Ţiganiada

Rezumatul Tiganiadei pe canturi .

Cântecul I
Văzând Urgia, fiica Satanei şi a Zavistiei, că până şi
ţiganii vor să se aşeze intr-o ţara a lor, mânioasă de
acest bine, merge la tatăl său care, aflând acestea, se
grăbeşte să ia măsuri. Se preface imediat in corb şi
începe sa zboare peste lume pentru a le afla pe toate.
Ţiganii se sfătuiau despre ţara pe care Vlad-vodă
urma să le-o dea, după ce la toate poruncile sale ei
vor da ascultare. Drăghici, cel mai bătrân dintre ei,
temându-se că nu va apuca să mai vadă minunea, ii
sfătuia pe ceilalţi să fie mereu uniţi şi pe pace pentru
ca nimeni să-i poată asupri şi lăsa iar fără rost şi
nume.
Goleman spunea că pământul trebuie împărţit şi ţara
are nevoie de un nume, Mircea că nişte oameni aleşi
trebuie să se ocupe de asta, dar Burda îl contrazice
pentru că fără mâncare, crede el, oamenii nimic nu
fac bine. Cucavel îi atenţionează că prea fac “din
toporişte secure”. Borsmândru spunea şi el că
singurul pericol ce ar putea veni ar fi atacul
vrăjmaşilor dar că nici ei nu sunt dârdale, adică
îndărătnici şi că îşi vor apăra ţara. Când să spună iar
Goleman ceva, Satana prefăcut în corb i se cufuri in
barbă. Drăghici, de care ascultau toţi pentru că “pe
toate le prorocea”, observă că acela nu poate fi semn
bun de la Guladel, adică de la Dumnezeu. Ţiganii,
chiar de-au vorbit “din prânz pana-n cină” mergând
intre Alba şi Flămânda, nimic nu au hotărât, căci aşa
ştiu ei să facă sfatul. Adorm toţi la olaltă şi a doua zi
îi vizitează Vodă cerând să i se prezinte cei înarmaţi.
Ţiganii încep imediat să mărşăluiască in cete: întâi
cea a lui Goleman, trei sute cu furci şi rude de şatra şi
steag din piele de mânză codalba, adică cu coada
albă. Urmară argintarii, două sute, in frunte cu
Parpangel ce purcede din viţa lui Junandel, căpetenia
ţiganilor ce îşi duceau zilele in India până când
Chinghişan, mare han al mongolilor, a pustiit toată
Asia lăsând şi pe ţigani fără ţară. Oamenii lui aveau
buzdugane de alamă şi nişte cuţite lungi, toţi “nalţi şi
groşi in ciolane, cu păr imburzit şi barbe sperlite”, cu
steag o cioară de argint, cu “pene răşchirate şi aripi
cu aur suflate”. A treia ceată, căldărarii, “toţi căciulaţi
cu barba afumată”, mari de stat, aveau ciocane
ferecate şi erau călare, iar ducătorul lor era Bălăban.
Steagul le era o tipsioară de aramă. Fierarii, cu ducul
lor Drăghici, erau înarmaţi cu baroase şi coase, trei
sute la număr “pedestrime aleasă”, cu steag tigaie de
plăcinte. Lingurarii erau bine îmbrăcaţi, cu barbe rase
in frunte cu Neagu, iubitorul de dreptate şi aveau ca
steag o lopata făcuta de maistor Pintilie şi cu ei tot
felu de lemne tăiate numai bune de bătălie. Aurarii,
cea mai respectată ceată, defilau cu suliţe şi săbii
scurte, iar steagul era tot o suliţa, dar lungă, din aur,
conduşi de harnicul şi tarele Tandaler inimosul.
Ultimii veneau lăieţii, adică cei ce umblau mereu
pribegind şi goleţii, care umblau mai mult fără haina,
cu steagul lor “o tearfă aninată pe-o prăjină”. Vodă le
promite că satul Spăteni dintre Inimoasa si Bărbăteşti
le va fi ţară de-i vor asculta toate poruncile. Toţi se
arătau curajoşi şi gata de luptă. Gogoman insă, cere
lui Vodă pe drum un om vrednic să ii apere de
prădători.
