Clasificarea fibrelor textile

Elemente de structură macromoleculară şi supramoleculară a fibrelor textile

Fibrele destinate industriei textile sunt structuri polimere, al căror mod de organizare la nivel
macromolecular şi/sau supramolecular necesită o construcţie specială, detaşându-se din acest punct de
vedere de alte structuri polimere.
Condiţiile impuse unui polimer, pentru a satisface exigen ţele unei fibre textile, sunt multiple şi ele
se referă la:
– gradul de polimerizare, respectiv masa moleculară, trebuie s ă fie suficient de ridicat, dar nu excesiv,
deoarece acesta influen ţează anumite proprietăţi;
– forma macromoleculelor trebuie să fie liniară (unidimensională), fără ramificaţii laterale, sau acestea s ă fie
de volum mic (cazul lânii sau al mătăsii). Forma liniară permite o împachetare compact ă a catenelor
macromoleculare şi implicit se realizeaz ă puternice forţe de coeziune intercatenare;
– flexibilitatea catenelor favorizează, în anumite condiţii, rotaţii limitate ale unităţii structurale sau ale unor
segmente de catene în jurul legăturilor chimice. Proprietăţile elastice ale fibrelor sunt determinate tocmai de
aceste relative mişcări derotaţie şi oscilaţie a unităţilor structurale. Limitarea acestor mişcări, din diferite
cauze, conduce la creşterea rigidităţii polimerului;
– existenţa în structura catenei a unor grupe funcţionale favorizează atât capacitatea de vopsire şi
proprietăţile igienice, cât şi realizarea forţelor de coeziune intercatenare (de tip Van der Waals şi a legăturilor
de hidrogen);
– capacitatea de orientare şi cristalizare a polimerilor filabili (din soluţii sau topituri polimere), prin procesul
de etirare, se realizează astfel, structuri cu orientare şi ordonare dirijate şi controlabile în raport cu domeniul
de utilizare a fibrelor obţinute.
 Elementele de structură macromoleculară se definesc prin anumite niveluri, bine determinate, care
particularizează o etapă în evoluţia agregării superioare. În mare, în cazul fibrelor textile, există următoarele
niveluri semnificative de agregare supramoleculară: macromolecula, ansambluri de macromolecule
(microfibrila), asocieri de microfibrile (macrofibrila) şi, în sfârşit, fibra propriu-zisă. Toate aceste elemente,
particularizate de modul de formare a fibrei, influenţează şi determină proprietăţile fundamentale ale fibrei.
Aceste etape sunt caracterizate însă prin două niveluri structurale principaleşi anume:microstructura
catenei şi structura supramoleculară (microfibrilară).
Denumiri generice ale fibrelor chimice

Acetat – acetatul de celuloză;

Triacetat - unde cel puțin 92% din celuloză este acetilată.
Fibre acrilice - cel puțin 85% unități acrilonitrilice.
Fibre aramidice – poliamide în care cel puțin 85% din legăturile amidice sunt direct atașate la două cicluri
aromatice.
Fibre de sticlă - pe bază de sticlă.
Fibre modacrilice – mai puțin de 85% dar cel puțin 35% unități acrilonitrilice.
Nylon – poliamide în care mai puțin de 85% din legăturile amidice sunt direct legate de două cicluri aromatice.
Fibre olefinice – cel puțin 85% etilenă, propilenă, sau alte unități olefinice.
Fibre poliesterice – cel puțin 85% ester al unui acid carboxilic aromatic substituit incluzînd unități tereftalice
sau hidroxibenzoate.
Viscoză (Rayon) - celuloză regenerată cu mai puțin de 15% substituenți.
Saran – cel puțin 80% clorură de viniliden.
Spandex – elastomeri cu cel puțin 85% poliuretan.
Fibre alcoolvinilice (Vinal) – cel puțin 50% unități vinil alcoolice și cel puțin 85% unități vinilalcoolice și
acetalice totale.

Fibre textile – caracteristici definitorii

 Proprietăţi primare
 Forma
 Rezistența
 Extensibilitatea şi elasticitatea
 Coeziunea
 Proprietăţi secundare
 Moliciunea
 Luciul
 Rezistenţa la abraziune
 Capacitatea de colorare
 Rezistenţă la factori externi
 Cerinţe legate de tehnologia de prelucrare

Fibrele sunt materiale cu aspect asemănător cu al părurilor, a căror lungime este de regulă de mii de ori mai mare decât
lăţimea (cel puţin de 100 de ori). Pentru a intra în categoria fibrelor textile, o fibră trebuie să fie disponibilă într-o cantitate
suficient de mare şi să fie rezonabil de ieftină. În plus, trebuie să posede cât mai multe din proprietăţile la care se face referinţă
în continuare, proprietăţi care fac posibilă transformarea în fire şi ţesături sau tricoturi prin intermediul utilajelor şi
tehnologiilor disponibile în momentul actual în industria textilă. Aceste proprietăţi pot fi grupate în două categorii: proprietăţi
primare, absolut necesare pentru ca o fibră să poată avea destinaţie textilă, şi secundare, care sunt dezirabile, dar nu
obligatorii.
 Proprietăţi primare
Proprietățile primare pe care trebuie să le posede fibrele textile sunt:
Forma
Forma - din punct de vedere al lungimii se disting fibre scurte, a căror lungime este de ordinul centimetrilor
(bumbac, lână, etc.) şi filamentare ( ca de exemplu mătasea naturală sau poliesterul), a căror lungime este de ordinul metrilor.
În cazul primei categorii lungimea nu trebuie să fie mai mică de 1,2 - 1,5 cm.

Rezistența
Rezistenţa - nu trebuie să fie mai mică de 1 g/denier pentru a putea rezista la solicitările mecanice de la ţesere
sau tricotare. Rezistenţa la tensiune se exprimă, în cazul fibrelor sau firelor, prin tenacitate, exprimându-se în unităţi de forţă
pe unitatea de densitate liniară, de exemplu gram per denier.
Extensibilitatea şi elasticitatea
Extensibilitatea şi elasticitatea - prima caracteristică este necesară pentru a permite preluarea solicitărilor ce
se aplică asupra materialului textil, în timp ce elasticitatea este vitală pentru ca ţesătură sau tricotul să poată urmări conturul
specific al corpului uman şi să-şi păstreze forma originală în timp.
Coeziunea
Coeziunea – caracteristică fără de care posibilităţile de filare sunt limitate.

Proprietăţi secundare

Proprietăţile secundare pe care trebuie să le posede fibrele textile sunt:

Moliciunea
Moliciunea - este o caracteristică esenţială în cazul îmbrăcămintei şi în special a celei de corp. Procedee de finisare specifice
fiecărui tip de materie primă textilă realizează îmbunătăţirea caracteristicilor native în această privinţă.
Luciul
Luciul - reprezintă o altă caracteristică reclamată cu precădere de materialele textile destinate pentru îmbrăcăminte, dar nu
numai. Şi aici rolul proceselor de finisare este esenţial, în categoria proceselor ce modifică luciul încadrându-se procedee
tehnologice pretenţioase, cum este de exemplu mercerizarea materialelor textile din bumbac, dar şi mai simpla calandrare.
Poate exista şi situaţia inversă, când se urmăreşte reducerea luciul, în special în cazul fibrelor chimice.
Rezistenţa la abraziune
Rezistenţa la abraziune - este o condiţie obligatorie pentru a permite suportarea frecventelor solicitări de această
natură pe care un material textil trebuie să le suporte în exploatare.
Capacitatea de colorare
Capacitatea de colorare - reprezintă o condiţie obligatorie, care are în vedere atât gama de nuanţe ce este realizabilă,
cât şi rezistenţele acestor vopsiri.
Rezistenţă la factori externi
Rezistenţă la factori externi - asigură comportare corespunzătoare atât în fazele de prelucrare, cât şi în exploatare.
Importanţă deosebită o prezintă rezistenţa la lumină (în special la lumina solară), căldură, bacterii, ciuperci, umiditate, agenţi
chimici uzuali.
O caracteristică hotărâtoare în ceea ce priveşte capacitatea unei fibre de a putea fi utilizată în domeniul textil o
reprezintă costul.

O sinteză a proprietăţilor pe care o fibră textilă trebuie să le posede este următoarea:

Cerinţe legate de exploatare

 tenacitate 3 – 5 grame/denier

 alungire la rupere 10 – 35 %

 revenire din alungire – 100% la solicitări de până la 5%

 modul de elasticitate 30 – 60 grame/denier

 sorbţie de umiditate 2 – 5%
 temperatură de rezistenţă zero peste 215oC

 rezistenţă ridicată la frecare (variază cu structura ţesăturii)

 capacitate de vopsire

 capacitate redusă de inflamare

 insolubilă cu umflare redusă în apă, în acizi de tărie moderată, baze şi solvenţi convenţionali la temperaturi mai mici de
100oC

 uşor de întreţinut

Cerinţe legate de tehnologia de prelucrare

 tenacitate 7 – 8 grame/denier
 alungire la rupere 8 – 15 %
 modul de elasticitate 80 grame/denier în stare condiţionată, 50 grame/denier în stare udă
 temperatura de rezistenţă zero – peste 250oC.

Alegerea fibrelor în activitatea de proiectare

 Bumbacul
 Lâna
 Părul de cămilă
 Mătasea
 Inul
 Cânepa
 Celofibra
 Acetat
 Triacetat
 Poliamida
 Poliesterul
 Policlorvinilice
 Polialcoolvinilice
 Poliuretanice
Particularităţile fibrelor
În activitatea de proiectare a firelor trebuie avut în vedere anumite particularităţi ale fibrelor care să satisfacă următoarele
condiţii:
o să se prelucreze în condiţii optime în filaturi;
o să ofere anumite caracteristici firelor;
o să permită realizarea anumitor caracteristici ale produselor, jn funcţie de destinaţie;

Bumbacul
o are filabilitate mare (<Nm 10 000), adică se obţin fire foarte fine;
o are supleţe mare;
o elasticitate mică;
o tuşeu plăcut;
o voluminozitate mică;
o culoarea natur de la alb la crem, dar se obţine şi bumbac colorat;
o luciu este puternic pentru bumbacul superior şi creşte prin mercerizare;
o afinitate faţă de coloranţi;
o nu se încarcă cu electricitate statică;
o conductibilitate termică mare.

Lâna
o are higroscopicitate superioară tuturor fibrelor textile;
o are conductibilitate de căldură şi electricitate reduse;
o este cea mai uşoară dintre fibrele naturale;
o are elasticitate mare;
o lasă să treacă ultravioletele;
o are afinitate mare faţă de coloranţi;
o la purtare rezista de trei ori mai mult decât bumbacul;
o se aprinde greu;
o se încarcă cu electricitate statică;
o se împâslesc;
o este un material bun izolator fonic.

Părul de cămilă
o rezistenţa specifică mai mare decât lâna;
o luciu pronunţat;
o capacitate de împâslire mică;
o conductibilitate termică redusă;
o supleţe mare;
o culoare plăcută (tabac).

Mătasea
o rezistenţa specifică cea mai mare dintre fibrele naturale ( până la 46 daN/mm2);
o în stare umedă rezistenţa scade cu 13%;
o prin degomare, pierde 30% din rezistenţă;
o are luciul pronunţat, care iese în evidenţă după degomare;
o culoarea este albă, galbenă, şi uneori roşcată sau verzuie; după degomare este albă.
o este mai grea ca lână dar mult mai uşoară ca bumbacul, inul;
o alungirea este asemănătoare ca la lână;
o este mai puţin higroscopica ca lână dar mai higroscopică ca bumbacul;
o are conductibilitate termică şi electrică mică

Inul
o are elasticitate mică, produse cu şifonabilitate mare;
o higroscopicitate mai mare ca bumbacul;
o nu se încarcă cu electricitate statică;
o conductibilitatea termică mare, mai mare ca bumbacul;
o are rigiditate la încovoiere mare, flexibilitate mică;
o tuşeu aspru;
o culoarea natur (argintie, galben-deschis, gri-deschis)
o are afinitate faţă de coloranţi

Cânepa
o elasticitate redusă, mai mică ca a inului;
o culoarea este variată, în general galben -verzuie sau galbenă; după albire galben aurie, uneori cenuşiu argintie.
o în timpul întrebuinţării şi după spălări repetate, produsele se albesc devin mai moi şi cu un tuşeu mai plăcut.
o se albeşte la un grad mai mic decât inul sau bumbacul;
o nu rezistă la călcare;
o luciul depinde de soi;
o tuşeul mai aspru ca inul;
o are afinitate faţă de coloranţi;

Celofibra
o rezistenţă mare în stare uscată;
o rezistenţa scade în stare umedă;
o permite torsiune mare pentru obţinerea firelor crep;
o elasticitatea mai mică;
o higroscopicitatea este superioară bumbacului;
o conductibilitatea termică mare decât a lânii şi a mătăsii şi apropiată cu a bumbacului. o
o nu se încarcă cu electricitate statică;
o produsele au şifonabilitate mare;
o poate fi mată, semimate şi lucioase;
o afinitate faţă de coloranţi, asemănătoare cu bumbacul mercerizat;

Acetat
o are tuşeu şi aspect asemănător mătăsii;
o are grad de elasticitate bun;
o este termoplastică;
o produsele au un grad de şifonare mai redus;
o este mai puţin hidrofilă;
o o capacitate de izolare electrică bună;

Triacetat
o grad de şifonare al produselor foarte mic;
o are rezistenţă mare în stare umedă;
o are capacitate de păstrare a formei;
o este termoplastică;
o mai puţin hidrofilă decât acetatul;

Poliamida
o masa specifică mică, fiind fibre foarte uşoare;
o cea mai bună rezistenţă la frecare dintre toate fibrele;
o rezistenţa la întindere foarte mare;
o au higroscopicitatea relativ redusă de 4%;
o se spală foarte uşor;
o nu se contractă;
o nu se împâsleşte;
o călcatul produselor este facultativ;
o se îndepărtează uşor petele.

Poliesterul
o rezistenţă la întindere ridicată;

o rezistenţă ridicată la abraziune, mai mică ca poliamida;

o absorbţie redusă de apă şi umiditate, 0,2 - 0,5%;

o se usucă foarte uşor;

o rezistenţă la şifonare, în stare umedă şi la temperatură ridicată, mai bună ca lâna;

o tuşeu plăcut, călduros;

o conductibilitate termică scăzută;

o rezistenţă culorii superioară la acţiunea căldurii;

o tendinţă pronunţată pentru efectul pilling;

o rezistenţă satisfăcătoare la acţiunea luminii sojare şi a intemperiilor (asemănătoare bumbacului);

o posibilitatea de stabilizare dimensională sub acţiunea căldurii (ca fibrele poliamidice);

o rezistenţa foarte bună la acţiunea diferitelor produse chimice şi a solvenţilor organici, în special la acţiunea acizilor
organici şi anorganici, rezistenţa bună la acţiunea insectelor, microorganismelor etc., independent de conţinutul de apă
din fibră;

o încărcarea cu electricitate statică, având o conductibilitatea electrică redusă;

o posibilitatea de a vopsi, mai ales cu coloranţi de dispersie. Poliacrlice

o masa specifică redusă (1,12-1,14 g/cm^), făcâhd parte din categoria fibrelor uşoare:

o nu se topesc, se descompun înainte de topire;

o stabilitate până la temperaturi de 200°C;

o au cea mai mare rezistenţă la lumină, la intemperiişi la putrezire;

o higroscopicitate redusă (1...2%);

o rezistenţă la frecare similară lânii;

o au contracţie mare;
o se încarcă cu electricitate statică ca relonul şi poliesterul;
o rezistă la substanţe de oxidare şi la acizi anorganici de concentraţii mici şi medii;
o rezistă mai puţin la alcalii; Polipropilenă
o fibra cea mai uşoară;
o elasticitate de volum superioară altor fibre;
o conductibilitate termică scăzută, mai bună ca lâna;
o nu au higroscopicitate;
o are alungire foarte mare;
o nu este atacată de microorganisme, insecte;
o nu produce fenomene de alergie;
o se aprinde greu şi numai în contact cu focul;
o rezistenţa la lumină difuză bună; acţiunea directă şi îndelungată a razelor solare duc la reducerea rezistenţei.

Policlorvinilice
o inflamabile;
o rezistenţă mare faţă de apă şi soluţii apoase;
o rezistenţă mare faţă de agenţii atmosferici, biodistructivi şi chimici;
o însuşiri foarte bune de izolare termică, electrică, acustică;
o stabilitate termică la temperaturi scăzute până la 195 grade.
o lipsite de higroscopicitate;
o îşi menţin rezistenţa în stare umedă;
o nu putrezesc.

Polialcoolvinilice
o rezistentă mare;
o rezistenţă la frecare apropiată de aceea a fibrelor poliamidice;
o sunt variante de fibre solubile în apă;

Poliuretanice
o higroscopicitate mică 0,5 -1,5%;
o alungirea foarte mare 600 - 800%;
o modul de elasticitate foarte mic;
o revenirea rapidă şi aproape totală după anularea forţei de întindere;
o rezistenţa mai mare de circa trei ori faţa de fibrele de cauciuc;
o rezistenţa la frecare şi îndoiri repetate mai mare;
o stabilitatea formei la întindere în purtare şi după spălare, bună;
o rezistenţă la acţiunea uleiurilor;
o capacitate tinctorială mărită;
o rezistenţă mărită faţă de acţiunea luminii.

Proprietățile fibrelor si caracteristicile determinate

Proprietatea țesăturii pe
Proprietatea fibrei Factori de care depinde
care o determină
Confort termic.
Acoperire Capacitatea de a ocupa Ondulare sau torsiune.
spațiu pentru acoperire sau protecţie. Forma secțiunii. Costul – necesar de fibre
mai mic.
Țesături pot fi făcute
Capacitate de împâslire Capacitate a Structura solzoasă a lânii direct din fibre.
fibrelor de a se realiza împâslirea Reclamă protecție
specială la spălare.
Estetică și vopsiri
Capacitate de vopsire Receptivitatea Zone amorfe și centri de
rezistente
fibrelor față de coloranți vopsire

Coezivitate Capacitatea fibrelor de a

adera în procesul de filare; Ondularea sau torsiunea. Rezistența la destrămare.
neimportant în cazul filamentelor
continue.
Conductivitate redusă
Conductivitate electrică Capacitatea Structură chimică: grupe
duce la electrizări, șocuri
de a transfera sarcini electrice polare
electrice
Conductivitate termică Capacitatea de Ondulare. Forma secțiunii
Confort termic
a conduce căldură eliberată de corp transversale
Densitate sau masă specifică și volum Confort termic fără
specific Măsoară greutatea fibrei. greutate mare.
Densitatea reprezintă masa unității de Masa moleculară Voluminozitate - material
volum, iar masa specifică reprezintă plin dar ușor. Un exemplu
volumul unității de masă. bun sunt fibrele acrilice.

Proprietatea fibrei
Elasticitate Capacitatea unui material
solicitat la tracțiune de a reveni imediat
la dimensiunile inițiale
Proprietatea țesăturii pe
Factori de care depinde
care o determină
Elasticitate întârziată sau
fluaj.

Elongația Capacitatea de a fi extinsă; Ondularea Rezistență crescută la

fibrei.
variază cu temperatură și cu conținutul Structura sfâșiere. Reduce
de umiditate. friabilitatea. Asigură
moleculară: conformație
capacitate de întindere la
ondulată a catenei.
solicitare.
Flamabilitate Capacitatea de a se
Compoziție chimică }esăturile ard
aprinde și a arde.
Absența catenelor Striuri la vopsire și zone
Fluaj Elasticitate întârziată; laterale, a legăturilor
cu luciu diferențiat.
Recuperare gradată după deformare transversale, a legăturilor
puternice; orientare
scăzută a catenelor
Confort, absorbanță,
capacitatea de încărcare
Prezența grupelor
Hidrofilie sau higroscopicitate – vezi cu electricitate statică,
hidroxilice, ponderea
sorbție de umiditate proprietăţi tinctoriale,
zonelor amorfe.
stabilitate dimensională,
rezistență la cutare
Uniformitatea suprafeței,
Luciu Modul în care lumina este Luciul țesăturii
lungimea fibrei, forma
reflectată de suprafață.
plată sau lobată.
Pilling, aspect neplăcut.
Pilling Ieșirea capetelor de fibre la Rezistența fibrelor. Masă
Caracteristică fibrelor
suprafața țesăturii moleculară mare
hidrofobe.
Modul de albire –
Grupele polare ale
Reactivitate Efectul acizilor, alcaliilor, curățire; capacitatea de a
moleculei
agenților oxidanți, solvenților. realiza pregătire acidă sau
alcalină

Revenire elastică Capacitatea fibrelor Structură moleculară: Procesabilitatea

de a reveni din deformație catene laterale, legături materialului textil,
transversale, legături reziliență
puternice

Reziliență Rezistență la rupere prin

Suprafață exterioară sau
deformare, dă rezistență
pieliță
la fricțiune.
 Proprietatea țesăturii pe
Proprietatea fibrei Factori de care depinde
care o determină
Elasticitate, acoperire
Reziliență de compresie Capacitatea Ondularea fibrei,
bună. Rezistență la
de a reveni la consistența inițială după rigiditate.
aplatizare.
compresie

Durabilitate, rezistență la
sfâșiere, sagging, Pilling.
Țesături mai rezistente
Rezistență Capacitatea de a rezista la posibile cu fibre mai
Structură moleculară:
solicitate de alungire (forță per unitate rezistente. Caracteristici
orientare, cristalinitate,
de suprafață) sau tenacitate (forță per foarte bune din acest
grad de polimerizare.
denier). punct de vedere prezintă
poliesterul, modeste
acetatul de celuloză,
fibrele acrilice.
Înveliș exterior rezistent,
Rezistența la abraziune Capacitatea Durabilitate, rezistență la
solzi, sau
fibrelor de a rezista la frecarea ce abraziune. Rezistență la
pieliță. Flexibilitatea
intervine frecvent în prelucrare și splitting.
lanțurilor
exploatare
macromoleculare
Comportare la depozitare
Rezistență la îmbătrânire Structura chimică

Rezistență la Durabilitatea perdelelor și

lumină solară Capacitatea de a rezista draperiilor, a mobilei de
Compoziție chimică
la degradare sub acțiunea directă a exterior, a țesăturilor de
radiațiilor solare. exterior
Rezistență la molii Molecula nu conține sulf Pericol la depozitare
Rezistență la mucegai Absorbție scăzută Atenție la depozitare
Voluminozitatea
Raportul dintre tensiunea
Rigiditate Opusul flexibilității; materialului textil.
de rupere și rezistența la
rezistența la îndoire sau cutare. Rezistența la inserţie a
rupere
firului răsucit.
Sensibilitate la căldură Capacitatea de Mai puține forțe Determină spălarea
a se înmuia, topi sau contracta aduce intermoleculare și sigură și determină
când este încălzită. legături transversale. temperatura de călcare
Sorbția de umiditate Procentul de Confort, absorbanță,
umiditate pe care o fibră absolut uscată capacitatea de încărcare
îl absoarbe din aer în condiții Prezența grupelor
cu electricitate statică,
standardizate de temperatură şi hidroxilice, ponderea
proprietăţi tinctoriale,
presiune zonelor amorfe
stabilitate dimensională,
rezistență la cutare.
 Proprietatea țesăturii pe
Proprietatea fibrei Factori de care depinde
care o determină
Tușeu Modul cum se simte o fibră: Forma secțiunii
Tușeul materialului textil
mătăsos, moale, uscat, aspru. transversale, ondulare,
diametru, lungime
Wicking Capacitatea fibrei de a Compoziție chimică și
transfera umiditate formată pe piele. caracteristici fizice ale Face materialele textile
mai confortabile
suprafețelor exterioare.

