargeant, par conséquent, des problèmes qui
étaient auparavant ceux de l’urbanisme. Il y a eu aussi une augmentation du nombre
des monuments d’architecture populaire du milieu rural.
Un des domaines très délicats s’est avéré être celui de la décentralisation de cette
activité, par la création, selon les anciennes provinces historiques, des commissions
zonales auxquelles tranférer une partie des compétences de la commission centrale.
La solution s’est avérée nécessaire suite au manque de spécialistes, car leur formation
a été pratiquement bloquée pendant les dernières décennies et une bonne partie
des anciens cadres avait quitté le pays. Il s’agissait donc d’entraîner dans l’activité
ainsi organisée toutes les forces du territoire. Cet espoir est en quelque sorte
réalisé par la création de huit commissions zonales siégeant à Timişoara, Cluj,
Sibiu, Craiova, Jassy, Ploieşti et Bucarest, auprès desquelles des collectifs salariés,
fonctionnant comme sous-direction de la Direction des Monuments Historiques,
sont en train d’être organisés. L’étape suivante serait l’organisation des inspectorats
départementaux pour les monuments historiques, une évolution freinée à présent
par le manque de spécialistes et par des diicultés inancières. Avec un retard de
18 ans, tout aussi regrettable que nuisible pour le prestige du pays et pour le sort
de ces monuments, la Roumanie a signé l’acte d’adhésion à la Convention de 1972
concernant le patrimoine mondial.
Les dossiers de trois complexes d’architecture du Moyen Âge ont été déjà remis
(le groupe d’églises peintes à fresque extérieur du Nord de la Moldavie, datés des
siècles XVe-XVIe, l’église fortiiée de Biertan avec son ensemble de la bourgade
médiévale et le complexe de monuments du monastère de Hurez, en Olténie, daté
de la in du XVIIe siècle et du début du XVIIIe), les documents d’autres 10 à 12
objets en phase de préparation. Une autre préoccupation concerne la remise en
activité du Comité National Roumain de l’ICOMOS, qui avait cessé son activité
en 1977 et avait été radié des documents de cette organisation depuis 1982. À côté
de certains membres de l’ancien Comité, ses rangs se sont élargis suite à la présence
de nouveaux adhérents, la présidence étant coniée, au début, au signataire de ces
MoNUMENTs HIsToRIQUEs DE RoUMANIE. 331
pages. On peut bien le constater, le cumul de responsabilités demeure comme une

pratique courante en Roumanie, même à l’étape suivante aux changements de la in
de l’année 1989, ce qui prouve que les changements n’étaient pas aussi profonds que
l’on s’y attendait, ou que l’on voulait. En efet, les causes résident dans le nombre
assez limité des spécialistes des monuments historiques, dans leur dépendance
encore assez marquée des autorités de l’Etat, ainsi que dans les aspects inanciers
concernant la majorité des activités en la matière. Une société civile roumaine qui
prenne des initiatives propres et assume des responsabilités est seulement en train
de naître et les évolutions des 15 derniers mois semblent montrer que le processus
sera long. C’est d’ailleurs la principale source des diicultés auxquelles se confronte
toute activité liée à la protection, la conservation et la restauration, à la mise en
valeur du patrimoine de monuments et de sites historiques de Roumanie. Sans un
cadre législatif articulé dans tous ses secteurs, qui prévoit le régime de la propriété,
des impôts et du soutien accordé par l’État, qui puisse favoriser les initiatives de la
société civile et garantir l’avenir des eforts et des investissements, le commencement
des travaux d’ampleur serait très diicile. Depuis plus de quatre décennies de routine
où tout le monde s’est habitué au principe selon lequel tout doit être fait par l’État
et que rien n’est permis en dehors du cadre ixé par l’Autorité, le démarrage des
initiatives se fait attendre. Il est bien probable que l’expérience des transformations
actuelles de Roumanie, avec leurs hauts et leurs bas, ait un caractère unique et qu’elle
mérite d’être présentée en quelques pages, car l’attentat moral et culturel de la
dictature communiste sur le degré de civilisation de tout un peuple a laissé des plaies
profondes. Elles ne pourraient guérir rapidement et, peut-être, une seule génération
ne serait pas suisante. Une inluence profonde sur l’opinion publique est nécessaire
pour réhabiliter la notion de monument historique, et le levier principal de cette
inluence est l’école. La structure de l’enseignement roumain, déformée et détruite
systématiquement le long de plusieurs décennies, va être remise en place au fur et à
mesure, selon les possibilités.
Par conséquent, nous nous trouvons devant une longue activité de propagande et
d’inluence de l’opinion publique roumaine. Le renouvellement du cadre économique
par l’essor de la propriété privée et par le déclenchement des activités pouvant
favoriser les monuments historiques contribueront à coup sûr à un horizon déjà
prévisible, à la réalisation de ces objectifs. Nous sommes conscients du fait que les
transformations de l’économie et ses progrès vers le libre marché représentent une
lame à double tranchant, qui peut encore mettre en danger le sort des monuments
historiques actuellement existants. Le pragmatisme de la génération actuelle tend
souvent à sacriier les intérêts des générations futures et, on le sait bien, il y a sur
le continent des zones où l’essor de l’après-guerre avait beaucoup nuit à l’héritage
culturel et historique, plus que les dégâts de la guerre même. J’espère avoir exprimé
d’une manière assez cohérente et explicite ce qui s’est passé en Roumanie pendant
les derniers mois aussi bien que les pensées qui animent les spécialistes impliqués
dans le domaine présenté. Une partie importante de ce domaine est représenté par
les cités et les châteaux qui, plus que les autres catégories, avaient soufert pendant
les décennies de dictature communiste. C’est la raison pour laquelle je pense que ces
pages peuvent être utiles pour notre bulletin.
kReuZRitteRBuRgen iM
SÜdoSten tRanSSilVanienS * 20.
CUM MULTO LABORE qUINqUE CASTRA FORTIA CONSTRUENDO...
Z u dem hema, welches ich gewählt habe, um es hier vorzustellen, existiert

eine reiche Bibliographie1, und obwohl es genau in den Rahmen unseres
Kolloquiums passt, hätte ich es nicht ausgesucht, wenn ich nicht auf Grund eigener
Forschungen Neues dazu beitragen konnte. Vor einigen Tagen habe ich die zweite
Kampagne archäologischer Grabungen, dieses hema betrefend, beendet. Wegen
des Interesses und des breiten Fragenkreises zu dieser Problematik, beabsichtige ich
diese Forschung in den nächsten Jahren weiter zu führen.
Wovon ist die Rede?
Im Sommer des Jahres 1211 machte der ungarische König Andreas II. dem
Deutschen Ritterorden eine große Schenkung, präzisiert als „das Land mit dem
Namen Burzen, in Transsilvanien in Richtung der Kumanen” („quandam terram Borza
nomine, ultra silvas versus Cumanos“)2. Die damalige Beschreibung der Grenzen dieser
„terra” sagt aus, dass sich dieses ca. 3000 km2 große Gebiet am Rand des ungarischen
Königreiches befand, begrenzt durch den Fluss Alt/Olt, die Karpaten und die beiden
kleineren Flüsse Şercaia und Tărlung, welche aus den Karpaten zum Alt ließen.
Innerhalb dieses Gebietes beinden sich die 450-500 m über dem Meeresspiegel
liegende Burzenländer Ebene sowie mehrere Höhenzüge, darunter ein mittleres
Gebirgsmassiv, das Perşani-Gebirge mit Erhebungen von 800-1100 m.
Wir können jetzt nicht auf Details der Schenkungsurkunde und die damit
zusammenhängenden komplizierten politischen Gegebenheiten näher eingehen.
Hier nur einige Informationen zum besseren Verständnis. Im Jahr 1211 beinden
wir uns im siebenten Jahr nach der Gründung des Lateinischen Kaiserreiches,
als Folge des 4. Kreuzzuges. Diese neue politische Struktur, die die Hofnungen
des Abendlandes und besonders die des päpstlichen Stuhles weckte, stand unter
massivem militärischem Druck seitens des 1186/1187 gegründeten Zweiten
Bulgarischen Reiches, welches sich wichtiger militärischer Hilfe durch die nördlich
der unteren Donau lebenden Kumanen erfreute. Einer der Zwecke der Niederlassung
der Kreuzritter im Südosten Transsilvaniens war die Unterwerfung der Kumanen
im Interesse des Lateinischen Kaiserreiches, wie es auch in der Schenkungsurkunde
1. Eine sehr reiche, wenn auch nicht vollständige Bibliographie, im monographischen Band G. Ianesch –
Troll u.a., Marienburg im Burzenland. Zur Geschichte der einstigen Ritterorden-Gemeinde in Siebenbürgen,
Aul. Bielefeld, 1989.
2. Documente privind istoria României, C, Transilvania, veac. XI-XIII, Bd. I, Bukarest, 1951, S. 369-370.
* Bulletin IBI, 47,1990-1991, p. 107-112
334 kREUZRITTERBURGEN IM sÜDosTEN TRANssILVANIENs
geschrieben steht3.
Zweitens ist nicht außer acht zu lassen, dass der Deutsche Orden erst zwei
Jahrzehnte früher bei der Belagerung Akkons gegründet wurde und um 1200
nur ungefähr 2000 Mitglieder hatte, welche auf einem sehr großen Areal im
Mittelmeerraum sowie auch nördlich der Alpen – überall wo der Orden Besitzungen
hatte – verstreut waren. Es ist also anzunehmen, dass nicht mehr als einige Dutzend
Ordensritter ins Burzenland kamen. Selbstverständlich hatte jeder Ritter eine
bestimmte Mannschaft unter sich.
Drittens ist zu erwähnen, dass die Schenkungsurkunde von 1211 dem Ritterorden
die Errichtung von Holzburgen erlaubte („ad muni men regni contra Cumanos castra
lignea et urbes ligneas eos permisimus“).
Elf Jahre später (1222), nach einem ersten Konlikt mit der ungarischen Krone,
bekamen die Kreuzritter eine neue Schenkungsurkunde4. Damit wurde dem Orden
das Recht verliehen, steinerne Burgen und Städte zu errichten („ad munimen regni
contra Cumanos castra et urbes lapideas construere eos permisimus“). In derselben
Urkunde wird die Schenkung territorial erweitert, zur „terra Burza” von 1211 kommt
eine benachbarte „terra Cruceburg“ mit einer Festung gleichen Namens hinzu. Von
der Festung wird gesagt. dass die Ritter sie von neuem erbaut haben („castrum quod
Cruceburg nominatur, quod fratres predicti de novo construxerant“). In Verbindung
mit dieser Cruceburg/Kreuzburg wird auch ein Territorium südlich und östlich der
Karpaten als neuer, vom König akzeptierter Besitz der Ritter erwähnt, das sich bis
in die Südmoldau und bis an die Donau erstreckte. Daraus wird ersichtlich, dass die
Ritter die Zeit in den vergangenen 10 Jahren genutzt hatten.
Im Jahr 1225 kam es zu einem neuen Konlikt zwischen den Kreuzrittern und
König Andreas II. Letzterer erkannte die große Gefahr eines Kreuzritterstaates
unter der Oberhoheit des päpstlichen Stuhles und beschloss, die Ordensritter mit
Gewalt zu vertreiben. Jahrelang danach versuchte der Papst, jedoch ohne Erfolg
– wie päpstliche Briefe bezeugen – das Burzenland für den Deutschen Orden
zurückzugewinnen. In diesen Briefen werden Details der Ereignisse von 1211-1225
erwähnt, unter anderem, dass die Kreuzritter während ihres 14jährigen Aufenthaltes
im Burzenland eine starke Burg jenseits der Gebirge errichtet haben („quoddam
quoque castrum quod ultra montes nivium multis construxerant laboribus et expensis“)5,
die aber 1225 durch das königliche Heer belagert und eingenommen wurde. Obwohl
es sehr viele Hypothesen zur Identiizierung dieser Burg („castrum munitissimum” in
anderen Urkunden genannt)6 gibt, konnte sie noch nicht lokalisiert werden. Es ist
nicht auszuschliessen, dass es sich um die 1222 erwähnte Kreuzburg handelt.
Was die im Burzenland von den Kreuzrittern errichteten Burgen betrift,
erfahren wir 1231 von fünf „castra fortia”7. Soviel zu den schriftlichen Urkunden, die
wir nicht weiter befragen werden, zumal sich der Deutsche Ritterorden seit 1234
mit Erfolg im baltischen Raum niedergelassen hatte.
Zur Identiizierung der fünf Ritterburgen im Burzenland ist viel geschrieben
worden, dies auch, weil nach einigen älteren Meinungen diese die ersten
3. Ş. Papacostea, „Înfruntări politice şi spirituale în sud-estul Europei: 1204-1241, (I)”, in: Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol, XXVI/1, Iaşi, 1989, S. 217 u. folg.
4. Documenta Romaniae Historica, D, Bd. I, Bukarest, 1977, S. 1-2.
5. Ibidem, S. 11.
6. Ibidem, S. 16.
7. Ibidem, S. 16-18.
kREUZRITTERBURGEN IM sÜDosTEN TRANssILVANIENs 335
Steinburgen in Transsilvanien gewesen sein sollen – die Ablösung der Holz- und Fig. 1.
Erdverteidigungsarchitektur durch gemauerte Festungen8. In der letzten Zeit Die Ausdeh-
nung des
wurde jedoch darauf hingewiesen, dass die steinerne Militärarchitektur bereits seit Burzenlandes
dem 12. Jahrhundert in Transsilvanien existierte. Ausserdem wurden schon im 9.-10. in der könig-
Jahrhundert Ruinen römischer gemauerter Steinbefestigungen wiederbenutzt9. lichen Urkun-
Andere Forscher haben die Existenz dieser fünf Burgen angezweifelt, da die de aus dem
Jahre 1211. 1)
Zeitspanne für deren Errichtung zu kurz gewesen wäre, oder sie sprechen lediglich Wehranlagen
von einem Baubeginn dieser Festungen10. In jedem Fall ist die Beantwortung der aus Stein; 2)
Fragen rund um diese Burgen eine sehr komplizierte Aufgabe. Verschwun-
Im Burzenland kann man heute mehr als 20 mittelalterliche Festungen dene Wehr-
anlagen; 3)
registrieren. Ein Teil dieser Denkmäler ist leider verschwunden, ohne Spuren auf Erdbefesti-
dem Terrain zu hinterlassen, so die Festung auf dem Gesprengberg am oberen gungen
8. Gh. Anghel, Cetăţi medievale din Transilvania, Bukarest, 1972, S. 24-25.

9. M. Rusu, „Les formations politiques roumaines et leur lutte pour l’autonomie“, in Revue Roumaine
d’Histoire, XXI, Heft 3-4, Bukarest, 1982, S. 380-381.
10 . G. Ianesch – Troll u.a., op. cit., S. 59.
Rand von Kronstadt/Braşov11 oder eine in Teliu beschriebene steinerne Festung12.

