)

Marturii culturale
REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE CULTURĂ
Satu Mare, Anul III, nr. 2(10), aprilie - iunie 2018
Director fondator: Aurel Pop Redactor ș ef: Viorel Câmpean

Acest număr este ilustrat cu lucrări ale artistei

MIRELA ORBAN
 )
Marturii culturale
Mãrturii în imagini

Bacă u, 2018 – Valeriu Stancu, Liviu Pendefunda, Satu Mare, 2018 – Remus Vâ rnav, Mihaela
Adam Puslojić , Ion Pră jiș teanu, Aurel Pop, Grigorean, Aurel Pop
Nicolae Mihai

Satu Mare, 2018 – Aurel Pop, Marin Pop, Marta Satu Mare, 2018 - Aurel Pop, Marta Cordea,
Cordea, Daniel-Victor Să bă ceag ș i Ionel Costescu Dan Marius Cosma, Lacrima Istră uan

2018, Ș coala din Dobric (Ucraina). Depuneri 2016, Hotoan, județul Satu Mare.
de coroane la bustul lui Mihai Eminescu. George Vulturescu, Octavian Apan, Ionică
Alexandru Zotta, Aurel Pop, Ioan Nistor Natalia Moldovan, Viorel Câ mpean ș i Aurel Pop
Lază r ș i Mihai Cosma
 Editorial
)
Marturii culturale

ANIVERSĂRI ”UMBRITE” DE... CENTENAR

cheltuielile întregii manifestări.
Aurel POP Caravana Centenarului merge ca pe
roate sub „protejarea” autorităților
Suntem la jumătatea anului
județene și centrale, iar Curtea de
centenar 2018. Proiectele depuse la
Conturi cu siguranță o să găsească totul
toate nivelele așteaptă finanțare din
potrivit legilor în vigoare. Omul de rând,
bani publici. ONG-urile se „bat”
mucește pe bani puțini, ieșind la pensie,
pentru acești bani, în timp ce instituțiile
cu o pensie ajustată după bunul plac al
publice stau cu mâna întinsă la
guvernanților, în timp ce bugetarii cu
autoritățile locale și centrale
salarii „babane” mai primesc acele
cuprinzând în bugetul lor anual sume
tichete de vacanță (vouchere). Oare de
astronomice în ideea că vor primi suma
ce pensionarilor nu se aplică după o viață
solicitată pentru realizarea celor
de muncă aceleași beneficii? De ce e
propuse... pe hârtie. Anul acesta în
această discriminare între bugetari și
centrul atenției stau proiectele axate pe evenimentul
omul de rând care lucrează la privat sau pensionari?
anului, CENTRENARUL, fără să se țină seama că
Mai avem câteva luni din acest an în care
în acest an sunt și alte evenimente importante, spe
cineva o să vină cu propunerea să dăm aceeași
exemplu ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL.
importanță și în cazul drapelului Uniunii Europene
Acestă concurență ar trebui să ducă la evenimente de
pentru a nu fi acuzați de naționalism, mai ales că de
mare ținută. Din păcate, lucrurile nu stau chiar așa.
la 1 ianuarie 2019 vom prelua președinția acestuia.
Membrii unor ONG- uri au început să iasă-n
Vom mai avea oare bani pentru asemenea
față, treziți peste noapte de sentimente patriotice,
manifestări? Să nu-i uităm pe minoritari, fiecare cu
conștienți că numai așa vor sensibiliza prin acțiunile
drapelul lor. Spre finele anului culorile acestor
lor omul de rând. La nivel local membrii acestor
drapele o să acopere cerul României. Puțini dintre
ONG-uri și-au dat mâna cu instituțiile
români sunt acei care poartă cu cinste drapelul
administrative locale, în special primăriile,
României, ei sunt în special sportivii sau acei care
organizând manifestări finanțate din bugetul local.
reușesc să facă ceva pentru țară în confruntările
Sunt localități care au împopoțonat stâlpii de
internaționale cu alte nații. Ei sunt adevărații
iluminat public cu drapele ce flutură-n vânt zi și
români. Ei sunt cei care în urma muncii lor aduc
noapte. Nu-i nimic rău în acest gest, dar cu ce
faimă acestui neam, fără ca statul să se implice.
cheltuială? Alți metri de pânză tricoloră zac pe
Exemple sunt în acest sens de-a lungul vremurilor, e
clădirile importante ale statului: parlament, guvern,
arhicunoscut cazul Halep. În ultimii treizeci de ani n-
sediile instituțiilor județene, primării etc. Acest
am întâlnit politicieni care să aducă cinste țării, cu
ceremonial atrage după sine mobilizarea de forțe:
toate că poartă pe piept drapelul fără să le pătrundă-n
armata, nelipsitul sobor de preoți care sfințește
suflet și-n simțiri. Pentru ei culorile drapelului se
drapelele înainte de-a fi amplasate pe stâlpi, pe
schimbă după cum bate vântul... și culoarea politică.
clădiri etc. Prezența șefilor instituțiilor centrale,
Pe clădirile instituțiilor publice sunt arborate
județene, ale prefecturii, cei ai puterii locale și alți
drapelul țării și a Uniunii Europene, dar câți dintre
băgători de seamă, atrage după sine timp dar mai ales
bugetarii acestor instituții dau atenție acestor
bani. Încheierea acestui ceremonial, continuă cu
simboluri? Au trecut douăzeci de ani de la
punctul trei: băut, mâncat și discuții de tot felul.
proclamarea Zilei Drapelului Național, și 170 de ani
Uneori în timpul acestor agape „patriotismul se
de la decretarea celor trei culori – roșu, galben și
aprinde-n participanți” încât unii pleacă spre casele
albastru să fie simbolul național al tuturor românilor.
lor cântând și strigând în gura mare: „Noi suntem
Oare câți oameni de rând știu despre acestă dublă
român, noi suntem români...” . Acest patriotism de
aniversare?
fațadă depășește în cele mai multe cazuri

1
Eseu
Înființarea și activitatea despărțământului Tășnad
al Astrei înainte de Marea Unire (I)
Marin POP
Asociațiunea Transilvană pentru Literatura
Română și Cultura Poporului Român, cunoscută
prescurtat sub numele de Astra, a fost înființată în
anul 1861, la Sibiu. Conform statutelor, scopul
principal al asociației era, „înaintarea literaturei
române și cultura poporului român în deosebite
ramuri prin studiu, elaborarea și edarea de opuri,
prin premii și stipendii pentru diferite specialități de
știință și arte și alte asemenea”1. De-a lungul întregii
sale existențe, asociația și-a lărgit mereu orizontul și
preocupările. Adunările generale și cele ale
despărțămintelor au reprezentat adevărate serbări
naționale românești. În cadrul lor se susțineau
conferințe pe diferite teme culturale, economice,
sociale, sanitare etc. De asemenea, se puneau în
scenă piese de teatru, concerte și se socializa în
cadrul petrecerilor cu care se încheiau adunările.
În cadrul adunării generale anuale care a avut
loc la Șomcuta în anul 1869, se ia hotărârea
descentralizării despărțămintelor existente în unități
mai mici și mai eficiente. În acest context, pe data de
24 octombrie 1870 are loc adunarea de constituire a
despărțământului Șimleu al Astrei, din care făcea
parte și zona Tășnadului. Adunarea de constituire a
avut loc în Șimleu Silvaniei, unde își va fixa și
reședința. Președinte al comitetului cercual și
director al despărțământului este ales vicarul
Silvaniei, Demetriu Coroianu, iar ca membri în
comitet: Ioan Maniu - asesor comitatens, Ioan Vicaș
- protopop, Florian Mărcuș, Vasile Pop - notar
comitatens, Simion Oros - avocat, George Maior -
jude cercual2.
În anul 1905 are loc o adunare generală
foarte importantă a Astrei, la Sibiu. A fost o
adevărată serbare culturală naţională, în cadrul
căreia s-a analizat activitatea despărţămintelor şi s-
au propus soluţii de viitor. Deşi s-au făcut progrese
remarcabile de la înfiinţarea asociaţiei, totuşi mai
existau anumite probleme, printre care cei prezenţi
la eveniment enumeră două: numărul prea mic al
membrilor asociaţiei, în comparaţie cu numărul tot
mai mare al intelectualilor români, subliniindu-se că
„partea inteligentă a neamului nostru nu a arătat
destul interes, nu a avut şi nu are destulă dragoste
pentru prima şi cea mai veche societate culturală
2
)
Marturii culturale
română”; în cei 44 de ani de la înfiinţarea asociaţiei
s-a lucrat prea puţin pentru ţărănimea de la sate,
„care întotdeauna a fost şi este baza tăriei noastre
naţionale”.
Una dintre cauzele constatate era cea a
„indiferentizmului nutrit prin împrejurarea, că
Asociaţiunea are prea puţine despărţăminte”.
Autorul articolului dă exemplul despărţământului
Selăgian-Chirean, pe a cărui teritoriu trăiau aproape
150.000 suflete româneşti, fiind imposibilă
realizarea unor activităţi culturale de impact pentru
toată populaţia de pe teritoriul despărţământului3.
Constatările triste, dar adevărate, aparţineau
lui Andrei Cosma, personalitate sălăjeană marcantă,
unul dintre cei mai buni finanţişti de dincoace de
Carpaţi, întemeietor de bănci, alături de naşul său,
George Pop de Băseşti, şi cu o activitate deosebită pe
tărâm cultural naţional. El subliniază că de la teorie
la practică era cale lungă şi pentru intelectualii
români, constatare valabilă şi în zilele noastre: „La
masa albă ne batem pieptul că suntem români buni şi
mari; dar devenim surzi când ni-se cere o sfărmătură
pentru naţiune, ca astfel se nu piară de foamea
sufletească”4.
Pornind de la aceste constatări, tânărul
avocat din Tăşnad, Dr. Coriolan Şteer s-a adresat
cărturarilor din cercul Tăşnadului, rugându-i să
participe la o consfătuire pe această temă, având ca
scop „ridicarea stărei culturale a poporului român
din părţile eriene”5.
În paralel, Coriolan Șteer și ceilalți fruntași
români inițiatori se adresează Comitetului Central al
Astrei din Sibiu, cerând aprobarea pentru înființarea
noului despărțământ. Din fericire, prin strădaniile
deosebite ale fostului nostru coleg, Ioan Musca, s-a
reușit recuperarea acestor documente extrem de
importante pentru viața cultural-națională a
românilor sălăjeni. Pentru importanța lor istorică
deosebită și pentru a intra în atmosfera epocii, redăm
și noi respectivele documente, prin care se cerea
aprobarea Comitetului Central:
„Nr. 1192/1905
Cătră Comitetul Central al
«Asociațiunei» în Sibiu
Cererea Dlor: 1. dr. Coriolan Steer, advocat
în Tășnad, 2. Francisc Cosma, proprietar în Pir, 3.
Georgiu Stanciu, preot în Sărăuad, 4. Vasile

)
Marturii culturale
Pătcașiu, preot în Hotoan, 5. Georgiu Filep,
proprietar în T. Santău și 6. Vasile Orosz, pretore în
Tășnad. – prin cerere cer înființarea unui
despărțământ «Erian» al Astrei cu centru Tășnad (cu
2 acluse)
Nr. 1192/1905
Onorat Comitet Central !
Subscrișii, cari – cu escepția subscrisului
Georgiu Stanciu- deja suntem membrii actuali ai
«Asociațiunii» - ținem de despărțământul
«Selăgian-Chioran», pe deplin conștii de acea
frumoasă și înaltă datorință națională, că avem să
muncim din răsputeri pentru rădicarea stării
culturale a Românilor din aceste părți prea espuse,
ne luăm voia, să vă adresăm cererea, ca să binevoiți a
esmite un delegat pentru organizarea unui nou
despărțământ al Astrei cu centrul Tășnad (comitatul
Sălagiu) și cu numirea: «Despărțământul Erian».
De acest despărțământ deocamdată numai
comunele din cercul administrativ Tășnad s-ar ținea,
cari sunt 42 la număr, dintre cari 24 sunt curat
românești. Cu vremea după ce acest despărțământ
proiectat se va organisa și va desvolta o activitate
culturală rodnică, nu ne înstrăinăm de ideea, ca
despărțământul Sanislău-Carei – care încă nu e
organisat, să să adnexeze de despărțământul nostru,
căci suntem în nemijlocită apropiere cu comunele
din acest despărțământ neorganizat. La vreme în
privința aceasta vom îndrăzni să vă adresăm cererea
conformă.
Pentru dovedirea dorinței noastre fierbinte,
de a avea despărțământul proiectat, vă adnexăm
declarațiile luate deja la consfătuirea ținută în
privința aceasta, - din cari declarații eclatant se vede,
că în cercul nostru este și putere, este și însuflețire
destulă pentru întruparea acestei idei. Suntem siguri,
că la adunarea constituantă, numărul membrilor să
va înmulți puternic.
Abstrăgând de la jurstarea acea tristă, că în
părțile acestea elementul românesc pe văzute piere –
dorim înființarea acestui despărțământ și din acel
punct de vedere – căci prin asta voim, să lecuim
indiferentismul fruntașilor și cărturarilor din părțile
aceste – cari fac partea cea mai mănoasă a Sălagiului
– fiindcă nu mai putem suporta rușinea acea, că din
cercul Tășnad numai 5 să fie membrii Astrei –
precum a fost pân-azi.
Vă rugăm deci, ca prin retrimiterea
declarațiilor adnexate, să binevoiți a îndruma
delegatul, care-l ve-ți /v/ esmite și ca încă în anul
acesta să convoace adunarea constituantă, căci astfel
despărțământul nou, să-și poată începe activitatea cu
începutul anului 1906.
3
Eseu
Subscrisul Georgiu Stanciu trimit cu poșta de
azi taxa de membru ordinar 10 cor. – care sumă să mi
se computeze pe anul 1906.
Tășnad, 20 septembrie st. n. 1905. Cu
deosebită stimă: /s.s./ Vasile Oros, dr. Coriolan
Steer, Francisc Cosma, Georgiu Stanciul, Vasile
Pătcașiu, Georgiu Filep.
P. S. Ocupațiunea subscrișilor: 1. Dr.
Coriolan Steer, advocat, membru ordinar la
despărțământul Sălăgian-Chioran, și-a plătit taxa
acuma în vară la adunarea din Bucium, 2. Francisc
Cosma, proprietar în Pir, e membru pe viață, 3.
Georgiu Stanciu, preot gr. c. român în T. Sărăuad,
acuma să înscrie de membru ordinar, 3. Vasile
Pătcașiu, preot gr. c., român în Hotoan, membru
ordinar la desp. Sălăgian-Chioran, 4. Georgiu Filep,
proprietar în T. Santău, membrul desp. Sălăgian-
Chioran, a plătit taxa de membru ordinar direct casei
centrale și 5. Vasile Orosz, pretore în Tășnad, e
membrul ordinar al desp. «Sălăgian-Chioran.
Nr. 1192-905
Dr. Coriolan Steer,advocat, Tășnad. 21/IX
905
Dsale Dlui Dr. Cornel Diaconovich,
secretarul «Asociațiunei»
Sibiu.
Vă transpun cererea alăturată cu acea, să
binevoiți a o înainta comitetului central.
Din parte-mi de delegat pentru organisare î-l
recomand pe dl Vasile Pătcașiu, preot gr. c. român în
Hotoan (Er-Hatvan),- iar dacă el din ori ce causă ar fi
împedecat, atunci foarte bucuros primesc și eu
această misiune onorifică.
E chestie de esistință națională înființarea
despărțământului proiectat-decă (...) trebue
organisată.
Cu stimă, (s.s.) dr. Coriolan Steer, advocat.
Nr. 1192-1905 (Să scriem
la Tășnad și Șimleu)
Dlui dr. Cor. Steer, advocat
Tășnad (Szilagy megye)
Am luat cu plăcere și bucurie la cunoștință
buna dvs. intențiune de a înființa în cercul
Tășnadului un despărțământ nou al Asociațiunii și vă
putem asigura că ne vom da toată silința ca planul
dvs. să se poată realisa.
Deoarece însă cercul dv. aparține de prezent
despărțământului Șimleu, am scris directorului
acestuia, dlui vicar Barboloviciu ca comitetul
cercual să ia la cunoștință intențiunea dv. de a
organiza un nou despărțământ și să vă dea tot
sprijinul lor. Cât despre teritoriul proiectat pentru
Eseu
despărțământul Sanislău-Carei, care aparține de
prezent la Seini, voiți mai ușor a-l încorpora
viitorului /v/ dv. despărțământ, nefiind încă până azi
organizat și dorind noi înșine cât mai în grabă
organizarea tuturor despărțămintelor încă
neorganizate.
Despre cele ce vor urma vă vom încunoștința.
Primiți onor Ds. Advocat asigurarea
deosebitei noastre stime și considerațiuni.
Sibiu 11/XII 905. /s.indescifrabil) Mundat și
exp. 13 XII 905 /s. s./ Rsimu.
Onor. Direcțiunea desp. Șimleu. Șimleu
De la mai mulți fruntași români din cercul
administrativ al Tășnadului, care aparține de prezent
despărțământului dv. Am primit o cerere prin care
dânșii vor își exprima dorința să înființăm pt.
teritorul amintitului cerc administrativ un nou
despărțământ, la care eventual să anexeze și
proectatul despărțământ Sanislău Carei, neorganizat
/v/ încă și aparținător la Seini.
Vă rugăm deci aceasta, să ne înaintați părerea
dv. relativ la această cerere.
Principial noi suntem de acord cu înființarea
noului despărțământ, deoarece după experiențele ce
le avem, în general teritoriile de până acum ale
despărțămintelor noastre s-au dovedit prea mari
pentru ca să se poată intreprinde pe acestea o
activitate culturală mai intensă.
Pentru mai bună orientare vă comunicăm
numele celor ce cer înființarea noului despărțământ.
Domnii sunt: dr. Cor. Steer, Francisc Cosma,
Georgiu Stanciu, Vasile Pătcașiu, Georgiu Filep și
Vasile Orosz.
P r i m i ț i c e l . S i b . 11 / X I I 9 0 5 . / s . s .
indescifrabil/ Mundat și expedat în 11 XII 905 /s.s./
N. V. Stez...”6.
Întrunirea a avut loc pe data de 15 august
1905, iar „cei chemaţi cu toţii au grăbit să-şi ia parte
onorifică”. Cu această ocazie s-a dovedit, din
fericire, că nu „lipsa dragostei de neam, nu lipsa
dorului fierbinte de a vedea poporul cât mai sătul de
hrană spirituală”, a condus la o activitate mai slabă a
asociaţiei în satele româneşti din zona Eriului, ci
tocmai arondarea greşită a despărţămintelor.
În urma dezbaterilor care au avut loc în
cadrul întrunirii, cei prezenţi, „cu unanimitate şi
însufleţire rară” au hotărât să „facă paşii necesari”
pentru înfiinţarea unui nou despărţământ al Astrei în
zona Eriului. Astfel, în afară de cei 4 membri înscrişi
până atunci, pe loc s-au mai înscris 4 membri pe
viaţă, 19 membri ordinari şi un membru ajutător7.
În toamna anului 1906, prestigiosul ziar
şimleuan, „Gazeta de Duminecă”, anunţa în
4
)
Marturii culturale
coloanele sale că pe data de 16 noiembrie urma să
aibă loc adunarea de constituire a despărţământului
Tăşnad al Astrei, prin delegatul Comitetului central,
protopopul Demetriu Coroianu, adunare la care era
rugată să participe „atât întreaga inteliginţă din
acelea părţi cât şi poporul ţăran”8.
Adunarea de constituire a fost deschisă de
către protopopul Demetriu Coroianu, după care s-a
constituit un birou ad-hoc al adunării, în cadrul
căreia Coriolan Şteer a fost ales notar, iar George
Filep, proprietar în Santău a fost ales casier.
A urmat înscrierea membrilor, şi datorită
importanţei istorice a evenimentului redăm mai jos
lista membrilor care s-au înscris şi au plătit taxele:
Membri pe viaţă, cu câte 200 coroane s-au
înscris următorii: 1) Gregoriu Pop, protopop în
Unimăt; 2) Vasiliu Mureşanu, preot în Săuca; 3)
Francisc Cosma, proprietar în Pir; 4) Georgiu Filep,
proprietar în Santău; Ioan Filep, proprietar în Santău.
Ca membri ordinari, cu câte 10 coroane s-au
înscris următorii: 1) Demetriu Coroianu, protopop în
Santău; 2) Dr. Coriolan Şteer, avocat în Tăşnad; 3)
Vasiliu Oros, pretor în Tăşnad; 4) Georgiu Filep,
preot în Căuaş; 5) Vasiliu Sfura, preot în Blaja; 6)
Ioan Covaciu, învăţător în Cehalul român; 7)
Demetriu Sălăgian, avocat în Tăşnad; 8) Alesandru
Gozar, jude comunal în Căuaş; 9) Gregoriu Rus,
învăţător în Sărăuad; 10) Emiliu Lobonţiu, preot în
Boian; 11) Teodor Cosma, econom în Supurul de
Sus; 12) Victor Mărcuş, preot în Pir; 13) Ştefan
Ardelean, învăţător în Sărăuzel; 14) Vasiliu Duca,
econom în Sărăuzel; 15) Patriciu Lobonţ, preot în
Silvaş; 16) Ioan Lobonţ, preot în Sărăuad; 17) Vasiliu
Hoblea, preot în Cig; 18) Gavril Pop, econom în
Silvaş; 19) Gavril Filep, econom în Silvaş; 20) Iosif
Cosmuţa, învăţător în Santău; 21) Vasiliu Pustai,
proprietar în Săuca; 22) Constantin Alb, învăţător în
Hotoan; 23) Georgiu Moodi, preot în Cehalul român;
24) Ilariu Gael, preot în Sudurău; 25) Vasile Pătcaş,
preot în Hotoan.
Ca membri ajutători, cu câte 2 cor. s-au
înscris următorii: 1) Anania Magdaş; 2) Ioan Kerülö,
învăţător în Moarabanfi; 3) Ioan Tyuhan, învăţător în
Boian; 4) Artemiu Szabó, învăţător în Cig; 5) Vasiliu
Caraba, econom în Unimăt; 6) Demetriu Pop,
învăţător în Chegea; 7) Traian Rus, econom în
Tăşnad; 8) Nicolau Marchiş, econom în Supurul de
Jos; 9) Demetriu Rugan, econom în Cehalul român;
10) Dionisiu Vălean, învăţător pensionar în Cehalul
român; 11) George Şuta, econom în Cig; 12) Teodor
Mureşan, învăţător în Blaja; 13) Vasile Pop,
învăţător pensionar în Blaja; 14) Ioan Ţoca a lui
Toader, econom în Chegea; 15) Flore Ţoca, econom
în Chegea.

)
Marturii culturale
Protopopul Demetriu Coroianu, în calitatea
sa de delegat al Comitetului central constată că s-au
înscris cu mult mai mulţi membri decât cerea
articolul 5 al regulamentului de organizare a unui
nou despărţământ şi declară ca înfiinţat noul
despărţământ Tăşnad al Astrei.
Urmează alegerea Comitetului de conducere
al despărţământului. Director a fost ales protopopul
Demetriu Coroianu, iar ca membri în comitet au fost
aleşi Dr. Coriolan Şteer, Ioan Covaciu, învăţător,
Vasile Pătcaş şi Georgiu Filep, preoţi.
După constituirea comitetului de conducere,
vrednicul preot din Hotoan, Vasile Pătcaş a propus
ca fiecare comunitate bisericească să se înscrie ca
membru ajutător al noului despărţământ. De
asemenea, tânărul şi energicul avocat Dr. Coriolan
Şteer, iniţiatorul înfiinţării despărţământului a
propus să se ceară Comitetului central al Astrei ca
20% din sumele încasate să fie reţinuţi pentru buna
funcţionare a despărţământului.
La final, protopopul Demetriu Coroianu
„prin cuvinte calde” a mulţumit tuturor celor
prezenţi, care „au depus obolii lor pe altarul culturei
naţionale, implorând de la atotputernicul darul şi
binecuvântarea lui muncei începute”9.
Prima adunare generală a despărţământului
Tăşnad al Astrei a avut loc în localiatea Santău, pe
data de 14 iulie 1907, fiind „o sărbătoare măreaţă,
ca-şi-care puţine s-au mai serbat în acest ţinut”.
Serbările au început cu oficierea serviciului
divin de către protopopul local Demetriu Coroianu,
cu asistenţa protopopilor şi preoţilor Vasile Pătcaş,
Augustin Vicaş, Ioan Sfura, Vasile Mureşan, Grigore
Pop, Ioan Hoblea, Ioan Lobonţ şi Victor Mărcuş.
Biserica s-a dovedit neîncăpătoare pentru numărul
atât de mare de participanţi.
Şedinţa despărţământului a început la ora
10,30, lucrările desfăşurându-se la şura spaţioasă şi
frumos împodobită a vrednicului fruntaş şi
proprietar român George Molnar. Ea a fost deschisă
de către protopopul Demetriu Coroianu,
preşedintele despărţământului care, după ce face un
scurt istoric al înfiinţării despărţământului Tăşnad şi
„într-o cuvântare caldă” vorbeşte despre
însemnătatea lui din punct de vedere cultural-
naţional românesc.
Urmează la cuvânt protopopul Augustin
Vicaş din Hidig, care salută noul despărţământ, în
calitate de consilier al Reuniunii Femeilor Române
Sălăjene. În cuvântul rostit cu această ocazie
accentuează rolul important pe care îl are cultura la
toate popoarele, îndeosebi pentru români cărora
cultura le putea fi „unica armă în viitor”.
Dr. Coriolan Meseşian, avocat şi secretarul
5
Eseu
despărţământului Şimleu al Astrei, un „măestru al
cuvântului”, pe care „ţi-e drag să-l asculţi” vorbeşte
despre „rostul nostru cultural şi neajunsurile din
trecut, indicând totodată unde zace forţa neamului
nostru şi garanţa viitorului”. Raportorul care
semnează articolul apărut în prestigiosul ziar
şimleuan „Gazeta de Duminecă” regretă că nu putea
da în întregime discursul excepţional al fruntaşului
român sălăjean.
Cele două discursuri au lăsat „urme adânci
de emoţiune în sufletele tuturor celor de faţă”.
Înainte de deschiderea efectivă a lucrărilor,
au mai luat cuvântul Alexandru Aciu, în numele
presei române şi Vasile Pătcaş, vrednicul preot din
Hotoan, care mulţumeşte oaspeţilor pentru
călduroasele urări, în numele poporului şi
intelectualilor din zona Tăşnadului, subliniind că
acestea erau acte ale iubirii frăţeşti, care trebuia să-i
călăuzească pe toţi românii şi că „noua odraslă a
iubirii şi activităţii frăţeşti” îşi avea rădăcinile „în
ajutorul şi iubirea celor, ce au venit să dea de nou
îndemn şi încurajare”.
Urmează lucrările stabilite pe ordinea de zi,
în cadrul cărora Dr. Coriolan Şteer, un adevărat
„spiritus movens” al acţiunilor culturale din zona
Tăşnadului, în calitatea sa de secretar al
despărţământului dă citire listei membrilor pe anul
1906/1907 şi „punctele de orientare” din statutele
Astrei.
Se trece, apoi, la alegerea unui nou Comitet
de conducere, iar în urma votării „cu aclamaţiune”
este reales vechiul comitet, în frunte cu Demetriu
Coroianu, preşedinte, Coriolan Şteer, secretar şi
Georgiu Filep din Santău, casier.
După o pauză de 10 minute urmează
prelegerea susţinută de Vasile Mureşan, preot în
Săuca, care a avut ca temă altoirea pomilor fructiferi.
La propunerea lui Coriolan Şteer se
înfiinţează prima bibliotecă poporală a
despărţământului, la Santău, iar Coriolan Meseşian
pune la dispoziţia comitetului 50 de exemplare din
diferiţi autori. Coriolan Şteer aduce la cunoştinţă că
redacţia ziarelor „Ţara noastră” din Sibiu şi „Gazeta
de Duminică” din Şimleu au pus la dispoziţia
comitetului mai multe exemplare. De asemenea,
vine cu propunerea ca despărţământul să organizeze
cât mai multe aducări poporale.
Se trece, apoi, la înscrierea de noi membri.
Cu această ocazie, pe lângă cei 4 membri pe viaţă
existenţi, se mai înscriu Demetriu Coroianu,
Coriolan Şteer şi Ioan Trufaş, preot în Acâş. Ca
membri ordinari se înscriu următorii: Victor Mărcuş,
preot în Pir; Avram Cordiş, preot în Derşida; Andrei
Bogdan, preot în Portelec (azi Portița); Ioan Toduţ,
Eseu
învăţător în Săuca; Teodor Mureşan, învăţător în
Blaja şi Ludovic Bardoşi, proprietar în Pişcolt. Ca
membri ajutători de înscriu Ioan Săntăuan din
Budapesta, Iosif Varhaniovschi, învăţător în
Chisfalău (azi Satu Mic) şi Biserica din Unimăt.
Cu această ocazie şi-au achitat taxele
membri vechi, iar următorii fruntaşi români sălăjeni
au donat noului despărţământ câte 5 coroane:
Augustin Vicaş, protopop în Hidig; Vasile Pop,
protopop în Oarţa de Jos; Victor Deleu, avocat în
Şimleu; Coriolan Meseşian, avocat în Şimleu;
Victor Vaşvari, preot cooperator în Bârsău. De
asemenea, preotul din Cosniciu, Emil Vicaş a donat
suma de 6 coroane. Astfel, averea noului
despărţământ a ajuns la suma de 593 coroane,
respectiv 20% din această sumă, pentru cheltuieli
proprii, restul fiind transmisă Comitetului central al
Astrei, conform statutelor.
La finalul şedinţei se hotăreşte ca următoarea
şedinţă a despărţământului să se ţină în Unimăt. De
asemenea, au fost aleşi 4 reprezentanţi ai
despărţământului, care urmau să participe la
serbările culturale de la Băseşti, din 4 august 1907,
când a fost sărbătorit George Pop de Băseşti, şi la
adunarea generală a Astrei, care în acel an s-a ţinut la
Bistriţa10.
După şedinţa despărţământului a urmat un
banchet, iar seara un concert, la care au participat
foarte multe persoane.
La banchetul care a avut loc în curtea şi şura
proprietarului George Molnar s-au rostit şi
numeroase toasturi. Printre alţii, Dr. Coriolan Şteer
închină pentru gazda casei şi „poporul” din Santău,
cărora li se cuveneau „laudă şi recunoştinţă”.
Emoţionat până la lacrimi, gazda mulţumeşte pentru
onoarea ce i s-a făcut, că „domnii veniră şi cu atâta
dragoste ne cercară vetrele noastre”. De asemenea,
reţinem toastul protopopului Demetriu Coroianu
pentru Dr. Coriolan Şteer, în care recunoaşte
contribuţia deosebită pe care a avut-o în organizarea
evenimentului şi a multor altor acţiuni cultural-
naţionale din zona Tăşnadului, precum „şi nădejdile
multor succese în viitor”.
Autorul articolului apărut în ziarul „Gazeta
de Duminică” surprinde cu măiestrie atmosfera
autentic românească, autentică şi mulţimea
numeroasă care a luat parte la concertul de seară: „O
lume întreagă să îndesue … Tineri, bătrâni, doamne,
domnişoare, notabilităţi şi popor vin potop, potop …
În caleidoscopul frumuseţilor – te pierzi, nu mai ai
timp să-ţi însemni şi persoanele, undele mulţimei te
răpesc, stai şi te delectezi … Cântece, podoabe şi
flori atâta e, ce-ţi rămâne în cap”11.
Corul teologilor din Gherla, sub conducerea
6
)
Marturii culturale
lui George Groza, intonează „Imnul unirii” de T.
Popovici, apoi interpretează piesele „Morariul” de
Kiriac, „Doina” de Costescu Porumbescu, „Dorul
Ardealului” de H. Popovici, „Nu-i dreptate nu-i” şi
„Marşul economilor” de G. Porumbescu, fiind bisate
aproape toate la cererea publicului şi urmate de
aplauze frenetice.
Cântecele teologilor au fost intercalate cu
momente de poezie şi interpretări la pian. Apariţia şi
interpretările domnişoarelor Mărioara Şteer, sora lui
Coriolan Şteer şi a Mărioarei Ardelean, fiica
arhidiaconului din Carei, Coriolan Ardelean, au dat
concertului „un deosebit lustru”, iar publicul a avut
prilejul de a aplauda talentul „copilelor române”.
Mărioara Şteer a recitat poezia „Doina” lui George
Coşbuc, iar Mărioara Ardelean a interpretat la pian
piesa „Ilustraţiunea română” de C. R.-Caraş.
Tânărul teolog Traian Trufaşiu, viitor preot şi
protopop al Zalăului, a recitat „Lupta de la Rovine”,
fragment din Scrisoarea a III de Mihai Eminescu,
dovedindu-se „un declamator foarte inteligent”. A
fost întrerupt de mai multe ori de aplauzele
publicului, iar la final a „secerat laudele şi plausele
întregului auditor”12.
Serbarea culturală de la Santău s-a încheiat
cu tradiţionalul dans, în cadrul căreia un loc aparte îl
avea cadrilul transilvănean „Romana”, scris de
reputatul compozitor braşovean, Iacob Mureşianu,
în anul 1849, generalizat şi nelipsit de la toate
întrunirile cultural-naţionale româneşti din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi mai ales la
începutul secolului XX, înainte de Marea Unire.
Note:
1. Actele privitoare la Urzirea și înființarea Asociațiunei
Transilvane pentru literatura română și cultura poporului
român, date în tipariu de însăși Asociațiunea, Sibiu, 1862, p.
25.
2. Ioan Musca, Despărțământul Șimleu al Astrei. 1870-1918.
Organizare, arondări-rearondări, în Acta Musei Porolissensis,
XVIII, Zalău, 1994, p. 500.
3. Gazeta de Duminică (Șimleu Silvaniei), nr. 38, 31
septembrie 1905, pp. 4-5.
4. Idem, nr. 46, 25 noiembrie 1906, p. 4.
5. Idem, nr. 38, 31 septembrie 1905, pp. 4-5.
6. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Sibiu, fond Astra,
document nr. 1192/1905, f 1-4, apud Ioan Musca, Societăți
cultural-naționale din Sălaj în epoca modernă. Documente,
manifestări, ecouri, volum aflat sub tipar la editura „Caiete
Silvane”.
7. Gazeta de Duminecă, nr. 38, 31 septembrie 1905, pp. 4-5.
8. Idem, nr. 42, 28 octombrie 1906, p. 6.
9. Idem, nr. 46, 25 noiembrie 1906, p. 4.
10. Idem, nr. 28, 21iulie 1907, pp. 3-5.
11. Idem, nr. 29, 28 iulie 1907, pp. 2-3.
12. Ibidem, pp. 3-4.

)
Marturii culturale
Vasile Lohan,
„momente academice” cu I.L. Caragiale
Viorel CÂMPEAN
Marta CORDEA
Despre Vasile Lohan s-a scris în ultima
vreme în istoriografia sătmăreană, începând cu anul
2010. Atât despre personalitatea sa, ca un întreg1 cât
și despre activitatea lui în „corpul” latiniștilor
sătmăreni2. A fost posibil astfel ca și personalitatea
lui Vasile Lohan, primul director al Liceului „Mihail
Eminescu” din Satu Mare să fie recuperată pentru
tezaurul personalităților acestei instituții de frunte a
învățământului sătmărean, și acum, ca și în perioada
interbelică. Lui Vasile Lohan îi este dedicat un
medalion în monografia Colegiului Național „Mihai
Eminescu” din 20123. Sătmarul și locurile lui de
origine îi sunt însă în continuare datoare.
Acum, după ce vom face o scurtă incursiune
în biografia sa, necesară pentru cititorii care nu au
avut acces la sursele citate în articolul nostru, ne vom
opri asupra legăturii filologului născut în Negrești și
„nenea Iancu”, Ion Luca Caragiale, unul dintre
titanii literaturii române.
Vasile Lohan s-a născut în Negreşti-Oaş la 25
decembrie 1876, într-o familie de ţărani oșeni,
harnici şi înţelepţi. Tatăl său se numea Mihai, se
trăgea din ramura „a Petri” şi era jude comunal la
data naşterii băiatului. Mama se chema Irina Sinka,
iar familia Lohan locuia la nașterea lui Vasile pe str.
Vrăticel4. În familia Lohan au mai văzut lumina zilei
copiii: Anastasia, Anuţia și Georgiu.
Şcoala primară a urmat-o în localitatea
natală, unde l-a avut învățător pe renumitul dascăl
Victor Mureșan, căruia avea să-i poarte un respect
deosebit, după cum reiese și din articolul nostru.
Studiile gimnaziale şi liceale le-a urmat în cadrul
Liceului de Stat din Baia Mare5. A început cursurile
gimnaziale în anul 1890 şi a absolvit în anul 1896,
deci într-un an a absolvit două clase. În anul terminal
i-a avut colegi, printre alţii, pe viitorii preoţi gr.-cat.
Ioan Coste şi Traian Nemeş, precum şi pe viitorul dr.
în drept, ajuns președinte al Tribunalului din Satu
Mare, Francisc Erdös6.
În toamna anului 1896 s-a înscris la
7
Eseu
Facultatea de teologie din Budapesta, pe care a
absolvit-o în 1900, începând apoi cursurile
Facultăţii de litere şi filosofie din acelaşi oraş. A
obţinut licenţa (calificarea de profesor) în 1902,
lucru semnalat de presa românească din imperiu7. În
acelaşi an a publicat în Lugoj, la Tipografia lui
Traunfellner Károly lucrarea A latin nyelv. Hangtani
physionomiája, pe care o păstrează şi Colecţiile
speciale ale bibliotecii sătmărene.
Anul 1902 a însemnat mult în viața lui Vasile
Lohan pentru că la începutul anului s-a logodit cu
Lucreţia, fiica lui Ioan Madincea, canonic în Lugoj,
după cum aflăm din „foaia” lui Iosif Vulcan8.
Cununia a fost oficiată abia după mai bine de un an și
jumătate, la 26 octombrie stil nou, la Lugoj,
eveniment consemnat și de această de o publicație
românească, „Răvașul” lui Ilie Dăianu9.
Despre canonicul Ioan Madincea10, mai
putem spune că nu a avut o relație prea bună cu
colegul său de capitlu, Ioan Boroș, originar din
Carei, dar care și-a dedicat viața slujirii bisericii și
oamenilor din părțile Lugojului, după cum putem
afla din „Memorialistica” sa, din care de altfel am
citat și biografia canonicului Ioan Madincea.
În 3 ianuarie 1903 Vasile Lohan a fost numit
profesor la Liceul de Stat din Lugoj, funcţionând
acolo până la sfârşitul anului şcolar 190411, când îşi
începe activitatea la Liceul de Stat din Seghedin.
În 1904 a trecut examenul de capacitate. A
continuat să lucreze la instituția din Seghedin până
în 1919, când a fost instalată administrația
românească în Transilvania și Banat. A predat de-a
lungul anilor în special limba maghiară, limba latină
dar şi literatura greacă, filosofia şi geografia.
Începând cu anul şcolar 1906/1907 figurează cu
titlul de doctor12. A obținut titlul de doctor în filosofie
la Universitatea din Budapesta.
Eseu
În 1908 avea la liceul din Seghedin un salariu
anual de 2900 de coroane, la care se adăugau banii de
chirie, încă 900 de florini anual13. De notat ar fi faptul
că, probabil cu ajutorul profesorului Vasile Lohan, la
Seghedin avea să absolve liceul viitorul medic
Octavian Ardelean, fiul unui învăţător din Negreşti,
consătean deci cu Vasile Lohan, ajuns ulterior
prefect al judeţului Satu Mare, în una din cele mai
faste perioade din perioada interbelică, 1935-1937
(„marea guvernare liberală”)14.
Liceul de Stat din Seghedin
În anul şcolar 1917/1918 dr. Vasile Lohan
figura pe lista profesorilor de la Liceul din Seghedin,
dar se precizează faptul că a fost încorporat, astfel că
nu a putut să-şi ţină orele15. A făcut parte din Comisia
Legislativă a oraşului Seghedin. A fost încorporat în
cadrul Regimentului 21 Artilerie, fără grad.
A încercat, fără izbândă, să-l viziteze pe
Valeriu Branişte, întemniţat în închisoarea din acel
oraş în 1918. Iată ce îi scria acestuia în octombrie
1918: „Mult stimate domnule! După o încercare
zadarnică de a vă cerceta în Vasszentpéter16 cu mare
bucurie am citit în ziarele de azi că sînteţi eliberat.Vă
gratulez din inimă! Chiar în timpul mai potrivit de a
face puţină ordine în rîndurile răsfirate şi a se pregăti
pentru săcerişul cel mare”17.
Se demonstrează deci patriotismul dovedit şi
în toamna acelui an de către profesorul Lohan,
precum şi nădejdea în venirea marii clipe a unirii
pentru români. Care, într-adevăr a venit, ca o „oră
astrală”, la 1 Decembrie 1918.
Sosit de la Seghedin, Vasile Lohan avea să fie
numit director al Liceului „Mihail Eminescu” din
Satu Mare. A fost primul conducător român al
acestei instituții, numit de către Consiliul Dirigent în
5 iulie 1919, funcția preluându-o la 13-14 iulie 1919.
8
)
Marturii culturale
Solemnitatea a fost oficiată de către dr. Alexandru
Racoți, prefect al județului Satu Mare și de către
Alexandru Pteancu, director regional pentru
învățământul din aceste părți. A asigurat începerea în
bune condiţii a anului şcolar 1919/1920, lucru
întâmplat în octombrie 191918. Marea manifestaţie
românească de la începerea anului şcolar a avut ca
puncte centrale cuvântările directorului Vasile
Lohan şi cea a preşedintelui Eforiei Şcolii, pr.
Constantin Lucaciu, fratele ilustrului patriot
dr.Vasile Lucaciu19. A rămas la conducerea liceului
până în 16 mai 1920. El deţinea şi funcţia de
vicepreşedinte al Casinei Române, militând pentru
dezvoltarea culturii în aceste ţinuturi. În cadrul
şezătorilor literare a ţinut două conferinţe cu tema
„Nemurirea sufletului în epopeele clasice ale lumii:
Homer, Virgil, Dante”20.
A căutat să surmonteze penuria de cadre
didactice cunoscătoare de limba română, aducându-l
la catedrele de limba română, istorie și caligrafie, ca
„profesor titular-provizor” pe fostul său învățător
Victor Mureșan21.
Ne oprim acum asupra biografiei acestui
venerabil dascăl, profesor, folclorist și publicist.
Născut în 1863 la Certeze în familia numeroasă a
unui învățător. A urmat cursul inferior de liceu la
Baia Mare, trecând apoi la gimnaziul piarist din
Sighet, unde obţine diploma de învăţător în anul
1882, după ce a urmat cursurile Şcolii Normale.
Până în 1885 a fost învăţător confesional la Vama. A
trecut apoi la Negreşti, unde a ocupat mulți ani
funcţia de director al Şcolii de Stat. În 1893 s-a
înscris la Universitatea din Cluj, alegându-şi ca
specialităţi limba română şi istoria, iar ca a treia
specialitate i se impune limba maghiară. În 1897
avea să dobândească diploma de profesor.
În anul 1919 a fost numit de Consiliul
Dirigent profesor de limba română la liceul „Mihai
Eminescu” din Satu Mare, astfel „România Mare i-a
dat satisfacţie”. A funcţionat la instituţia sătmăreană
doar pe parcursul anului şcolar 1919/1920, predând
limba română, istoria şi caligrafia. Începând cu data
de 1 septembrie 1922 este transferat la Liceul
„Dragoş Vodă” din Sighetu Marmaţiei. A publicat în
presa de limbă maghiară, a avut preocupări
privitoare la interferenţele dintre poporul român şi
cel maghiar pe plaiurile sătmărene, ca o consecinţă a
temeinicei cunoaşteri a celor două limbi şi popoare.
 Eseu
)
Marturii culturale
Ar mai fi de amintit și alte studii şi articole ale sale cu îndreptăţesc situarea dr. Vasile Lohan în galeria
privire la folclorul românesc22. Victor Mureșan a personalităţilor sătmărene.
trecut la cele veșnice în 1941 la Negrești-Oaș. Despre legăturile epistolare ale lui Vasile
După scurta trecere prin apropierea Lohan cu Caragiale s-a scris încă în timpul celei de-a
ţinuturilor natale, Vasile Lohan s-a întors pe doua conflagrații mondiale, în publicaţia
meleagurile bănăţene, unde îşi avea deja rostul. A bucureşteană „Ecoul”, în 5 aprilie 194427. Șerban
îndeplinit funcţia de director al Liceului „Coriolan Cioculescu, biograful caragialian, a scris de
Brediceanu” din Lugoj, până în data de 1 martie asemenea, despre cartea poştală la care ne referim și
1929 când Ministerul Instrucţiunii i-a retras noi în acest articol, ea fiindu-i dăruită de către prof.
delegaţia. A rămas în corpul profesoral de la acest Liviu Roman din Turnu-Severin, fost elev al prof. dr.
liceu până la pensionarea sa, intervenită în 1 Vasile Lohan28.
septembrie 1936.
Ilustrative pentru activitatea depusă în slujba
şcolii bănăţene sunt cuvintele scrise în memoria sa
într-un anuar şcolar lugojean: „Profesor bine
pregătit şi stăpân pe mijloacele pedagogice, Dr.
Vasile Lohan şi-a dat toată năzuinţa, în lunga sa
activitate de peste trei decenii de profesor şi director
să făurească oameni de caracter, să-şi aducă tot
tributul de jertfă pe altarul culturii naţionale române,
crescând tinerele generaţii în respectul tradiţiei
româneşti, în cultul oamenilor mari, în preţuirea Dr. Vasile Lohan
omeniei, a cinstei şi în împlinirea datoriei întregi.
În mediul cultural din Lugoj, în 1977 a fost
Lecţiile sale de l[imba] latină şi filosofie erau
amintită legătura epistolară dintre I. L. Caragiale și
entuziaste, clare, pline de imagini şi învăţăminte şi
Vasile Lohan29. Redăm acum această legătură pentru
pătrundeau în suflet [...]. Se străduia mult ca să
cititorii sătmăreni, în primul rând.
deprindă pe elevi la ordine, disciplină şi supunere, la
Octavian Goga a avut, cum bine se știe, o
iubire de părinţi, iubire faţă de neam şi patrie, la
frumoasă prietenie cu I.L. Caragiale. Făcându-i în
loialitate cetăţenească şi frica lui Dumnezeu”23.
1912 o vizită în temnița din Seghedin, I.L. Caragiale
A fost ales în fruntea primului comitet
a fost primit și ospătat de către dr. Vasile Lohan.
eparhial al Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi
Dar, pentru a înţelege atmosfera acelor
(AGRU) 24. Via sa activitate pe tărâm cultural şi
timpuri, redăm în continuare câteva aspecte din
naţional este dovedită şi de faptul că a deţinut şi
înfăţişarea dintre cei doi clasici ai literaturii române:
onoranta funcţie de preşedinte al despărţământului
„Fără îndoială dintre vizitatorii care l-au onorat
central Lugoj al „Astrei”25.
căutându-l la închisoarea din Seghedin, cel care l-a
A publicat mai multe manuale de limba latină
impresionat cel mai mult pe O. Goga a fost
pentru clasele V, VI, VII. În 1906 la Seghedin i-a
inegalabilul Ion Luca Caragiale. Amintirea acestei
apărut Sintaxa limbei latine pentru clasele II şi IV,
vizite l-a urmărit toată viaţa pe Poet, iar desfăşurarea
lucrare scrisă în limba maghiară. Foarte ataşat de
ei a fost evocată cu pană de maestru la numai câteva
instituţia şcolară din Lugoj, a scris Istoricul liceului
luni de la întâlnire, din păcate, cu ocazia atât de
„Coriolan Brediceanu”26.
S-a stins, după o boală grea şi îndelungată în dureroasă a trecerii în nefiinţă (Berlin, 9 iunie 1912)
2 septembrie 1940. Astfel, dr. Vasile Lohan se a genialului scriitor român. În numărul din 24 iunie
alătură grupului de intelectuali sătmăreni care au (v.) 1912, Luceafărul publica articolul A murit
activat la Lugoj, unde îşi dorm somnul de veci și Caragiale... scris de Octavian Goga. La 30 ianuarie
preoţii greco-catolici Mihail Nagy, Ioan Boroş şi 1912 (stil vechi), I.L. Caragiale împlinise şase
Felician Bran precum şi avocatul Aurel Văleanu. decenii de viaţă, la Berlin. La şase săptămâni după
Originea sa oşenească cât şi acel prim an de aceasta, deci în jurul datei de 8-10 martie hotărăşte
conducere românească la liceul „Mihai Eminescu” să-l viziteze pe O. Goga la închisoarea din Seghedin.