Cântecul II
Ţiganii in primul rând din mai orice se ceartă şi
munca pe cât posibil o ocolesc, aşa că ceata înainta
foarte greu. Drăghici observând aceasta îi adună pe
toţi şi încercă să-i sfătuiască să meargă mai cu
repeziciune. Ghiolban nu fu de acord cu aceasta
pentru că el pentru nici un domn nu ar merge cu de-
anăbuşita. Ba chiar cerea să se mute Spăteniu mai
aproape şi trei popasuri odată. Avel fu şi el de acord
cu cele zise de Ghiolban. Se hotărăsc să pună până la
urmă solie să meargă înainte cu hrana, pe Gardea cel
cu gura strâmbă şi Găvan cântăreţ in drâmbă, gândind
că după mâncare omul mai lesne se duce. Amintindu-
şi de ce treabă aveau de fapt, Bălăban considera că
dacă ar fi să se întâlnească cu turcii ar trebui să fugă,
să se ascundă, numai să poată scăpa, iar Răzvan îl
atenţionează că fără povara hranei şi armelor fuga ar
fi mai uşoară. Vlad râdea de aceştia deoarece nu
credea că turcii fără a le da vreun semn înainte, îi vor
ataca. Totuşi dacă vin, el crede că bine ar fi să li se
închine dacă altă scăpare nu este. Gogu zicea că
nimeni nu şi-ar risca viaţa “care-i numai una” până la
urmă şi fuga, chiar dacă este ruşinoasă este şi
sănătoasă. Bratu le aduce aminte ţiganilor de vodă şi
ţara lor, iar ei încep să discute despre luptă .
Borşmândru începe să explice că înfieraţi nu ar mai fi
în pericol şi vor rămâne nebiruiţi. Completează apoi
cu ideea că trebuie să lupte cu ambele mâini, cu suliţa
să doboare şi cu săbii scurte să omoare. Fiecare să
aibă un laţ mare, când oboseşte, să mai tragă câte
unul din tabăra vrăşmaşă. Dundul sfătuieşte să sape
gropi şi să le ascundă cu frunze, astfel inamicii mulţi
vor cădea acolo şi se vor pierde. Tandaler, când să
poate spune ca nu e de acord cu aşa o lupta, fu
întrerupt de Zagen ce anunţă răpirea Romicăi. Fata
era frumoasă şi ascunsă in inimile multora din ceată,
dar încredinţată, adică logodita cu Parpangel.
Tandaler socoteşte că trebuie continuat drumul, poate
fata plecase de bună voie. şi mai să se ia la bătaie cu
Parpangel din cauza spuselor. Alţii doi, Ganafir si
Papară s-au păruit şi ei multă vreme pentru fiica lui
Goleman. Înaintând ţiganii ajung la un codru
fermecat de însăşi Satana ca să le strice rostul luptei,
unde au găsit mâncare, fecioare,in fine, “toate
dulceţurile vieţii. Doar Parpangel plecase să o caute
pe Romica fără insă a şti şi alţii. Obosit, la un
moment dat, vru chiar să se omoare, dar îl ajunsese
iar pofta de viata cât a căutat să piară, căci nu putea
face asta fără o armă, sau o apă mare, fără vreun
mijloc. El porneşte iar la drum prin pădurea vrăjită şi
rămâne fără mâncare. După ceva post, s-a întâmplat
minunea să ajună la un palat in mijlocul codrului
unde chiar lăutari nu aveau. Parpangel ceru întâi
hrană ca să poată cânta.