Bei anderen konnte nachgewiesen werden, dass es sich eigentlich um Erd- und
Holzbefestigungen handelte13. Was aber allen besser oder schlechter erhaltenen
Burzenländer Steinfestungen gemein ist, ist ihre spätere radikale bauliche
Veränderung durch zahlreiche Umbauten und Vergrößerungen.
Wenn wir also eine Kreuzritterburg in der „terra Borza” typologisch identiizieren
wollen – da ja behauptet wird, dass die Kreuzritter die Pläne und Besonderheiten
ihrer Festungen aus dem Heiligen Land mitgebracht hätten – wären spezielle
methodische archäologische Forschungen erforderlich, um die jeweilige
Originalform festzustellen. Leider wurden solche bis jetzt nicht durchgeführt.
Frühere Forschungen im Bereich der Denkmäler waren mehr dilettantisch, voll
guten Willens, aber ohne den nötigen Professionalismus.
Eine zweite Möglichkeit, die Kreuzritterburgen zu identiizieren, geht von
ihrer Lage in der Landschaft des Burzenlandes aus, also von der Einschätzung
ihrer strategischen Rolle und Bedeutung. Damit kommen wir zurück zu den
oben erwähnten Aufgaben, welche die Kreuzritter bei ihrer Niederlassung 1211
in der „terra Borza” übernommen haben. Die Hauptaufmerksamkeit gilt also den
Festungen, die mit den Wegen über die Karpaten in Verbindung stehen. Anfang
des 13. Jahrhunderts konnte von einer defensiven Strategie nicht die Rede sein, also
von einer Sicherung des neu erworbenen Besitzes gegen Feinde von außen, sondern
vielmehr von einer Strategie der zukünftigen Verbreitung des Machtbereiches mit
der Sicherung der dafür nötigen Ausgangsbasen.
Die einzige Festung, die alle Forscher einstimmig den Kreuzrittern zuschreiben, soll
bei Marienburg/Feldioara zu suchen sein und dies wegen des Namens der Ortschaft
(„villa Sanctae Mariae” bei der ersten schrilichen Erwähnung 1240)14, der die Patronin
des Deutschen Ordens nennt. Jedoch gibt es verschiedene Meinungen hinsichtlich
der Identiizierung der Bauten, die die Kreuzritter 1211-1225 in Marienburg errichtet
haben. Marienburg beindet sich auf einem Terrassensporn in ca. 30 m Höhe über dem
Zuluss des Schnellbaches in den Alt. Das Ende dieser Terrasse von ungefähr 3 ha
ist durch einen riesigen künstlichen Graben abgesondert. Dieser Verteidigungsgraben
von 40-45 m Breite und 20-25 m Tiefe stammt aus vorgeschichtlicher Zeit (Bronze-
oder Hallstattzeit) und erklärt den ungarischen und nach diesem auch den rumänischen
Namen der Ortschaft: Földvar-Feldioara = Erdburg.
Ein Teil der Forscher meint, die Kreuzritter hätten diese vorgeschichtliche
Erdburg mit Palisaden und Erdwall befestigt und gleichzeitig in der Mitte dieses
Areals ein Ordenshaus und östlich davon eine Kapelle errichtet. Später, in der 2.
Hälfte des 13. Jahrhunderts, sei durch Umbauung und Vereinigung dieser beiden
Gebäude die heutige romanische dreischiige Basilika entstanden, deren Chor
im 15. Jahrhundert noch eine gotische Umbauung erhalten hat. Nach diesen
Meinungen wäre in Marienburg keine eigentliche Steinburg aus der Ritterzeit
erhalten geblieben.
Andere Forscher nehmen an, dass die Anfänge der Bauernburg, die auf dem
östlichen Ausläufer des Terrassensporns erhalten ist und die alle Merkmale
11 . A. Prox, „Ein zentralasiatischer Sattelbeschlag vom Gesprengberg bei Braşov (Kronstadt)“, in Cumidava,
V, Braşov, 1971, S. 743 u. folg.
12 . A. Alexandrescu, „Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone din Ţara Bârsei în feudalismul
timpuriu“, in Cumidava, VII, Braşov, 1975, S. 50-51.
13 . Ibidem, S. 49-50.
14 . Documente privind istoria României, C. Transilvania, veac XI-XIII, Bd. I, Bukarest, 1951, S. 416.
kREUZRITTERBURGEN IM sÜDosTEN TRANssILVANIENs 337
einer späteren mittelalterlichen Festung hat – errichtet im 14. Jahrhundert und

stark umgebaut im 16.-17. Jahrhundert nach Art der befestigten sächsischen
Kirchenburgen – eigentlich aus der Zeit der Ritter stammen würde. Damit
wird der Grundriss, welchen diese Festung anscheinend am Anfang hatte – ein
unregelmässiges Oval mit zwei Türmen an den Enden der Längsachse und mit
einem Torturm in der Mitte der Kurtine – als typischer Plan der Ritterburgen am
Beginn des 13. Jahrhunderts angesehen.
Um bei dieser Gelegenheit die ersten Ergebnisse der in Marienburg/Feldioara
durchgeführten archäologischen Grabungen bekannt zu machen, hier folgende
Präzisierungen:
– Das durch den prähistorischen Schutzgraben abgesonderte Terrain, das
heisst die vorgeschichtliche Erdburg, in deren Mitte die heutige romanische
Basilika steht, bekam tatsächlich in nachrömischer Zeit eine Verstärkung
durch einen Erdwall, welcher sehr wahrscheinlich auch eine Holzpalisade
hatte. Eine genauere Datierung dieses Erdwalles war vorläuig nicht
möglich, er könnte schon am Anfang des 13. Jahrhunderts aber auch etwas
später angelegt worden sein. Im 14. oder am Anfang des 15. Jahrhunderts,
wurde der Erdwall durch eine sehr starke, fast 2 m breite Ringmauer ersetzt.
– In der eigentlichen mittelalterlichen Burg von Marienburg/Feldioara, konnte
festgestellt werden, dass die zwei erhaltenen Türme wegen ihrer romanischen
Züge die ältesten Teile der Anlage sind und das zumindest der Westturm
jünger als die Ringmauer ist. Die Fundamente dieses Turmes stoßen an die
Fundamente der Ringmauer. Das bedeutet, dass der unregelmässige ovale
Grundriss ohne Türme oder mit anderen Türmen, als denjenigen welche
heute stehen, am Anfang der steinernen Anlage angenommen werden kann.
– Zu dieser Beobachtung muss noch die teilweise Aufdeckung einer Kapelle
hinzugefügt werden, deren Ruinen im vorigen Jahrhundert noch sichtbar
waren. Diese wurde als ein kleiner Bau mit rechteckigem Chor beschrieben.
Durch die Grabung wurde festgestellt, dass diese Kapelle eigentlich sehr
groß war und ursprünglich einen romanischen Grundriss hatte, der später
gotisch umgebaut wurde. Die Kapelle nahm fast ein Drittel der Burgläche
ein. Das Verhältnis zwischen Sakralbau und Größe der Befestigungsanlage
erinnert an den Sachverhalt von Michelsberg/Cisnădioara15.
Vorläuig soviel über Marienburg/Feldioara. Eine zweite von den Kreuzrittern
errichtete Festung muss in der südwestlichen Ecke des Burzenlandes gesucht werden.
Hier beindet sich die Zufahrt zu einem der wichtigsten Karpatenpässe, der in die
walachische Ebene und in Richtung der Donaumündung führt, der Törzburger
Pass/Pasul Bran. Niemand zweifelt daran, dass hier eine Kreuzritterburg errichtet
wurde. Es stellt sich nur die Frage, ob sich diese auf dem Felsen über Rosenau/
Râşnov befand, den oberen Kernteil der heute dort beindlichen Bauernburg
darstellend, oder ob die Festung vom Anfang des 13. Jahrhunderts an dem Ort, wo
1377 die Kronstädter Bürger die Törzburg/Cetatea Bran errichtet haben, 12 km
südlich im Inneren des Passes stand. Beide Anlagen sind sehr geeignet für diesen
Zweck. Systematische Grabungen wurden leider noch nicht durchgeführt.
Ebenso muss eine Kreuzritterburg auch am anderen Rand, in der süd-
östlichen Ecke des Burzenlandes, gesucht werden. Hier beindet sich das Ende
15 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, Bd. I, Bukarest, 1959, S. 25 u. folg.
bzw. der Anfang eines anderen, sehr wichtigen Karpatenpasses, unter den Namen
Tatarenpass/Pasul Tătarilor bekannt. Heute wird dieser fast nicht mehr benutzt, weil
inzwischen bessere Möglichkeiten zur Durchquerung des Gebirges bestehen. Aber
ebenso wie der Törzburger Pass am Anfang des 2. Jahrhunderts von den Römern
befestigt und genutzt wurde, beindet sich auch am Ende dieses letztgenannten
Passes eine aus der gleichen Zeit stammende römische Wehranlage16. Aufallend
ist, wie sich die Lagen über mehr als ein Jahrtausend wiederholen. Leider könnte
die Kreuzritterburg aus dieser Ecke des Burzenlandes, wenn sie tatsächlich in Teliu
stand, völlig verschwunden sein. Darüber entscheiden zu können, müsste man auch
die Burgruine, die sich im Inneren des Passes unter dem Namen Tabla Buţii in einer
Höhe von fasst 1400 m erhalten hat, archäologisch überprüfen17.
Unter den möglichen Kreuzritterburgen wurde immer wieder die sogenannte
Schwarzburg/Cetatea Neagră bei Zeiden/Codlea genannt. Die Anlage ist ziemlich
unbekannt, weil sie sich sehr schlecht erhalten hat. Es ist keine Überraschung, dass
diese Burgruine auf den Karten gewöhnlich 4-5 km weiter von dem Platz, an dem sie
steht, markiert wird. Denn sie beindet sich nicht auf dem 1292 m hohen Berg über
Zeiden/Codlea, sondern in einer Höhe von ca. 900 m auf einem südlichen Ausläufer
des Berges. Es gibt noch keinen zuverlässigen Grundriss dieser Festung; eigentlich
wurde dort ein felsiger Gebirgskamm auf einer Länge von 150-200 mit Mauern
befestigt. An den Kurtinen können noch zwei Außentürme bemerkt werden, sowie
eine zylindrische, in den Felsen gehauene Zisterne. Diese hat ungewöhnlich große
Ausmaße, für welche wir in den siebenbürgischen Wehranlagen keine Analogie
kennen. Für die Zuordnung dieser Burg zum Schafen der Kreuzritter spricht auch
ihre sehr frühe schriftliche Erwähnung, als sie 1262 als Fluchtort des ungarischen
Kronprinzen Stephan diente18. Zwischen 1225 und 1262 fehlen uns Nachrichten
über die Anwesenheit einer Autorität in dieser Gegend, welcher wir die Errichtung
dieser Burg zuschreiben könnten.
Für eine fünfte Kreuzritterburg im Burzenland wurden viele Vorschläge gemacht.
Uns scheint als vernünftig, diese bei Kronstadt/Braşov zu lokalisieren wegen der
zentralen Lage, die diese Ortschaft am Fusse des Gebirges am südlichen Rand des
Burzenlandes einnimmt. Aber ob diese Kreuzritterburg von Kronstadt/Braşov auf der
Zinne/Tâmpa, wo später eine grosse Befestigung über der heutigen Stadt gebaut wurde,
oder an einem anderen Ort stand, ist schwer zu entscheiden. In jedem Fall, spricht
die wichtige Rolle, die Kronstadt/Braşov schon Mitte des 13. Jahrhunderts einnahm,
um sehr schnell der Hauptort des ganzen Distriktes zu werden, für eine bestimmte
Bedeutung der Ortschaft während der Anwesenheit der Kreuzritter im Burzenland.
Das hema ist noch weit entfernt von einer endgültigen Lösung, und der
Verfasser dieser Seiten kann noch nicht die erwarteten Lösungen anbieten. Er
wollte nur auf die Bedeutung des hemas hinweisen. Sicher lohnt es sich, durch
Grabungen die historische Entwicklung dieses Teils Rumäniens am Anfang des 13.
Jahrhunderts zu verfolgen. Diese ist nicht nur Teil der lokalen Geschichte, sondern
während der Präsenz der Kreuzritter im Burzenland auch ein wichtiger Abschnitt
der europäischen Geschichte.
16 . Am Törzburgerpass beindet sich die römische Befestigungsanlage von Rucăr und an der südlichen Seite
des Tatarenpasses das römische Castrum von Drajna de Sus: Gh. Ştefan, „Le camp romain de Drajna de
Sus“, in Dacia, XI-XII, Bukarest, 1945-1947, S. 115 u. folg.
17 . Diese Festung wurde gewöhnlich mit der „Cruceburg” (Kreuzburg) identiiziert; P. Binder, „Contribuţii
la localizarea Cruceburgului şi unele probleme legate de ea“, in Cumidava, I, Braşov, 1967, S. 121 u. folg.
18 . Documente privind istoria României, C. Transilvania, veac XIII, Bd. II, Bukarest, 1952, S. 135, 148-149 etc.
autouR deS SouRceS de
l’aRcHitectuRe ecclÉSiaStiQue
RouMaine * 21.
À la suite de l’abandon par l’administration et les troupes romaines dans
les années 271-275 de la province de Dacie, crée au début du IIe siècle, les
territoires romanisés au nord du Bas-Danube sortirent des frontières de l’Empire.
Seules les régions sud de la Roumanie d’aujourd’hui, situées tout au long de la rive
gauche du leuve, ont subi, par intermittence, la domination romaine et romaine
tardive, jusqu’à l’efondrement du limes au début du VIIe siècle. Le même sort l’ont
eu aussi les territoires situés entre le Danube et la Mer Noire, organisés du IVe au VIe
siècles dans la province Scythia Minor. Sur ces territoires et dans cet intervalle, une
architecture ecclésiastique chrétienne s’est développée, dont le nombre des vestiges
a considérablement augmenté, ces derniers temps, par suite de l’intensiication des
fouilles archéologiques1. Au-delà des frontières de ces régions, dans les milieux d’un
habitat rural daco-romain, où le christianisme s’était répandu peu à peu sous des
formes populaires et folkloriques tout en relétant le sentiment conservateur de
l’appartenance à l’Empire, mais où les dominations des migrateurs se sont succédé
durant plusieurs siècles, les vestiges paléo-chrétiens se résument, pour le moment,
aux inscriptions et aux objets de culte2.
Sans qu’on puisse aujourd’hui les faire remonter à l’architecture développée au
sud et sud-est de la Roumanie jusqu’au début du VIIe siècle, les constructions en
maçonnerie ont été reprises au IXe siècle et ne connaîtront désormais plus d’inter-
ruption. En fait, les monuments du IXe siècle sur le territoire de la Roumanie ont
été plutôt conjecturés et inférés à partir des sources écrites concernant l’organisation
territoriale et politique de la société roumaine à cette époque, qu’attestés par des
découvertes sures.
Dans la seconde moitié du IXe siècle, après la conversion au christianisme des
Bulgares et des Moraves, une architecture ecclésiastique en pierre a pu pénétrer
sur le territoire de la Roumanie, venant du sud ou du nord-ouest et secondant sur
le plan de la civilisation médiévale les tendances d’expansion politique du premier
tsarat bulgare ou de la Grande Moravie. De pareils monuments ne sont cependant
que des hypothèses de travail, car la seule découverte qui mérite pour le moment
d’être enregistrée, ce sont les fondements d’une rotonde qui a précédé la première
cathédrale épiscopale d’Alba Iulia, cette dernière datant de la seconde moitié du
1. I. Barnea, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Citta del Vaticano, 1977, p. 121 et suiv.
2. Idem, Arta creştină în România, I, Bucarest, 1979; Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele
IV-XIII descoperite în România, Bucarest, 1976.
* ΑΡΜΟΣ, τιμητικός τόμος για τον καθηγητή Ν. Μουτσόπουλο, Θεσσαλονίκη, 1991, p. 1527-1535
340 AUToUR DEs soURCEs DE L’ARCHITECTURE ECCLÉsIAsTIQUE RoUMAINE
XIe siècle. Quant à la rotonde, l’on y a