Istoria fibrelor textile - istoria fibrelor naturale și chimice

Istoria principalelor fibre textile naturale

Data primei
Fibra Producție și caracteristici
utilizări
 Considerată a fi cea mai veche fibră textilă
 Țesături fine din in erau folosite ce giulgiu pentru faraonii egipteni
5000+BC In:  Cel mai mare producător:fosta Uniune Sovietică; alți producători
importanți: Polania, Germania, Belgia și Franța. Cei mai mari exportatori
sunt Irlanda de Nord și Belgia.
 Cele mai timpurii culturi se estimează că datează între 3000 BC și 5000
BC.
 Utilizat de egipteni înainte de 2500 BC.
 Invenția în 1793 a mașinii de egrenat de către Eli Whitney a revoluționat
prelucrarea bumbacului.
3,000 BC Bumbac:
 Dezvoltarea războiului de țesut începînd cu 1884 aduce semnificative
îmbunătățiri țesăturilor din bumbac.
 Principalii producători: Statele Unite, țările fostei Uniuni Sovietice, China
și India. Producători de mai mică importanță includ Pakistan, Brazilia,
Turcia, Egipt, Mexic, Iran și Sudan.
 Folosit de oameni în perioada tîrzie a epocii pietrei
 Există 40 rase diferite de oi, ce produc aproximativ 200 tipuri de lînă de
3,000 BC Lâna: diferite fineți.
 Principalii producători: Australia, Noua Zeelandă, țările fostei Uniuni
Sovietice, China, Africa de Sud și Argentina.
 Se crede că a fost descoperită de o prințeză chinezoaică.
 Mătasea este compusă din două filamente continue cimentate împreună
ce formează gogoașa viermelui de mătase.
 Cultura mătăsii naturale a început în 1725 BC, la cererea soției
împăratuluiChinei.
Mătase  Secretele cultivării și producerii țesăturilor au fost ținute de chinezi timp
2,600 BC
naturală: deaproape 3000 de ani.
 Istoria spune că doi călugări au furat semințe de dud și ouă de viermi de
mătase din China ascunzîndu-le în bastoane.
 India a intrat în posesia secretelor culturii mătăsii naturale atunci cînd o
prințesă chineză s-a căsătorit cu un prinț indian.
 Principalul producător și exportator de mătase este Japonia.

Istoria producerii principalelor fibre chimice

Data Fibra Prima producere comercială
  Prima fibră chimică
 În 1910 American Viscose Company produce prima fibră de rayon în SUA.
 Prin folosirea a doua diferite substante chimice şi tehnici de fabricaţie,
1910 RAYON
două tipuri de bază ale raionului au fost elaborate. Ei au fost vâscoza şi
raionului cupro-amoniu.
 Astăzi, doar vâscoză este produs in SUA
 Prima producere comercială a fibrelor acetate s-a făcut în SUA, în anul
1924 ACETATE:
1924 de către Celanese Corporation.
 Prima producție de nylon se face în 1939 de către E.I. du Pont de
1939 NYLON: Nemours & Company, Inc. Din punct de vedere al utilizării fibrelor create
de om, ocupă locul doi, după poliester.
 În 1950 în SUA E. I. du Pont de Nemours & Company, Inc creează fibrele
1950 ACRILICE:
acrilice.
 În 1953 E. I. du Pont de Nemours & Company, Inc creează fibrele de
1953 POLIESTER: poliester.
 Fibrele de poliester sunt cele mai utilizate fibre create de om.
 prima producţie comercială de fibre triacetat în Statele Unite a fost în
1954 TRIACETAT: 1954 de către Celanese Corporation.
 Producția internă de triacetat a fost întreruptă în 1985.
 prima producţie comercială de fibre spandex in Statele Unite a fost în
1959 de către EI du Pont de Nemours & Company, Inc
1959 SPANDEX:
 Este un elastomer sintetic (în măsură să se întindă cel puţin 100%)
 Spandex-ul este folosit sub formă de filament.
 Prima producţie comercială a unei fibre olefină fabricate în SUA a fost de
polyolefin/ Hercules Incorporated.
1961
polypropylene:  În 1966, poliolefinele au fost primele din lume şi singurele fibre
câștigătoare ale Premiului Nobel.
 prima producţie comercială de fibre micro în SUA a fost în 1989 de către
EI du Pont de Nemours & Company, Inc. Micro-fibrele de azi sunt
produse într-o varietate de fibre sintetice (de exemplu, poliester, nailon,
acrilice, etc)
 adevărata definiţie a unei fibre micro este o fibră care are mai puţin de
1989 micro fibre:
un negator pe filament.Micro Fiber este cel mai subtire, fiind cele mai
bune din toate fibre sintetice. Este mult mai fină ca fibrele de mătase
mai delicate.
 Pentru a putea compara acesta cu ceva mult mai familiar - un fir de păr
uman are de peste 100 de ori grosimea unoi micro-fibre
 prima producţie comercială de lyocell în SUA a fost în 1993 de către
Courtaulds fibre, sub denumirea comercială Tencel.
 Un produs ecologic, lyocell este produs din pastă de lemn de pomi
1993 Lyocell:
cultivate în mod special pentru acest scop. Este prelucrat special,
folosind o tehnică de filare cu solvent în care agentul de dizolvare este
reciclat, reducând poluanții de mediu.

Principalele caracteristici ale fibrelor textile

AVANTAJE DEZAVANTAJE DESTINAŢII
BUMBAC
-fibră celulozică naturală cu conţinut mare -fibrele sunt inflamabile, se -îmbrăcăminte, lenjerie,
de celuloză (96%) descompun la circa 160°C ţesături industriale şi tehnice
- rezistenţă specifică mare -bumbacul este sensibil la acid
-higroscopicitate bună ceea ce face să fie sulfuric
igienice, plăcute la purtare
-absorb transpiraţia -rezistă la solvenţi şi
aicalii în general, la acizi slabi

CÂNEPĂ
-fibră celulozică naturală, ecologică, -uşor inflamabilă -sensibilă la - îmbrăcăminte exterioară,
biodegradabilă -hidrofilie ridicată acizi în general covoare, corzi, plase de
-permeabilitate mare la aer ce împiedică -tuşeu aspru ce depinde de pescuit, frânghii, şnururi,
formarea mucegaiului şi a putregaiului - conţinutul de lignină ce toroane, prelate
alungirea redusă (1- 3%) permite păstrarea influenţează şi rigiditatea
formei produsului la utilizare fibrelor
-rezistenţă specifică ridicată
-rezistentă la solvenţi şi alcalii în general
CLOROFIBRA
- tuşeu asemănător cu al lânii - fragilitate (rezistenţă la -îmbrăcăminte: articole
- confort abraziune mică) tricotate, în special (izolare
- izolaţie termică termică, insensibile la apă,
- efect triboelectric negativ neşifonabile) în amestecuri
- nu se aprinde ameliorează rezistenţa firelor
- nu se şifonează din fibre naturale şi elimină
- nu putrezeşte împâslirea
-stofe de mobilă pentru
decorarea sălilor de
spectacole, a vehiculelor de
transport, avioanelor,
vapoarelor (neinflamabile, nu
putrezesc)
ELASTAN
-fibrele au elasticitate foarte mare -elastanii sunt hidrofobi -lenjerie de corp -corsete,
-în stare udă nu-şi modifică proprietăţile -sunt sensibili la acţiunea ciorapi medicinali
-rezistă la acţiunea detergenţilor şi la sodă oxidanţilor (peroxizi sau -curele, benzi elastice pentru
caustică compuşi ai clorului) gât şi mâneci, bandaje
-rezistenţă mare la îndoiri repetate şi la -sensibili la ultraviolete chirurgicale
abraziune
IN
-fibre celulozice naturale, ecologice, -şifonabilitate ridicată -lenjerie de corp, de pat,
netoxice, biodegradabile -neuniformitate mare la lungime prosoape, îmbrăcăminte
-absorb şi cedează cu uşurinţă umiditatea şi fineţe a fibrelor tehnice exterioară de vară, aţă de
-tuşeu moale - sensibil la acizi, în general cusut -automobile,
-rezistenţă mare mai ales în stare udă agrotextile, geotextile,
-permeabilitate ridicată la aer împiedicând decoraţiuni interioare,
formarea putregaiului şi a mucegaiului -ambalaje pentru transportul
-caracteristicile mecanice ale inului fructelor, păsărilor, pentru
(rezist.sp. 20-35 cN/tex, modulul de manipulat plante -fibrele
elasticitate de 2000-2500cN/tex, alungirea inului pentru seminţe servesc
la rupere de 2-3%) sunt comparabile cu la fabricarea hârtiei sau a
cele ale fibrelor de sticlă firelor groase pentru ţesături
- ard fără să lase reziduuri tehnice : saci, ambalaje,
şnururi, sfori
-uleiul din seminţe de in este
utilizat la fabricarea lacurilor,
vopselelor, linoleumurilor,
muşamalelor, în tipografie,
industria pielăriei
IUTA
-fibră celulozică naturală, - biodegradabilă -fibră aspră cu flexibilitate -covoare, ţesături de ambalaj,
-rezistă la solvenţi şi alcalii în general redusă, saci, corzi
-higroscopicitate ridicată -alungirea foarte mică (1-2,5%)
-inflamabilă, se descompune la
circa 160°C -mai puţin sensibilă a
acizi decât bumbacul
LÂNĂ
- higroscopicitate superioară - se împâsleşte uşor - îmbrăcăminte: costume,
- conductivitatea la căldură şi electricitate - rezistenţa scade în mediu rochii, fuste, pantaloni,
redusă umed şosete, pulovere, paltoane,
- cea mai uşoară fibră naturală - rezistenţă redusă la alcalii şi la pardesie
- elasticitate mare şi creşte cu umiditatea acizi concentraţi - articole decorative: pături,
- lasă să tracă razele UV - rezistenţă mică HCl cuverturi, covoare, stofe de
- rezistenţă mare la purtare - este atacată de molii mobilă
- se aprinde greu - articole tehnice; izolator
- izolator fonic bun fonic, izolator termic
POLIAMIDA 6.6 şi 6
- caracteristici dinamometrice excepţionale - nu absoarbe transpiraţia - în amestecuri cu lâna şi
- hidrofobe - sensibilitate la lumină bumbacul creşte rezistenţa la
- absorbţie de apă foarte slabă - se încarcă electrostatic uzură şi rezistenţa la
- rezistenţă mare la agenţi chimici şi - tendinţă mare de formare a întindere, scade masa
biologici pilling- ului ţesăturii şi tricotului; se
- rezistenţă la abraziune ameliorează neşifonabilitatea
- neşifonabilitate şi stabilitatea dimensională
- reţinerea căldurii ridicată (cămăşi, corsaje, bluze, rochji,
salopete, haine de protecţie,
hanorace, imitaţie de blană,
lenjerie, stofe de mobilă).
- produse tehnice: corzi, plase
de pescuit, centuri, curele,
pneumatice, ţesături
acoperite.
POLIESTER
- tuşeu tip mătăsos - nu absoarbe transpiraţia - se utilizează în amestec cu
- izolant - se încarcă puternic bumbac, lână, celofibră:
- neşifonabil electrostatic ţesături şi tricoturi
- stabilitate dimensională - vopsire dificilă neşifonabile şi uşoare
- rezistenţă la uzură - tendinţă mare de pilling. - se foloseşte mai puţin pur
- rezistenţă la microorganisme - numeroase destinaţii
- neinflamabil tehnice datorită rezistenţei
mari la abraziune, la acizi şi la
temperaturi mari

POLIPROPILENA
- tuşeu foarte moale şi glisant
- izolare termică foarte bună
- foarte uşoară
- produse neşifonabile
- rezistenţă foarte mare la agenţi chimici
- rezistenţă mecanică ridicată
- oliofilie marcantă, petele -polipropilena standard în
grase sunt greu de înlăturat stare pură se foloseşte pentru
-absorbţia foarte slabă a covoare, filtre, stofe de
transpiraţiei mobilă, articole de sport,
- soliditatea la lumină slabă corzi. în amestec cu lâna :
- sensibilă la căldură uscată treninguri, pulovere, şosete şi
- nu este atacată de insecte şi mucegai în amestec cu bumbac;
lenjerie de corp; polipropilena
cu rezistentă înaltă:
- geotextile datorită
rezistenţei mari, nu
mucegăieşte şi nu putrezeşte
- aplicaţii militare
- transport: curelele
prelatelor de camion pentru
rezistenţa la abraziune
cusături industriale datorită
masei reduse şi rezistenţei
mari
 Clasificarea fibrelor naturale utilizate în industria textilă

Caracteristicile fizico-chimice ale fibrei de de bumbac

 Lungimea fibrei de bumbac

 Conţinutul de fibre scurte
 Fineţea fibrelor de bumbac
 Gradul de maturitate al fibrelor de bumbac
 Rezistenţa la rupere a fibrelor de bumbac
 Alungirea la rupere a bumbacului
 Higroscopicitatea fibrei de bumbac
 Culoarea bumbacului
 Luciul fibrelor de bumbac
 Impurităţi
 Nopeuri
 Comportarea bumbacului faţă de produse chimice

Bumbacul este o fibră vegetală ce provine din fructele (capsulele) plantei de bumbac. Sunt fibre
celulozice cu un conţinut de 96,13% celuloză pe lângă care se mai află substanţe pectice 1,92 %, substanţe
proteice 0,87%, ceruri şi grăsimi 0,63%, şi conţinut mineral 0,45%.
Conţinutul de celuloză conferă fibrelor de bumbac supleţe şi rezistenţă, elasticitate, capacitate de finisare şi
proprietăţi chimice specifice.
Fibrele de bumbac au culoarea albă sau alb-gălbuie, un luciu redus şi densitatea de 1,48 ... 1,52 g/cm3.
Caracteristicile principale ale bumbacului privite prin prisma creatorului de fir sunt:
Lungimea fibrei de bumbac
Lungimea fibrelor de bumbac este privită sub diferite forme:
 lungimea medie (mean length) este lungimea corespunzătoare valorii medii ce se obţine având ca
pondere numărul de fibre din clasa de lungime sau masa fibrelor din clasa de lungime;
 lungimea mediană (50% span length) este lungimea corespunzătoare frecvenţei cumulate de 50%;
 lungimea modală ( modal lenth) este lungimea corespunzătoare frecvenţei maxime;
 lungimea corespunzătoare procentului de 2,5% (2,5 % span lenth) arată că 2,5% din fibre au lungimea
mai mare decât lungimea corespunzătoare acestui procent.
 Lungimea medie a lungimilor mai mari decât lungimea mediană ( UHML - Upper Half Mean Length);
 Lungimea filatorului este lungimea medie a fibrelor mai lungi decât lungimea modul.
Din punct de vedere al lungimii, bumbacul se clasifică în:
bumbac extralung peste 36 mm
bumbac lung 33...36 mm
bumbac mijlociu 28...32 mm
bumbac scurt 24...28mm
bumbac foarte scurt sub 24 mm
Procentul mare de fibre sub 12 mm determină creşterea numărului de nopeuri din semifabricate.
După lungime fibrele se notează: ex. 31/32 ce arată că lungimea filatorului este între 31,2 şi 32, 1
mm)
In privinţa bumbacului american (SUA), pentru aprecierea lungimii se consideră valoarea
corespunzătoare procentului de 2,5% din .diagrama cumulativă, astfel:
sub 1,00 ţol bumbac scurt
1,00 - 1,14 ţoii bumbac mediu
1,15 - 1,29 ţoii bumbac lung
peste 1,29 ţoii bumbac extralung
Variaţia lungimii fibrelor de bumbac, apreciată prin coeficientul de variaţie, permite stabilirea
gradului de uniformitate al fibrelor, astfel:
sub 26 % coeficient de variaţie foarte mic;
26 - 29 % coeficient de variaţie mic;
30 - 33 % coeficient de variaţie mijlociu;
34 - 37 % coeficient de variaţie mare;
peste 37% coeficient de variaţie foarte mare.
Industrial, pentru aprecierea uniformităţii lungimii se foloseşte baza ce reprezintă suma frecvenţelor
relative (%) a celor cinei clase vecine lungimii modul. Baza variază între 27 şi 41 % .
Caracterizarea uniformităţii lungimii fibrelor de bumbac se apreciază prin indicele - uniformitatea (R)
care se determină prin produsul dintre lungimea modală şi baza. Bumbacul se consideră uniform dacă
uniformitatea este mai mare de 1000.
Uniformitatea lungimii se mai apreciază prin:
 raportul dintre lungimea mediană şi lungimea corespunzătoare procentului de 2,5%, exprimat în
procente (uniformity ratio);
 raportul dintre lungimea medie şi lungimea medie a fibrelor mai lungi decât lungimea mediană
exprimat în procente (uniformity index).
Lungimea fibrelor de bumbac influenţează parametrii tehnologici în procesele de prelucrare. Cu cât fibra
este mai lungă cu atât se pot fila fire mai fine şi mai rezistente. Astfel, pentru fiecare milimetru în plus se pot
obţine fire mai fine cu trei până la zece numere metrice, iar prin creşterea lungimii filatorului de la 25/26 mm
la 31/32 mm, rezistenţa firelor la întindere creşte cu 20 %.
 Utilizând fibre de bumbac cu lungime mai mare, se poate obţine rezistenţa necesară a firelor cu un grad
de torsionare mai mic.
Cu cât uniformitatea bumbacului este mai bună cu atât firele sunt mai rezistente şi caracteristicile lor
sunt mai uniforme. Prin pieptănare se elimină fibrele scurte şi defecte şi se obţin fire mai fine, netede şi
uniforme.
Prin creşterea bazei cu 1%, rezistenţa specifică a firelor creşte cu 1,1%