9
Eseu
Îi telegrafiază la Bucureşti lui Vlahuţă să vină şi el la
Seghedin, cu «200 grame icre tescuite prima», şi s-a
dus să-l viziteze pe «mititelul» (cum îl alinta pe
Goga). Vlahuţă n-a putut veni. Momentul vizitei lui
I.L. Caragiale la temniţa din Seghedin este descris
astfel de Octavian Goga: «I s-a părut că între zidurile
reci ale temniţei trebue să-mi trimită cât mai multe
semne din dragostea cu care m-a învrednicit: când o
carte poştală cu slova lui minunată, când o
telegramă, când un pachet cu cărţi nemţeşti. Venea zi
de zi să-mi aducă mângâiere şi să-mi alunge urâtul.
Într-o seară s-a socotit că singurătatea de după
zăbrele cere mai mult şi-a plecat din Berlin la
Seghedin...
Mi-a rămas în minte dimineaţa aceea de
martie. Sergentul mi-a intrat în cameră cu faţa
radioasă: aveţi o vizită! – Cine? – Nu ştiu, un străin, o
cam rupe pe ungureşte. Vine de departe. Trebue să
fie însă un mare boier că ne-a cinstit pe toţi. Şi e un
om tare cumsecade, mi-a mângâiat pe frunte
amândoi nepoţii când i-am descuiat poarta... I-a
întrebat cum îi cheamă şi le-a dat câte-o coroană...
Nu-mi puteam da seama cine e marele senior
rătăcit la Seghedin, m-am ridicat în pripă şi-am
plecat spre odaia posomorâtă din fundul coridorului
unde primeam oaspeţii. Când am deschis uşa m-a
luat în braţe şi m-a sărutat pe obraz nenea Iancu
Caragiale...
-Am venit, mă băiete, să văd cum o duci aici
la pension... Nu ţi-am spus eu să te astâmperi... Ai?
Şi privindu-mă pe sub ochelari mă cercetă de sus
până jos. – Ian ridică mâinile să văd urmele
lanţurilor... Săracu de tine... Uite, ţi-am adus nişte
merinde şi două sticle de şampanie să le bem laolaltă
[...]
Nenea Iancu era mai tânăr ca oricând. Se
plimba de-a lungul odăii cu paşi lungi, se oprea
câteodată, îşi potrivea ochelarii de după care
strălucea acelaşi neastâmpăr al ochilor cu sclipiri de
oţel şi vorba lui era vechea împletitură de fulgere cari
cădeau tumultuos ca totdeauna. Ce vâltoare de
imagini, câte împărecheri paradoxale, câtă pasiune
şi coloare în poveştile lui... [...]
Câte nu mi-a vorbit în cele trei ceasuri, acolo
la Seghedin. Plin de surprize, vioi, paradoxal, nenea
Iancu mă mustra părinteşte...
- Ţi-am spus de-atâtea ori, nu te mai bate cu
proştii, că te răpun. Ce crezi tu, pe urma cui am
10
)
Marturii culturale
suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia,
suverana prostie, e totdeauna mai tare. În zadar lupţi
frumos cu tăieturi fine de floretă, el loveşte greu cu
lăstarul în moalele capului. Şi în zadar risipeşti spirit
şi vervă, el e tare ca piatra. Cum să-ţi spun, prostul
are o concepţie telurică a vieţii. [...] Săracu' de mine,
mă băiete, când văd câte un prost, mă doare... Zău,
am dureri fizice... Mă ia cu rece aici în creştet...
(...)”30.
De altfel, Goga îl aprecia mult pe Vasile
Lohan, în 1912 scriindu-i din temnița Seghedinului
soției Hortensia: „Scrisoarea e scrisă astfel ca să
poată fi desfăcută. Tot ce-mi trimiți aici e desfăcut
înainte și cetit. Dacă ar fi ceva ce-ai dori să-mi trimiți
și nu s-ar putea ceti de alții, să-mi trimiți pe adresa:
Dr. Lohan Láslo, tanár, Szeged, Lechner tér, 8. pe
plicul din afară și scrisoarea, în alt plic, cu adresa
mea. Acest domn Lohan e un profesor tânăr și om de
încredere”31.
În timpul acestui „stagiu seghedinian”
profesorul Lohan i-a făcut mai multe vizite „poetului
pătimirii noastre”. La eliberare el îi scria Hortensiei
Goga, în 9 martie 1912: „Bine că ieși din plictiseală
adă-mi pașaportul, pardesiul și cufărul! Adu niște
cusături românești! Trebuie să facem prezent [o
mică atenție n.n.] doamnei Lohan care mi-a făcut
multe servicii”32.
Caragiale a trecut la cele veșnice în 9 iunie
1912. Dar, cu câteva luni înainte de săvârșirea din
viață, imediat după vizita de la Seghedin, acesta i-a
trimis o carte poştală fotografică lui Vasile Lohan33.
Textul de pe verso, are următorul conținut:
„CĂTRE VASILE LOHAN
Mercuri 7/20. III. 1912
Stimate domnule doctor,
Cu voia lui Dumnezeu întorcându-mă acasă
mi-am adus aminte de frăţeasca dragoste cu care m-
ai întâmpinat în Szeged, şi voiesc a-mi face plăcerea
să-ţi trimit aşa de departe, multe salutări distinse, pe
lângă mulţumirile ce-ţi datoresc pentru momentele
academice petrecute în preţioasa d-tale companie.
Dumnezeu să vă aibă în sfânta sa pază, pe d-
ta şi pe iubiţii d-tale, dându-vă sănătate, noroc şi
veselie până la adânci bătrâneţi!
Al d-tale îndatorat prieten,
Caragiale
 Eseu
)
Marturii culturale
Adresa mea: I. L. Caragiale
Schöneberg bei Berlin, Innsbruckerstr. 1

Pe rectoul cărţii poştale, reprezentându-l

pe I.L. Caragiale, se află următoarea dedicaţie:

„Domnului dr. Vasile Lohan, în amintirea

bunei prietenii ce mi-a arătat în câteva neuitate
momente academice,

Cu distinsă stimă,
Caragiale”.

După afirmațiile lui Șerban Cioculescu, în

arhiva lui I.L. Caragiale se păstrase şi răspunsul
„rostogănesc” al profesorului dr. Vasile Lohan. Îl
redăm in extenso; cititorul poate aprecia dacă, într-
adevăr, textul scris de dr. Vasile Lohan ar putea fi
atribuit unui personaj caragialian precum Marius
Chicoș Rostogan:
„Multiubite Taică! Cer mii de scuze pentru
adresa de sus la aparinţă confidenţială, dar Te am
cu mult mai adânc săpat în inimă decât pe alţi
muritori de rând, deci formula rigidă şi
convenţională: Stimate sau multstimate d-le – mi
să pare prea rece şi necorespunzătoare pentru
esprimarea sentimentelor de stimă, respect şi
iubire, ce le păstrez de când în fragedele tinereţe ţi-
am cetit primele pagini din cap de operele
dramatice, dar din primul moment când am
convenit, la hotelul Tisa, nu numai Te stimez cu cel
mai profund respect, ca pre un patriarh, dar Te şi
iubesc cu dragostea unui copil faţă de Taica lui bun
şi cuminte. – Am avut o adevărată bucurie eu şi
familia mea, când ţi-am primit ilustrata şi
frumoasele òrduri [rânduri! – n.n.]. Eu cu ce să-ţi
respletesc atâta gentilitate?! Bunul D-zeu Te-a
făcut părtaş de toate ce-şi poate dori un pământean
în viaţa aceasta, eu n-am alta dar, decât ca şi preste
20 de ani să Te revăd tot cu naturelul vial [sic!] de
la Tisa şi cu aceeaşi agerime mentală de atunci
pătrunzătoare în toate tainele lumei.
Primeşte salutul meu cel mai respectuos,
iar spectabila doamnă sărutare de mână şi copiii
toţi o îmbrăţoşare frăţească de la
al d-tale cel mai supus stimător,
Dr. Vasile Lohan
Seghedin, la 15 martie 1912”.
În contextul actual, când tendința exegeților este
de a minimaliza contribuția unor aşa-zişi „minori”
pe tărâm cultural sau educaţional, articolul nostru
se doreşte a fi o semnalare a activităţii lui dr. Vasile
Lohan, având obârşii în Ţara Oaşului, devenit
profesor la Liceul de Stat din Seghedin, în folosul
consolidării culturii naţionale, având o legitimare
de cel mai înalt rang, presărată cu „neuitate
momente academice”, venită chiar din partea unui
clasic al literaturii române. Gestul şi cuvintele
adresate lui Vasile Lohan nu pot fi suspectate a fi
nesincere şi lipsite de adevăr, căci tot marele
Caragiale ne învăţa că „opiniile sunt libere, dar nu
şi obligatorii”.
Note:
1. Viorel Câmpean, Dr. Vasile Lohan, primul
director român al Liceului „Mihail Eminescu” din
Satu Mare, în „Agora universitaria”, Satu Mare, an
V, nr. 1 (9), semestrul I, 2010, pp. 25-26, articol
reprodus în volumul Viorel Câmpean, Oameni şi
locuri din Sătmar, vol. III, Satu Mare, 2015, pp.
47-52.
2. Marta Cordea, Preocupări ale intelectualilor
sătmăreni în domeniul limbilor clasice (IV), în

11
Eseu
„Citadela”, Satu Mare, an VIII, nr. 4/12 (84-92),
apr.-dec. 2014, pp. 8-10, republicat și în volumul
Marta Cordea, Priviri retrospective. Bibliofilie,
personalităţi din Sătmar, Dieta de la Pesta: (1848-
1849, 1861), Satu Mare, Editura Citadela, 2017, pp.
104-108.
3. Ovidiu T. Pop, Rozalia Cosma, Gheorghe Cosma,
Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” – file de
istorie, Satu Mare, 2012, p. 371.
4. Biroul Județean Satu Mare al Arhivelor Naționale,
Colecţia Registrelor de stare civilă şi parohiale,
Reg. 1008, f. 2-3 v.
5. A Nagybányai Állami Főgimnázium Értesitője
1895-1896 Tanévről (Anuarul Liceului de Stat din
Baia Mare), Baia Mare, 1896, p. 60.
6. Ibidem.
7. „Familia”, Oradea, an XXXVIII, nr. 50, 15/28
decembrie 1902, p. 599.
8. Ibidem, nr. 2, 13/26 ianuarie 1902, p. 24.
9. „Răvașul”, Cluj, anul I, nr. 31, 31 octombrie 1903,
p. 123.
10. Ioan Madincea (1841-1929). Născut la Ilidia
(comitatul Caraş-Severin) în familia parohului local.
Şcoala elementară ş cea normală le-a urmat la
Ciclova montană şi Oraviţa, iar cursurile gimnaziale
la Blaj şi Beiuş. Doi ani de teologie i-a urmat la
Seminarul latin din Timişoara, alţi doi ani la
Seminarul teologic din Budapesta. Hirotonit în 1864
a fost instalat administrator în localitatea natală,
pentru ca peste trei ani să preia parohia Oraviţa,
devenind şi protopop. În 1876 a fost numit canonic
prebendat. A urcat treptele ierarhiei, în 1926 fiind
răsplătit cu înălţarea la rangul de prelat pontifical. S-
a remarcat prin activitatea bisericească, mai puţin pe
plan cultural şi naţional. Vezi Ioan Boroş,
Memorialistica, Cluj-Napoca, 2012, p. 123 şi
Canonici, profesori şi vicari foranei din Biserica
Română Unită (1853-1918). Dicţionar, Cluj-
Napoca, 2013, pp. 220-223.
11. A Lugosi M.K. Áll. Főgymnasium Értesítője
(Anuarul Gimnaziului Superior de Stat din Lugoj),
1903/1904, p. 23.
12. A Szegedi M.K. Áll. Főgymnasium Értesítője
„Klauzál Gábor” (Anuarul Gimnaziului Superior
„Klauzál Gábor” din Szeged), 1906/1907, p. 25.
13. Rangsor (Közzétetik a M. Kir. Vallás- és
közoktatásügy miniszternek 1908. VI. 141. Eln. Sz.
Rendelete folytán.), Budapest, 1909, p. 54.
12
)
Marturii culturale
14. Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, PNL
Satu Mare. Tradiţie şi contemporaneitate, Cluj-
Napoca, 2011, pp. 177-179.
15. A Szegedi M.K. Áll. Főgymnasium Értesítője
„Klauzál Gábor” (Anuarul Gimnaziului Superior
„Klauzál Gábor” din Szeged), 1917/1918, p. 25.
16. O metaforă în limba maghiară a închisorii =
„Sfântul Petru cu zăvoarele”.
17. Valeriu Branişte, Scrisori din închisoare
(Seghedin, 1918), Reşiţa, 1996, p. 222.
18. Gheorghe Cosma, Ovidiu T. Pop, Profesorii de
matematică ai Colegiului Naţional „Mihai
Eminescu” din Satu Mare, 1919-2009, Satu Mare,
2009, p. 19.
19. Ibidem.
20. Anuarul Liceului „Mihail Eminescu” din Satu
Mare pe anul şcolar 1919/1920, p. 12.
21. Ibidem, p. 10.
22 Pentru detalii vezi Viorel Câmpean, Victor
Maroşan, un dascăl român preocupat de legăturile
milenare dintre românii şi maghiarii din părţile
Sătmarului, în „Confluenţe”, Satu Mare, an IV, nr. 1
(8), februarie 2009, pp. 75-76; Viorel Câmpean,
Marta Cordea, Victor Mureşan, destinul unui dascăl
prins în vâltorile istoriei, în „Confluenţe”, Satu
Mare, an IX, nr. 1 (16), ianuarie 2015, pp. 14-21.
23. Aurel E. Peteanu, Dr. Vasile Lohan, în „Anuarul
VI al Liceului Teoretic de Băieţi Coriolan
Brediceanu” din Lugoj, Tipografia „Corvin", Lugoj,
1945, p. 236.
24. AGRU-ul în eparhia Lugojului, în „Unirea”,
Blaj an XL, nr. 3, 1930, p. 3.
25. Aurel E. Peteanu, art. cit., p. 237.
26. Ibidem.
27. I. L. Caragiale. Scrisori şi acte, Ediţie îngrijită,
prefaţă şi note de Şerban Cioculescu, [Bucureşti],
Editura pentru literatură, 1963, pp. 175-177.
28. Ibidem.
29. *** Dor de fraţi. Epistolar lugojean, Timişoara,
1977, p. 9.
30. Gheorghe I. Bodea, Octavian Goga. O viaţă, un
destin, vol. I, Cluj-Napoca, 2004, p. 198.
31. Octavian Goga în corespondenţă. [vol. II]
Documente literare, Bucureşti, 1983, p. 11.
32. Gheorghe I. Bodea, op. cit., pp. 193, 198.
33. Vezi reproducerea aceleiaşi fotografii în: I. L.
Caragiale, Omul şi opera în imagini, E.S.P.L.A.,
1953, p. 71 (nenumerotată), lângă Calendarul
Dacia, 1898.

)
Marturii culturale
Pragmatism și actualitate
în publicistica lui Mircea Eliade
Florentin POPESCU
Comentată din varii unghiuri şi
de pe diverse poziţii, publicistica lui
Mircea Eliade (e vorba aici de cea
apărută în revistele deceniului 1930-
1940 din România), a suscitat, mai ales
după evenimentele din decembrie
1989, nenumărate controverse,
referitoare la punctele de vedere ale autorului
Istoriei religiilor legate de o serie de aspecte ale
vieţii social-politice şi culturale din intervalul
temporal amintit.
Aproape că nici nu mai trebuie menţionat că
discuţiile pe marginea contribuţiilor revuistice ale
lui Mircea Eliade au probat/probează încă o dată nu
numai ideile vehiculate de autor, ci şi maniera
eseistică – cu totul originală şi categorică – prin care
acesta a ştiut să găsească cele mai nimerite şi
accesibile căi de comunicare şi de înţelegere cu
cititorii lui.
Din câte ştim, însă, au fost mai puţini
comentatori care să fi relevat şi un alt aspect al
publicisticii lui Mircea Eliade, pragmatismul şi
actualitatea foarte multor articole, ce par a fi fost
scrise ieri şi nu cu mai mult de optzeci de ani în urmă.
Poligraf recunoscut, autorul Huliganilor s-a
manifestat de timpuriu – şi în paralel! – atât în creaţia
beletristică propriu-zisă cât şi în presă, conştient
fiind, ca orice scriitor dornic să-şi facă publice
ideile, că această a doua modalitate de comunicare
cu cititorii este, cel puţin pentru moment, mai repede
penetrantă, percutând numaidecât în inima şi
conştiinţa lectorilor.
Desigur, o analiză exhaustivă a publicisticii
eliadeşti este deocamdată imposibilă câtă vreme nu
avem un corpus de volume în care să fi fost adunată
şi atâta timp cât multe dintre articole au apărut fie în
publicaţii de negăsit astăzi, fie în reviste din
străinătate – la fel de greu accesibile.
De aceea ne vom referi aici numai la unele
articole tipărite în volume, pe lângă cele cu caracter
eseistic (Solilocvii, 1932, Oceanografie, 1934;
Fragmentarium, 1939; Insula lui Euthanasius, 1943;
Jurnalele), având astăzi şi culegerea alcătuită de
Nicolae Georgescu (Mircea Eliade, România în
13
Eseu
eternitate, Editura Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1990), unde au fost tipărite
materiale apărute exclusiv în revista
„Vremea”. Deşi acestea din urmă
reprezintă doar o mică parte din ceea ce
a semnat Mircea Eliade în presa
deceniului 1930-1940, totuşi articolele
cu pricina sunt în măsură să ne dea o
idee despre puternica implicare a
autorului în problemele, întrebările şi
preocupările acelui segment temporal, de altfel o
perioadă foarte interesantă pentru mişcarea de idei
de la noi şi din întreaga Europă.
Despre cât preţ punea Mircea Eliade pe
cuvântul tipărit în reviste, un fapt ni se pare grăitor.
În ianuarie 1926, la mai puţin de un an de când se
înscrisese la Facultatea de Filozofie a Universităţii
din Bucureşti, a fondat „Revista universitară”, care a
sucombat după numai cinci numere pentru că a
publicat o recenzie negativă la cartea unuia dintre
profesorii lui, nimeni altul decât Nicolae Iorga. Nu
se ştie nici până azi dacă interdicţia respectivă l-a
îndârjit pe Eliade sau nu. Cert este că din acelaşi an,
1926, începe să colaboreze la „Cuvântul”, iar mai
apoi la „Universul literar”, „Adevărul literar şi
artistic”, „Lumea”, „România literară”, „Vremea”,
„Viaţa literară”, „Sinteza”, „Azi”, „Revista
Fundaţiilor Regale”, şi alte publicaţii ale vremii.
Între 1928-1933 urmează o pauză, răstimp în care
vizitează Italia, apoi India, satisfacerea serviciului
militar şi susţinerea lucrării de doctorat în filozofie
la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre yoga.
Oricum şi din orice punct de vedere am privi
astăzi publicistica acestui scriitor, un fapt este menit
să ne surprindă din capul locului: preocuparea
jurnalistului de a urmări câteva idei aşa-zis
„trăiriste”, un fel de existenţialism european,
cultivat, de altfel, de întreaga lui generaţie, hrănită
spiritual de la masa lui Nae Ionescu, al cărui asistent
Eliade a devenit în noiembrie 1933. În Dicţionarul
general al literaturii române (Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005), Eugen Simion
observă, între altele: „Citite acum toate, de la
articolele din ciclul Itinerar spiritual, când autorul
avea douăzeci de ani, până la eseurile savante din
Insula lui Euthanasius, se vede că pe Eliade îl
urmăresc câteva fantasme (ale lui şi ale generaţiei pe
Eseu
care o reprezintă). Clară este la el obsesia înnoirii
prin experienţa spiritului. Jurnalistul exprimă
deseori această idee, acum şi mai târziu, în articolele
din anii '30, mult mai coerente şi cu o bătaie
filosofică mai lungă. În faza din Itinerar spiritual,
întocmeşte un repertoriu de teme (generaţia tânără,
experienţa mistică, des-marginalizarea culturii
române, valorizarea creştinismului răsăritean,
descătuşarea energiilor tinere, despărţirea de
stilurile şi ritmurile generaţiilor anterioare,
complexate, retardate, provincializate) şi le dezvoltă
în proporţii nervoase, dezarticulate de multe ori,
agresive şi juvenil profetice. Ce uluieşte azi la
lectură este credinţa tânărului de douăzeci de ani că
odată cu el se naşte o generaţie spirituală, o generaţie
întemeietoare. Ea va scoate cultura română din
inerţiile răsăritene şi-i va aduce filosofia care îi
lipseşte. Articolele scrise după întoarcerea din India
au mai multă coerenţă şi se concentrează asupra
câtorva teme: contestarea politicianismului
românesc, primatul spiritului, cultul tinerilor (vârsta
când spiritul obţine contactul cu mitul), dorinţa
panică de a trăi, respingerea spiritului de resemnare,
elitele creatoare ale naţiei, coterie, „simpatie”, etc.”.
Întrucât de-a lungul ultimelor decenii au fost
discuţii în legătură cu poziţia politică pe care s-a
situat Mircea Eliade în articolele lui de presă, e bine
de precizat că el însuşi, la 22 septembrie 1933, într-
un articol apărut în revista „Credinţa” scria: „Ce
căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înţeles
niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care
persecută creştinătatea sau comunismul care
incendiază catedralele… îmi stă mintea în loc, dar nu
înţeleg. Huligani şi barbari, sunt comuniştii
incendiatori de biserici – ca şi fasciştii prigonitori ai
evreilor. Şi unii, şi alţii calcă în picioare omenia,
credinţa intimă pe care e liber s-o aibă fiecare
individ. Şi unii, şi alţii se răscoală teluric contra
sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra
credinţei şi omeniei lui. Priviţi dreapta: oameni
decapitaţi în Germania, gânditori prigoniţi în Italia,
preoţi creştini schingiuiţi în Germania, evrei
expulzaţi. Priviţi stânga: preoţi creştini puşi la zid în
Rusia, libertatea de gândire pedepsită cu moartea,
huliganismul comuniştilor de la Paris, acei bravi
comunişti francezi care militează pentru un înalt
ideal umanitar şi-şi inaugurează Evul incendiind
catedrale. Frumos ideal! Frumoase perspective!”.
Un inventar rapid al textelor scriitorului – fie şi
numai al celor adunate de N. Georgescu în volumul
amintit – ne relevă, cum am mai spus, un Mircea
Eliade receptiv la toate problemele şi ideile
deceniului în care a scris. Între acestea definirea cât
mai exactă a specificului naţional, iar pe de alta
14
)
Marturii culturale
racordarea noastră la cultura europeană, altfel spus
realizarea unui sincronism care să ne înscrie în
circuitul universal cu valorile noastre, cu nimic mai
prejos decât ale altora, reprezintă un fel de coloană
vertebrală a întregii publicistici.
Iată, bunăoară, cum vede scriitorul
naţionalismul:
„Naţionalismul nu e numai marea iubire
pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales
setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot
ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci
vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi
dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că
ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici, în
istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care
insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur
– este cu totul altă problemă decât această eternitate
colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea
omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic
locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a
apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.
Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai
mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru
eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu există decât
un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe
orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care
fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai
setea eternităţii poate transfigura acest sentiment şi
această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate
depăşi politica.” (România în eternitate, în
„Vremea”, 13 octombrie 1935).
Ca să ne exprimăm în termeni mai puţin
literari, însă definitorii pentru susţinerea afirmaţiilor
din articolul al cărui început l-am reprodus mai sus,
Mircea Eliade taie în carne vie şi se dovedeşte a fi
neiertător cu situaţia politică a României deceniilor
interbelice. El vorbeşte despre o eternitate spre care
năzuieşte fiecare ţară, dar şi despre una care a
survolat istoria – cea a unor genii care au asigurat
nemurirea nu numai a operelor lor ci şi a ţărilor
cărora le-au aparţinut. „Orice se poate întâmpla cu
Italia acum – zice el –, poate să fie înfrântă, robită,
ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă
istorică nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o
revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va
putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe
Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse,
chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate, aceşti
mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să
domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi
saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau
înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de această
Italie din eternitate. După cum lumea va avea veşnic
nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, sau

)
Marturii culturale
Shakespeare.”.
Contrapunând acestei idei o alta, referitoare la
locul României în acest context european, analistul
notează: „Mă gândesc cu groază că şi pe noi, românii
ne aşteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în
proverbele celorlalte naţiuni, aşa cum a intrat
scoţianul, irlandezul, ovreiul – şi, în Peninsula
Balcanică, ţiganul. Am ajuns de pomină; şi până ce
vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele
noastre sau prin românismul nostru, suntem
cunoscuţi prin politica şi dezmăţul nostru intern”.
Concluzia nu mai lasă loc nici de interpretări şi
nici de dubii: „Trebuie să iubeşti România cu
frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor
evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere
în care am ajuns.”.
Se înţelege, desigur, de aici, atât actualitatea,
după opt decenii şi mai bine, a afirmaţiilor lui Eliade.
Afirmaţii în faţa cărora pălesc toate acele rostite
acum de către analişti profesionişti ori de ocazie pe
micile ecrane ale diverselor posturi de televiziune.
Adevărurile puse în pagină de autorul „României în
eternitate” capătă azi, indiscutabil, valoare de
axiomă.
Pragmatismul lui Eliade este prezent la tot
pasul – fie că aduce în discuţie o temă de stringentă
actualitate, fie că propune scurte retrospective în
istoria mai recentă a ţării, fie că, subiacent sau direct,
dezbate probleme legate de patriotism, europenism
sau integrare a României în cultura continentală.
Citate întregi pot alcătui oricând liniile de forţă ale
unei posibile monografii cu caracter social şi politic,
dar şi cultural.
Şi – trebuie s-o spunem din nou! – aproape
toate sunt cu bătaie lungă şi nu şi-au pierdut
semnificaţia şi mesajul până azi. „Niciodată în
istoria României contemporane n-am atins o treaptă
mai josnică, un nivel moral mai degradant.
Niciodată – scria gazetarul la 27 octombrie 1935
într-un articol intitulat „1918-1921” – nu s-au atins
asemenea culmi de inconştienţă şi de laşitate.
Cincisprezece ani de completă democraţie, de
desfrâu şi stare de asediu – au fost de ajuns ca să
prefacă pe „cetăţeanul” român într-un om lipsit de
curaj civic, fără iniţiativă, fără elan revoluţionar,
sceptic şi resemnat. Autorii morali şi materiali ai
acestui atentat împotriva demnităţii româneşti, s-au
recrutat în marea lor majoritate dintre afaceriştii,
spionii şi demagogii odioasei epoci 1918-1921.
Încercaţi să reconstituiţi biografia oricărui potentat
al zilei, a oricărui samsar sau escroc, gazetar cu
reşedinţă de vară sau ilustru francmason – şi veţi
întâlni un punct mort: 1918-1921. Aici se opresc
toate investigaţiile. De aici înapoi nu mai ştie
15
Eseu
aproape nimeni nimic. În 1917 a fost spion sau
trădător; sau mic negustor; sau falit; sau misit. Şi
deodată, în acei patru ani de odioasă glorie – omul
nostru a ajuns milionar, ministru, samsar oficial sau
bancher.”.
Citind astăzi aceste rânduri ne dăm
numaidecât seama că nu e nevoie decât de câteva
mici schimbări de termeni pentru a vedea că analiza
cu pricina se potriveşte ca o mănuşă şi perioadei care
s-a scurs de la evenimentele din decembrie 1989 şi
până în 2018, încât la capătul lecturii nu poţi face
altceva decât să te întrebi, mirat şi derutat totodată:
Oare se repetă istoria?
Şi iată încă o mostră de text, pe deplin valabil
şi azi, pe care un analist politic de acum (în cazul în
care am avea un comentator pe deplin obiectiv – ceea
ce nu există!) ar trebuie s-o păstreze la căpătâi ca pe o
biblie: «Tragedia şi paradoxul unui moment istoric
în care predomină „politicul” – este că oricine poate
ajunge puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi
a forţelor personale, ci ierarhia lozincilor. Aderi unei
lozinci şi simţi imediat înapoia ta forţa maselor al
căror „crez” îl formulează acea lozincă. Devii
puternic de azi pe mâine; prin simpla ta aderare, prin
simpla ta mărturisire de credinţă. Într-un asemenea
moment istoric, ierarhiile sunt întâmplătoare. Iar
într-o ţară cu detestabilă tradiţie politică, aşa cum e
România modernă, ierarhiile aproape că nu mai
contează. Ceea ce contează, este demagogia,
instinctul balcanic de a te da după cum bate vântul.»
(Demagogie prerevoluţionară, în „Vremea”, 10
noiembrie 1935).
Pe un alt plan – cel al controversatului
mesianism românesc, Mircea Eliade face, de
asemenea, câteva distincţii clare şi se situează, cum
era şi firesc, pe poziţia lui Nae Ionescu, al cărui
asistent universitar a fost o vreme. „Mesianismul –
este de părere autorul României în eternitate – nu
începe prin critici şi puneri la punct şi superstiţii.
Mesianismul începe – ca şi revoluţia – prin crearea
de forme noi de viaţă, prin crearea unei noi
conştiinţe. Nimic nu poate începe prin critică. Stilul
de viaţă revoluţionar e în primul rând creator. Stilul
de viaţă puritan este critic şi rigorist (Popor fără
misiune?!..., în „Vremea”, 1 decembrie 1935).
Reabilitarea spiritualităţii, Renaşterea
românească, Români deştepţi şi nemulţumiţi,
Realităţi româneşti, Restaurarea demnităţii
româneşti şi altele sunt articole şi mici eseuri care
pun în lumină, cu şi mai mare exactitate,
frământările generaţiei, pe atunci tinere, de
intelectuali, după cum altele (Cultura scriitorului,
Soarta scriitorului tânăr, Scriitorul de mâine,
Scriitorul şi preşedintele lor), de un accentuat
Eseu
pragmatism, sunt veritabile rechizitorii sociale
privind condiţia creatorului. Ideile şi sugestiile
avansate în finalul lor atestă, încă o dată, dacă mai
era nevoie, solidaritatea autorului cu „personajele”
despre care scrie.
Detractorii lui Eliade au făcut haz (a se vedea
studiul Cioran, Eliade, Ionescu, L'oubli du fascisme,
2002, citat şi de Eugen Simion în articolul consacrat
scriitorului în Dicţionarul general al literaturii
române, din 2005) cele şapte articole pro-legionare
semnate de acesta între anii 1937-1938 în revistele
Buna Vestire”, „Vremea”, „Iconar”, „Cuvântul”,
„Sânziana”, în care vorbeşte de o revoluţie spirituală
având drept scop mântuirea neamului românesc şi
crearea unui om nou. El era de părere că
legionarismul, bazându-se pe creştinism, întărea
libertatea individului. Vedea în mişcarea legionară
un sprijinitor, propagator şi promotor al eroismului,
sfinţeniei, pedagogiei, luptei cinstite pe toate
planurile, bărbăţiei şi sincerităţii – toate având, până
la urmă, ca scop triumful iubirii, cea care îl poate
face pe om liber şi curajos. „Cred – scria el – în
biruinţa Mişcării Legionare pentru că cred în
dragoste. Dragostea sinceră preface bestia în om,
înlocuind instinctele în libertate. Dilige et quod fac,
spunea Fericitul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei”.
Cel care iubeşte cu adevărat e liber. Dar dragostea
transfigurează pe om şi libertatea pe care şi-o
dobândeşte insul iubind nu va stânjeni pe nimeni, nu
va face să sufere pe nimeni. Legionarii nu sunt
numai camarazi, sunt fraţi. Şi este atât de puternic
valul de dragoste, încât dacă n-ar fi decât el singur, şi
tot ar trebui să nădăjduim în învierea neamului
românesc, adică în biruinţa Mişcării Legionare.
Cred în destinul neamului nostru; cred în revoluţia
creştină a omului nou; cred în libertate, în
personalitate şi dragoste. De aceea cred în Biruinţa
Mişcării Legionare, într-o Românie mândră şi
puternică, într-un stil nou de viaţă, care va
transforma în valori spirituale de universală
circulaţie bogăţiile sufletului românesc”.
În mare măsură atracţia lui Eliade faţă de
Mişcarea Legionară s-a datorat profesorului său,
Nae Ionescu, o personalitate care fascina tânăra
generaţie de intelectuali prin prelegerile de la
Universitate, dar pe de altă parte simpatia respectivă
i-a fost stârnită publicistului de ideile, altfel,
generoase şi profund patriotice, din prima fază a
Mişcării, fiindcă în cea de a doua fază ea a devenit
una extremistă – fapt pe care nici Eliade şi nici
ceilalţi tineri nu l-au putut bănui. Xenofobia,
antisemitismul, intoleranţa faţă de valorile culturii,
pe care Eliade le-a combătut în toate prestaţiile lui
16
)
Marturii culturale
publicistice au devenit ulterior arme ale Mişcării
Legionare şi este de presupus că această răsturnare
spectaculoasă şi periculoasă de situaţie i-a produs o
mare dramă spirituală şi sufletească celui care visa la
o Românie demnă şi curată, promotoare a propriului
patrimoniu cultural în lume.
Mircea Handoca, într-un studiu intitulat
Mircea Eliade, Textele „legionare” şi despre
„românism”, din 2001 detaliază şi comentează în
detaliu acest episod al publicisticii scriitorului, iar
Eugen Simion, în articolul din care am mai citat,
scrie, la rându-i: „În Jurnal a încercat să explice
simpatia politică faţă de legionarism în faza 1937-
1938 prin admiraţia lui faţă de profesorul Nae
Ionescu (devenit la un moment dat conducătorul
spiritual al Gărzii de Fier), văzând două faze în
cronologia acestei mişcări politice: una religioasă (la
care, afectiv, Eliade a aderat) şi alta brutal politică,
totalitară, apărută după moartea lui Corneliu Zelea
Codreanu, şeful mistic şi mitic al legionarismului.
Această disociere n-a convins şi nu convinge nici azi
pe adversarii inflexibili ai lui Eliade, care văd în el
un exponent al extremismului politic european.
Chiar şi în studiile despre alchimia asiatică şi
babiloniană sau în cursurile despre Upanişade şi
budism s-ar ascunde, după aceşti comentatori, idei
legionare. O interpretare, evident, aberantă,
programatic ostilă şi, prin toate acestea,
neconvingătoare.”.
Puse în balanţă cu toate celelalte articole şi
eseuri risipite prin presa vremii (şi va trebui să vină o
zi în care un inimos cercetător să le adune în cărţi),
cele şapte texte pro legionare aproape că îşi pierd
semnificaţia şi ne apar mai degrabă ca un accident de
gândire, de atitudine decât ca opţiune fundamentală
a autorului lor.
Precumpănitoare în toată publicistica
eliadescă rămân, însă, zecile de articole ce se
constituie aidoma unei oglinzi în care se regăsesc
cam toate ideile mari şi generoase ale epocii
interbelice: nevoia de cunoaştere a istoriei şi
nerepetarea greşelilor trecute, patriotismul adevărat,
cultivarea valorilor culturale ale naţiunii, pledoaria
pentru racordarea demnă la universalitate,
propăşirea neamului prin cultură, independenţa
creatorului şi eliminarea oricăror discriminări,
protecţia artelor şi a artiştilor şi, încă multe altele.
În ansamblul lor, toate acestea vin să
completeze imaginea unui mare scriitor şi publicist,
cărturar în sensul cel mai deplin al cuvântului. O
personalitate prin care am pătruns în universalitate
aidoma marilor fluvii ajungând cu maiestuozitate la
marea cea mare.
 Eseu
)
Marturii culturale
Aspecte din lupta românilor sătmăreni
pentru drepturi naționale, după adoptarea
guvernării liberale în Transilvania (1860-1867)
inamici ai românilor… care nu voiau nicidecum a ne
Carol C. KOKA respecta limba și naționalitatea”. În epoca Bach4, în
Transilvania s-a introdus limba germană, provincia
fiind împărțită în șase districte militare5. Comitatele
Revista ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”1
din Partium, Arad, Bihor, Satu Mare și Maramureș, au
publică la mijlocul lunii martie 1861 o corespondență,
fost integrate în cadrul Ungariei. ,,Atunci noi românii
prin care cerea respectarea limbii și a naționalității
–se scrie în corespondența lui Ciorecu – în
românilor. Începând cu anul 1861 putem vorbi de
amărăciunea sufletului, negăsind nicăieri nici o
începutul unei noi etape în mișcarea națională a
mângâiere ne-am luat voia a dezvălui în acest prețios
românilor transilvăneni, și asta datorită faptului că, la
organ național6 durerile, suferințele, patimile și
20 octombrie 1860, împăratul Franz Iosif a promulgat
necazurile noastre, plângându-ne cu amar că pe la noi
ceea ce în istorie este cunoscut sub numele de
cei care cutează a vorbi și scrie românește…este
„Diploma din octombrie (Oktoberdiplom)2 prin care
înfierat ca agitator, supus necredincios, rebel etc”.
se încheia perioada neoabsolutistă și se deschidea
,,Atunci când eram amărâți din toate părțile – scrie
calea guvernării liberale, în întregul Imperiu Austriac
mai departe corespondentul – viețuiam în aceea iluzie
(1860-1867).
plăcută, că sub aura cea sănătoasă a Constituției vom
Referitor la Transilvania, Diploma amintită stipula
respira mai liber… iar limba și naționalitatea noastră
abandonarea regimului militar instituit după revoluția
va fi respectată nu numai în ținuturile curat românești
pașoptistă, iar Marele Principat al Transilvaniei
ci și în cele amestecate, chiar în centrul comitatului
devenea un stat autonom în cadrul imperiului. De
(Satu Mare) prin dregători români adevărați nu
menționat este faptul că în componența Senatului
degenerați”.7
imperial, care a decis reorganizarea imperiului au
Autorul corespondenței a remarcat, cu toate că în
intrat și românii Andrei Șaguna, Alexandru Mocioni și
1861 s-a trecut la acordarea autonomiei provinciilor
Nicolae Apostol Petrino3. Episcopul Andrei, baron de
monarhiei, inclusiv a Transilvaniei, că românii
Șaguna reprezenta Transilvania, Baronul Nicolae
continuau să aibă o situație de inferioritate, nefiind
Apostol de Petrino reprezenta Bucovina iar Andrei
reprezentați proporțional cu numărul lor. În județul
Mocioni de Foen reprezenta Banatul. Toți trei erau de
Satu Mare, din cele 112 localități curat românești, în
origine macedoromână. O consecință importantă a
parte amestecate, cu 110.000 de locuitori români,
Diplomei a fost constituirea primei Diete a
aceștia au doar 80 de reprezentanți în Comitetul
Transilvaniei cu majoritate românească din istoria
permanent al comitatului din care făceau parte 680 de
Transilvaniei, care a adoptat legi de egală îndreptățire,
membri. În schimb maghiarii și șvabii din 118
pe principii democratice, de reprezentare
localități, numărând 125.000 de suflete, aveau un
proporțională. Cu toată opoziția nobilimii maghiare
număr de 600 de reprezentanți. Deci, românii au abia a
consecventă în a promova un regim discriminatoriu
treia parte din reprezentanți, când după lege ar fi trebuit
bazat pe Unio trium nationum din 1437 și hotărârea de
să aibă câte un reprezentant la fiecare 500 de locuitori,
anexare a Transilvaniei la Ungaria din 1848. Deși
deci 220 de reprezentanți nu 80.
Diploma imperială recunoștea limba română ca limbă
Haralambie Ciorecu a remarcat că în localitățile
oficială, punerea însă în practică s-a lovit de
maghiare ce numără între 500 și 1.000 de locuitori, în
numeroase obstacole. Până în 1861 limba oficială în
Comitetul comitatens sunt reprezentați de 4-5
Transilvania a fost limba latină. În perioada
persoane din aceeași familie nobiliară, de exemplu
neoabsolutismului, pentru scurt timp, a fost limba
Andrid, Domănești și Petin. La Craidorolț, dar și în alte
germană. Limba română era considerată tolerată, nu
localități, reprezentarea se face prin toți membrii de
era admisă în viața de stat. În perioada guvernării
gen bărbătesc ai unor familii nobiliare. În schimb,
liberale s-a recunoscut egalitatea limbii române cu
localitățile românești sunt reprezentate prin una sau
limba germană și limba maghiară.
două familii, cum este la Ardusat. Cămârzana, care are
În corespondența amintită din revista Foaie pentru
1.800 de locuitori nu și-a desemnat niciun
minte, inimă și literatură, autorul atage atenția că, sub
reprezentant. Racșa, Negrești, Târșolț și Bixad au doar
regimul anterior, cel al absolutismului habsburgic,
un reprezentant. Haralambie Ciorecu mai observă
românilor li se făceau multe nedreptăți: ,,din partea
faptul că mulți din cei 80 de reprezentanți ai românilor:
unor dregători răutăcioși, amici ai întunericului și