proposé non sans réserves, une datation
qui pourrait remonter jusqu’au IXe siècle3,
tout en précisant qu’elle aurait été le
résultat de la jonction d’une abside à une
ancienne tour romaine construite sur un
plan circulaire. La première source de
l’architecture médiévale ecclésiastique sur
le territoire de la Roumanie serait donc la
Fig. 1. réutilisation et la récupération pour le culte chrétien des monuments romains ou
Église rupestre
à Murfatlar
romains tardifs abandonnés, datant du IIe au VIe siècles.
(après I. Barnea) Pour ce qui est du Xe siècle, les informations dont nous disposons sont plus
nombreuses, en ce qui concerne tant les monuments connus que les documents écrits.
Après l’installation en 896 des Magyars au Danube Moyen,
les contacts des territoires roumains avec l’Occident se
sont trouvés pratiquement annulés, pour tout un siècle. En
revanche, le retour de Byzance au Danube, vers la in de ce
siècle, a eu des conséquences profondes pour les territoires
habités par les Roumains, par le fait d’avoir entraîné la
reprise des relations directes avec l’Empire. Sans être pour
autant un monument d’architecture à proprement parler,
la preuve matérielle la plus importante et la plus connue de
ce moment en est l’ensemble rupestre de Murfatlar (dép.
Fig. 2. de Constanţa), où se sont conservées six églises creusées dans le rocher4. Des simples
La rotonde chapelles ou bien des espaces plus amplement organisés, à trois pièces distinctes,
d'Alba Iulia
(après R. les églises rupestres et les galeries ou les autres pièces de l’ensemble abritent de
Heitel) nombreuses inscriptions slavonnes, grecques, ainsi que quelques-unes encore non
identiiées, aux caractères glagolitiques ou runiques, de
même qu’un répertoire vaste de symboles chrétiens et de
représentations laïques loin encore d’être intégralement
analysées et interprétées5.
L’ensemble monastique de Murfatlar n’a certainement
pas été le plus ancien lieu de culte chrétien rupestre du
territoire de la Roumanie et l’on a d’ailleurs proposé des
datations plus anciennes pour des monuments similaires,
conservés dans la zone carpathique, au nord-ouest du
département de Buzău ou au nord de la Transylvanie,
dans le département de Sălaj6, mais ceux-ci, beaucoup
plus pauvres et plus modestes pour ce qui est des éléments
susceptibles de datation, ne sauraient constituer pour le
Fig. 3.
3. R. Heitel, "Archäologische Beiträge zur Geschichte der romanischen Baudenkmäler in Siebenbürgen",
Église de
dans Revue roumaine d’histoire de l’art, XII, 1975, p. 5-7.
Dinogetia
(après Gh. 4. I. Barnea, Arta creştină, II, Bucuresti, 1981, p. 46 et suiv.
Stefan et 5. R. heodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale româneşti (secolele X-XIV),
colab.) Bucarest, 1974, p. 87-97.
6. P. Chihaia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, p. 240-251; M. Rusu, "Cetatea Moigrad
şi Porţile Meseşului", dans Sub semnul lui Clio. Omagiu acad. prof. Ştefan Pascu, Cluj, 1974, p. 265 et suiv.
AUToUR DEs soURCEs DE L’ARCHITECTURE ECCLÉsIAsTIQUE RoUMAINE 341
moment des arguments décisifs. Néanmoins, il est

certain que de tels monuments, par le fait d’attester,
pour ce qui est de la planimétrie, de la réalisation des
volumes intérieurs et de la décoration, des rapports
indubitables avec l’architecture en maçonnerie,
doivent également être considérés comme avoir joué
un rôle dans la difusion de l’architecture médiévale
ecclésiastique sur le territoire de la Roumanie, bien Fig. 4.
que les opinions soient partagées quant à l’imitation des éléments de l’architecture Chapelle
de cour à
en pierre par les monuments rupestres ou, au contraire, quant au phénomène inverse. Sânnicolau de
Autour de l’an mille, les sources écrites mentionnent l’érection dans l’ouest de la Beiuş
Roumanie, à Cenad (dép. de Timiş), d’un monastère
important dont le patron était Saint Jean et où se
sont installés des moines grecs7. On n’a pas encore
identiié les vestiges de cette construction, mais il
est fort probable que des monuments pareils, qui
relétaient aussi l’orientation oscillante de Magyars
vers le Byzance à l’époque de leur conversion au
christianisme8, devaient être largement répandus
du côté ouest des territoires de la rive gauche du
Bas-Danube. D’autre part, en même temps que
l’organisation du limes byzantin et que la réfection,
à cette in, des cités romaines tardives de la rive droite du Danube, dans des Fig. 5.
établissements qui, au début du XIe siècle avaient acquis un caractère urbain, attesté Église de
Voivozi
par les fouilles archéologiques9, de nombreux monuments de culte sont apparus
pour témoigner des nouvelles conditions historiques.
De ces monuments, bien que peut-être un peu plus
tardive que le moment évoqué, fait partie une petite
église à plan central, conservée sur quelques rangées
de pierres et de briques, découverte à Garvăn-
Dinogetia, au nord de la Dobroudja (dép. de Tulcea)
et datée des XIe-XIIe siècles10.
De tels modèles, apportés directement des
milieux byzantins ou transmis par le truchement des
ilières balkaniques11, représentent la troisième source de l’architecture ecclésiastique Fig. 6.
Chapelle de
roumaine. Les inluences se sont ixées par l’adoption de plusieurs types de cour à Giuleşti
monuments – des plans centraux simples, de plans en croix grecque inscrite ou de
7. Legenda Sancti Gerhardi Episcopi, dans Scriptores Rerum Hungaricarum (éd. E. Szentpétery), II, Budapest,
1938, p. 489-490.
8. M. Gyóni, „L’église orientale dans la Hongrie du XIe siècle", dans Revue d’histoire comparée, XXV, 1947, p.
44 et suiv.; Gy. Moravcsik, „he Role of Byzantine Church in Medieval Hungary" dans American Slavic and
East European History, VI, 1947, p. 134 et suiv.
9. Fouilles importantes à Dinogetia, Capidava, Păcuiul-lui-Soare, Isaccea (Noviodunum), Nufăru-Ilgani etc.;
voir I. Barnea – Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, III, Bucarest, 1971, p. 76 et suiv.
10 . Gh. Ştefan et colab., Dinogetia, I, Bucarest, 1967, p. 350-356.
11 . R. heodorescu, op. cit., p. 98 et suiv.
plans en trèle –, le dernier attesté dès le XIIe siècle par la

découverte de fondements à Niculiţel (dép. de Tulcea)12.
Tout au long du XIe siècle ont fait leur apparition sur
le territoire de la Roumanie les modèles de l’architecture
romane, introduits par les ordres des moines et par
l’activité des centres épiscopaux obéissant à Rome et
fondés à Cenad, Oradea et Alba Iulia. Ces monuments,
recouvrant selon le but auquel ils étaient destinés
toute la gamme depuis les simples églises-salles de
dimensions réduites, à autel demi-circulaire à l’extérieur
Fig. 7.
et à l’intérieur, construites pour servir d’églises paroissiales ou de chapelles de cour et
La rotonde de
Geoagiu de jusqu’aux basiliques à trois nefs des grands monastères ou des sièges épiscopaux, ont
Jos (après Gh. trouvé des échos dans l’espace roumain surtout sur les territoires intra-carpathiques.
Anghel)
On en a récemment découvert des exemples concluants surtout dans les régions
ouest du pays. À Sânnicolau de Beiuş (dép. de Bihor), on a fouillé les restes de la
chapelle de cour dans la résidence nobiliaire des Borşa,
datant du milieu du XIe siècle et consistant en une nef
simple et un autel demi-circulaire. Vers la in de ce siècle,
la nef en a été légèrement prolongée à l’ouest, ain d’y
installer une tribune, ce qui met davantage en évidence
son caractère d’église de cour, souligné également par
la présence, à quelques dizaines de mètres de là, des
ruines de la résidence nobiliaire datant toujours du XIe
siècle13. Un monument aux particularités stylistiques
similaires, construit dans le milieu monacal roumain,
a été récemment mis au jour à Voivozi, au nord du
même département de Bihor. Au centre de l’ensemble
monastique à bâtiments en bois fondé au XIIe siècle,
l’on érigea dans la première moitié du siècle suivant
une petite église en pierre à nef rigoureusement carrée
(dimensions à l’inférieur: 5,20/5,20m), à autel demi-
circulaire en forme de fer à cheval14. Plus loin vers le
Fig. 8. nord, dans le département de Maramureş, la chapelle de cour d’une famille cnéziale
La rotonde de
Cluj-Mănăştur roumaine, découverte à Giuleşti et datée au XIIIe siècle, représente une réplique
(après P. idèle des petites églises-salles romanes à autel demi-circulaire15.
Iambor et St.
Matei) Plus diicilement identiiable est l’origine de plus anciennes rotondes connues
pour le moment sur le territoire de la Roumanie. Excepté la rotonde d’Alba Iulia qui,
ainsi qu’on l’a déjà airmé, pourrait être très ancienne et provenir d’une tour romaine
adaptée, les monuments de ce type commencent à faire leur apparition au XIIe siècle.
12 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, I, Bucarest, 1956, p. 129-130.
13 . R. Popa et colab., "O reşedinţă feudală din secolele XI-XII la Sânnicolau de Beiuş", dans Revista muzeelor
şi monumentelor. Monumente istorice şi de artă, XV, 1984, 2, p. 21 et suiv.; la chapelle du XIe siècle est encore
inédite.
14 . Idem, "Zur kirchlichen Organisation der Rumänen in Nordsiebenbürgen im Lichte des patriarchalischen
Privilegiums von 1391", dans Ostkirchliche Studien, 24, 1975, 4, p. 309-317.
15 . Idem, Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969, p. 28-34.
À ceux qui se conservent encore debout16 s’ajoutent,

ces derniers temps, un nombre toujours plus grand
de monuments découverts à l’occasion des fouilles.
En dehors des exemplaires „classiques", présents
aussi dans l’architecture romane central-européenne
et qui ont leurs relais sur le territoire de la Hongrie
au XIIe siècle, à savoir celui de Geoagiu de Jos (dép.
de Hunedoara)17, ancienne chapelle de cour, ou bien
celui à intérieur hexalobé dont les fondements ont
été découverts dans l’ensemble bénédictin de Cluj-
Mănăştur et datés au XIIIe siècle18, on a trouvé des
monuments de ce type qui pourraient avoir leurs sources dans l’espace byzantin ou Fig. 9.
balkanique. Nous pensons surtout à la rotonde à l’intérieur quadrilobé, datant - La rotonde
d'Ilidia (après
semble-t-il - du début du XIIIe siècle et découverte à Ilidia (dép. de Caraş-Severin), I. Uzum)
dans le cadre d’une importante résidence19, dont les
rapports avec Byzance sont attestés par les sources
écrites20.
Le monument le plus intéressant relevant
toujours du même type architectonique reste
cependant l’église roumaine de Gurasada (dép.
de Hunedoara), dont le noyau initial consiste en
un quadrilobe à l’axe ouest-est allongé, couvert de
voûtes demi-cylindriques intersectées en un carré
central. En raison de l’attestation du village roumain
de Gurasada en 1292, le monument a généralement
été daté à la in du XIIIe siècle et considéré comme église paroissiale, ce qui, compte Fig. 10.
Église de
tenu des particularités du monument, nous semble diicilement acceptable21. Il y Gurasada
aurait de fortes chances qu’il soit sensiblement plus
ancien et qu’il ait été utilisé comme baptistère ou
comme chapelle de cour; sur l’origine du plan dans
l’espace byzantin, sans analogies sur le territoire de la
Roumanie, on a d’ailleurs insisté22.
Les petites chapelles de cour féodales, ayant
appartenu, surtout aux XIIe-XIIIe siècles dans les
zones contigües à l’arc carpathique, aux cnèzes
roumains, propriétaires de villages ou des groupes
de villages, s’avèrent être un terrain fertile en
Fig. 11.
16 . V. Vătăşianu, op. cit., p. 88-89.
Chapelle de
17 . Gh. Anghel, "Biserica romanică de la Geoagiul de Jos", dans Apulum, V, 1965, p. 615-624.
cour à
18 . P. Iambor – Şt. Matei, "Incinta fortiicată de la Cluj-Mănăştur (sec. IX-XIV)", dans Acta Musei Napocensis,
Streisângeorgiu
XVI, 1979, p. 606-608.
19 . I. Uzum, "Săpăturile arheologice de la Ilidia", dans Materiale şi Cercetări Arheologice, XIII, 1979, p. 387-
388.
20 . En 1223 Ilidia était le centre d’un domaine de Marguerite, ancienne impératrice byzantine (Documente
privind istoria României, C. Transilvania, veacul XI, XII, XIII, vol. I, Bucureşti, 1951, p. 197).
21 . R. Pop – I. Chicideanu, "Informaţii noi şi câteva consideraţii istorice privind biserica românească din
Gurasada, jud. Hunedoara", dans Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, 35, 1984, I, p. 54-67.
22 . V. Vătăşianu, op.cit., p. 95; Vera Gerves-Molnár, A Középkori Magyarország rotundái, Budapest, 1972, p. 59.
Fig. 12.
Fondements
de la chapelle
de cour de
Giuleşti
Fig. 13.
Fondements
de la chapelle
de cour de
Sânnicolau de
Beiuş
solutions constructives et en imitations tout aussi variées qu’inattendues. Surtout Fig. 14.
au sud de la Transylvanie, ces monuments sont représentés par des églises-salles à La rotonde de
Geoagiu de
autel rectangulaire, que l’on a considérées en principe comme des transpositions en Jos
pierre de monuments plus anciens en bois, à plus forte raison que les documents
Fig. 15.
de chancellerie évoquent parfois des églises construites en bois et en pierre23. Plus
La chapelle de
récemment, en raison de la présence dans ces autels rectangulaires des voûtes cour de
reposant sur des ogives disposées en croix, on a penché pour la datation plus tardive, Streisângeorgiu
après le milieu du XIIIe siècle et pour l’explication du type de plan par des inluences
cisterciennes24. Quoi qu’il en soit, les fouilles de Streisângeorgiu (dép. de Hunedoara),
consacrées à un monument pareil25, ont fourni des preuves convaincantes en faveur
de son érection dans la première moitié du XIIe siècle, au moyen de matériaux de
construction récupérés des ruines romaines et à la place d’un monument antérieur
en bois. Le monument en pierre a copié, en dimensions de même qu’en planimétrie,
l’autel rectangulaire y compris, l’église en bois. L’architecture en terre et en bois qui
avait été, durant quelques siècles, l’unique ou la principale modalité d’expression de
la civilisation médiévale ancienne sur les territoires au nord du Bas-Danube s’avère
donc, elle aussi, avoir représenté une source de l’architecture médiévale en pierre.
Ce rapport semble encore plus évident dans le domaine de l’architecture militaire
et laïque.
Ce bref coup d’œil sur les sources qui se trouvent à l’origine de l’architecture
médiévale ecclésiastique roumaine en fait ressortir une variété appréciable. Cette
variété est d’ailleurs caractéristique de la civilisation médiévale roumaine en son
entier, développée sur le terrain des traditions locales et nourries des modèles venus
23 . V. Vătăşianu, op.cit., p. 72 et suiv.