Conţinutul de fibre scurte

Conţinutul de fibre scurte este format de procentajul de fibre cu lungimea mai mică de 0,5 inch sau
12,7 mm. Acest procent este influenţat de tratamentele mecanice din timpul recoltării, de la egrenare, din
procesele de curăţire şi destrămare precum şi din celelalte faze tehnologice de prelucrare ale fibrelor.
Conform datelor obţinute cu instalaţia Uster AFIS PRO, conţinutul de fibre scurte este determinat
după număr de fibre şi după masa fibrelor, astfel bumbacul este clasificat pe niveluri în tabel:
Conţinutul de fibre scurte Nivelul
(%)
după număr după masă
< 18 <5 foarte mic
19-23 6-8 mic
24-28 9-11 mediu
29 - 33 12-14 înalt
>34 >15 foarte înalt
Conţinutul de fibre scurte trebuie controlat după destrămare - curăţire şi cardare. El se reduce, în
principal, după pieptănare. Acesta influenţează performanţele filării şi calitatea firului.
Fineţea fibrelor de bumbac
Fineţea fibrelor de bumbac variază între Nm 2000 (5 dtex) şi Nm 10000 (1 dtex).
În funcţie de fineţea exprimată în micronaire fibrele de bumbac se clasifică:
sub 3,0 fibră foarte fină (>Nm 8500)
3,0 - 3,9 fibră fină(Nm 8500- 6500)
4,0 - 4,9 fibră de fineţe medie (Nm 6400-5200)
5,0-5,9 fibră groasă ( Nm 5200-3800)
peste 6,0 fibră foarte groasă (<Nm 4200).
Între fineţea în Nm şi valoarea micronaire (M) există relaţia: Nm = 25 400/M
Fineţea fibrelor de bumbac influenţează fineţea firelor, prin numărul minim de fibre din secţiunea
transversală de 30 fibre.
La acelaşi fir, prin utilizarea de fibre mai fine se obţine un număr mai mare de fibre în secţiune care
are ca efect micşorarea neregularităţii secţionale. Variaţia secţională a firelor de bumbac se apreciază prin
indicele de neregularitate care are următoarele valori:
pentru fire din bumbac cardat (Nm 20-70) 1,6-2,5;
pentru fire din bumbac pieptănat (Nm 50-140) 1,3-1,6.
De asemenea se obţine creşterea rezistenţei firelor, datorită participării unui număr mai mare de
fibre la solicitarea de întindere.
Gradul de maturitate al fibrelor de bumbac
Se apreciază prin indicele de maturitate care se calculează diferit în funcţie de metoda de măsurare. Astfel,

cu micrometrul ocular se apreciază prin raportul dintre grosimea canalului şi

grosimea peretelui dublu al fibrei şi ia valori de la 5,0 din 0,5 în 0,5 până la zero.
Prin tratarea fibrelor cu 18% sodă caustică şi examinate sub microscop, bumbacul se apreciază prin
raportul de maturitate.
 Raportul de maturitate clasifică bumbacul pe clase astfel:
Raport de maturitate Clase de maturitate
> 1,00 foarte mature
0.95-1.0 mai sus de medie
0.85-0.95 mature
0.80 - 0.85 mai jos de medie
<0,80 imature
Conform metodei de măsurare a instalaţiei Uster AFIS PRO, între maturitatea fibrei sau gradul de
îngroşare, conţinutul de fibre imature IFC (Immature Fiber Content) şi fineţea (mtex) există o relaţie care se
prezinta astfel:
Maturitatea IFC Fineţea (mtex) Nivelul
>0,75 >6 >150 foarte mic
0,75 - 0,85 6-8 151 -160 mic
0.86 - 0.90 9-11 161 -170 mediu
0.91-0.95 12-14 171 -180 înalt
<0,96 < 15 <180 foarte înalt
Rezistenţa la rupere a fibrelor de bumbac
Rezistenţa fibrelor de bumbac depinde, în mare măsură, de conţinutul de celuloză, de soiul
bumbacului şi de gradul de maturitate.
Rezistenţa fibrelor de bumbac variază de la 2,5 cN până la 7 cN.
Rezistenţa fibrelor apreciată prin rezistenţa specifică Pressley (indicele Pressley * 10,8116 - 0,12),
corespunzător indicelui Pressley obţinut pe dinamometrul Pressley cu distanţa zero între cleme, permite
aprecierea calităţii bumbacului, astfel:
sub 70 bumbac foarte slab
70 – 74 bumbac slab
75 – 80 bumbac mediu
81-86 bumbac rezistent
87 – 92 bumbac foarte rezistent
peste 93 bumbac excelent
în funcţie de lungimea fibrelor se pot clasifica fibrele de bumbac din punct de vedere al rezistenţei
specifice Pressley (Rsp în 1000 libre/ţol2), astfel:
Rezistenţa Fibră scurtă Fibră medie Fibra ungă Fibra extralungă
Rsp cN/tex Rsp cN/tex Rsp cN/tex Rsp cN/tex
rezistenţă 70-75 18-19 74-80 20-21 85-88 23-24 93-96 31-32
mică
rezistenţa 76-81 20-21 81-87 22-23 89 - 92 25-26 97-100 33-34
medie
rezistenţă 82 - 85 22-23 88-94 24-25 93-96 27-28 101 -104 35-36
mare
Alungirea la rupere a bumbacului
Alungirea la rupere exprimată în procente permite clasificarea bumbacului, astfel:
sub 5,3 % alungire foarte mică;
5,4 - 6,2 % alungire mică;
6,3 - 7,1 % alungire mijlocie;
7,2-8,0% alungire mare;
peste 8 alungire foarte mare.
Alungirea depinde de soiul bumbacului, de umiditatea şi temperatura mediului, de gradul de
maturitate şi de gradul de oboseală la care sunt supuse în timpul prelucrării.
 Higroscopicitatea fibrei de bumbac
Fibra de bumbac este higroscopică, cu afinitatea mare pentru apă, ajungând până la 20% din masa
ei. Din acest motiv tranzacţiile comerciale se fac la conţinutul legal de umiditate de 8,5% (repriza).
Creşterea conţinutului de umiditate are influenţă pozitivă asupra rezistenţei fibrei.
Culoarea bumbacului
Culoarea naturală a bumbacului este, în general, alb-gălbui şi în funcţie de soi şi condiţii climatice de
cultivare, culoarea poate fi albă, alb-gălbuie, gălbuie, cărămizie, puţin roşcat, gri, pestriţ, alb cu pete galbene
sau închise.
Luciul fibrelor de bumbac
Bumbacul cu fibră groasă are un luciu mat, iar cel cu fibră fină este mai lucios.
Impurităţi
Bumbacul, după egrenare, conţine anumite procente de impurităţi sub formă de seminţe fărâmiţate,
cojiţe, resturi de frunze, corpuri străine (nisip, lemn etc.) precum şi o serie de defecte sub forma de nopeuri,
sforieele, fibre lucioase şi fibre necoapte.
În funcţie de conţinutul acestor impurităţi (de la 1 % până al circa 20%) se determină încadrarea
bumbacului în clase de calitate.
Conform rezultatelor obţinute pe instalaţia Uster AFIS PRO, conţinutul de resturi vegetale, conţinutul
de praf şi V.F.M. (Visible Foreign Matter) care conţine ambele impurităţi, se stabilesc următoarele niveluri:
Particule vegetale Praf V.F.M. Nivelul
<25 <200 <0,6 foarte mic
26 -75 201 - 350 0.61-1.2 mic
76-110 351 - 600 1.21-2.3 mediu
111 -150 601 -1000 2.31 - 3.0 înalt
>151 >1001 >3.01 foarte înalt
Nopeuri
Nopeul reprezintă aglomerări de fibre ce apar în timpul recoltării, proceselor de egrenare, de curăţire
şi de destrămare. Conform datelor obţinute pe instalaţia Uster AFIŞ PRO, conţinutul de nopeuri/gram împarte
bumbacul pe următoarele niveluri:
Nopeuri/gram Nivelul
> 100 foarte mic
101 -200 mic
201 - 300 mediu
301 -450 înalt
>451 foarte înalt
Nopeurile sunt formate din fibrele de pe cojile de seminţe (seed coat neps) în timpul egrenării.
Conform datelor obţinute de instalaţia Uster AFIS PRO, bumbacul este împărtit pe niveluri astfel:
Nopeuri/gram Nivelul
> 10 foarte mic
11 -20 mic
21-30 mediu
31 -40 înalt
>40 foarte înalt
Comportarea bumbacului faţă de produse chimice
Soluţiile de acizi minerali 5%, soluţii slabe, distrug fibrele. Pe aceasta proprietate se bazează curăţirea
fibrelor de lâna de scaieţi, ciulini, etc. (resturi vegetale). Acizii minerali mai concentraţi distrug fibrele
bumbacului. Spălarea se realizează cu detergenţi cu PH pana la 9,5. Soluţiile alcaline concentrate distrug
fibrele. La o concentraţie de 26% hidroxid de sodiu (NaOH) are loc mercerizarea bumbacului, care consta în
tratarea la rece 15-20%, timp scurt 1-2 minute, urmată de o întindere; prin mercerizare se îmbunătăţeşte
luciul, proprietăţile de absorbţie şi afinitatea faţă de coloranţi (se vopsesc mai uşor şi mai frumos). Ca efect
secundar al mercerizării, creste si rezistenta cu până la 20%. Soluţiile oxidante de concentraţie medie distrug
pigmenţii naturali din fibra şi pe aceasta proprietate se bazează albirea ţesăturilor. Dacă concentraţia creste,
rezistenţa fibrei este afectată.
 Fibra de lână | Proprietățile și caracteristicile lânii

 Fineţea fibrelor
 Lungimea fibrelor
 Culoarea
 Luciul
 Ondulaţia
 Higroscopicitatea fibrelor
 Rezistenţa fibrelor
 Elasticitatea
 Comportarea faţă de produşi chimici
 Utilizarea fibrelor
Lâna este fibra de origine animală cea mai utilizată, care din punct de vedere chimic este cea mai
complexă, având în structură mai mult de 21 aminoacizi, ei însăşi complecşi, dispuşi într-o ordine formând
lanţuri lungi; între lanţuri vecine sunt legături transversale de hidrogen, sare, cistin-disulfidice. Ea conţine
cinci elemente chimice de bază dintre care carbonul între 49,4 - 54,5 %, oxigenul 22 - 25%, azotul 15,4 -17%
hidrogenul 6,8 - 7,5 % şi sulful 3 - 4% , în funcţie de diferiţi autori 141. Această organizare chimică explică o
parte din proprietăţile lânii, cum ar fi recuperarea elasticităţii instantanee şi întârziate.
Principalele proprietăţi apreciate de proiectant sunt:
Fineţea fibrelor
Fineţea este o caracteristică importantă a lânii care îi determină filabilitatea, adică posibilitatea de a
se obţine fire foarte fine.
Nu există omogenitate, în cadrul aceluiaşi cojoc, din punct de vedere al fineţii, apreciată cel mai frecvent
prin diametru exprimat în micrometrii.
Fibrele pot fi clasificate în:
o fibre foarte fine (17 - 19 μm, merinosul extrafin) şi fine (19-23 nm), care sunt cele mai apreciate, cele
mai ondulate şi cu tuşeul cel mai plăcut;
o fibre medii(19-32 μm);
o fibre groase (peste 32 μm).
Fineţea este factorul care se ia în considerare la clasificare.
Lungimea fibrelor
Lungimea fibrelor constituie principalul factor care îi determină tehnologia de prelucrare. În filatura
de lână pieptănată se folosesc fibrele foarte fine şi fine cu lungimea medie peste 60 mm, iar sub această
valoare în filatura de lână cardată. Fibrele semigroase şi groase, cu pondere mare, în filatura de lână
semipieptănată.
Lungimea influenţează, gradul de netezime, comportarea la frecare, pilozitatea, rezistenţa firelor.
Din punct de vedere al lungimii se poate distinge o valoare naturală şi alta reală. Valoarea naturală fiind
determinată de distanţa dintre capete pe direcţia axei fibrei, iar cea reală, distanţa dintre capete ia întinderea
fibrei. Raportul dintre cele două lungimi este gradul de ondulare.
Din punct de vedere al lungimii, fibrele se clasifică astfel:
lungă cu lungimea medie peste 100 mm;
medie cu lungimea medie între 60 - 100 mm;
scurtă cu lungimea medie între 30 - 60 mm.
Lâna românească, în funcţie de rasă, are lungimea medie:
o merinos 50 - 80 mm;
o spancă 50- 100 mm;
o ţigaia 60-120 mm;
o stogoşă 80- 160 mm;
o ţurcană 100-300 mm.

Culoarea
Culoarea lânii este determinată de pigmenţii cuprinşi în celulele din coaja fibrei. Aceasta poate fi:
o albă;
 o alb-gălbuie;
o neagră (diferite nuanţe de negru, inclusiv cafeniu-închis);
o cenuşie (albă şi neagră);
o multicoloră (seină, care nu este nici neagră, nici roşcată).
o cea merinos şi spancă este aproape exclusiv albă.
Luciul
Luciul depinde de uniformitatea şi de gradul de netezime al fibrei, de forma şi poziţia solzilor, de
proprietăţile stratului cortical, de structura şi gradul de dezvoltare al stratului medular şi de pigmentare.
Luciul lânii spălate depinde în mare măsură şi de conţinutul de apă al lânii şi constituie criteriu de clasificare.
După felul luciului, poate fi: cu luciu mătăsos, argintiu (cea fină şi semifină) sau mată(fibra groasă).
Ondulaţia
Gradul de ondulare al lânii influenţează prelucrabilitatea ei, cu efecte asupra caracteristicilor firelor
şi a capacităţii de împâslire a ţesăturilor (postavurilor). Ondulaţiile pot fi în plan, cât şi în spaţiu. Ex. lâna
mieilor de caracul au forma elicoidală, iar cea provenită de la oile merinos au forma plană.
Gradul de ondulare depinde de fineţea fibrei, astfel: cea fină are 12...13 ondulaţii/cm; medie are 7...8
ondulaţii/cm şi lâna groasă are 1...4 ondulaţii/cm.
Higroscopicitatea fibrelor
Higroscopicitatea lânii este cea mai mare dintre fibrele naturale. În condiţii obişnuite lâna absoarbe
din aer 15... 18% vapori apă, iar în atmosferă saturată de vapori de apă umiditatea poate ajunge până la 40%.
Până la o anumită limită, odată cu creşterea umidităţii lânii creşte şi elasticitatea, iar rezistenţa scade.
Higroscopicitatea lânii creşte cu dezvoltarea canalului medular şi are efect asupra umflării ei prin creşterea
diametrului cu până la 18%, iar lungimea cu 1%. Umiditatea lânii prezintă interes în procesele tehnologice
(elasticitatea, încărcarea cu electricitate statică) şi în operaţiile comerciale.
Proprietăţile fizico-mecanice sunt în dependenţă şi de cantitatea de apă din fibre. Prin scăderea
conţinutului de apă, proprietăţile fibrelor se înrăutăţesc de aceia este necesar să se acorde atenţie mărită la
uscarea lânii.
Absoarbe bine umezeală corpului şi o elimină cu moderaţie.
Repriza lânii este 17 %, iar la cea merinos este 18,25% fiind cea mai mare dintre fibrele textile.
Rezistenţa fibrelor
Rezistenţa lânii este datorată stratului cortical şi se apreciază prin:
o rezistenţa la rupere, în cN;
o rezistenţa specifică la rupere, în cN/tex.
Rezistenţa la rupere depinde de fineţea fibrei, şi anume:
o merinos 6÷18 cN;
o spancă 8÷18 cN;
o ţigaia 16÷26 cN;
o stogoşă 27÷28 cN;
o ţurcană groasă 48÷80 cN.
Rezistenţa specifică este mai mare la fibra fină, decât la cea groasă şi se încadrează între 10÷18 cN/tex,
la uscat. În mediul umed lâna pierde 10-20% din rezistenţa specifică.
Vopsirea şi aburirea, temperaturi peste 50°C, acidularea şi mai ales tratarea cu alcalii ori cu oxidanţi reduc
rezistenţa la rupere a fibrei.
Elasticitatea
Elasticitatea conferă produselor de lână moliciune, voluminozitate, tuşeu, neşifonabilitate şi rezistenţă la
uzură. Ea poate fi privită sub trei aspecte:
o elasticitatea ondulaţiilor, care depinde de rasă şi de conţinutul de usuc;
o elasticitatea de volum, care face ca o cantitate de lână comprimată să-şi reia volumul iniţial;
o elasticitatea la întindere, care se manifestă prin revenirea la lungimea iniţială după îndepărtarea
forţei de întindere.
Prin umezire, lâna devine plastică, mai ales în prezenţa temperaturii de 100°C. Pe această proprietate de
termoplasticitate se bazează călcarea, calandrarea, presarea şi eliminarea încreţiturilor fibrelor din palele de
lână pieptănată.
 Comportarea faţă de produşi chimici
La acţiunea soluţiilor alcaline fibrele nu rezista. Astfel îmbrăcămintea se spală în anumite condiţii, cu
detergenţi cu PH 7. La o concentraţie de 15%, soluţiile alcaline distrug fibrele. Acizii minerali diluaţi 5% nu
influenţează deloc proprietăţile fibrelor. Pe aceasta proprietate se bazează carbonizarea lânii, adică curăţirea
de resturi vegetale. La acţiunea apei oxigenate pigmenţii sunt distruşi, dacă este concentrată rezultă
degradare. Solvenţii nu au nici o acţiune asupra fibrelor, este curăţată chimic.
Lână se întâlneşte sub următoarele forme:
o tunsă sau fibră virgină - obţinută prin tundere de pe oi vii;
o tăbăcărească - obţinută de pe oi sacrificate;
o regenerată - obţinută prin destrămarea ţesăturilor şi tricoturilor.
Utilizarea fibrelor
Datorită bunei izolări termice se foloseşte pentru îmbrăcăminte călduroasă, pardesiuri, articole de
tricotaje şi cuverturilor.
Aspectul, neşifonabilitatea naturală, rezistenţa la uzură, o recomandă pentru costume bărbaţi şi
femei.
Capacitatea de împâslire o indică pentru obţinerea de pălării, pături etc.
Se foloseşte cu succes la stofe de mobilă, covoare, mochete.

Mătasea naturală proprietăți și caracteristici fizico-mecanice și chimice ale mătăsii

 Proprietăţile fizico-mecanice ale mătăsii

 Culoarea mătăsii naturale
 Densitatea matăsii
 Conductibilitatea electrică şi termică
 Higroscopicitatea mătăsii
 Proprietăţile chimice ale mătăsii
Mătasea naturală este produs ă sub forma unui filament de către larva viermelui de mătase, care
aparţine ordinului Lepidoptera. Cea mai mare cantitate de mătase este produsă de specia Bombyx mori, o
insectă care se hrăneşte cu frunze de dud.
Există şi alte insecte care produc filamente, dar, în afară de Bombyx mori, numai larvele fluturelui
Tussah şi Anaphae produc gogoşi care pot fi utilizate pentru fibre.
Rasa Bombyx mori este considerată a fi o rasă domestică, sericicultura fiind ramura economică al
cărui obiect este creşterea viermelui de mătase.
Se deosebesc următoarele rase de viermi de m ă tase domestici (de dud) din specia Bombyx mori:
– rase europene;
– rase asiatice;
– rase din Orientul Apropiat.
Firul de mătase se obţine dintr-un lichid vâscos, produs în corpul larvei. Glanda care produce soluţia
de proteine constă dintr-o parte posterioară, sub formă de tub, lung de circa 30 cm, un rezervor scurt, cu un
diametru de 3–4 mm şi o secţiune anterioară foarte subţire, care duce la orificiul sau filiera din capul larvei.
Prin acest orificiu este extras filamentul de mătase. Imediat înainte de acest orificiu, cele două ramificaţii ale
glandei se unesc, şi în acest punct are loc secreţia unei glande speciale. Fibra, aşa cum este produsă de
insectă, se compune din două filamente de proteine, reunite la nivelul sistemului de filare al insectei, şi
anume fibroina, cimentată şi înconjurată de o altă proteină, denumită sericină. Sericina formeaz ă o reţea în

jurul fibroinei.
Firul produs de vierme este format din 2 filamente cu un diametru de circa 6,5 µ, are fineţe de la 1,75
la 4,0 denieri şi este de culoare albă, galbenă sau gri, datorită pigmenţilor care se găsesc în majoritate în
sericină.
Conţinutul de sericină şi fibroină variază, după cum fibra este la începutul, mijlocul sau sfârşitul
gogoşii.
Proprietăţile fizico-mecanice ale mătăsii sunt determinate de prezenţa sau absenţa sericinei.
Compoziţia gogoşilor de mătase este următoarea:
– apă: 63,4 %;
– fibră continuă de mătase: 14 %;
– puf exterior de mătase: 0,7%;
– crisalidă şi strat interior de protecţie: 22 %.
Pentru siguranţa în conservare, trebuie să se distrugă crisalidele, prin uscarea gogoşilor în utilaje
speciale, cu un curent de aer fierbinte de circa 75°C, timp de 90 min.
Proprietăţile fizico-mecanice ale mătăsii
Proprietăţile fizico-mecanice ale mătăsii plasează aceast ă fibră, pe lângă lână şi bumbac, ca etalon
între alte materiale fibroase. Proprietăţile sunt determinate atât de structură, cât şi de rasa viermilor.
Rezistenţa mătăsii degomate este mai mică cu circa 25% faţă de rezistenţa dinainte de degomare.
Culoarea mătăsii naturale
Culoarea mătăsii brute este dată de pigmenţ ii din sericină (galben, galben-verzui sau albă); după
degomare, mătasea este alb strălucitoare.
Densitatea matăsii
Densitatea este variabilă, în funcţie de zona de pe gogoaşă; astfel:
 fibra din zona exterioară are 1,442 g/cm3
 la mijloc ,40 g/cm3
 în interior 1,32 g/cm3
 iar mătasea degomată are 1,34 g/cm3
Diametrul fibrelor este de 20–30 µm la partea exterioară, de 30–40 µm la mijloc şi de 17–25 µm la partea
inferioară.
Mătasea are rezistenţa la rupere cea mai mare dintre fibrele naturale, ajungând până la 46 daN/mm2;
în stare de imersie aceasta scade cu circa 13%, iar prin degomare pierderea de rezistenţă este de 30%.
Deformaţia la rupere variază de la 12 la 25%, iar în mediu umed creşte până la 30%. Modulul de elasticitate
variază între 700 şi 864 daN/mm2
Conductibilitatea electrică şi termică
Conductibilitatea electrică şi termică este scăzută.
Higroscopicitatea mătăsii
Higroscopicitatea mătăsii este determinată de prezenţa, în general, a aceloraşi grupe funcţionale ca
la lână, dar fibrele având o cristalinitate mult mai mare (cuprins ă 50 şi 60%), higroscopicitatea va fi mai mică
decât la lână. Repriza mătăsii este de 11%.
Proprietăţile chimice ale mătăsii
Proprietăţile chimice ale mătăsii sunt asemănătoare cu ale lânii, cu excepţia celor legate de punţile
cistinice. Faţă de agenţii alcalini, mătasea, ca şi celelalte proteine, prezintă o sensibilitate accentuată, dar
este mai stabilă decât lâna; la concentraţii mari ale acestora mătaseasea se dizolvă, ca de altfel şi în soluţii
amoniacale ale oxidului de cupru sau nichel. Acizii minerali concentraţi provoacă hidrolizalegăturilor –CO–
NH– din catena principală, dar la concentraţii moderate, fibroina este mai rezistentă. Acidul peracetic
degradează mai repede fibroina. Ţinând cont de faptul că mătasea are o pondere mai mare de catene
laterale cu caracter acid decât lâna, punctul izoelectric va fi mai acid şi anume 3,6. Având multe grupe
funcţionale, fibroina, ca şi cheratina, poate lua parte la numeroase reacţii, printre care: acilare, alchilare,
condensare şi reticulare, grefare. Fibroina reţine cu foarte mare uşurinţă o serie de săruri metalice, ca de
exemplu, de staniu, de zinc etc., ceea ce duce la „îngreunarea“ mătăsii, cu îmbunătăţirea drapajului.
Datorită structurii proteice asemănătoare lânii, mătasea naturală are o comportare tinctorială
asemănătoare; având un caracter acid mai pronunţat, la vopsire se folosesc mai mult coloranţi bazici, cu
modificări corespunzătoare ale parametrilor tehnologici.