17
Eseu
,,sunt favoriții ungurilor, dintr-o duzină de români
pestriți, chiar rătăciți, lepădați, pierduți, renegați de
tot soiul. Fiind în această situație ei nu cutează a trage
degetul cu cei 600. Este neplăcut faptul că în unele
localități nu s-a aflat nici măcar un intelectual român,
persoană cu carte care să-i reprezinte”.8
Din grupul românilor din Comitetul comitatens 6
sunt ,,cei pe care ungurii se opintesc a-i boteza ca
români dar nu toți vor a figura ca atare. Unul a fost
refugiat în Turcia. Altul a fost husar acestora nu le
place a purta în gură-le limba lor. A scrie românește nu
mai unul e capabil. Mulți români au crescut cu
condeiul cel unguresc în mână, apoi a lepăda acest
lucru ar însemna a fi vânzător de patrie și națiune”. 9
Românii nu au în conducerea comitatului nici măcar
un vicenotar. Dacă se vor adresa în scris în limba
română, documentele respective vor fi returnate, sau
vor fi puse deoparte pentru a fi cercetate ,,ad calendas
graecas”. 10 Autorul articolului îi îndeamnă pe români
să continue lupta pentru drepturi naționale, ,,Debit
Deus his quoque finem”. ,,Fără îndoială e greu a suferi,
însă e dulce a putea spera că oare cândva toate se vor
schimba și vor lua altă față, mai bună, mai plăcută și
mai îmbucurătoare”11.
Dincolo de aceste remarci ale lui Haralambie
Ciorecu, în județul Satu Mare au existat și români
adevărați care au luptat pentru traducerea în viață a
hotărârilor Dietei de la Sibiu (1863-1864). Fruntașii
românilor vedeau necesitatea înființării de școli
românești, pentru ridicarea națiunii române. La 12
septembrie 1861, fruntașii românilor din județul Satu
Mare s-au întrunit la Seini, atunci în județul Satu Mare,
sub președinția protopopului de Ardusat, Ștefan
Vulcan. La această conferință au participat 26 de
personalități atât laice cât și ecleziastice: protopopul
Sătmarului, Petru Bran, preoții parohi Grigore Fabian
din Sătmărel, Ștefan Dălai din Pișcolt, Ion Dărăban din
Târșolț, Petru Mihuț, Ioan Sălăgian, George Marchiș,
Ignat Sabo și Simion Popovici Deseanu din Arad,
reprezentant al românilor în Dieta de la Budapesta.12
În procesul verbal întocmit cu acest prilej s-a scris:
,,Inteligența românească din comitatul Sătmarului,
văzând lipsa cea mare și simțitoare de un gimnaziu
național, a proiectat înființarea unui asemenea
gimnaziu”. Drept sediu s-au propus localitățile Seini și
Baia Mare. Pentru Seini au votat 24 de participați iar
pentru Baia Mare 3 participanți. S-a considerat că
Seiniul poate deservi românii din trei comitate, Satu
Mare, Maramureș și Sălaj. Cei din Seini s-au oferit să
pună la dispoziția gimnaziului și un teren adecvat. Un
comitet ales s-a angajat să obțină aprobările necesare și
întocmirea proiectului. Comitetul urma să
administreze și fondurile ce se vor strânge. Cererea
pentru aprobarea construcției a fost elaborată cu ocazia
adunării de la Mădăras, din 29 octombrie 1861.
Documentul a circulat prin sate pentru strângerea de
semnături de adeziune. Preotul paroh din Mădăras din
18
)
Marturii culturale
vremea aceea a fost Ioan Szeremi, participant și la
adunarea de la Seini.13
În condițiile instaurării dualismului austro-ungar,
în 1867, Comitetul desemnat pentru edificarea
gimnaziului românesc, a trebuit să-și suspende
activitatea. Problema gimnaziului românesc a fost
ridicat apoi la 8 august 1869, cu ocazia Adunării
generale a Astrei, care a avut loc la Șomcuta Mare.
Atunci s-a vorbit despre strângerea sumei de 200.000
de florini. Protopopul George Maniu a propus și
punerea în circulație a 100.000 de lozuri la prețul de
trei florini bucata. Protopopul George Marchiș a fost
de părere că puterile unite ale românilor vor duce la
înfăptuirea gimnaziului dorit. ,,Dumnezeul popoarelor
va fi cu noi, și de va fi cu noi, cine va fi în contra
noastră?”.
Visul românilor de a avea un gimnaziu românesc s-
a realizat la 19 iulie 1919, prin semnarea protocolului
de predare-primire a Liceului Regal din Satu Mare,
către statul român, după înfăptuirea Marii Uniri. La 5
octombrie 1919 a avut loc deschiderea festivă a
primului an școlar, an din care limba de predare a
devenit limba română, iar școala a primit numele
poetului național Mihai Eminescu.14
Note:
1. Haralambie Ciorecu, De pe malul drept al Someșului,
respectarea limbii și naționalității române în comitatul Satu
Mare, ,,Foaie pentru minte inimă și literatură”, nr.12, miercuri
22 martie, 1861, p.92-94
2. Diploma imperială care reglementa raporturile de drept public
în Monarhia habsburgică
3. Simion Retegan, ,,Epoca care surâde”, Românii din anii
liberalismului habsburgic, 1860-1865, în ,,Istoria Transilvaniei,
vol. I, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1987, p.981-1.175
Vezi și Teodor, V. Păcățianu, „Cartea de aur”, vol II, p.46 și
Adrian Deheleanu ,,Familia Mocioni. Istoria uneia dintre cele
mai vechi familii nobiliare din istoria românilor”, în revista
,,Țara Bârsei”, 2015,p.221
4. Baron dr. Al.von Bach (1813-1893), în 1848 a fost ministru al
Justiției
5. Vezi Scorpan Costin, Istoria României, Editura Nemira, 1997,
p.21
6. Se face referire la gazeta ,,Foaie pentru minte, inimă și
literatură”, ce apărea la Brașov sub conducerea lui G. Barițiu,
din 1865 a lui Iacob Mureșan
7. Haralambie Ciorecu, corespondența, p. 92
8. Ibidem, p.93
9. Idem
10. Adică niciodată, deoarece grecii nu au calende ca și romanii.
(Prima zi a lunii când se plăteau toate datoriile).
11. Ibidem, p. 94
12. Carol C. Koka, Seini 1861, conferința inteligenței sătmărene
pentru înființarea unui gimnaziu românesc,în ,,Jurnalul de
Dimineață,, anul II, nr.207, 13 septembrie 2013, p.16
13. V. Câmpean, V. Ciubotă, M. Sălceanu, ,,Mădăras contribuție
monografică, Editura Maestro Tip, 2017, p.82
14. Ovidiu T. Pop, Aurel Pop, ,,Colegiul Național ,,Mihai
Eminescu” Satu Mare, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 2017, p.26-30, 51

)
Marturii culturale
CUI I-E FRICĂ DE FILOSOFI ?
Elena Olivia OJICĂ
Aşa, pe la prima tinereţe, am avut
parte de întâlniri spectaculoase, cu
oameni speciali. Şi aceşti adevăraţi
OAMENI au fost altruişti, m-au învăţat
multe. Chiar mi-au fost şi mi-au rămas
prieteni. Bine! Dacă sună prea
pretenţios, putem negocia: amici, dar nu mai puţin.
Nu că n-aş fi auzit eu de cei şapte ani de acasă,
dar ei, amicii, îmi ofereau certitudini în legătură cu
educaţia şi valorile oamenilor. Înţelepciunea
ţărănească, supusă legilor nescrise ale pământului,
deprinsă încă de la bunici, se potrivea de minune cu
spusele lui Platon, Confucius, Aristotel, Buddha,
Kant, Plotin, Blaga…, căci aceştia erau cei care mi-
au dat învăţătură, m-au şlefuit. Şi orele treceau pe
nesimţite în săli de biblioteci…
Constatam atunci că, în diferite epoci şi colţuri
ale lumii, oamenii îşi făureau principii de viaţă şi
valori autentice. Hmmm, ce lume bună!
Azi, principiul „sănătos” este să… n-ai niciun
principiu…
Aşadar, de la un bun amic din tinereţe am aflat
ce înseamnă OMUL NOBIL ŞI ASUMAREA
RESPONSABILITĂŢII.
- Nene CONFUCIUS, unde eşti matale în
zilele astea, că tare ar mai trebui să treci pe la noi!?
Vezi matale, nu prea înţeleg eu de ce teoriile pe care
le-ai emis după trăiri autentice şi care au fost valabile
aşa, vreo 2000 de ani şi mai bine, s-au dus azi de
râpă. Cine mai ştie azi de OMUL NOBIL, aşa cum l-
ai gândit matale!? Ei nobil!! Tare s-a mai degradat
sensul cuvântului… Nobil înseamnă azi să fii bogat,
dar bogat, bogat! Nu spiritual, Doamne fereşte!
Măcar de-o vilă să fie acolo, poate şi un 4x4, un
drum, două, trei, zece de Dubai şi cine mai ştie ce
„bogăţie”! Despre „sânge albastru”… nici vorbă.
Onoare, credinţă, respect, loialitate… vagi aduceri-
aminte. Asumarea responsabilităţii se transformă pe
meleagurile mioritice în „Eu n-am nicio vină!”,
scandat pretutindeni, dar mai ales pe micul ecran,
19
Eseu
care are darul de a înnebuni şi deruta
românaşii. Şi cine ajunge, oare, pe
„sticlă”? Şi cum să-mi asum
responsabilitatea, de pildă, în
exprimarea democratică a votului, că n-
am găsit niciun sprijin să mă lumineze.
Ş i v o t ă r i l e s e a p r o p i e r e p e j o r,
întotdeauna. Până atunci se fac cu toţii
praf, unii pe alţii se bălăcăresc şi nouă,
„turmentaţilor”, nu ni se oferă fapte, argumente
convingătoare. Şi atunci avem credinţa că… nu
există argumente convingătoare.
Alţi prieteni, vechi şi demodaţi şi ei, m-au
învăţat (şi i-am crezut) că o SOCIETATE
CIVILIZATĂ ŞI FERICITĂ E GUVERNATĂ
DE NORME ETICE. Dar învăţătura asta era
valabilă în EGIPTUL ANTIC, vechi şi de demult.
Vezi că până ce şi faraonii aveau omenia lor. Faraonii
actuali? Hmmm, fac şi ei legi. Or fi ele, însă, etice?
Prea le schimbă să le pice bine.
Deunăzi mă revăzui, e drept că după ceva
vreme, cu alde PLATON. Amicul vine, şi el, tot mai
greu, pe cărarea timpului. Numai fraierii îl mai
ascultă azi pentru că mai cred în JUSTIŢIE ŞI
LIBERTATE, aşa cum le gândi el în Atena sau în
călătoriile prin lume, frământat de binele oamenilor.
Şi ce credeţi că-i mai trecu prin mintea scăpărătoare?
Dacă văzu şi văzu el că omul are în matrice
LIBERTATEA, îi arătă şi CHEILE ARMONIEI
INDIVIDUALE ŞI SOCIALE, vezi bine că la bază
pusese tot JUSTIŢIA. Războaie, războaie, dar să
ştim şi noi ce-i ARMONIA ÎNTRE OAMENI!
Şi când îi mâhneam eu mai vârtos pe amicii
aceştia, cu veşti de pe la noi, iată că veni alt grec. Tot
antic şi neica ARISTOTEL şi tot cu bune intenţii.
Mă îndemnă, pe mine şi pe alţii, să ne construim
SCARA VALORILOR, căci numai pe aceasta
urcând-o putem atinge FERICIREA. Tare s-au mai
sucit azi şi valorile!
Nici latinii n-au fost mai… buni, zic unii azi.
Ce vorbă-i asta, STOICISM? O fi fost valabilă doar
în Roma Antică… Cu LIBERUL ARBITRU, mai
treacă-meargă, a funcţionat întotdeauna, interpretat
Eseu
în fel şi chip. Dar SĂ TE PUI ÎN SLUJBA
ALTORA!!!??? Pe ce lume trăiaţi, nenicilor?
Vedeţi voi, se mai vorbeşte şi azi de ceva valori şi
principii europene, care n-ar fi tocmai rele. Doar că
se vorbeşte şi… cam atât. Azi sunt trendy egalitatea
de şanse, toleranţa, omenia, empatia etc., etc. Bune
şi în aceste formulări, dar să le simţim şi noi, că prea
sunt, vorba lui nenea Iancu, admirabile, dar lipsesc
cu desăvârşire. (Eu, totuşi, mai cred în ele, oriunde ar
fi.)
Azi-dimineaţă mă trezii bine, cu
IMMANUEL KANT în inimă şi suflet: trebuie
SĂ-MI FAC DATORIA CU VOIE BUNĂ, cum
mă învăţă 'mnealui. Ce-mi place! Era un om exact.
Se spune despre KANT că era rege în oraşul său şi în
regatul filosofiei. Concitadinii aveau încredere în el
mai ales pentru că îşi puteau regla ceasurile în
funcţie de ieşirea sa punctuală din casă şi reperele
traseului plimbărilor filosofului prin urbe, atinse la
aceleaşi ore, zilnic. Dar să-l lăsăm pe KANT ca să nu
ajungem la alte „imperfecţiuni”. Mă gândesc,
desigur, la sfertul nostru academic (şi al altora). O
imperfecţiune tratată „academic”, aşa cum arată
expresia – „sfertul academic”. Nimeni nu-i perfect.
Doar KANT, dar şi el a fost om.
Şi, pentru că se apropie Sfânta Duminică, hai
să-l mai cred pe PLOTIN, că doar ne învăţă
DESPRE SUFLET ŞI VIAŢĂ LĂUNTRICĂ.
Şi, uite-aşa, amicii mei mă acomodară cu
umanitatea şi, de ce nu, cu timpul pământean şi cel
cosmic. Nu e vorbă, limitele-mi sunt cele omeneşti şi
mă simt bine cu ce mă deprinseră ei. Cât oi pricepe
eu transcendentul? Sunt şi eu o biată muritoare şi m-
aş bucura să am niscaiva certitudini despre cele de
dincolo. Mai degrabă despre „acolo” decât despre
„aici”!
Cu câtă înţelepciune îmi vorbiră prietenii mei
şi despre OPORTUNITĂŢI. Azi, termenul are,
însă, alte conotaţii. Şi noile oportunităţi se cer…
construite. Alte oportunităţi dau ghes
contemporanilor mei… Chiar se vorbeşte cam mult
despre oportunităţi şi, mai ales, despre oportunişti,
că prea se înmulţiră şi-i întâlneşti pretutindeni, la
orice nivel, că doar nu-şi caută ei de viaţa lăuntrică,
autentică. Fericirea lor e alta. Sărmanii!
Şi atunci, mai avem noi, cei de azi, nevoie de
filosofi? Sau ne e frică de ei? Sau de slăbiciunile
20
)
Marturii culturale
noastre? Care au fost valorile eterne şi ce-au ajuns?
Ce le schimbară pe ele şi pe oameni?
Era să uit de BHAGAVAD-GITA!! Ne
vorbea despre CALEA EROULUI şi, iarăşi, despre
ALTRUISM.
Cred că „filosofiilor” actuale nu li se mai poate
alătura decât BUDDHA (şi nu pentru toţi oamenii).
El ne spuse cum putem ÎNVĂŢA DIN
SUFERINŢĂ, oricare ar fi aceasta, de orice natură.
Dragii mei amici, sunteţi de-pă-şiţi!!! Îţi fi
venind voi din toată lumea şi din toate timpurile, cu
pretenţii de autenticitate (voi nu ştiaţi ce e copy-
paste), dar habar n-aveţi ce-i aia CRIZĂ şi cum îi
strică pe oameni. Monşerilor, bune vremuri aţi
apucat, de nu puturăţi trage măcar un „Ce să-i faci?”,
un „Asta e!”. Noi, românii, credem în „ce ţi-e scris în
frunte”, că doar orientali suntem şi nu facem ca
occidentalii, eforturi să ne redresăm. Dar şi ei sunt
păliţi de criză. Şi, apropo de „ce ţie-scris”…, ne e
scris să nu vă mai credem?
Neicusorilor, ce ştiţi voi ce-i aia politică,
alegeri!! ? Nici noi nu ştim cum or fi cele drepte. Ştiu
însă că, după tot ce vezi şi auzi azi, te apucă o mare
lehamite şi o mohoreală cumplită, asemănătoare cu
cea a lui Moromete, care n-a înţeles cum se poate
schimba lumea asta fără să-i ceară voie. Ştia el, vezi
bine, ce e mai bine şi sănătos. Şi de mohoreala asta
nu mai scăpă până muri. Aşa se eliberă de ea, prin
moarte. E drept că nici numele nu-l ajută deloc, căci
„moromete” înseamnă stafie, moroi. Aşa a trăit şi el,
ca o stafie în contemporaneitatea lui, cu trupul golit
de sentimente şi cu mintea dorul în vremurile
trecute, mai aşezate.
Doamne, fereşte-ne de mohoreala lui
Moromete, că numai în Tine mai avem nădejde! Mai
avem şi noi copii de crescut şi educat şi parcă tot spre
voi, anticilor, i-am îndrepta. L-am crezut şi-l cred în
continuare pe BLAGA al nostru, pentru că m-a
învăţat că viaţa asta are şi DEAL şi VALE, mai ales
în spaţiul mioritic, dar şi aiurea.
Doamnelor, domnilor, vă invit să mai profităm
de învăţătura filosofilor, să-i mai ascultăm pe
înţelepţii lumii, căci ei au cugetat profund asupra
vieţii şi au cercetat-o în proximitate, dar şi în lungul
şi latul pământului, chiar şi în transcendent. Oferiţi-
vă astfel, realmente, clipe de catharsis.

)
Marturii culturale
Modalități de dezvoltare a creativității -
exemple de bună practică
Cristina ȘTEFAN
Ce este creativitatea? Un
proces mental cu care ne naștem
sau un exercițiu mental pe care îl
putem dezvolta? Picasso spunea:
„ O r i c e c o p i l e s t e c r e a t i v.
Problema este cum să îl faci să
rămână aşa şi când creşte”.
În ultimii ani, creativitatea ca discuție, ca stare,
ca disciplină de învățare a devenit un produs
aproape comercial. Toată lumea dezbate problema
creativității, sunt profesori în universități care
predau 'creative writing', Cambridge, Oxford și până
la grădinițe, unde educatorii se familiarizează cu
noua metodă de predare care impulsionează de la
primii ani creativitatea copiilor. La noi, prozatoarea
Doina Ruști predă un curs de scriere creativă la
Facultatea de Limba și Literatura Engleză din
Universitatea București. Pe internet, sunt mii de
cursuri, sute de spicheri, de materiale explicative,
filme și practici în marea lecție de creativitate.
De fapt, pot spune după o îndelungată
experiență atât artistică, literar-artistică, dar și după
o muncă în domeniul economic de aproape 40 de ani,
că orice om este creativ. De ce nu putem toți fi
imaginativi, inventivi, de ce nu putem exprima
artistic, sau în orice alt domeniu, forța noastră de
creație? Răspunsul ar fi vast și ne duce cu gândul la
lipsa educației în acest spirit, la rutină, la comoditate,
la sărăcie, la opțiunile greșite în viață.
O altă întrebare ar fi: se poate preda didactic
creativitatea, dacă ea vine din genele noastre, din
AND-ul fiecăruia, mizând pe capacități absolut
individuale?
Cred că predarea creativității s-ar constitui în
exerciții stimulative dar practica, impunerea,
definirea în termeni pedagogici ar contraveni liberei
exprimări.
Atunci cum punem în practică marea lecție de
azi a creativității, vorbind de copiii noștri?
Răspunsul meu ca scriitor, ca fost copil creativ,
acum înspre amurgul vieții și după o experiență de
îndrumare de peste 10 ani în sporirea- în literatură- a
creativității oamenilor, adulți și copii ar fi: Ne
naștem creativi. Cum continuăm să trăim creativi,
21
Eseu
depinde de mediul de învățare și
exercițiu.
Tocmai în această sferă, a
învățământului, problemele sunt
disputabile. De câțiva ani buni,
circulă niște definiții care au
devenit clișee:
- Azi, sistemul nostru
educațional se confruntă cu factori
perturbatori, fie provenind din
structurarea manualelor impuse, învechite ca
informație, fie ca elemente de dezavuare a
învățatului versus aplicarea acestor cunoștințe ca
utilitate viitoare: 'de ce să învăț toate astea? Eu
trebuie să știu să fac bani și atât'; fie din perpetuarea
unor generații dezinteresate în educație și cultură:
dacă mediul familial este frust, ignorant, copilul va
avea aceleași tendințe, cel puțin în primii ani de
educație.
- Un alt factor criticat, controversat ar fi
internetul și jocurile pe calculator…Se perpetuează
definiții ca:
- În epoca internetului și a jocurilor pe
calculator, creativitatea copiilor noștri, spre
deosebire de generația noastră, suferă de un soi de
dirijare informațională la care, știm bine, copiii și
tinerii au adevărate simptome de dependență. Este
un mare semnal de alarmă pentru noi, pentru ei, care
implică viitorul mental al acestor generații, deci
progresul omenirii în civilizație și cultură.
- Aceste jocuri pe calculator pot stagna, pot
mecaniciza, procesele de intuiție și raționament ale
tinerei generații, dezvoltând în pondere, violența,
agresivitatea, câștigul cu orice preț, victoria fără
scrupule. Și totuși atracția către acest mod de a
petrece ore în șir, butonând pentru a mai sări la un
nivel superior, pentru a mai câștiga puncte, este
nelimitată.
Și totuși aceste afirmații pot fi relative și ceea ce
este relativ aduce speranță și liniște măcar
temporară…Toate aceste definiții motivaționale ar
putea fi combătute, contrazise prin însăși
creativitatea noastră, a tuturor, începând din
copilărie și până la senectute. Am putea folosi toate
aceste instrumente pentru a deveni creativi. La urma
urmei înainte de descoperirea roții nu era nimic care
să ne învețe transportul…
Eseu
Intr-un articol pe internet, reclamă sau nu,
partinic sau nu - nimeni pe internet nu garantează
temeinicia sau originalitatea unor afirmații - se spun
lucruri pozitive despre jocurile video, dar nu și în
privința dezvoltării creativității. Astfel, un profesor
de la Universitatea Nottingham a scris într-un jurnal
medical că „jocurile video ar putea ajuta copiii cu
tulburări de deficit de atenţie. Cercetările indică
faptul că copiii ar putea dobândi abilităţi sociale, îi
ajută să îşi câştige încredearea în sine sau le pot spori
creativitatea.
Cele mai multe jocuri detemină jucătorii să
depună eforturi şi să ajungă la un nivel mai dificil
care prezintă noi provocări şi luarea unor noi decizii.
Astfel, jocurile motivează şi dezvoltă abilităţile
cognitive. Cele mai multe jocuri video necesită
reacţii şi decizii rapide, care pot însemna diferenţa
dintre viaţă şi moarte în mediul virtual. Neurologii
de la Universitatea din Rochester din New York
susţin că jocurile acţionează ca un simulator pentru
procesul de luare a deciziilor oferind jucătorilor mai
multe şanse de a deduce informaţiile din mediul lor
şi forţându-le să reacţioneze în consecinţă.”
Alte beneficii demonstrate clinic de neurologi și
psihiatri ar fi:
- Persoanele care suferă de cataractă îşi pot
îmbunătăţi vederea jucând jocuri first-person
shooter, precum Call of Duty sau Battlefield. El
consideră că aceste jocuri au un ritm atât de rapid
încât au nevoie de o cantitate extremă de atenţie. De
asemenea, ele pot produce niveluri ridicate de
dopamină şi adrenalină.
- Jocurile ajută copii bolnavi sau care au
leziuni. Ele pot distrage mintea de la durere şi
disconfort. De aceea, multe spitale încurajează copii
şi pacienţii care sunt în cursul unor tratamente
dureroase să joace jocuri video.
- Un alt studiu al Universităţii din Iowa arată
că doar două ore de joc pe săptămână poate ajuta la
încetinirea gradului de degradare mentală, asociată
cu procesul natural de îmbătrânire. „Fie că este
vorba de un joc complex sau nu, jocurile necesită
energie mentală şi abilităţi pentru a le juca” a
declarat Jason Allaire, un profesor de psihologie de
la Universitatea din Carolina de Nord.
- Un studiu făcut de Cybertherapy şi
Telemedicine arată că jucătorii care au suferit de
probleme de sănătate mintală, cum ar fi stresul şi
depresia au fost capabili să-şi exprime frustrarea şi
agresivitatea în jocurile video, iar asta a arătat o
ameliorare remarcabilă. (sursa: articol pe internet)
Dacă toate aceste posibile beneficii vizează
22
)
Marturii culturale
terapia, ameliorarea unor boli, cum pot ele - jocurile
- să dezvolte creativitatea și care mai este rolul
dascălilor, părinților, îndrumătorilor, educatorilor?
Evoluția și transformările informaționale sunt un
lucru dat și devine unul sine qua non pe zi ce trece.
Nu ne rămâne decât să devenim, noi dascălii, școala,
părinții, factorul promotor al creativității. Știu!
Programa școlară! Știu, constrângerea manualelor, a
regulamentelor, metodele pedagogice obligatorii,
treptele de parcurs în funcție de anul școlar etc…dar
suntem siguri că aplicăm tot ceea ce avem deja la
îndemână în mod creativ?
Experiența mea de îndrumare a creativității mi-a
adus satisfacții nebănuite vreodată…Ce am făcut
concret? Cum am pus în pracțică pasiunea mea
pentru scris și citit, pasiune demonstrată din
copilărie, dar din care nu mi-am făcut profesie…
În anul 2008, fiind activă pe rețele literare, în
unele eram administrator, în altele colaborator,
comentator, am înființat un site pentru tinerii
scriitori: 'Cartea tinerilor scriitori'. Intenția mea
inițială a fost să ajut tinerii talentați să devină
vizibili, să-i promovez, să le asigur recunoașterea în
literatură. Lucrurile au mers însă singure spre
dezvoltare, au venit în site profesori de limbă
română, învățători, scriitori de renume, critici
literari, astfel că în 2009 ne numeam deja 'Cenaclul
interactiv, Lira21', cu 500 de utilizatori, zeci de mii
de texte comentate în sute de mii de postări. În acest
site am peste 30.000 de comentarii la text.
Rezultatele acestei activități laborioase sunt peste
așteptările oricărui îndrumător de cenaclu. Scriitorii
cu care am purces la drum sunt azi recunoscuți, au
multe volume publicate, și-au făcut la rândul lor
cenacluri, îndrumă, au devenit critici
literari…'Liriștii', cum ne spunem noi în literatură,
iau majoritatea premiilor la concursuri naționale,
internaționale, în revistele de literatură țin pagini
întregi, au devenit membri ai Uniunii Scriitorilor sau
ale altor asociații de scriitori…În acești 10 ani am
tipărit 8 ceasloave de poezie și proză, am organizat
concursuri tematice, am editat prin editura mea
ARTBOOK, zeci de volume de autor…'Școala
blândă de poezie' cum a fost supranumit cenaclul
meu este foarte activă și azi. Copiii de atunci au
devenit studenți la universități sau dacă au ales altă
profesie, mai scriu și azi. Mai presus de aceste
rezultate remarcabile potențarea creativității în acest
mare grup cultural a dus la solide prietenii, iar
membrii noștri locuiesc în străinătate sau în colțuri
diferite de țară…Unul din principiile aplicate a fost:
citiți-vă cu atenție unii pe ceilalți, dar sfaturile să fie

)
Marturii culturale
altruiste, de încurajare…Probabil că selecția mea a
ținut cont și de caracterul uman cu care am rezonat și
de aici succesul.
A doua aplicație în munca pentru stimularea
cretivității, a fost în calitate de profesor, timp de trei
ani la Școala Populară de Artă Bacău, unde am
îndrumat o grupă de copii, în scriere creativă. Copiii
aveau între 9 și 15 ani, de aceea lecțiile pentru care
m-am pregătit, cu plan de lecții și materiale
ajutătoare au necesitat o atenție specială pentru a fi
asimilate de vârste diferite, dar și de copii cu
temperamente și aptitudini diferite. În toate orele
noastre literare am pornit de la ceea ce învățăm
școlărește dar aplicăm prin propriile prisme de
înțelegere și interpretare. În toate lecțiile am avut
parte teoretică și parte de creație.
Dacă am început ludic, prin a le cere copiilor
propriile definiții la noțiunile de bază: artă, cultură,
limba română, am încheiat prin exerciții mai dificile,
dar copiii mei după doi ani și jumătate erau déjà pe
un făgaș cultural deschis și dens. Lecții:
Au scris poezii, proză, au avut idei excepționale
la a inventa propriile metafore, propriile narațiuni și
Turnul Pompierilor din municipiul Satu Mare construit între anii 1903-1904
23
Eseu
au culminat cu scrierea propriei piese de teatru,
jucată în fața oficialităților băcăuane, a profesorilor
și părinților. Am marcat toată această activitate într-o
carte, lansată așa cum se cuvine la Uniunea
Scriitorilor din România, cu premii, diplome,
medalii. Dintre sute de catarge este o antologie
care va rămâne în Biblioteca națională a României și
va conta la viitoarele CV-uri ale copiilor, prin
diploma acestui curs, indiferent în ce domeniu vor
dori să-și manifeste creativitatea…
Activitatea mea pe care mi-am asumat-o ca
pasiune și scop continuă. Concursuri, poiecte,
cenacluri, cărți, antologii, lansări de carte, emisiuni
televizate. Eu, personal, nu sunt un model de
creativitate, scriu ca urmare a pregătirii mele, a
experienței, a lecturii susținute la care nu am
renunțat nicio clipă, dar nu rămân la propria mea
satisfacție spirituală și culturală. Împărtășesc
această pasiune cu cei care vor să rămână treji în
preajma nesecatului izvor de cultură a umanității,
literatura.
Vă mulțumesc și vă doresc sănătate, satisfacții
profesionale și bucuria recunoștinței pentru dascăl.
Interviu
Aurel Pop în dialog cu matematicianul Ovidiu T. Pop
„Am fost, sunt şi mă voi mândri cu condiţia de... modest matematician./ Valoarea unui om nu este dată
de averea lui, ci de faptele bune ale lui”
Participant activ la manifestări culturale
organizate în Satu Mare sub patronajul unor instituții
de cultură sau de învățământ ori în mediu privat, mi-a
fost dat să-l întâlnesc pe Ovidiu T. Pop, doctor în
matematică, profesor de matematică, și nu orice
profesor... la Colegiul Național Mihai Eminescu din
Satu Mare. Timpul s-a scurs, viața de zi cu zi ne-a
făcut să ne apropiem și în cele din urmă să...
colaborăm. În una din zile i-am propus un interviu,
mai ales că în acest an a împlinit 61 de ani. L-am
convins și în cele din urmă a acceptat tirul întrebărilor
mele. Așadar să începem ...
Aurel Pop: Ovidiu, dacă ți-aș cere să faci o
retrospectivă a celor 61 de ani trecuți, ce momente
mai importante ai cuprinde ?
Ovidiu T. Pop: În anul 1973 am fost admis
în clasa a X-a D, clasă specială de
matematică, la Liceul Mihai Eminescu din
Satu Mare. Era cea mai... tare clasă de
profil real din judeţ. În 1974 am obţinut
premiul al II-lea (al doilea pe listă) la
Olimpiada Naţională de Matematică. Sunt
absolvent al Liceului Mihai Eminescu,
actualmente Colegiul Naţional Mihai
Eminescu din Satu Mare, promoţia 1976.
În 1976, cu media 9,88, am devenit student
la Facultatea de Matematică din Cluj-
Napoca şi cu aceeaşi medie am terminat Ovidiu T. Pop
aceeaşi facultate. În 1978 am obţinut
premiul al I I I-lea la Concursul de
Matematică Traian Lalescu. Ca student am participat
la sesiuni de comunicări studenţeşti, desfăşurate la
Cluj-Napoca, Timişoara şi Iaşi. Încep să-mi apară
probleme propuse în Gazeta Matematică şi în Revista
de Matematică a Elevilor din Timişoara. Încep să
public şi articole metodico-ştiinţifice. În anul 1981
m-am căsătorit cu Rodica, profesoară de matematică.
Avem două fete. Laura medic chirurg vascular,
căsătorită cu medicul cardiolog Cătălin Pestrea, au
două fetiţe Antonia şi Andra. Flavia va fi medic
veterinar şi este căsătorită cu arhitectul Dragoş
Silaghi. Din anul 1990 sunt profesor la Colegiul
Naţional Mihai Eminescu. În anul 2006 am obţinut
titlul de doctor în matematică, la Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Sunt membru în
colegiile de redacţie ale următoarelor reviste: Revista
d e M a t e m a t i c ă d i n Ti m i ş o a r a , O c t o g o n paralel cu activitatea de la catedră. Pe lângă cărțile
24
)
Marturii culturale
Mathematical Magazine, International Journal of
Geometry, Global Journal of Advanced Research on
Classical and Modern Geometries şi Mărturii
culturale. Am peste 200 de probleme publicate în
Gazeta Matematică (seriile A şi B), Revista de
Matematică din Timişoara, Recreaţii Matematice
etc. Am publicat 157 de articole metodico-ştiinţifice
în reviste din ţară şi din străinătate. Sunt autor şi
coautor la cărţi de matematică, de istorie locală şi
autor a două volume de eseuri, schiţe şi povestiri. Din
iniţiativa mea, din anul 2012 se editează volume din
seria Caietelor eminescienilor sătmăreni, fiind autor
sau coautor la opt dintre acestea.
Aurel Pop: Trebuie să precizăm cititorilor noștri că
nu avem între noi niciun grad de rudenie, e doar o
coincidență de nume. Ne-am născut în
județe diferite, viața ne-a adus aici unde se
agață harta-n cui. Suferă matematicianul
de complexul provincialismului?
Ovidiu T. Pop: Am crezut că voi găsi aici
oameni interesaţi în primul rând de
învăţământ. Din păcate, am avut tot timpul
de-a face şi cu indivizi care se credeau...
atoateştiutori, pe care i-a interesat în mod
deosebit... imaginea lor şi care, nu o dată,
au făcut rău… şcolii şi unor oameni. Este
foarte greu să… trăieşti cu astfel de
indivizi. Din păcate, pentru ei, cu tot
efortul lor de a… poza în ceva ce nu sunt,
timpul „demonstrează” şi scoate la
suprafaţă… adevărul. Pot să afirm că avem şi…
profesori ataşaţi trup şi suflet de învăţământ. Dar, cei
care… pot, au obligaţia să facă ceva pentru aceşti
oameni deosebiţi. Adică să nu se ajungă în situaţia ca
aceşti profesori să-şi ia… lumea în cap sau să se…
piardă într-un loc uitat de lume. Trebuie să ai curaj ca
să spui că eşti… profesor. Pentru a fi… profesor,
trebuie să fii bine pregătit profesional, să fii un…
model de om şi să faci ceva pentru învăţământ. Ca să
spui că eşti… matematician, trebuie în plus să scrii…
matematică la un nivel înalt, adică să faci şi cercetare
în matematică. Sunt mulţi profesori de matematică în
învăţământul românesc, dar… matematicieni sunt
mai puţini! Eu mă consider profesor de matematică şi
matematician.
Aurel Pop: În ultimi ani ai scris și mai scrii cărți în

)
Marturii culturale
tale de specialitate, și cărțile cu tematică istorică,
eseuri ale căror coperți sunt concepute de nepoții tăi.
La ce surpriză se poate aștepta cititorul de rând?
Ovidiu T. Pop: Voi continua să scriu, în primul
rând... matematică. Aş dori ca... surpriza să fie dată de
valoarea... cărţilor. O altă surpriză, aş dori să apară o
carte de... matematică la... Editura Citadela. Ce zici?
Aurel Pop: Cititorul avizat poate deduce
preocuparea ta spre istoria locală, în special trecutul
și prezentul Colegiului Național Mihai Eminescu
unde îți petreci o mare perioadă de timp. Ai contribuit
la mai multe ediții privind scrierea monografiei
colegiului alături de soții Cosma, iar la ultima ediție
jubiliară „Centenarium” alături de mine, apărută la
Editura Didactică și Pedagogică din București. A mai
rămas ceva de scris despre Colegiul Național Mihai
Eminescu?
Ovidi T. Pop: Mai sunt multe de scris. De exemplu,
mai sunt profesori de la liceul nostru care s-au
remarcat la catedră, în viaţa comunităţii locale, în
cultura locală şi naţională, dar despre care încă nu s-a
scris. Contează faptele lor, nu originea socială,
simpatiile sau apartenenţa politică, sau originea
etnică. Ne mândrim şi cu absolvenţii noştri, unii
dintre ei remarcându-se la nivel naţional sau mondial.
Noi, cei care am absolvit Liceul Mihai Eminescu şi
respectăm această şcoală, cu istoria, elevii şi
profesorii ei, ne spunem cu mândrie eminescieni.
Câţiva dintre eminescieni au... plătit scump pentru
faptele lor: închisoare, marginalizare, denigrare etc.
După cum se şi vede, pe zidul colegiului sunt câteva
plăci de marmură în memoria unor profesori şi
absolvenţi ai noştri: dr. Eugen Seleş, Martin Čulen,
Petru Bran, Liviu Borlan şi dr. Vasile Scurtu. Anul
acesta în 11 mai, vom dezveli o placă în memoria lui
Ioan Silaghi-Dumitrescu, membru corespondent al
Academiei Române, absolvent promoţia 1969. În
urmă cu câţiva ani, am început să „adun” pe o listă
eminescienii care s-au remarcat prin activitatea lor. În
acest moment, această listă numită EMINESCIENI
SĂTMĂRENI, Au fost, sunt şi vor fi dintre ai
noştri, are peste 200 de nume şi se găseşte pe site-ul
colegiului.
Aurel Pop: Ești unul dintre inițiatorii colecției
Editurii Citadela din Satu Mare; „Caietele
eminescienilor sătmăreni”, colecție ajunsă la caietul
cu numărul 14. Din cele 14 caiete, unele scrise ca
singur autor, altele în colaborare cu Viorel Câmpean,
Marta Cordea și cu mine. Care dintre personalitățile
liceului de altădată te preocupă să-i cunoști
activitatea în eventualitatea unui nou caiet?
Ovidiu T. Pop: Volumul cu număul 14, conţine viaţa
şi activitatea profesorului eminescian Corneliu
Mezea. Acest volum l-am pregătit cu prietenul meu
Viorel Câmpean şi sper că-l vom lansa la Colegiul
Naţional Samuil Vulcan din Beiuş, în luna mai din
25
Interviu
2018. Şi acest volum va fi dedicat Centenarului Marii
Uniri. În perioada în care am cules informaţii
necesare scrierii acestui volum, am avut o colaborare
deosebită cu domnul Teodor Rif, profesor de latină la
Colegiul Naţional Samuil Vulcan din Beiuş şi
custodele muzeului acestui colegiu.
Aurel Pop: Ai scris câteva volume de microeseuri şi
schiţe publicate în decursul vremii în revista Mărturii
culturale, microeseuri apreciate de cititorul de rând,
deoarece în conținutul acestora ai atins sfera
politicului. Crezi că această sferă, datorită
activităților desfășurate de aşa zisă clasă politică,
merită să fie ținută sub control?
Ovidiu T. Pop: Din păcate pentru acest popor, în
România clasa politică „e admirabilă, e sublimă,
putem zice, dar...”, cam aşa spunea Nenea Iancu. Din
păcate, nici... justiţia pământească şi nici măcar cea...
divină, nu mai pot face mare lucru. Din păcate, acest
popor n-are cultură politică, este prea tolerant, uită
prea repede şi are prea multe... vorbe înţelepte, de
exemplu cea cu... capul şi sabia, sau cea cu... răul care
poate fi. Deci... !?
Aurel Pop: Care dintre preocupările tale, mă refer la
cea de matematician sau cea de „istoric” te prinde
mai bine? Te întreb, fiindcă de fiecare dată spui public
că: „eu sunt matematician”?
Ovidiu T. Pop: Am fost, sunt şi mă voi mândri cu
condiţia de... modest matematician. Dar, un om care a
fost crescut şi educat într-o familie care s-a implicat
în viaţa unei comunităţi, un om care poate şi este
curajos, trebuie să aibă şi să ia şi... atitudine în viaţă.
Mai pe româneşte, dacă nu eşti prima, nici a doua, ...
generaţie din familie care ştie să scrie şi să citească,
atunci ai nişte... datorii şi obligaţii! Valoarea unui om
nu este dată de averea lui, ci de faptele bune ale lui.
Aurel Pop: Eminescian fiind, cum te simți în marea
familie a Colegiului?
Ovidiu T. Pop: Am socotit că până acum, cei care...
au fost şi cei care... sunt, suntem aproximativ...
20.000 de eminescieni. Suntem o familie mare, care
a... colonizat şi... colonizează Lumea, şi cine ştie... .
Aurel Pop: Părinții tăi au fost profesori. Tu le calci pe
urme. Cunoscând situația din învățământul
românesc, m-aș bucura să faci o paralelă între
învățământul de altădată și cel actual. Din punctul tău
de vedere cum vezi acest aspect ?
Ovidiu T. Pop: În Românaşi, unde părinţii mei erau
dascăli prin anii '50, era mare sărăcie. M-au crescut în
Banat bunicii din partea mamei. Pe vremuri,
directorul şi familia lui locuiau în şcoală. Tiberiu Pop
profesor de limba română, tatăl meu, a fost directorul
şcolii, deci când am început şcoala la Românaşi,
locuiam în... şcoală. În acea perioadă erau puţini
dascăli. Dar erau foarte bine pregătiţi. În comună era
un respect deosebit pentru dascăli şi şcoală. Îmi
amintesc ce eveniment deosebit a fost în viaţa
Interviu
comunităţii când primul elev de la Şcoala generală
din comună a intrat la un liceu pedagogic, apoi la un
liceu teoretic şi când primul elev plecat de la şcoala
din comună a terminat o facultate.
Aurel Pop: ... dar relația elev-profesor ?
Ovidiu T. Pop: Relaţia elev-profesor era mai
distantă. Era un amestec de respect şi puţină frică,
deoarece orice observaţie a profesorului ducea la o
palmă sau o pedeapsă din partea părinţilor. În clasele
primare, mai primeam câte un... liniar peste degete,
sau o... nuia peste fund etc. Şi eu am primit odată,
deoarece am avut probleme la... tabla înmulţirii cu 5.
Tot timpul am avut probleme de... matematică şi
probleme cu... matematica. Pe vremuri, elevul dăruia
o floare profesorului, ştia să salute şi ştia să spună:
mulţumesc. Acum?! De ce oare?
Aurel Pop: Faci parte din colectivul redacțional al
reviste de cultură Mărturii culturale. Ce poți
„mărturisi” despre revistă ? ... creează alături de alte
reviste din Sătmar o geografie literară a momentului?
Ovidiu T. Pop: A fost o mare surpriză şi onoare
pentru mine când mi-ai propus să fiu redactorul şef
adjunct al acestei reviste. După părerea mea, valoarea
revistei creşte de la un număr la altul prin varietatea
de teme din materialele publicate, prin valorea
autorilor precum şi prin faptul că, deşi are doar... trei
ani de la apariţie, revista este cunoscută în toată
lumea. Mai trebuie spus că directorul fondator al
revistei Aurel Pop, redactorul şef adjunct Viorel
Câmpean, redactorul şef adjunct Ovidiu T. Pop şi
secretarul de redacţie Marta Cordea fac toată munca
de corectură. Pe de altă parte, această revistă apare cu
ajutorul sponsorizărilor private.
Aurel Pop: Colegiul la care îți desfășori activitatea
are o revistă școlară, ... pe când o revistă de
matematică la instituția etalon a județului?
Ovidiu T. Pop: Satu Mare este un judeţ mic. Deci, a
scoate o revistă şcolară este foarte greu. Dar sunt şi în
acest judeţ câţiva problemişti harnici: Traian
Tămâian, Petru Braica şi Adrian Bud. Şi eu mai
public probleme. Traian Tămâian şi cu mine suntem
singurii din judeţ care avem peste 100 de probleme
publicate în Gazeta Matematică şi suntem între
primii 100 de publicişti ai acestei reviste de la
înfiinţarea ei, în anul 1895, până în prezent. Anul
acesta, la noi în judeţ s-a desfăşurat Olimpiada
Naţională de Matematică. Este un efort deosebit, dar
este prima dată când se organizează în judeţul nostru
acest concurs naţional. Onoarea de a fi gazdele
acestui concurs se datorează profesorului de
matematică Călin Durla, inspectorul şcolar general al
acestui judeţ.
Aurel Pop: Care-i diferența dintre revistele apărute
în București și cele care își duc traiul în provincie?
Ovidiu T. Pop: Există, dar să fim mândri şi fericiţi că
26
)
Marturii culturale
şi la Satu Mare se face cultură. Din actul de cultură eu
consider că face parte şi matematica şi ştiinţele.
Aurel Pop: Are Ovidiu prieteni?
Ovidiu T. Pop: Am foarte mulţi prieteni, prin toată
lumea. Cu câţiva dintre ei am scris... matematică.
Prietenii mei din acest judeţ, participă la lansările
cărţilor mele. Şi eu particip cu cea mai mare plăcere la
evenimentele în care sunt implicaţi prietenii mei.
Aurel Pop: ... dar dușmani?
Ovidiu T. Pop: Cea mai mare dezamăgire a mea a
fost când am înţeles proverbul „Fereşte-mă Doamne
de...”... pretini. Când cineva nu-şi mai încape în piele
de frumos şi de deştept ce se crede că este, tot...
năpârleşte şi devine din ce în ce mai mare, până când
face... fâsss... . Acesta este marele... mic anonim.
Acest individ are inteligenţă nativă, dar este.. un om
de nimic. A existat, există şi va exista această specie
neumană. Mi-a... plăcut cum una din „însuşirile”
acestor indivizi, a fost scoasă în evidenţă de Gabriel
Liiceanu în volumul România-O iubire din care se
poate muri, Editura Humanitas, 2017. Acestor
indivizi, când nu le place cineva, adică cineva nu...
este ca ei şi nu... este cu ei, atunci apare la ei „forma
extremă a unei disperări neputincioase, născută din
exasperare şi furie extremă”. Aceşti atoateştiutori,
când vor să-l umilească şi să-l atace pe acel cineva,
care este... mult deasupra lor, de la... nivelul lor îl
scuipă, adică... scuipă în sus. Asta ştiu să facă şi asta
fac!
Aurel Pop: Când ai debutat revuistic?
Ovidiu T. Pop: Eram student când au început să-mi
apară probleme în Gazeta Matematică şi în Revista
de Matematică a Elevilor din Timişoara. În 1982 mi-
a apărut primul articol de matematică superioară într-
un volum conţinând materialele unui simpozion
desfăşurat la Facultatea de Matematică din Cluj-
Napoca.
Aurel Pop:... dar editorial?
Ovidiu T. Pop: Sunt coautor la volumul Olimpiadele
de matematică 1996, clasele VII-VIII, apărut la
Editura Gil. Zalău, în anul 1996.
Aurel Pop: Ovidiu, te învârți tot timpul în sfera
științelor fixe, cu mici „evadări” în sfera
imaginarului. Cum reușești să faci „trecerea” de la fix
la imaginar ?
Ovidiu T. Pop: Matematica studiază existenţa prin
construirea unor modele ale ei. Tot timpul, în
procesul cunoaşterii, Omul descoperă că Lumea
creată de Dumnezeu „funcţionează” după nişte... legi
matematice. Până şi pentru... dezordinea dintr-un
sistem, există legi... matematice. Singura...
construcţie care acţionează... ilogic este... Omul.
Interesant şi... frumos! Se spune că Dumnezeu înainte
de a face Lumea a studiat… geometria şi completez
cu ce spunea matematicianul-poet Dan Barbilian-Ion

)
Marturii culturale
Barbu: există undeva, în domeniul înalt al geometriei,
un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia.
Aurel Pop: La fotbal și politică se pricepe oricine,
dar la matematică mai puțin. Ți-a trecut prin cap să
faci politică?
Ovidiu T. Pop: Eu cred că am făcut politica...
matematicii şi a... învăţământului! Prietenul meu
Teodor, mi-a propus să intru în... politică. Dar nu
am vrut să... mă spurc! Eu cred că în România nu
există oameni politici. Sunt doar... nişte politruci,
care fac politică... de gaşcă.
Aurel Pop: Care dintre cărţile scrise îți sunt la suflet ?
... sau încă n-ai scris-o?
Ovidiu T. Pop: Mă mândresc cu monografia An
introduction to quadrilateral geometry, apărută la
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2013,
scrisă cu prietenii mei Nicu Minculete şi Bencze
M i h á l y. Vo l u m u l S e l e c t e d P ro b l e m s f o r
Interviu
Mathematical Contests, apărut la S T U D I S
Publishing House, Iaşi, 2015, scris cu Bencze
Mihály, conţine o parte din activitatea mea ca
problemist, adică autor de probleme originale de
matematică. Apoi, mă mândresc cu volumul Din
jurnalul unui... matematician, apărut la Editura
Citadela, Satu Mare, 2017.
Aurel Pop: A venit timpul să-ți pun ultima întrebare:
ce întrebare ți-ai fi dorit să ți-o pun şi nu ți-am pus-o?
Ovidiu T. Pop: Matematicienii ştiu... să pună şi... să-
şi pună întrebări. Un matematician are tăria de a
recunoaşte când nu ştie ceva sau când nu înţelege
ceva. Ar fi fost interesant să mă întrebi: Ce este
Matematica? Cam toţi cred că „ştiu” ce este: operaţii,
teoreme şi alte chestii… grele. Matematicienii îşi pun
întrebarea: Ce este Matematica? Şi se… gândesc!
Mulțumesc.