24 . V. Drăguţ, "Contribuţii privind arhitectura goticului timpuriu în Transilvania", dans Studii şi cercetări de
istoria artei. Seria arta plastică, 15, 1968, p. 45 et suiv.
25 . R. Popa, "Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des 11-14. Jahrhunderts im Süden
Transsilvaniens", dans Dacia, N.S., XX, 1976, p. 37 et suiv.
du sud du Danube, directement de l’espace byzantin ou par le truchement des centres

balkaniques, auxquels se sont ajoutées – dans une mesure variable d’une époque et
d’une zone à l’autre – les inluences de la civilisation central et ouest européenne26.
26 . Pour les débuts, ces inluences occidentales se limitent aux territoires roumaines intracarpatiques; voir
aussi R. heodorescu, op.cit., p. 76-80 et passim.
FoRScHungen ZuM
landeSauSBau iM öStlicHen
kaRPatenBecken
Zu Beginn deS MittelalteRS * 22.
D ie Ansicht, wonach es fast während des ganzen ersten Jahrtausends u. Z.,

bei allgemein niedrigen Bevölkerungszahlen, ausgedehnte bewaldete oder
bergige Gebiete unseres Erdteils ohne feste Besiedlung gab, ist in der Fachliteratur
Abb.1
Rumänische
„Länder“
(terrae, ţări)
am Rande der
verbreitet1. Diese Aufassung gilt natürlich für die einzelnen Gegenden und für
Bergmassive
die verschiedenen chronologischen Zeitabschnitte vom Ende der Antike bis im östlichen
Karpatenbec-
ken.
1. Dazu allgemein J. C. Russel, (1971, 9, 22-27 f.); für unser Arbeitsgebiet Gy. Györfy, 1960,6 f., K.
Horedt, (1982, 9 f.) und P. Niedermaier, (1988, 132 f.)
* Mensch und Umwelt. Studien zu Siedlungsausgrif und Landesausbau in Ur- und Frühgeschichte, Berlin, 1992,
p. 185-194
348 FoRsCHUNGEN ZUM LANDEsAUsBAU IM ösTLICHEN kARPATENBECkEN
zum Beginn unseres Jahrtausends nicht pauschal. Für einige Forscher ist der
entscheidende Faktor zur Abgrenzung des frühmittelalterlichen Siedlungsareals
durch die Höhenlage gegeben, für andere durch das Klima, die Bodenbeschafenheit
oder allgemein die geographischen Voraussetzungen im Verhältnis zur Produktion
des jeweiligen Zeitabschnittes. Aber all diesen Meinungen liegt die gemeinsame
Annahme zugrunde, daß die Aufsiedlung von früher unbewohnten oder nur
von urgesellschaftlichen Gemeinschaften genutzten Territorien erst gegen Ende
des frühen oder zu Beginn des entwickelten Mittelalters durch das Entstehen
stabiler dörlicher Siedlungen stattgefunden hat. Dieser Prozeß wird als Folge
„demographischer Explosionen” und der Vervollkommnung bestimmter
Agrartechniken gedeutet, die nun imstande waren, Wirtschaftsressourcen in Zonen
zu erschließen, die früher hierfür nicht zugänglich waren.
Abb. 2. Dorfbesitzungen Knesenfamilie Cândea von Râu de Mori im Kontext des Siedlungsnetzes des 13.-15. Jh. in Ţara
Haţegului: 1 – rumänische Dörfer; 2 – Dörfer mit katholischen Gemeinschaften; 3 – Dörfer mit unsicheren oder
gemischten unterjochten Gemeinschaften; 4 – Marktlecken und Städte; 5 – die drei Domänen der Familie Cândea
FoRsCHUNGEN ZUM LANDEsAUsBAU IM ösTLICHEN kARPATENBECkEN 349
Für diejenigen, die mit den Gegebenheiten des hier interessierenden Gebietes
weniger gut vertraut sind, sei einleitend hervorgehoben, daß angesichts der
geschichtlichen Voraussetzungen in Osteuropa und vor allem in dem als
Transsilvanien bekannten2 östlichen Karpatenbecken die für Mittel- und
Westeuropa üblichen Periodisierungen, mit ziemlich genauen chronologischen
Abgrenzungen zwischen Früh-, Hoch- und Spätmittelalter, nicht anwendbar sind.
Hier war die Grenze zwischen Früh- und Hochmittelalter sowohl chronologisch
als auch territorial sehr elastisch und das Hochmittelalter reichte bis in das 14. Jh.
hinein.
Andererseits glaube ich – den Folgerungen, zu denen ich gelangt bin, in gewissem
Sinne vorausgreifend –, daß es nützlich wäre zu fragen, ob die als „Ansturm” der
mittelalterlichen Dorfgemeinschaften auf die bis dahin unbewohnten Gebiete
verstandene Erscheinung in Wirklichkeit nicht etwa eher ein „Ansturm” der
Kanzleiurkunden auf jene Bereiche gewesen ist, die vorher außerhalb der
Beachtung, des Interesses und der administrativen Möglichkeiten der Behörden
der damals entstandenen Feudalstaaten gelegen hatten. Ich frage mich also mit
anderen Worten, ob die bedeutende territoriale Ausweitung der Besiedlung in
den ersten Jahrhunderten unseres Milleniums, die im östlichen Karpatenraum
festgestellt wurde3, nicht in Wirklichkeit in erster Linie und hauptsächlich die
Einbeziehung ausgedehnter Randgebiete in das Netz schriftlicher Überlieferung
bedeutet hat? In diesem Zusammenhang sei daran erinnert, daß die für eine
eingehende Rekonstruktion und vor allem die Kenntnis des Netzes dörlicher
Siedlungen erforderlichen Beurkundungen im östlichen Karpatenbecken erst
im 13. Jh. einsetzten, während sie in den rumänischen Territorien außerhalb des
Karpatenbogens – in der späteren Moldau und Walachei – erst Ende des 14.
und Anfang des daraufolgenden Jahrhunderts begannen. Eine Erörterung der
historischen, den späten Wellen der Völkerwanderung im 9.-13. Jh., zugrunde
liegenden Umstände würde jedoch von unserer Zielstellung zu sehr abweichen4.
Diese Situation hebt die ausnehmend wichtige Rolle der Archäologie für den
Versuch der Rekonstruktion der Besiedlungsverhältnisse zu Beginn des Mittelalters
in diesen Gegenden und deren Wandlungen in den ersten Jahrhunderten unseres
Jahrtausends hervor. Gewiß ist die Archäologie nicht der einzige Weg der
Forschung, und ich glaube ebenso wie viele andere Fachleute an die großen Vorteile
interdisziplinärer Unternehmungen, in denen Toponymie, Ethnosoziologie,
Linguistik und Naturwissenschaften ein wichtiger Stellenwert zukommt ( Jankuhn
1976, 23 f.).
Der heutige Stand der Forschung und ihre Resultate sind durch das bisher
doch ziemlich beschränkte Niveau der archäologischen Dokumentation sowie die
mehr oder weniger bedeutenden Ergebnisse der Wissenschaften gekennzeichnet,
2. Im engeren Sinne versteht man unter Transsilvanien das Gebiet bis zu den Kämmen des Apuseni-
Gebirges (Siebenbürgen), im weiteren werden auch die westlichen und nordwestlichen Gegenden bis in
die heißebene, also die Maramuresch, Bihor und das Banat, dazugerechnet.
3. Eine Karte mit den von 1075 bis 1400 urkundlich erwähnten Siedlungen, chronologisch unterschieden,
bei Şt. Pascu (1971, 248).
4. Ich beziehe mich hierbei auf die ungarische Landnahme (896), das Auftauchen der Petschenegen (Ende
des 10. Jh.) und der Kumanen (Ende des 11. Jh.) sowie auf den großen Mongoleneinfall 1241-42.
Über ihre Wirkung auf die lokale Entwicklung s. Relations ..., (1975, 201 f.), und für die Etappen der
Herausbildung des rumänischen Staatslebens s. Constituirea ..., (1980).
die der Geschichte und Archäologie in diesem Zusammenhang zu Hilfe kommen

( Jankuhn 1977, 30 f.). Dabei darf man nicht übersehen, daß diese Forschung
infolge außerwissenschaftlicher Implikationen viel zu leiden hatte und auch
heute noch darunter leidet. Letztere sind unlöslich mit der Frage verknüpft, ob
nördlich der unteren Donau und im östlichen Karpatenbecken nach der Aulassung
der Provinz Dakien durch das Kaiserreich Ende des 3. Jh. romanisches Leben
weiterbestanden hat, in dem die Ethnogenese des rumänischen Volkes wurzelt,
oder ob die mittelalterliche rumänische Besiedlung auf frühere (im 9.-10. Jh.)5 oder
später (erst im 13.-14. Jh.) erfolgende Einwanderungen aus den Gebieten südlich
der Donau zurückzuführen sei6.
Abgesehen von der reichen Fachliteratur der letzten 3 bis 4 Jahrzehnte, die
zahlreiche, vor allem archäologische Argumente zugunsten einer romanischen
Kontinuität auf dem heutigen rumänischen Territorium erbracht hat7, und abgesehen
auch von den dagegen erhobenen Einwänden8, möchte ich hier die Ergebnisse
eines Forschungsweges vorstellen, der in methodologischer Hinsicht nicht von
mir gebahnt wurde, den ich aber seit über 35 Jahren im östlichen Karpatenbecken
erfolgreich anwenden konnte. Es handelt sich um die Rekonstruktion der historisch-
geographischen Verhältnisse in naturbedingten Arealen, die sich hauptsächlich auf
Kanzleiurkunden aus der Zeit der ältesten ausführlichen Überlieferung des 13.-
14. Jh. stützt und der archäologische Untersuchungen zur schrittweisen Erhellung
der vorangehenden historischen Stufen folgten (Popa 1970,13 f.; 1988, 6). Die
Methode wird auch „regressive Forschung” genannt.
In geographischer Hinsicht ist das östliche Karpatenbecken äußerst vielseitig
aufgegliedert: es besteht aus Hochebenen (300-400 m ü. M.) und den breiten Tälern
der bedeutendsten Flüsse (200-300 m ü. M.), die in großen Zügen die mittlere
Zone einnehmen, sowie aus zahlreichen Niederungen oder Becken zweitrangiger
Flüsse (250-600 m ü. M.) am Rande der Karpatenkette oder sogar im Innern des
Gebirgsmassivs. Fast alle diese „Randzonen”, wobei der Ausdruck in einem weiteren
als dem rein topographischen Sinne gilt, da die Hänge des Apuseni-Gebirges
(Westkarpaten) inmitten des östlichen Karpatenbeckens selbst liegen, waren zu
der Zeit, als die Schriftquellen die Gegebenheiten dieser Zonen zu verzeichnen
begannen, durch eine dichte, einheitlich rumänische Besiedlung gekennzeichnet.
Mehr als 25 solcher geographisch abgegrenzter Gebiete, als „ţări” (terrae = Länder)
oder auch unter anderen Bezeichnungen – etwa „câmpuri” = Langfelder oder
„codrii” (silvae) – bekannt, die zusammen mit den ihnen zugehörigen Gebirgszonen
mehr als die Hälfte des östlichen Karpatenbeckens einnehmen (Abb. 1), bewahren
noch heute eine gewisse, vor allem ethnosoziologische Individualität, wie das auch
in der Folklore oder in der Volkskunst zum Ausdruck kommt. Die Flächen dieser
„Länder” schwanken zwischen 10000 km2 bei den größten Territorien, wie der Ţara
Maramureşului mit seinen fast 100 rumänischen Dörfern im 14. Jh. (Popa 1970,
5. Bei K. Horedt (1986, 174-177).