Alte fibre de origine animală

 Caşmirul
 Mohairul
 Lama
 Alpaga
 Vicuna
 Cămilă
 Filamentele de păianjen
 Fibre de scoici
Caşmirul
Părul de caşmir este foarte fin ( 5 la 30 μm; media 17 μm) provine de la capre care trăiesc în Tibet.
Proprietăţile cele mai importante sunt fineţea şi moliciunea, apropiate de mătasea naturală.
Fibrele puf nu au măduvă, iar grosimea variază de la 7...25 μm. Faţă de lână, nu are ondulaţii, dar
prezintă valuri pronunţate, ceea ce îi conferă un aspect deosebit. Lungimea variază de la 20...28 mm.
Fibrele groase (spicul) au lungimea de la 80...120 mm, grosimea 70...80 μm, sunt netede, de culoare
închisă.
Culoarea părului nu este uniformă, de la alb la brun trecând prin toate gamele de bej. Caprele nu se
tund ci se piaptănă şi fibrele se adun din dinţii pieptenului sau se epilează. Un animal dă 100. .150 g păr pe
an. Părul este utilizat pentru fabricarea şalurilor şi ţesăturilor "haute couture". Materia primă este foarte
scumpă şi creează dificultăţi la filare, de aceia se preferă amestecurile care să îmbunătăţească adeziunea
fibrelor. Moliciunea şi luciul produselor obţinute sunt influenţate de procentul de caşmir în amestec.
Pieptănătura conţine fibrele cele mai fine şi este folosită în amestecurile din filatura de lână cardată.
Mohairul
Părul de mohair se obţine de pe capra angora, originară din Turcia, dar sunt crescătorii în SUA (Texas,
în Africa de Sud, China şi Afghanistan etc.
Fineţea variază de la 14...90 nm (media 50-60 μm), lungimea atinge 300...400 mm în Turcia unde se
tunde odată pe an şi 150...200 mm în SUA unde tunderea se face de două ori pe an.
Cu toate că fibrele sunt destul de groase, mohairul nu este aspru ca multe fibre la aceeaşi grosime.
Culoarea este albă, dar se întâlnesc capre cu părul având tonuri gălbui, gri, sau care trec spre negru.
Comparativ cu lâna nu este ondulat şi nu se împâsleşte.
Fibrele mai groase (spicul) sunt mai rigide, mai lipsite de elasticitate şi se găsesc în proporţie mică.
Mohairul este apreciat pentru luciul fibrelor şi rezistenţa lor deosebită, se prelucrează în filaturile de lână
pieptănată şi mai rar în filaturile de lână cardată (mai ales pieptănătura în amestec cu lâna sau alte fibre).
Se utilizează la obţinerea de imitaţii de blănuri ca: astrahan, vizon, urson alb, etc. la stofe de mobilă pentru
realizarea de pluşuri strălucitoare şi rezistente, stofe pentru paltoane bărbăteşti şi pentru femei, ţesături tip
lustrin, fire de efect şi fire pentru tricotaje.
Lama
Trăieşte în stare domestică în munţii din America de Sud. Fineţea este de la 20...27 μm (media 23
μm)
Se utilizează pentru fabricarea de cuverturi sau ţesături groase care au proprietatea să fie călduroase
şi rezistente.
Alpaga
 Este o varietate al lamei, puţin mai mică. Trăieşte în stare domestică în America de Sud. Fineţea
variază de la 10...60 μm (media 27 μm).
Fibra este utilizată în culorile naturale pentru articole de tricotaje.
Vicuna
Vicuna trăieşte în stare sălbatică în America de Sud.
Părul este foarte moale şi foarte fin ( 6...25 μm) Şi este utilizat pentru articole tricotate.
Cămilă
Trăieşte în India, Ţările Arabe şi în Africa. Spicul (părul din fibre groase) cu fineţea de la 25...75 μm,
lungimea medie de 50...60 mm şi au canal medular foarte pronunţat, iar fibrele subţiri (puful) 14...26 μm,
lungimea poate ajunge la 100 mm. Părul de cămilă se clasifică în trei sorturi, din care sortul I este compus din
părul de puf, deosebit de lung şi aproape fără fibre de spic. Din acest sort se obţin pale pieptănate şi
pieptănătura foarte curată. Din celelalte sorturi se separă puful de spic printr-o pieptănare sau două.
Părul nu se împâsleşte decât în mică măsură, iar ţesăturile din păr de cămilă aproape că nu se
şifonează.
Din părul de cămilă sunt produse fire pieptănate şi cardate. Firele pieptănate se pot realiza din 100
% păr de cămilă, în schimb firele cardate se obţin din amestecuri cu 5...10% fibre fine de lână sau fibre
chimice.
Din părul de cămilă se obţin; pături, pluşuri, stofe de palton, ţesături flauşate, stofe pentru rochii, tricotaje,
etc.
Filamentele de păianjen
Unele specii de păianjeni din Madagascar produc filamente suficient de groase şi rezistente pentru a
putea fi prelucrate, având o destinaţie specială în domeniul medical (mănuşi). Secreţia filamentului final este
dată de circa 400 glade interne, respectiv de 400 fibrile, care se reunesc prin activitatea picioarelor
paianjenului. Extragerea filamentelor se realizează prin închiderea unui anumit număr de paianjeni într-o
cutie, în care sunt siliţi să stea foarte înghesuiţi, pentru a nu le permite ţeserea. Se reunesc capetele câtorva
filamente şi se deapănă, imprimându-le şi o răsucire. Se pot obţine lungimi de circa 700 m, respectiv 4–5
recolte pe lună, hrana păianjenilor fiind frunzele de bambus.
Fibre de scoici
Există o varietate de scoici lungi de 30 cm, care se fixează de stânci printr-o aglomerare de fibre
mătăsoase, brun-aurii, numite „mătasea marină“. Acestea se culeg şi se usucă, după care se piaptănă,
produsul obţinut servind la fabricarea unor materiale cu utilizare restrânsă. Mătasea de scoici este uniformă,
rezistentă, elastică şi cu un tuşeu moale.

Fibra de in | Proprietățile și caracteristicile inului

 Proprietăţile fizice ale fibrelor de in

 Culoarea fibrelor de in
 Luciul
 Higroscopicitatea
 Proprietăţi mecanice ale fibrelor de in
 Proprietăţi termice
 Proprietăţi chimice ale fibrelor de in

Fibrele de in se extrag din tulpina plantei cu acelaşi nume. Cantitatea precum şi calitatea conţinutului
de fibre de in se corelează pozitiv cu lungimea porţiunii utile a tulpinii, care trebuie să fie de minimum
65 - 70 cm. Grosimea optimă a tulpinii de in este de 1,3 - 1,7 mm în porţiunea sa mijlocie.
Tulpina inului pentru fibre, cu un conţinut total de fibre de 22 - 23 % este mai înaltă şi se ramifică
puţin la vârf.
Tulpina inului pentru ulei în aceleaşi condiţii de cultură este mai scundă şi se ramifică puternic,
conţinând circa 12 % fibre filabile.
În secţiunea transversală a tulpinii alcătuită din epidermă, scoarţă, cilindrul central, fibrele sunt
localizate în scoarţă (sub epidermă) sub formă de fascicule alcătuite din fibre elementare, unite între ele prin
substanţe de cimentare ca: lignina, substanţele pectice, hemiceluloze etc.
 Proprietăţile fizice ale fibrelor de in
Fibrele liberiene sunt pluricelulare şi toate celulele au aceeaşi structură. Deosebirile dintre ele se
referă la forma exterioară, la dimensiuni, la proporţia dintre componenţii chimici şi la unele detalii
structurale. Fasciculul de fibre de in ce conţine 10 - 40 fibre elementare are o lungime de 12-18 cm.
Masa specifică a fibrelor de in este de 1,43 - 1,50 g/cm3. Lungimea medie a fibrei elementare este
cuprinsă între 20 şi 30 mm. Lungimea şi grosimea celulelor de in variază în limite largi, atât de la un soi de
plantă la altul, cât şi în cuprinsul aceluiaşi soi, astfel:
 lungimea minimă: 3 mm;
 lungimea maximă: 125 mm;
 grosimea medie este 7 — 20 micrometri
 grosimea maximă: 40 micrometri;
Fineţea fibrelor elementare de in este cuprinsă în intervalul Nm 3500 - Nm 8000.
Fineţea fibrelor tehnice după extragere din tulpini variază între Nm 150 şi Nm 300.
Lungimea maximă a fibrelor tehnice este de circa de 700 mm, fiind egală cu lungimea porţiunii utile a
tulpinii de in.
Grosimea fibrelor tehnice de in este determinată de grosimea fasciculelor de celule din ţesutul anatomic
al tulpinii.
Culoarea fibrelor de in
Fibrele de in au culoare gălbuie, cenuşie sau cafenie. Culoarea şi mai ales uniformitatea culorii este
un criteriu important de clasificare a fibrelor liberiene. Culorile deschise: argintie, galben-deschis, gri-deschis
sunt specifice fibrelor de calitate superioară, iar cele închise : cenuşie, plumburie - fibrelor de calitate
inferioară.
Luciul
Fibrele de in şi cânepă fac parte din categoria fibrelor cu luciu slab. Luciul se datorează prezenţei pe
fibre a acidului pectic şi a substanţelor ceroase. Cerurile au o contribuţie însemnată în producerea luciului la
fibrele de in. În cazul fibrelor de cânepă, acidul pectic are un rol mai mare în acest sens decât cel pe care îl au
cerurile. Fibrele lucioase sunt mai flexibile.
Higroscopicitatea
Fibrele de in primesc şi cedează cu uşurinţă vaporii de apă. Această însuşire numită higroscopicitate
asigură produselor din in un confort deosebit.
Masa specifică reală a fibrelor de in este de 1,43 - 1,5 g/cm3. De ea depinde într-o oarecare măsură
conductibilitatea termică a fibrelor.
Proprietăţi mecanice ale fibrelor de in
Rezistenţa specifică a fibrei de in este cuprinsă între 6 şi 35 cN/tex. Alungirea la rupere este 2-3 %.
Modulul de elasticitate la tracţiune (raportul dintre sarcină şi alungire, în domeniul deformaţiei elastice
reversibile) este la in de 2 750 daN/mm2 şi reflectă rigiditatea mai mare a inului comparativ cu bumbacul (745
daN/mm2.
Proprietăţi termice
Fibrele de in se aprind uşor, nu se sting de la sine, ard uniform şi nu lasă cenuşă.
Coeficientul de conductibilitate termică la temperatura medie de 20°C este pentru in de 0,04
kcal/m/h.
Proprietăţi chimice ale fibrelor de in
Fibra elementară de in este mai rezistentă faţă de agenţii chimici decât bumbacul, deoarece inul
conţine lignină, ceruri, grăsimi şi substanţe pectice în cantitate mai mare.
Faţă de acidul sulfuric inul este mai puţin sensibil decât bumbacul. Acizii minerali diluaţi (5 %) la rece,
nu degradează fibrele de in. Folosit în concentraţii mari de aproximativ 70 %, acidul sulfuric degradează
puternic inul, producând hidroliza celulozei.
Bazele diluate, în concentraţii de până la 5 % nu degradează fibrele liberiene. în concentraţii mai mari
de 18-19 %, produc modificări structurale în fibră.
 Fibra de cânepă | Proprietățile și caracteristicile cânepei

 Proprietăţi fizice ale fibrei de cânepă

 Proprietăţi mecanice ale fibrei de cânepă
 Proprietăţi chimice
Tulpina de cânepă din care se extrag fibrele este dreaptă şi prezintă ramificaţii la partea inferioară.
Lungimea ei este cuprinsă între 1 şi 3 m, iar grosimea variază de la 4 la 8 mm. Ţesuturile anatomice din coajă
sunt mai complexe în comparaţie cu inul.
Tulpinile de cânepă, pentru fibre textile, se apreciază după: culoarea predominantă, care de obicei
este galben - verzuie sau galbenă; lungimea la un anumit procent de plante; grosimea şi umiditatea.
Proprietăţi fizice ale fibrei de cânepă
Lungimea celulelor de cânepă este cuprinsă între 3 şi 55 mm (în medie 22 mm), iar grosimea între 5
şi 50 micrometri (în medie 22 micrometri). Celulele sunt mai puţin transparente şi mai neregulate în diametru
decât cele de in, iar vârful lor este rotunjit ori ramificat. Fineţea fibrelor elementare este cuprinsă între Nm
3.000 şi Nm 5 000.
Lungimea fibrelor tehnice variază în limite foarte mari. Astfel, lungimea fibrelor tehnice din fuior este
mai mare de 50- 65 cm. Culoarea fibrelor variază. în general, este cenuşiu - verzuie şi tinde spre alb.
Masa specifică a cânepii este de 1,43 - 1,48 g/cm3 Spre deosebire de in, cânepa nu rezistă la căldură,
deoarece fibrele plesnesc din cauza presiunii şi a temperaturii. Acesta este unul din motivele pentru care
cânepa nu se recomandă pentru lenjerie de pat, care trebuie spălată şi călcată des.
Repriza fibrelor de cânepă şi in este de 12 %.
Proprietăţi mecanice ale fibrei de cânepă
Rezistenţa specifică a fibrei de cânepă este de 41 - 52 cN/tex. Aceasta depinde printre altele de gradul
de maturitate. Cânepa de vară (masculină) este mai puţin rezistentă decât cea de toamnă. Rezistenţa fibrelor
este cu atât mai mare, cu cât acestea provin dintr-o zonă a tulpinii mai apropiată de rădăcină.
Fibrele dintr-un mănunchi de cânepă sunt mai puternic consolidate între ele decât cele de in, datorită
conţinutului mai mare de lignină şi substanţe pectice.
Alungirea la rupere este 3-5 %.
Proprietăţi chimice
Faţă de acizi şi baze cânepa se comportă aproximativ la fel ca inul. Compoziţia chimică a fibrelor de
cânepă este următoarea:
celuloză : 77 %;
substanţe pectice : 9,31 %;
ceruri şi grăsimi: . 0,56%;
substanţe minerale : 1,57 %;
substanţe solubile : 3,48 %:
apă : 8,08 %.
Acizii minerali diluaţi (5 %) la rece, nu degradează fibrele de cânepă. Acidul sulfuric, folosit în
concentraţii mari de aproximativ 70 %, degradează puternic cânepa, producând hidroliza celulozei.
Bazele diluate, în concentraţii mai mari de 18 - 19 %, produc modificări structurale în fibră.

Fibrele de iută | Caracteristici și proprietățile iutei

 Proprietăţile fizice ale iutei

 Comportarea la lumină
 Proprietăţi termice
 Proprietăţile mecanice ale iutei
 Proprietăţi chimice
Fibrele de iută (Corchorus olitorius) apartin familiei Tiliaceelor (descoperiri mai noi o clasifică în
familia Malvaceae) şi se cultivă în India, Vietnam, Nigeria, Siria, Australia etc.
Extragerea fibrelor din tulpini se realizează tot prin topirea biologică, durata acesteia fiind mai mare
decât a fibrelor de in şi a fibrelor de cânepă, iar extragerea lor după topire se face prin cojire manuală.
Planta are o tulpină ierboasă care atinge 2,50 m înălțime,este lipsită de peri, are frunze de 4-10 cm, alungite
eliptice la margini zimțate. Florile de culoare alb gălbuie, au 6 petale, atingând o lungime între 5 și 8 mm,
sunt grupate câte două sau trei. Fructul se prezintă ca semințe negre colțurooase de 1,5 - 2 mm lungime,
așezate într-o capsulă cilindrică, ușor curbată, ce atinge o lungime de 3,5 mm.
Proprietăţile fizice ale iutei
3
Masa specifică este de 1,44 - 1,5 g/cm . Iuta absoarbe uşor apa până la 33 %. Repriza este de 13,75 %.
Lungimea fibrelor elementare de iută este de 0,8 - 5 mm.
Grosimea medie a celulelor de iută este de 17 micrometrii (15 – 20 micrometrii).
Fineţea fibrelor elementare este în medie Nm 4 000. Pereţii celulelor sunt foarte subţiri şi lucioşi.
Lumenul fibrelor se îngroaşă uneori şi de aceea grosimea pereţilor apare inegală. La aceeaşi fibră lumenul
şi grosimea pereţilor sunt foarte neuniforme.

Comportarea la lumină
Prin expunere la soare, fibrele de iută pot pierde 50 % din durabilitatea lor normală, după un număr
de 400 de ore de expunere deoarece substanţele azotoase care însoţesc celuloza sunt sensibile la oxigen în
prezenţa luminii. Sub influenţa oxigenului din aer, fibrele se degradează pierzând din rezistenţa lor normală.
Acest fenomen distructiv, numit îmbătrânire este activat de prezenţa luminii.
Proprietăţi termice
Fibrele de iută se aprind uşor, nu se sting de la sine şi ard uniform; rămâne o cenuşă neagră care arde
înăbușit cu flacără albastră.
Proprietăţile mecanice ale iutei
Iuta este mai puţin rezistentă decât inul şi cânepa. Lumina aerul şi mai ales umezeală o fac casantă şi
îi reduc rezistenţa. Din cauza ligninei fibrele au rezistenţă mică la flexiune bruscă. Astfel se explică ruperea
uşoară la nod a frânghiilor.
Iuta rezistă la 1500 îndoiri duble comparativ cu fibra de in care rezistă la 13000 îndoiri duble.
Datorită conţinutului mare de lignină, fibrele au elasticitate redusă, respectiv alungirea la rupere este
de 1,3 - 2 %.
Proprietăţi chimice
Spre deosebire de in şi cânepă, celuloza din iută este combinată cu lignina şi formează lignoceluloza.
Prin fierbere în apă, iuta pierde 4 % din greutate, iar în abur sub presiune la 140°C se dizolvă în
proporţie de 22 %. Prin tratare cu alcalii iuta se contractă. Acizii minerali concentraţi distrug fibrele.
Când iuta se îmbibă cu apă, o parte din substanţele de legătură dintre fibre se dizolvă, iar fibrele îşi
pierd rezistenţa. Dacă materialul se usucă, rezistenţa fibrelor se restabileşte. Dacă însă, umezirile şi uscările
alternează de multe ori, o cantitate mare de substanţe de legătură se dizolvă şi iuta se degradează definitiv.

Fibrele de ramie
Ramia face parte din familia Urticaceelor şi este cultivat ă în regiunile tropicale şi substropicale.
Extragerea fibrelor din tulpini se face anevoios, deoarece tulpinile proaspăt tăiate trebuie imediat jupuite
(decojite), coaja constituind de fapt partea fibroasă, operaţie care se efectuează manual. Acest mod de
extragere rudimentar a fibrelor de ramie face ca să fie limitată cultura acestei plante.
Pentru prelucrarea ramiei în filaturi este necesară mai înainte o cotonizare. În acest scop, se tratează
cu soluţii alcaline, sub presiune şi apoi se albesc, operaţii care favorizează individualizarea în fascicole foarte
mici sau chiar până la celule. După cotonizare, ramia se piaptănă şi se prelucrează.
Principalele caracteristici sunt prezentate în tabelul următor:
Lungimea Grosimea
Finețea Densitatea Tenacitate Alungirea la
3 (mm) (µm)
(Nm) (g/cm ) (cN/tex) rupere (%)
medie|maximă medie|maximă
1000–2000 1,51 50–100 450 40-60 126 59 3,7
Rezistenţa la tracţiune este cea mai mare dintre toate fibrele vegetale, ca rezultat al unei orientări
micro-fibrilare foarte avansate şi a cristalinitătii accentuate. În tabelul următor se redau
principalele caracteristici ale ramiei, comparativ cu alte fibre vegetale.
Caracteristici (%) Ramie In Cânepă Bumbac
Rezistenţ a la rupere 100 25 36 22
 Elasticitatea 100 75 66 100
Filabilitatea 100 95 80 400
În mediu umed, ramia îşi conservă bine rezistenţa la rupere, astfel, după 15 săptămâni de la imersare
în apă pierde doar 5%, pe când cânepa, 45%, iar bumbacul, 65% din rezistenţa iniţială în stare uscată.

Fibrele de cocos
Cocosul face parte din familia palmierului, iar pentru textile prezintă interes specia Cocos nucifera,
care dă cele mai bune fibre. Cocotierul creşte în regiunea tropicală (India, America de Sud ş.a.). Arborele are
o în ălţime de până la 25 m, iar fructele sale sunt nucile de cocos.
Fiecare nucă este învelită într-un strat epidermic sub care se găseşte o palisadă din fibre textile, cu
rol de protecţie a interiorului şi care dă posibilitatea nucilor coapte să plutească pe
apă, datorită caracterului impermeabil al acestei palisade. Fibrele cele mai bune se extrag din această
palisadă, prin smulgere de pe nucile încă necoapte şi apoi supuse topirii în apa de mare timp de 4–12 luni,
după care urmează prelucrarea mecanică (zdrobire, pieptănare).
Dintr-o nucă se obţin aproximativ 50–60 g fibre. Au o culoare galben-cafenie, sunt rezistente şi uşoare
(motiv pentru care cablurile plutesc). Celulele sunt neregulate, scurte, cu lumenul gol şi
neuniform, care pătrunde în pereţii rigizi ai celulei.
În afara acestor categorii de fibre liberiene, care prezintă un interes deosebit pentru textile, mai
există şi alte plante din care se poate obţine o masă fibroasă, dar a căror prelucrare este dificilă, atât din
cauza lungimii foarte mici, cât şi a rezistenţei scăzute. Ele pot constitui însă o sursă de materie primă pentru
fabricarea hârtiilor sau a fibrelor artificiale ca, de exemplu: stuful şi papura.