Epigrame
Ioan Tipu Asemănare (Venus din Millo)
SĂLĂJANU Ca Venus pare să se'nalţe
Din spuma mării nesfârşită
Numai că ea pe lângă braţe
Beţivul la spovedanie
Are şi-o limbă ascuţită!
Să am iertare de păcate
Mărturisirea unui beţiv
Îmi pui pe buze-un strop de vin
Dar ca să pot scăpa de toate
Că nu mă duc la liturghie
Şi un butoi e prea puţin!
Parcă se făcea că vine E-un mare adevăr, cât casa –
Mama soacră pe la noi! Detest mirosul de tămâie
Adam către Eva
Îmi place numai… Tămâioasa.
Adam – recunoştinţa amară
De ce te fandoseşti madam
Infatuare
Şi-ţi dai un aer de stăpână?
O, Doamne, Tu eşti drept şi
Păi dacă eu nu te luam
mare! „Cânt ca o privighetoare
Ai fi rămas fată bătrână!
Mi-ai luat cândva din piept o Glasul meu e artă pură”.
coastă Zise cioara visătoare
Constatare
Şi ca o dreaptă compensare Vesel croncănind din gură.
M-ai pricopsit cu o nevastă!
De la-nceput, în lumea asta
Mărul lui Adam
Cocoşul îşi iubea găina,
Ea către el în faţa tabloului
Bărbatul îşi iubea nevasta
Giocondei „-Să-mi dai un măr, numaidecât!”
Şi poate uneori – vecina.
I-a zis Adam, cam plin de sine.
-Sunt tot ca ea, să nu spui nu Iar Eva-n gând: „Să-ţi stea în
Coşmarul unui ginere
Am o privire ireală... gât!”
-Aşa e, dragă, doar că tu Şi el, de-atunci, acolo-l ţine.
-Ce ţipi, dragă, ce-i cu tine?
Nu te opreşti din trăncăneală.
-Nu ştiu, am visat strigoi...

27
Poezii

)
Marturii culturale
Sunt Stăpâna răscrucilor
Doina Rândunica Şi te aştept
ANTON
DIMINEAŢA
PE MUCHIILE LUMII
Aşteptăm cu nerăbdare dimineaţa
Atunci suntem cel mai aproape
Să nu întârzii
Încăpem pe o foaie de hârtie
Focul vieţii nu stă
Pe care au ieşit bobocii la păscut
În cântatul cocoşilor
Jumătate sunt ai tăi
Pe praguri se usucă floarea de
Jumătate sunt ai mei
izmă Se amestecă până ameţim
LES FEUILLES MORTES
Miezul de nucă Iarba oricum creşte direct din
Lacrimile fiecărui anotimp sângele nostru
Francis le francais jouait au
În dreptul ferestrei se iţesc Trece hotarele şi se face albastră
piano
întrebări Bem o cafea în faţa ferestrei
Charlelie Couture cânta
Nu le băga în seamă Aşteptăm primăvara
Aime moi encore
Doar cât clipește o stea Corcoduşii deja au intrat în
Aime moi encore
Ne vom privi călduri
Pe stradă treceau tancuri
Vom ţine strigătul bine Pe sub coloanele de la Vatican
Zăpada era suavă ca o lebădă
Pe muchiile lumii Gânduri nebuneşti se strecoară
Stăteam între lumi
Să nu întârzii La Paris s-a închis Les deux
Nu îmi mai simţeam sufletul
Timpul se teme magots
Începuse războiul
Doar de puterea ta Sartre şi-a cumpărat pălărie de
Francis jouait au piano
De a iubi fetru şi seamănă cu tata
Les feuilles mortes
Mâna lui era caldă La Londra se bat gentelmenii şi
Mâna mea era rece ca vântul din Capuleţii
CAPCANE Un parfum de iasomie pătrunde
nord
dinspre Andaluzia
Ţi s-au întins capcane O, Doamne, ce bine e dimineaţa !
Credeai că e doar un joc al celor
ÎN ORICE ROSTIRE
isteţi
Te credeai adorat şi îndelung SHUGENDO
Îţi trebuie o gură de aer
cercetat
Un strigăt
De o femeie frumoasă Locuim între cetăţi
O naştere
Nu aveai prea multe de dat Păzim răscrucile calde ale veştilor
Un fluviu
La asta te-ai gândit vreodată? Printre faldurile dorinţei intrăm
Nu mă mai citeşti de departe
Carte peste carte era muntele tău cu gesturi uşoare
Vii tot mai aproape
Acolo vântul era de sticlă, Pe sub ramuri ridicăm sarea
Eşti ca o stâncă rostogolită
Înverşunarea era toiagul lui Moise pământului
Spre goliciunea câmpiei
Dar cum să deschizi emoţia unei Înspre cunoaştere
Te alegi cu nodul violet al ierbii
străine Până în vârful arborilor se aude
În orice rostire
Cu înverşunarea ta? Clopotul gândului
Te alegi de neghină,
Mereu se înnoura sub ochii ei Îmi pieptăn părul peste ape
În filoane de aur îţi ascunzi
Mereu un înger o purta peste Ca să zămislesc drumuri spre cer
Cea mai iubită durere
coline Pe genunchii mei scrii cărţi
Mă întreb dacă mă vei găsi
Scria despre tine, luminoase
În toată această linişte
Te vedea după perdeau cuvintelor Pe care le răsfoim mai ales seara
tumultoasă
Ca pe un Don Quijote Atunci îmboldim luna dincolo de
Am făcut pâine
Se aşeza sub arbori ca o frunză rotunjimi,
Am spălat lighioanele cu apă
Îţi arăta cărarea pe care se poate Locuim între zboruri care se
Nici fierbinte, nici rece
alerga întorc mereu
Am descântat rana seminţelor
Până la lacrimi Lăsându-ne la picioare
Sunt frumoasă şi tristă
Ai văzut-o cu adevărat? Mătasea unui timp nenăscut
28

)
Marturii culturale
Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario
(CANADA)
CE FEL DE PLOAIE SĂ FI
FOST?
Ce fel de ploaie să fi fost,
c-asemeni nouă,
cum eram limpezi, fără mâl de
ieri,
din nicăieri
s-a năpustit
zburdalnică prin parc,
și-abia apoi și-a amintit
c-ar trebui să aibă-un nor,
c-așa e logic ca să plouă.
Pe vremea-aceea de liceu
erau altfel de ploi
și-alți trandafiri în glastre!
Senin de cer îndrăgostit
era și sus,
dar mult mai mult era în noi!
Pe timpul uniformelor albastre,
nu ca acum când plouă,
cântau pe-atunci
altfel de ploi.
Aveai rochiță albă -
carouri verzi cu buburuze,
când ropotul de ploaie s-a pornit.
Ca un copil aiurea și poznaș
a început să bată
cu palmele-amândouă,
râzând în hohote,
pe-acoperiș zdrăngănitor de tablă
și pe tramvaie vechi
și-autobuze...
În brațe te-am luat, să nu te plouă!
Aveai fundiță
și rochița albă -
carouri verzi și buburuze...
Se tăvălea prin colb,
sărind
zvârlea pe caldarâm, râzând,
găleată cu găleată,
iar eu țineam în brațe
cea mai frumoasă fată,
cum zarea mării -
basmul ei viking,
Poezii
e omul străin.
Are capul descoperit
ca-ntr-un templu.
Le-a zis copiilor
că tot ce se aude din susul de nor
n-ar fi albine,
ci îngerii Lui cântându-I în cor...
Copiii,
îi văzuseră cu mult mai demult,
de aceea îl cred.
eu care nici măcar nu îndrăznisem
de zorii mâinii ei să mă ating. Dar oamenii spun
Și ploaia, cum făcea din ochi, că omul străin,
mai răsturnând încă-o găleată ce stă cu pălăria răsturnată,
din hohotul fântânii. în colb,
Simțeam cum îi răsuflă sânii ar fi pur și simplu nebun,
sub rochia de ploaie sărutată că l-au văzut
când stropi din apa vieții pe aer că scrie.
mă ispiteau culesului, pe buze.
În pălărie,
Avea rochiță albă - ca într-o mână goală,
carouri verzi cu buburuze, mărul i-a strecurat pe furiș
iar în privire sigiliul alb de petală.
se furișase
spre rod amar cireșul înflorind Copiii și seninul
întregul lui poem despre iubire. cred ce străinul
le-a spus.
Ca dintr-o joacă ploaia s-a trezit Cu toții privesc,
că totul e senin în jurul ei cu toții așteaptă,
și fără nor de care să se țină alături de cerșetor,
a dispărut prin frunze, cum mărul de sus,
dintr-odată, cu aripile-ntinse
lăsându-mă ca-n vis ținând în e gata oricând să țâșnească,
brațe dispărând printre nouri
cea mai frumoasă fată. în ultimul basm despre zbor.
Nu mai avea pe buze stropi de
ploaie, DOAR CU-O TĂCERE AM
ci numai pârguitul din grădină, GREȘIT
iar în sprânceană
întrebătorul zbor de rândunică: - Să fim atenți
''La început, spun drept că mi-a la tăcerile noastre
fost frică, că ele seamănă,
dar crezi că s-ar putea să mai leit de mult și fără greș,
revină?'' cu cele ale lunii
oprită în cireș.
POETUL - Ce zici, n-o fi îndrăgostit?
E-atât
Niciodată mărul de visător și de tăcut!
de la poarta țintirimului - Eu cred că se gândește
nu a-nflorit la primul lui sărut,
atât de adânc spre frumos, răspuns-am ștrengărește.
ținând,
până la creanga de jos, Și noi tăcerea lui tăceam,
hainele lui Dumnezeu. el pe-ale nostre le-a greșit
Sub el și-n locul nostru-a înflorit.
29
Poezii
Mircea ȘTEFAN
(SUA)
Cinǎ
aceastǎ dimineaţǎ îşi dǎ duhul
ne-ngǎduiţi aici pe lângǎ nori
sǎ mǎsurǎm al vǎilor adâncuri
aşa cum pân-la urmǎ-am înţeles
o zi divinǎ ca o înviere
reînoitǎ în albaştri zori
timpul nemǎrginit e o muiere
de multele-i pǎcate mântuită
sǎ fim am vrea neprihǎniţi la cinǎ într-o capcanǎ de îngeri
şi fiecare dintre noi cuvânt
sǎ facem legǎmântul de tǎcere
clownul trǎdǎrii gând schimonosit
Numai un vis
vin clipele
peşti netulburaţi
o iarbǎ proaspǎtǎ ne înfioarǎ
iubirea
acolo sus pe deal la marginea
pǎdurii
puţin rǎgaz
cu nori ce-au evadat
crepusculul lǎuntric
se revarsǎ pe orizontul sânge
ca într-un vis pe ceaţǎ e la mal
La moara din valea visului
în umbra cetinilor verzi
cu muguri de mǎtase
eu te-am chemat ca sǎ te vezi
tu fatǎ mlădioasă
pe ape spuma verii reci
de vorbǎ cu secundele din searǎ
printre rotundul spiţelor cum treci la zero absolut nu cresc copii
la moarǎ-ncet
clipita se destramǎ
)
Marturii culturale
Curge o searǎ
curge o searǎ
picurǎ vorbe
dintr-o disjuncţie a nimicului
am rǎmas numai noi
Culorile orizontului
tata împrǎştie seminţe
cad precum secundele din mâna
lui
pe mine cautǎ sǎ mǎ-nveţe
cum frânge tristǎ veşnicia lui
departe încep sǎ se-nghesuie norii
îşi schimbǎ faţa
dupǎ culorile orizontului
Surâs de înger
searǎ dupǎ searǎ
celulǎ din celulǎ nască-se crin
se vor ciocni protonii cu mari
viteze iarǎ
şi nimeni nu va trece
nepedepsit prin vis
Dezǎpezire
de suflet nu te poţi deszǎpezi
nici cu maşini
nici cu spoialǎ
nici frunzele
şi nici o plantǎ sau o capitalǎ
30
Nisip de stea
cum fulguia în vremea minunatǎ
când universul nici cǎ exista
ci albǎ dezlipire
de pe retina mea încineratǎ
umbritǎ
cu nisip de stea
Coliziune de particule
elementare
este atâta mormânt lângǎ tine
se-ntorc licuricii din zbor
cândva era soare şi bine
acum e pustiu orbitor
de plânge lumina
se ştie
sunt fulgii de nea trecǎtori
Din aproape în aproape
sângele circulǎ prin inima mea
neştiut
nevǎzut
mumai peretele ticǎie stins
din aproape-n aproape
aşa îşi începe netrǎit trǎirea
şi n-o putem gândi
rosti
aşa cum vremea nu mai are
adâncimea
şi glasul tǎu nu-l mai pot auzi
mǎ doare
sângele care circulǎ prin inima
mea
Destin
de strǎvezime am plâns
ca bǎtrânul poet
el credea cǎ lumina
e o metaforǎ a cerului cu plopi
cuvintele s-au transformat în nisip
nisipul în amurguri
nu ne putem ascunde de sǎgeatǎ
ea cautǎ flǎmândǎ
îndepǎrtǎri de stea

)
Marturii culturale
Mihaela MERAVEI
Viețuiesc într-un borcan
de sticlă
Viețuiesc într-o încăpere
căptușită cu metafore translucide,
pereții-i transpiră de fierbințeala
din amintiri
când împing ușile cască ochii ca
Voronețul
scâncind ca un copil.
Dimineața șterg cu mâneca
termopanele,
mă întind îndelung să-mi simt
coastele
cum se așează pe scara valorilor
și număr fricile ce mărșăluiesc pe
strada obedienților;
aceleași imagini în fiecare
dimineață,
mogâldețe cu capul în pungă
grăbite spre nicăieri.
Trag storurile, aprind însetată
soarele,
să-mi fac liniște în gânduri beau
un pahar sănătos cu
apă de flori.
Încă nu mi s-au terminat
întâmplările zilei, nici
poeții nu s-au dat cu toții la fund,
mai procur câte unul din când în
când să-l dăruiesc unei
mănăstiri de cuvinte;
fluturii mi se lipesc fericiți de
sticlă,
nimic nu este ce pare a fi,
zâmbesc .
Brațele mele sunt două
Singură m-am închis în această
cameră de sticlă,
mi s-a părut oportun să privesc
din interior
spre exterior viața, marea și
oamenii,
prin ocheanul timpului căutând
steaua de pe osia carului mare
cea fără nume
responsabilă pentru îmbogățirea
minții și sufletului.
Singură am ales să-mi țin cerul
captiv
chiar dacă brațele mele sunt două
ca și aripile norilor, gândesc.
În ultimul timp
Stau în ultimul timp în poala
pământului
cu mâinile deschise precum o
fereastră
opacă de lacrimi și dor
suspinând amurguri de viață.
Nu-mi pot aduna gândurile,
de atâtea întrebări
mi s-au uscat buricele degetelor
și din unghii îmi picură cuvinte;
în mine au înnoptat toate
păsările,
aripi frânte s-au răvășit prin jur
și nu este nici-un clopot să-mi
mai bată ca o inimă
în coșul acesta cenușiu
în care am adunat urgia
destinului.
Stau în ultimul timp schilodită de
atâta viață risipită în văzduh
și aștept, Doamne,
aștept doar un cuvânt din cerul
tău siniliu
31
Poezii
când noaptea îți numeri stelele,
să-mi lași pe umeri steaua fără de
nume a veșniciei tale.
Îl conjur
Piramida pe care mi-am așezat
călimara -
precum cocoașa unei cămile în
soare -
și în care îmi înmoi gândurile
până devin versuri
pe un papirus din carnea mea,
este ca un fuior de nisip,
o fărâmă de timp sau moartea
contemplată de la celălalt pol al
pământului
unde stau la masă cu Dumnezeu
și îl conjur
să - mi aprindă cealaltă lumină.
Pe lângă noi
Trece viața pe lângă noi fără să
ne dăm seama,
la început trece fără să o auzim,
după un timp își ascute securea
și începe să taie în carne vie,
ne rașchetează tinerețea
sfârtecându-ne puful inocent al
visurilor
ca mai apoi să taie din
încheietură aripile maturității.
Trece viața pe lângă noi ca o
adulteră,
fără rușine și conștiință,
merge cu pas căzăcesc înainte;
ni s-a cocârjat șira de iubire
neîmplinită,
de atâtea răni trupul se stafidește
și inima
o ia la trap de frică.
Trece viața prin noi ca o fantomă,
ne întoarce cu susul în jos
și la sfârșit,
când credem că nu mai avem
multe capitole de trăit,
realizăm că nici măcar de moarte
nu mai avem chef.
Poezii
Georgete GHENEA
Trezvie
Trezvie este să respiri
cuvântul lui Dumnezeu smerit
și din pierzania minții
cumpănită în clipe prelinse până
dincolo de noi,
să cânți cu inima,
frunzele ce se prăbușesc
cu fiecare gol de aer
și simt că se trec,
să le ridici,
să le-nvelești cu milosârdie,
să le iubești…
Pe tâmple te-atinge gândul
muribund de vreme-
cată să-și ascundă setea
sub pielea plină de vapori a
Cerului
și-n pacea serii
parcă strigă
mai mult fior,
mai multă potolire a firii…
Aprinzi lumina, trăgând de-un fir
de întuneric
și fantasme se prăbușesc
sub piciorul greu al Crucii- la
ceas de rugăciune.
Poate înainte limba minții
se-ncrucișa de clevetire-
acum, întreaga-ți ființă se-
apleacă spre trezvie…
Aș putea…
Aș putea închide un ochi al
minții
cu care să nu mai întrezăresc
decât o parte dintr-un Tot.
Sau poate milioane de ani lumină
ne-or despărți firea de stană,
fără de-nțeles.
Câteodată mă lăsam purtată
de vuietul unor comete
)
Marturii culturale
și hoinăream c-un ochi ascuns
pe-o cale de care mă împiedicam
voit- Proxima Centauri.
Nu știam că și nimicul stă atârnat
neghiob de-un Tot.
Se desprindea praf de stele dintr-
o mare galaxie
și în vârtej cu trâmbițe azurii se
urnea spre fruntea,
spre pântecele flămând de viață,
spre umărul drept
și apoi, orizontal, se așeza pe cel
stâng-
O, preafrumoasă Cruce, îmi
sfințești mintea, simțurile,
trupul…
Îmi lăsasem inima prea mult
deschisă și lumina sferică
a celei dintâi stele o înmuia spre
veșnicie-
auzeam cum pâlpâia cu fiecare
suspin de strălucire
și tainic șoptea: Amin!
M-am întors acasă și m-am
regăsit un timp
- un prunc înfășat într-o rază
cerească…
Iedera
Acești ochi prea mult privesc în
jos,
printre spini adunați grămadă
și printre oseminte întortocheate
acoperite de un amurg târziu.
Ce fac, clipesc?
Poate istoviti de un vârtej
32
ce-adună frunza, iarba, toamna,
lăsând trupul gol-
risipit de-un colț de iederă…
Tu, arbust agățător,
pe pâmântul cui îți înghesui
frunza pieloasă,
înăbușind în piept
o inimă plânsă de dor?
Și-mi pare-așa ca altădată,
umbroasă catapeteasma
sub care-ți zidești desăvârșirea,
când nu se găsește o mână
care să-ți smulgă gândul lat și
lucitor
cățărat pe nimicnicie…
Ciuș-de-ghimpe
Roșii îți sunt ochii
plânși de zborul din câmpii.
O cută neagră ți-a crestat
sufletul răvășit de intemperii
pe când îți sorbeai zăduhul
din cupa soarelui în tenebră.
Te-am învelit într-un pled
mai gros alb
să simți căldura acestei lumi
fără să respiri.
Ciocul îți străpungea sublimul…
Din ce în ce te înviorezi, te-aduni
printre culori vii, luate de pe
rochia mea de catifea.
Abia te-ascund
în ochii mei căprui
și nu voiesc să te
închid pe veci.
Nu, nu este cu putință așa,
prea neglijentă am fost-
să îți răpesc zborul
printre vergele de lemn.
Ah, drum bun, din colivie tu,
drag cântăreț…
Rămâi ce-ai fost, un ciuș-de-
ghimpe
pe care s-au vărsat culori…

)
Marturii culturale
Dumitru ȚIMERMAN
N-avem timp …
să respirăm aerul asemănător
primei iubiri,
să ne scăldăm în ploaia de lumină
din grădinile suspendate ale
primăverii.
N-avem timp...
să gustăm din fructele
nepământene ale lunii Mai.
Ne îmbătăm cu mireasma florilor
pline de iluzii şi-amintiri păstrate
prin baierele minţii.
E seară în lumea îndrăgostiţilor
poleiţi cu aurul Dorinţei
şi liliecii neastâmpăraţi zboară
prin negura superstiţiilor.
Cuvintele se chircesc în palmele
Timidităţii.
Deasupra împărăţiei florilor
pământene
sufletul jucăuş zboară ca o albină
încărcată cu polenul
cuvintelor sărace parfumate
cu atracţii platonice nepieritoare.
N-avem timp...
să păşim sfioşi pe treptele trăirii
fără oprelişti
descătuşate de prejudecăţile
născute din durere.
Avem aripi nevăzute încărcate cu
neştiute miracole
Pentru a putea zbura peste
graniţele minţii muritoare.
Din lumea Paradisului sătesc…
Pomii s-au îmbrăcat în cămăşi
zămislite din flori de vişin
ca nişte prinţi coborâţi din
castelul Fericirii veşnice.
Tu...Primăvară,
Fecioară fără de timp,
te-ai strecurat tiptil în rochia
florilor de câmp
ca un fluture multicolor,
ca o albinuţă plină de polenul
miraculos.
Fără patimi pământeşti
ţi-ai bălăcit privirile,
ieri dimineaţă,
în roua parfumată de naşterea
florilor.
Păsările din câmpul înverzit:
se ridică-n văzduhul călduţ
ca nişte săgeţi împănate;
se bălăcesc zbârlite
în praful drumului de ţară;
cu ciocurile ascuţite străpung
ochiul de apă cristalin
cuibărit într-un ciubăr ciuruit de
carii.
Buburuzele aterizează
ca nişte elicoptere roşii cu ochi
albi
în palmele deschise spre
văzduhul măritişului.
Pisicile picotesc alintate de
suliţele călduţe ale Răsăritului.
Prin părul ierbii gâzele mişună
ocrotite de Libertatea amiezii.
Cocoşii ţanţoşi intonează
partituri cu ochii crispaţi,
aţintiţi spre cerul albastru.
Cloştile enervate cârăiesc în
răcoarea cuibarelor.
La râu...
Femeile pedepsesc crunt rufele
murdare,
cu maiuri din lemn udate
de sudoarea frunţilor arămii.
Avioane brăzdează monotonia
Uliţelor pustiite de tentaculele
primei arşiţe.
Copiii se cuibăresc în leagăne de
lemn
33
Poezii
toropiţi de poveştile bunicului.
Zumzetul albinelor răsună în
surdină
prin coamele fructiferilor
legănate de-un vântuleţ.
Pacea domneşte-n Paradisul
satului Copilăriei,
nesupusă Uitării,
ca o regină nefiresc de
pâmânteană.
Leagănul iubirii
Pe leagănul iubirii se rostogolesc
neştiute îmbrăţişări
Dealurile înverzite pline-s de
dorinţe albe şi parfumuri
Luminate zboruri uşoare se-nalţă
din umbritele hăţişuri
În grădini străbune dansează-n
armonie dispersate fumuri
Prin ochii aşteptării trec agale
slovele firave din scrisori
Din dulcea Alinare răsfăţată se
preling nerostite chemări
Pomii înfloriţi în Mai te-nvăluie-
n misterioase ninsori
Gânduri nerostite coboară spre
tine din imensele depărtări
Ezitări negre, fără răspuns, se
topesc în lacrima unui sărut
Vorbele străine reci te-
ngenunchează-n sterile întrebări
De despărţire şi-amarul dureros
ce-n suflet au apărut
Iubirea se înalţă lin deasupra
ispititoarelor provocări
Plâng tăcut ochii Revederii în
braţele nemiloasei despărţiri
Pe leagănul iubirii se vor
reîntâlni râvnitele dorinţe
Duşmanii iubirii se vor stinge
nevăzuţi în suliţele subţiri
Nedespărţirile vor înflori pe
pământul plin de suferinţe.
Poezii
Alexandru CAZACU
Migrația zilei
Un ochi ce-l simți cum te
privește din depãrtare
printre arborii ca niște
manechine ale strãzii
ce au supraviețuit smereniei ploii
de Septembrie
printre aurul îmbãtrânit de istorie
în galantare
printre fildeșl pur al neaducereii
aminte
printre hotelurile ce se hrãnesc cu
o parte
din sufletul celor care au plâns și
au râs
în camerele sale
printre frunzele roșii care cad
asemni unor mici flãcãri
peste strãzile orașului unde
migrația zilei
de la un capãt la celãlat
aduce vocea ta
rostind cu precizie și intonație
acele cuvinte
pornite de undeva dintr-un mâine
Incertitudine
Precum o fantomã
ce se preumblã printre noi
aceastã singurãtate
care descoase monogramele din
cãmãși
și transformã fiecare replicã într-
una demodatã
auzitã prin filmele anilor treizeci
iar parfumul amar al mușcatelor
se împrãștie în odãi
odatã cu muzica ce îndemna
la o pavanã pentru cei care rãmân
când orice tãlmãcire a faptelor
are iz de roman picaresc
iar când deschidem fereastra
nu știm dacã a nins
ori vulpile polare au venit
înaintea casei
sã adoarmã supuse lângã gleznele
tale
)
Marturii culturale
Cleștarul zãpezii
Fulgii ninsorii trec în violet
Liliecii adorm spânzurați de
grinzi
prin vechiul turn al urbei
ca niște semne de exclamație
și un tren ce fluierã pustiul
îndelung
prin gãrile mici și înghețate
Crengile castanilor
asemeni unor ghiare lungi
sãpând o breșã în carcasa iernii
unde se ține o cinã de tainã
a lucrurilor
Cleștarul zãpezii rãscolit
cu un al doilea rând de aripi al
pãsãrilor
se înãlțã odatã cu lumina
din trecut
din suferințã
din searã
O simfonie toamna
O simfonie de Ėdouad Lalo
toamna
când respirația din jur
era o fântânã pentru arcușul
violonistei
și pãrea cã putem privi
întrega lume urcați pe acoperișuri
Trandafirii cãțãrãtori
își înfigeau rãdãcinile ziduri
Purtam la piept un șirag de ambrã
asemenea medaliilor
34
consolatoare
Nici paharul cu miere
nici cel cu venin
nu mai putea fi bãut pânã la capãt
și luna intra în pãtrar
și orașele fugeau din rama
tablourilor
pe un drum cunoscut
prin de înțelepciune
și primejdii
În depãrtare ulmii
Peluza din fața casei
precum o carte de joc
scoasã din manșeta
cu butoni de aur
Absența și golul ce crește
în posibibilul șubred
în nesfârșitul început al întrebãrii
când suferința suferințã oblojește
iar un galben ieșit din icoane
vãruiește zidurile
În depãrtre ulmii ce parcã ar vrea
sã te salute
și pe cer stele mici una câte una
în urma stelei polare
Între anotimpuri
Lujerul gladiolei
ca un ac de ceasornic
peste cadrane de piatrã
când spaima ne rotunja ochii
știind cã nici zeci de ani
nu va ajunge clipei de acum sã
treacã
printre casele albe
ale acestui oraș-osuar
unde toți au vãzut multe
dar nimeni nu este pregãtit
pentru uitare
când soarele pare o lotcã arzând
trasã de cocorii ce ne sãgeteazã
inima
pestre cerul alb-albastru
prins între douã anotimpuri
de iubire și singurãtate
când fãrã de veste amiaza vine
și lumina se aruncã
cu voluptate în vitralii

)
Marturii culturale
Satul în care s-a pierdut ploaia
Daniela TRANDAFIR
Arșița de iunie, cu pământul sfârâind
sub picăturile unei ploi sărace, de vară.
Câmpurile își poartă holdele, bogate în
spice, sub legănarea unei adieri rătăcite ca
și când cerul ar fi respirat peste ele.
Te uiți la porumbul răzleț, verde, cu fire
neuniforme, mustind doruri de apă. Și
totuși, nori stau grei, suspendați în
neclintire, albi, pufoși ca rotocoalele de
vată de zahăr din iarmaroace.
Un tunet se aude departe, cu ecourile
descărcărilor în game cântate doar în cer. Ce bine ar
fi să plouă! Pământul este ridat, cu crăpături adânci
care smulg imaginației drumuri întortocheate spre
nepătruns. Încerci să ignori gunoaiele ostentativ
aruncate de-o parte și de alta a drumului drept,
neșerpuit, cu plombe în asfaltul gri sau caverne ce
hlizesc la tine, gata să-ți înghită roțile mașinii. Ce
civilizație, ce educație?! Cuvinte și sensuri pierdute
în eterna indolență.
Am oprit aerul condiționat din mașină și-am
deschis geamurile vrând să adulmec mireasma
fânului proaspăt cosit pe o tarla. Mi-e dor de florile
mușețelului mângâindu-mi gleznele sau buricele
degetelor, de macii roșii îmbujorând grânele. Sunt
rari. Doar paznici de hotar. Niște flori purpurii de
ghimpe bordează din loc în loc tarlalele. Foarte
puțină floră spontană!
Ajung în dreptul unei troițe, uitată, în paragină,
uitată de îngeri și sfinți, care ne-a adăpostit demult,
departe în copilărie, pe bunicul, sora mea și pe mine
când ne-a prins răpăiala unei ploi în vacanța mare,
când exploram coclaurile.
Sudul mi s-a părut veșnic o loterie. Departe, în
copilărie, cântau paparudele, fete îmbrăcate doar în
”straie” din ramuri de nuc, bogate în frunze , cu
coronițe din salcie și sânziene. ”paparudă-rudă, vino
de ne udă”…
Preoții, într-un alai ieșeau la câmp, purtând
cădelnițe și icoanele Sf. Ilie și a Maicii Domnului,
35
Proza
)
făcând slujba stropind holdele cu
busuioace îmbibate într-o anumită
agheasmă și , culmea, la ceva timp, parcă
Dumnezeu le asculta ruga și incantațiile ,
promisiunile enoriașilor care ar fi jurat că
se vor îndrepta și că vor duce o viață
demnă de sfânta Scriptură. Că printre
dinții știrbiți nu vor mai curge sudalme și
blesteme, bârfele vor fi ingurgitate și jură
că vor merge la Biserică la fiecare
Liturghie. Dar, de fapt de ce să promită ei
așa ceva? „Sigur e vreuna borțoasă și ascunde
sarcina”, „nu se știe, n-a spus la nimeni”… Și atunci,
își frământau toate babele mintea încâlcindu-se în
nume, figuri și conchidea vreuna că „parcă o văzuse
pe-a lui cutăriță mai rotofeie, că parcă vorbea cu a lui
cutare și a lui cutare”, „că e rea de muscă dar se crede
fată-mare”… „o fi la mă-sa ziua, că noaptea știe ea
ce face!”
Și așa, printre cruci, uitături și basmale cu colțuri
ridicate ca și când nu le-ar auzi Dumnezeu
filosofând la amantlâcuri închipuite mai se puneau
în genunchii trosnind de artroze și ziceau, uitându-se
bănuitoare una la alta, doar pentru sine, un pios
„Doamne iartă-mă! Doamne iartă-mă, că păcătoși
mai suntem!”
Și dacă nu ploua atunci, iar se încerca
înduplecarea lui Dumnezeu, se promiteau posturi
măcar vinerea și toleranță față de vecini și familie,
împăcarea cu fii și nurorile.
Și ploua! Dar ploua! Ploua cu bulbuci, stropii
săreau ca într-o sârbă nebună, verdele era ud, cerul
de borangic și soarele, adulat după topirea norilor.
Noi, copii, ne jucam în băltoace, părul ne zbura
din cozile ude, ne prindeam mâinile și ne învârteam
în cercuri nebune, până amețeam în râsete cu parfum
de inocență. Totul era curat și pur. Eram în Vacanța
mare, când ziua nu se pierdea niciodată în noapte,
când nu ne mai săturam de hoinăreală și când arșița
pentru noi era doar un motiv de a fugi la scăldat.
Zâmbesc amintirilor, acum, ca adult, cu spirit
liber precum coama cailor sălbatici, fac popas
înainte de a intra în satul în care s-a pierdut ploaia.
Proza
)
Am aprins o țigară, de fiecare dată îmi promit că
este ultima, pătimașă, așteptând să-mi ardă degetele
și pofta ce-mi gâdilă lueta. Of, este toxică! Și
nicotina te inundă, îți învăluie creierul într-o ceață
plutitoare care-l adoarme, dându-ți impresia că te
liniștește. De ce să te liniștești? În tine trebuie să
exalte ideea, sentimentul că ești viu, nu amorf, că nu
te ascunzi în spatele pâclei, că nu este un scut al
imaginii ce nu vrei să-ți fie evidentă și penetrabilă.
În copilărie îmi plăceau tablourile vii, mișcătoare
ale părinților, care fumau la șuete cu prietenii lor,
unii dintre ei total dezagreabili. Nocivă imagine.
Păreau distinși, rasați. Gândeam că cei ce fumează
sunt superiori condiției din care au pășit o treaptă pe
scala evoluției, de la vertebrate conștiente la
mamifere docte.
Și așa, cochetăreala ulterioară a copilului ce-și
imită papagalicește părinții în gesturi sau chiar vrând
să-și ardă etapele, să fie adult, pur și simplu pentru că
i se pare cool.
Nu înțelegeam de ce în fiecare vacanță, în special
în cea de vară, trebuie să venim la țară, la țara
Sudului fierbinte și clocotitor. Deseori stăteam la
bunicii paterni, la Trandafiri, oameni gospodari și
„scăpătați”, cum ar fi spus mulți.
Nu-mi plăceau. Mă intimidau, mai ales bunicul.
Mi se păreau reci, implacabili și intoleranți în fața
poznelor sau manifestărilor copilăriei.
Toată ziua erau la „Deal”. Nu înțelegeam de ce
deal, când aici formele de relief sunt sensibil
modificate. Totul e aproape plat. Plat. Dar și părinții
erau mai tot timpul la serviciu. Noi eram copiii
generației „cu cheie la gât” și ne credeam importanți
prin siguranța , creditul acordat de aceștia însoțindu-
și pupătura sau nu, de plecare cu: „să fiți cuminți!”,
„vezi ce drăcii mai faci, Dane, că o să discutăm când
ne întoarcem” și…plecau. Ni se trasau și sarcini:
lectură atât, teme atât, pozne… atât. Pentru mine era
tot aia: schimbat personajele și tovarășii de joacă.
Oricum eram privite, eu și sora mea, ca fiind mai
exotice, doar veneam de la oraș, nu? Și mai ales când
părinții s-au mutat în Ardeal. Ei atunci, pe lângă
intruziunea în necunoscut, au trebuit să înfrunte și
ocările neamurilor: „hei, v-ați dus unde umblă câinii
cu covrigi în coadă”, „unde a agățat Dumnezeu harta
în cui”, etc. și eu chiar îmi imaginam cum Dumnezeu
ia harta fiecărei nații și o pune într-un cui imaginar,
făcea o vrajă a gravitației ca noi să nu cădem de pe
36
)
Marturii culturale
peretele cerului. Uite-așa! Sufla el, din generozitatea
sa divină peste noi, furnicile umblătoare, perene și
terestre. Și nu cădeam. Și în Ardeal, chiar că umblau
„câinii cu covrigi în coadă”.
Dacă era să cad, cădeam în colbul din curte, în
care scrijeleam cu un băț șanțuri suficient de adânci
ca să-mi pot desena un șotron sau, când bunicul
ridica gluga de paie, înaltă, suficient de groasă, că de,
doar avea multe vite, mă urcam pe scara ce-mi părea
„vrejul de fasole” din poveste și, cu curajul dat de
adrenalina inconștienței infantile, stăteam în
picioare pe culmea acesteia, tapând paiele ieșite,
netezindu-le cu trupul și-mi dădeam drumul pe
toboganul vegetal. O dată, de două, de nouă ori, de
sute de ori, până când constatam că stricasem forma
inițială a glugii și la poalele „muntelui” meu
condensat stăteau alte povârnișuri care-mi atenuau
alunecarea și căderea, până venea vreunul dintre
bunici și-și descărca furibunda ocară, alergându-mă
amenințător cu un băț. Nu prea mă prindeau. De!
Eram un argint viu. Hm, nici asta nu o înțelegeam:
adică cum argint viu? Noi, oamenii eram vii,
animalele, păsările, plantele, cam de pe atunci am
început să-mi impun restricții alimentare.
Detestam sacrificiile și, de ce să fim ipocriți? Te
atașezi de cocoșul împănat și cu coada înaltă,
articulată maiestuos, care are manifestări canine,
care te însoțește peste tot și dacă îi aruncai vreo
ocheadă mai deocheată vreunei consoarte galinacee,
așa credea el, își desfăcea aripile ca un halterofil
când își umflă mușchii, ochii păreau flăcări de
dragon și te ataca fără ezitare sau resentimente. Și pe
urmă cum să-l vezi în ciorbă sau tocană la sfârșit de
săptămână? Asta nu înțelegeam. Mă păcăleau ca să
pot mânca totuși, „cărniță” că era „de cumpărat”. Păi
de unde? Trăiam vremurile prohibiției alimentare,
înțeleasă mult mai târziu, nu atunci când colegii mei
de școală primară veneau cu sendvișuri cu salam iar
eu cu marmeladă. Și, parcă n-o văzusem pe bunica
cum stătea cu cocoșul-câine în fața porții, așteptând
un trecător bărbat să împlinească abominabila
crimă, cu el într-o mână, acesta agitat, cu capul în
jos, cu ochii injectați de panică și în cealaltă mână cu
cuțitul, ascuțit în prealabil, în zgomote metalice pe
pereții cilindrici și albi ai fântânii. Și sacrificiul se
împlini. În câteva zbateri în țărâna de la drum, bietul
meu „Dingo” își dădea „obștescul sfârșit”. Pe urmă