Cântecul III
Ţiganul Parpangel este rugat de fraţii sǎi sǎ
povesteascǎ prin ce a trecut. Începe un “libov”, adicǎ
un cântec de iubire, în care le spune cǎ trebuie sǎ
iubeşti tot ce are viaţǎ. Dupǎ ce terminǎ acest cântec,
este rugat sǎ continue cu alt cântec. Parpangel
vorbeşte despre vin, rolul acestuia de a alina relele,
de a alunga necazul şi de a face toate lucrurile sǎ parǎ
mai frumoase. La un moment dat, lui Parpangel i se
adreseazǎ o copilǎ care îl întreabǎ dacǎ nu ştie si
cântece de jale. Al treilea cântec spus de ţigan este
despre Ileana Cosânzaena şi Arghin. povesteşte cum
Arghin, dupǎ ce a cǎutat-o mult timp pe Ileana,
preferǎ sǎ moarǎ decât sǎ se întoarcǎ fǎrǎ ea. Când
era pe cale sǎ se sinucidǎ, apare Ermina, cea mai
înŢeleaptǎ zânǎ şi cea care l-a crescut, care îl
îndeamnǎ sǎ-şi continue cǎutarea. Ca trezit dintr-un
vis, Arghin îşi continuǎ drumul, iar la poalele unor
munţi îl opreşte un “neom”, un ciclop. Însà Parpangel
nu reuşeste sǎ încheie povestea deoarece scapǎ lǎuta
din mânǎ când o zǎreşte pe fata care l-a rugat sǎ
spunǎ un cântec de jale. Vǎzând cǎ aceasta pleacǎ,
iese dupǎ ea, lǎsându-i pe ţigani nedumeriţi. Ţiganii
încep sǎ discute despre Vodǎ şi despre înţelegerea
lor. Ţiganul Florescu de la Vericani le vorbeşte
despre motivele lui Tepeş. Vǎzând Vodǎ cât de mulţi
ţigani sunt decide sǎ-şi facǎ o oaste din ei dându-le
chiar şi pǎmânt: de la Corbi pânǎ la Cetatea Neagrǎ.
Deşi pǎrerile sunt împǎrţite, el crede cǎ Vodǎ a avut
douǎ scopuri: sǎ arate turcilor ce oaste mare are şi sǎ
le arate ţiganilor ce înseamnǎ rǎzboi. Un cǎlǎreţ din
Ardeal, venit pentru a lupta în oastea lui Ţepeş, îl
întreabǎ pe Florescu din ce cauza a început aceastǎ
bǎtǎlie pentru ca la ei în Ardeal pǎrerile sunt
împǎrţite. Ţiganul îmcepe sǎ-i povesteascǎ cum turcii
au dorit sǎ cucereascǎ toate ţǎrile creştine şi, ştiind cǎ
Muntenia este învrǎjbitǎ, credeau cǎ va fi uşor de
cucerit. Vlad Ţepeş însǎ a fǎcut ordine în ţarǎ,
considerând cǎ boierii trebuie sǎ fie un exemplu de
supunere pentru ţǎrani, fiind datori sǎ fie ocrotitorii
ţǎrii. Oamenii, indiferent de rang erau pedepsiţi,
uneori chiar prin tragerea în ţeapǎ. Din cei mai
virtuoşi oameni Vodǎ şi-a fǎcut o gardǎ de cinci sute.
Toate aceste îi determinǎ pe boieri sǎ se întoarcǎ
împotriva lui şi sǎ se alieze cu sultanul. Însǎ Vodǎ
reuşeşte sǎ îi învingǎ de fiecare datǎ pe turci. Ţepeş
refuzǎ sǎ le dea tribut turcilor şi de aceea sultanul
Mahomed trimite o solie în frunte cu grecul
Catavoline ca sǎ îl convingǎ, iar dacǎ şi de data
aceasta refuzǎ, sǎ îl ucidǎ. Vodǎ îi spune lui
Catavoline cǎ nu va fi de acord niciodatǎ:”Spune
celui care te trimeasǎ,/cǎ întracest chip Vlad-Vodǎ-i
rǎspunde:/<>”. Auzind acestea, grecul îl roagǎ sǎ îl
conducǎ pǎnǎ la Dunǎre, deoarece acolo astepta
turcul Hamza sǎ îl ucidǎ. Ţepeş dându-şi seama
porunceşte oastei lui sǎ rǎmânǎ ascunsǎ până va
ordona el.