Fibra de azbest
În afara produselor polimere care alcătuiesc marea diversitate a fibrelor textile, există şi alte materii
prime de natură anorganică din care se pot obţine fibre, prin tehnologii specifice.
Azbestul
Azbestul sub formă de fibră se extrage din anumite roci, în care se găsesc zone cu structură fibroasă
intercalate printre zone de steril.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, azbestul este un minereu pe bază de silicaţi de calciu şi magneziu,
care se găseşte în natură sub formă de mănunchiuri de cristale fibroase.
Mai importante sunt două tipuri de azbest fibros şi

anume:
– amfibolitul, cu variantele sale crocidolitul (albastru), amozitul, actinolitul ş.a.;
– serpentinul, cu variantele: crisotilul (alb), crisolitul, antigoritul (translucid verde sau negru).
Dintre aceste variante, crisolitul (azbestul alb) deţine 94% din producţia mondială de azbest, fiind cel
mai important material pentru tehnică, producţia anuală fiind de peste 1 milion de tone.
 Cele mai importante zăcăminte de crisolit se găsesc în Canada, Rusia (Urali), S.U.A., Africa, Cipru etc.,
iar rezervele de azbest sunt evaluate la 3386 mii tone până în anul 2050.
Datorită principalei proprietăţi a azbestului de a nu arde (de unde şi denumirea, de la cuvântul
grecesc ,,azbestos“ = a nu arde), produsele din azbest se folosesc pentru haine de protecţie antifoc, dar şi ca
materiale izolante, cu utilizări în construcţii sau alte domenii.
Din acest motiv este folosit pentru obţinerea produselor de îmbrăcăminte de protecţie la flacără ,
căldură şi la izolatori termici.
Azbestul destinat filării şi ulterior ţeserii trebuie să aibă o lungime a fibrei cât mai mare (cele mai
lungi sunt între 20 şi 50 mm) şi se prelucrează după sistemul de filare a lânii cardate, cu unele modificări
tehnologice. Pentru ca filarea să fie posibilă, este necesar să se realizeze un amestec de fibre de azbest cu
fibre celulozice (bumbac sau celofibră) cu o lungime ceva mai mare ca a celor de azbest, cu rolul de a prelua
procesul de filabilitate. Procentul de ,,fibră suport“ poate fi de 10–20%. Ulterior, firele se ţes, iar din ţesături
se confecţionează îmbrăcămintea, conform destinaţiei. Paradoxul amestecului azbest–celuloză, respectiv
fibră neinflamabilă cu fibră uşor flamabilă, este justificat numai pentru uşurarea procesului tehnologic de
filare şi ţesere, iar redarea, în final, a proprietăţii ,,antifoc“ se face printr-o ardere rapidă, cu scopul
îndepărtării fibrei celulozice.
În afara principalei proprietăţi de a nu arde, azbestul are şi o rezistenţă foarte bună la temperatură
şi agenţii acizi.
Deoarece azbestul conţine în structură şi apă de hidratare, 2–4%, precum şi apă de constituţie, 11–
15%, în timpul încălzirii, prin pierdere de apă, azbestul trece în silicaţi şi oxizi refractari, la temperaturi de
700...750°C, fapt care conduce şi la scăderea rezistenţei la tracţiune. Temperatura de topire a azbestului este
de circa 1500...1550°C.
Principalele proprietăţi ale celor dou ă tipuri de azbest sunt prezentate în tabelul următor:
Crisolit Crocidolit
Compoziţie chimică şi proprietăţi
Mg(OH); SiO; HO Na2Mg; FeII(Si4O11)2(OH)2
Acid silicilic (%) 39–43 52
Oxid de aluminiu (%) 1,5–3,5 -
Oxid de fier (%) 0,2–2,5 -
Feroxid (%) - 35,8
Oxid de magneziu (%) 40–41,5 2,3
Apă (%) 14–14,5 3,9
Alcalii (%) - 6,9
Sistem de cristalizare Monoclinic Monoclinic
Culoare Alb, gri, verde albastru, verde
3
Densitate (g/cm ) 2,2–2,6 2,8–3,4
Diametrul fibrei (µm) 10–40 10–100
Lungimea fibrei (mm) 1–40 3–70
Rezistenţ a la tracţiune (GPa) 2–6 7,5–22,5
Modulul (GPa) 30–160 100–190
Temperatura de topire (°C) 1550 1190
Temperatura de utilizare (°C)
– timp scurt 600 -
– timp îndelungat 450 -
Conductibilitate termic ă (W/m°K) 0,07 0,07
Rezistenţă la:
– dizolvanţi + +
– acizi concentraţi – +
– baze concentrate + –

Observaţie :
+ comportare bună ;
– comportare slabă.
 Unul dintre dezavantajele importante ale azbestului este acela că în timpul uzurii se formează
fracţiuni fine de fibre – cristale sub forma unor ace – care, ajungând în atmosferă, pot fi inspirate şi provoacă
cancer pulmonar. De aceea, în întreaga lume s-a căutat înlocuirea
azbestului cu fibre performante (acrilice speciale, aramide, fibre carbon ş .a.). În Europa occidentală, din 1987
s-a interzis punerea în circulaţie a autoturismelor cu ferodou pe bază de azbest.
Fibrele azbest destinate materialelor textile sunt importante din următoarele considerente:
– se pot prelucra corespunzător prin tehnologiile textile;
– proprietăţi mecanice bune (rezistenţă la tracţiune şi forfecare, modul ridicat etc.);
– proprietăţi termice deosebite (nu ard, nu se topesc);
– rezistenţă bună la substanţe chimice şi solvenţi;
– proprietăţi electrice de izolare.
Din azbest se produc următoarele produse textile:
– fire de întărire pentru suporturi de fricţiune (ferodou pentru frână şi ambreiaj);
– fire, ţesături, sfori, frânghii izolatoare de căldură;
– produse de umplutură;
– materiale textile diverse pentru îmbrăcăminte de protecţie.
 Clasificarea fibrelor chimice sintetice
Fibrele sintetice

Transformarea polimerilor (naturali sau sintetici) în stare de fibră textil ă reprezintă o etapă
tehnologică deosebit de importantă în fabricarea firelor. Importanţa constă în faptul că structura, şi implicit
proprietăţile fibrelor, depind în mare măsură de condiţiile tehnologice ale operaţiilor de transformare a
polimerilor în fibre.
Formarea fibrelor chimice comportă următoarele etape importante şi anume:
 sinteza polimerului – în cazul fibrelor sintetice;
 filarea topiturilor şi/sau a soluţiilor acestora; etirarea şi termofixarea.
Sinteza polimerului destinat realizării fibrelor textile constituie prima etapă importantă şi ea determină
caracteristicile şi particularităţile specifice fiecărui tip de polimer în parte.
În principiu, sinteza unui polimer constă, în primul rând, în realizarea monomerului, plecând de la
elemente chimice specifice, cu masă moleculară mică, după care, folosind metode de reacţie
corespunzătoare ca: polimerizarea, policondensarea sau poliadiţia, se obţine
polimerul.
La sinteza polimerului se folosesc o serie de substanţe organice sau anorganice care îndeplinesc funcţiile
de iniţiere a reacţiei, de cataliză (catalizatorii sunt substanţe prezente într-un proces şi care nu iau parte la
reacţiile respective, dar fără de care reacţia nu este
posibilă) şi de stabilizare.
Stabilizatorii pot fi de catenă şi introduşi în proces reglează lungimea lanţului macromolecular şi deci
masa moleculară a polimerului dorită, în funcţie de destinaţie.
În procesul de reacţie se mai introduc şi stabilizatori termici, cu rolul de a
îmbunătăţi comportarea termică şi de a împiedica degradarea termică, în special în faza de topire a
polimerului, necesară filării.
La unii polimeri sintetici, a căror stabilitate faţă de lumină este mai redusă, se introduc stabilizatori de
lumină cu scopul frânării sau a eliminării
proceselor de degradare.
 Fibre poliacrilnitrilice | Proprietățile fibrelor PAN

 Aspecte generale privind fibrele poliacrilnitrilice

 Obţinerea fibrelor poliacrilnitrilice
 Filarea
 Structura şi proprietăţile
 Densitatea fibrelor
 Higroscopicitatea
 Caracteristici termice ale fibrelor PAN
 Proprietăţile mecanice
 Proprietăţile fizico-mecanice ale fibrelor acrilice
 Proprietăţile chimice ale fibrelor acrilice
 Destinații ale fibrelor poliacrilnitrilice
Aspecte generale privind fibrele poliacrilnitrilice
Fibrele acrilice sunt, în general substanţe copolimere.
Conform ISO (International Organization for Standardization), atunci când acrilonitrilul (AN)
reprezintă mai mult de 85% din masa copolimerului, fibrele rezultate se numesc acrilice, iar când conţinutul
este între 35 şi 85%, se numesc modacrilice (sau acrilice modificate).
Prima fibră acrilică a fost obţinută, în 1950, de firma Du Pont, cu denumirea comercială
Orlon. Datorită proprietăţilor sale specifice – asemănarea cu lâna, ca aspect şi tuşeu; costul scăzut – fibra
acrilică şi-a mărit producţia an de an, răspândindu-se în toată lumea, sub diferite denumiri comerciale:
Dralon, Acrilan, Exlan, Courtelle, Zefran, Creslan, Leacril, Beslon, Vonnel, Nitron etc., ajungând, în 1995, la
peste 2,5 milioane tone, existând peste 70 de unităţi de producţie în întreaga lume.
La noi în ţară, fibra poliacrilnitrilică se produce din 1962, cu denumirea comercială Melana. Fibrele
acrilice reprezintă principala materie primă textilă, fiind pe locul al treilea, după fibre poliesterice şi
poliamidice, în mare competiţie cu fibrele poliolefinice. De asemenea, fibrele acrilice reprezintă precursori
pentru fibre carbon şi grafit, fibre mult folosite în tehnică, în principal la realizarea materialelor compozite.
Obţinerea fibrelor poliacrilnitrilice
Fibrele acrilice homopolimere sunt rigide şi au proprietăţi tinctoriale limitate, de aceea fibrele acrilice
se obţin din copolimeri în compoziţia cărora intră comonomeri vinilici cu structură foarte diferită, care
îmbunătăţesc capacitatea tinctorială şi lărgesc domeniul comportării înalt elastice a materialelor textile.
Comonomeri, precum acetat de vinil, clorură de vinil, stiren, vinilpiridină, esteri acrilici, acrilamidă,
α-metil stiren etc. conferă proprietăţi chimice şi fizice specifice.
S-au obţinut:
• copolimeri ternari cu grupe acide: acid itaconic, disulfonat de sodiu, stiren sulfonat de potasiu, care măresc
afinitatea faţă de coloranţii cationici;
• copolimeri bazici: 2-vinil piridina, 4-vinil piridina, 2-metil-5-vinil piridina, care se pot vopsi cu coloranţi
anionici.
Melana este un terpolimer: 90% acrilonitril, 6% acetat de vinil, 4% α-metil stiren.
Obţinerea monomerului se realizează prin:
• adiţia acidului cianhidric la acetilenă (din ce în ce mai puţin utilizată);
• adiţia acidului cianhidric la acetaldehidă;
• aminooxidarea propenei – procedeul Sohio – (cel mai ieftin).
Filarea
Fibrele PAN se obţin prin filarea din soluţie, în ambele variante. În varianta uscată, solventul folosit
este dimetil formamidat (DMF). Filamentele sunt etirate la cald, imediat după filare şi au o secţiune
transversală sub formă de pişcot.
În varianta umedă de filare, polimerul se dizolvă în solvenţi precum:
dimetilacetamida, dimetilformamida, soluţii apoase de tiocianat de sodiu, soluţii apoase de acid azotic, soluţii
de carbonat de etilenă. Soluţia polimeră este extrusă într-o baie de precipitare apoasă, conţinând diferiţi
aditivi anorganici şi organici. Fibrele filate în această variantă au secţiuni transversale circulare sau puţin
eliptice. În această variantă de filare au loc procese de difuzie complexe, care duc la precipitarea (coagularea
şi gelifierea) filamentului. Temperatura băii de precipitare afectează structura şi proprietăţile. Prin
descreşterea temperaturii, de la 50°C la 0°C, se obţine o structură fibrilară mai perfectă după etirare.
Structura fibrilară a fibrelor acrilice este impor-tantă şi determină tensiunea şi alungirea până la care pot fi
supuse filamentele, deci influen-ţează proprietăţile mecanice, densitatea şi proprietăţile de sorbţie.
La ieşirea din baia de coagulare structura fibrei este caracterizată printr-o reţea de
fibre interconectate, care închid un volum liber. Mărimea acestor „goluri“ este funcţie de sistemul polimer–
solvent/nesolvent şi variabilele de control al difuziei şi separare de fază. Această structură iniţială a
filamentelor influenţează asupra tratamentelor ulterioare.
Ca şi în cazul altor fibre sintetice, mărimea gradului de etirare determină proprietăţile mecanice ale
fibrelor. Fibrele scurte sunt mai puţin etirate decât firele multifilamentare.
Structura şi proprietăţile
Fibrele acrilice nu au o structură cristalină bine dezvoltată, deşi prezintă puternice interacţii dipolare
între catene macromoleculare, datorită grupelor nitril. Tendinţa de cristalizare este scăzută chiar la
temperaturi înalte şi ca rezultat, fibrele acrilice nu pot fi fixate termic. Fibrele suferă o considerabilă
contracţie în lungime la expunere în apă la temperaturi ridicate. Această contracţie longitudinală se
datorează relaxării tensiunilor interne imprimate în timpul etirării. Această tendinţă de contracţie permite
obţinerea firelor cu voluminozitate şi tuşeu dorite.
În timpul formării fibrei se structurează şi o serie de micro sau macrodefecte, care contribuie
la realizarea unei structuri poroase a fibrei. Tratamentele termice şi umidotermice la care sunt supuse fibrele
acrilice după filare pot să modifice mai mult sau mai puţin structura poroasă, fie prin deschiderea sau
închiderea porilor, fie printr-o nouă redistribuire şi orientare a acestora, ceea ce conduce la
proprietăţi diverse ale fibrelor.
Densitatea fibrelor
Densitatea fibrelor poliacrilinitrilice variază între 1,14 şi 1,19 g/cm3, în funcţie de natura şi proporţia
comonomerilor, precum şi în funcţie de ponderea şi mărimea porilor.
Higroscopicitatea
Higroscopicitatea fibrelor obţinute prin tehnici speciale de filare pentru a se realiza fibre cu miez
poros este cuprinsă între 1,2 şi 2,5%, dar s-au obţinut noi fibre PAN absorbante, care absorb circa 30% apă.
Caracteristici termice ale fibrelor PAN
Din punct de vedere al caracteristicilor termice , fibrele poliacrilnitrilice sunt considerate ca având o
bună stabilitate termică. Acestea se înmoaie la temperaturi cuprinse între 190 şi 240°C, după care se
descompun înainte de a se topi. La temperaturi de peste 170°C se produc transformări ale grupelor –C≡N,
care pot cicliza la temperaturi superioare. În aceste condiţii se schimbă şi culoarea, fibrele devenind galbene,
iar la descompunere totală devin negre. În general, faza ordonată a fibrei este mai stabilă termic decât faza
amorfă, care se pretează uşor la noi rearanjamente moleculare sub influenţa temperaturii (redistribuiri
spaţiale ale grupelor –CN şi –CH2–, replieri ale catenelor etc.). Orientarea medie a catenelor
macromoleculare faţă de axa fibrei se produce sub influenţa temperaturii în două zone distincte, şi anume la
100°C şi 140°C, când efectul de dezorientare este foarte accentuat. O altă dezorientare marcantă apare la
175°C, însoţită de o puternică degradare morfologică. Bazat pe aceste modificări structurale, sub
acţiunea temperaturii, fibrele acrilice sunt precursori fibroşi pentru obţinere de fibre Carbon şi Grafit.
Proprietăţile mecanice
Proprietăţile mecanice sunt puternic dependente de temperatură, în special în mediul umed. Curbele
efort–alungire ale fibrelor acrilice scurte seamănă cu cele ale lânii, de aceea aceste fibre se amestecă în
filatură.
Tenacitatea fibrelor este determinată atât de structura polimerilor cât şi de condiţiile tehnologice de
realizare a fibrei. În cazul fibrelor homopolimere, tenacitatea este de 4,25 cN/den, iar alungirea la rupere de
26% (pentru o etirare la 1200%). În cazul copolimerilor, tenacitatea variază între 3,15 şi 4,6 cN/den, iar
alungirea la rupere între 19 şi 50%. În mediu umed, rezistenţa la rupere scade mai puţin ca la poliamide
(păstrându-se între 85 şi 90%). Revenirea elastică pentru o extensie de 3% este de 90–95%, mai mică decât a
poliamidelor. Prin frecare, la produsele textile realizate din fibre poliacrilnitrilice apare un pronunţat efect
pilling. Rezistenţa la frecare a fibrelor poliacrilnitrilice se plasează în următoarea ordine descrescătoare:
poliamide, poliesteri, bumbac, lână şi PAN.
Fibrele poliacrilnitrilice prezintă o foarte bună rezistenţă la acţiunea umezelii, a micro-organismelor
şi a luminii.
 Afinitatea tinctorială a fibrelor poliacrilnitrilice este determinată de natura como-nomerilor şi de
structura mai compactă sau mai poroasă a acestora. Fibrele cu porozitatea accentuată prezintă nuanţe mai
deschise şi şterse, care virează neuniform la uscarea produselor textile, provocând pete, mai ales la călcarea
produselor umede.
Vopsirea fibrelor acrilice se face, în majoritate, cu coloranţi cationici sau bazici, la tem-peraturi peste
temperatura de fierbere a apei, 100°C (sub presiune). Folosindu-se comonomeri corespunzători, se poate
realiza vopsirea şi la temperaturi normale. O metodă de vopsire cu coloranţi acizi reclamă prezenţa ionilor
de cupru, care complexează cu grupe cianice, formând centri de fixare a colorantului anionic. Coloranţii de
dispersie sunt relativi slabi, dar în prezenţa unor substanţe însoţitoare se pot obţine nuanţe coloristice
deosebite.
Faţă de acizii minerali de concentraţie medie au o rezistenţă relativ bună la rece. La temperatură
însă, acestea sunt degradate. Agenţii alcalini pot să producă o saponificare a grupelor nitrilice. Fibrele acrilice
au o bună rezistenţă şi faţă de oxidanţi şi solvenţi organici. Ele se dizolvă în carbonatul de etilenă, carbonatul
de propilenă, dimetilformamidă etc.
Proprietăţile fizico-mecanice ale fibrelor acrilice
Proprietatea Filamente continue Fibră scurtă
Tenacitatea la rupere, N/tex:
0,40–0,44 0,22–0,26
– la ϕ = 65%, 21°C
0,35–0,40 0,18–0,26
– în mediu umed
Alungirea la rupere, %
15–20 25–35
– la ϕ = 65%, 21°C
20–30 35–45
– în mediu umed
Modulul elastic, N/tex 5,3–6,2 2,2–3,5
Higroscopicitatea la ϕ = 65 %, % 1,6–2,0 1,8–2,5
Densitatea, g/cm3 1,17 1,17
Umflarea volumică în apă, % Slabă 2–5
Proprietăţile chimice ale fibrelor acrilice
Agentul chimic Fibre acrilice şi modacrilice
Acizi anorganici
Rezistente
- slabi
Se dizolvă în HNO3, H2SO4 concentraţi
– puternici
Alcalii
Rezistenţi
– diluate
Se degradează la cald
– concentrate
Agenţi oxidanţi Rezistă
Agenţi reducători Rezistă la cald
Solvenţi de curăţare uscată Insolubili
Solvenţi nepolari Insolubili
Solvenţi polari Solubili în DMF, DMSO, DMAC, EC
Rezistenţa la căldură Se degradează puţin, deasupra 200°C
Rezistenţa la insecte Rezistă
Rezistenţa la agenţi biologici, de exemplu:
Rezistă
ciuperci, bacterii, mucegai
Destinații ale fibrelor poliacrilnitrilice
Se utilizează preponderent în filatura de lână, în stare pură sau în amestec cu alte tipuri de fibre,
pentru obținerea de fire voluminoase destinate produselor tricotate de îmbrăcăminte exterioară. Se
folosec -și la obținerea de țesături pentru draperii, pături, cuverturi, covoare, blănuri artificiale.
 Poliamida 6.6 şi 6 | Caracteristici și proprietăți PA 6 și PA6

 Proprietăţi fizice specifice

 Masa moleculară
 Densitatea
 Umiditatea
 Proprietăţi electrice
 Proprietăţi mecanice
 Proprietăţi termice specifice
 Proprietăţi chimice caracteristice
Poliamidele 6 şi 6.6 se prezintă sub formă de fire multifilamentare sau sub formă de fibre. Gama
titlurilor este foarte întinsă, de la 12 la 330 dtex pentru PA 6.6 standard . Pentru PA 6 standard, gama de
titluri este de 17 până la 220 dtex. Fibrele de poliamidă sunt comercializate sub formă de cablu de 11 până
la 22 ktex şi sub formă de puf tăiat la 80-150 mm. Titlul fibrelor este cuprins între 1,7 şi 22 dtex.
Proprietăţi fizice specifice
Masa moleculară
Masa moleculară medie a poliamidelor este de ordinul a 15.000 pentru PA 6.6, poate depăşi 20.000
pentru PA 6.
Densitatea
Poliamidele sunt fibre mai uşoare decât fibrele artificiale (acetat 1,33g/cm3, viscoza 1,52g/cm3, poliester
(1,38 g/cm3), având o densitate de 1,14 g/cm3.
Umiditatea
la 25°C şi umiditatea relativă de 65% este de 3.8% pentru PA 6.6 şi 4,3 % pentru PA6. În aceleaşi condiţii se
obţine 8% pentru bumbac şi 6% pentru acetat. În atmosferă saturată (95% umiditate relativă), conţinutul de
umiditate trece la 8% pentru PA 6.6 Caracterul hidrofob al poliamidelor determină dificultăţi la
vopsire. Umflarea la apă este practic nulă.
Proprietăţi electrice
PA 6.6 este un izolator electric foarte bun, dar se încarcă uşor cu electricitate statică.
Proprietăţi mecanice
Caracteristicile mecanice:
Caracteristici Poliamida 6.6 Poliamida 6
Rezistenţă specifică, la uscat ,0,42 - 0,62 0,40-0,60
(N/tex)
Alungirea la rupere în stare30 - 40 18-30
uscată, (%)
Modulul de elast. în stare4,0-.5,7 2,2-3,0
uscată,(N/tex)
Alungirea la rupere a PA 6 este mai ridicată în stare udă decât în stare uscată şi invers la cea
6.6. Rezistenţa la frecare este superioară faţă de celelalte fibre şi la fel rezistenţa la flexiune.
Proprietăţi termice specifice
La temperaturi mari poliamida se contractă, astfel la 180°C, la aer uscat, PA 6.6 are contracţia de 8% faţă de
cea 6 care are o contracție de 10%, iar la apă fierbinte, 10% PA 6.6, faţă de 7-8% pentru PA 6.
Punctele de fuziune apar la 255°C pentru PA 6.6 şi 218°C pentru PA 6. Temperaturile joase n-au influenţă
asupra rezistenţei.
Proprietăţi chimice caracteristice
Acizii.La concentraţii obişnuite, acizii minerali n-au influenţă. Dintre acizii organici numai acidul formic şi
acidul acetic concentrat provoacă degradarea poliamidei.
Bazele nu provoacă nici o degradare.
Oxidanţii. Cloritul de sodiu este fără efect. Apa oxigenată şi clorul provoacă degradarea.
Solvenţii. Marea majoritate a solvenţilor organici n-au nici o influenţă.
Alte proprietăţi. Texturarea ameliorează tuşeul poliamidelor. Nu sunt atacate de molii sau de alte insecte.
 Fibrele de poliester | Proprietățile și caracteristicile fibrelor de poliester PES

 Proprietăţi fizice ale fibrelor de poliester

 Proprietăţi mecanice specifice fibrelor de poliester
 Proprietăţi termice ale poliesterului
 Proprietăţi chimice ale fibrelor de poliester
Poliesterul se prezintă sub formă de fire multifilamentare şi fibre. Aspectul longitudinal reprezintă o
suprafaţă netedă cu aspect omogen şi uniform. Secţiunea transversală este, de obicei, rotundă şi netedă, dar
există şi secţiuni multilobate. Fineţea firelor se întinde de la 50 la 300 dtex pentru articole vestimentare.
Fibrele de poliester sunt tăiate de la 40 la 120mm şi au fineţea de la 1,4 la 6,7 dtex. Poliesterul se prezintă
sub diferite aspecte: strălucitor, mat, semimat şi vopsit în masă.