6. Eine Ansicht, die etwa Gy. Györfy (1966-1987) für alle im intrakarpatischen rumänischen Territorium
gelegenen mittelalterlichen Komitate hartnäckig vertritt.
7. Neuere zusammenfassende Ausführungen bei L. Bârzu (1980), N. Stoicescu (1983), Şt. Brezeanu (Hrsg.),
G. I. Brătianu (1988, Anm. des Hrsg. S. 189-211).
8. Eine neuere Stellungnahme bei G. Barta u. a. (1986), jedoch mit Unterschieden bei der Beurteilung der
archäologischen Informationen (I. Bona) und der historischen Auslegung (L. Makkai).
118 f.), bis zu einigen Hundert km2 im Fall der kleinsten Einheiten, etwa der Ţara
Loviştei oder der Ţara Almăjului, mit in dieser Zeit je 15-20 rumänischen Dörfern.
Diese „Länder“ wurden vom 12. bis zum 14. Jh. allmählich als Komitate
oder Distrikte in die Sphäre politischer und verwaltungsmäßiger Herrschaft
des mittelalterlichen ungarischen Königreiches einbezogen. Es verblieb ihnen
eine gewisse Autonomie, die sich bis in das 15. Jh. zum Status einer Mehrzahl
„privilegierter rumänischer Distrikte” entwickelte, ebenso wie sich auch das
gesamte östliche Karpatenbecken als „Woiwodschaft Transsilvanien” eine gewisse
Selbständigkeit bewahren konnte, deren Grad sich im Laufe der Jahre freilich
änderte (Pascu 1971-1988).
Das Hauptproblem, das diese „Länder” aufwerfen, ist das der Frage nach den
Anfängen ihrer mittelalterlichen Geschichte. Erfolgte ihre späte Aufsiedlung durch
die Schafung eines Netzes dörlicher Siedlungen aus Familiengruppen, die von
anderswo hierher gekommen sind oder gebracht wurden9, oder aber hat während des
ersten Jahrtausends u. Z. und bis zur ersten schriftlichen Erwähnung ihrer Dörfer
hier eine andauernde Besiedlung bestanden, deren Kennzeichen durch zukünftige,
immer eingehendere Untersuchungen noch genauer zu klären wären?
Die Antwort auf diese Frage bereitet keine Schwierigkeiten, wenn man sich
der Annahme anschließt, die eine völlige Entvölkerung weiter Gebiete immer
entschiedener ablehnt. Schwieriger dagegen ist beim heutigen Stand der Forschung
die Argumentation mittels archäologischer oder anderer Quellen. Man weiß nur zu
gut, wie schwer es ist, eine Grenze zwischen „dünnbesiedelten” und „unbesiedelten”
Gebieten zu ziehen, und daß die Fundleere eines Raumes nicht unbedingt auch
dessen Siedlungsleere bedeuten muß ( Jankuhn 1977, 90).
Entsprechend der bereits angedeuteten Methode stützt sich die Lösung dieser
Frage auf die Ergebnisse einer genauen Analyse der in den betrefenden „Ländern”
verfügbaren und auf sie bezogenen ältesten Informationen, die durch archäologische
oder andersartige verfügbare Quellen erhärtet werden. In allen Fällen ließ sich eine
beeindruckende Anpassung der Dorfgemeinden an das geographische Milieu und
die natürlichen Ressourcen der betrefenden Zonen feststellen. Das gilt in erster
Linie für die Produktionsprozesse, aber fällt auch in bezug auf die von diesen
Gemeinschaften geschafenen sozialpolitischen Gebilde wie unter zahlreichen
anderen Aspekten auf. Überall und jedesmal stößt man auf Zustände, die uns
weit in die Vergangenheit zurückversetzen, da die Schriftquellen eine über viele
Generationen hinweg tradierte Erfahrung veranschaulichen. Ich denke dabei an
die Art der Nutzung und Beherrschung der Wälder, Gewässer und Bergweiden
oder an den Zusammenschluß der Siedlungen in Dorfverbänden, bestehend aus
einer veränderlichen Zahl von Einheiten – 5-6 bei den kleinsten und bis zu 20-25
Siedlungen im Fall der größten Verbände –, von denen jeder einem der Mikrogebilde
eines solchen „Landes” angehörte. Die Gesamtheit der inneren Angelegenheiten
und der zwischen den einzelnen Verbänden bestehenden Beziehungen war
durch die „Landessitte”, d. h. das in den Urkunden „jus valachorum” genannte
Gewohnheitsrecht geregelt. Ferner hatte jedes „Land” seine eigene Kirchenstruktur
vom Typ der Protopopiate (Archidiakonate) oder sogar der Bistümer. Schließlich
widerspiegeln die Dorfknesen, die einem oder höchstens zwei Dörfern vorstanden,
9. S. Anm. 5 u. 6; ferner E. Lukinich – L. Gáldi (1941).
die sog. Talknesen oder Jupane, die

eine Gruppe von Dörfern unter sich
hatten, und, als militärischpolitische
Institution der Kategorie der Jupane, die
Woiwoden, je einer in jedem „Land”,
jene sozialen Diferenzierungen, die man
innerhalb der vorstaatlichen rumänischen
Feudalgesellschaft feststellen kann10.
Die Rekonstruktion der
Besiedlungsverhältnisse im östlichen
Karpatenbecken zu Beginn des
Mittelalters sowie die ihrer Dynamik in
den Jahrhunderten vor dem Bestehen
schriftlicher Aufzeichnungen erfordert die
Berücksichtigung des Speziikums einer
Abb. 3. Gemarkung von 1390 der „possessio“ Bârsana mit Mischwirtschaft, in der sich Ackerbau
dem zu ihr gehörenden Dorf Văleni in der Ţara und Viehzucht – in unterschiedlicher
Maramureşului (X – identiizierbare Punkte der
Germarkungsbeschreibung)
Proportion von einem Mikroareal zum
andern und von einem Zeitraum zum
andern – vereinten, sich gegenseitig
ergänzten oder sogar bedingten . Höhenlage und Bodenbeschafenheit spielten
11
dabei eine viel kleinere Rolle, als ihnen gewöhnlich beigemessen wird. In den
Südkarpaten und besonders in den die Hauptkette begleitenden niedrigeren
Gebirgszügen, die in Höhen von 800-1300 m unbewaldete Rücken haben, indet
man, manchmal oberhalb der Dörfer liegend und durch sie geschafen und genutzt,
bis in 1000 m Höhe bebaute Terrassen (Vuia 1980, 444-446; 131 f.). Bisher
wurde nicht versucht, diese zu datieren, aber von Wichtigkeit ist wohl vor allem ihr
Bestehen als solches, das die Möglichkeit eines Ackerbaus sogar in dieser Höhe und
auf Feldern, die mit Hilfe von Viehherden gedüngt wurden, sowie das sehr hohe
Alter einer ständigen Besiedlung auf dazu angelegten Terrassen im Gebirgsmassiv
bezeugt12.
In den Nordkarpaten gibt es alte Dörfer, die mit Gewißheit schon vor dem 14.
Jh. in Höhen bis zu 500-600 m angelegt worden sind (Popa 1970, 119). Eine neue
Untersuchung über das mittelalterliche Dorf konnte auch für die slowakischen
Nordkarpaten für das 9.-14. Jh. eine zwar dünnbesiedelte, aber doch durch dörliche
Niederlassungen gekennzeichnete Zone in Höhen von 800-1000 m ermitteln.
Diese ist umso signiikanter, als sie von der Zone der Dörfer in geringeren
Höhenlagen (250-600 m) durch einen Gürtel ohne ständige Besiedlung getrennt
war (Habovštiak 1985, 57 f.).
Andererseits veranschaulicht das Herrschaftssystem über die Dörfer durch
die Spitzen der vorstaatlichen rumänischen Feudalherren, wie es aus den ältesten
Kanzleipapieren hervorgeht, Situationen, die eine Erklärung erfordern. Bedeutende
10 . Einzelheiten und Rechtfertigungen für all diese Aspekte R. Popa (1970; 1988).
11 . Eine allgemeine Betrachtung dieses Gegenstandes, die auch noch 50 Jahre nach ihrer Veröfentlichung
Interessantes bietet, bei L. Someşan (1941).
12 . Über die dakische Besiedlung künstlich angelegter Terrassen im Gebirgsmassiv s. H. Daicoviciu (1972,
218 f ).
Knesenfamilien der Jupanenkategorie hatten manchmal Dörfer unter sich, die

mehrere, ziemlich weit voneinander entfernte Güter bildeten.
Diese Besitzverhältnisse beruhten auf der ausdrücklichen königlichen Bestätigung
älterer Zustände, die sich ihrerseits wiederum durch Entwicklungen im Innern der
Dorfverbände und ihnen zugrundeliegende sozial-patrimoniale Diferenzierungen
ergeben hatten (Popa 1970,166 f.; 1988, 188 f.). Ein aufschlußreiches Beispiel
hierfür bildet die Knesenfamilie Cândea in Râu de Mori (Ţara Haţegului). Während
ihre Residenz im 13.-14. Jh. am Fuße des Retezat-Gebirges lag, beherrschte sie
neben Dörfern am Unterlauf des Flusses Strei auch ausgedehntes Wiesen- und
Weideland in der Niederung der Jiu-Quellen, am entgegengesetzten Hang des
Berges (Popa 1970, 77; 166 f.) (Abb. 2). Auch hier konnte später eine Gruppe von
Dörfern nachgewiesen werden.
Die historischen Schlußfolgerungen, zu denen all diese Feststellungen führen,
haben nicht die Bedeutung von endgültigen Beweisen, sie bleiben gewissermaßen
hypothetisch und bedürfen weiterer Belege und Untersuchungen. Daher ist es
wohl notwendig, sie zur Diskussion zu stellen, selbst wenn sie vorläuig in den für
andere Teile des Kontinents allgemein akzeptierten Überlegungen kaum Platz
inden. Die Unterschiedlichkeit der parallel laufenden historischen Vorgänge ist als
natürlich anzusehen, und weder die geographischen und anderen naturgegebenen
Voraussetzungen noch die vorangegangenen antiken Verhältnisse inden in anderen
Teilen Europas eine genaue Entsprechung13.
Im östlichen Karpatenbecken gibt es keine bis heute erhaltenen Siedlungen,
für die eine ununterbrochene Anwesenheit ein- und derselben Gemeinschaft seit
einem Zeitpunkt vor dem 11.-12. Jh. nachzuweisen wäre. Das ist auch durch den
völligen Verlust der antiken Siedlungstoponymie erwiesen. Die Zahl der schriftlich
bezeugten Siedlungen des 11.-12. Jh. und solcher, die das Mittelalter bis in die
heutige Zeit überdauerten, ist im übrigen durch die Zerstörungen anläßlich des
großen Mongoleneinfalls Mitte des 13. Jh. oder der späteren türkischen Feldzüge
stark vermindert. Hinzu kommt auch noch das Wüstwerden von Dörfern durch
Epidemien oder andere Katastrophen (Suciu 1967/68; Pascu 1971, 222 f.). Dabei
ist aber zu bemerken, daß das „Wüstwerden von Dörfern” mit großer Vorsicht und
nur unter Beachtung der folgenden Erwägungen untersucht werden darf. Die lang
andauernde relative Instabilität der Besiedlung, die periodische Verlegung der
Dorfkerne innerhalb eines bestimmten Umkreises bis in jene Zeit, als kollektive
Arbeitsanstrengungen, das Erscheinen gemauerter Bauwerke oder das Eingreifen
der Staatsobrigkeit eine deinitive Stetigkeit der mittelalterlichen Besiedlung
bewirkten, haben zur Annahme zahlreicher nur vermeintlicher „Dorfverödungen”
geführt. Manche sind durch die häuigen Änderungen der Dorfnamen zu erklären14.
Für die zweite Hälfte des vorigen Jahrtausends läßt sich die durch niedrige
Bevölkerungszahlen gekennzeichnete Besiedlung des östlichen Karpatenbeckens,
13 . Suggestiv sind jedoch die zahlreichen Analogien zwischen der vorstaatlichen Entwicklung im östlichen
Karpatenbecken und der Etappe in der Geschichte Sardiniens, die der Entstehung der vier sardischen
guidicati als Feudalstaaten vorausgingen (F. C. Casula 1985).
14 . Über die Dynamik der rumänischen Besiedlung vor der Entstehung des mittelalterlichen Siedlungsnetzes
s. R. Popa (1984, 20-25). Für ein Gebiet mit etwa 200 Siedlungen konnte ich feststellen, daß mehr als 30
Prozent davon im 14.-15. Jh. ihren Namen wenigstens einmal gewechselt haben oder unter zwei bis drei
verschiedenen Bezeichnungen beurkundet waren (Popa 1988, 137 f ). Häuige Namensänderungen sind
auf die feudale Patrimonialisierung der Dörfer zurückzuführen.
die übrigens der damaligen Besiedlung weiter Gebiete des Kontinents entsprach
(Niedermaier 1988, 129 f.), nur insofern rekonstruieren, wenn man ihre
sukzessiven Schwankungen in Rechnung stellt, denen der häuige Wechsel der von
den Wandervölkern ausgeübten militärisch-politischen Macht zugrunde lag. Im
Rahmen der frühstaatlichen Gebilde, die Gepiden, Awaren u. a. hier schufen oder bis
in diese Gegenden ausweiteten, waren die kleinen einheimischen Gemeinschaften
zu häuigen Verlegungen ihrer Heimstätten gezwungen.
Die Lebensdauer der bisher freigelegten und untersuchten Siedlungen ist schwer
zu bestimmen, da sich die Forschungen, die erst in der Nachkriegszeit begonnen
haben, vorläuig nur auf Probegrabungen und Teiluntersuchungen beschränken,
und mit wenigen Ausnahmen ist auch diesen bisher nicht die ihnen gebührende
Auswertung in Veröfentlichungen zuteil geworden. Nur Grabungen, die die
Siedlungen umfassend freilegen würden, die aber infolge der großen Flächen äußerst
schwierig durchzuführen sind, sowie die Kenntnis der dazugehörigen Nekropolen15
und Ergebnisse naturwissenschaftlicher Disziplinen, die in diesem Falle zu einem
Hilfsmittel der Archäologie werden würden, könnten einen namhaften Fortschritt
bei einer solchen Rekonstruktion bewirken.
Nach Ablauf des relativ ausgeglichenen und ruhigen 9. Jh., für das eine
Vermehrung der Funde und eine größere Stetigkeit der Besiedlung zu konstatieren
sind, die heute eher aufgrund der Verdichtung schriftlicher Quellen als aufgrund
archäologischer Beobachtungen16 als „rumänischslawisch” angesehen werden, kam
es im östlichen Karpatenbecken zu einer bedeutenden territorialen Neugestaltung
der Siedlungsverhältnisse. Sie ist auf die Niederlassung der ungarischen
Volksstämme an der mittleren Donau und auf deren Streifzüge zurückzuführen.
Dieses Ereignis hatte langanhaltende Folgen. Um die Jahrtausendwende entstand
das mittelalterliche ungarische Königreich, das seine Herrschaft allmählich auch
nach Osten, in Richtung der Karpaten, ausweitete.
Wie sich diese von neuem gestörten Siedlungsverhältnisse im Laufe des 10.-11.
Jh. stabilisiert und in die Koordinaten der mittelalterlichen Geschichtsgeographie
eingereiht haben, wie es aus den Kanzleiurkunden und anderen Informationen
des 13./14. Jh. hervorgeht, läßt sich überzeugend mittels der bereits erwähnten
regressiven Forschungsmethode rekonstruieren.
Die politische Geschichte der zweiten Hälfte des vorigen und des Anfangs
unseres Jahrtausends begünstigte in den Dorfgemeinden die Vervollkommnung
einer gemischten Landwirtschaft, die sowohl den äußeren Verhältnissen als auch
den verfügbaren Naturressourcen angepaßt war. Trotz der damaligen Ausbreitung
der Waldungen, die aber m. E., insbesondere angesichts des Fehlens geeigneter
naturwissenschaftlicher Untersuchungen, nicht übertrieben dargestellt werden
sollte17, standen den Dorfgemeinden ausgedehnte Bodenlächen sowohl für den
Ackerbau als auch für die Viehzucht und vor allem für eine kombinierte Ausübung
beider Wirtschaftsformen zur Verfügung. Das gilt nicht nur für die Rumänen im
15 . In den meisten Fällen sind Reste entweder von Siedlungen oder von Nekropolen vorhanden. Stehen
Spuren von beiden zur Verfügung, so bleibt der Prozentsatz, in welchem diese freigelegt wurden, fast
immer fraglich. Für eine Siedlung in der Maramureş, die mehrere Jahrhunderte bestand, bis ihr Kern um
das Jahr 1300 auf den heutigen Platz verlegt wurde; s. R. Popa (1971, 601-626) und R. Popa – R. Harhoiu
(1989, 249 f., 265-270).
16 . Über den „Herzog der Rumänen und Slawen” in Transsilvanien um das Jahr 900 spricht die älteste
ungarische Chronik: Scriptores Rerum Hungaricarum, Verl. E. Szentpétery, I, Budapest, 1937, 65-69.
17 . Auf über 70 Prozent des Gebietes Transsilvaniens schätzt K. Horedt (1982, 14) die Bewaldung im
vorigen Jahrtausend, während P. Niedermaier (1988, 137-140) sogar 80 Prozent Wald und Umland für
die Jahrtausendwende annimmt. Beide Schätzungen halte ich für übertrieben pessimistisch.
östlichen Karpatenbecken, sondern auch für die extrakarpatischen rumänischen