Cântecul a IV
Sfinţii vǎzând ce fac pǎgânii în Muntenia se hotǎresc
sǎ coboare din ceruri şi sǎ-l ajute pe Vlad Ţepeş în
luptǎ. Sfântul Spiridon ia iapa lui Varlaam şi
cǎlǎtoreşte nevǎzut printre oameni, pentru a-i salva
de la pǎcat. Ţiganii încep sǎ se certe deoarece unii
vroiau sǎ plece, iar alţii vroiau sǎ rǎmânǎ pânǎ apare
Romica pe care nici Parpangel nu o gǎseşte. Cât timp
restul ţiganilor se certau, Florescu îşi continuǎ
povestea: când Ţepeş ajunge cu oastea unde îl aştepta
Hamza, turcii ies din ascunzǎtoare şi încep sǎ se lupte
cu muntenii. Vodǎ, asemenea unui leu se nǎpusteşte
asupra turcilor şi îşi conduce oastea la victorie. O
parte din pǎgâni, printre care şi Hamza, sunt prinşi de
munteni, iar Catavoline, vǎzând cǎ nu mai are
scǎpare, cade în genunchi în faţa lui Vodǎ, cerându-i
iertare. Ţepeş nu se îndura şi sunt toţi traşi în ţeapǎ.
Auzind toate acestea, sultanul porunceşte sǎ se
alcǎtuiascǎ o oaste din cei mai viteji oameni ca sǎ se
pregǎteascǎ până la primǎvarǎ, când îi vor ataca pe
munteni. La puţin timp dupǎ ce au înflorit codrii,
turcii au pornit spre Ţara Româneascǎ şi au ajung
pânǎ la Vidin. Auzind ca turcii au ajung în ţarǎ,
oamenii se adǎpostesc în munţi. Doar domnitorul
neînfricat se pregǎteşte ca sǎ îi înfrunte pe turci. Cu
oastea lui îi urmǎreşte pe duşmani şi când iese din
ascunzǎtoare îi înfrânge. Florescu încheie astfel
povestea. Parpangel, trist cǎ nu a gǎsit-o pe Romica
adoarme cu gândul la ea. Însǎ diavolul nu doarme şi
face în aşa fel încât ţiganul se trezeşte cu Romica în
braţe. Trezindu-se cei doi sunt pe cale de a comite un
pǎcat, dar Sfântul Spiridon care i-a vǎzut face ca totul
sǎ disparǎ, rǎmânǎnd doar o baltǎ mare. Parpangel o
pierde iar pe Romica şi nu ştie ce sǎ creadǎ despre
cele întâmplate. Fiind trist începe sǎ le cânte codrilor,
pǎsǎrilor, poienilor.Când strigǎ dupǎ ea se aude ecoul
si el crede cǎ îi vorbeşte o altǎ copilǎ:”Ţiganul care
n’auzise /Nice-odatǎ rǎsunarea chiarǎ/Ca-aceasta,
stete cu gura- închisǎ/ Gîndind cǎ cineva-l chiamǎ
doarǎ,/Însǎ neauzind mai mult pe nime,/Purceasǎ-
înainte prin desime.”. Dupǎ un timp vede venind spre
el un cǎlǎreţ şi zǎrindu-i sabia, de fricǎ nici sǎ fugǎ
nu poate. Strǎinul, care era Argineanul, spaima
turcilor, îi spune sǎ nu se teamǎ şi îl întreabǎ dacǎ nu
a vǎzut doi turci care alergau o copilǎ. Parpangel,
derutat îi spune cǎ nu a vǎzut nicio fatǎ, dar cǎ a
vorbit cu una. Dându-şi seama Argineanu cǎ ţiganul
este confuz îl lasǎ şi se duce sǎ bea apǎ dintr-un
izvor. El nu ştie însǎ cǎ acel izvor este vrǎjit. Cel care
bea din partea stânga se transforma din fricos în
viteaz, iar cel care bea din partea dreapta se
transforma din viteaz în fricos. Voinicul bea din
partea stânga şi speriat îşi lasa calul şi hainele si
pleacǎ în codru. Parpangel, bea din cealaltǎ parte şi,
transformându-se într-un neânfricat, ia hainele şi
calul lui Argineanul. Uitând de Romica pleacǎ
cǎlarea în acea dumbravǎ întunecatǎ. Dupǎ un timp se
opreşte lângǎ un tufiş din care rupe o nuia şi vede ca
începe sǎ curgǎ sânge şi se aude un glas de durere.