Proprietăţi fizice ale fibrelor de poliester

Masa moleculară este de ordinul a 15 000.
Densitatea 1,38 g/cm3.
Umiditatea: Repriza este de 0,4% şi creşte până la 1 % la umiditatea relativă de 85%. Aceasta explică
stabilitatea proprietăţilor mecanice în stare umedă şi uscarea foarte rapidă a articolelor confecţionate.
Proprietăţi electrice: izolator electric datorită conţinutului mic de umiditate şi acestea se păstrează
până la temperatura de 180°C. Contracţia la aer cald : 12% la 180°C Contracţia la apă fierbinte: 5 - 9%
Acţiunea căldurii: înmuierea la 220°C, fuziunea (topirea) la 260°C şi degradarea la 300°C
Proprietăţi mecanice specifice fibrelor de poliester
Rezistenţa în stare uscată:
I. standard: 0,37 - 0,50 N/tex;
II. rezistentă înaltă: 0,73 - 0,83 N/tex;
III. fibre: 0,32 - 0,36 N/tex.
Alungirea la rupere în stare uscată:
I. standard: 13-40%;
II. rezistentă înaltă: 11 - 14%;
III. fibre: 20 - 35 %. Modulul de elasticitate:
IV. standard: 90 - 110 cN/tex;
V. rezistenţă înaltă: 110 - 195 cN/tex;
VI. fibre: 55 - 60 cN/tex.
Pierderea de rezistenţă în mediu umed este nulă. Rezistenţa la frecare este mică, 2/3 faţă de poliamida
6.6, dar de 4 -20 de ori mai mare faţă de a celorlalte fibre chimice.
Proprietăţi termice ale poliesterului
Este o fibră puţin inflamabilă. În apropierea flăcării începe să se topească, iar la contactul cu flacăra arde cu
topire şi se obţine un reziduu negricios şi dur. Pierderea de rezistenţă sub acţiunea căldurii uscate este destul
de mică, de exemplu la 170°C timp de 5 ore pierde doar 5%, iar după 80 ore este 30%.
Proprietăţi chimice ale fibrelor de poliester
Acţiunea acizilor: Rezistenţa la acizi este foarte bună şi acizii organici nu le atacă.
Acţiunea bazelor: În condiţii clasice de tratare rezistă foarte bine la baze.
Acţiunea oxidanţilor: Este foarte puţin sensibil la acţiunea oxidanţilor şi reducătorilor. În prezenţa
clorului, la temperatura de 50°C timp de o săptămână, pierderea de rezistenţă este de 25%.
Acţiunea solvenţilor: Se dizolvă la cald în dimetilformamidă, monoclorbenzen, fenol la 90% şi acid
sulfuric la 98%.
Alte proprietăţi: Poliesterul oferă produselor neşifonabilitate şi stabilitate dimensională excelentă şi
nu este atacat de molii şi alte insecte.
 Proprietățile fizico-chimice ale fibrelor de polipropilenă PP

 Proprietăţi fizice ale polipropilenei

 Proprietăţile mecanice ale fibrelor de polipropilenă
 Proprietăţile termice ale fibrelor de polipropilenă
 Proprietăţile chimice ale fibrelor de polipropilenă
Polipropilena standard se prezintă sub formă de fire monofilamentare şi polifilamentare şi fibre.
Fibrele se obţin prin tăierea cablului la lungimi în funcţie de destinaţie, sunt tratate antistatic, încreţite şi
colorate în masă. Propilena înalt rezistentă se prezintă sub forma de fire monofilamentare sau
polifilamentare, care se obţine prin filare cu răcirea cu apă şi filare prin răcirea cu aer, utilizată mai frecvent,
dar are rezistenţa mai mică, faţă de filarea cu răcirea cu apă.
Polipropilena fibrilată obţinută prin fibrilarea unei benzi realizată prin acţiunea unui cilindru cu ace,
care spintecă banda.
Firele monofilamentare şi polifilamentare standard au fineţea între 200 - 1000 dtex şi 1000 - 3000
dtex pentru înalt rezistenţă. Fibrele au fineţea între 2,8 - 30 dtex şi lungimea 40 - 90 mm.
Proprietăţi fizice ale polipropilenei
Masa moleculară a fibrelor de polipropilenă este între 150 000 - 350 000.
Densitatea este de 0,91 g/cm3. Polipropilena este cea mai uşoară şi singura care are densitatea mai
mică ca 1.
Umiditatea: repriza este 0,05%
Contracţia la aer uscat:
la 130°C este 2-4 % pentru propilena standard;
la 150°C este 30-50% pentru propilena înalt rezistentă.
Contracţia la apă fierbinte: 0,5%
Proprietăţile mecanice ale fibrelor de polipropilenă
Rezistenţa în mediu uscat:
0,54 N/tex (standard)
0,7 - 0,95 N/tex (înalt rezistenţă), iar în stare umedă nu prezintă pierdere de rezistenţă.
Alungirea la rupere în mediu uscat sau umed este 18 - 25% (standard) şi 8 - 10% (înalt rezistentă).
Modulul de elasticitate, în mediu umed sau uscat, este cuprins între 4 - 8 N/tex.
Proprietăţile termice ale fibrelor de polipropilenă
Punctul de topire este între 160 - 165°C, iar la 125°C începe înmuierea. Polipropilena arde cu o flacără galbenă
şi fumul are miros de parafină, se topeşte formând o biluţă.
Proprietăţile chimice ale fibrelor de polipropilenă
Acţiunea acizilor şi bazelor nu are nici o influenţă.
Acţiune slabă a solvenţilor pe bază de clor. La rece, poate fi considerată ca insolubilă în toţi solvenţii. Se
dizolvă încet la fierbere în solvenţi ca paraclorobenzen şi decalină.
Alte proprietăţi: este un foarte bun izolator termic. Conductibilitatea termică este mai mică decât a fibrelor
de lână. Are o rezistenţă mică la acţiunea UV şi la intemperii.

Proprietățile fizico-chimice ale fibrelor textile de clorofibră

 Proprietăţi fizice ale fibrelor de clorofibră

 Proprietăţi mecanice specifice fibrelor de clorofibră
 Rezistenţa specifică
 Alungirea la rupere
 Modulul de elasticitate
 Rezistenţa la abraziune
 Proprietăţi termice
 Proprietăţi chimice ale fibrelor de clorofibră
 Alte proprietăţi specifice fibrelor textile clorofibră
 Clorofibra este un polimer de clorură de vinil. Fibrele sunt obţinute plecând de la un cablu constituit
din 500.000 până la 1.000.000 de filamente. Acest cablu este tăiat la lungimi diferite în funcţie de domeniul
de utilizare. Fibrele pot fi colorate în masă sau prin vopsire.
Clorofibra se prezintă la ora actuală sub formă de multifilamente şi fibre (Teijin) şi sub formă de fibre
(Rhovyl). Sunt comercializate două tipuri de clorofibre: L9, un homopolimer de PVC; ZCS, un amestec de doi
polimeri cloraţi. Clorofibra este livrată sub formă de fibre în baloturi sau sub formă de bandă pieptănată,
crudă sau colorată, titlul fibrelor fiind: 2,4-3-3,5 şi 6,5 dtex pentru tipul L9 şi 2,8-3,9-5,6-7,5 dtex pentru
clorofibra ZCS. Există de asemeni alte două tipuri de clorofibre care au proprietăţi de contracţie foarte'
ridicate, până la 60%: Retractyl şi Fibravyl comercializate cu un grad mare de alb, crude sau vopsite.
Trebuie subliniată existenţa unei foarte recente fibre , Rhovyl AS, care prezintă proprietăţi
antibacteriene permanente. Această fibră este obţinută prin dizolvarea în soluţia de polimer PVC a unui agent
antiseptic. Acest agent este total integrat în polimer şi rezistă astfel la spălările succesive. Aceste proprietăţi
suplimentare nu modifică în nici un fel caracteristicile fibrelor Rhovyl standard.

Proprietăţi fizice ale fibrelor de clorofibră

Densitatea celofibrei este de 1,37 g/cm3. Clorofibra prezintă o masă volumetrică ridicată cuprinsă între 1,3
g/cm3 pentru tipurile stabilizate şi 1,4 g/cm3 pentru celelalte sorturi mai orientate.
Conţinutul de umiditate este cuprins între 0,05 şi 0,1 %. Clorofibra este impermeabilă la apă şi nu reţine decât
lichidul fixat prin capilaritate. Într-o atmosferă saturată de vapori de apă la 40°C, masa produsului textil nu
creşte decât cu 0,13% după o durată de 4 ore. Nu se observă nici o pierdere de rezistenţă în stare udă.
Proprietăţi electrice: triboelectricitate. Toate clorofibrele sunt excelenţi izolatori termici. În contact
cu pielea, frecările determină încărcarea cu electricitate statică de polaritate negativă. Această
triboelectricitate negativă joacă un rol important în vasodilatarea superficială a pielii (studiu realizat de
CHRU-Dijon).
Contracţia termică a clorifibrei. Contracţia termică este relativ scăzută. Clorofibrele de tip L9 şi ZCS
au contracţii nule la 100°C. La 115°C se înregistrează o contracţie de 20 % pentru tipul L9 şi de 8 % clorofibrele
ZCS. Este evident că după alte tratamente mecanice contracţiile pot fi diferite.
Proprietăţi mecanice specifice fibrelor de clorofibră
Rezistenţa specifică
Identică în stare uscată şi umedă, rezistenţa specifică variază în funcţie de tipul fibrelor astfel:
L9 0,10 - 0J5 N/Tex;
ZCS 0,15-0,20 N/Tex;
Teveron III 0,24-0,28 N/Tex;
Teveron 0,29 - 0,36 N/Tex

Alungirea la rupere
Identică în stare uscată sau udă, variază astfel:
L9 90-100%;
ZCS 40 - 60 %;
Teveron III 40-50 %;
Teveron 9-14 %.

Modulul de elasticitate
L9 1,0 N/Tex;
ZCS 1,5 N/Tex;
Teveron III 2,45-2,8 N/Tex;
Teveron 2,9-4,3 N/Tex.

Rezistenţa la abraziune
Rezistenţa la abraziune a clorofibră este scăzută situându-se între cea a mătăsii naturale şi cea a acetatului.
Proprietăţi termice
Nu se poate vorbi de punct de fuziune în cazul clorofibrelor, deoarece se descompun înaintea punctului de
fuziune termică. Clorofibrele încep să se degradeze spre 160°C.
Proprietăţi chimice ale fibrelor de clorofibră
În general clorofibrele posedă o importantă inerţie faţă de agenţii chimici. Practic sunt insensibile la acizi,
chiar în soluţii concentrate. Rezistenţa la acţiunea bazelor este comparabilă cu cea faţă de acţiunea acizilor.
Bazele organice conferă o uşoară nuanţă brună fibrei fără a o degrada fizic. Rezistenţa clorofibrelor la oxidanţi
este excelentă. Se observă o umflare a clorofibrei în solvenţi ca: cetone, esteri, fenoli, amine, hidrocarburi
aromatice.
Clorofibra este solubilă la rece în ciclohexan , nitrobenzen şi amestec 50/50 acetonă şi sulfură de carbon.
Alte proprietăţi specifice fibrelor textile clorofibră
Conductibilitate termică scăzută (0,16 W/m/°K);
Căldură specifică scăzută (934 J/kg/°K) - Coeficient de absorbţie fonică ridicat.
Neinflamabile: Indice Limită de Oxigen (LOI) = 38 - 46. Decontaminare radioactivă uşoară.

Caracteristicile fizico-chmice ale firelelor de elastan

 Proprietăţi fizice
 Proprietăţi mecanice
 Proprietăţi termice
 Proprietăţi chimice
În această categorie intră firele care au alungirea la rupere de cel puţin 200%, cel mai frecvent între 400 -
800%, precum şi o revenire rapidă şi totală la lungimea iniţială după alungire Firele elastan pot fi combinate
cu fibre pentru fire cu miez elastic sau cu fire prin înfăşurare cu unu sau două fire. Elastanii sunt produşi
sintetici compuşi din macromolecule liniare care prezintă cel puţin 85% segmente de poliuretan.
Elastanul se prezintă sub formă de fire multifilamentare cu densitatea de lungime cuprinsă între 8 şi 2600
dtex. Este posibil să se producă monofilamente cu condiţia ca densitatea de lungime să fie inferioară la 22
dtex.
Proprietăţi fizice
Masa moleculară a macromoleculelor este cuprinsă între 50 000 şi 200 000. Densitatea este de 1,20 g/cm 3
Umiditatea În general, elastomerii sunt hidrofobi. Umiditatea legală (repriza) la 20°C şi 65 %
umiditate este cuprinsă între 0,3 şi 1,4 %. Contracția în aer uscat. La temperatura de 150°C contracția este
de 5 - 7 %.
Contracţia în apă fierbinte. La temperatura de 95°C contracţia este cuprinsă între 3 şi 10 %.
Proprietăţi mecanice
Elastanii sunt caracterizaţi printr-o foarte mare elasticitate a filamentelor. Rezistenţa specifică în stare uscată
este cuprinsă între 0,45 şi 0,75 N/tex. Rezistenţa specifică în stare udă scade puţin sau nu se degradează.
Alungirea la rupere: în stare uscată sau udă este cuprinsă între 400 şi 700%.
Modulul de elasticitate: este foarte scăzut şi este cuprins între 0,005 şi 0,01 N/tex.
Rezistenţa la abraziune: au bună rezistenţă la abraziune.
Proprietăţi termice
Arde topindu-se şi lasă un reziduu negru sfărâmicios. Temperatura de descompunere este cuprinsă între 150
şi 175°C. Temperatura de carbonizare este cuprinsă între 230 şi 290°C. Comportarea termică a elastanului la
temperatură joasă depinde de zonele amorfe ale fibrei, iar la temperatură ridicată, comportarea termică este
în funcţie de zonele cristaline ale acesteia.
Proprietăţi chimice
Acţiunea acizilor: sunt atacaţi de acizii concentraţi.
Acţiunea bazelor: în condiţii normale de concentraţii şi temperatură au influenţă redusă.
Acţiunea oxidanţilor: rezistă la acţiunea oxidanţilor clasici.
Acţiunea solvenţilor: Sunt solubili în solvenţi de tipul dimetilformamida şi dimetilacetamida.
 Fibrele Kermel

 Proprietăți
 Caracteristicile fibrelor Kermel
 Utilizări ale fibrelor Kermel

Fibra Kermel® este o fibră poliamid-imidă termostabilă. Acestea au

fost dezvoltate de către Rhône Poulenc în anii 1960.Până în

anul 1984 au fost exclusiv de către poliția și armata Franței. Treptat s-a început comercializarea și utilizarea
și în alte ramuri, în special în domeniul hainelor de protecție.

Fig. 1 – Structura moleculară a fibrei Poli(amid-imide) (PAI) (Kermel)

Firma Kermel® produce două tipuri de fibre:

Ø Kermel® Tech - o fibră poliamid-aromatică. Caracteristica acestor fibre este că pot rezista la temperaturi
înalte (până la 250°C) timp îndelungat (câțiva ani);
Ø Kermel® - o poliamid-imidă. Spre deosebire de fibrele Kermel® Tech, acestea pot rezista unor temperaturi
înalte (până la 1000°C) un timp foarte scurt (de ordinul secundelor).
Proprietăți
Fibra Kermel posedă două proprietăți fundamentale:
ü este neinflamabilă
ü termostabilă - nu se topeşte (nu picură) și nu se contractă la căldură.
Alte proprietăți:
o stabilitate dimensională foarte bună;
o rezistență mecanică bună;
o rezistență bună la acţiunea acizilor şi a agenţilor organici;
o bună prelucrabilitate atât in amestecuri omogene cât şi eterogene;
o rezistența culorilor în timp (125 cicluri de spălare) sau în cazul expunerii la lumină (> 500 de ore);
o nu formează pilling;
o tușeu plăcut;
o absorbția umidității corpului.
În funcţie de destinaţie, fibra Kermel sunt vândute în următoarele variante:
· tipul 234 AGF (fibră destinată filaturii pentru obţinerea de produse ţesute şi tricotate):
o fineţea 2,2 dtex;
o bandă din fibre rupte 20 g/m;
o fibre tip bumbac 40 şi 60 mm;
· tipul 235 AGF (fibră destinată neţesutelor, covoarelor tufting etc.)
o fibre în puf tăiate la 60 mm cu fineţea 4 şi 6.7 dtex;
o fibre în puf tăiate la 150 mm cu fineţea 17 dtex;
o cablu neondulat 48 g/m fineţea 4 dtex;
Caracteristicile fibrelor Kermel
· Masa specifică: 1,34 g/cm3;
· Repriza: 3÷5 % ;
· Căldura specifică: 0,3 cal/g/°C;
· Constanta dielectrică: 3,1;
· Cantitatea de substanţă de avivare: 0,3÷0,4%;
· Contracția la fierbere: 0÷0,2% (234 AGF); 0÷0,4% (235 AGF);
· Contracţia la 150°C aer uscat: 0÷0,1% (234 AGF); 0÷0,4% (235 AGF);
Fibra conservă proprietăţi mecanice bune, chiar la temperaturi superioare punctului de topire a
celor mai multe fibre sintetice. Expusă la o temperatură de 250°C timp de 500 ore, își pierde 33% din
proprietățile mecanice.
Vopsirea fibrelor se efectuează la temperatură înaltă şi este neeconomică şi delicată, din acest motiv
firma prezintă fibra vopsită în masă, într-o paletă de 40 de culori, acoperind principalele destinaţii. Culorile
au o bună stabilitate la lumină, de ordinul 5 - 6, iar expuse la lumină devin mai luminoase, se stabilizează şi
nu mai evoluează în timp.
Tabelul 1. Termostabilitatea fibrelor Kermel
Temperatura Timpul de expunerea până la carbonizare
420° C 1 minut
400° C 3 minute
350° C 8 minute
300° C 20 minute
200° C nu se carbonizează
Dacă sunt folosite în amestec, se recomandă ca fibrele cu care se amestecă să fie vopsite în prealabil.
Fibrele de Kermel sunt vândute vopsite, putându-se alege dintr-o paletă de 40 de culori.
Din punct de vedere al costului, faţă de bumbacul tratat, dar prin durabilitatea sa mai mare, asigură
costuri anuale, la utilizare, cu 50% mai mici şi o protecţie superioară.
Pentru a obține prețuri mai mici, fibra Kermel poată fi utilizată în amestec cu 10-15% viscoză ignifugă,
eliminând astfel și generarea de electricitate statică. Utilizând 25-30% fibre Kermel cu viscoză ignifugă se va
obține un preț avantajos și rezistență la radiațiile UV. Amestec cu 30-40% lână va conferi materialelor confort
și un drapaj îmbunătățit. În tabelul 1 este prezentată indicele IOL în funcție de masa materialului și
compoziție.
Tabelul 2. Indicele IOL în funcție de masa materialului și compoziție
Compoziția fibroasă Masa (g/m2) IOL (%)
100% Kermel 250 32,8
100% Kermel 190 31,3
100% viscoză ignifugă 250 29,4
100% viscoză ignifugă 145 28,7
50/50% Kermel/viscoză 255 32,1
50/50% Kermel/viscoză 205 29,9
Bumbac şi celofibra normală 19
Poliamidă - poliester 20 ÷ 21
Modacrilica 24
Lâna 25 ÷ 26
Clorofibra 37 ÷ 40

IOL (Indicele Limită de Oxigen, NF 07 128) reprezintă concentrația minimă de oxigen, exprimată
procentual, ce permite întreținerea arderii epruvetei, situată în plan vertical cu flacără. Aerul conţine 21%
oxigen; un material care dă un indice net superior acestei valori poate fi calificat ca fiind neinflamabil.
Datorită structurii chimice a fibrei, ţesăturile nu necesită tratamente antifoc, faţă de cele din bumbac
sau lână a căror retratare se impune după spălare sau curăţire.
Utilizări ale fibrelor Kermel
- în industria costumelor pentru motocicliști s-a introdus un strat de țesătură din fire Kermel în scopul
protecției în caz de accidente, frecarea directă cu solul, fiind importantă introducerea unui strat care să nu
se topească în contact cu pielea.
- în industria siderurgică, a sticlăriei sau domenii în care se lucrează cu temperaturi înalte sau foc, utilizarea
unor echipamente de protecție pentru muncitori. Utilizând amestecuri se obțin materiale mult mai comode
la purtare. Un amestec 50/50% de Kermel cu viscoză ignifugă oferă rezultate bune, dar 65/35%
Kermel/viscoză este de preferat.
- produsele Kermel Glenguard sunt destinate industriei petrochimică și electrică, prezentând un avantaj
major față de concurență, având cea mai mică greutatea (217 g/m2) care rezistă standardelor de protecție la
arc electric. De asemenea, tușeul este foarte apropiat de cel al bumbacului.
- obținerea de hârtie cu proprietăți de izolare termică și electrică ce rezistă la temperaturi de 180 °C, folosită
în obținerea hârtiei laminate pe care se aplică un strat de poliester sau poliamidă.
- filtre pentru gaze fierbinți – utilizând fibra Kermel Tech se vor obține produse rezistente la temperaturi
înalte (180 °C) pe termen lung (20 000 ore) dar care prezintă și rezistență pentru expunerea la temperaturi
înalte pe o perioadă scurtă de timp.
- pături cu care pompierii pot acoperi persoanele aflate în imobile în flăcări pe perioada evacuării acestora
din clădire.
- mănuși pentru manevrarea obiectelor fierbinți din bucătărie.
- cortine rezistente la foc destinate separării în caz de incendiu a diferitelor compartimente de foc (teatre,
spații comerciale, depozite etc.)
- crearea unor combinezoane pentru șoferi autoturismelor de curse.
- nețesute care să fie utilizate în industria auto pentru capitonarea interioară a mașinilor și tricoturi care să
acopere scaunele (în mod special pentru mașinile de curse, unde riscul de accident este mai ridicat).
- în sectorul medical se realizează membrane tubulare pentru purificarea sângelui.