)
Marturii culturale
am văzut-o cum jumulea de pene frumusețea de
cocoș.
Stătea pe un scăunel de lemn, mic, cu picioarele
depărtate și poalele fustelor ridicate, astfel că-i
vedeam ițite și dezvelite picioarele, albe,aproape
străvezii, neatinse de soare dar strânse de elasticul
ce-i sugruma circulația și ciorapii.
Și-l submersa într-o oală cu apă fiartă, căreia îi
dădeam târcoale și-mi spunea oțărându-se la mine:
„de, de, vezi să nu te opărești că mai dăm de dracu
iar, învârte-te tu, p-aici!” De unde să știe bunica ce
drame se petreceau în sufletul uriaș al unui copil de-o
șchioapă? Și-am întrebat-o urmărindu-i mișcările
de smulgătoare precisă dacă îi aprindem o lumânare
așa cum îi aprindea și porcului când îl sacrificau și
când ne punea să ne acoperim urechile, altă
ipocrizie, ca să nu mai auzim guicitul prelung și
zdruncinător de frică al bietului animal. Sau când
murea vreun om. Toată lumea se ducea cu lumânare
și cu un mănunchi de flori, musai trebuia să fie pare,
nu impare, dacă nu erau două, patru sau după
posibilități 20, te lua mortul după el. Ce frică mi-
era!
„Dar chiar și-așa! De ce nu-i aprindem o
lumânare, ce el nu este suflet?”
„Ia auzi, zgâtie, ce-ți mai trece prin cap…”, și
știam că atunci spusesem o vorbă de duh. Mai
crescusem cumva în ochii bunicii și mă rezemam de
mintea ei care uitase că eram mai neastâmpărată.
O urmăream cum făcea pâine. Asta mi se părea
fantastic. Își sufleca mânecile cămășii și cernea întâi
într-o copăiță făina albă, atât de albă încât credeam
că este cea mai imaculată zăpadă. Își mișca brațele
într-un balans ritmat și muntele alb se ridica sub
pudra ce curgea neîncetat. Bătea de două ori în ciurel
și zicea:„ gata, dac-o mai trebui mai punem...”
„Faci și gogoși?”
„Ei na, turtișoare, auzi gogoși!”
Și trasa o limită rotundă în jurul movilei de făină,
pe urmă cu degetele începea să facă o groapă în
mijlocul ei, deschizând un crater în care punea ouăle
amestecate și ele la fel, maiaua pregătită dinainte și,
ca magma unui vulcan începea să se umfle
amalgamul de adăogiri și când totul fusese înglobat
în făină începea frământarea aluatului ca o
mângâiere pe creștet de copil.
Și frământa, frământa, cu mâna liberă își ștergea o
urmă de sudoare până când modela mingii de cocă pe
37
Proza
)
care le punea în străchini înșiruite pe un fund de lemn
lung, tapetate cu făină să nu se prindă aluatul sau
câteodată îmbrăcate într-un șervet subțire de
borangic.
Și când toate ghiulelele erau înghițite de vasele de
lut le acoperea cu grijă, după care cred că tânjeam, cu
mai multe prosoape. Și-am întrebat-o dacă le este
frig.
„O nu, bată-te norocul să te bată, așa se face,
aluatul crește la cald.”
Mă punea să controlez din când în când dacă se
umfla suficient sub așternutul moale. Ca și când eu
aș fi știut. Și mă gândeam la povestea „Turtița
umflată”.
De multe ori adormeam lângă comoara mea
dospită, având miros de aluat adânc imprimat în
narine. Între timp pregătea focul la cuptor. Coceni de
porumb sau floarea soarelui trosneau sub arcuirea
ruperii. Trosc! Trosc! Și le stivuia în cuptorul mare și
înalt în care de multe ori găsisem refugiu în jocurile
noastre „de-a v-ați ascunselea”. Și nimeni nu se
gândea să mă caute pe-acolo.
Funinginea mă dădea de gol sau nu. Ieșeam eu,
plictisită de stat și amețită de întuneric, panicată de
imaginile stârnite de creier. Toți balaurii sau
vrăjitoarele țâșneau pe coșul înalt, atât de înalt, că
vedeai lumina undeva la capăt ca și când ar fi fost
ochiul lui Dumnezeu sau „luminița de la capătul
tunelului” în vremurile contemporane, holistice sau
nu.
Focul se întețea, simțeai dogoarea și, numai
bunica, ea, magiciană, știa când era pregătit să
înghită cârpătorul pe care punea câte-o mingiuță,
rând pe rând până în fundul cuptorului, pe cărămida
încinsă și roșiatică. Punea o tarabă la gura cuptorului
în fața căreia aduna tot jarul ce fusese în cuptor mai
înainte.
Își țuguia buzele și scotea un țuțuit însoțit de
semnul Sfintei Cruci zicând: „dă-ne Doamne nouă
pâinea cea de toate zilele! Amin!”
Nu știam să fie evlavioasă dar îmi amintesc că
ținea sărbătorile atâta timp cât i-o permiteau
atribuțiunile și treburile gospodărești. Dar nu-și
cenzura conștiința, nici sufletul, nici moralitatea.
Asta am înțeles mai târziu, mult prea târziu.
O întrebam cum de știe când este gata pâinea și-
mi spunea că pur și simplu știe, simte. Și scotea,
atunci când socotea că este gata, una după alta
Proza
)
pâinile ușor crestate, coapte, cu coaja tare și tare aș fi
vrut să rup atunci una în două, să-mi închid ochii și să
simt cum mă încălzește parfumul lor, unic, cald.
„Ai răbdare, să-și tragă sufletul!”
Și întrebându-mă a mia oară, poate, dacă și pâinea
are suflet, am așteptat cu pofta atârnată pe vârful
limbii, cu palmele sprijinindu-mi bărbia sculptată pe
fața unui copil ce părea muza autorului când a creat
„Gânditorul de la Hamangia”.
O, ani de zile la rând îmi mai era groază și de
spălatul pe cap, la țară.
În fiece seară ne spălam pe ici, pe acolo, dar
baia…, baia era baie. „Premenirea de sâmbătă”,
spunea bunica.
Primul era bunicul: bărbatul casei, pâinea și
cuțitul, sarea și piperul, stăpânul suprem, etc., dacă
ar fi să-mi afirm părerea aș susține că este adulația
dusă până la paroxism, egocentrism androgen sau
patriarhat deșănțat, etc.
Pe urmă urmam noi, copiii. Sora mea, simțitor
mai mare, calină, feminină și delicată ca o gazelă, cu
buclele blonde împodobindu-i capul porțelenat, fină
ca nisipul deșertic, misterioasă ca dunele
mișcătoare, după care eu, zbanghie și plină de
cicatrici, exploratoare și agitată ca bulele dintr-o
butelie de apă minerală.
Sala de baie era în hambar, în prelungirea casei. O
cameră din paiantă, cu ușă și fereastră, care
adăpostea toate sau aproape toate acareturile curții:
hambare cu făină, mălai, în care mai îngropa bunica
ouăle, că așa s-ar fi păstrat până la „calendele
grecești”, butoaiele cu vin și țuica, funiile de ceapă și
usturoi, penele și puful păsărilor sacrificate,
transformate ulterior în perne cu fețe netede din
poplin.
Într-o albie lungă și suficient de lată, din lemn,
tapetată cu tablă alunecoasă era desfășurat actul băii:
întâi fața, gâtul, urechile. Stăteam în genunchi, pe
pământ ca într-o mătanie prelungă și sub ploaia ce-ți
cădea din cana înaltă de lut, când prea rece , când
prea fiartă, încercai să fii spontan și să faci
militărește ceea ce ți se ordonă: „stai așa, nu te mai
fâțâi, mă uzi toată…, dai apă pe jos..., măi copilule!
Gata? S-a udat părul bine? Ai dat și prin urechi?
Bine…, hai în apă!” și intram, stând turcește, evitând
pe cât posibil balansul bărcuței mele, eu luntraș sau
matelot încercat sub valurile celei mai aprige
furtuni.
38
)
Marturii culturale
Of, mă gândeam la bieții copii ai Ghionoaiei, câte
au mai pătimit și ei, săracii.
Dintr-o dată bunica îmi fixa pe creștetul capului
ditamai glodul de săpun de casă. De ce se spune glod
când înțelesesem că este săpun?! Glodul este
pământ, nu? Mocirlă, noroi, adică mizerie. Cum să
mă spăl cu mizerie? Poate era antonimul, antiteza,
sarcasmul, umorul… A, nu aveam timp de dizertații
pentru că ceva greu era pe capul meu , mișcat dintr-o
parte în alta, ca gesturile cățelușilor bibelou în
mașinile „Dacia”, pe vremuri. Stăteau cuminți, în
spate, la lunetă și-ți dădeau afirmativ din cap,
zâmbind sau cu limba scoasă urmărindu-te prin
ochișorii lor sticloși. Cam așa-mi făcea și mie capul
sub apăsarea grea a săpunului lipsit de parfum și
spumă. Ni se terminase șamponul de urzică. Fugeam
ca dracul de tămâie de momentul ăsta, noroc că nu
dura mult și mă clătea până când scârțâia părul.
Deseori mă clătea și cu oțet și strângeam ochii bine
să nu-mi pătrundă vreo picătură că mă ustura mai
groaznic decât ultima bubă de la genunchi. Nici nu
aveam părul mare: băiețește, castron sau „pepene cu
păr”, cum mă alinta bunicul matern, aflat la Pitești,
încă activ în armată și care-mi lipsea ca soarele zilei.
Pe urmă mă lăsa să mă bălăcesc puțin în apă, mă
clăteam singură și săream când pe-o parte, când pe
alta să-mi scurg apa din urechi. Știam că miros a
reavăn ca aerul primăverii și că vor vrea puricii să
sară și să muște din trupșorul curat de copil. Tot eu
eram vinovată că mă jucam cu toți câinii.
Pe urmă urma bunica. O urmăream când își
despletea părul lung și negru, cu fire de alb răzlețe și-
și băga mâinile în el scuturându-l ca vântul pădurii.
Adoram momentul acesta, era altcineva, zână sau
crăiasă, sigur…, după care vraja se stingea, când
pieptănat după baie, aproape încă ud, împletit în
două cozi adunate într-un pieptene metalic la spate,
părul era ascuns sub baticuri colorate.
Eh, asta detestam la țară sau și asta, în rest magia
se reaprindea cu prima ploaie care topea praful și
iriza luminând curcubeul.
Cand vorbeau adulții nu prea stăteam gură cască.
Seara sau duminica, se adunau la „nea Nică”,
bunicul, prietenii de-o vorbă, de-un țoi de țuică sau
de-un pahar de vin. Și se fuma. Mărășești sau
Naționale, fără filtru. Când nu era tutun de cumpărat
se zdrobea tutunul de pe funie, înșirat la soare, uscat,

)
Marturii culturale
aspru mirositor, în particule mici, adunate într-o
fâșie de ziar pe care-l răsuceau după ce umezeau cu
limba o parte, într-un cilindru imperfect, pe urmă
mai puneau un strat de salivă cu sigiliul limbii și-și
ștergeau gura cu mâneca suflecată a cămășilor, în
general albe sau albastre, cu manșete și gulere roase.
Stăteau pe vine sau pe scăunele de lemn și-și
aprindeau mahorca grea, fumul căreia alunga și
țânțarii și moliile iar muștele cădeau ca după un
insecticid modern.
Erau bărbați!
„Hei, și ce zici nea Nică? Nu vezi că nu ne prea
plouă Dumnezeu? Eu nu prea am, zău, ce da la vite!
Dac-o ține tot așa, cu supărarea asta pe noi, murim de
foame!”
„Păi nu plouă, măi, Ghiță, alaltăieri? Știe el
Dumnezeu ce știe…” și-și scuipă în țărână o urmă de
tutun pe care o întinse cu talpa galoșului.
Mai târziu am înțeles că „alaltăieri” era de fapt o
parabolă atemporală. Era un „atunci” îmbrăcat în
eschivă.
„Păi aia a fost ploaie? Doar s-a pișat, să mă ierte
Dumnezeu, că nici praful nu l-a șters. Dai ca-n piatră
la sapă, o s-avem porumb…, ciu-ciu! Hai mai toarnă
că mă enervai!”
Și tot așa, țoi după țoi, prietenii plecau amărâți de
vreme, de nevestele cicălitoare, de copiii care nu mai
veneau, că de, erau domni de oraș, că de când cu
socialismul ăsta au uitat de sapă și zic că lucrează în
schimburi pe la fabrică.
„Auzi la ei! n-au timp! Păi ce, noi avem?”
„Că așa o fi! Și-n concedii, ce, n-au concedii? Se
duc pe la munte sau mare că sunt epuizați, nația lor
de leneși! Noi ne plângem? Ce, noi nu muncim? Am
văzut vreo stațiune?”
„Bine că ne mai aduc nepoții că altfel, nea Nică,
ne-am veșteji ca vrejul fără apă! Ai auzit de-a lui
Oaie? A avut argintul viu!”
Atunci, auzul meu se ascuțise și niște antenuțe
îmi vibrau în prelungirea firelor de păr.
„Ei, na! Dar de unde până unde?”
„Da bre, zău, și-acu trage să moară. Dar unde n-au
fost cu el să-l descânte ți cică i-a turnat și cositorul la
un om de la Seric. I-a zis că mult n-o mai duce. S-a
dus nevastă-sa și la popa. Păi ce să-i facă popa, că
acesta nu e lucru curat!”
„Are el putere?”
Și atunci am scormonit în suflet întrebând
curioasă: „ce este aia argintul viu?” Doar știam că
39
Proza
)
așa îmi spunea și mie bunica.
„Ei, i-auzi la ea, du-te și vezi-ți de joacă, te
mănâncă pielea? Ce vrei să știi?”
„Păi vreau!”
„Nu e lucru de copii, hai, fugi!”
Și plecam înghițindu-mi frustrarea la bunica.
Avea o latură a închinării spre alchimie, ezoterism,
misticism dar mai nuanțat spre pragmatism, fără a-și
putea explica fenomenele. Știa că este o luptă veche,
ancestrală între Dumnezeu și Dracu, de când s-au
certat ei și pe Dracu l-a alungat Dumnezeu din Rai și,
de atunci, unii oameni se închină lui, rău fac, și asta-i
ajută să facă tot felul de lucruri rele.
„Adică, în cazul omului ăsta, a lui Oaie, nu prea
cred eu că i-a făcut cineva ceva farmece și a trimis
argintul viu. A băut el, nefericitul, până și-a mâncat
ficații. Nu băga totul în seamă! Prin rugăciune și
credință nu ne atinge nimeni!
Între noi și Dumnezeu e Păcatul dar și ăsta e copil
mic dacă tu nu crezi.
Vezi tu, era la noi o femeie Stanca-bulgăroaica.
Mare femeie, înaltă ca Goliath și lată cât ținea ulița.
Nimeni nu-i ținea piept. Când venea pe drum duduia.
Și ducea pe spinare greutăți mai mari și mai multe
ca oricine. Toți se temeau de Stanca. Și-avea un
bărbat mic, mic de-i venea aproape de piept și
cuminte, de ziceai că e mut. Nu ieșea din cuvântul lui
Stanca. Erau cu stare. Munceau oamenii, aveau de
toate. Au făcut și copii, domni mari pe la București.
Toată lumea zicea că nu a fost lucru curat când s-
au luat ăștia doi, că sigur a făcut Stanca ceva
nefăcută. Prea era mare dezechilibrul. Înțelegi, nu?
Când a fost războiul, Stanca s-a înrolat în locul lui
bărbatu-su. Nu ar fi suportat ca el să pățească ceva.
Și-a luptat Stanca, cot la cot cu bărbații și-n Munții
Tatra, cu fratele lui tac-tu mare. Lumea zice multe și
n-are ce face. În fiecare femeie e o Stanca! O arăta
cum o arăta dar sufletul și iubirea sunt ca mătasea
Raiului.”
Și punea în ulucile neuniforme, ale gardului de la
puț, paharele proaspăt spălate, înfigându-le ca trofee
indigene, în pari.
Acum, când intru în satul cu case lutoase și
sumbre, cu garduri scut, aud vocea bunicii mele,
tusea gravă, cașectică a bunicului și văd ca faruri în
noapte privirea lor albastră.
Am înțeles că Îngerii nu dorm, ci-mi luminează
Calea spre Lumină.
Și ei sunt Ploaia.
Cronica literara
)
Veronica Maria Florescu –
O călătorie prin lumea sufletului
Lucian GRUIA
Medicul Veronica Maria Florescu scrie cu
talent: poezie, proză şi povestiri pentru copii, într-un
stil specific. Scrisul reprezintă pentru autoarea
matură, o terapie: „Şi eu am fost chemată de muze să
aştern nămeţi de cuvinte pe hârtia fierbinte a
spovedaniei (…) Atunci am găsit leacul miraculos în
a-mi face viaţa mai frumoasă, a o prelungi prin
încântări, răcorindu-mă şi bând din apa lui vie,
regenerându-mă.” (Veronica Maria Florescu - Taina
unui ecou - Ed. Betta, 2015)
Autoarea se prezintă acum în faţa noastră cu o
carte de factură deosebită, îndelung meditată,
incitantă, romanul O călătorie prin lumea sufletului.
Romanul este structurat pe două niveluri.
Primul este al cotidianului, al faptelor concrete.
Trebuie să povestim întâmplările primului nivel
pentru a justifica interpretările celuilalt nivel,
subiacent.
Povestea se petrece într-un orăşel pitoresc de
la malul mării, marea simbolizând prin zbuciumul ei
inconştientul sufletului omenesc. Victor venea aici
în fiecare concediu şi trăgea la casa aranjată cu gust a
frumoasei Adela. Bărbatul, aflat la cumpăna anilor,
cu părul grizonat, îşi amintea la malul mării despre
povestea de dragoste fremătătoare pe care o trăise în
tinereţe cu soţia sa până când destinul i-o răpise în
urma unui accident de automobil. Adela, în vârstă
de 40 de ani, nemăritată, urmase facultatea de
medicină specializându-se în oftalmologie. După o
scurtă vreme de practică îi slăbeşte mult vederea şi e
nevoită să renunţe. Vinde apartamentul părinţilor din
Bucureşti şi se mută în orăşelul de la malul mării
trăind din închirierea casei în timpul estival. Este
atrasă de frumosul bărbat şi încearcă să-l seducă.
Acesta rezistă.
Acum putem trece la analiza următorului nivel
întrucât romanul are un tâlc ascuns care se cere
descifrat. Este vorba de cheia psihanalitică în care
trebuie citită cartea. Sfera psihică se compune din
Sinele inconştieint, subconştientul şi Eul conştient.
Sinele este neliniştit, contradictoriu, zbuciumat. El
îşi poate transmite pulsaţiile Eului conştient
tulburându-l. De aceea mesajele lui trebuie
cenzurate, domolite pentru ca viaţa omului să devină
armonioasă.
Victor, specialist în fizica energiilor înalte ştie
40
)
Marturii culturale
să-şi armoniteze viaţa, cu tact şi răbdare dominând
pulsaţiile venite din inconştient. El reprezintă Eul
armonios, împăcat cu lumea devenind parte din
întregul cosmos. Sufletul său stă sub semnul triadei
platonice a ideilor de: bine, adevăr şi frumos. Ar
putea reprezenta şi animusul, partea raţională,
masculină din sufletul femeii.
Adela, purtând infirmitatea vederii slăbite, se
lasă dominată de Sinele neliniştit şi răzbunător. Ar
vrea să-şi domolească pulsiunile negative (invidiile,
nemulţumirile) dar nu poate. Adela reprezintă anima
negativă, neliniştită, din sufletul bărbatului
(arhetipul ammei răzbunătoare). O parte a sinelui
inconştient. De aceea se simte bine în apropierea
mătii zbuciumate. Ea vrea să-l cucerească pe Victor
ca o compensaţie a infirmităţii sale. Victor însă simte
primejdia şi refuză. Îi primeşte prietenia,
recunoscându-i inteligenţa, talentul cu care cântă la
pian şi doreşte să o ajute propunându-i câteva
sedinţe cu un psihoterapeut foarte priceput. El însuşi
o sfătuieşte cum să-şi stăpânească gândurile
nesănătoase. Există întotdeauna cauze şi efecte, noi
simţim efectele dar de multe ori nu ne dăm seama de
cauzele care trebuie corectate. Destinul nu e scris în
totalitate, avem liberul arbitru prin care ne putem
corecta o parte din el. Corecţia pozitivă conduce spre
armonizarea vieţii şi împăcare de sine.
Iată ce spune Victor: „ – Foloseşte-ţi tot ce ţi-a
dat creatorul prin conştiinţă, cu liberul arbitru,
inteligenţa, voinţa, pentru a-ţi corija cât se poate
destinul, înscris în sinele tău inconştient. Te poţi
corija numai în sfera conştiinţei, în inconştient nu se
schimbă nimic.”
Mai există un personaj, Maria, prietena Adelei
care, deşi nu făcuse multă carte, credincioasă din
fire, trăia în armonie cu sinele. După moartea
iubitului ei Mihai, se dedică ajutării părinţilor făcând
treburile gospodăreşti. Ea reprezintă anima pozitivă
din sufletul bărbatului, blândă, caldă, ocrotiroare
(arhetipul mamei hrănitoare).
Stilul cărţii se diversifică pe cele două niveluri
ale epicii. Este direct, colocvial, concentrat pe
palierul faptelor cotidiene şi eseistic, inteligent,
pătrunzător în abisuri, pe cel psihanalitic.
În concluzie romanul O călătorie prin lumea
sufletului reprezintă o reuşită personificare a Eului
şi Sinelui din sfera sufletească. O carte originală care
ne provoacă îndelungi meditaţii, călăuzindu-ne să
gândim pozitiv.

)
Marturii culturale
UTOPIA FERICIRII TERESTRE
ÎN POEMELE LUI NICOLAE SILADE...*
Liviu CHISCOP
Personalitate culturală proteică și
polivalentă poet, prozator, eseist, critic și
teoretician al literaturii, colaborator asiduu
la mai toate revistele importante de cultură
nu doar de la noi, ci și din S.U.A., Spania,
Germania, Canada, Franța, Serbia ş.a.
Nicolae Silade nu este numai un talentat
scriitor și prodigios autor, ci și un împătimit
și hărăzit gazetar. Stabilit la Lugoj, a condus
aici, între 1991-1997, în calitate de
redactor-şef, cotidianul local Lugojul, după care a
devenit, din 1997, fondatorul și directorul unui ziar
propriu, Actualitatea, iar, din 2010, și al unui
supliment lunar intitulat Actualitatea literară care, în
scurtă vreme, s-a impus la nivel național drept unul
dintre cele mai prestigioase și apreciate periodice de
profil, înregistrând, până în prezent, 80 de apariții!
Aici, număr de număr, în buna tradiție a presei
românești, directorul publicației e prezent, în pagina a
doua, cu un editorial pe teme exclusiv literare, făcând
astfel dovada că este la curent nu doar cu disputele
polemice din planul istoriei ori ideologiei literare, ci și
cu cele de nuanță ale esteticii literare… Apoi, în
pagina 3 parcă pentru a face și dovada că e un scriitor
care-și sublimează cu iscusință talentul desăvârșit și
inteligența creatoare obiectivului suprem pe care-l
reprezintă, pentru el, literatura Nicolae Silade susține,
cu regularitate, încă o rubrică, dedicată fie unui poem
în proză, fie unei miniepistole. E locul să spunem aici
că miniepistola e o specie literară dacă putem să îi
spunem așa inventată de directorul Actualității
literare și care împrumută numele celui mai recent
volum al său: Miniepistole (Cluj, Editura „Grinta”,
2017). Anterior acestuia, Nicolae Silade al cărui
debut editorial se produsese, în urmă cu aproape patru
decenii, cu volumul de versuri Visul în lucru (Ed.
„Litera”, 1979) fusese prezent și în culegerea
colectivă Cartea poeților (Ed. „Lugojpress”, 1994),
după care, la aceeași editură, scoate, în 1997, a doua
carte proprie de poezii, intitulată Mergere înainte,
căreia i-au succedat alte trei apariții de gen la edituri
din Timișoara: Eternelia (Ed. „Marineasa”, 2006),
Iubirea nu bate la ușă (I) și Iubirea nu bate la ușă (II)
(Ed. „Brumar”, în 2013 și, respectiv, 2016). În același
interval de timp, între 2013 și 2016, multe dintre
creațiile lirice ale lui Nicolae Silade au fost incluse în
cinci antologii tematice editate la Timișoara, Cluj,
41
Cronica literara
)
Reșița și Lugoj…
Revenind la volumul pe care
încercăm a-l recenza aici, e de spus că
Nicolae Silade poet de rafinată stirpe
culturală, dotat cu solide cunoștințe
filologice, ţinând de estetica literară, dar
înzestrat, cum vom vedea, și cu temeinice
deprinderi editologice , ne propune acum o
operă complexă, extrem de greu de încadrat
în tr- u n a d in s p eciile can o n ice ale
principalelor genuri literare (epic sau liric),
fiindcă Miniepistole nu mai e o carte de
poezie (precum cele anterioare ale
autorului), nici roman ori culegere de schițe și
povestiri (deși face apel, adesea, la pactul ficțional),
nici o suită de minireportaje, deși se simte frecvent, în
paginile ei vioiciunea și stilul alert al explorării
locurilor prin care a trecut, pe care le-a vizitat, ori în
care şi-a petrecut vacanțele (Cuba, Marea Egee, Băile
Herculane ş.a.)... Anticipând dificultatea receptării
adecvate a textelor în cauză, atât de critici cât și de
către potențiali cititori, autorul considerând oportună
necesitatea unei explicații, a unei clarificări sau chiar
justificări precizează, în intro-ducere, cât se poate de
limpede: „pentru cine crede că aceasta e poezie vin și
spun: nu e poezie, nu e proză”. Şi, într-adevăr, nu e
nici poezie, nu e nici proză în accepțiunea consacrată a
respectivelor concepte, ci aș zice eu e și poezie, e și
proză, adică un fel de proză poematică, de proză
lirică (Bacovia își numise romane lirice cele două
încercări ale sale în această direcție…) sau, mai exact,
de poeme în proză. De altfel, autorul însuși își
intitulează așa, în ultima vreme, unele texte publicate
în rubrica din pagina 3 a Actualității literare, la care
ne-am referit într-un context anterior.
Deși foarte asemănătoare, atât în ceea ce
privește conținutul ideatic și afectiv, cât și ca aspect
formal (altfel spus atât la nivel de semnificat, cât și de
semnificant), autorul preferă să disocieze cel puțin în
rubrica din revistă cele două categorii de texte, doar
pe unele intitulându-le poeme în proză, iar pe celelalte
încadrându-le (fără a le numi) în categoria
miniepistolelor. În ceea ce ne privește întrucât
miniepistola nu este deocamdată o specie atestată de
teoria literaturii preferăm a simplifica lucrurile,
subsumându-le pe toate cunoscutei specii a poemului
în proză. Că autorul consideră a avea de-a face cu
două specii distincte o confirmă și structura
compozițională a volumului, acribios elaborată, cu
diviziuni și subdiviziuni/ subcapitole minuțios
Cronica literara
)
ordonate și ierarhic clasificate. Așa, de pildă, după
ampla intro-ducere de aproape patru pagini (ca să
utilizez și eu antifraza, atât de frecventă în prezenta
carte), urmează un prim grupaj de miniepistole
(miniepistole I), numerotate de la 1 la 28. Cel de-al
doilea grupaj, alcătuit tot din 28 de piese, numerotate
de la 29 la 56, a fost plasat din rațiuni de simetrie
compozițională tocmai în finalul volumului
(miniepistole II). Între cele două secvențe cuprinzând
respectivele miniepistole, sunt inserate chiar sub titlul
de capitol insert (!) zece poeme în proză, fără a fi
numite ca atare de autor, dar având fiecare, de astă
dată, câte un titlu propriu…
Opțiunea lui Nicolae Silade pentru specia
poemului în proză mi se pare a fi cât se poate de
inspirată dacă avem în vedere faptul că astăzi un autor
își poate da cu mai mult succes măsura talentului în
textele scurte, percutante, cu efecte imediate, în care
reușește, în doar câteva pagini, să surprindă extrem de
convingător realități care, de pildă, unui romancier i-
ar lua zeci de pagini. Nu e mai puțin adevărat însă că
poemul în proză e un gen dificil, primejdios chiar dacă
nu realizezi perfecțiunea, fiindcă deși, pe de o parte, îți
poate lesne confirma harul scriitoricesc, la fel de ușor
poate trăda lipsa de talent a unor veleitari…
Că poemul în proză e o specie literară
complexă, dificilă, de o factură aparte, a spus-o și
Mihai Zamfir, singurul, la noi, care a consacrat
exclusiv domeniului respectiv două cărți importante.
Încercând să definească specia, universitarul
bucureștean spune: „Poemul în proză registrul
funcțional înalt al prozei este o specie prozastică
închisă, de factură nominală, cu lexic pitoresc special
ales, având o structură sintactică discontinuă,
simetrică și eliptică, atrasă de ritm și utilizând un
limbaj metaforizant (...). Definirea speciei nu poate fi
decât de natură stilistică. Tematica bucăților, ritmul
sau dimensiunea exterioară elemente de definiție
curentă sânt doar criterii parțiale și anecdotice în
judecarea poemului în proză”. (M. Zamfir, Palatul
fermecat. Antologia poemului românesc în proză,
Buc., Ed. „Minerva”, 1984). Toate trăsăturile
definitorii ale speciei, menționate de M. Zamfir, se pot
regăsi credem noi și în Miniepistolele de care ne
ocupăm aici. Mai mult decât atât: încercând el însuşi
să-şi caracterizeze volumul, definindu-şi scrisul,
Nicolae Silade în intro-ducere, face această
profesiune de credință: „este legea mea scrisă pentru
mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea
mea dintâi”; afirmație care este spunem noi o perfectă
ilustrare a definiției mesajului poetic, așa cum a fost
ea formulată cândva de Roman Jakobson: mesaj
centrat asupra lui însuși, unitate formală ce compune
un univers izolat și autonom... De altfel, una dintre
temele centrale ale textelor din Miniepistole este
42
)
Marturii culturale
tocmai cunoașterea de sine ca sens suprem al vieții.
Având la bază, așadar, acest concept de
cunoaște preluat, în literatură, din filosofie , textele
pe care ni le propune Nicolae Silade sunt, în
majoritate, meditații pe cele mai diverse teme: a
destinului uman (fortuna labilis), a Marii Treceri, a
raportului individului cu divinitatea, a timpului
(panta rhei), a spațiului, a iubirii, a rostului poeziei și
al poetului (ars poetica) etc., așa încât, de astă dată,
nu-i mai putem acorda credit autorului care din exces
de modestie, spune, în aceeași lapidară intro-ducere,
că în cartea sa „nici filosofie nu-i, nici religie”. Or,
dimpotrivă cum spuneam noi credem că tocmai
acestea precumpănesc în textele din Miniepistole.
Ilustrativ în această privință este chiar primul text, o
veritabilă artă poetică nu doar fiindcă e plasat în
fruntea volumului, ci și pentru că are, într-adevăr, un
caracter programatic, dând glas setei ardente de
cunoaștere a autorului căruia i se pare că încă nu știe
nimic și că „n-a învățat nimic” (sintagma repetată,
anaforic, în fiecare din cele patru secvențe ale
poemului). Apoi, după ce deplânge, în strofa a treia, în
termenii Ecleziastului, zădărnicia existenței umane,
„deșertăciune a deșertăciunilor” („o, vanitas
vanitatum, vanitas”), autorul parafrazează, în distihul
final, cunoscutul aforism al filosofului Socrate „tot
ce știu este că nu știu nimic”), concluzionând: „n-am
învăţat nimic nu ştiu nimic asta e tot ce ştiu despre
viaţă”. Iar versul final din strofa a doua („şi ce fericit
eram şi în ce rai eram când nu ştiam că nu ştiu nimic”)
ne întărește convingerea că poemul e inspirat din
filosofia arabă, unde un înțelept spusese așa: „cine știe
și știe că știe, e înțelept ascultă-l!/ cine știe și știe că
nu știe, e adormit trezește-l!/ cine nu știe și știe că știe,
e arogant ocolește-l!/ cine nu știe și știe că nu știe, e
ignorant învață-l!” Se pare că în această din urmă
ipostază se plasează nu fără falsă modestie și autorul
prezentului volum... Nu e omisă din această artă
poetică nici problematica iubirii motiv central al
cărții de față , autorul (care ni se dezvăluie a fi un
perpetuu înamorat…) indicând persoana iubită prin
nu mai puțin de patru izbutite antonomaze, nu
întâmplător alese din mediul acvatic: „... dacă n-ai fi
tu oaza din mijlocul ei dacă n-ai fi tu/ izvorul ei şi delta
și marea cum aș putea iubi vreodată altceva”... De
altfel, nu doar poemul din fruntea volumului, ci
absolut toate celelalte sunt beneficiare ale unui
abundent imaginar poetic, fiind doldora de tropi și
figuri de stil, de procedee artistice clasice ori
moderne, unele dintre ele precum antifraza,
oximoronul, polisindetonul, antanaclaza, hipotipoza,
anafora, prozopopeea, antonomaza etc. confirmând,
prin măiestria cu care sunt utilizate, înaltul
profesionalism al autorului. Tehnician desăvârșit al
versului și convins ca și Bacovia, despre care, în

)
Marturii culturale
miniepistola 3, decretează că „este cel mai poet” că
ritmul e prințul poeziei, Nicolae Silade asigură
poemelor sale cadența și fluența necesară, pentru ca,
la lectură, să nu ne împiedicăm de silabe în plus... E
lesne de presupus apoi că autorul miniepistolelor,
maestru în meseria sa, și-a cizelat poemele îndelung
și cu migală, asemeni unui şlefuitor de diamante,
plasând, de pildă, pe alocuri așa, ca din întâmplare
rime interioare destinate să confere textului
muzicalitate, făcând lectura agreabilă. Şi, fiindcă în
miniepistola 3, mai sus menționată, construită
magistral prin tehnica prozopopeii și a
intertextualității, autorul se declară „bacovian”
recitindu-i fiului in absentia „din versurile” sale „de la
20 de ani dedicate lui bacovia” , e de amintit că poetul
băcăuan n-a fost doar un exponent de seamă al liricii
naționale, ci și autorul unor originale și
inconfundabile poeme în proză, adevărate bijuterii
artistice, cum ar fi De Paști, Cubul negru, Zborul
cărților, Iarmaroc ş.a., având multe trăsături identice
cu cele ale poemelor în proză de care ne ocupăm aici:
notații lirice, umor, ironie, sarcasm, dar și dezolare,
tristețe, dezgust existențial etc. Ar fi de adăugat, în
cazul textelor lui Nicolae Silade, câteva achiziții
ţinând de estetica postmodernismului, între care
spiritul ludic, intertextualitatea, minimalismul
sintactic ş.a. Referitor la acest din urmă aspect,
constatăm că, în Miniepistole, el e concretizat la nivel
ortografic, prin scrierea numelor proprii fără
majusculă, prin scrierea cu literă mică după punct sau
la început de propoziţie și prin absența, quasi
generalizată, a oricăror semne de punctuație... E de
amintit aici că autorii celor două lucrări care au fondat
studiul tehnic și formal al textului poetic, apărute în
Franța (Jean Coehn Structura limbajului poetic, 1966
și A. Kibédi Varga Constantele poemului, 1980)
consideră că poezia nu trebuie să fie doar o pură
acumulare de elemente sonore ori formale, sau de
cuvinte fără reguli și fără ordine. Obiceiurile generale
ale spiritului fac ca oricărui text poetic să i se ceară
semnificații, ambigue sau multiple. Or, semnificația e
dată de gramatică, iar punctuația dezordonată (sau
lipsa acesteia) are valoare în măsura în care întăreşte
ori limpezește armătura propriu-zis gramaticală a
frazei. Să sperăm că acesta este și cazul poemelor în
proză din Miniepistole... Oricum interesant și
revelator ni se pare a fi faptul că, în miniepistola 10,
care e, de fapt, un imn, o rugă către divinitate, autorul
cere să fie iertat, între altele, şi pentru ignorarea
deliberată a unor reguli ortografice: „doamne dacă
suntem doar noi doi dacă suntem acum și suntem/
totdeauna te rog spune-mi pe nume și-ți voi spune pe
nume da/ și iartă-mi scrierea cu litere mici și iartă-mi
păcatele mari doamne/ tu cel fără de păcat m-ai și
iertat îți mulțumesc doamne…” Iar în finalul aceluiași
poem precum odinioară Arghezi în celebrul Psalm în
43
Cronica literara
)
care spunea: „Vreau să te pipăi și să urlu: este!”
Nicolae Silade, partajat și el între credință și tăgadă, îl
imploră pe Cel de Sus să se arate aievea: „iar tu care
vezi totul care cunoști totul şi stăpânești totul/ lasă-mă
doamne să văd să te văd așa cum mă vezi doamne”.
Aducând, în textele sale poetice, numeroase
elemente din bagajul său cultural, cuprinzând
mitologie, filosofie, religie, istorie, geografie,
literatură, simbolistică etc., Nicolae Silade reușește să
ne ofere astfel adevărate lecții de cultură și artă.
Caracterizate printr-o impresionantă densitate
ideatică, poemele din Miniepistole ar merita, fiecare,
câte un comentariu distinct. Din păcate însă, corsetul
limitativ al prezentei cronici ne obligă a ne limita la
puține exemplificări, una dintre ele putând fi, de pildă,
cea ilustrativă pentru conceptul de intertextualitate:
„... stai lângă mine și-ascultă un poem de bacovia/ eu
trebuie să beau să uit ceea ce nu știe nimeni ascuns în
pivnița/ adâncă fără a spune un cuvânt singur să fumez
acolo neștiut de/ nimeni altfel e greu pe pământ parcă
nu seamănă a bacovia// și totuși e şi totuși întreabă-te
ce știa el fără ca nimeni să știe// nimeni nimeni nimeni
și s-asculți pustiul ce melancolie” (miniepistola 3).
Afinitatea pentru Bacovia și creația sa nu e deloc
fortuită, putând fi explicată și prin aceea că ambii sunt
poeți prin excelență citadini, puternic atașați valorilor
estetice ale modernismului, respectiv post-
modernismului și că ambii manifestă, în creația lor, o
nedisimulată propensiune pentru îmbogățirea
lexicului autohton cu neologisme, respectiv
barbarisme, întrucât autorul miniepistolelor apelează
abundent la termeni tehnici din domeniul
informaticii, dar și la alte anglicisme încă neadaptate/
neintegrate sistemului limbii noastre…
Ştiind bine că poezia și, în genere, literatura,
arta nu pot exista/ dăinui fără să conțină un minim fior
metafizic, autorul miniepistolelor e frecvent
preocupat de problemele înalte ale sensului existenței
(„dorința de căutare a unui sens pierdut”), ale
raporturilor cu divinitatea („gândul meu spre tine
strălucește și pasul meu/ spre tine se îndreaptă”), ale
destinului uman și îndeosebi ale fericirii terestre („în
căutarea fericirii”) „care mereu se depărtează”,
precum fata morgana, rămânând, în veci, o utopie…
Nicolae Silade scrie euforic și abundent,
dintr-un prea plin al întrebărilor existențiale care-l
frământă și al răspunsurilor pe care încearcă a le afla.
Puțini scriitori reușesc, prin talentul lor, să acopere un
atât de întins registru al afectivității. Prețioase atât ca
document psihologic, pentru deconspirarea ideilor și
afectelor autorului, cât și, mai ales, pentru arta
scrisului, Miniepistolele lui Nicolae Silade reprezintă,
incontestabil, o dată importantă în evoluția poemului
românesc în proză, dar și momentul deplinei sale
maturități creatoare.
Cronica literara
)
Glosă a tuturor semnificațiilor, dragoste...
Lirica Irinei Lucia Mihalca
sau despre un ritual germinativ al Poesiei
Ionel BOTA
Privită acum, în perspectiva acestor ani care-au
trecut până la noi, lirica Irinei Lucia Mihalca anunța
încă de la aparițiile în volume colective, în presa
literară, ori cu ecoul unor lauri binemeritați la
concursuri literare, o poetă matură, un autor care se
mișcă foarte original, aproape fără trac și cu
dezinvoltura unui consacrat al genului, între programe
și stiluri, teme și modalități lirice, grupări și direcții.
„Cerul din inima mea” (Timișoara, Editura
Eurostampa, 2017, 150 p., cu o copertă realizată de
Laura Lucia Mihalca, fiica autoarei), volum apărut
prin proiectul „Poezia - oglindă a sufletului” (concurs
de volume de poezie), în cadrul Programului Pro
Cultura/ Dudeștii Noi, 2017 este și el scris cu
conștiința unei sărbători a cuvântului, cu un
rafinament voluptuos și o voință irevocabilă de a
exprima o notă novatoare a discursului.
Eul liric operează, cu o mobilitate surprinzătoare,
mutații în consistența fluenței afective a emoțiilor,
senzațiilor, sentimentului, marcând o alchimie a
temperamentului care augmentează ardențele
autenticității și o particularizează pe autoare între
colegii de promoție.
Fiindcă, mai ales, nici chiar această explozie de
simplitate evocând, dincolo de elanuri ale simțurilor,
un cult al iubirii ca ingenuitate primordială, nealterată
în dualitate, a ființei omului („Două aripi stinghere la
intrare/ încearcă să se-atingă,/ să simtă aerul primului
și ultimului zbor,/ clipa trăită în nimbul eternității.”),
nu scade din valoarea unei poezii care, în simfonia
acestei febrilități afective, iscă un spectacol aproape
cromatic (poeta noastră este și un pictor și un grafician
deja remarcat de conștiința critică), un imagism
mărturisind o perfectă suprindere ludică a temelor
modernității.
Ca mentalitate lirică, evidențiind sensuri
optimiste aceluiași veșmânt liric/ liricizat de puritate,
vulnerată de dăruiri senzuale, de candori obstinând
între lut și sideral, pământ și cer, himeră a veșniciei,
poezia Irinei Lucia Mihalca reconvertește din
metafora luminii, a inluminurii și a inluminării, un
vizionarism de-retorizat care aduce cu o căutare a
adolescenței eterne. Iar dacă am fi mai atenţi la
atmosfera acestei poezii, am putea depista un destin al
ei, mobilitatea artistică a autoarei dezvăluind o
structură poetică unitară, fără mari abateri de la
44
)
Marturii culturale
confruntarea permanentă cu sinele propriu, cu
germinaţia peisajului interior („Uită-te în jur,/ coboară
în tine şi priveşte, /în lumina strivită sub geană,/
dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,/ în cercul
fiecărei clipe,/picătura de rouă dintre cer şi pământ,/
viaţa noastră aşa cum a fost,/ singura noastră viaţă.”),
angelic-paradisiacă.
O stare de confesiune înfiorată, panoramarea
graţiei, fiindcă asta înseamnă reconvertirea
sensibilităţii, trasează o fizionomie decantată în
experienţă a rezistenţei la orice modă a zilei, la orice
ispitiri pretins resurecționale în discursul liric
contemporan. Și transformă întreg ceremonialul
poemelor Irinei Lucia Mihalca într-un imn (cuvânt-
lumină) al fericirii universale: „Pe drumul spre lumină
mergi, mergi mereu,/înaintezi, chiar dacă, uneori,/ ești
nevoit să te mai întorci, dar mergi,/continui să mergi
prin emanațiile umbrelor,/ prin raza de lumină izvorâtă
din En sof,/ prin triada celorlalte nouă raze,/ dincolo de
metafora gândului,/dincolo de cerul cuvântului,/
dincolo de punțile literelor,/ dincolo de orice măsură a
omului,/ în adânc, tot mai adînc,/ departe, tot mai
departe,/ treci de vămile atâtor lumi,/ cu erorile,
slăbiciunile,/ durerile și primejdiile lor,/ treci prin
fiecare cer/ izvorât unul dintr-altul,/ treci de vârtejul
norilor/ în spirala creației,/ înaintezi prin visul din vis/
din focul nepieritor al adevărului,/ în adânc, tot mai
adânc,/ departe, tot mai departe,/ dincolo de trecut,/
dincolo de prezent,/ spre Eternitate,/ spre a te cufunda,
din nou,/ în viața izvorului Luminii.// -La început a
fost/doar cuvântul Lumină!” (Cuvântul Luminii, p.
116).
Nu avem un simbolism criptic, aici, dar o
solemnizare patetică, un țipăt lăuntric sfâșie universul
marilor trăiri, deplinul singurătății (ne naștem singuri,
murim singuri) fiind înlocuit de foșnetul irealei
lumini. Adesea, fantezia viziunii e temperată de
imagismul profund al ideii și sporește misterul,
exilează sufletul liric în structura aproape elegiacă a
unui eu controlând cerebral până și voluptatea
detașării de senzualul obsesiei incendiare.
Iubirea, ideal, pare a fi, aici, un sediment, un
vestigiu metaforic, rodul, efectul hipnotic al
aglutinărilor „sufletului” incomparabilei grații.
Exuberanţa temperamentului e, tot aici, atitudine, nu
construcţie, iar alegoricul dezvoltă inclusiv jocuri ale
tragicului într-o originală retorică a nostalgiei
(„Întotdeauna Ea ți-a părut un copil rătăcit./ Iluziile
dor pentru că nu sunt eterne,/ altfel de ce s-ar teme?/