Aflǎ cǎ Romica a fost transformatǎ în acea tufǎ.
Hotǎrǎşte sǎ se sinucidǎ lângǎ ea şi scoate sabia, dar
nu reuşeşte sǎ-şi taie gâtul pentru cǎ mama sa,
Brânduşa, a avut grijǎ ca la naştere sǎ facǎ o vrajǎ
astfel încât trupul lui sǎ nu fie rǎnit de nicio armǎ.
Cântecul a V
Ţiganii sunt aproape de Inimoasa şi primesc rǎspuns
de la Vodǎ cǎ o sǎ le îndeplineascǎ toate
dorinţele.Scopul lui Vodǎ era sǎ-i aducǎ aici ca sǎ îi
punǎ la încercare. Ţiganul Bǎlǎban crede cǎ au fost
pǎcǎliţi de vodǎ şi cǎ au fost trimişi la moarte şi îi
sfǎtuieşte sǎ se ascundǎ în munţi, în Cetatea Neagrǎ.
Goleman e de pǎrere cǎ sunt folosiţi ca momealǎ .
Tandaler însǎ îi sfǎtuieşte pe cei fricoşi sǎ se ascundǎ
în codrii, iar restul sǎ rǎmânǎ sǎ lupte. Spune cǎ dacǎ
Vodǎ i-a folosit drept momealǎ acum este timpul sǎ-
dovedeascǎ cǎ şi ei sunt viteji. Toţi sunt de acord cu
el, mai puţin sunt de accord cu el, mai puţin bǎtrâni
care au îndoieli. La un moment apare oastea lui
Ţepeş, deghizatǎ în turci, iar Tandalar e primul care
le spune sǎ fugǎ şi sǎ se ascundǎ.când oastea ajunge
la ascunzǎtoare lor, ţiganii cad în genunchi cerşind
pentru viatǎ lor. Turcii, care erau de fapt munteni
deghizaţi, îi ameninţǎ cǎ le vor lua copii şi nevestele.
Ţiganul Neicu şi cu alţi bǎtrâni îngenuncheazǎ în faţa
turcilor, spunându-le cǎ pot sǎ ia tot dar sǎ le lase
femeile şi copii. Ţiganul Rǎzvan îl recunoaşte pe
domnitor, iar Neicu îşi cere iertare spunând cǎ ei nu
aveau cum sǎ îşi dea seama cǎ nu sunt turci şi cǎ nu
trebuia sǎ îi sperie. Vodǎ nu apucǎ sǎ îi pedepseascǎ
pe ţigani pentru cǎ vine un cǎlǎreţ care îi spune cǎ
turcii se odihnesc lângǎ o mânǎstire şi plecǎ
impreunǎ cu oastea sa. Vǎzându-i plecaţi, Muţul are
curaj sǎ strige dupǎ ei sǎ se întoarcǎ. Atunci apare
Omar Paşa cu oastea sa, iar ţiganii se sperie din nou,
dar Tandalar le spune cǎ trebuie sǎ fie tot muntenii:”<
Cintecul a VI
În primele ceasuri ale nopţii, pânǎ la primul cântat al
cocoşilor acţioneazǎ raufǎcǎtorii şi fiarele rǎpitoare:
„Lupul gonea dupǎ cǎprioare,/Buha vâna-n tufe
pǎsǎrile,/Ş’îmbla ş’alte jivine stricǎtoare/Ce-ntunerec
iubind fug de soare”. Este vremea potrivitǎ pentru ca
strigoii sǎ umble prin lume. Toate lucrurile bune se
desfǎşoarǎ în timpul zilei, la luminǎ, iar pe timpul
nopţii, în întuneric au loc numai fapte reprobabile.
Este firesc ca şi Satana sǎ scoată capul de sub focul
Iadului şi sǎ se bucure de cum sunt chinuite sufletele
ajunse in Iad. Însǎ pe Satana îl cuprinde jalea
gândindu-se ce viaţǎ fericiǎ este în Rai, el fiind
osândit sǎ trǎiascǎ pentru veşnicie în Iad şi, în semn
de revoltǎ strigǎ atât de tare încât se cutremură tot
Iadul. Gândurile negre pun stǎpânire pe el, dorindu-şi
sǎ fi fost sortit pieirii în momentul în care a fost
izgonit din Rai. În scurt timp îşi revine şi cu o urǎ
nemǎsuratǎ urlǎ încât toţi diavolii se înspǎimântǎ, iar
boierimea Iadului se adunǎ sǎ vadǎ ce se întâmplǎ.