Gebiete, wo dieselben Voraussetzungen bestanden.
Die Zyklen der Wirtschaftsprozesse wickelten sich über weite Flächen ab,
einschließlich der Sommerweiden für Rinder- und Schafherden auf den Bergalmen
und -wiesen, ein bis zwei Tagesreisen vom Kern der dörlichen Siedlungen entfernt.
Die Vermarkung zweier rumänischer Dörfer der Maramureş, ein altes und ein
neueres, gegen Ende des 14. Jh. veranschaulicht diese Situation sehr deutlich. Es
ist von einer 40 km langen Gemarkung die Rede, zu der auch Weideland gehörte
(Popa 1970, 68 f.) (Abb. 3). Das bedeutete aber kein Nomadenleben, nicht einmal
Halbnomadentum, da nur ein Teil der männlichen Mitglieder der Dorfgemeinschaft
diese Entfernungen zurücklegte18. Der Bau von anfänglich nur provisorischen
Unterkünften auf den Sommerweiden bildete den Ursprung des späteren
„Dorfschwärmens”, könnte aber auch den Umzug der ganzen Gemeinschaft längs
der Täler in Richtung des Gebirges begünstigt haben. Dabei mußte die Verlegung
des Dorfes an eine andere Stelle, die der Dorfgemeinschaft gehörte und die sie
bereits in bestimmtem Maße „humanisiert” hatte, für die Gemeinschaft keineswegs
eine „Flucht” oder ein anderes dramatisches Ereignis in ihrer Entwicklung bedeuten.
Hinzu kommt, daß sich dieser Prozeß auch über einen längeren Zeitabschnitt
abspielen konnte.
Beurteilt man den Verlauf der Geschichte in seiner Gesamtheit, so ist es
wohl zulässig, für die Zeit nach dem 9. Jh. von einem „Auseinanderstreben” der
rumänischen Dorfgemeinschaften im östlichen Karpatenbecken zu sprechen. Es
hatte ein beträchtliches Anwachsen der Bevölkerung und der Siedlungsdichte
in den zahlreichen „Ländern” am Rande des Karpatenbogens oder des Apuseni-
Gebirges zur Folge. Gewiß handelte es sich dabei nicht um eine systematische
Räumung des ofenen Geländes in der Ebene und in den Hauptlußtälern nach
ethnischen Gesichtspunkten, aber die aus irgendwelchen Gründen an ihrem alten
Standort verbliebenen Familien oder Gemeinschaften wurden von den im 11.-
13. Jh. entstehenden weltlichen oder kirchlichen Feudaldomänen aufgesogen und
verschwanden in der sozial und ethnisch immer homogener werdenden Masse der
leibeigenen Bauern des 14. Jh.
Andererseits förderte diese Erscheinung in den rumänischen „Ländern” das
Reifen territorialpolitischer Gebilde feudaler Natur vom Typ der Woiwodschaften,
da eine dichte seßhafte Bevölkerung eine Vorbedingung für die Entstehung
mittelalterlicher Staaten war. Im Entstehungsprozeß des rumänischen Staatslebens
bildeten diese Woiwodschaften die den unabhängigen Fürstentümern direkt
vorangehende Stufe19.
Auf das hema des vorliegenden Beitrags zurückkommend, sei abschließend
betont, daß die Ergebnisse der Untersuchungen den Landesausbau im östlichen
Karpatenbecken zu Beginn des Mittelalters nicht eigentlich als eine schrittweise
Ausweitung der Besiedlung in vorher siedlungsleere Gegenden oder als Integration
immer wieder neuer Gebiete in die mittelalterliche Lebens- und Wirtschaftssphäre
betrachten, sondern als territoriale Neugestaltung eines aus verschiedenartigen
18 . Über das Hirtenwesen bei den Rumänen, ohne Parallelen südlich der Donau, A. Beuermann (1967), s.
auch R. Vuia (1980, 205 f ).
19 . R. Popa (1970, 192 f ). Inwieweit die vorstaatlichen Gebilde des 12.-13. Jh., die in den rumänischen
„Ländern” an den Rändern und in den geschützten Zonen des östlichen Karpatenbeckens festgestellt
werden konnten, direkte Nachfolger der um die Wende des 9.-10. Jh. bezeugten frühen rumänischen
Staatsgebilde waren oder aber erst das Ergebnis einer unabhängigen lokalen Entwicklung bildeten, bleibt
dahingestellt.
Elementen bestehenden Siedlungsbestandes. In dessen Rahmen hat, wie die für

die Gesamtheit des hier interessierenden Gebietes verfügbaren Daten zeigen, das
bodenständige Element demographisch ständig seine Vorherrschaft gewahrt.
LITERATURVERZEICHNIS:
1. Barta, G. u. a.: Erdélyi történet, I, Budapest, 1986.

2. Beuermann, A.: Fernweidewirtschaft in Südosteuropa, Braunschweig, 1967.
3. Bârzu, L.: La continuité de la création matérielle et spirituelle du peuple roumain sur le
territoire de l’ancienne Dacie, Bucarest, 1980.
4. Brezeanu, S. (Hrsg.) – Brătianu, G. I.: O enigmă şi un miracol istoric: poporul român,
Bucureşti, 1988.
5. Casula, F. C.: La storia della Sardegna da Mieszko I di Poionia a Ferdinando II d’Aragona,
Sassari, 1985.
6. ... Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980.
7. Daicoviciu, H.: Dacii, Bucureşti, 1972.
8. Györfy, G: „Einwohnerzahl und Bevölkerungsdichte in Ungarn bis zum Anfang
des XIV. Jahrhunderts”. In: Studia Historica Academiae Scientiarum Hungaricae, 42,
Sonderdruck 1960.
9. Györfy, G: Az Árpád-kori Magyarország történeti földrajza, I-III, Budapest, 1966-
1987.
10. Habovštiak, A.: Stredoveká dedina na Slovensku, Bratislava, 1985.
11. Horedt, K.: Siebenbürgen in spätrömischer Zeit, Bukarest, 1982.
12. Horedt, K.: Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986.
13. Jankuhn, H.: Archäologie und Geschichte, I, Berlin-New York, 1976.
14. Jankuhn, H.: Einführung in die Siedlungsarchäologie, Berlin-New York, 1977.
15. Lukinich, E. – Gáldi, L.: Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia
usque ad annum 1400 p. Christum, Budapest, 1941.
16. Niedermaier, P.: „Zur Siedlungsgeographie und Siedlungsgeschichte Siebenbürgens“.
In: Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, Jg. 11 (82), Heft 2, 129-149, 1988.
17. Pascu, Ş.: Voievodatul Transilvaniei, I-IV, Cluj-Napoca, 1971-1988.
18. Popa, R.: Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970.
19. Popa, R.: „Noi cercetări de arheologie medievală în Maramureş. Şantierul Sarasău”. In:
Studii și Cercetări de Istorie Veche, 22, 601-626, 1971.
20. Popa, R.: „Ulpia Traiana Sarmizegetusa Britonia“. In: Zeitschrift für Archäologie des
Mittelalters, 12, 1984, 7-25.
21. Popa, R.: La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988.
22. Popa, R. – Harhoiu, R.: „Mărturii arheologice din Maramureş aparţinând mileniului I
e. n”. In: Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie, 40, 1989, 249-272.
23. ... Relations between the autochthonous population and the migratory populations on the
territory of Romania, Bucureşti, 1975.
24. Russell, J. C.: „Die Bevölkerung Europas 500-1500“. In: Cipolla, C. M. – Borchardt,
K. (Hrsg.): Bevölkerungsgeschichte Europas, München, 1971, 9-57.
25. Someşan, L.: Alter und Entwicklung der rumänischen Landwirtschaft in Siebenbürgen,
Bukarest, 1941.
26. Stoicescu, N.: he continuity of the Romanian People, Bucharest, 1983.
27. Suciu, C.: Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, I-II, Bucureşti, 1967-1968.
28. Vuia, R.: Studii de etnograie şi folclor, II, Bucureşti, 1980.
MonuMente, anSaMBluRi şi
SituRi iStoRice din RoMÂnia
întRe centRul şi Sud-eStul
euRoPei * 23.
A lături de conceptele tradiţionale de Europa Centrală şi Europa de sud-est, de
mai multă vreme a intrat în uz şi noţiunea de Europa central-estică. Nevoia
de a nuanţa subdiviziunile continentului nu este speciică doar acestei zone, ea este
prezentă şi în deinirea de limite în direcţia nord-estică, precum şi în alte părţi ale
Europei.
Deinirea unor subdiviziuni continentale se poate întemeia pe realităţi natural-
geograice şi în acest sens poate i evocată frecvenţa cu care întâlnim în literatură
termenul de Bazin Carpatic (Karpatenbecken), considerat de la Bratislava până la
Braşov, deşi este evident că există condiţii de climă şi relief foarte variate în teritoriul
astfel numit, care de altfel nu poate i considerat ca echivalent cu Europa Centrală.
Cred că nu greşesc adăugând că precizarea unor mari subdiviziuni ale Europei
porneşte uneori, mai mult sau mai puţin mărturisit, de la hotarele politice mai vechi
sau mai noi şi că în acest sens Europa Centrală este echivalată cu fostul imperiu care
şi-a avut centrele la Viena şi Praga, eventual şi cu unele zone care-l mărgineau la
vest şi care au depins mai mult sau mai puţin de aceste centre.
Când deinim sfere teritoriale de cultură şi civilizaţie, fără a neglija factorul
natural-geograic, cel de istorie politică sau alţi factori, trebuie desigur să luăm în
considerare – în primul rând – trăsăturile de înrudire decurgând dintr-o moştenire
comună. O astfel de abordare în deinirea Europei Centrale a fost mult îngreunată de
reconstituirile istorice întreprinse în ultima jumătate de secol, sub inluenţa celui de-
al doilea război mondial. Este vorba mai ales de viziunea istorică şi de interpretările
de care a avut parte colonizarea germană în răsăritul continentului, sub diferitele
forme în care aceasta s-a produs începând încă de la inele mileniului precedent,
cunoscând o epocă de maximă intensitate în secolele XII-XIV, dar continuând chiar
şi până în secolul al XVIII-lea.
Nu ne propunem să detaliem aceste aprecieri cu caracter de maximă generalizare,
cu atât mai puţin să abordăm cazurile particulare care, iecare în parte şi cu speciic
propriu, au contribuit la crearea unei civilizaţii istorice comune Europei Centrale.
Mă voi limita la câteva consideraţii asupra speciicului patrimoniului cultural-istoric
din ţara noastră.
În încercarea absurdă de a remodela trecutul conform obiectivelor politico-
ideologice ale totalitarismului comunist, realităţi istorice foarte importante pentru
deinirea identităţii patrimoniului cultural-istoric din România au fost estompate sau
chiar contestate. S-a încercat „omogenizarea trecutului” în spiritul unui naţionalism
* Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 1993, 1-2, p. 5-8

358 MoNUMENTE, ANsAMBLURI ŞI sITURI IsToRICE DIN RoMÂNIA
exclusivist care a diminuat sistematic sau a eliminat contribuţiile alogene. Pentru

a nu mai vorbi de exagerarea în anii 1948-1962 a unor inluenţe şi legături vizând
plasarea trecutului României într-un context nord-est european.
Identitatea medievală distinctă a iecăreia dintre cele trei mari provincii istorice
româneşti Valahia, Transilvania şi Moldova – a fost un fapt real, continuat în epoca
modernă şi având consecinţe până în zilele noastre, după cum sunt de necontestat
deosebirile dintre ţinuturile intracarpatice şi cele extracarpatice ale României sub
aspectul moştenirii patrimoniale. Aceasta în ciuda faptului că regiuni situate la sud
sau la est de Carpaţi - am în vedere Valahia Mică (Oltenia) şi Bucovina – au făcut
parte pentru perioade mai scurte sau mai îndelungate din Imperiul Hasburgic,
într-o vreme în care acesta se identiica cu Europa Centrală.
Dar dacă provinciile istorice între care s-a împărţit în trecut teritoriul României au
avut iecare propria sa identitate medievală ce s-a răsfrânt în domeniul patrimoniului
cultural istoric pe care l-am moştenit, situaţie deloc excepţională deoarece
particularităţi regionale există în oricare dintre actualele state ale continentului,
considerarea Carpaţilor ca reprezentând o delimitare istorică sau culturală, ca iind
hotarul dintre două arii de civilizaţie medievală, este departe de a se justiica. S-au
accentuat până la supradimensionare, din motivele evocate, trăsăturile comune, de
o parte şi de alta a munţilor, ale civilizaţiei proprii societăţii româneşti. Dar s-a
minimalizat faptul că alcătuirile urbane de pe laturile de sud şi de est ale Carpaţilor
s-au datorat în mare măsură extensiei teritoriale a unui proces istoric care îşi are
originea şi temeiurile în centrul sau chiar în vestul european.
Avem în vedere oraşe medievale precum Râmnicu-Vâlcea şi Câmpulung-Muscel,
unde la 1300 se punea lespedea pe mormântul lui „comes Laurenciuns de Longo Campo”
şi unde tot atunci exista o mănăstire închinată Sf. Elisabeta, Baia, care a fost printre
primele reşedinţe politice ale Moldovei, şi avea în secolul al XlV-lea magistrat cu
sigiliu în latină, iar la Suceava, capitala din secolele XV-XVI a principatului de la
est de Carpaţi, au fost descoperite în centrul oraşului medieval ruinele bisericii
parohiale a unei colectivităţi de orăşeni originari – ei sau predecesorii lor – din
Europa Centrală sau sudul Poloniei. În spiritul directivelor impuse în urmă cu două
decenii, semniicaţia descoperirii a fost minimalizată. Undeva în sudul Moldovei,
încă nelocalizat, a existat în secolele XIII-XIV un centru episcopal al bisericii
romane, iar la Şiret este atestată în secolul al XlV-lea o mănăstire franciscană. Şi la
Curtea de Argeş a iinţat în secolul al XlV-lea o episcopie catolică, iar lista ar putea
i lungită, mai ales dacă am lua în discuţie date din secolele XVI-XVII.
Există o întreagă literatură de specialitate privind implantările de colectivităţi
central-europene în principatele româneşti extra-carpatice, întemeiată în principal
pe izvoarele narative şi de cancelarie din secolele XIV-XVII, dar ilustrarea acestora
prin patrimoniul de monumente, de ansambluri şi de moşteniri ale unei civilizaţii
urbane speciice, nu s-a bucurat de interesul meritat. Identiicarea mărturiilor
materiale ale acestui capitol de istorie rămâne de făcut de acum înainte, în măsura
în care opţiunile pentru reconstituiri istorice veridice şi corecte vor prevala asupra
interpretărilor inluenţate de falsul „patriotism istoric”.
Dar elementele speciice civilizaţiei medievale central-europene, introduse
şi asimilate la sud şi est de Carpaţi, nu au constat doar din tipuri de aşezări, din
monumente disparate, din importuri de produse sau din împrumuturi artistice,
MoNUMENTE, ANsAMBLURI ŞI sITURI IsToRICE DIN RoMÂNIA 359
ci şi din adoptarea unui mod de viaţă pe care-l relectă descoperirile arheologice.