)
Marturii culturale
Poate se tem să se-ntrupeze în alt vis,/ de aceea
gândurile se divid...”), sub genericul
sentimentalismului-viziune, fără exaltarea erotică din
lirica altor confrați.
Poemul de dragoste (extract din mitul dragostei
supreme, desigur) al Irinei Lucia Mihalca, pare o rugă
continuă, un crez solarian în vreme ce versurile caută
puterea noii rodiri. Dragostea e o formă de extaz
mistic, de clocot vital într-o configurare paradiziacă.
Doar că eul auctorial exersează în șoaptă
„ademenirea” cuvintelor, sentimentelor, discursului
ființei.
Claritatea multora dintre poeme este imbatabilă
iar idealitatea liricii Irinei Lucia Mihalca devine un
crez inconfundabil, perifrază a sensibilităţii. În replică
a diafanizării imaginarului, explorarea fiinţei umane
în profunzimea spiritului îndeplinește etapele unui
ritual de venerare. Frenetică magie, înnobilare a
spiritului prin cuvânt: „De scoți niște tablouri postate
atâta timp,/ simți că peretele devine vlăguit, inert?/ Ne
regăsim pe-ntinderea aceluiași câmp./ În nisipul
clpesidrei, înțelegem, oare,/ clipa înșirată mult prea
repede,/ că primăvara-i doar o zi,/că florile nu mai
înfloresc,/ că păsările nu mai cântă, că oamenii/ nu mai
zâmbesc și soarele nu mai răsare?// (...) Priviri,
atingeri, șoapte, lungi umbre,/ o mână întinsă, vis,
dorință,/ parfumul memoriei, conturul formei,/
senzația prezenței, un zâmbet/ și-o lumină, balsam de
gânduri,/ imagini revăzute cadru de cadru,/ o disperare
și convingerea/că nu se va-ntoarce niciodată.” (Să
treci, să simți și să accepți, p. 65).
Misterul erotic insinuează întoarcerea în etern,
pare blazonul de viaţă, mascând o întreagă odisee a
ființei între traumele memoriei pasive şi
descendenţele terapiilor de-purificatoare.
Pasională prin vocație, poezia Irinei Lucia
Mihalca percepe și intermediază neliniști metafizice și
elanuri ale nesfârșitelor reverii, supraviețuirea tonică
prin inefabil, prin cuvânt și prin marile eliberări ale
eului în metaforă.
Iată de ce încă un spectacol ideal, nu cel senzual-
ludic, ar fi în poezia Irinei Lucia Mihalca suflul mareic
al unei sonorităţi distilată într-un fel de migraţiune a
emoţiilor, ancorare a răzvrătirilor cerebrale în stilul
letrist-elegiac al ciudatei de-mantelări a memoriei
până rămânee numai dragostea, iubirea, sentimentul
ingenuu, al temei (mitului) femeii fatale.
Seducţiile poemelor ating un tragism al stărilor
poetice, mimând, tautologic, deprivarea senzorială a
ființei („Prin nodul de lacrimi curg simțirile noastre,/
continuăm să mergem în umbra/ penumbrei contopite/
din promisiunea fiecărui vis.”), cu un tonus al
transmisiunilor emoţionale care are declicul în şuvoiul
afectiv al jubilațiilor juvenile însoțind această deja
discutată voluptate metaforică. Uneori, „încifrarea”
sensului, urmată de grafierea cu majusculă, au și ele
45
Cronica literara
)
cadențe de ritual, poartă și ele aură de ingenuitate.
Glosa tuturor semnificațiilor este, însă, dragostea.
Triumful realității senzoriale ține de voința
opțiunilor definitive, aspectul particularizează, o dată
în plus, acest univers liric. Comunicarea cu natura
pură, însă, grefează îngemănări ale fascinației
atitudinilor cu hieratismul experiențelor și al stării de
entuziasm continuu: „Totul respiră, totul vibrează!/
Respirația de unde vine, iubitule?/ -Respirația
înseamnă viață,/ dacă există, există și viață!// - Unde
ești? Aici, cu tine, a ta!/ - Până în zori mor! Mă simți?/ -
Anormal de bine, un cuib de fluturi ești,/ am pășit, am
trecut bariera,/ sunt dincolo de vis!// - Cu respirația te-
ating, ne topim,/ o plăcere unică, dură, greu de
suportat,/ cu mângâieri divine ne bucurăm sufletele./
O încleștare, fără arsuri,/ fără nimic, am electrizat
clipa!// - Așa m-am trezit, pătrunși, contopiți/ - o
liniște și-o nebună plăcere -,/ nicio mișcare, transfer de
lumină!/ Zidită în tine! Prin cântecul sufletului/ mă
readuci aici cu plăcerea de-acolo simțită./ Un strop de
privire, un strop de etaz!// -Amestec de doi, nu te-ai
desprins de mine./În contopirea noastră ne sărutam,
privindu-ne,/și-nțelegeam durerea plăcerii.”
(Atingerea sufletului, p. 72)
Elanurile inocenței se mișcă, labile, în zona
sărbătorilor sentimentului, proiecția stărilor lirice
însoțește plonjarea (tot panoramare sentimentală) în
eonul unei clarități neoparnasiene. Un intimism
caligrafiat, regenerând când și când, prin virtuți de
vrajă, închină spiritului apolinic topica mentală a
beatitudinii luminii.
Ființa, la rându-i, revarsă lumină, „temperatura
cuvintelor” explicând și etapele unui spectacol
incandescent. Imagistică augmentând euforiile ființei
care scrie, poemul de dragoste al Irinei Lucia Mihalca
nu mai trebuie fardat cu artificiul calpului.
Un lucru e cert: trebuie urgent abordate fără
ezitări și cucerite înțelesurile poeziei pe care o scrie
Irina Lucia Mihalca. Volumul „Cerul din inima mea”
asigură, deja, entuziasmul nostru de-acum; toate
argumentele sunt în favoarea opiniei că ne aflăm în
cazul unui autor matur, înzestrat cu mult talent,
autentic ca un profesionist al condeiului în strategiile
exprimării lirice.
Cronica literara
)
O armonie complicată în vremuri de tranziție
Constantin STANCU
Radu Igna este un romancier dedicat, romanele
sale, proza scurtă îl recomandă ca unul serios, cu stil
propriu, cu o viziune care pune în valoare timpul trăit
și mărturisit. S-a remarcat în literatura română cu
„stropi”, proză scurtă, care concentrează fragmente
semnificative din viața personajelor reale și
închipuite, unice în economia vieții.
Cartea Armonia Snack Bar*, ediție revăzută, în
limba română și limba engleză, apărută la Iași:
Editura PIM, 2018, reia o parte din textele apărute
inițial la Editura Agerpress, 2008. Proza scurtă pune
în valoare lumea pierdută a tranziției, dinamizată
imediat după anul 1990, cu umbrele și luminile ei, cu
tragediile apărute brusc în viața oamenilor. După
mai bine de zece ani de la apariția cărții și la mai bine
de douăzeci și cinci de ani de la întâmplările care
marcat societatea, textele au altă greutate, în noua
lumină se pot zări personajele care au făcut posibilă
tranziția de la comunism la un capitalism cât de cât
acceptabil, glisând în labirintul economiei de piață.
De altfel cartea despre viaţa de veşnică tranziţie,
de la superficialitatea de fiecare zi la viaţa fără
orizont, a individului clasic, aflat pe holul istoriei,
are ceva special. Atmosfera din spatele scrierilor
este cea a României de ieri-astăzi în căutarea unei
identităţi pierdute, a oamenilor în cătarea timpului
stins şi a viitorului iluzoriu. Deşi cartea are mult
umor în felul de a scrie al autorului, conține și o undă
de tristeţe, toate modelate de moralistul bine
intenționat, ea lasă loc optimismului de provincie,
adică astăzi e bine, mâine va fi mai rău…
Titlurile schițelor sunt relevante: Drumul mare;
Sacoșa de vinilin maro; Supeu pentru refacerea
vieții; Ori mori, ori rămâi tâmpit; Armonia snack-
bar; Mașina de ocazie; Bună dimineața, doamnă
consilier… etc. Toate refac lumea pierdută în ceața
tranziției, acolo unde domina parvenitismul, lipsa de
cultură, prețiozitatea, foamea după avere, mândria
fără acoperire, șmecheria cu stil, escrocheria care te
face „serelist”.
Este o ironie fină în interiorul textelor, dar autorul
are puterea de a cuprinde esenţa gestului de fiecare
zi, se focalizează pe firea persoanelor care devin
importante prin excesul de idei prinse în zbor de la
televizor, din ziare, de la vecin, de la şef, din
46
)
Marturii culturale
subconştientul social care apasă omul modern în
mare viteză după banalităţi, consumatorul care este
deschis la vorba subţire… Întâmplările cotidiene,
care par fără însemnătate, devin teme de război
major în colectivitate, autorul găseşte supra-
mesajul, ideea care ucide derizoriul şi arată spre o
lume care ar putea fi mai bună. Recunoaștem
unitatea mesajului din aceste scrieri, personajele
sunt cam aceleași, ele se multiplică prin alte
personaje apărute ocazional, acțiunea se petrece cam
în aceeași localitate de provincie, Subdolmă.
Această unitate lasă o impresie puternică asupra
cititorului.
Scriitorul pune în texte şi ceva din viaţa sa, în
narațiune se simte tristeţea după vremuri care puteau
fi mai bune, ceva din tinereţea sa, ceva din viaţa de
profesor, ceva din viaţa de familist, întâmplări care
au greutatea trăirii. Speranţa se simte în spatele
mesajului, după cortină, de la gestionarii de
întreprinderi care devin patroni de societăți
comerciale, de la ingineri cu funcții la vânzătorul de
ziare, de la omul singur în fața vieții la cel care caută
partenerul într-o lume mișcată, fără morală. Sunt
taximetriști de ocazie, trăind de azi pe mâine, dar
pozează în oameni de afaceri prin lumea largă. Fuga
după avere și titluri, forme fără fond, sunt aventuri pe
care personajele le trăiesc acut, ca pe sfârșitul lumii.
Ele au nume cu impact asupra cititorului: Șpan,
Nămolatu, Nuțy, Șurub, Cașoleanu și frizerul
Spumescu. Energia lor este de nestăpânit, sunt prinși
în valul schimbării, ei preferând să rămână aceeași:
oamenii tranziției permanente, fără să se poată fixa
într-un cadrul social stabil, solid. Numele îi
definește.
Scriitorul își închide personajele în lumea îngustă
a unui bar pentru a putea naviga în linişte în facil, în
neantul necesar al fiecărei zile. O lume flămândă
după gloria capitalismului sub presiunea interioară a
conştiinţei de tip conservă implantată de propaganda
socialistă insistentă ce agresa lumea înainte de 1989,
dar ale cărei umbre au atins omul simplu, care din
om al muncii trebuia să devină capitalist. Un
capitalism care nu începea de la muncă, de la bancă,
el se declanșa la bar, în mod armonios, de altfel, cu
ritual…
Cărţile sale sondează zona obişnuitului de fiecare
zi, fără ca autorul să facă eforturi de a inventa istoria,
el constată mişcarea lumii cu atenţie, cu puţină

)
Marturii culturale
ironie, cu multă căldură, parcă ne-ar vorbi de
aproape. Este o luptă pentru viaţă, o luptă pe care o
dau personajele sale, după modelul lor limitat, lipsit
de orizont, prinși în nămolul erorilor proprii.
Oamenii poartă o sacoșă maro în care pun toate
lucrurile pe care le cumpără, marile nimicuri ale
vremii, cu o poftă de a acapara cât mai mult, semn al
lăcomiei care punea stăpânire pe oameni. Brusc,
sacoșa a fost abandonată lângă containerele de
gunoi, emblema capitalismului cu orice preț s-a topit
în filmul zilei. Șurub, cel cu simbolul maro, a devenit
omul cu autoturism elegant, având alături, pe
bancheta din față, femeia șablon a localității
Subdolmă.
„Erau la al treilea rând de cafele, când aflară -
știrea o aduse Butuc – că sacoșa lui Șurub se afla
abandonată undeva în spatele blocurilor lângă
containerele de gunoi. Părăsiră barul, surescitați…
Sacoșa se afla în adevăr acolo, pe niște boarfe ca un
animal în putrefacție” (p. 17).
Un bărbat în căutarea fericirii se întâlnește cu
femeia care o căutase, constată că în casa acesteia
exista o situație materială bună, care depășea cu mult
media socială, dar nu a găsit vreo carte. Lumea
aceasta a lucrurilor fără suflet îi marchează
existența, relația dintre cei doi nu se poate lega din
acest motiv. O lume a materialismului excesiv, de
vitrină, fără speranțe, agresiv prin obiectele de
fațadă. Radu Igna descrie cu atenție apartamentul
femeii, Margareta, Margo pentru prieteni, descoperă
mult lux și bunurile de așa-zisă valoare. „Toate cele
patru încăperi sunt mobilate după recomandările
revistelor de specialitate, cu fotolii de piele, colțare,
dulapuri îngropate în perete, vitrine cu porțelan și
cristal: apoi dormitorul tip Ludovic al XIV-lea,
recondiționat, dar mai scump decât garsoniera mea
confort unu sporit: tablouri originale, stampe, vaze
cu flori proaspete prin toate colțurile, televizoare
color în fiecare încăpere, instalație de aer
condiționat. Nu pot să nu admir frumusețea
exponatelor ce degajă, trebuie să recunosc, multă
poezie. Lipsește biblioteca. Nicio carte în toată casa,
exceptând cele două aduse de mine, observație cam
răutăcioasă dacă avem în vedere că e plină lumea de
case fără cărți” (p. 25).
În plină campanie electorală pentru alegeri
locale, în localitate apar partide de toate culorile, se
fac înscrieri, se înregistrează trădări, toată lumea
bună dorește să ajungă consilier local, primar. Este
ocazia de a ieși în față. Locul disputelor politice este
în bar, acolo se dezvoltă programe practice.
Maricica, nevasta cu pretenții, nu reușește să ajungă
consilier, motiv de dramă, de divorț, de tragedie fără
47
Cronica literara
)
rezolvare. Evenimentul politic schimbă oamenii,
toți afișează un optimism exagerat, sunt pretențioșii
care își fac loc în istorie, printre emisiuni locale la
radio și televizor, frecventând barul ca pe un templu.
„A intrat în bar tocmai în timpul amintitelor
comentarii domnul Șurub, patronul, în sacoul lui cel
roșu, cămașă albă, cravată de mătase strălucitoare și
pălăria trasă pe ochi, întocmai cum o poartă
directorul Nămolatu când este furios” (p. 57).
Lumea bună se degradează, patronul Șurub o
trădează pe Nuțy, se încurcă cu Mary, angajata de la
bar. Drama se consumă cu eleganță, partenerii de
afaceri nu se ceartă, aparent ei au interese care le
consolidează căsnicia. Au ajuns cineva în localitate.
Dar finalul povestirii arată că lumea se maturizează,
fiecare trage la interesul său cu sânge rece. Banii
învârt lumea de acum.
Ultima povestirea dezvoltă soarta scriitorului
aflat într-o lume a derizoriului. Scriitorul și cărțile
sale devin o problemă socială, cartea sa Drumul spre
subterane, are un destin ciudat, crunt, literatura iese
din istorie printr-un spasm, aventura se termină sub
semnul ironiei. Semn că toate lucrurile bune trebuie
pedepsite…
Fiecare povestire are ceva special, lumea se
recompune sub ochii distinsului receptor dintr-un
unghi pe care îl bănuia ascuns, dar realitatea sare în
fața oamenilor cu energie.
Radu Igna are un stil curat, are umor, ironia sa
este fină, bine disimulată în fraze construite atent și
exact. Simpatizează cu personajele sale, pare a le
cunoaște de aproape. Îl simte pe cititor ca un aliat în
acest script al realității, prinde esența evenimentelor
și lasă acțiunea să curgă spre un final cu o subtilă
cheie morală. Dialogurile au pecetea realismului
exact, personajele folosesc cuvintele ca pe brichete,
luminează sub arcadele lăcomiei și viciului bine
lustruit.
În prefața cărții, Daniel Dragomirescu, cel care a
gestionat apariția ei în limba română și engleză,
notează: „<<Armonia Snack Bar>> este chiar
metafora acestei lumi noi, minată de vechi și
incurabile defecte omenești. Înzestrat cu duhul
blândeții mioritice și cu pana ascuțită a unui autor
satiric, Radu Igna imortalizează nenumăratele
aspecte de bâlci și de carnaval ale lumii românești de
azi” (Lumea ca un carnaval).
Cititorul de limbă engleză va descoperi că există
tare morale universale, că viața poate fi un carnaval
și că nu există locuri perfecte în lume.
Radu Igna a rămas constant crezului său,
literatura poate fi un mijloc prin care oamenii se pot
privi în oglindă și se pot corecta.
Cronica literara
)
„OARE, DEJA, MERITĂM?” – glose la ANTOLOGIA
realizată de doamna ELENA ARMENESCU:
„UNIREA FACE PUTEREA”
Adrian BOTEZ
…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea
pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul
deosebit. Este o „Antologie Centenară”, alcătuită de
doamna ELENA ARMENESCU: „UNIREA
FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 –
SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!)
la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul,
2018.
Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci
Antologia evocă, „sine ira et studio” (din punct de
vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi
reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA
MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1
Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-
Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea
MAMEI cu Fiica... – ...pentru că, în Ardeal, bate
inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare,
precum în Carpaţi, aşa şi-n lume...
Având în vedere că Antologia de faţă se referă la
un act politico-spiritual, care a preocupat şi
frământat o Europă întreagă (după primul război
mondial), se pune problema: această carte poate
deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i
fără minte, se simte agresat şi de o floare de
grădină, ori de un fluture...; dar cine-i cu minte (şi
cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte,
admiră, discută-comentează.
Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu
autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ,
scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o
Antologie-de-scandal – periculoasă, pentru însăşi
existenţa poporului român.
Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un
autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi
desăvârşit responsabil. De aceea, şi Antologia
domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în
duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci,
MINCINOS!), ci... desăvârşit „priincioasă”! Cu o
meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul,
n u l e - a m m a i o b s e r v a t l a N I C I U N A LT
ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea
48
)
Marturii culturale
ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-
antologabil, astfel:
I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.
Aici, în secţiunea primă, sistematizează
acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre
„Primul întregitor al teritoriilor locuite de români”
(Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din
1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că
frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al
anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia
masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN
(1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit
masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de
anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la
decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM
şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi
trădări: mişcările din Bucovina (...de la martirul
vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-
LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-
compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care,
ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional
activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi
prin şedinţele Societatăţii Academice
ARBOROASA...) etc.
Urmează prezentarea unei corespondenţe
simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL
UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice
firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-
ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire
a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii
Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919),
Cuvântarea lui VA S I L E G O L D I Ş , la 1
Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi
Rugăciunea de la Alba Iulia 1918... - ...apoi,
finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare
de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor
români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani,
precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului
de la 1918, în presa internaţională...
SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine
exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi
Oameni de Acţiune Români, din vremurile care
preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o
însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii:

)
Marturii culturale
ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi
al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul
dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la
români, totul este paradoxal!]), ai „Micii Uniri”: cu
„Deşteptarea României” şi „Hora Unirii”),
GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE
A S A C H I, Ş T. O. I O S I F, C O N S TA N T I N
ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU...
– ...venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea:
MIHAI EMINESCU (...cel cu „Doina” sa de foc şi
bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! -
precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de
tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie...”),
ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său
cântec, azi devenit ...imnul de stat al Albaniei: „Pe-
al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului
CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU
VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi
vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)...neputând
lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai
dinamic „agent de influenţă”, în „problema”
U N I R I I M A R I – O C TAV I A N G O G A ...
cântăreţul „pătimirii noastre” – ... scos, azi, cu
desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi,
Doamne, e... „naţionalist”!... adicătelea, nu respectă
[„sireacul”!] „correctness political”, nici de
dincolo de mormânt! – ... cum nici acelea ale lui
GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de
MEC...!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui
RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui
rege israelito-german, anti-unionist (Carol I... - ...
trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri,
alcătuit „pe şestache”, în 1883 - precum şi cel ce-a
poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU,
în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la
Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a
dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA
PUIA... precum şi stihurile „găsite în raniţa unui
soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele
Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge,
Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-
impresionant, această erudito-lirică Parte I...!
II - PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE”, a
Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea
statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!)
ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi,
EGAL, însângerate...!!!), raportate nu doar la
sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-
„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după
provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi
şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de
la Facere încoace:
49
Cronica literara
)
-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU,
elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA
ARMENESCU, CORNEL BALABAN,
A D R I A N B O T E Z, I O N B R A D, V I R G I L
CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU
CÂRNECI (... celebru maestru-sonetist, dar şi cu o
înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ,
LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA,
G A B R I E L D R Ă G A N, G E O R G E F I L I P,
FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA,
PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel
mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai
Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata
basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie,
acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!),
iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA
LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv
orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura
ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-
cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul ALEXEI
MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba
noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline
de vizionarism... dar i-a fost suficient, părintelui
MATEEVICI, să devină NEMURITOR! ... ca şi
Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în
seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE
GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA
MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU,
GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-
HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU,
mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN
PĂUNESCU... apoi, VIOREL POPESCU,
VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI
PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia
DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO
STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU,
GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după
tărâmurile Ardealului Sfânt...!), MELANIA RUSU
CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC,
AURELIAN SILVESTRU... – ... „mai la vale”
situându-se, în geografia lirică a Monumentului
ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist
şi patriot, imensul post-caragialian-post-
marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI
N I L AYA , T R A I A N D I N O R E L D .
S T Ă N C I U L E S C U , PA S S I O N A R I A
STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU...
Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE
MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul
spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al
MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA
RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care
 Cronica literara
)
urmează secvenţe, selectate din versurile
„martorului ocular”, inginerul şi astronomul
MIHAI STOICOVICI.
Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin
flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la
1918), semnat de N I C O L A E N I C O A R Ă-
HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM
SĂ NE ADUCEM AMINTE!”... Textul se continuă
cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21
Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne
cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul
articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare
cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic:
„ A d e v ă r u l S f i n t e i Tr e i m i R o m â n e ş t i :
T R A N S I L VA N I A , M O L D O VA ş i Ţ A R A
ROMÂNESCĂ!”
...Din păcate, memoria de azi este una teribil de
mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca
VATRĂ A LUMII!... când vede, când nu vede,
DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult
decât Basarabia...: Bucovina de Nord, Ţinutul
Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor,
parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-
ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără,
ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul...
MILENA MUNTEANU are un text interesant,
dar, mai cu seamă, problematizant - dublat de o
fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce
lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb
unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni?
Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia
spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice
mulţumire individuală?”
...Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a
mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?!
În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt,
mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-
mazochiste...
De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE”
propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în
articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)...: histrionul
(dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi
mason...astea două se confundă, azi!) – DAN
P U R I C (...cel cu aere de predicator neo-
protestant...avându-l, ca „impresar artistic”, pe
domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale
clipe (...chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe
coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN
PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea
încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari
(şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă... toţi ai lui!),
să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru
50
)
Marturii culturale
MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE...!!!
...MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei
ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de
onest, cu: LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN
ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text,
auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE:
„Academia Română – în Anul Centenarului”.
Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de
ruşine, din cel puţin trei pricini:
1-A împărţit România în două fronturi filologico-
lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al lui „” (deşi
Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof.
univ. dr. D U M I T R U I R I M I A a adus, „pe
academica masă”, un dosar gigantic, un munte de
argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi,
apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „”...;
2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU
(...şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la
nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele
(dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor
de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;
3-ascunde sub covor („sub oboroc”)... „DACIA
PREISTORICĂ” a lui NICOLAE
DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de
cercetători străini şi a mii de cercetători români
(adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în
legătură cu... ONOAREA CEA MAI ÎNALT-
P L A N E TA R Ă (... A R O M Â N I L O R ,
F I R E Ş T E ! ) : A C E E A D E A AV E A
RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!...
Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL
CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE
PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo,
Peru,1968) – căci „BUREBISTA ŞI DECEBAL
AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE
NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR
PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (...)
Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai
remarcabile state creatoare ale antichităţii (…).
SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC
MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI
CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-
1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată,
„cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria
– România, iar CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ
ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN
ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea
sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei”
– cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez
Olof Ekström - 1926-1981: „LIMBA RUMUNĂ
ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A
INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE

)
Marturii culturale
EUROPEI”… etc. etc. etc.
Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale
colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ
sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a
recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin
cuvintele fostului său consilier - „MICEAL
LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-
lea, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din
Wexford, fost președinte al Conferinței șefilor de
universități irlandeze și fost membru al Biroului de
conducere al Conferinței Rectorilor Universităților
Europene (CRE):
<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială
a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului
Roman, iar limba română este o limbă latină, mai
puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU
PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN
CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU
INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ
ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ
LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ
ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe
oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din
București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul
minunat lumii occidentale (limba latină)>> - 05
Martie 2014, www.certitudinea.ro.
Sinagoga din municipiul Satu Mare construită între anii 1889-1892
51
Cronica literara
)
Până una-alta, Academia Română să ne
scutească de exhibiţionismul ei…
„patri(h)otic”…!!!
…Dar problema noastră, acum, este acest
MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi
de PAT R I O T I S M , ca şi de E R U D I Ţ I E :
ANTOLGIA „UNIREA FACE PUTEREA”,
realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu
un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ
SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA
ARMENESCU!
De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de
Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) „eleno-
armeneşti”, apoi UNIREA CEA
DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR
PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA
FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… –
…S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-
ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE
A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!
…Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm,
încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA
ARMENESCU - tot aşa cum nu ne merităm, încă,
nici „UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică,
„ P U T E R E A N O A S T R Ă C E A
DESĂVÂRŞITĂ”!!!
Cronica literara
)
Ioan Vintilă Fintiș –
Repere critice: poezia lui Ioan Vintilă Fintiș
Lucian GRUIA
Doi poeţi contemporani mi se par că încercă,
în lirica lor, să se întoarcă, pe căi diferite, pănă la
geneza lumii. E vorba de Nichita Danilov şi Ioan
Vintilă Fintiş. Dacă Nichita Danilov coboară spre
începuturi, până la vidul primordial din care s-au
născut cele 10000 de fiinţe, pe calea deschisă de
Lao-Tzî, Ioan Vintilă Fintiş pornind de la particulele
atomice promovate întâia oară de filosofii greci
Leucip şi Democrit, ajunge să imagineze particule
psihice care ne alcătuiesc gândurile. Astfel, omul şi
entităţile supranaturale emit şi recepţionează fluxuri
semantice de asemenea particule.
Alţi doi poeţi contemporani încearcă să-şi
construiască mitologii personale, e vorba de George
Vulturescu, prin poemele dedicate Nordului şi
Ochiului orb şi acelaşi Ioan Vintilă Fintiş, aşa cum
vom cereceta în continuare.
Unitatea remarcabilă a volumelor de versuri
semnate de Ioan Vintilă Fintiş o reprezintă prezenţa
sacrului la toate nivelele lumii cercetate (poezia sa
fiind una cognitivă). Toate volumele autorului
converg spre consolidarea mitologiei personale
marca Ioan Vintilă Fintiş. În cartea pe care o
semnalăm, Repere critice: poezia lui Ioan Vintilă
Fintiş (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018) sunt grupate
la fiecare volum semnat de autor, recenziile criticilor
care le-au comentat. Pentru cei interesaţi vom
prezenta lista cărţilor şi a comentatorilor menţionaţi
o singură dată.
Iată lista cărţilor (fără a menţiona reeditările):
Singurătatea supremă (Ed. Labirint, Bucureşti,
1991), Obiecte după frig (Ed. Porto Franco, Galaţi,
1993), Amintiri de pe malul celălalt (Ed. Calende,
Piteşti, 1994), Dealul (Ed. Universal Cartfil,
Ploieşti, 1996), Hierofania (Ed. Universal Cartfil,
Ploieşti, 1997), Halucinaţia (Ed. Biblioteca Sinteze,
Ploieşti, 1997), Obiecte după frig (Ed. Regală,
Bucureşti, 1999), Ceremonii de iarnă (Ed.
Prefectura Jud. Prahova, 2002), Porţile (Ed.
Printeuro, Ploieşti, 2005), Timp muzical (Ed.
Premier, Ploieşti, 2008), Bufonul şi Klararegina
(Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2009), Icoana din apă
(Ed. Ghepardul, Bucureşti, 2010), Făptura căzută
din mit (Ed. Karta-Graphic, Ploieşti, 2011), Lupta cu
52
)
Marturii culturale
umbra (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2015), Fântânile
frigului (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2014),
Catedrala de rouă (Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2017)
şi Radiaţia cubului (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2017).
Lista comentatorilor este impresionantă:
Iulian Boldea, Ioan Moldovan, Ştefan Ion
Ghilimescu, Nicolae Oprea, Romulus Bucur, Vasile
Spiridon, Stelian Stan, Ion Chiric, Mircea Bârsilă,
Radu Cange, Miruna Mureşan, Victor Sterom,
Loredana Englisch, Dumitru Augustin Doman,
Gheorghe Mocuţa, Bogdan Stoicescu, Constantin
Miu, Petrică Birău, Mihai Antonescu, Victoria
Milescu, Niculina Oprea, Liviu Comşia, Nina
Vasile, Dan Silviu Boerescu, Simion Bărbulescu,
Nicolae Stroie, Nicolae Dumitrescu, Ionel Dunea,
Tudor Toma, Eugen Evu, Mihai Vieru, Lucian
Gruia, Raul Bribete, Constantin Buiciuc, Remus
Valeriu Giorgioni, M. Ghiţă Mateucă, A. G. Secară,
Constantin Trandafir, Horia Gârbea, Ion Bălu, Ion
Popescu Topolog, Daniela Sitar Tăut, George Paşa,
Mioara Bahna, Cleopatra Lorinţiu, Dan Ciachir şi
Radu Felix.
Din comentariile exegeţilor rezultă un fel de
puzzle din care se pot extrage caracteristicile poeziei
lui Ioan Vintilă Fintiş. Lăsăm cititorilor plăcerea de
a-l descoperi pe acest fascinant poet. În continuare
eu voi prezenta punctul meu de vedere.
Cărţile pe care le-am menţionat încearcă să
reconstituie istoria universului şi a vieţii pe pământ.
Demiurgul este privit când ca un atom radiind
energie la nesfârşit, când ca manifestare a logos-
ului.
Din punct de vedere stilistic, textele cărţilor
sunt transfigurate integral în metafore şi alegorii.
Versurile sunt scurte, de obicei de unu, două, trei
cuvinte, aşezate în trepte. Prin această caligrafie,
sintagmele sunt individualizate pentru a li se
amplifica valoarea semantică. Gruparea versurilor
în terţine dă impresia de rostogolire a valurilor mării
şi creează o respiraţie largă. Ici colo întâlnim câte o
rimă, dar sonoritatea este răspândită pretutindeni.
Terţinele ar putea fi scrise ca nişte versuri lungi, fără
să-şi piardă prospeţimea.
Poezia este organizată prin alăturarea savantă
a unor nuclee lexicale, îndelung alese, creindu-se o
impresie de unitate în diversitate. Expresia este
rece, intelectualizată. Imaginile în alb negru (foarte

)
Marturii culturale
rar apare verdele coclit), creează o grafică
halucinantă, închisă în contururi ferme. Metaforele,
comparaţiile adesea sunt surprinzătoare,
memorabile, fascinând imaginaţia.
Universul liric creat de Ioan Vintilă Finţiş,
abundă de simboluri. Enumerăm câteva dintre ele:
cifra trei implică trinitatea creştină; lumina şi frigul
întruchipează raţiunea; dealul reprezintă memoria
colectivă; trupul ca sediu al creierului poate
reprezenta şi el un deal; ochiul este raza; umbra –
marginea/limita; somnul - vedeniea, atomul -
purpura; cercul - nisipul; duhul – omul/poetul;
adierea – fiinţa iubită, cubul – stabilitatea şi
totalitatea.
Ioan Vintilă Fintiş este un poet acvatic de mare
Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” din Satu Mare
53
Cronica literara
)
forţă sugestivă. În viziunea sa asupra lumii,
elementul central este misterul. Din el apar imagini
halucinante, simboluri ale mitologiei proprii.
Poezia lui Ioan Vintilă Fintiş este o poezie a
tristeţilor metafizice. Prima ei calitate constă în
originalitatea pronunţată. Fiind o poezie de
cunoaştere, ea se constituie într-o viziune asupra
lumii care se încheagă de la un volum la altul. Poetul
încearcă să ajungă la punctul zero al vieţii,
investigând memoria colectivă a speciei, şi mai mult
decât atât, a tuturor celulelor vii.
Astăzi când a devenit o modă destrucţia
valorilor, Ioan Vintilă Fintiş contruieşte
semnificativ, durabil.
Cronica literara
)
Arta poetică a Irinei Lucia Mihalca,
ziditoare de suflete
Motto: „Poezia - trandafirul ce creşte în potir de aur, sufletul frumos”. (M. Eminescu)
Mariana GURZA
Poeta Irina Lucia Mihalca este o călătoare în
univers, ,,închizând / din lacrimile Maicii Domnului /
în secțiunea de aur a Timpului cu Veșnicia”. Un drum
lung și încărcat de sentimentele autoarei ce sunt
prezente între cer și pământ.
Volumul ,,Dincolo de luntrea visului” apărut în
condiții excelente la editura Mușatinia, Roman, 2016,
surprinde poeta la porțile cerului vorbind cu sine, cu
freamătul pământului, cu valurile iubirii răscolite de
timp. Astfel transcede tainic într-o altă lume plină de
înțelesuri.
,,Prin lumina felinarelor, / aripi de înger sfâșie
tăcerea, / Prelinse în urmă, două din umbrele mele / se
întind către cer”. Urmele sufletului caută urmele
poetei în timpuri.
Lirismul autoarei inundă paginile ca un susur
cristalin. Trăiri unice își găsesc locul în sacralitate. O
poezie existențială, mitologică, erotică, așa cum pentru
antici, poezia era o aventură a spiritului care caută,
instruiește și ne comunică o cunoaștere.
Pentru Irina Lucia Mihalca „destinul lumii se
vesteşte în poezie”(M. Heidegger). În căutarea
sufletului pereche, cutreierând prin cer, prin ierarhia
îngerilor, se simte ,,manifestarea Absolutului…”
Găsim în discursul poetic idei care au fost abordate
la majoritatea scriitorilor preocupați de timp și spațiu,
de dorința de a atinge veșnicia. Se știe că omul prin
creație, descoperă prin el însuși, dumnezeirea. „Dacă
poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt
adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau
cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica)
Irina Lucia Mihalca a cutezat și a reușit să atingă
cerul. Printr-o construcție personală, aidoma unui
arhitect al cuvintelor, metafora a prins viață. Cuvântul
a devenit lumină, marcând astfel apogeul actului
poetic. Căutarea sfințeniei ca dar, este o caracteristică
poeților ce își doresc ca harul primit de la Creator să se
răsfrângă asupra Universului cu responsabilitate.
Parafrazîndu-l pe N. Crainic ,,harul nu e ceva ca un
polen auriu care ar ninge din stele peste noi, ci o putere
dinamică ce mistuie răul ca un foc curăţitor.”
Poeta, prin creațiile sale, unele cu nuanțe
mitologice și filozofice, nu reflectă doar suprafața
realității, ci zonele cele mai profunde, având la bază
creația, viziunea și pictura.
Pentru autoare, ,,pe măsură ce literele căpătau
contur,/ forme, lumini și umbre. / Ut picture poesis…”//
din castelul de nisip, visele încep să curgă din
54
)
Marturii culturale
clepsidră. ,,Helios surâde," privind jocul enigmatic în
care ,,metamorfoza lui Eu ce devenea Tu acționa
instantaneu…”. Nu degeaba se spune că filozofia
trăiește prin poezie.
Pentru Irina Lucia Mihalca, timpul ei seamănă într-
un fel cu timpul lui Nichita Stănescu pentru care timpul
era un ,,lup devorator”. Timpul este cel care se
depărtează treptat, fărâmă, lăsând în urmă ,,agonia
inimilor / e doar durerea prezentului, un timp carnivor,
fără timp”.
Prinsă în ochiul furtunii, ea și timpul, pierduți în
spațiu, ,,evacuați în locuri rarefiate,, plutesc fără
ancoră, ,,agățați de fiecare speranță, rug, rugă…
Deschizând cufărul cu vise, / piesa se rescrie / la
dorința actorilor din ochiul furtunii”. O imagine
shakespeariană a resemnării, a vieții.
Prin poezia ei cosmică, uneori, autoarea ne
propune să deslușim misterul creațiilor sale.
Contemplația, eroticul, semnificațiile ascunse,
metafora sonoră, dezvăluie o persoană dornică de
autodescoperire prin creație, deși putem vorbi de o
tonalitatea dramatică, printr-un lirism grav și patetic
uneori, alteori livresc. O trimitere spre „renaşterea
intuitivă” a gândirii lui Kant în viziunea lui Eminescu,
,,cum că orice descoperire mare purcede de la inimă şi
apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns
odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere
atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere,
mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde
soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul
a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din
fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume
încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi
naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o
părere…”.
Poezia Irinei Lucia Mihalca, merită citită cu
atenție, având acel ceva din forţa cuvântului creator,
prin legătura ei personală, situându-se între cer și
pământ, poeta fiind capabilă de vise ce vin în contact
cu absolutul. O poezie a iubirii ziditoare de suflete.
,,Chemarea geniului, nu e aceea de a mântui sufletele,
ci de a le pune, prin seducţia simbolurilor plăsmuite, în
faţa veşniciei”. (N. Crainic)
Nostalgia paradisului fiind comună firii omenești,
nu urmărim altceva, decât veșnicia cea biruitoare.
,,…Tot ce începe mai devreme, sfârșește mai
devreme… / Dincolo de ce se-adună-n noi, suntem
lumini / suflete întoarse la matcă / această ninsoare de
flori e marea-ntâlnire…”. Descoperind poemele Irinei
Lucia Mihalca, rezonăm cu eul său plin de mister și
iubire.

)
Marturii culturale
CONFESIUNILE UNUI DEZERTOR*
Liviu CHISCOP
Etnic german la origine, născut în Bucureşti la
5 ianuarie 1963, Paul-Lucian Letzner a absolvit, în
1985, Academia de Marină „Mircea cel Bătrân” din
Constanţa. Doi ani mai târziu, în 1987, reuşeşte să
evadeze din lagărul comunist, stabilindu-se în cele din
urmă în Germania, unde lucrează actualmente ca
inginer de instalaţii industriale – îndeletnicire
cronofagă fiindcă presupune, între altele, pentru el,
frecvente şi îndelungi deplasări în state din Europa,
Asia şi Africa. Cu toate acestea, făcând dovada unei
puteri de muncă ieşite din comun, a unei tenacităţi
demne de invidiat, dar şi a unui talent scriitoricesc de
necontestat, Paul-Lucian Letzner a reuşit să se impună,
în ultimii ani, drept unul dintre cei mai activi, mai
pasionaţi şi pasionanţi romancieri din spaţiul literar
românesc.
După un debut editorial remarcabil cu romanul
Şi diavolii mor cândva (2010), Paul-Lucian Letzner a
dat la iveală, an de an, câte un nou roman, într-o
cadenţă fără fisură, de-o exactitate şi cu o
meticulozitate prusacă. Astfel, romanului de debut i-au
succedat cele intitulate Jertfa uitată. Haiducii
Dobrogei, Jurnal de destin, Meşterul Manole redivivus
(Mănăstirea Chiajna-Giuleşti), Poveşti luate de apă,
Taina strămoşilor şi, cel mai recent, Dezertor din
lagărul comunist (2016).
Spre deosebire de prozatoarea Herta Müller, de
pildă, fugită şi ea din România şi stabilită în Germania,
care se remarcă prin excese rechizitoriale la adresa
foştilor conaţionali, asupra cărora aruncă doar săgeţi
înveninate, semn că nu mai poate privi înapoi fără
mânie, Paul-Lucian Letzner, dimpotrivă, mărturiseşte
că motivaţia producţiilor sale epice nu e alta decât
intenţia /dorinţa de a-şi plăti datoriile morale faţă de
patria natală. A fost nevoit să părăsească România în
urmă cu trei decenii doar pentru a-şi împlini destinul în
lumea liberă, dar se vede de la o poştă că se simte încă
puternic atras de ţara noastră, pe care o iubeşte cu
pasiune pentru frumuseţile ei fără seamăn, admirându-
i trecutul eroic şi fabulos şi încercând să o apere, pe cât
îi stă în putinţă, de rapacitatea urmaşilor celor care ne-
au distrus elitele în anii '50, reveniţi acum sub chipul
unor magnaţi ai finanţelor cu intenţia instaurării, la noi,
a unui „regim de ocupaţie de factură modernă”.
Campania instrumentată de aceştia – ne avertizează
autorul prezentului roman – are drept obiectiv jefuirea
avuţiei naţionale, precum şi distrugerea „stâlpilor de
rezistenţă ai unităţii şi coeziunii poporului, ai credinţei
noastre strămoşeşti, ai dorinţei românului de a trăi într-
55
Cronica literara
)
o ţară liberă şi independentă, în care să se simtă stăpân
pe munca şi pe bogăţiile sale, valori pentru care şi-au
dat viaţa generaţii întregi de înaintaşi” (p. 206).
Identică celei din primele sale romane (asupra
cărora am avut privilegiul de a mă exprima în două
recenzii găzduite de tot atâtea periodice literare),
schema narativă adoptată în Dezertor din lagărul
comunist e tot cea a „povestirii în ramă” sau „povestirii
în povestire”. De data aceasta, „rama” e reprezentată
de situaţia financiară dificilă a cotidianului
bucureştean „Tribuna realităţii”. Pentru a-şi salva
ziarul, sporindu-i vânzările şi evitând astfel falimentul,
redactorul-şef Nicolae Negoiu îl trimite pe Titel
Cimpoeru, adjunctul său, în Germania, pentru a lua un
interviu unui scriitor originar din România, autor al
unui recent roman de succes – Viaţa nu-i pe placul
orişicui. Paul Brand, autorul romanului, aflat
întâmplător în preajma concediului, îi propune
reporterului bucureştean să-l însoţească într-o
localitate unde se putea practica pescuitul sportiv şi
unde ar fi putut conversa nestingheriţi... De aici încolo
avem de-a face cu povestirea propriu-zisă, constând în
confesiunile lui Paul Brand, provocate, fireşte, de
întrebările profesioniste, inspirate şi incitante, ale
reporterului. Narând evenimentele al căror
protagonist a fost, sau cele la care a avut doar calitatea
de martor, inginerul Paul Brand, personajul
exponenţial al cărţii, recompune, de fapt, traseul
existenţial al autorului narator, inginerul Paul-Lucian
Letzner. Titlurile subcapitolelor, sugestive prin ele
însele, jalonează, ca în orice veritabil bildungsroman,
itinerariul iniţiatic al eroului: „Fuga în Spania”,
„Drumul spre Germania”, „Pe mare”, „Primul şomaj”,
„Inginer PIF pentru instalaţii chimice”, „Asistent
tehnic al directorului general”, „Al doilea şomaj”, „La
pescuit” ş.a. Odiseea exilului, tribulaţiile şi rătăcirile
tânărului inginer pe drumurile întortocheate ale
emigrării constituie, de fapt, tema acestui captivant
roman autobiografic. Încercările prin care trece,
asemenea unora dintre eroii basmelor româneşti, sunt
menite parcă să-l maturizeze, să-i îmbogăţească
experienţa umană, să-l deprindă cu situaţii pe care, în
viitor, va fi capabil să le rezolve şi să le domine. Aşa
cum bine spune Daniel Nicolescu în „Prefaţă”, autorul
narator „a înfruntat cu mult curaj pericole şi umilinţe,
trădări din partea unor semeni de diferite naţionalităţi,
nesiguranţa zilei de mâine, ostilitatea unor funcţionari
din ţările pe unde a trecut, inerente ispite amoroase, dar
niciodată nu s-a plecat sub povara unui destin ce părea,
uneori, a-i fi potrivnic” (p. 2-3). Ieşind biruitor în final
şi beneficiind de o atât de bogată experienţă de viaţă,
autorul nu doar că îşi poate permite, dar chiar se simte
Cronica literara

)
Marturii culturale

)
obligat, să-i povăţuiască pe tinerii care, nevoiţi să
apuce calea amară a exilului, se vor afla, cu siguranţă,
în situaţii/ipostaze similare. Formulate fie în maniera
unor maxime – inserate în structura evocărilor –, fie
sub forma motourilor care preced, cel mai adesea,
subcapitolele, sfaturile autorului sunt cât se poate de
binevenite, conferind romanului caracterul unui
veritabil îndrumar al tânărului emigrant... Nu e mai
puţin adevărat însă că, în viitor, multe dintre aspectele
concrete ale emigrării, ale exilului vor fi cu totul altele,
întrucât contextul istoric, social şi politic, va deveni
altul, căci istoria nu se repetă niciodată exact în
aceleaşi forme. Tânărul Paul Brand, eroul romanului
de care ne ocupăm aici, se afla la o răscruce de drumuri
ale istoriei, la confluenţa a două sisteme politice
antagonice, aşa încât dezertarea din spaţiul
concentraţionar a însemnat soluţia eliberării pe calea
riscantă a evadării din lagărul comunist...
Propunându-ne prototipul unui personaj
exemplar – model de moralitate, de altruism, de
tenacitate, de spirit justiţiar, de loialitate faţă de ţara
natală – Dezertor din lagărul comunist are, înainte de
toate, o lăudabilă valoare educativă, atât de necesară,
în perpetuitate, generaţiilor tinere.
În acelaşi timp însă, prin forţa talentului său
nativ, Paul-Lucian Letzner a ştiut să propună
cititorului, prin proaspătul roman cu un titlu atât de
incitant, o adevărată operă de artă în care datele
realităţii sunt surprinse atât de relevant şi sintetizator,
încât concurează cu cea mai autentică ficţiune. Aflat,
cum spuneam, la a şaptea apariţie editorială, sigiliul
stilistic al autorului e, de aici încolo, recognoscibil.
Scrisă elegant şi expresiv, naraţiunea dinamică ţine
cititorul în captivitatea unei respiraţii largi, de la
început până la sfârşit, cu toate acestea deloc
previzibilă, nici plictisitoare. Deşi este mai impregnat
de informaţii personale şi documentare faţă de
romanele precedente ale lui Paul-Lucian Letzner,
Dezertor din lagărul comunist se individualizează prin
minuţiozitatea descrierii, prin autenticul construirii
dialogurilor şi, mai ales, prin forţa evocării.
* Paul-Lucian Letzner, Dezertor din lagărul comunist,
Bacău, Editura „Alma Mater”, 2016. 213 p.