Când îi vede pe toţi adunaţi le aminteşte cǎ el ca un
conducǎtor al duhurilor rele, înainte de osândire era
cel mai mare arhanghel, Lucifer, adicǎ aducǎtor de
luminǎ, singura lui mângâiere este atunci când
izbuteşte sǎ înfaptuiascǎ lucruri rele şi ura nespusǎ pe
care o are faţǎ de Dumnezeu si de supuşii acestuia. Îşi
exprimǎ nemulţumirea faţǎ de activitatea diavolilor:
prea puţine suflete mai bat la poarta Iadului, iar
oamenii care înfaptuiau numai lucruri rele au ajuns sǎ
Îl slǎveascǎ pe Dumnezeu. Dorinţa lui este de a pieri
creştinǎtatea, sǎ fie rǎzboi în toatǎ lumea, iar
„Întunericul” sǎ domneascǎ.
Satana îşi invitǎ supuşii sǎ-şi exprime pǎrerea faţă de
problemele ridicate. Hatmanul Velzǎvúv propune sǎ
strângǎ oaste şi sǎ ajute turcii care vor porni rǎzboi
împotriva lui Vlad Vodǎ. Mulţumit de aceastǎ
propunere le solicitǎ celorlalţi să îşi aducǎ aportul.
Mamona, vistiernicul Satanei, care este denumit şi
duhul lǎcomiei, le expune modul sǎu de acţiune.
Bazându-se pe firea lacomă a omului, îl îndeamnǎ,
pentru a obţine cat mai mulţi bani, la înfǎptuirea
tuturor pǎcatelor: tâlhǎrii, furturi, înşelǎtorii,
rǎzboaie. Asmodeu, duhul înşelǎciunilor, se
adreseazǎ lui Mamona spunându-i cǎ nu sunt
suficienţi numai banii, la cei fǎrǎ lǎcomie lucreazǎ el,
utilizând meşteşugul înşelǎciunii prin intrigi şi sfaturi
viclene. Velial, cel care supravegheazǎ ordinea în Iad,
îşi criticǎ antevorbitorii sǎi, fiecare s-a lǎudat pe sine
minimizând faptele celorlalţi. El propune sǎ-şi
uneascǎ forţele şi sǎ acţioneze asupra cugetului
fiecǎrui om. În ceea ce priveşte luptele dintre
Mohamed şi Vlad el ştie deja rezultatul. Turcii vor
pierde rǎzboiul, dar Vlad nu se va putea bucura de
izbandǎ pentru cǎ turcii vor reveni cu o armatǎ foarte
numeroasǎ şi nici o ţarǎ invecinatǎ nu îi va sǎri în
ajutor. Moloh, duhul dezmierdǎrilor trupeşti, ia
cuvântul şi se laudǎ cǎ el stǎpâneşte întreaga lume
fiind dorit cu înfocare de tineri, pe ascuns de bǎtrani,
cu oftat de fete, şi chiar de cǎlugǎri. Moloh nu le
înţelege frica, dupǎ opinia sa doar a zecea parte din
omenire ajunge in Rai ceilalţi ajung în Iad şi aceasta
se datorează lor, slujitorilor Satanei. Val, stolnicul
socoteşte cǎ nu este înţelept sǎ porneascǎ rǎzboi
împotriva îngerilor, fiindu-i fricǎ de mânia Lui
Dumnezeu, le spune cǎ ar putea ajunge mai rǎu,
svârliţi sub mii de mâluri unde nici dracii nu pǎtrund.
El îi îndeamnǎ pe oameni la îmbuibare care atrage
dupǎ sine lenea şi uitarea bunei cuviinţe. Ultimul
vorbitor este Velfegar, diavolul credinţelor deşarte.