Fibrele Kynol

 Caracteristicile fibrei Kynol

 Domenii de utilizare
Fibrele Kynol sunt produse de Kynol Corporation, Japonia. Sunt constituite în principal din carbon

(76%), 18% oxigen și 6% hidrogen. Polimerul format din grupe

fenolice legate transversal cu metilen prezintă o proporţie ridicată de legături transversale între lanţuri
de structuri amorfe. Această particularitate, împreună cu conţinutul ridicat de carbon fac ca fibra să aibă o
excelentă stabilitate dimensională in prezenţa unei surse de căldură, structura sa opunându-se la înmuiere şi
topire. Astfel se produce o simplă carbonizare cu o degajare de gaz carbonic şi apă, care nu sunt nici toxice,
nici inflamabile. Carbonizarea se face fără contracţie. Fibra îşi conservă rezistenţa mecanică 100%, după un
tratament la 200°C, timp de 6 ore.

Fig. 1 - Structura fibrei fenol-formaldehidică

 Fig. 2 - Structura fibrei Kynol

Fibrele au formă eliptică în secțiune transversală. Culoarea fibrelor este auriu deschis și culorile se
închid odată cu îmbătrânirea și expunerea la căldură și lumină; schimbarea culorii va afecta în mod
insignifiant proprietățile fibrei.
Fibrele Kynol nu rezistă la temperaturi înalte. Astfel, o țesătură cu masa 290 g/m2 va rezista unei temperaturi
de 2500°C pentru 12 secunde fără probleme, însă temperatura limită pentru termene lungi de timp este de
150°C în prezența oxigenului, respectiv 200-250°C în absența oxigenului. La temperaturi mai ridicate
materialul va avea de suferit în ceea ce privește greutatea și rezistența.
Deoarece structura chimică include doar carbon, oxigen și hidrogen, când produsele constituite din Kynol
sunt expuse flăcărilor acestea vor degaja vapori de apă, dioxid de carbon și pulbere de carbon. Cantități
moderate de monoxid de carbon pot fi produse dacă oxigenul este limitat. Spre deosebire de alte fibre
rezistente la flăcări care pot elimina HCN, HCl, compuși ce conțin fosfor sau brom, fibrele Kynol nu o vor face.
În plus, deoarece fibrele se carbonizează fără a se topi și produc cantități mici volatile, emisia de fum este
minimă, mult mai mică decât orice altă fibră organică.

Fig. 3 – Comparație a emisiilor de fum a diferitelor fibre

În urma unui test în care fumul produs din arderea unor materiale cu diferite compoziții a fost trimis
într-o cameră cu cobai, doar cobaii ce au inhalat fumul de la bumbac și Kynol au supraviețuit (fig. 4).
 Fig. 4 – Test al toxicității rezidiurilor gazoase pe cobai
O altă caracteristică forte a fibrelor Kynol este rezistența chimică. Sunt aproape neafectate de
acțiunea acizilor, bazelor diluate și solvenților organici, precum se observă în tabelul 1.

Tabelul 1 – Rezistența chimică a fibrelor Kynol

Caracteristicile fibrei Kynol
· culoarea: aurie
· diametru: 15, 18, 23, 33 μm (respectiv 2,2; 3,3; 5,5 și 11 dtex)
· lungimea fibrelor: standard – 51, 70, 100 mm dar și alte dimensiuni,
· densitatea mică: 1,27-1,3 g/cm3;
· rezistența la tracțiune: 147-280 MPa;
· alungirea la rupere: 10-50%;
· tenacitatea: 12-16 cN/tex;
· modului de elasticitate (E): 3,4-4,5 GPa;
· rezistența în nod: 10-13 cN/tex
· indicele limită de oxigen (ILO): 30-34%
· repriza: 6%;
· recuperarea elastică: 92-96%;
· rezistență la temperaturi mari, nu se topesc;
· cantitate mică de fum și nu elimină gaze toxice;
· contracție foarte mică;
· rezistenţă bună la lumină şi frecare, la solvenţi organici, baze slabe şi acizi neoxidanţi;
· proprietăți de izolare electrică, datorită conductibilității scăzute;
· păstrarea proprietăților la temperaturi joase (sub -150 °C);
· rezistență foarte bună la acțiunea acizilor, bazelor, solvenți, abur, combustibili;
· compatibilitate cu rășini, elastomeri, adezivi;
· au tușeul plăcut.
Domenii de utilizare
Caracteristicile fibrei au dus nu doar la utilizarea lor în locul azbestului, dar și în multe alte domenii. Aplicațiile
fibrei și materialelor textile derivate pot fi împărțite în două grupe: materiale de siguranță și utilizări
industriale.
Ø produse rezistente la foc și bariere de fum – hainele de protecție ce încorporează fibre Kynol țesute sau
nețesute sub formă de căptușeli sunt utilizate într-o varietate largă de domenii în care este se cer
echipamente protecție la foc, căldură și chimicale. Echipamentele sudorilor, șoferilor mașinilor de curse și
pompierii utilizează îmbrăcăminte din Kynol aluminizat. Acestea sunt mult mai confortabile decât alte
materiale aluminizate și asigură o izolare termică mai bună.
Ø materialele din Kynol au înlocuit de asemenea produsele din azbest: cortine contra flăcărilor, căldura
radiantă și a așchiilor metalice incandescente, precum și țevi de ventilație rezistente la foc și izolații pentru
acoperișuri sau ziduri.
Ø o utilizare largă o au cortinele izolatoare de foc și fum din avioane, fiind utilizate de firme precum Boeing
și Airbus Industries. Caracteristicile ce au dus la alegerea acestor fibre a fost: greutatea redusă, emisia minimă
a gazelor toxice sau a fumului în caz de incendiu și rezistența la flacără. Din aceleași considerente sunt utilizate
în domeniul transportului (mașini, trenuri, vapoare, submarine). Se mai utilizează în facilități publice, precum:
teatre, cinematografe, hoteluri, discoteci, aeroporturi și spitale.
Ø aplicații ce necesită izolarea căldurii și rezistența la temperaturi joase – datorită conductibilității scăzute și
păstrarea proprietăților la temperaturi joase extreme, au dus la utilizarea lor în domenii precum exploatarea
gazelor, saci de dormit militari.
Ø pături rezistente la foc, utilizate de pompieri;
Ø izolare fonică (absorbția sunetelor);
Ø izolare și materiale rezistente la fricțiune;
Ø compozite rezistente la produse chimice;
Ø datorită rezistenței la chimicale, aburi și căldură sunt utilizate în realizarea etanșării și a ambalajelor.
Ø aplicații medicale: măști contra mirosurilor și a gazelor nocive;
Ø produse electrice (condensatori, izolarea cablurilor). Datorită rezistenței la emisiile radioactive cablurile
învelite în Kynol sunt utilizate în stațiile nucleare.
Ø purificatoare de aer sau apă;
Ø medii de absorbție pentru recuperarea solvenților;
Øconducte, furtunuri.
Clasificarea fibrelor chimice artificiale
 Clasificarea fibrelor artificiale

Transformarea polimerilor (naturali sau sintetici) în stare de fibră textilă reprezintă o etapă tehnologică
deosebit de importantă în fabricarea firelor. Importanţa constă în faptul că structura, şi implicit proprietăţile
fibrelor, depind în mare măsură de condiţiile tehnologice ale operaţiilor de transformare a polimerilor în
fibre.
Formarea fibrelor chimice comportă următoarele etape importante şi anume:
 sinteza polimerului – în cazul fibrelor sintetice;
 filarea topiturilor şi/sau a soluţiilor acestora; etirarea şi termofixarea.
Filarea polimerilor. În procesul de filare, polimerii sunt aduşi în stare fluid-vâscoasă prin topire sau
dizolvare în solvenţi adecvaţi, stare care permite ca prin presare prin orificiile filierelor (duze) să se obţin ă
filamente care sunt preluate de diferite organe de înfăşurare. În
funcţie de modul în care se realizează starea lichid-vâscoasă a polimerilor, prin topire sau dizolvare, există
două metode de filare şi anume, filarea din topitură şi filarea din soluţie.
Posibilităţile de a fila un polimer, printr-o metodă sau alta, sunt determinate, în primul rând, de stabilitatea
termică a polimerului la temperatura de topire şi în al doilea rând, de proprietăţile fizico-chimice ale acestuia.
Filarea din topitură. La polimerii cu proprietăţi termoplastice, a căror temperatură de topire este
inferioară celei de descompunere se recomandă filarea din topitură, nefiind exclusă şi filarea din soluţii, în
anumite scopuri speciale. Filarea din topitură este de preferat, în condiţiile în care este posibil ă aceast ă
metodă, atât din raţiuni tehnico-economice, cât şi datorită proprietăţilor calitative ale filamentelor rezultate.
În cazul filării polimerului din topitură, resolidificarea acestuia sub formă de filament se realizează prin simpla
răcire.
Filarea din soluţie se realizează prin solubilizarea polimerului într-un solvent adecvat şi recuperabil, în
situaţia în care polimerul nu se topeşte fără a se degrada sau descompune, cazul polimerilor naturali
(celuloză, proteine) sau al unor polimeri sintetici (poliacrilonitrilul, policlorura de vinil, polialcoolvinilul etc.).
Filarea din soluţie se poate realiza în două variante şi anume:
 – filarea umedă, când filamentul este precipitat într-o baie de coagulare, în care se află diferite componente
chimice şi unde au loc o serie de reacţii chimice, fie cu modificarea chimică a polimerului (cazul regenerării
celulozei din xantogenatul de celuloză, la fabricarea viscozei), fie cu modificarea fizică a polimerului (cazul
precipitării poliacrilonitrilului în baia de filare);
– filarea uscată constă în trecerea soluţiei de polimer prin filiere, iar la ieşire filamentele se solidifică prin
evaporarea dizolvantului în turnuri speciale, în care se reglează temperatura de evaporare şi posibilitatea de
recuperare a solventului. În acest caz, compoziţia chimică a polimerului nu se modifică. Prin această metodă
se filează acetatul de celuloză, dar şi anumite tipuri de fibre pe bază de poliacrilonitril.

Celofibra (viscoza) | Proprietăți și caracteristici celofibră (viscozei)

 Proprietăţi fizice ale celofibrei

 Proprietăţi mecanice ale fibrelor de celofibră
 Proprietăţi chimice specifice celofibrei (viscozei)
 Acţiunea acizilor.
 Acţiunea bazelor.
 Acţiunea oxidanţilor.
 Acţiunea solvenţilor.
 Alte proprietăţi:
Celofibra reprezintă fibrele obţinute din transformarea chimică a celulozei în xantogenat de celuloză,
iar viscoza (mătase artificială) este de aceeaşi natură, însă sub formă de fire filamentare. Celofibra poate fi
normală (grad de polimerizare 300 - 350), polinozică (cu grad mărit de polimerizare 900 - 1000), HWM (fibre
cu modul înalt), lyocell, tencel fibre cu caracteristici îmbunătăţite şi obţinute prin tehnologii ecologice.
Aspectul longitudinal reprezintă o suprafaţă cu striaţii longitudinale, iar secţiunea transversală este zimţată,
pentru celofibra normală, dar poate fi netedă şi rotundă pentru alte categorii de celofibră. Fineţea firelor este
de la 60 la 300 den pentru articole vestimentare. Fibrele de celofibră sunt tăiate de la 32 la 38 mm cu fineţea
de la 1,2 la 1,8 den pentru fibre tip bumbac şi de la 60 - 150 mm cu fineţea de 2,5 - 4,2 den pentru fibrele tip
lână destinate articolelor vestimentare şi de 8-25 den pentru covoare şi tapiţerie. Celofibra are aspect mat,
semimat şi lucios, culoare natur, albită sau vopsită în masă.
Proprietăţi fizice ale celofibrei
Densitatea: 1,50 - 1,52 g/cm3;
Umiditatea: repriza este de 13 %
Proprietăţi electrice: nu se încarcă cu electricitate statică
Acţiunea căldurii: se descompune la temperatura de 190°
Proprietăţi mecanice ale fibrelor de celofibră
Rezistenţa în stare uscată:
I. normală: 0,13-0,15 N/tex;
II. polinozică: 0,16 - 0,83 N/tex;
III. HWM: 0,23 - 0,36 N/tex.
Alungirea la rupere în stare uscată:
I. normală: 14-18%;
II. polinozică: 7 - 11%; -HWM: 13.6-14.6%.
Modulul de elasticitate:
I. standard: 48 - 68 cN/tex;
II. polinozică: 93 cN/tex;
III. HWM: 74- 176 cN/tex.
Rezistenţă în mediu umed a celofibrei faţă de rezistenţa în mediu condiţionat este:
44 - 54 % , pentru normală;
56 - 63%, polinozică;
55 -65 % HWM .
Alungirea în mediu umed:
16 -22 %, pentru normală;
7 - 13 % , polinozică;
17 - 18 %, WHM.
Proprietăţi chimice specifice celofibrei (viscozei)
Acţiunea acizilor.
Rezistenţa mică la acizi tari.
Acţiunea bazelor.
Rezistenţă mică la baze tari.
Acţiunea oxidanţilor.
Rezistenţă mică
Acţiunea solvenţilor.
Rezistă la solvenţi organici, clorit de sodiu, acetonă, apă fierbinte, insolubilă în acid formic.
Alte proprietăţi:
nu este atacată de molii şi alte insecte.

Fibrele Lyocell | Caracteristicile și proprietățile fibrelor Lyocell

 Obţinerea fibrelor Lyocell

 Structura şi proprietăţile fibrelor Lyocell
 Domenii de utilizare ale fibrelor lyocell

Fibrele Lyocell sunt fibre produse prin regenerarea celulozei şi se obţin printr-un proces de dizolvare
şi filare în solvent organic, fără formarea de compuşi derivaţi. Denumirea vine din limba greacă: lyo (din
greaca lyein) = dizolvă, iar cell de la celuloză. În funcţie de diferiţii producători, fibrele de acest tip au fost
înregistrate şi sub alte mărci comerciale, cum sunt: Tencel şi Courtaulds Lyocell (S.U.A. – firma Courtaulds),
Lenzing Lyocell (Austria – Lenzing AG), New Cell (Germania – firma Akzo Nobel Fibers), Alceru (Germania –
firma TITK).
Obţinerea fibrelor Lyocell
Acestea se realizează prin tehnologia de filare din solvent organic NMMO. Acest procedeu se bazează pe
capacitatea aminooxizilor de tipul N-metil-morfolin-N-oxid (NMMO) cu o structură de tip O(C4H8)NOCH3
de a dizolva celuloza în anumite condiţii; soluţia realizată se filează şi se obţin astfel fire din celuloză
regenerată. Primul patent referitor la acţiunea acestui solvent datează din 1969, dar, datorită dificultăţilor
pentru recuperarea lui, abia după 1992 s-au dat în funcţiune primele unităţi productive de capacitate mare
pentru fabricarea acestor fire.
Tehnologia NMMO cuprinde trei procese principale:
– prepararea unei soluţii omogene din pasta de celuloză, NMMO şi apă;
– procesul efectiv de formare a fibrei;
– recuperarea solventului NMMO din băile de regenerare şi spălare.
Trebuie menţionat că acesta este un tip complet nou de tehnologie pentru producerea fibrelor
celulozice artificiale, care prezintă numai procese de natură fizică, fără a interveni nici o reacţie chimică. Ea
cuprinde etapele de dizolvare, filare, coagulare şi uscare.
Se foloseşte ca materie primă celuloza din lemn de calitate bună şi se realizează o suspensie de aproximativ
13% celuloză, 20% apă şi 67% NMMO. Celuloza nu este solubilă în amestecul apă/solvent realizat cu acest
raport şi, de aceea, apa este îndepărtată din suspensie de-a lungul liniei de „extracţie“, fiind atinsă zona de
soluţie. Soluţia stabilizată prin agenţi chimici potriviţi va servi la filare. Etapa următoare implică părăsirea
zonei de soluţie din diagrama de fază, când celuloza coagulează sub formă de fir şi, prin spălare, se
îndepărtează solventul NMMO. Drept urmare creşte accentuat conţinutul de apă din fir; se poate ajunge la
un raport 70% apă şi 30% celuloză, dar prin uscare controlată se poate atinge un conţinut de umiditate de
10–15%.
 Pasta de celuloză de lemn, NMMO şi apa sunt amestecate astfel
încât să atingă cel mai înalt grad posibil de uniformitate, aceasta deoarece calitatea unei soluţii omogene de
filare este factorul decisiv pentru controlul procesului şi calitatea firului filamentar. Soluţia filtrată, încălzită
la peste 100°C, pentru diminuarea viscozităţii, este trecută prin orificiile filierei şi după ce parcurge un spaţiu
cu aer, trece în baia de coagulare, care în varianta cea mai simplă conţine numai apă. În spaţiul de aer
se produce etirarea filamentelor, iar în baie, coagularea. Ulterior, prin spălare se îndepărtează solventul
NMMO din filamente, iar acestea sunt finisate, uscate şi bobinate. Se lucrează la viteze de filare mult mai
mari decât cele folosite la viscoză sau cupro şi se pot obţine filamente de fineţe foarte înaltă.
Solventul NMMO este recuperat atât din baia de regenerare, cât şi din cea de spălare în proporţie de peste
99,5%. Au fost astfel fabricate fire filamentare, dar şi fibre scurte, pentru dome-niul textil sau tehnic.
Structura şi proprietăţile fibrelor Lyocell
Aceste fibre se remarcă printr-un grad înalt de cristalinitate, încât raportul zonelor cristaline şi
amorfe poate ajunge la aproximativ 9:1; mult mai mare decât la fibrele tip viscoză. Prin procesul de obţinere
se imprimă şi o orientare moleculară foarte înaltă, chiar în zonele amorfe existând un grad oarecare de
orientare.
Această structură de tip deosebit pe care o prezintă fibrele Lyocell se va reflecta în proprietăţile
mecanice cu totul speciale pe care le manifestă, având cele mai mari valori pentru rezistenţă, comparativ cu
toate celelalte fibre celulozice. Un alt avantaj demonstrat la fibra de tip Lyocell este că prezintă o conversie
a rezistenţei fibrei în tenacitatea firului mult mai eficientă decât în cazul altor fibre. La îmbunătăţirea
proprietăţilor de rezistenţă mecanică contribuie şi gradul de polimerizare mai înalt, comparativ cu al
celorlalte fibre din celuloză regenerată. În privinţa comportării mecanice, la fibrele tip Lyocell cel mai
important aspect este menţinerea rezistenţei în stare umedă la valori deosebit de înalte, astfel încât are loc
o reducere de numai 10–15% faţă de starea uscată.
Prin contrast cu celelalte fibre artificiale celulozice, fibra Lyocell este singura care prezintă în stare umedă o
rezistenţă mai mare decât a fibrei de bumbac. Această fibră are şi un modul de elasticitate înalt, mai mare
chiar decât a bumbacului, mai ales în stare umedă şi acesta conduce la o contracţie foarte scăzută în apă (–
0,44% faţă de –6,5% la viscoză). Acest fapt va determina pierderi foarte reduse în finisare şi vopsire şi, de
asemenea, o contracţie redusă la spălare, produsele prezentând o excelentă stabi-litate
dimensională. Caracterul celulozic al fibrei Lyocell îi conferă acesteia toate avantajele fibrelor de
tip celulozic, mai ales confortul fiziologic şi capacitatea bună de absorbţie, alături de încărcarea electrică
joasă. În tabelul de mai jos sunt prezentate, comparativ, unele proprietăţi fizice la fibrele Lyocell faţă de alte
fibre celulozice. Pe baza acestei tehnologii se pot fila fire de fineţe foarte înaltă şi, ceea ce este
foarte important, cu titlu pe un singur filament sub 1 dtex; de aici rezultă noi domenii de utilizare, deoarece
este singurul tip de fir celulozic din microfilamente.
Fibrele Lyocell pot fi texturate şi acest efect rămâne stabil după numeroase spălări, motiv pentru care
pot fi utilizate în produse voluminoase, dar de masă redusă. Tuşeul produselor din fibre tip Lyocell este
cu totul caracteristic, pe deplin diferit de cel dat de alte fibre şi, prin diverse procedee, poate fi variat enorm,
fiind create produse cu estetică absolut nouă.
Fibre din celuloză regenerată
Proprietatea Fibre Lyocell Bumbac
Viscoză normală Polinozice Modale Cupro
Tenacitate, cN/tex - climatizat 42-48 42-48 36-42 34-38 15-20 25-34
 -umed 26-40 26-40 27-30 18-22 9-12 30-42
Alungirea la rupere, % - climatizat 10-15 18-23 10-15 14-16 10-20 8-10
- umed 10-18 22-28 11-16 15-18 16-35 12-14
Tenacitate în buclă, cN/tex 18-20 10-14 8-12 12-16 21
Modul iniţial umed, cN/tex 250-270 40-50 200-350 180-250 30-50 200-300
Grad de polimerizare a celulozei 550-600 290-320 450-500 400-450 2000-3000
Reţinere de apă lichidă, % 65-70 90-110 60-75 75-80 100-120 40-45
Un aspect cu totul specific la aceste fibre este capacitatea mare de fibrilare. Prin fibrilare se înţelege
desprinderea de fibrile în lungul suprafeţei fibrei umflate în apă, sub acţiunea unor tensiuni mecanice. Pe
baza numărului şi încreţirii fibrilelor analizate la microscop, fibrile ce s-au format pe fibre solicitate în apă la
un test de agitare („Shake Test“), se evaluează această proprietate conform unei scări cu etaloane. Fibrilarea
se manifestă şi la fibrele produse prin tehnologia viscoză, în special la polinoze dar cu intensitate mai
redusă. S-a demonstrat (pentru fibrele din celuloză regenerată) existenţa unei dependenţe aproape liniare
între această proprietate şi modulul în stare umedă, şi anume tendinţa de fibrilare creşte o dată cu creşterea
modulului umed; se constată deci, că mărimea fibrilării este preţul pentru o stabilitate dimensională înaltă în
stare umedă. Deoarece a fost considerată o deficienţă pentru unele sortimente de fibre tip Lyocell, s-a reuşit
prin modificarea condiţiilor de filare să se diminueze tendinţa de fibrilare, ajungând la nivelul prezentat de
fibra de viscoză. Ulterior, fibrilarea acestei fibre nu a mai fost privită ca un handicap, ci s-a transformat într-
o calitate dorită şi căutată, devenind un element de modă. Ea poate fi reglată prin tratamente enzimatice în
combinaţie cu tratamente mecanice şi, dacă este necesar, completate prin finisări speciale, ce sunt bine
suportate datorită rezistenţei foarte mari a fibrei. Pe lângă modificarea permeabilităţii, produsele textile au
căpătat efecte deosebite, cum sunt: efect coajă de piersică, efect nisip, tuşeu moale etc.
Pe ansamblu, proprietăţile deosebite ale fibrei Lyocell constituie o sinteză perfectă între fibrele
naturale şi cele sintetice, produsele realizate având caracteristici mult îmbunătăţite. Aceste fibre se vopsesc
cu aceiaşi coloranţi folosiţi pentru celelalte fibre celulozice, substantivitatea fiind echivalentă cu cea obţinută
pentru viscoză. Uneori vopsirea poate avea şi ea un efect de fibrilare, astfel încât procesul trebuie condus
corespunzător.