Reviste primite la redacție

Dunărea de Jos, Galaţi, nr. 194, aprilie 2018 (serie nouă), nr. 195, mai 2018, nr. 196, iunie 2018.
Florina Zaharia (manager).
Poesis, Satu Mare, Anul XXIX, nr. 2 (315), aprilie, mai, iunie 2018. Colegiul director: Dumitru
Păcuraru, George Vulturescu.
Caiete Silvane, Zalău, Anul XIV, (serie nouă), nr. 4 (159) aprilie 2018, nr. 5 (160) mai 2018, nr. 6
(161) iunie 2018. Daniel Săuca (redactor-şef).
Plumb, Bacău, Anul XIV, nr. 133, aprilie 2018, nr. 134, mai 2018, nr. 135, iunie 2018. Ioan
Prăjişteanu (director), Petru Scutelnicu (redactor-şef).
Bucureştiul literar şi artistic, București, Anul VIII, nr. 4 (79) aprilie 2018, nr. 5 (80) mai 2018, nr. 6
(81) iunie 2018. Coman Şova (director), Florentin Popescu (redactor şef).
Sud, Bolentin Vale, anul XXII, nr.3-4 (204-205) (serie nouă) martie-aprilie 2018, nr. 5-6 (206-207)
mai-iunie 2018. Vasile Grigore (redactor șef) Florentin Popescu (senior editor).
Actualitatea literară, Lugoj, Anul IX, nr. 80, aprilie 2018, nr 81, mai 2018, nr. 82, iunie 2018.
Nicolae Silade (director).
Litere, Târgoviște, Anul XIX, nr. 4 (217) aprilie 2018, nr. 5 (218) mai 2018, nr. 6 (219) iunie 2018.
Tudor Cristea (director), Mihai Stan (redactor șef).
Eroii Neamului, Satu Mare, Anul X, nr. 3 (35), iunie 2018; col (r). Voicu Șichet (redactor
coordonator).
Conexiuni literare, Bistrița, Anul II, nr. 5, 2018. Prof. dr. Dorel Cosma (director fondator).
Tibiscus, Uzdin, (Banat, Serbia), Anul XXIX, nr.1-2 (312-313) ianuarie-februarie 2018. Vasile
Barbu (redactor-șef)
Plaiuri ardudane, Ardud, anul IV, nr. 4 aprilie 2018. Prof. Ștefan Mazilu (redactor șef).
Bocșa Culturală, Bocșa (Caraș - Severin), Anul XIX, nr. 1 (100)/ 2018. Gheorghe Jurma (director).
Floare de latinitate, Novi Sad (Serbia), Anul XIV, nr. 2 (54) / 2017. Vasile Barbu (redactor șef).

56

)
Marturii culturale
EXEMPLA TRAHUNT
Teodor RIF
Acest aforism cu valoare de
principiu pedagogic universal valabil
exprimă extraordinara forță educativă și
instructivă a exemplului. Exemplele
conving.
Prin cartea sa, ,,Ecouri dintr-un
secol apus”, Editura Aureo, Oradea,
2018, Elena Olivia Ojică valorifică
deplin acest principiu, deoarece
înfățișează lectorului răsunetele produse de
evenimente ce au avut ca protagoniști OAMENI
cunoscuți autoarei, pe care îi oferă ca modele,
exempla (exemple). De fapt, exempla trahunt s-ar
traduce exemplele conving, atrag, farmecă, dau
imbold.
Într-o epocă precum aceasta a noastră, în care
multă lume se plânge de lipsa modelelor, aceste
,,Ecouri dintr-un secol apus” sunt binevenite nu doar
prin ceea ce înseamnă ele însele, ci și prin aceea că
învață, mai cu seamă pe cei tineri, că ar putea, totuși,
găsi oricând, dacă s-ar uita bine, modelele și în jurul
lor. Prin felul prezentării de către autoare, modelele
acestea atrag, farmecă cititorul și îi dau imbold spre
lectură.
În povestirile profesoarei de Limba și
literatura română se vede că ea a învățat foarte multe,
mai cu seamă de la Mihail Sadoveanu și de la Ion
Creangă, pentru că în secvențele ei simțim, păstrând,
desigur, proporțiile, câte un pic de cosmos, byos,
eros, etnos, de ethos, dacă ținem seama de sensul lor,
de ceea ce înseamnă ele traducându-le din limba
greacă: cosmos = Univers, Pământ, lume, societate,
oameni; byos = viață; eros = iubire, dragoste; etnos
= națiune, naționalitate; ethos = obicei, datină,
moralitate, specific cultural al unei colectivități.
Dacă cele prezentate n-ar fi reale, am putea afirma că
uneori ele alunecă chiar în mithos, cu sensul, din
limba greacă, de legendă, pentru că unii dintre
protagoniști sunt aproape legendari.
De fapt, autoarea însăşi afirmă într-un loc că
,,Orice așezare, oraș sau sat, stradă, clădire, om sunt
purtători de legende, mituri, mistere, simboluri,
amintiri...”
Paginile despre cei Trei poli ai educației,
Despre dragoste..., dar nu numai, cu atâtea
personaje venite parcă din arhaic, precum nană
Catiță, vrăjitoarea bună, mătușa Florica, pricepută
57
Cronica literara
)
să descânte întorcând urma sau norocul
lui Lie C., pe care ,,rugăciunea sau
descântecul ăla, ca un ritual magic”, ,,l-o
ajutat”, pentru că ,,a început să le meargă
mai bine în casă”, ,,blidele și finjenele
de pe pereți”, atârnate în casă de nană
Firoandă, ca și învățăturile ei despre
semnificația și simbolismul ramurilor
de salcie din Duminica Floriilor etc.,
justifică deplin cele afirmate mai sus.
Primele titluri se referă la ulița
copilăriei – Pătărasca Mare, încadrată în
vechea vatră a Beiușului, cunoscută tuturor sub
celebra sintagmă Burgundii și Pătărăști, intrate
demult în folclor, ele fiind luate două câte două: două
Burgundii – Mare și Mică, două Pătărăști, de
asemenea Mare și Mică, apoi strada Română, Dealul
Delanilor. Nu lipsesc nici toponimele mai noi, cum
ar fi strada Livezii sau Ultimul Popas ș.a. În acest
areal, la această răspântie de drumuri, cum se
exprimă autoarea, se încadrează temeteurile
(cimitirele) Beiușului: românesc, unguresc, evreiesc
și al săracilor. De aceste cimitire, în special de cel
românesc, se leagă atâtea amintiri ale beiușenilor și
ale multor generații de abiturienți de la ,,Samuil
Vulcan” și de la alte școli ale urbei noastre.
După o scurtă incursiune în istoria Beiușului,
care-i oferă prilejul să explice etimologia cuvintelor
Pătărasca și Burgundia, autoarea își amintește de
casele unor vecini sau de vecinii înșiși, care au fost și
care mai sunt, dacă nu altfel, măcar prin urmașii lor,
cu care ea învăța sau se juca în copilărie: casa
doctorului veterinar Cseke Géza, a familiei din care
se trage avocatul, senatorul și bancherul Partenie
Cosma, casa în care locuiau tanti Firoanda și nenea
Tuduca – îngrijitorii Bisericii Cimititului din Deal, a
familiei Achim, casa profesorului Gavril
Hădăreanu, oameni de condiții sociale diverse.
Despre toți aceștia și despre unii din urmașii lor totul
se relatează la superlativ, îmbinându-se armonios
sobrietatea profundă cu umorul savuros, ca în cazul
pățaniei electricianului Marian, al lui Miroanea -
paznicul cimitirului, ori al asistentei Tanța, de la
maternitatea Spitalului Vechi, caracterizat prin
excepționala metaforă ,,aeroportul beiușean al
berzelor”.
La autoarea volumului, evocarea versului
final din Balada doamnelor din alte vremuri - Unde
sunt zăpezile de altădată? - Où sont les neiges
d'antan? are, poate, doar o valoare nostalgică,
Cronica literara
)
amintindu-i cu bucurie de copilărie și cu tristețe de
amicul de atunci Rafael Baican – Rafi, nepot al lui
nenea Hinț, trecut de tânăr la cele veşnice în urma
evenimentelor din decembrie '89. Pentru noi,
cititorii, și, cu deosebire pentru subsemnatul,
evocarea lui François Villon cu Balada doamnelor
din alte vremuri sau cu Balada domnilor din alte
vremuri are o semnificație mai largă. Mutatis
mutandis, noi vedem în evocarea protagoniștilor din
aceste Ecouri dintr-un secol apus cu adevărat niște
Doamne și niște Domni din alte vremuri, a căror
readucere în neuitare ne procură o foarte mare
bucurie, amplificată de satisfacția că unii încă mai
suntem alături de minunații și distinșii săi părinți.
De fapt, după vecinii din cartier urmează o
autentică și tulburătoare confesiune a rudelor,
începând cu Melentie Gherman, omul ,,anormal de
normal”, inovator și iscoditor perpetuu, adeptul
lucrului bine făcut, patriotul convins, doritorul de
atingere a eternității prin edificiile construite, eroul
anonim lăsat mereu pe locul secund, dar îndreptățit,
prin faptele sale și excepționalele sale calități, la
primul loc. OMUL acesta, acum octogenar, se
bucură din plin alături de soția sa, Elena, de
realizările celor doi copii, băiatul Călin, profesor
universitar la Cluj și Elena Olivia – numită de noi
Liana, profesor la Colegiul Național ,,Samuil
Vulcan”.
Confesiunea profesoarei Ojică curge înainte,
înfățișându-ne pe bunicul Grațian, moșu' Țanu,
dinspre tată, și pe bunicii Ilie și Zamfira, dinspre
mamă, modele autentice de oameni adevărați. Ne
sunt înfățișate și greutățile prin care au trecut ei și
Beiușul în vremea celui de Al Doilea Război
Mondial.
Dar, ,,Hai mai bine despre copilărie să
vorbim, căci ea singură este veselă și nevinovată” –
se hotărăște, parcă, autoarea alături de nemuritorul ei
model din Humuleștii Neamțului. Astfel se ivesc
niște pagini cu veritabile lecții de pedagogie veche și
nouă (modernă) despre Întâlnirea cu grădinița sau
despre cei Trei poli ai educației autoarei, care devine
narator-personaj. Cei trei poli ai educației sunt Catița
Totoreanului, nană Tiță a Licului, nană Firoandă,
toate din Vălanii de Uileac, ,,sătucul prizărit între
dealurile de dincolo de Pădurea Bitii”. Între nepoata
Țanului, atunci copil inocent, dar foarte isteț și cele
trei țărănci autentice, metamorfozate prin darurile
lor în veritabili poli ai educației candidei copile se
stabiliră legături sufletești de nezdruncinat. Cele trei
femei o îndrăgiseră pe fetița cea isteață în primul
rând pentru că descoperiseră la ea excepționalul său
talent de povestitor. Darul povestirii și măiestria
portretului trebuie să le semnalăm și noi, căci ele
58
)
Marturii culturale
sunt prezente și astăzi la prof. Ojică atât în cartea
aceasta, cât și în viața cotidiană. Felul în care
prezintă ea vacanțele de la țară o apropie de Ionel
Teodoreanu și de Duiliu Zamfirescu, pentru că doar
în câteva pagini ea sintetizează trilogia La Medeleni
sau scrierile cu caracter memorialistic precum În
casa bunicilor, Întoarcerea în timp, dar și Ciclul
Comăneștenilor. Prin puritatea sufletească, nepoata
Țanului se apropie de Olguța și de Tincuța, iar Viața
la țară din secolul al XIX-lea se prelungește în
secolul al XX-lea.
Unchiul Tănasă are unele trăsături comune
cu țăranii din La Medeleni şi Viața la țară. La E. O.
Ojică, boierii de viță ai lui Duiliu Zamfirescu sunt
țăranii înșiși, care au un excepțional talent
pedagogic, iar cei șapte ani de acasă înseamnă cea
mai teribilă universitate care pregătește cei mai buni
doctoranzi.
Erosul din eseul Despre dragoste..., deși
titlul este (intenţionat) omonimul tratatului
Stendhalian, rămâne totuși un eros sui generis prin
umorul declanșat de întâlnirea (ca să nu spun
ciocnirea) dintre cuplul de îndrăgostiți și ,,proful de
mate cu nume numismatic, care își imagina elevii
mereu în fața culegerii de matematică”. Metonimia
,,nume numismatic” se completează cu metafora
,,balaurul”. Nu știu dacă autoarea va fi asociat
metafora aceasta, ce-mi amintește cu drag de un
distins coleg din Vulcania, cu atâția alți ,,balauri” din
existența aproape bicentenară a Vulcaniei noastre
(Colegiul Naţional „Samuil Vulcan” Beiuş), precum
Traian Tămaș sau Ioan Teiușanu, ca să mă opresc, cu
toată dragostea, doar la aceștia, care ar fi acționat
exact ca și cel cu ,,nume numismatic”, căci acesta era
spiritul în Vulcania noastră, unde pe primul plan
stătea învățătura.
Abordarea Elenei Ojică este însă una
modernă, care încearcă cu strălucire îmbinarea
utilului cu plăcutul, utile dulci, cum spune atât de
frumos Horatius în Ars poëtica sa: ,,Omne tulit
punctum, qui miscuit utile dulci/ Lectorem

)
Marturii culturale
delectando pariterque monendo”, versuri traduse
literar în multe feluri, dar literal astfel: ,,Și-a atins
țelul integral cel care a unit utilul cu plăcutul,
delectând și, în același timp, îndemnând pe cititor”.
La rându-ne, îi asigurăm pe viitorii cititori ai acestor
Ecouri dintr-un secol apus că răspund complet
îndemnurilor lui Horatius.
Cu elogiul și modelul desăvârșit al
profesoarei Sanda Găvruța și cu evocarea distinsei
sale prietene Lenu (Elena Codreanu), de la
biblioteca Liceului, încep amintirile despre
profesori. Când citesc titlurile: Sanda. Despre
prietenie sau Lenu. Despre prietenie, gândul îmi
zboară la opera morală a lui Cicero, cu cea mai mare
admirație a cititorilor din toate timpurile - Laelius
sau De Amicitia.
Asigur cititorii de faptul că vor găsi în
paginile acestei cărți multă, foarte multă moralitate
și prietenii adevărate. Rețin din nou o pagină de
umor, legată de pierderea de către prof. T.R. a
romanului Măgarul de aur de Apuleius. Poate l-a dat
vreunui elev când se pregătea pentru olimpiadă, căci
profesorul acela era unicul din Vulcania și cu un
olimpic internațional. Nu se știe care dintre elevii
olimpici n-a mai înapoiat romanul Măgarul de aur.
Spirituala soție a profesorului ar fi exclamat: ,,Aurul
a dispărut, cartea nu e de găsit, bine c-a rămas
măgarul!” Amplul eseu cu titlul Magister surprinde
câte ceva din spiritul vulcanist, de care pomeneam și
mai sus.
În același spirit vulcanist sunt elogiate
modelele Madame – profesoara de limba franceză
Cornelia – Lia Sabău, profesoara de geografie
Eleonora – Nora Ursu și nenea Ionică Coroianu,
figură neaoşă a Beiuşului interbelic şi al anilor '50-
'80, care a slujit vreme peste jumătate de veac Liceul
„Samuil Vulcan”, atât de drag lui. Nu scriu aici mai
multe pentru că vreau să vă stârnesc curiozitatea de a
citi cartea.
Eseul Frica de februarie, conceput sub
formă de scrisoare adresată colegului și prietenului
de generație, inegalabilul cinefil Adrian Claudiu
David – Sile (1971-2014), plecat prea devreme, este
tulburător. Inspirându-se parcă din antiteza trecut-
prezent din poemul eminescian Scrisoarea III,
autoarea deplânge dispariția din prezent a unor
trăsături precum omenia, bunul simț, iubirea,
educația și tot ce ar fi eternul uman. Parcă îl auzi pe
Eminescu, din partea a doua a poemului, satirizând
politicienii din prezentul său: ,,Au prezentul nu ni-i
mare? ” Vă îndemnăm să recitiți Scrisoarea III, dacă
nu în întregime, măcar această parte a doua.
Cele înfățișate în C.C. Povestire de Crăciun
cu Oameni dintr-un Secol Apus se petrec în Pipirigul
59
Cronica literara
)
lui David Creangă, satul natal al soțului autoarei, și
la Hărmănești, în conacul boieresc al familiei
Constantin și Margareta Ciopraga, un cuplu model
în primul rând pentru cei doi soți, Liana și Gabi
Ojică, apoi pentru noi, cititorii.
Washing machine de Ozana este șteaza de pe
acest râu, pentru renumitele scoarțe și covoare
moldovenești sau pentru sumane, moldovenește
sumani.
Dacă n-am ști că darul povestirii îl avea
Liana din copilărie, fiind sigur o moștenire de la
înaintași, am fi înclinați să credem că l-a dobândit de
la urmașii lui Creangă, datorită deselor vizite la
Pipirigul copilăriei lui Nică și a lui Gabi, soțul ei.
Amintirile... lui Creangă sunt un bildungsroman,
Ecourile... Lianei Ojică sunt niște memorii,
prezentate însă cu harul personal, care o apropie de
marele povestitor moldovean, dar și de arădeanul
Slavici.
Oferindu-ne atâtea modele de viață, Liana și-
a oferit sieși aceleași modele, mai cu seamă când a
ajuns să cunoască personalități puternice precum
aceea a doamnei Elis Păcală-Armeanu, în care a
văzut continuându-se ceea ce învățase de la tatăl său,
anume că ,,orice lucru trebuie bine făcut”. Doamna
Elis, contabilă atât de scrupuloasă, de pedantă, avea
multe în comun cu părintele autoarei, de la pasiunea
pentru lectură până la aceea pentru artele vizuale.
Altă categorie de modele sunt elevii
obișnuiți, precum e Dănuț, sau excepționali, șefi de
promoție în toate ciclurile școlare, precum e Diana
Ganea. Sunt modele de elevi pentru elevi, dar și
pentru oameni. Diana este o absolventă vulcanistă și
un Om de nota 10! În cazul ei nu a acționat zicala
,,Premianții claselor sunt repetenții vieții.” Prin
muncă a ajuns la o condiție socială şi profesională
foarte bună. Labor omnia vincit improbus (munca
stăruitoare învinge totul – Vergiliu, Georgica, 1,
145-146). Diana a fost și a rămas o luptătoare. Mi-o
amintesc și eu ca elevă în clasa a VIII-a, la limba
latină. Numai de 10! Citiți despre ea și luați-o ca
model. Veți câștiga și voi.
La făurirea sensibilității Lianei Ojică,
iubitoare de elefanți, a contribuit masiv muzica lui
Nicu Alifantis, cu care a crescut. Îl admiră, pentru că
este ,,de modă veche, dar ce modă!”
De la modelul Szobi Cseh, curajosul cavaler
al riscului, învățăm împreună cu Liana că nu e o
rușine să-ți fie frică. Înfățișând toate acestea, Liana
face o frumoasă pledoarie pentru filmul românesc,
cunoscut prin cinematografie și televiziune. Tot prin
televiziune a ajuns la admirația pentru niște modele
savante, precum Jacques Yves Cousteau și Emil
Racoviță. Dintre modelele oferite nu poate lipsi
Cronica literara
)
acela al Nadiei Comăneci, prima gimnastă a lumii
care a provocat fâstâcirea calculatorului la Jocurile
Olimpice de la Montreal. O excursie la București,
din 1983, îi oferă Lianei prilejul de a face apologia
Fântânii Miorița, dar și de a obține, cu timiditate, un
autograf de la Dem Rădulescu-Bibanul, modelul
acelei povestiri.
Aşadar, întâlnim şi aici, iubiți cititori, prin
aceste reale modele şi personalităţi, din nou antiteza
trecut-prezent. Prezentul e ,,vremurile astea de
multă hârtie igienică!”. Ce epitet excepțional și atât
de decent! Vremuri de ,,multă hârtie igienică!...”
Prin prezentarea excepționalului model al
femeii românce de la începutul secolului al XX-lea,
învățătoarea Veturia Papp, după căsătorie Lapedatu
(Ion Lapedatu a fost director de bancă la
„Ardeleana” din Orăştie, apoi director la Banca
Naţională şi ministru de finanţe în guvernul
generalului Averescu - 1926–1927), autoarea începe
seria Restituiri. De aici aflăm multe despre felul în
care Veturia Papp s-a implicat în viața Cetății, peste
tot pe unde a umblat – Beiuș, Sibiu, Orăștie etc.,
urmându-i exemplul toate prietenele sale, care,
beneficiind de învățăturile sale, au avut ce transmite
contemporanilor și nouă, urmașilor.
Prin osârdia istoricului Titus Roșu, din
lucrarea Profesorul Dr. Constantin Pavel. Omul și
opera, (Beiuș, Tipografia Diecezană, 1942), prof.
Elena Olivia Ojică ni-l restituie pe distinsul autor al
Școalelor din Beiuș și al multor alte lucrări. Prof. Dr.
Constantin Pavel este un model al felului în care
intelectualii trebuie să se implice în viața Cetății.
Restituiri era în secolul trecut o serie a
Editurii Dacia din Cluj, îngrijită de către distinsul
nostru profesor Mircea Zaciu, care a mijlocit apariția
unor lucrări foarte valoroase. Păstrând proporțiile,
Restituirile profesoarei Elena Ojică au valoare de
memento. De fapt, intenția declarată este ca
generațiile actuale să beneficieze de dreptul de a-și
cunoaște înaintașii și spiritul locului. Printre
personalitățile evocate de autoarea noastră sunt
unele despre care s-au scris cărți, care, însă, au ajuns
să fie tot mai rare și mai greu de găsit. Generațiile
actuale au și ele dreptul să cunoască personalitățile
locului în care trăiesc. Acesta este, deci, unul din
scopurile pentru care ni-l restituie atât de frumos pe
prof. dr. Constantin Pavel, pe Veturia Papp și pe
atâția alții care au fost, illo tempore, în Beiușul
nostru istoric și cultural. Prezentarea celor care mai
sunt încă se face tot cu un scop declarat. Să fie
modele, exempla. Celebra propoziție Scripta manent
pledează pentru faptul că cele scrise constituie o
probă materială mai puternică, pe de o parte. Pe de
altă parte, avertizează scriitorii că vor fi apreciați
60
)
Marturii culturale
după cele scrise. Elena Olivia Ojică își asumă cu
demnitate și siguranță acest avertisment.
Necesitatea modeleor și a muncii pentru o
existență demnă trece ca un fir roșu prin cartea
Elenei Ojică. După ce ne-a prezentat atâtea modele
formate pe vatra nostră strămoșească, în Beiușul
acesta al nostru, autoarea consideră că totul trebuie
întărit cu prezentarea unui model de pe alte
meleaguri. Așa apare în carte excepționalul caracter
de luptătoare al bucovinencei Anița Nandriș Cudla,
prin prezentarea jurnalului ei - 20 de ani în Siberia.
Lectura paginilor care prezintă acest jurnal te
înfioară și, nu de puține ori, ochii cititorului se
umezesc. Dar, dacă îi iubești pe cei din jurul tău,
copiii, locurile natale și, dacă crezi în Dumnezeu,
totul este posibil. Anița a scris jurnalul pentru ,,a nu
lăsa faptele, astfel încât urmașii să ia aminte.” De
fapt, aceasta este și ideea pentru care E. O. Ojică
pledează în cartea sa, în care ideea că ,,nicio
stăpânire nu dorește binele spațiului ocupat abuziv”
este consemnată de autoare cu majuscule, iar noi
reamintim aceasta citând ultimele două versuri din
Imnul nostru, căci și autorul lui, Andrei Mureșanu
este un model: ,,Murim mai bine-n luptă, cu glorie
deplină,/ Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost'
pământ.”
Ecouri dintr-un secol apus se încheie cu un
eseu-pledoarie pentru matematică, printr-un pios
omagiu adus academicianului Solomon Marcus,
deschizătorul de drumuri în domeniul lingvisticii
matematice, nu doar în România, ci în întreaga lume.
Savantul care a vrut ,,să schimbe fața schimonosită a
matematicii în una senină și caldă”, a dorit cu
ardoare apropierea tinerilor de muncă și seriozitate,
de modele reale. Este și marea dorință a autoarei
noastre, care traversează toată cartea, pe care ne-o
oferă. Totul este întărit de următoarea afirmație, care
ar putea fi concluzia întregii lucrări: ,,Poate trebuie
să subliniem că nevoia de modele este recunoscută
de oameni înțelepți.” Între astfel de oameni o așezăm
și pe E. O. Ojică, mulțumindu-i pentru aceste pagini
pline de înțelepciune.
Recunoștința deplină va veni, însă, de la cei
care se vor apropia de această carte, citind-o. Îi
îndemn la lectură, ca întotdeauna când prezint o
carte, prin cuvintele folosite odinioară de elevi pe
lucrările lor, exprimându-și dorința de a fi citite de
profesori: Lege quaeso (=citește, te rog!) O fac (oare
pentru a câta oară?), având convingerea că lectorul
binevoitor (lector benevolus) va avea de câștigat
mult, învățând din modelele prezentate, dar și din
plimbarea prin cultură oferită de autoare.
Așadar, Lectori benevolo, salutem!
(Cititorului binevoitor, sănătate!)

)
Marturii culturale
Meșterul Giovanni Quai și echipa sa
de zidari italieni implicați
în construcția mai multor biserici sătmărene
Doru LOSTUN
Deși aveam impresia că stau destul de bine cu
imaginația, niciodată nu mi-am putut închipui că
exodul constructorilor români din ultimul deceniu
este simetric cu cel de-acum o sută de ani, cu diferenţa
că atunci era o mişcare în sens invers, din Italia către
România! Oricum, istoria este ciudată și răsfoindu-i
paginile te pune deseori în fața unui fapt care îți
dezvăluie o oglindă în care nu mai știi exact
parametrul temporal în care să o încadrezi. Italienii au
fost dintotdeauna recunoscuţi în Europa drept
constructori de excepţie şi chemaţi la marile lucrări
arhitectonice. De aceea am ales să prezint în
rândurile care urmează contribuția unor meșteri
constructori italieni la ridicarea mai multor biserici
de pe întreg teritoriul românesc, dar mai ales la
construcția celor de prin părțile sătmărene. Cea mai
importantă emigraţie a italienilor în România datează
din epoca modernă, începând, mai ales, din a doua
jumătate a secolului XIX1.
Dintre antreprenorii în construcții s-au
remarcat Giovanni și Pietro Axerio, Carlo
Pedrazzoli, I. Vignali, Enrico Gambara în București,
Pietro Adotti în Oltenia, Carlo Zani și Vincenzo
Puschiasis în Moldova, Giovanni Lenarduzzi și
Giovanni Quai în Transilvania”2.
Ultimul din această succintă enumerare este
cel mai important pentru actualul studiu, de numele
lui fiind legate bisericile din Sanislău, Vetiș,
Sătmărel, Rușeni, Cărășeu, Bătarci și Comlăușa. Deși
deocamdată nu am reușit să găsim prea multe
amănunte despre viața meșterului Giovanni Quai, ne
vom îndrepta atenția asupra activității sale.
Una dintre cele mai impunătoare edificii
ecleziastice din judeţ biserica din Sanislău a fost
ridicată aproape de centrul satului. Temelia bisericii
de zid a fost pusă deja înainte de anul 1772 când apare
ca edificată, dar numărul enoriaşilor crescând treptat,
a necesitat să fie mărită. Actualmente biserica are un
pronaos mult mai lat decât naosul, având lungimea de
20 m, naosul este lat de 16 m până la abside şi lung de
26 m, lăţimea lui până la absida altarului fiind de 12
m. Absidele laterale au diametrul de 5 m, iar absida
altarului are un diametru de 12 m şi o lăţime de 6 m.
Au existat mai multe etape în construcţia actualei
61
Eseu
biserici, etape strâns legate de cutremurul din 1837,
când biserica a fost puternic afectată dar şi din simpla
necesitate de continuă mărire, datorită creşterii
numărului de credincioşi. Biserica construită era una
dintre cele mai mari din zonă, era de tip sală, cu un
turn la apus, după modelul clasic al timpului, dar din
păcate la cutremurul mai sus amintit a suferit
numeroase daune, descrise de o însemnare din acele
vremuri: Sfânta Beserica noastră prin un prea
cumplit cutremur de pământ, cu boltitura şi cu un al
său turn, de tot s-a zdrobit şi jos în bucăţi sfărmându-
se a căzut, precum şi tustrelele campane, însă aceste
s-au scos de sub bolovanele de pereţi căzute
deasupra lor, nevătămate…3.
În 1838 s-au făcut planurile de reconstrucţie,
în 1843 s-a trecut la reconstrucţia propriu-zisă, ocazie
cu care s-a şi mărit biserica, având acum dimensiunile
de 32 m lungime şi 8 metri lăţime, lucrările
prelungindu-se din cauza lipsei de fonduri până la
1850. Ultima etapă din construcţia bisericii va avea
loc în anul 1910, când s-a trecut la o nouă mărire a
bisericii cu 4 m lungime şi 4 m lăţime din iniţiativa
preotului Alexa Pop care a apelat la serviciile
meşterului zidar Giovanni Quai și a trupei sale adusă
din Italia.
O altă frumoasă biserică ridicată de aceeași
trupă de constructori este cea din Sătmărel. Aici era
amintită o biserică de lemn încă de prin 1776, dar
aceasta avea să fie înlocuită de una din zid pe la 1829
dar datorită creșterii numărului de credincioși, în
vremea parohului Ioan Mihalca, în 1911, se apelează
la meșterii italieni care construiesc un nou lăcaș de
cult cu adevărat maiestuos, având un singur turn în
obișnuitul stil baroc și dimensiunile de 35 m lungime
de la intrare la absida pentagonală a altarului de 12 m,
cu o lățime de 15 m. Se remarcă pe lângă spațiul
generos ferestrele mari cu ancadramente
semicirculare în retrageri succesive, fiind foarte
asemănătoare cu biserica greco-catolică din Rădești-
Alba, construită de aceeași echipă.
Poate cea mai frumoasă și mai mare biserică
construită de aceeași trupă și în același an este cea din
Vetiș, în vremea păstoririi vrednicului protopop
Vasile Ardelean. Asemănătoare ca și planimetrie cu
cea din Sanislău, biserica iese în evidență datorită
minunatelor vitralii confecționate la Budapesta pe
cheltuiala contelui Tisza, rudenie cu parohul.
Dacă până acum am văzut adevărate
Eseu

catedrale construite de meșterii italieni, acum ne vom
îndrepta atenția asupra unor lăcașuri de cult mai mici,
ridicate prin jertfa materială a unor comunități de
credincioși mai reduse. Astfel, putem enumera la
această categorie bisericile din Batarci, Comlăușa,
Rușeni și Cărășeu. Primele două din această înșiruire
au câte un singur turn mai aplatizat, având mult mai
târziu construite câte un pronaos pentru mărirea
lăcașurilor de cult. Ori aceste lucruri sunt clar
adausuri sau construcții ulterioare deoarece nu se
potrivesc nicidecum cu viziunea constructivă a
meșterilor, viziune care iese clar în evidență chiar și la
bisericile mai mici ca volumetrie, ca cele din Rușeni
sau Cărășeu, frumoase și foarte asemănătoare de
altfel. Astfel, biserica din Cărășeu a fost construită pe
„ulița românească” începând cu anul 1896, din cauza
posibilităților materiale reduse lucrarea durând până
prin 1914. Înainte de actuala biserică a existat una din
lemn care a fost arsă de către tătari la ultima lor
invazie, apoi a mai fost construită o altă biserică,
probabil tot din lemn, din care s-au mai păstrat și azi
depozitate în spatele actualei biserici fundația
altarului sub forma unui picior de piatră și lespedea
care servea vechiul altar. Dimensiunile actualei
biserici, deși modeste, 22 m lungime și 10 m lățime,
cu un singur turn baroc în mijlocul fațadei, denotă
tocmai echilibrul dintre părțile componente care te
)
Marturii culturale
trimit cu gândul la viziunea artistică a meșterilor
italieni.
Aceeași viziune este ușor de observat și la
biserica din Rușeni, deși cu dimensiuni și mai
modeste, având lungimea de 22 m, lățimea de 8,5 m și
înălțimea tavanului de 6,5 m, lucrările de construcție
sunt începute în 1870 și finalizate ca și în alte cazuri
mult mai târziu.
Deși nu am aflat deocamdată mai multe
amănunte despre meșterii italieni, putem concluziona
nu numai faptul că au fost lucrători desăvârșiți, dar au
avut o superbă viziune în echilibrarea estetică și chiar
și sonoră a părților arhitectonice a bisericilor pe care
le-au construit prin părțile sătmărene, fiind parcă
adevărate simfonii ale credinței ce se ridică lin spre
ceruri.
Note:
1. oasit.ro/site/despre-noi/scurt-istoric
2. http://www.monumenteoltenia.ro/constructori-in-
oltenia-pietro-adotti
3. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Satu
Mare, Colecţia de documente ale instituţiilor
ecleziastice, Protocolul Raţiunilor Parohiei
Sanislău, Fond 29, Inv. 183

Fila de dictionar
Mirela Orban, (n. în 2 martie 1971 în localitatea Ilva-Mare, județul Bistrița-Năsăud)
Părinții Ioan Ilie și Monica Piciu (născută Nicolescu), medici de profesie. La vârsta de trei
luni a părăsit Ardealul și prima copilărie a petrecut-o la părinții materni, în Oltenia, în casa
preotului Constantin și a preotesei Eugenia, o perioadă care îi va rămâne pentru totdeauna
în suflet pentru dragostea cu care a fost înconjurată, acolo, in casa bunicilor, fiind mereu
„acasă”. Revine în Bistrița la vârsta de șase ani, când ambii părinți reușesc să obțină
posturi de medici în municipiu și urmează aici clasele primare și gimnaziul la actualul
Colegiu „Andrei Mureșanu”, apoi liceul, pe care îl termină în anul 1989 la Colegiul „Liviu
Rebreanu” din aceeași localitate. În 1993 termină Școala Postliceala Sanitară din Bistrița
și se angajează la Spitalul Județean Bistrița unde lucrează până astăzi în secția Recuperare
Medicală și Balneologie. Are doi copii, un băiat și o fată. Pasiunea pentru scris a existat
întotdeauna, ea manifestându-se din liceu, reluată apoi la anii maturității. Primul cenaclu literar din care a făcut
parte a fost cenaclul on-line Lira 21 coordonat de scriitoarea băcăuană Cristina Ștefan, acolo autoarea s-a
format ca poetă sub atentă îndrumare a acesteia. Ulterior devine membră a Cenaclului „George Coșbuc” din
Bistrița și a Societății Scriitorilor Bistrițeni Conexiuni. Volume proprii publicate: „Sub arcade, secunda",
poezie, ed. Art Book, 2011. „Buzunare pentru răvaşe netrimise", poezie, ed. Colorama, Cluj-Napoca, 2017.
Apare în antologii cu versuri, proză și eseuri. Publică în revistele: Dunărea de Jos-Galați, Singur-Ploiești,
Mișcarea Literară-Bistrița, ECreator-Baia Mare, Ante Portes-Buzău, Terra Grifonis-Drobeta Turnu Severin,
Conta-Piatra Neamt, Covorbiri Literare- Iași, InterArtes- Constanța, Caiete Silvane-Zalău, Ardealul Literar-
Deva, Cronograf-Satu Mare, Marturii Culturale-Satu Mare. O altă pasiune este pictură autoare fiind și cursantă
în anul II la Școala de Arte Bistrița, avându-l coordonator pe profesorul Bogdan Dănilă. În anul 2018- Prima
expoziție personală de pictură - „Contrapunct” - la Galeriile Casa cu Lei din Bistrița. Expoziție colectivă
„Dulcele Tărâm al Tacerii”, Galeria Atelier Art C14-Bistrița. Membră a Societății Scriitorilor Bistrițeni
Conexiuni și a Cenaclului George Coșbuc din Bistrița.