Un capitol oarecum specializat al istoriei de artă, semniicativ pentru coordonatele
traiului zilnic dar şi pentru gusturi sau mentalităţi, îl reprezintă cahlele ce compuneau
sobele medievale, piese esenţiale ale interioarelor reşedinţelor nobiliare dar şi ale
locuinţelor mai modeste de orăşeni şi târgoveţi.
Cu decalaje cronologice neglijabile pentru judecarea situaţiei de ansamblu, sobele
de cahle – atât de caracteristice pentru civilizaţia medievală central-europeană –
sunt prezente pe teritoriul Valahiei şi al Moldovei încă din secolul al XlV-lea. Ele
au evoluat, în pas cu progresele înregistrate pe un spaţiu mult mai vast, de la sobele
simple alcătuite din cahle-oală până la cele foarte elaborate, compuse din piese de
factură gotică sau renascentistă cu inscripţii latine sau slavone şi cu decor igurativ
zoomorf sau antropomorf. O întreagă lume de simboluri şi mentalităţi proprii
Europei Centrale răzbate din volumetria şi din subiectele care decorează cahlele
descoperite pretutindeni de arheologi. Situaţia poate i desigur extinsă şi asupra
inventarelor perisabile care nu ni s-au păstrat: mobile, piese de interior, costume etc.
Un exemplar reprezentativ realizat la un nivel cu totul remarcabil, datând din
jurul anului 1480, a fost descoperit şi reconstituit de noi din cvasitotalitatea celor
cca. 700 de piese care-l compuneau. Cercetările care au dus la descoperirea lui
s-au desfăşurat între 1956 şi 1965, în vecinătatea cetăţii princiare de la Suceava şi
avem toate motivele să airmăm că piesa a reprezentat doar o replică mai modestă
a sobelor de cahle gotice care împodobeau şi încălzeau interioarele cetăţii sau ale
curţii domneşti din oraşul ce era pe atunci capitală a principatului Moldova.
Iar dacă în legătură cu această descoperire s-ar putea crede că este vorba de o
excepţie datorată mediului princiar din care provine, atunci cele peste 200 de locuri
în care s-au descoperit până acum cahle din secolele XIV-XVII, sau reconstituirea
unei sobe de cahle de la începutul secolului al XV-lea provenind dintr-o casă de
orăşean de la Râmnicu-Vâlcea, în nordul Valahiei, ne încredinţează că fenomenul a
fost larg răspândit.
Şi pentru cetăţile medievale din Moldova şi Valahia s-a insistat în deceniile din
urmă asupra unor trăsături şi particularităţi considerate a relecta sinteza dintre
Occident şi sud-estul european, subliniindu-se îndeosebi aporturile balcano-
bizantine. În realitate, argumentele aduse în acest sens sunt departe de a i
convingătoare, iar moştenirea unei arhitecturi militare din secolele XIII-XIV de la
Dunărea de Jos ne duce în ultimă instanţă tot spre apusul Europei, cunoscută iind
activitatea din această regiune a republicilor italiene şi în special a Genovei, înainte
ca Marea Neagră să devină otomană.
În realitate, turnurile-locuinţă identiicate în ultima vreme ca stând la începuturile
unor cetăţi din teritoriile româneşti extracarpatice, ale căror donjoane au devenit în
etape mai târzii, sunt un tip de monument caracteristic pentru Europa Centrală
a secolelor XII-XIII şi totodată o mărturie a unui anumit mod de structurare a
societăţii. Iar cele mai reprezentative cetăţi moldovene de la sfârşitul secolului al
XlV-lea – am în vedere pe cele de la Neamţ şi Suceava – nu sunt decât replici ale
cetăţii de la Diósgyőr, ridicate în vremea regelui angevin Ludovic I al Ungariei.
Este vorba de incinte patrulatere adaptate unei înălţimi, cu turnuri rectangulare
interioare dispuse la iecare dintre colţurile patrulaterului. Ipoteza originii acestor
planuri în fortiicaţiile rectangulare din spaţiul polono-baltic este mult mai greu
360 MoNUMENTE, ANsAMBLURI ŞI sITURI IsToRICE DIN RoMÂNIA
de acceptat şi oricum deocamdată lipsită de argumentaţia necesară. Şi cetatea de

la Giurgiu de pe o insulă a Dunării, una dintre cele mai importante fortăreţe ale
Valahiei, ridicată la sfârşitul secolului al XlV-lea sau începutul celui următor prin
refolosirea unei construcţii militare mai vechi, este descrisă la mijlocul secolului al
XV-lea ca iind rectangulară şi cu patru turnuri la colţuri.
Foarte probabil că cea mai consistentă relaţie cu Europa Centrală a arhitecturii
din principatele româneşti extra-carpatice s-a manifestat în sfera construcţiilor civile
şi îndeosebi în domeniul caselor din aşezările urbane ale Moldovei şi Valahiei. Din
păcate, în această direcţie stările sunt mai greu de reconstituit şi analogiile mai greu
de stabilit deoarece, cu puţine excepţii, construcţiile au fost din lemn şi alte materiale
perisabile, până târziu în secolele XVII-XVIII, împrejurările istorice vitrege şi
în special desele campanii otomane au provocat în repetate rânduri distrugeri de
amploare şi au descurajat tendinţa înlocuirii cu piatră şi cărămidă a arhitecturii de
paiantă, ca şi fortiicarea aşezărilor.
Nu dispunem prin urmare în oraşele medievale ale Valahiei şi Moldovei de
monumente civile care să permită comparaţii cu arhitectura urbană contemporană
central-europeană, dar cercetările arheologice care au descoperit vestigiile unor
construcţii de acest gen prilejuiesc totuşi stabilirea unor evoluţii paralele. Este vorba de
pivniţele unor case orăşeneşti cu schelete şi căptuşeală de lemn care sunt asemănătoare
sau chiar identice cu vestigiile unor construcţii cu aceeaşi destinaţie descoperite în
oraşele transilvănene sau central-europene datate din secolele XIII-XIV.
Putem desigur aduce în discuţie şi aportul gotic la cristalizarea stilurilor artistice
din Valahia şi mai ales din Moldova în secolele XIV-XV, îndeosebi în domeniul
sculpturii monumentale. Dar încă mai convingătoare în acest sens sunt cele câteva
construcţii reprezentative aparţinând vârfurilor societăţii româneşti ce ni s-au păstrat
începând cu secolul al XVII-lea. Din prima jumătate a acestui secol datează de
pildă palatul din Hereşti (jud. Giurgiu) al familiei nobiliare Năsturel, înrudită prin
căsătorie cu principele Valahiei, Matei Basarab (1632-1654), ediiciu ce-şi găseşte
locul iresc printre monumentele Renaşterii târzii central-europene.
La sfârşitul acestor consideraţii care, în privinţa documentaţiei aduse în discuţie,
sunt departe de a i complete sau exhaustive, credem a putea sublinia o încheiere
cu caracter mai general. Evident că aprecierea patrimoniului cultural-istoric şi în
special a monumentelor de arhitectură din Valahia şi Moldova ca făcând nemijlocit
parte din moştenirea civilizaţiei medievale şi moderne central-europene obligă la
circumstanţieri şi nuanţări.
Dar la fel de adevărat este faptul că a limita la arcul carpatic noţiunea de Europa
Centrală sub aspectul moştenirii cultural-artistice sau – într-un sens mai cuprinzător
– sub cel al civilizaţiei medievale, are drept consecinţă ştirbirea unei relaţii istorice
şi în orice caz lipsirea patrimoniului central-european de unul dintre aspectele sale
regionale interesante şi valoroase. O asemenea abordare are totodată ca urmare
frânarea sau orientarea într-o direcţie greşită a cercetărilor viitoare.
MonuMentS, enSeMBleS and
HiStoRical SiteS in RoMania
BetWeen centRal and
SoutH-eaSteRn euRoPe * 23.
A long the traditional concepts of Central Europe and South-Eastern Europe,
the notion of Central-Eastern Europe has been considered for some time. he
need to reine the continental subdivisions is not restricted to this area; it is also
required when deining limits in the North-East as well as in other European parts.
Some continental subdivisions may be based on natural-geographical realities,
especially if we remember how often does occur in the dedicated literature the
term Carpathian Basin (Karpatenbeken), deined as such from Bratislava to Brasov,
although there are evident climatic and relief variations within this area, an area that
cannot be considered to coincide with Central Europe. It is not a mistake, in my
opinion, to state that some wide European subdivisions were deined, intentionally
or not, according to old or new political delimitations and in this light the Central
Europe can be identiied with the old empire centered on Wien and Prague, and
perhaps, with some regions which were located beyond its western border but were
more or less dependent to these centers.
In deining culture and civilization regions, although we shouldn’t neglect the
natural-geographic conditions, the political history and other factors, we should
irst take into account those joint traits that can be traced to a common heritage.
his particular approach in deining the Central Europe was seriously hindered
by the historical reconstructions made during the past half century under the
inluence of the Second World War. Especially afected was the historical vision and
interpretation of the German colonization in the eastern part of the continent, in
its diferent shapes and forms, beginning with the last part of the irst millennium,
peaking in the thirteenth and fourteenth centuries, yet continuing even in the
eighteenth century.
We do not intend to detail these extremely general assessments within the present
paper, neither will we analyze the particular conditions that – each in its own fashion
– have contributed to creating a common historical civilization throughout Central
Europe. We’ll make only some considerations on the speciics of the historical and
cultural heritage of our country.
Historical realities of paramount importance in deining the cultural and
historical identity of the Romanian heritage were pushed in the background or even
denied in the absurd attempt to remodel the past as to correspond to the political
and ideological standards of the communist totalitarian regime. It has been tried to
“regulate the past” in the spirit of an exclusivist nationalism, that has systematically
* Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 1993, 1-2, p. 5-8
362 MoNUMENTs, ENsEMBLEs AND HIsToRICAL sITEs IN RoMANIA
diminished or eliminated any foreign contribution. Not to mention the exacerbation,

in 1948-1962, of some relations and inluences placing the Romanian past within a
North-Eastern European context.
he distinct medieval identity of each of the three main Romanian historical
lands – Wallachia, Transylvania and Moldavia – was a reality and it continued
into the modern era, with notable inluences even today. Similarly, the diferences
between the cultural heritages of the inter- and extra-Carpathian areas cannot be
contested. And this even thou some regions located south or east of the Carpathians
– and I’m thinking here about Little Wallachia (Oltenia) and Bucovina – were
included in the Habsburg Empire for shorter or longer periods of time during an
age when the empire actually meant Central Empire
However, if the historical lands covering in the past the territory of present-day
Romania had their own medieval identities that were embedded in their historical
and cultural heritage – hardly an exceptional occurrence, as regional particularities
exist across the continent in all modern states – considering the Carpathians a
historical and cultural border, the boundary line between two distinct medieval
civilization areas, is far from being justiied. For the mentioned reasons, on both
sides of the mountains, the common inherent civilization features of Romanian
society have been exacerbated to a hyperbolized extent. But at the same time was
belittled the fact that the urban settlements from the southern and eastern sides of
the Carpathians took life mainly because of the territorial expansion of a historical
process that originated in the Central or even Western Europe.
I’m thinking of medieval towns such as Râmnicu-Vâlcea and Câmpulung
Muscel – where in 1300 the gravestone of “comes Laurenciuns de Longo Campo” was
being carved and where, at the same time, there was a monastery dedicated to St.
Elisabeth; such as Baia, one of the irst political residences of Moldavia, whose
magistrate was using a seal with Latin writing on it during the fourteenth century,
or such as Suceava, the ifteenth and sixteenth century capital of the principality
situated east of the Carpathians, where – in middle of the medieval city – were
uncovered the ruins of a parochial church belonging to a community that came – at
this time or during the time of their forerunners – from Central Europe or from the
south of Poland. In accordance to the implementing directives imposed two decades
ago, the signiicance of this discovery was diminished. Somewhere in the south of
Moldavia – the exact place is not yet located – an Episcopal center of the Roman
Catholic Church functioned during the thirteenth and fourteenth centuries, while a
Franciscan Monastery is mentioned in Siret during the fourteenth century. Another
catholic bishopric functioned in Curtea de Argeş during the fourteenth century
and the list may be enlarged, especially if we were to consider data referring to the
sixteenth and seventeenth centuries.
here is an extended bibliography concerning the colonization of the Romanian
extra-Carpathian principalities with Central-European populations, mainly based
on narrative and chancellery sources from the fourteenth to the seventeenth
centuries, but little importance has been given to the monuments and architectural
ensembles inherited from their speciic urban civilization. he material proofs of
this historical chapter remain to be identiied from this time onward, of course,
MoNUMENTs, ENsEMBLEs AND HIsToRICAL sITEs IN RoMANIA 363
assuming that the possibility to follow a true-to-life historical reconstruction will