Domenii de utilizare ale fibrelor lyocell

Datorită performanţelor deosebite, pentru aceste fibre există un interes suplimentar, comparativ cu
celelalte fibre chimice deja existente. Se utilizează mult pentru îmbrăcăminte şi pentru sectorul casnic, dar
şi în domeniul tehnic. Fibrele sunt mult folosite atât singure, cât şi în amestecuri cu alte fibre ca: bumbac,
lână, in, caşmir, angora, contribuind la creşterea rezistenţei şi durabilităţii acestora. Se folosesc pentru
producerea de ţesături uşoare, simple şi imprimate, ca materiale pentru cămăşi, bluze, rochii etc. În
domeniul textilelor tehnice fibra oferă o multitudine de posibilităţi, unde tendinţa de fibrilare poate fi
utilizată. Aşa sunt neţesutele, filtrele şi hârtiile speciale. Poate fi folosită şi în domeniul medical, sau în alte
direcţii tehnice.

Fibra de sticlă - proprietățile și caracteristicile textile ale sticlei

 Principii de obţinere a fibrelor de sticlă

 Sortimente de fibre de sticlă
 Proprietăţile sticlei
Fibrele de sticlă au fost produse de sticlarii veneţieni, care foloseau filamentele de sticlă colorată la
includerea lor într-o masă de sticlă incoloră, pentru a obţine efecte decorative speciale. În secolul al 18-lea,
filamentele de sticlă erau folosite pentru diverse broderii şi pentru fabricarea perucilor.
În 1893, la Expoziţia din Columbia, E.D. Libbey e xpunea articole realizate din amestecuri de filamente
de sticlă cu mătase naturală.
Producerea acestor filamente era limitată, datorită mai ales rezistenţei lor slabe la îndoiri repetate, motiv
pentru care se foloseau în scopuri tehnice, ca material de izolare şi filtre pentru industria

chimică.
Lipsa de azbest în timpul primului război mondial a făcut ca să se dezvolte producţia de fibre din sticlă
în Germania, fibre utilizate mai ales ca material de izolare.
Producţia de fibre de sticlă cu utilizări în textile a căpătat importanţă în 1931, când un grup de ingineri
americani a întreprins studii susţinute, iar din 1939 se realizează fibre în aproape toate ţările lumii, în
principiu având aceleaşi elemente tehnologice de bază.
Principii de obţinere a fibrelor de sticlă
Procesul tehnologic de obţinere a fibrelor de sticlă cuprinde dou ă faze principale: obţinerea sticlei şi
filarea fibrei.
Materia prima pentru fabricarea fibrelor de sticlă o constituie produsele anorganice fuzibile, pe bază
de silicaţi, extrase din nisipurile silicoase.
În funcţie de compoziţia chimică a materiei prime, se poate obţine o gamă extinsă de fibre, cu
proprietăţi foarte diferite între ele. Pentru fabricarea fibrelor se folosesc mai mult două grupe de sticle şi
anume: sticla sodiu–var–silice şi sticla boro–silicoasă. Ambele grupe au ca principală componentă bioxidul de
siliciu, la care se adaugă o serie de oxizi metalici, care duc la schimbarea proprietăţilor sticlei.
Dintre principalele categorii de fibre de sticlă care se obţin în funcţie de compoziţia chimică pot fi menţionate
următoarele: fibre din sticlă tip E (cu rezistenţă electrică mare), tip C (cu rezistenţă chimică), tip S (cu
rezistenţă mecanică mare), tip L (absorbantă de radiaţii), tip A (alcalină) ş.a.
Compoziţia chimică a unora dintre aceste tipuri de fibre de sticlă se prezintă în tabelul următor:
Tipuri de fibre SiO2 Al2O3 Na2O CaO MgO B2O2 FeO3 PbO
Vată de sticlă 72,0 1,5 15,0 9 2,3 – 0,2 –
Vată de bazalt 48,6 17,0 1,5 9,5 11,0 – 9,0 –
Fibre tip A 70,0 1,5 16,0 8,0 3,0 1,5 – –
Fibre tip E 53,0 15 0, 7 20,0 2,9 9,0 0,3 –
Fibre tip C 65,0 4,0 8,5 14,0 3,0 5,0 0,5 –
Fibre tip S 65,0 25,0 – – 10,0 – – –
Fibre tip RA 62,0 2,0 14,0 4,0 1,4 – 0,6 –
Fibre tip L 34,0 3,0 0,5 – – – – 60,5
Fibre cuarţ (Silica) 99,6 – – – – – – –
Procesul tehnologic de obţinere a fibrelor de sticlă comportă două etape şi anume:
 – topirea minereului silicos la 1200÷1600°C în cuptoare speciale. Din topitura de sticlă se confecţionează
baghete sau bile (sfere), care sunt sortate, pentru eliminarea acelora care conţin părţi netopite sau alte
defecte;
– filarea se realizează din topirea bilelor sortate la temperatura de topire specifică tipului de minereu folosit
şi trecerea acestei mase vâscoase prin orificiile filierelor. Filamentele la ieşirea din filieră, în contact cu un
curent de aer, se răcesc şi se solidifică, apoi se înfăşoară cu o viteză mare pe formate speciale, realizându-
se astfel o puternică etirare, cu subţierea corespunzătoare a filamentelor.
În cazul filării fibrelor scurte (Verranne), filamentele formate la ieşirea din filieră (nu mai sunt etirate
mecanic) sunt antrenate de către două jeturi paralele de aer comprimat în direcţia de filare, cu scopul de a
provoca rupere la anumite intervale, în funcţie de lungimea fibrei dorite.
Fibrele rupte sunt pulverizate cu anumite substanţe de încleiere şi sunt depuse pe un tambur
perforat, prin care se aspiră aer, ceea ce face ca pătura să devină compactă, cu o structură ,,neţesută“.
Înfăşurarea filamentelor pe formate nu este posibilă fără uleierea lor, având şi rolul de apret pentru a le ţine
lipite între ele, conferindu-le în acelaşi timp şi o elasticitate mai bună.
Pentru firele destinate ţesăturilor se folosesc, ca agenţi de uleiere–apretare, substanţe ca: dextrină,
parafină, gelatină, agenţi de emoliere, alcool polivinilic etc. În cazul folosirii acestora, pentru armare (în
compozite) cu polimeri (matrice), nu se utilizează uleierea ci alte substanţe cu rol de adezivitate.
Sortimente de fibre de sticlă
În func ţie de domeniile de utilizare se pot obţine fibre şi filamente cu geometrii variate, ca de
exemplu:
– fibre ondulate, care servesc ca element de armare la fabricarea hârtiei, la împletituri sau în amestec cu fibre
de azbest, care conferă o mai bună fixare a fibrelor într-o matrice care serveşte pentru armare;
– fire texturate – texturarea realizându-se prin procedeul JET (texturare cu jet de aer).
Acestea sunt destinate ţesăturilor de efect şi articolelor de protecţie antitermică şi antiflacără. O astfel de
ţesătură a fost realizată sub denumirea de Tyglas-1000°C – ea fiind termostabilă până la 1000°C şi prezintă o
rezistenţă mai mare decât azbestul până la 250°C, peste care rezistenţele sunt asemănătoare, iar de la 550°C
încep să piardă din rezistenţă;
– fibre cu lumen şi aspectul suprafeţei rugos (ca efect al trecerii fibrelor printr-un câmp electrostatic)
– microfibre (fibre scurte şi filamente), cu diametrul cuprins între 0,5 şi 2µ m. Aceste microfibre sunt folosite
pentru obţinerea materialelor (ţesături) cu suprafaţă microporoasă.
Microfibrilele de sticlă (Bayer) au o importanţă deosebită la realizarea filtrelor, care au capacitatea
de filtrare a particulelor mici în suspensie şi separă sistemele lichide (de exemplu separarea dizolvanţilor din
apele reziduale). În Germania s-au realizat recent fibre de sticlă înnobilate sub denumirea de isoTHERM 750
şi isoTHERM – 1000, care, la o utilizare îndelungată, până la 750°C, respectiv 900°C, sunt rezistente la
temperatură şi pot înlocui azbestul. Alungirea la rupere a fibrei isoTHERM 1000 este de circa 20% la
temperatura camerei, iar a filamentelor texturate isoTHERM 75O este de 5,5%, la 20°C.
Proprietăţile sticlei
Dintre cele mai semnificative proprietăţi ale fibrelor de sticlă se enumeră:
– rezistenţa mare la tracţiune (500–15.000N/mm2) – în funcţie de diametrul fibrei;
– rezistenţa la căldură (la 400°C scade rezistenţa până la jumătate, iar între 650–850°C încep să se înmoaie);
nu ard;
– rezistenţă bună la radiaţii;
– fibrele Silica, spre deosebire de cele tip E, au o mai bună capacitate de izolare electrică şi termică;
– sunt rezistente la agenţii chimici (cu excepţia acidului fluorhidric);
– nu sunt toxice, iar ciupercile şi bacteriile nu le degradează.

Fibrele cuproamoniacale - firele cupro - proprietati,caracteristici

 Obţinerea fibrelor cupro

 Structura fibrelor cupro
 Proprietăţile fibrelor cupro
 Tenacitatea
 Rezistenţa în buclă
  Rezistenţa în nod
 Alungirea la rupere
 Lungimea de rupere
 Modulul de elasticitate
 Revenirea elastică
 Masa specifică
 Proprietăți chimice
 Comportarea faţă de agenţi externi
Fibre din celuloză regenerată, fibrele cuproamoniacale (cupro)
Deşi cea mai mare parte din producţia de fibre din celuloză regenerată se realizează prin procedeul viscoza,
există îns unele domenii pentru care menţinerea procedeului cupro asigură unele avantaje ce ţin de
specificul tehnologiei. Astfel, fibrele cupro sunt mult mai suple decât fibrele viscoz ă şi sunt utilizate de aceea
în domenii în care este de dorit în mod special un tuşeu foarte moale.
După anii 1960, producţia de fibre cuproamoniacale a prezentat o tendinţă de reducere, datorită
poluării mediului, în special cu ioni de Cu şi pătrunderii fibrelor sintetice în majoritatea domeniilor de
utilizare, tipice altădată pentru fibrele cupro. În prezent, o direcţie foarte importantă pentru prelucrarea
soluţiilor cuproamoniacale ale celulozei este îndreptată
pentru obţinerea de filme, fire şi fibre tubulare, folosite în sectorul medical la realizarea de rinichi artificiali.
Aceste produse prezintă performanţe superioare de curăţare a ureii şi creatininei, posedă
caracteristici de umezire mult mai bune şi determină o coagulare mai redusă a sângelui comparativ cu orice
alte produse similare, realizate din fibre sintetice sau viscoză.
Obţinerea fibrelor cupro
Fibrele cupro se obţin prin procedeul de filare din soluţie pe cale umedă. În principiu, pentru
fabricarea lor are loc dizolvarea celulozei purificate în hidroxid amino-cupric, Cu(NH3)4(OH)2, numit şi reactiv
Schweitzer. Soluţia vâscoasă obţinută se filează şi se descompune în prezen ţă de soluţii de acizi sau alcalii,
având loc regenerarea celulozei în

fibre sau pelicule.

Materia primă pentru fabricarea fibrelor cupro poate fi atât lintersul de bumbac purificat şi albit, cât
şi celuloza din lemn înnobilată, cu un conţinut de 96–98% α celuloză, în aceste condiţii solubilitatea în soluţia
cuproamoniacală fiind chiar mai bună decât pentru lintersul de bumbac. Soluţia de filare se prepară la
temperaturi sub 20°C, prin amestecarea lintersului dezintegrat sau a pastei de celuloz ă cu grad mare de
umiditate (50–100% faţă de greutatea celulozei uscate) cu hidroxid de cupru sau cu o sare bazică de cupru, în
prezenţa soluţiei apoase concentrate de amoniac. Raportul molar minim care poate fi folosit este de 1
celuloză: 1 cupru: 4 NH3, dar în practică se foloseşte amoniac în exces, ajungându-se până la 7 moli NH3,
aceasta deoarece solubilitatea celulozei şi durata procesului de dizolvare sunt afectate direct de cantitatea
de amoniac utilizată. Se adaugă, de asemenea, NaOH pentru îmbunătăţirea procesului de umflare şi
dizolvare. Pentru a reduce gradul de degradare al celulozei, uneori se folosesc agenţi reducători de tipul
sulfitului de sodiu şi glucoza. După Hess şi Mesmer, hidroxidul amino-cupric reacţionează cu celuloza în două
etape:
– într-o primă etapă reacţionează grupele OH primare ale unei unităţi structurale de celuloză;
– într-o a doua etapă, acest compus reacţionează cu alte două molecule de solvent şi se obţine o structură
de tip alcoolat.
Soluţia vâscoasă obţinută este filtrată prin câteva seturi de filtre presă; urmează apoi dezaerarea, 6 până la
16 ore la vid înaintat, după care poate fi depozitată la temperaturi scăzute, săptămâni sau luni, fără a-şi
modifica proprietăţile.
Filarea se face în două băi, tehnologie care prezintă nete avantaje de economicitate şi calitate a fibrelor,
comparativ cu procedeul într-o singură baie, prin care a debutat fabricarea acestor fire. Soluţia de filare este
trimisă de pompa de extrudere prin orificiile filierei plasată în partea superioară a primei băi, care este în
formă de pâlnie, realizată din sticlă sau plastic transparent. Drept agent de coagulare în prima baie se
foloseşte apa dedurizată, la 35...45°C, care curge cu o viteză ce creşte tot mai mult o dată cu îngustarea
secţiunii transversale a pâlniei. La contactul cu apa are loc hidroliza parţială a complexului amino-cupric al
celulozei şi deci o precipitare parţială a filamentelor.
Starea lor de plasticitate avansată permite, datorită antrenării de apă care curge cu viteză foarte mare, o
etirare extrem de ridicată, de 10000–15000%. Regenerarea deplină a celulozei are loc într-o a doua baie cu
soluţie de acid sulfuric 1–2%, la 20 ...24°C, viteza de filare în ansamblu fiind de 150 m/min. Rezultă filamente
de fineţe foarte înaltă, cu o orientare structurală ridicată şi cu o formă circulară a secţiunii transversale.

Filamentele sunt colectate sub formă de sculuri, care sunt spălate pentru îndepărtarea acidului şi a
sulfaţilor rezultaţi din reacţii, după care urmează uleierea, avivarea şi uscarea lor.
Pentru producerea de filamente groase folosite drept umplutură pentru tapiserii, dar şi pentru obţinerea
fibrelor cu lumen, se utilizează filarea într-o singură baie acidă, tehnologia fiind similară procesului viscoza.
Se pot realiza şi fibre scurte, în acest caz, concentraţia de amoniac fiind redusă cu 1–2%, pentru
îmbunătăţirea filabilităţii.
Pâlniile de filare sunt mult mai mari, iar filierele cu diametru de 80–100 mm au 2000–3000 orificii.
Prin aplicare alternativă de alungiri şi relaxări în timpul proceselor umede, se produce încreţirea filamentelor.
Se obţin astfel fibre scurte, de lungime 40–150 mm, după prelucrare pe convertere, fibre ce prezintă o
încreţire neregulată şi o suprafaţă rugoasă. Există şi procedee îmbunătăţite de fabricaţie, care indică folosirea
de săruri diverse în baia de filare unde se produce coagularea parţială, urmată de etirare, obţinându-se astfel
proprietăţi mecanice mult mai bune. Adaosul de 0,8 moli/l CaCl2 în baia de apă şi o etirare de numai 150%
permit să se obţină fibre de înaltă calitate, care prezintă o tenacitate condiţionată de 0,46 N/tex (5,2 g/den)
şi o tenacitate în mediu umed de 0,39 N/tex (4,4 g/den), valori de două ori mai mari decât cele obţinute la
fibrele cupro obişnuite.
 Structura fibrelor cupro
Structura de tip celuloză regenerată a fibrelor cupro prezint ă o orientare mai înaltă decât a fibrelor
de viscoză normală, fapt datorat tehnologiei specifice care asigură o etirare foarte avansată. Structura mai
orientată şi gradul de polimerizare mai înalt pentru celuloza din fibrele cupro (500–550, faţă de 350–400
pentru viscoza clasică) explică rezistenţa la rupere mai mare şi alungirea la rupere mai mică cu circa 10–15%
decât la viscoza.
Filamentele de mătase cupro apar mate sau lucioase, cu strălucire şi tuşeu de mătase, de fineţe
foarte ridicată şi anume 0,4–1,3 den/filam. Această fineţe foarte înaltă le conferă supleţe şi calitatea de a da
produse transparente. Filamentele sunt deosebit de uniforme, la microscop aspectul longitudinal este fără
striaţii, iar transversal prezintă o secţiune aproape rotundă.
Proprietăţile fibrelor cupro
Tenacitatea
- în stare condiţionată: 16–21 cN/tex;
– în stare umedă: 9–12 cN/tex.
Rezistenţa în buclă
Rezistenţă în buclă: 9–23 cN/tex
Rezistenţa în nod
Rezistenţă în nod: 6–15 cN/tex
Alungirea la rupere
– în stare condiţionată: 7–18%
– în stare umedă: 16–29%
Lungimea de rupere
Lungimea de rupere a fibrelor cupro: 16–21 km;
Modulul de elasticitate
– în stare condiţionată: 400 cN/tex
– în stare umedă: 100–300cN/tex
Revenirea elastică
Revenire elastică din 5% deformaţie: 45;
Masa specifică
Masa specifică a fibrelor cupro: 1,52–1,54 g/cm3
Proprietăți chimice
Reţinere umiditate în condiţii de climă standard, 11–12,5%
Retenţie a apei la imersare, 90–100%
Solubilitate în 6,5% NaOH, la 20°C, 20–30%
Nu se înmoaie la încălzire şi nu se topeşte, la contact cu flacăra arde;
Gradul de polimerizare 450–550.
Comportarea faţă de agenţi externi
Efectul luminii solare: rezistenţă bună;
Efectul agenţilor atmosferici: pierdere de rezistenţă prin expunere prelungită;
Efectul acizilor minerali concentraţi: degradează fibra chiar la rece;
Efectul acizilor minerali diluaţi: prin încălzire degradează fibra;
Efectul acizilor organici: rezistenţă bună;
Efectul substanţelor alcaline tari (concentrate): umflare accentuată până la distrugerea fibrei;
Efectul substanţelor alcaline slabe: umflarea fibrei;
Efectul oxidanţilor: rezistenţă bună la agenţii de oxidare utilizaţi în mod normal pentru albire; agenţii de
oxidare puternici degradează fibra;
Efectul solvenţilor organici: nemodificat;
Rezistenţă la molii: bună, asemănătoare bumbacului;
Rezistenţă la mucegai şi bacterii: similară bumbacului;
Proprietăţi electrice: Nu generează sarcini electrostatice;
Proprietăţi de vopsire: Bune, cu coloranţi direcţi, de cadă şi acizi;
Solubilitate: Solubil în cuoxam şi cuen.