62

)
Marturii culturale
Pledoarie pentru lectură.
Cărțile nemuritoare sau cititul
din perspectivă teologică
Teodora NOJEA*
Trăim atâtea vieți câte cărti citim, spunea atât
de frumos Mario Vargas Llosa. Lectura, poartă spre
o evadare într-un alt timp și spațiu, stimul al
imaginației și izvor nesecat al cuvintelor, gata să
îmbogățească vocabularul învățăcelului însetat de
cunoaștere. Operele literare se pot converti în
instrumente ale călătoriilor în timp, prin ele
descoperindu-ni-se vremuri apuse (să ne gândim
doar la Franța secolului al XIX-lea din romanele lui
Victor Hugo sau la societatea victoriană a lui
Dickens), prin ele putem soarbe istoria cu un iz de
ficțiune (Familia Borgia de Mario Puzo, Ivan cel
Groaznic de Henri Troyat) sau putem străbate
cărările imaginației uimitoare a autorilor de romane
science fiction. Cărțile ne asigură un prim contact cu
acest spațiu multidirecțional și de o incredibilă
bogăție în anii copilăriei, tot așa cum, în paginile lor
îngălbenite de timp descoperim povești de dragoste
care vor dăinui, poate, până la granița acestei lumi
efemere. Suferința, moartea, fericirea, viața de
dincolo de moarte, iertarea. Ce sunt toate acestea și
multe altele? Răspunsul și-a găsit sălaș între
coperțile tipăriturilor, dar mai ales în ceva ce
surclasează toate aceste ficțiuni, născociri, anume
Biblia, Carte a cărților, la rândul ei literatură și parte
a literaturii, dar mai ales, alfa și omega creștinului.
Iată așadar doar argumente pro-lectură și lista este
departe de a avea un caracter exhaustiv.
Însă, unii cred că, odată cu explozia
tehnologiei video, era cărții se apropie de sfârșit.
Plasmele TV, ebook-urile, rețelele de socializare și
altele asemenea domină cultura noastră actuală.
Moda și idolii noștri, politica și moravurile,
distracțiile și timpul liber ne sunt toate formate și
controlate într-o formă sau alta de ceea ce vedem sau
auzim în mediul virtual. Având în vedere ritmul
uluitor al dezvoltării comunicației digitale, cine ar
mai susține faptul că aceste încurcate științe ale
scrisului și cititului vor putea sau vor trebui să
supraviețuiască?
Un lucru este totuși sigur: lectura nu va putea
niciodată să dispară din rândul creștinilor, deoarece
întreaga revelație creștină se concentrează în jurul
unei Cărți. Dumnezeu a voit să ni se descopere într-o
63
Eseu
manieră cât se poate de personală prin Cuvântul Său
– Biblia. Biblie este pur și simplu termenul grecesc
pentru Cartea. Într-adevăr, Biblia este Cartea de
căpătâi, care cuprinde cele mai vechi texte literare și
reprezintă sursa oricărei științe de carte, lectura ei
obligând la citirea altor cărți și astfel, la formarea
unor deprinderi intelectuale importante.
Importanța majoră a Bibliei presupune faptul
că, însuși actul lecturii poate avea semnificație
spirituală. În timp ce alte religii pun accentul pe
viziuni, pe experiență sau chiar pe meditație pentru
stabilirea contactului cu Divinitatea, creștinismul
insistă asupra rolului limbajului, a dialogului.
Limbajul constituie fundamentul sau baza
oricărei comunicări și se găsește astfel în centrul
oricărei relații personale. Nu vom putea niciodată să
cunoaștem în profunzime pe cineva doar prin simpla
pozitionare a noastră în prezența persoanei
respective. Pentru a ne putea împărtăși gândurile și
personalitatea este întotdeauna nevoie de
conversație. Tot astfel trebuie să conversăm și cu
Dumnezeu – o cumunicare în două sensuri prin
intermediul limbajului – ca să-L putem cunoaște ca
Persoană. Așa cum oamenii se adresează lui
Dumnezeu prin rugăciune cu ajutorul limbajului, tot
așa și Dumnezeu se adresează oamenilor prin
intermediul limbajului de pe paginile Scripturii.
Rugăciunea și citirea Bibliei trebuie să ocupe un loc
central în viața oricărui creștin. În acest sens,
creștinii trebuie să fie cititori, „oameni ai Cărții”.
Creația a fost ea însăși realizată prin
Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 11, 3), iar Iisus
Hristos nu este altceva decât Cuvântul cel viu al lui
Dumnezeu (Ioan 1, 1). Cuvântul Evangheliei, Vestea
cea Bună că Iisus a murit pentru cei păcătoși,
oferindu-le viața veșnică, este un mesaj transmis
printr-un limbaj omenesc care-i cheamă pe oameni
la mântuire: „Astfel, credința este din auzire, iar
auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani
10, 17). Cuvântul lui Dumnezeu este scris pe
paginile Sfintei Scripturi. Oameni aleși ai lui
Dumnezeu, inspirați de Duhul Sfânt, au consemnat
lucrurile pe care Dumnezeu le-a descoperit despre
Sine, precum și intervențiile Sale în cadrul istoriei.
Atunci când citim Biblia, Dumnezeu ni se adresează
la modul cel mai intim, ca o Persoană care vorbește
altei persoane.
Eseu
Când citim Biblia, noi nu învățăm pur și
simplu dogme, nici nu studiem istorie, deși facem și
aceste lucruri. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și
lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri:
pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul,
încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile
inimii (cf. Evrei 4, 12). Când citim Biblia, toate
sensurile „Cuvântului lui Dumnezeu” se adună,
puterea creatoare a lui Dumnezeu, judecata Lui,
Iisus Hristos și propovăduirea Evangheliei,
imprimâdu-se în mintea și sufletul nostru.
Desigur că acest Cuvânt al Evangheliei se
poate vesti și oral, nu numai în scris. La biserică, noi
auzim predicându-se Cuvântul lui Dumnezeu. În
culturile în care Biblia lipsește sau în care oamenii
nu știu să o citească, Biserica a reușit să
supraviețuiască prin propovăduirea prin viu grai,
adesea cu multe jertfe și dificultăți.
Însă importanța pe care Dumnezeu o acordă
limbajului și ideea că ne este accesibil Cuvântului lui
Dumnezeu în mod personal, într-o carte,
accentuează importanța pe care creștinii au acordat-
o întotdeauna scrisului și lecturii.
Chiar și atunci când cărțile erau rare și
scumpe, trebuind să fie copiate de mână, motiv
pentru care oamenii de rând au rămas needucați, cel
puțin preoții aveau obligația să știe să citească.
Reforma a fost în mod providențial însoțită de
inventarea tiparului, care a făcut ca scrierile să poate
fi produse în masă și la un preț mai mic. Aceasta a
însemnat ca Biblia să poată fi pusă în mâinile
fiecărui creștin care, prin urmare, trebuia să învețe să
citească. Educația de masă, considerată strict
necesară astăzi, este rezultatul direct al accentului
pus din nou, în timpul Reformei, pe importanța
centrală a citirii Bibliei, nu numai pentru teologi, ci
și pentru viața spirituală a oricărui creștin.
Misionarii care s-au adresat triburilor,
comunităților aflate în izolare, o izolare spațială și
educativ-culturală, și-au început adesea activitatea
învățând limba maternă a acestora. Ulterior au
tradus Biblia și i-au învățat pe oameni să o citească,
slujindu-se de propria lor limba. Odată ce oamenii
știu să citească Biblia, ei pot, desigur, să citească
orice altceva. Tocmai de aceea, în cazul sclavilor din
America, daca inițial este încurajată înlesnirea
acestei lecturi, ajutându-i să deslușească tainele
cititului, odată ce stăpânii descoperă însemnătatea
acestui pas, se hotărăște interzicerea prin lege a
alfabetizării celor înrobiți. Cât despre triburi, acestea
descoperă apoi medicina modernă și nevoia de
schimbare socială, exact așa cum creștinii reformați,
întăriți de lectura Bibliei, au putut descoperi ulterior
tehnologia științifică, dezvoltarea economică și
64
)
Marturii culturale
instituțiile democratice ale statului de drept.
Când gândurile, ideile și experiențele pot fi
scrise, ele devin nemuritoare, nu fără rost enunțând
Caius Titus „verba volant, scripta manent”. Oamenii
nu mai rămân în limitele cunoașterii și experienței
lor, ci pot conta în aceeași măsură și pe ale altora. În
loc să o ia mereu de la început, oamenii pot să
construiască pe temelia a ceea ce alții au descoperit
și au scris. Progresul tehnologic, economic și social
devine astfel posibil. Impactul scrisului se poate
vedea limpede prin compararea culturilor
necivilizate și fără știință de carte, dintre care multe
se află încă la nivelul epocii de piatră, cu culturile
care au dispus de darul scrierii. Popoarele fără știință
de carte tind să trăiască în societăți statice,
neevolutive, în timp ce societățile instruite și
civilizate se dezvoltă tehnologic și se transformă
rapid.
Creștinii, alături de evrei și musulmani, sunt
considerați „popoare ale Cărții”. Respectul acordat
scrisului și cititului a marcat profund societatea
noastră laicizată și secularizată. Fără îndoială,
culturile nebiblice au folosit din plin scrierea, însă
aceasta a fost aproape întotdeauna rezervată elitei.
Ideea religioasă conform căreia fiecare trebuie să
învețe să citească pentru a putea studia Biblia (o idee
implicită în evreiescul „bar mitzvah” și care a fost
introdusă în sistemele școlare europene), urma să
aibă consecințe radicale asupra Occidentului.
Educația de masă a condus la distrugerea sistemelor
bazate pe clase, a oferit fiecărui cetățean capacitatea
de a exercita puterea politică și a pregătit un mare
număr de specialiști și experți, care au contribuit la
realizările tehnologice din ultimele patru secole.
În concluzie, nu exagerăm deloc dacă
afirmăm că cititul a format civilizația noastra într-o
măsură mai mare aproape decât oricare alt factor și
că Biblia a reprezentat un imbold serios spre lectură.
Capacitatea de a citi este un dar de preț primit de la
Dumnezeu, iar orice carte are misiunea de a-i
încuraja pe oameni să folosească din plin darul
acesta.
Punem punct puținelor noastre reflecții în
aceeași notă, amintindu-l din nou pe Mario Vargas
Llosa, care spunea că lumea literaturii, lumea artei,
este lumea perfecţiunii, este lumea frumuseţii,
îndemnându-te, drag cititor, prin mijlocirea unui
proverb, să veghezi ca scaunul pe care stai să nu fie
niciodată mai înalt decât teancul de cărţi pe care le-ai
citit.
* Doctorandă a Facultății de Litere a Universității
din Oradea.
 Eseu
)
Marturii culturale
NOMINA SACRA
III, ca să vă stâmpăraţi încă o dată sufletele, cum
Teodor RIF spunem noi, bihorenii.
Tripleta de aur – Ovidiu T. Pop, Viorel
În acest an al Centenarului Unirii Celei Mari,
Câmpean şi Călin Durla, care ne-a adus şi pe noi, cei
al întregirii României, al făuririi României
din Vulcania, aici, dar şi pe Dumneavoastră,
Dodoloaţe, în această zi de 11 mai, următoare zilei
sătmăreni sau bihoreni, vulcanişti sau nu, toţi
de 10 Mai - Ziua Regilor noştri, care au adus atâta
laolaltă, am vrea ca istoria să se repete în bine şi să fie
glorie României, plasând-o între primele cinci ţări
într-adevăr magistra vitae et lux veritatis
fruntaşe ale Europei, noi, vulcaniştii suntem aici, la
(îndrumătoarea vieţii şi lumina adevărului), cum ar
Satu Mare, datorită, în primul rând lui Corneliu
fi dorit-o înfăptuitorul Marii Uniri, dar şi Corneliu
Mezea, profesorul de odinioară al celor două licee,
Mezea, ilustrul magistru al celor două licee ale
acum Colegii Naţionale – „Mihai Eminescu” din
noastre cu nume sacre – nomina sacra, cum am
Satu Mare şi „Samuil Vulcan” din Beiuş. Realizăm
intitulat eu acest Cuvânt.
acum, cu paşi mici, un istoric gând bun al Contemporanii lui Eminescu erau atunci, illo
înaintaşilor noştri, al celor din trecut aduşi acum în tempore, adversarii conservatorilor de la Junimea,
prezent. de la „Convorbiri literare” sau de la „Timpul”
Oare nu spunea chiar Mihai Eminescu, care
redactat de Eminescu, Slavici şi Caragiale. Doamne,
dă numele acestui renumit Colegiu sătmărean, că
ce tripletă! Aş numi-o Sfântă, după modelul biblic al
„Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”?
Celei de o Fiinţă, dacă nu m-aş teme de săvârşirea
Oare acţiunea noastră de astăzi nu înseamnă
unei erezii.
cinstirea cultului trecutului şi iubirea de ţară de către
Contemporanii noştri, urmaşii celor de
noi, cei din prezent?
atunci, au scos din programa de studiu al Limbii şi
Aş vrea ca prin acest Cuvânt al meu să
literaturii române, a liceelor, Scrisoarea III a lui
realizez o asociere pozitivă între trecut şi prezent,
Eminescu şi Răscoala lui Liviu Rebreanu pentru că
dar, din nefericire, nu-mi iese. Ceea ce îmi iese este
îi ridiculizau pe ei. Aceasta, după expresia
doar o antiteză, căci aflându-mă aici, la Colegiul
cronicarului Miron Costin, „este inimii durere”.
Naţional „Mihai Eminescu”, îmi vin mereu în minte
Dascălii celor două licee, acum colegii naţionale, ale
„gânduri despre omul deplin al culturii româneşti”,
noastre, cu nume sfinte – nomina sacra, au ţinut
cum îl definea şi caracteriza, în 1975, pe Eminescu,
steagul sus şi le-au trecut cu bine prin toate
filosoful Constantin Noica.
Desigur, nu poate fi egalată antiteza trecut- dictaturile din secolul al XX-lea, având, cu adevărat,
prezent a lui Eminescu, din Scrisoarea III, în care modele ilustre. Urmând astfel de modele, ne-am unit
„omul deplin al culturii româneşti” elogiază trecutul astăzi aici, la Satu Mare, ca să punem bazele unei
şi satirizează cumplit prezentul. Eminescu nu-i colaborări trainice, conştiente, de durată,
Ca profesor care am purtat catalogul sub
ironizează numai pe adversarii conservatori ai
braţ, din cancelarie în sălile de clasă şi retur, timp de
junimiştilor, ci pe toţi cei din „Sfatul ţării”, care „ne
40 de ani, îmi permit să o spun aici, să o rog stăruitor
fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie” şi apoi
şi o voi repeta şi la întâlnirea de la Beiuş, pe distinsa
„Cu evlavie de vulpe, ca în strane şed pe locuri/ Şi
Doamnă director a Colegiului Naţional „Samuil
aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri.”
Vedeţi deci, Domnilor, cât de actuală este Vulcan”, lăsându-i ca un testament, asemănător
istoria cea trecută, cum devine ea lumina adevărului celui al lui Ienăchiţă Văcărescu, ca pe lângă
- lux veritatis, şi mai cu seamă cum se repetă ea în rău „creşterea limbii româneşti/ Şi a patriei cinstire” să
acum, în prezentul nostru. Alături de Cartea aceasta testeze şi dânsa, adică să lase prin testament
despre Corneliu Mezea – Un destin prea repede urmaşilor şi continuarea ad infinitum a colaborării
frânt, datorată lui Ovidiu T. Pop şi lui Viorel acesteia dintre colegiile noastre.
Consider, însă, că una din căile care ar putea
Câmpean, recitiţi, vă rog, şi partea a II-a a Scrisorii

65
Eseu
asigura permanenţa acestei colaborări ar fi
întemeierea, înfiinţarea, chiar cu această ocazie, aici,
la Satu Mare, a unei Filiale a Fundaţiei Culturale
„Samuil Vulcan” despre care, dragi Vulcanişti sau
urmaşi ai acestora, v-aş putea spune mai multe, dacă
Dumneavoastră şi distinşii noştri amfitrioni ne-aţi
îngădui să ne întâlnim într-o sală de clasă
aproximativ un sfert de oră, ca să o întemeiem.
Nu aş putea încheia acest Cuvânt fără a
felicita sincer pe distinşii autori, Ovidiu T. Pop şi
Viorel Câmpean, ai cărţii despre Corneliu Mezea,
dar şi Editura Citadela, pentru grafica şi ilustraţiile
excepţionale. În acelaşi timp, v-aş îndemna să citiţi
această carte spre a vă convinge in actu – în acţiune
şi de imaginea lucrurilor – imago rerum, săvârşite
de un om al cărui destin a fost într-adevăr prea
repede frânt.
Statuia „LUPOAICA” din Satu Mare
66
)
Marturii culturale
Priviţi-i chipul atât de tânăr, de pe coperta
întâi, şi priviţi clădirile celor două licee cu nume
sfinte – nomina sacra, de pe ultima copertă !
Ca de fiecare dată când prezint o carte
cititorilor, nu renunţ la formula latinească – Lege,
quaeso! – Citeşte, te rog! O scriau elevii pe lucrarea
lor, când doreau să fie citită de profesor.
Fiindcă din cele de mai sus s-ar putea deduce
un oarecare inconvenient vizavi de contemporanii
noştri, foarte asemănători celor ai lui Eminescu, noi
nu vom invoca pe Ţepeş, precum Poetul Nepereche,
ci ne vom declara mulţumiţi că aici, la Satu Mare sau
în Bihor, au fost lăsaţi conducători precum Călin
Durla şi, mai înainte, vulcanistul desăvârşit Teodor
Curpaş, sau alţii, şi nu ni s-au trimis unii de prin
Teleorman. Consideraţi aceste ultime enunţuri ca pe
o glumă...

)
Marturii culturale
Cu ocheanul, din Turnul Pompierilor...
(jurnal in/util)
Ioan NISTOR
La Cluj-Napoca se stinge din viață doamna
Doina Cornea. Simbolul rezistenței anticomuniste
făcea parte din spița nobilă a bărbaților și femeilor
care nu s-au supus și au luptat în munți cu dictatura. N-
am întâlnit-o niciodată, dar am ascultat-o la Radio
Europa Liberă. Am învățat de la ea că dragostea de
neam înseamnă să respecți tradițiile și să spui ce
gândești, cu orice risc. Deseori, când treceam prin
Cluj, îmi aminteam că e acolo. Cineva mi-a arătat
odată și unde locuiește. Cu o lună înainte de la trecerea
ei la cele veșnice, m-am aflat în orașul de sub Feleac
mai multe zile. Momente de plimbare, de rememorare
a anilor studenției… Dar, mă întreb azi, cum s-a
întâmplat de am uitat să mă gândesc o clipă măcar că
acolo mai trăiește Doina Cornea? A venit vestea că s-a
stins. Discret și demn. Și nu ne rămâne decât să ne
gândim cu tristețe cum ar fi arătat România dacă
„emanatul” Iliescu ar fi fost un vizionar adevărat, nu
un partizan mediocru, dacă era un bun român, nu un
bun om de partid, dacă i-ar fi luat în seamă Doamnei
Doina Cornea credințele, idealurile, proiectele. Cum
arăta România azi dacă, în locul celor trei decenii de
buimăceală și involuție, de jaf și manipulare, am fi
urmat calea tradițională, verificată în focul istoriei, a
României Regale?
Unde se pitulează oare drăguța Olguța?
Nu mai apare de o vreme doamna noastră, a
săracilor! Vai, ce dor mi-e de ea! Rimelata cu vorbe de
miere, mi-a însoțit serile, nopțile și toate visele de
huzur. Parcă o văd în toată campania pre- și post-
electorală explicând și scriind pe flipp-chart de jos în
sus și de la dreapta la stânga cum vom sta cu fericirea
financiară. Și iată că Olguța nu se mai arată de-o
vreme, vocea ei de nurofen nu se mai aude. Ce o fi
pățit? Poate i s-a golit sacul, poate i-a căzut un dinte
din față, poate i s-o fi lungit nasul și nu se cade să se
arate lumii!?...
De ce a căzut Constantinopolul în
stăpânirea otomanilor? Azi putem restabili
adevărului…
Se credea că vestita catedrală și cetate
creștină a putut fi cucerită la 1453 de armatele
otomane din cauză că între ziduri apărătorii creștini,
în loc să pregătească rezistența, erau ocupați cu
disputele privind sexul îngerilor. Adevărul e altul.
Preacuvioșii erau ocupați cu o Comisie înființată
pentru a stabili de ce fantomele sunt exclusiv de sex
feminin.
67
Consemnari
)
De unde atâta respect?
Pentru a scrie numele instituției care ar
merita respectul cel mai mare posibil după 1989,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI,
era nevoie de 30 de litere. Le scriam cu stimă, 100%,
și cu speranță. Dar în ultimele nefericite zile ale lui
mai, două mii optsprezece, probabil în amintirea unei
alte zile de mai, când s-a înființat PCdR (8 mai 1921),
niște uneltitori de-ai lui Dragnea și Tăriceanu, care au
recuperat din formol pixul lui Iorgovan, au atentat la
litera/literele Constituției și le-au mâzgălit, în sensul
că nu se mai poate citi ce scrie acolo, ci numai ce scriu
ei în terfeloagele lor. Niște politruci fără lămpaș,
curteni de-ai boierului Dragnea și tăriceni de-ai
urmașului celui mai impozabil liberal văzut de mine
după 1989, plus al nostru hunorist fără onorʼ
reinstaurează dictatura proletariatului... După această
întâmplare, văzând cum a căzut în cursa unui partid
antidemocratic, tot respectul meu pentru respectabila
CURTE a scăzut cu nouăzeci de procente. Cum adică,
șefa DNA de acum nu e bună, e a dracului, dar șeful pe
care îl vom pune noi împreună cu urmașul boierului
Cristea Trei Nasuri, va fi pâinea lui Dumnezeu!?...
Așa că îmi plâng de milă și, ca urmare, îmi iau cu
năduf dreptul de a scrie doar primele trei litere. Aici
am ajuns, cu tot regretul, eu, Cetățeanul… treaz de
care-și bat joc zilnic niște guvernanți netrebnici,
consumându-mi fără rușine și impozitele, și TVA-ul.
Fură și se îngrădesc cu legi pentru a-și digera în tihnă
tainul. Și umilesc o Țară. Au profitat că niște votanți
au preferat bufetul în locul cabinelor de vot și în nici
doi ani au făcut din România sluta Europei. Tocmai în
anul Centenarului!
Mitingul hazliu/tragic organizat de PSD
putea fi util ecologic
A fost de fapt a treia absurditate marca
Dragnea, după ce și-a debarcat doi premieri și merită
luată în serios. Totuși, putem și glumi… Mai întâi, să
regretăm că ministrului Daea nu i-a avenit ideea să-și
aducă oile în București. Ba chiar putea include și niște
purceluși, să aibă Dragnea ce să mai taie la chefuri cu
„structurili”. Erau mai puține costuri, iar ideea de
turmă e pe gustul lui Dragnea. Nu se poate trece cu
vederea însă o schimbare de ultim moment. Nu a mai
fost un miting pentru familia tradițională, idee
confiscată de insațietatea populistă a pesedistului-șef.
S-a renunțat din fericire. Poate că reprezentanții
cultelor și-au dat seama că ar greși. Nu din cauza
referendumul privind familia normală, adamică, ci
din alt motiv. Oamenii cunosc legea naturii, chiar dacă
0,001% s-ar putea să aibă mentalitatea lui Florin
Consemnari
)
Manole, noul Cernea, fanul muștelor. Listele cu
semnături erau suficiente. Puteau greși, spun,
deoarece nu ar fi mirosit damful politic al inițiativei,
duhoarea pe care o răspândesc toate cele atinse de un
partid populist. Și această capcană, în care erau atrași,
le putea aduce deservicii. Mustățile lui Dragnea nu
pierd nicio ocazie de a deturna niște sentimente
corecte în folos partinic. Oamenii simt repede
pulsurile politice care apar ici-acolo sub hainele
preoțești și se crucesc. În sfârșit, dacă totuși s-a
organizat acest miting, sub alte lozinci, cred că putea
îmbrăca și o haină ecologică. Deplasarea convoaielor
spre Capitală și staționarea nu erau simple. Un
exemplu, cât se poate de omenesc. Unde să se pișe un
milion de oameni, câți îi furnicau creierii lui Codrin
Ștefănescu, pe drumuri cu parcări fără toaletă, apoi în
București? Nu care cumva pe florile plantate mai an
de minerii lui Ion Iliescu? De aceea era bine ca mai
întâi ministrul transporturilor să fi tras niște autostrăzi
cu parcări, iar dna Firea să facă niște WC-uri prin
domeniul său. Mai e o idee. Autocarelor li se puteau
atașa remorci, pentru ca oamenii să se oprească ici-
colo să adune pungile de plastic și alte mizerii de prin
șanțuri, să aibă grijă de puritatea naturii, lucru plăcut,
sacru. Cât despre vorbăria lui Dragnea de școler
„repetinke” cu slănină pe creier, cum se spunea odată,
însăilare secretată din fundul bojocilor (poporul zice
altfel, dar evit expresia licențioasă), a ieșit turmentată.
Nu știu ce avea în petul pe care-l săruta ostentativ, dar
ce spunea e grav. Constatarea unică e că el și ai lui s-au
demascat. Sunt împotriva justiției! Sunt împotriva
drumului nostru european. După ce vor subordona
totul, vor avea temei pentru a tăia și a spânzura
adversarii. Asta e! Logoreea lui Dragnea va intra, ca
exemplu de populism și manevrare a naivilor, în
manualele de retorică, dar va fi și un exemplu despre
felul cum se poate crea o realitate paralelă pentru a
reveni la tacticile bolșevice și a confisca puterea. Iar
încercarea de a lua ceva din strălucirea marii
campioane, Simona Halep, a fost taxată de popor.
Pomenirea numelui acestei bijuterii a sportului nostru
suna în gura lui Liviu ca un crucifix de argint crănțănit
între colții unui godac. Molipsită, primărița
vremelnică a Capitalei, intriganta, nesimțita și
otrăvita Gabriela, avea să-l imite. Scopul mitingului a
fost de a avea material ilustrativ în campania
electorală pentru Dragnea. Și va conta forma, nu
fondul. Vor conta porumbeii scăpați și o să vedem
dacă oamenii vor crede. În același scop electoral,
Dragnea s-a fotografiat cu cei mai înfocați
participanți. A fost fluturată pe acolo și o „chimeșă”
din Oaș, dar oșenii știu că, fără „pindileu” și fără o
zadie să acopere „jăbul”, ideea de costum popular e
schematică și compromițătoare. O întrebare: cei care
au înălțat scenele gigant, au uitat de cazul Ridzi?
Fake-news, după aceste gânduri subiective, desigur:
68
)
Marturii culturale
aflu „pe surse” că autobusele care au dus turiști pe
gratis la București, vor fi plătite în perioada vacanței
școlare să aducă elevi basarabeni pentru a-și cunoaște
Patria Mamă cu toate frumusețile ei. Le vom întâlni în
trafic…
Cum se nasc dictaturile
Premierul din umbră, mai bine spus din
întuneric, al României, a adunat toate reziduurile urii
împotriva stilului băsescian, bazându-se pe aceleași
televiziuni care-i învață pe români „arta” urii. S-a
bucurat de democrație până când a devenit jupân.
Acum simte că i-ar face bine oleacă de dictatură și
pârjolește țara, deși la hotare nu e Genghis Han, e doar
DNA cu legea… Obsesia nopților sale e de a avea
puterea deplină. Are coșmaruri cu Codruța, în locul
fanteziilor cu frumoasa Irinuța. Efectul e grav pentru
el. Când se află, într-un fel sau altul, lângă sinele lor,
dominat de spaime și neputințe, pentru el orizontul
nici nu există. Nu mai vede nimic. Până la un gard,
până la un zid, atât. Dincolo, nu-și poate închipui ce
este, chiar dacă ar fi numeroase indicii și ar putea
deduce. Mai nou, nu vede dincolo de ziua de azi. Bine,
îl va suspenda pe președinte (că, vezi, acesta nu l-a pus
șef!), va da de pământ cu Codruța, va schimba legile
justiției, se va scăpa pe sine și pe ai săi de răspundere
în fața legii, se va crede faraon destinat piramidelor …
Ei, și? Ce va urma? Nu crede în memoria poporului,
care mai pomenește și azi de cozile rupte ale
dinozaurilor de după revoluție, cohorte lungi de
netrebnici? Nu crede în victoriile care dor? Există și
așa ceva, că doar au mai pățit-o și alții. Bunăoară A.
Năstase. Nu crede într-o pedeapsă divină care pică
uneori peste cei prea trufași?... Timpul nu stă pe loc.
Iar în România, cine se crede veșnic cade, în final, de
la mare înălțime. S-a mai întâmplat.
Ciudățenii ale guvernării actuale
Tot, dar absolut tot ce face Dragnea e… „în
falș”. Dacă declară că nu dorește suspendarea
Președintelui, e cert că asta e singura idee care-i
bătătorește scoarța cerebrală de când a ajuns șef. Dacă
zice că vrea să intrăm în zona Euro, trebuie să
înțelegem că fuge de această ZONĂ ca dracu' de
tămâie. Când apar momente delicate, dl D. fuge de-
acasă, să nu fie întrebat, să nu fie silit a da din colț în
colț cu explicații de om surmenat. Își ia iubita cu el,
dar o ia degeaba, stresul și minciuna, gândurile rele,
ura, prostia, impulsurile antidemocratice, toate
acestea omoară buna dispoziție. Și săraca se poate
plictisi de bubele pe care dumnealui le maschează cu
bășcălii mustăcite. În singurătate, cred că e trist și-i
plâng de milă. Institutul său de invenții funcționează:
gaura din bugetul lăsat de Cioloș, statul paralel,
povestea celor șase milioane de români ascultați…
Ciudățenii fără număr! Dragnea (nu singur!) a
compromis tot ce-a atins. Din câteva mișcări a distrus
relațiile noastre bune cu Israelul și lumea arabă. A

)
Marturii culturale
compromis ideea de femeie-premier. A atins
(împreună cu PSD, ALDE și UDMR) legi, coduri,
finanțe, justiție, curs valutar, ROBOR, salarii, pensii,
taxe, investiții, autostrăzi, TVR. Pesediștii l-au
virusat și pe simbolul național al tenisului românesc.
L-au aruncat mai demult în lupta pentru primăria
Capitalei, apoi l-au făcut senator de doi lei, l-au
virusat cu pesedită (boala aroganței, avariției,
minciunii, arivismului…), încât avem acum doi
Năstase, sportivul de geniu pe care-l iubim și
cetățeanul tăvălit pe asfalt care ne întristează. Îți vine
să crezi că guvernează atât de catastrofal deoarece știu
că vor da vina pe alții, nu ei vor fi cauza, ci
Președintele și opoziția! Nu au avut ei nesimțirea să
spună că celebra Simona a fost huiduită pe stadion și
nu minuscula Firea? Înțelepciunea poporului zice
despre această meteahnă așa, cam urât, dar adevărat:
„Cacă-n drum și fuge-n goz!” Îți pui și o întrebare
inutilă: e conștient Dragnea de răul pe care-l face? Și
una tragică: cine va spăla odată și-odată mizeria?
Ce face și ce nu face Dragnea pentru a
aduce iadul pe pământ?
Interesant e vă vedem ce nu face Dragnea.
Despre ce nu se pronunță stăpânul momentului? Nu-l
auzi vorbind de politica externă, de Basarabia, despre
pericolele care vin din Est, despre terorism. Nu
vorbește de lipsa forței de muncă, de ce se reduce
mereu și ce s-ar putea face pentru a-i păstra pe tineri
acasă. Nu aflăm de la el ce va fi cu MCV-ul, cu
intrarea în spațiul Schengen. Vom afla când își va
publica memoriile? Din nefefricire, România a ajuns
bătaia de joc a unui mănunchi de politicieni fără
onoare, votați de cei care, dacă-i întrebi în ce țară
trăiesc, ridică din umeri. După 1989, aveam o
televiziune care otrăvea poporul cu propaganda ei
fesenistă. Din nefericire, ea a fost clonată. Avem două
în plus, una inspirată din gândirea lui Mihai Călăul,
unealta lui Dan Voiculescu, alta din ofurile lui Ghiță,
un Pristanda în variantă nouă. Din 2017, a fost trimis
și la TVR un agent al celui care a distrus ICA, un
Ionuț cu bărboi negru, pentru a readuce practicile din
primul deceniu postdecembrist, care, în loc să
modereze, dă verdicte și închide gura neagreaților,
acceptând să fie vărsate în capul acestora toate lăturile
prietenilor. Le convine mizeria pentru că din ea
trăiesc. Și dau semnalul că pot instaura iadul pe
pământ pentru a-și apăra un om. Tot ce ni se întâmplă
pare urmarea unui scenariu făcut de ortaci, haiduci,
cete de lotri tip Darius Vâlcov, un scenariu scris la
flăcările diabolice ale unei distilerii de ură
antidemocratică din iadul tranziției. Nu rațiune vezi,
ci spaima celor ce simt în nări mirosul de naftalină al
hainelor vărgate. O întrebare pentru Dragnea: ce ați
realizat în aproape doi ani de guvernare? Altă
întrebare: ce carte ați citit în ultimii zece ani?... Și încă
una: vă uitați vreodată în oglindă?
69
Consemnari
)
Metamorfoze
Metamorfozele sunt la modă. Dna Elena
Udrea, fostă candidată la Președinție și șefa unuia
dintre partidele dlui Băsescu, se crede Serghei Skripal
și se teme că va fi injectată cu neurotoxină. Codrin
Ștefănescu, agitatorul reînviatului Partid Muncitoresc
Român, care ne tot arată un glonț imaginar primit la
Revoluție și se crede tovarășul lui Marian Munteanu,
ne va povesti cum a fost cotonogit și el de mineri în
Piața Universității. Ba mai mult, ne spune, oferindu-i
lui Dragnea muniție antijustiție, cum e belit el și ai lui
de procurori, de securiști, de milițieni, de
nomenclatura comunistă… Că așa le trebuie, dacă au
crescut șerpi la sân!... O altă poveste. Urmașul
liberalului autentic Dan Amedeo Lăzărescu s-a
metamorfozat în pui de comunist. Nu se știe ce mutații
s-au produc ca Călin (nu-mi vine să evit cacofonia) să
se metamorfozeze și el în gânganie și să facă sluj în
fața unui partid antieuropean și antidemocratic. Un alt
exemplu este Aurelian Pavelescu, republican ieșit ca
insecta aia grețoasă în fruntea partidului monarhist al
lui Maniu și Coposu pentru a-l face mai întâi preș sub
cizmele republicane ale lui Băsescu, apoi remorcă
atașată legiunilor de autocare ale lui Dragnea. Mai
vedem apoi cum în anticomunistul și antisecuristul
PNȚCD, din încrucișarea securiștilor infiltrați a ieșit
un… sinecurist, dl V. Ciorbea. Dacă așa merg
treburile, metamorfozele vor continua. Șerban
Nicolae, Nicolicea, Preșcoianu et comp. vor deveni
vocile lui Lenin pe pământ… Ne întrebăm, în același
timp, de ce depun atâta efort mercenarii lui Dan
Voiculescu să ajungă justiția în mâna ministrului. Păi,
e simplu: atunci vor putea avea o influență și ei, după
ce vor manevra numirea unui om de-al lor pe acel
post, unul de tipul Tudorel, diminutiv de băiețel
ascultător, cu damf de pamperși. „Bine, bă, – vor zice
– noi te-am pus aici, acu' dracu' te ia dacă nu ne salvezi
de la bulău, pe mine, pe ăla, pe ăla…” Rămâne
întrebarea cum se transformă un politician? E o boală?
Un virus? Da. Ferm, e un virus care acționează și
produce mutații politico-genetice. Se produc
metamorfoze după modelul insectei negre a lui Kafka.
Acolo, un om aparent normal devine brusc o sărmană
gânganie, care în final dispare ca și cum nici n-ar fi
existat. Inexplicabil. Fără cauze. Pur și simplu se
întâmplă. Tot așa e și cu ai noștri. Exemplele sunt
multe. Unele vor servi ca material de cercetare, cu
minime date pentru analize temeinice. Cele mai
recente metamorfoze: trei pupincuriști ai lui Băsescu
(dumnealui a spus-o) s-au lipit de PSD. Doi liberali
lăudați de Antena 3 seară de seară, intră în solda
coaliției. Pretextul e pueril. Scopul real: să intre în
ALDE cu o halcă liberală. Ciuciuvică, din mare
consilier al lui Emil Constantinescu a devenit țuțerul
binomului PSD-ALDE. Ceea ce explică o afirmație a
fostului președinte. Referindu-se la structurile care l-
Consemnari
)
au învins, îl avea în vedere pe fostul consilier.
Ce poate face V. Ponta? Speculații
Dl ex-„dotore” V. Ponta, „șobolan” – mai
nou, după răbufnirile lui Dragnea, baschetbalist
amator, copilot experimentat în răsturnări, cârlan –
după eticheta președintelui de onoare al PSD, energic,
miștocar, titulescian (ca aspect fizic, după cum ne
spunea pe vremuri A. Năstase), în sfârșit, VP are,
acum, gânduri mărețe. Are cetățenie scârbă (cinste
sârbilor!) și e fan al noului sultan antikemalist
(rușine!) care i-a oblojit „genunchele” (spun așa cu
permisiunea „lingvistului” Liviu Pop). Ponta a
susținut odată că are ascendenți balcanici, de aceea,
putem specula că, având aceste încrengături în zonă,
după ce va reconstrui PSD pe baze puțin mai
Biserica reformata „CU LANȚURI” din Satu Mare, construită între anii 1788-1807
70
)
Marturii culturale
democratice (în naivitatea sa, Crin Antonescu îi
acordase pe vremea USL o șansă, dar ea a fost
neagreată de capetele pătrate pesediste…), opozantul
lui Dragnea de azi va visa la reconstituirea Imperiului
Otoman. Apoi va înălța o moschee, îl va trage drăgălaș
pe Dragnea… de mustață și-l va numi, după
obiceiurile partidului, pașă în Belina.
O cale de a supraviețui
În pofida tuturor celor care gândesc în
această țară și condamnă guvernările PSD, cred că ar
fi mai bine să o admirăm. Da! Nu ne oferă ea atâtea
prilejuri de a râde? Este de tot plânsul realitatea, dar
guvernanții sunt de tot râsul, încât ajungem la
concluzia că e mai profitabil să râdem! Ca să mai
putem rezista doi ani și un sfert… Râsul vindecă.
 Traduceri
)
Marturii culturale
THEODOR DAMIAN - NEW YORK, SUA
2 2

Poezia, săraca, La poésie, la pauvre,

ea și sănătatea elle-même et sa santé
așa cum zicea cerșetorul comme le dit le mendiant,
blând și demn tendre et digne –
și frumos ca Dumnezeu et belle comme Dieu le disait
pe străzile copilăriei dans les rues de l'enfance,
care m-a învățat să vorbesc elle m'a appris à parler
și să tac et à me taire

41 41

Ca un tsunami ce schimbă Tout comme un tsunami qui change

înfățișarea adâncului l'aspect des profondeurs de l'eau
ca un foc ce pârjolește câmpia tout comme le feu qui brûle les champs
ca un vânt îmbătat de un dor tout comme le vent qui se laisse entraîner par une
neștiut nostalgie
ca întrebările adormitoare și verzi totalement inconnue
puse timid de tout comme les questions chatoyantes et naïves
schwester Maria posées timidement par schwester Maria
așa trece călcâiul meu slab c'est ainsi que mon faible talon peut parcourir
peste kilometrii Europei des milliers de kilomètres en Europe

„Ce frumos e să poți muri puțin/ cu cineva/ și să poți învia împreună cu el…” (74). Intrăm într-o
lume pe care am cunoaște-o, dar la care parcă nu avem acces în întregime. Ceva din ea va fi de
nepătruns întotdeauna; este lumea exclusivă a unui ,,întreg spital” care este ,,ca o insulă pe Isar”,
o lume izolată și înconjurată de ape, în cazul de față acest râu, apă curgătoare, element purificator
al mizeriei umane, al bolilor fizice. … Theodor Damian povestește ca și cum ar fi un actor pe
scenă, singur în fața destinului, a unei operații grele la care balanța poate înclina spre vindecare,
cu ajutorul lui Dumnezeu, în care omul și preotul poet crede cu tărie. El este Lazăr înviat din
morți. …
Poetul stă singur pe scenă, în lumina crudă, dată de un refector. Nu vede nimic în jur. ,,Cercul lui
magic” este de nepătruns, iar noi, spectatorii, avem acces doar parțial la laboratorul ideatic de
lucru al ,,omului poet”. De acolo spre el nu se mai poate trece. Trebuie să acceptam ceea ce numai el ne poate spune. Atât
cât vrea să descopere, sau cât mai poate descoperi în astfel de momente. Destinul lui atârnă de un fir de păr, în sensul bun
al cuvântului, în speranță și credință. Speranța supremă rămâne întotdeauna îndreptată – așa cum spunea și Nichita
Stănescu – către ,,Cel fără de părți”, în cazul de față către ,,Cel vechi de zile/ facă-se voia Ta/ precum în cer așa și pre
pământ” (24) . Însă în astfel de cazuri există și cealaltă latură, cealaltă față a nopții, a întunericului de pe scenă (se
parcurge, dacă vreți, drumul lung și anevoios de la întuneric spre lumină, o temă aparte și cu totul specială în concepția
poetică și teologică a lui Theodor Damian). Există în noi tendința de a ne agăța de ceea ce ni se pare, sau credem că ne-ar
putea fi de ajutor, mai la îndemână și poate mai rapid și mai pe înțelesul nostru, decât ajutorul venit de la Dumnezeu. Este
acea înclinație a noastră spre esoteric și magie, de aceea Isarul se transformă dintr-un element pozitiv, într-un semn
implacabil, un semn zodiacal ce influențează destinul, acel cor al teatrului antic grecesc, prevestitor de rău. Isarul apare
acum ca un Deus ex machina, o forță puternică, ce poate înclina balanța vieții spre un paradoxal ,,mormânt al
nestricăciunii”. Conotația purificatoare dispare, fiind înlocuită cu imaginea unui semn astral. ,,Isarul/ semn al altei
zodii” (53), care vine să taie reperele biblice în două ,,toți ne-mpărțim viața între/ Vechiul Testament, Noul Testament/ și
vârsta Bisericii până la Parusie/ Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”.
Concluzia este că între cele două posibilități (Semnul Isar zodiacal ocult vs Parusia) ceea ce va veni, va fi oricum
,,urmat de-o veșnicie” (53). Între aceste două variante unice, Theodor Damian ne-o propune pe cea de a treia: suferința
lui Iisus pe cruce.”
Prezentare și versiunea în limba franceză de
Muguraș Maria Vnuck, Ohio, SUA
(Theodor Damian, Semnul Isar / The Isar Sign, traducere în limba engleză de Muguraș Maria Vnuck, Editura Călăuza v.b.,
Deva, 2011, 240 pp.)

71
 Cuprins
Editorial: Aurel POP - ANIVERSARI „UMBRITE” Liviu CHISCOP - UTOPIA FERICIRII TERESTRE IN
DE... CENTENAR 1 POEMELE LUI NICOLAE SILADE... 41
Marin POP - Inființarea ș i activitatea Ionel BOTA - Glosă a tuturor semnificațiilor,
despă rțămâ ntului Tă ș nad al Astrei ın
̂ ainte de dragoste... lirica Irinei Lucia Mihalca sau despre un
Marea Unire (I) 2 ritual germinativ al Poesiei 44
Viorel CAMPEAN, Marta CORDEA - Vasile Lohan, Constantin STANCU - O armonie complicată ın ̂
„momente academice” cu I.L. Caragiale 7 vremuri de tranziție 46
Florentin POPESCU - Pragmatism ș i actualitate ın ̂ Adrian BOTEZ - „OARE, DEJA, MERITAM?” – glose
publicistica lui Mircea Eliade 13 la ANTOLOGIA realizată de doamna ELENA
Carol C. KOKA - Aspecte din lupta româ nilor ARMENESCU: „UNIREA FACE PUTEREA” 48
să tmă reni pentru drepturi naționale, după Lucian GRUIA - Ioan Vintilă Fintiș – Repere critice:
adoptarea guvernă rii liberale ın ̂ Transilvania poezia lui Ioan Vintilă Fintiș 52
(1860-1867) 17 Mariana GURZA - Arta poetică a Irinei Lucia
Elena Olivia OJICA – CUI I-E FRICA DE FILOSOFI ? 19 Mihalca, ziditoare de suflete 54
Cristina Ș TEFAN - Modalită ți de dezvoltare a Liviu CHISCOP - CONFESIUNILE UNUI DEZERTOR 55
creativită ții - exemple de bună practică 21 Reviste primite la redacție 56
Interviu: Aurel Pop ın ̂ dialog cu matematicianul Teodor RIF - EXEMPLA TRAHUNT 57
Ovidiu T. Pop 24 Doru LOSTUN - Meș terul Giovanni Quai ș i echipa
Ioan Tipu SALAJANU – Epigrame 27 sa de zidari italieni implicați ın
̂ construcția mai
Doina Râ ndunica ANTON - Poezii 28 multor biserici să tmă rene 61
Dumitru ICHIM - Poezii 29 Filă de dicționar: Mirela Orban 62
Mircea Ș TEFAN - Poezii 30 Teodora NOJEA - Pledoarie pentru lectură . Că rțile
Mihaela MERAVEI - Poezii 31 nemuritoare sau cititul din perspectivă teologică 63
Georgete GHENEA - Poezii 32 Teodor RIF - NOMINA SACRA 65
Dumitru Ț IMERMAN - Poezii 33 Ioan Nistor - - Cu ocheanul, din Turnul
Alexandru CAZACU - Poezii 34 Pompierilor... (jurnal in/util 67
Daniela TRANDAFIR - Satul ın ̂ care s-a pierdut Traduceri: Theodor DAMIAN 71
ploaia 35
Lucian GRUIA - Veronica Maria Florescu – O
că lă torie prin lumea sufletului 40

Redactor șef adjunct: Ovidiu T. Pop

Secretar de redacție: Marta Cordea
Colectivul redacțional: Cristina Ș tefan (Bacă u), Florentin Popescu, Lucian Gruia (Bucureș ti), Daniela
Gıf̂u (Iaș i), Adrian Botez (Adjud), Constantin Stancu (Hațeg), Marin Pop (Zală u), Ionel Necula (Tecuci),
Mariana Pâ ndaru-Bâ rgă u (Deva), Anca Sır̂ghie (Sibiu), Menuț Maximinian, Elena M. Cım ̂ pan, Dorel
Cosma (Bistrița), Icu Cră ciun (Nă să ud), Olimpia Iacob (Timiș oara), Claudiu Porumbă cean, Nicoleta
Câ mpian, Carol C. Koka (Satu Mare).

ISSN 2501-1200
Redacția: Satu Mare, B-dul Să nă tă ții, bl. K2, ap. 6,
cod poș tal 440171, jud. Satu Mare
e-mail: marturii.culturale@gmail.com
tel: 0361-801824, 0746248263

Acest număr apare cu sprijinul financiar al Primăriei municipiului Satu Mare, potrivit L. 350/ 2005.

În atenția colaboratorilor:
Responsabilitatea juridică pentru conținutul articolelor revine exclusiv semnatarilor acestora ca persoane individuale.
Sunt luate în considerare textele colaboratorilor expediate pe suport electronic. Materialele primite nu se returnează.
 )
Marturii culturale

Mirela Orban - Picturi -

 Mãrturii editoriale
- cãrti, primite la redactie
, -
Simona Macarie, Studii
despre educație – abordare
i n t e rd i s c i p l i n a r ă - e d .
Citadela, Satu Mare, 2018.
Alexandru Bobeică, Sfatul
Țării – stindard al renașterii
naționale, - ed. Citadela, Satu
Mare, 2018.
Ioan Mișca, Pe o măgură de
vis, povestiri, ed. Citadela Satu
Mare, 2018.
Constantin Prunoiu,
Îngenuncheat la călcâiul
lucrurilor, poezii, ed. Citadela,
Satu Mare, 2018.
Alin Pop, Simina Ștef-
Sălăgean, Alina Bărbuș,
Școala din Valea Vinului – 251
de ani de activitate –
monografie școlară, ed.
Citadela, Satu Mare, 2018.
Maria Orha Zotta,
Tr a n s c r i e r i , p o e z i e , e d .
Citadela, Satu Mare, 2018.
Maria Orha Zotta,
Tr a d u c e r i , e s e u r i , e d .
Citadela, Satu Mare, 2018.
Nuțu Pop, Dansează roua,
poezie, ed. Citadela, Satu
Mare, 2018.
Ioan Belbe, Cărări spre casă,
poezie, ed. Citadela, Satu
Mare, 2018.
Doina Rândunica Anton,
Trandafirul de noiembrie,
poezie, ed. Junimea, Iași 2018.
Elena Olivia Ojică, Ecouri
dintr-un secol apus, eseuri, ed.
Aureo, Oradea 2018.
Victor Tecar, Moara dintre
ape, roman, ed. Citadela, Satu
Mare 2018.