prevail over the renditions made under the inluence of a false “national history”.
But the features speciic to the Central-European medieval civilization, introduced
and assimilated to the south and to the east of the Carpathian Mountains, consisted
of more than various settlement types, disparate monuments, imported goods and
artistic inluences; they also included embracing a certain way of life, revealed
by archeological discoveries. A sort of specialized ield within the art history –
signiicant for establishing the habits of the daily life as well as the trends and
mentalities – studies the tiles that composed the medieval stoves, essential pieces
within the noble residences but also within the more modest buildings inhabited by
townsmen and tradesmen.
Even if there are chronological gaps, negligible in judging the wider picture,
the stove-tiles – so characteristic to the Central-European medieval society – were
present on the territory of Wallachia and Moldavia beginning with the fourteenth
century. hey have evolved, abreast with the changes occurred in a much larger area,
from simple stoves made of pot-tiles to extremely elaborate ones, made of pieces
decorated in a gothic and renaissance fashion, with Latin or Slavic inscriptions, and
zoomorphic or anthropomorphic igures. A whole world of symbols and mentalities
speciic to Central Europe can be noticed in their evolving shapes and in the topics
decorating the stove-tiles discovered everywhere by archeologists. he discussion
may be extended, of course, to include perishable objects that did not survived to
this day: furniture, interior pieces, costumes etc.
A representative piece, of a remarkable craftsmanship, made around 1480, was
discovered and almost wholly rebuilt out of approximately 700 preserved fragments.
he research that led to its discovery took place between 1956 and 1965, in the
vicinity of the Suceava fortress, and there are reasons to claim that the piece was
just a modest replica of the stoves made of gothic tiles that decorated and heated
the interior of the fortress or the sovereign’s court in the city that, at the time, was
Moldavia’s seat of power.
Even if we are to consider this discovery as an exception from the rule, since it
originates in an extremely elevated social environment, there are still over 200 other
places where stove-tiles dated in the fourteenth to the seventeenth centuries were
discovered. And if these are not proof enough that this phenomenon was widely
spread we also mention the tile stove from the beginning of the fourteenth century,
found within an urban house in Râmnicu-Vâlcea in the north of Wallachia.
During the last decades some features and particularities found in the Moldavian
and Wallachian medieval fortresses were analyzed, as they were considered to relect
a synthesis between the Occident and the South-Eastern Europe, with a prevalence
of the Balkan and Byzantine contributions. In fact, the arguments supporting
this idea are far from conclusive, and the origins of the Lower Danube military
architecture from the thirteenth-fourteenth centuries eventually lead us to Western
Europe as well, especially since we are well informed about the activity of the Italian
Republics in the area, especially that of Genoa, before the Black Sea fell under the
Ottoman inluence.
In fact, the dwelling-towers recently identiied as the initial core of some
fortresses within the extra-Carpathian Romanian territories, and which later turned
364 MoNUMENTs, ENsEMBLEs AND HIsToRICAL sITEs IN RoMANIA
into donjons, are a type of monument speciic to Central-Europe during the twelfth
and thirteenth centuries, as well as proofs for a characteristic society structure. And
the most representative Moldavian fortresses at the end of the fourteenth century
– I’m thinking about Neamţ and Suceava – are mere replicas of the fortress in
Diósgyőr, raised during the reign of the Angevin King Louis I of Hungary. hey
are quadrilateral precincts adapted to a certain high relief, with rectangular interior
towers disposed on each of the corners of the quadrilateral. he hypothesis that
they were planned after the rectangular fortiications from the Polish-Baltic
sphere is more diicult to accept and, in any case, for now it lacks the necessary
argumentation. he fortress in Giurgiu, located on a Danube island, one of the most
important fortiications of Wallachia, built at the end of the fourteenth century
or the beginning of the following century by reusing an old military building, is
also described – at the middle of the ifteenth century – as being rectangular and
presenting four towers at the corners.
It is highly possible that the most substantial relationship of the Romanian extra-
Carpathian principalities with the Central-European architecture has involved
the civilian buildings, especially the houses in the urban settlements of Moldavia
and Wallachia. Unfortunately, in this respect, the situation is more diicult to
reconstitute and the analogies are harder to establish as, with very few exceptions, the
buildings were made of wood and other perishable materials until late seventeenth
to eighteenth centuries. he diicult historical circumstances, and especially the
frequent Ottoman campaigns, have often caused signiicant devastation and
generally discouraged both any attempt of replacing the adobe architecture with a
stone and brick one and the fortiication of the settlements.
herefore,there are no still-standing civic monuments in Moldavia’s and Wallachia’s
medieval towns that would allow a comparison with the contemporaneous urban
architecture in Central Europe, but their remains, discovered through archeological
research, still point out to a parallel development. I’m speaking about the cellars of
some older urban houses with wooden framework that are similar or even identical
to the remains of some similarly purposed buildings discovered in Transylvanian or
Central-European towns, dated during the thirteenth and the fourteenth centuries.
We can also discuss the Gothic inluences in the crystallization of Wallachia’s and
especially Moldavia’s artistic styles during the fourteenth and the ifteenth centuries,
mainly regarding the monumental sculpture. But even more conclusive are a few
representative buildings – erected for the Romanian higher class – preserved since
the seventeenth century. From the irst part of this century is dated, for example,
the palace in Hereşti (Giurgiu County), belonging to the noble family Năsturel,
related by marriage to the Wallachian prince Matei Basarab (1632-1654), a building
that its perfectly among the Central-European monuments speciic to the Late
Renaissance.
In the end of these considerations which, considering the documentation, are
far from being complete or exhaustive, we believe we can highlight a more general
conclusion. It is obvious that when analyzing the cultural and historical heritage,
especially the architectural monuments in Moldavia and Wallachia, as part of the
medieval and modern Central-European civilization requires circumstantiations
and nuances.
MoNUMENTs, ENsEMBLEs AND HIsToRICAL sITEs IN RoMANIA 365
It is also true that to limit the notion of Central Europe to the Carpathian Arch,
from the point of view of a cultural-artistic inheritance or – in a wider sense –
under the perspective of the medieval civilization, has as a direct consequence the
minimizing of a historical relationship and, in any case, it deprives the Central-
European heritage of one of its interesting and valuable regional aspects. Such an
approach may also stop or lead further research in the wrong direction.
CUPRINS
nota editoRiloR.............................................................................................. 5
editoRS’ note ..............................................................................................6
I. CERCETĂRI ÎN ȚARA HAȚEGULUI

01. cetĂŢILE DIN ŢARA HAŢEGULUI 9
THE FORTRESSES OF THE LAND OF HAŢEG 31
02 SĂPĂTURI ÎNTR-O VILLA RUSTICA DE LÂNGĂ HAŢEG 49
EXCAVATIONS IN A VILLA RUSTICA NEAR HAŢEG 63
03 OBSERVAŢII PRIVIND ZIDURILE CU MORTAR DIN
CETĂŢILE DACICE HUNEDORENE 73
COMMENTS ON THE MORTAR WALLS OF HUNEDOARA’S
DACIAN FORTRESSES 79
04 STREISÂNGEORGIU MĂRTURII DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ
DIN SECOLELE XI-XIV ÎN SUDUL TRANSILVANIEI 85
STREISÂNGEORGIU INFORMATIONS ABOUT
THE ROMANIAN HISTORY OF SOUTHERN
TRANSYLVANIA THE ELEVENTH TO
THE FOURTEENTH CENTURIES 125
05 ŞANTIERUL ARHEOLOGIC SARMIZEGETUSA, JUDEŢUL
HUNEDOARA (EPOCA POSTROMANĂ) RAPORT PRIVIND
REZULTATELE CERCETĂRILOR CAMPANIEI 1978 159
THE ARCHAEOLOGICAL SITE SARMIZEGETUSA,
HUNEDOARA COUNTY (THE POST-ROMAN AGE)
REPORT ON THE RESULTS OF THE 1978 CAMPAIGN 163
06 INFORMAŢII NOI ŞI CÂTEVA CONSIDERAŢII
ISTORICE PRIVIND BISERICA ROMÂNEASCĂ
DIN GURASADA – JUD HUNEDOARA 167
neW data and SeVeRal HiStoRical ReMaRkS
on tHe RoManian cHuRcH in guRaSada,
HunedoaRa countY .......................................................................... 179
07. ViaŢA BISERICEASCĂ A ROMÂNILOR DIN SPAŢIUL
INTRACARPATIC ÎN SECOLELE XII-XIII BISERICA
DE LA DENSUŞ 189
THE RELIGIOUS LIFE OF ROMANIANS INSIDE
THE CARPATHIAN ARCH DURING THE TWELFTH
AND THE THIRTEENTH CENTURIES
THE CHURCH IN DENSUȘ 193
08 SIEDLUNGSVERHÄLTNISSE UND ETHNODEMOGRAPHIE
DES HATZEGER LANDES IM 13-14 JAHRHUNDERT 197
II. MATERIALE ARHEOLOGICE
09 LA CÉRAMIQUE ÉMAILLÉE DES XIIIE ET XIVE SIÈCLES

DE PĂCUIUL-LUI-SOARE 213
10 O SOBĂ CU CAHLE-OALĂ DIN SECOLUL XIV
LA CUHEA-MARAMUREŞ 225
A FOURTEENTH CENTURY POT-TILE STOVE
FROM CUHEA-MARAMUREŞ 231
11 PLUMBURI DE POSTAV MEDIEVALE 237
MEDIEVAL LEAD CLOTH SEALS 241
12 DOCUMENTE DE CULTURĂ MATERIALĂ ORĂŞENEASCĂ
ÎN TRANSILVANIA DIN A DOUA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XIII-LEA 245
DATA ON TRANSYLVANIA’S URBAN LIFE
DURING THE SECOND HALF OF
THE THIRTEENTH CENTURY 259
13 kNAUFkRONE EINES WIkINGERZEITLICHEN
PRACHTSCHWERTES VON PĂCUIUL LUI SOARE 271
III. STUDII GENERALE
14 TOURS D’HABITATION AU COMMENCEMENT

DU MOYEN ÂGE ROUMAIN 279
15 INTEGRAREA ÎN PATRIMONIUL CULTURAL-ISTORIC
A UNOR NOI ZONE ALE ARHITECTURII MEDIEVALE
DE ZID DIN ROMÂNIA, CA URMARE A
CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE 289
integRating WitHin tHe cultuRal and HiStoRical
HeRitage neW aReaS oF RoMania’S Stone MedieVal
aRcHitectuRe aS a ReSult oF aRcHaeological
inVeStigationS ....................................................................................... 297
16. HocHMittelalteRlicHe WaSSeRBuRgen
an deR unteRen donau .................................................................. 303
17. aPPoRt de la tRanSYlVanie ........................................................... 311
18. FoRMatioNS SOCIAL-TERRITORIALES AUX DÉBUTS
DES ÉTATS ROUMAINS 317
19 MONUMENTS HISTORIQUES DE ROUMANIE
HÉRITAGE MALHEUREUX ET PERSPECTIVES
POUR LE MOMENT INCERTAINES 327
20 kREUZRITTERBURGEN IM SÜDOSTEN
TRANSSILVANIENS 333
21 AUTOUR DES SOURCES DE L’ARCHITECTURE
ECCLÉSIASTIQUE ROUMAINE 339
22 FORSCHUNGEN ZUM LANDESAUSBAU IM öSTLICHEN
kARPATENBECkEN ZU BEGINN DES MITTELALTERS 347
23 MONUMENTE, ANSAMBLURI ŞI SITURI ISTORICE DIN
ROMÂNIA ÎNTRE CENTRUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI 357
MONUMENTS, ENSEMBLES AND HISTORICAL SITES IN
ROMANIA BETWEEN CENTRAL AND
SOUTH-EASTERN EUROPE 361
9 786066 340809 ISBN> 000000000000

Popa Radu - Studii Si Articole. Tara Hategului PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Popa Radu - Studii Si Articole. Tara Hategului PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Radu PoPa

Studii şi aRticole (i)

Consultanți: dr. Daniela Tănase, dr. Dana Jenei

Traduceri în limba engleză: Delia Maria Tatu, Sebastian Dobrotă

Tehnoredactare, prelucrarea imaginilor: Irinel Merlușcă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

V olumul de față continuă reeditarea operei științiice a istoricului și arheologului

* Buletinul Monumentelor Istorice, XLI, 1972, 3, p. 54-66

fratelui său Bărbat9. Pe temeiul relatărilor diplomei acordate în 1285 conducătorului

Dincolo de detaliile discuţiei, acţiunea în Haţeg a comitelui Petru, conlictul Fig. 1.

26 . Hunyadmegyei ... Évkönyve, I, p. 60-62.

Pe criterii stilistice, monumentul a fost datat la începutul veacului al XIV-lea,

30 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, loc. cit. Fig. 3.

33 . Documenta Valachorum, p. 143.

Notăm de asemenea un document sugestiv din 1511 în care este vorba de un

42 . Csánki, Magyarország ... földrajza, V, p. 109.

XV în stăpânirea familiilor cneziale precum şi analogiile

47 . Documente privind istoria României, C, Transilvania, sec. X I I I , vol. II, p. 498.

veacului al XlV-lea în stăpînirea familiei Chaak

în literatura de specialitate62 şi s-a demonstrat prin săpăturile recente prilejuite de

62 . V. Vătăşianu, Istoria artei feudale, p. 131-132, cu bibliograia mai veche.

politico-administrativ angevin, unele familii cneziale româneşti s-au refugiat la sud

Cât priveşte elementele pe care ni le oferă

Oricum, indiferent de perspectivele cercetării

73 . R. Popa, Ţara Maramureșului..., p. 150 şi urm.

a Cândeştilor din acest loc nu poate i

76 . O prezentare succintă a complexului la V. Drăguţ, op. cit., p. 34.

Ne-am ocupat mai sus de

făcea desigur printr-un număr mult mai mic

generale şi totodată particularităţile

* Buletinul Monumentelor Istorice, XLI, 1972, 3, p. 54-66

24 . Octavian Floca, Hunedoara. Ghid al judeţului, Deva, 1969, p. 224.

33 . Documenta Valachorum, p. 143.

41 . V. Drăguţ, op. cit., p. 34.

he dwelling-tower in Câlnic, in the vicinity of Sebeş (ig. 10), with a rectangular

61 . he compound in Cuhea was published by R. Popa – M. Zdroba, Şantierul arheologic Cuhea. Un

76 . A succinct presentation of the archaeological feature in V. Drăguţ, op. cit., p. 34.

Fig. 1 – he Land of Haţeg, map showing the medieval fortresses.

* Acta Musei Napocensis, IX, 1972, p. 439-447

În primăvara anului 1970, pe terenul proaspăt arat, am putut culege ceramică

cunoaşterii lor nu mai trebuie subliniată,

Solul viu de pe Grindanu se ală la o

construcţie, gropi ce au distrus parţial zidurile şi au răscolit molozul. Ceramica

existenţa în partea de vest a casei a unei alte înşiruiri

Printre fragmentele de cărămizi găsite în moloz au putut i deosebite, în afara

A. Piese din ier.

O piesă ornamentală (?), păstrată

Pentru a încheia prezentarea ceramicii, menţionăm că în cuprinsul ei nu s-au

La încheierea săpăturilor am astupat secţiunile şi suprafeţele în scopul conservării

ca având acest caracter. Ne referim la dimensiunile, particularităţile şi amplasarea

“Grindanu” terrace is dominated, from beyond the waters of Galbena, by the

The Stratigraphic Sequence

he natural subsoil on Grindanu is at an average depth of – 0.4-0.5 m and

5. R. Popa, “Cetăţile din Ţara Haţegului”, in Buletinul Monumentelor Istorice, 3, 1972.

The Roman buildings

A. he larger of the two buildings uncovered by the excavations presents a

Materials discovered during the excavation

16 . he identiication was made by my colleague A. Bolomey, to whom I thank here also.

Porţiunea de zid cu legătură de mortar ce delimitează incinta exterioară a cetăţii

mediu, locuire care ni se pare în afara oricărei îndoieli şi în cetatea dacică de la

asupra deceniului al VIII-lea al veacului numit, deceniu în care se plasează atestarea

(actualul Chitid), Chitidul de Sus (probabil actualul Boşorod) şi Ocolişul (Mic?)20.

1. C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Bucureşti, 1954, p. 61-63.