El se strǎduieşte sǎ întunece cu nǎlucire mintea
omului cu care a fost „zidit” de Dumnezeu, abǎtându-
l de la calea cea dreaptǎ. Dupǎ ce a ascultat sfaturile
tuturor, Satana se hotǎrǎşte sǎ acţioneze dupǎ voinţa
sa. Porunceşte hatmanului sǎ adune cetele cele mai
viteze care sǎ-i urmeze poruncile, dupǎ care adunarea
se sfârşeşte. Tandaler care se gândeşte cum sǎ facǎ o
nouǎ rânduialǎ în tabăra ţigǎneascǎ, rǎmasǎ fǎrǎ
merinde, este întrerupt de Corcodel care se vaitǎ cǎ
nu mai are bucate. Cei doi încep sǎ se jigneascǎ
ajungând în pragul declanşării unei bătălii pânǎ la
auzirea surlelor şi „dobelor” ce anunţǎ venirea
turcilor. Tandaler îi îndeamnǎ sǎ se înarmeze, mai
bine sǎ moarǎ în luptǎ decât de foame şi sete. Ţigani
înarmaţi, cu Tandaler în frunte, pleacǎ la luptǎ.
Cântecul VII
Poetul slǎveşte eroii de altǎ datǎ, care scoteau
neamuri întregi din robie. Acum, ţara geme sub
asuprirea strǎinǎ, turcii cucerind rând pe rând oraşe şi
ajungând pânǎ la munţi. De teamǎ sǎ nu fie atacaţi în
locuri strâmte, au hotǎrât să nu mai înainteze
aşteptând ca românii sǎ înceapǎ lupta sau sǎ se
predea. Vlad se hotǎrǎşte sǎ cerceteze el însuşi tabǎra
turceascǎ şi se deghizează în negustor grec. În timp
ce studia tabǎra turceascǎ o ceatǎ de turci aduce un
rob strigând cǎ l-au prins pe Vlad Vodǎ. Acesta se
inspǎimântǎ crezând cǎ a fost recunoscut şi se
gândeşte sǎ se omoare. Vǎzând încurcǎtura se
amestecǎ în mulţime şi pleacă, pe cǎrǎrile ştiute, să se
întâlnească cu oştenii sǎi. Viteazul Argineanu rǎtǎcise
prin pǎdure nemaiştiind ce se întâmplǎ cu el dupǎ ce
bǎuse apǎ dulce. Când şi-a revenit, crezând cǎ turcii
l-au dezarmat şi dezbrǎcat, batjocorindu-l, cautǎ sǎ se
rǎzbune. Cu ajutorul unei prǎjini luate de la un ţǎran
reuşeşte sǎ omoare o ceata de turci. Dupǎ aceastǎ
luptǎ fiind obosit adoarme. Vreo doi turci, care
scǎpaserǎ din mâinile lui, se întâlnesc cu o ceatǎ mai
mare ce încerca sǎ spioneze tabăra româneascǎ, şi
povestindu-le întâmplarea lor pleacǎ împreunǎ pe
urmele voinicului. Gǎsindu-l dormind îl leagǎ şi îl
aduc în tabǎra lor crezând cǎ este însuşi Vlad Vodǎ.
Argineanu este dus în faţa sultanului cǎruia nu-i
venea sǎ creadǎ faptele de vitejie ce au fost povestite
de cei doi turci. Acesta porunceşte sa fie dezlegat şi
încearcǎ sǎ-l iscodeascǎ. Văzând că nu-i răspunde
sultanul se enervează şi stabileşte sǎ fie dus la cea
mai infricoşǎtoare moarte. Atunci voinicul îi spune
sultanului cǎ este român şi dacǎ va fi sǎ moarǎ ar vrea
sǎ moarǎ voiniceşte: sǎ îi dea arma şi calul, iar turcii
sǎ vinǎ dupǎ el sǎ îl prindǎ. Sultanul uimit de atâta
falǎ acceptă propunerea voinicului, iar acesta reuşeşte
să scape din tabăra turcească omorând tot ce îi iese în
cale. Vlad Vodă se hotărăşte să pornească ofensiva
împotriva turcilor în timpul nopţii, atacându-i din
două părţi, dintr-o parte oştenii trec prin săbii turcii
adormiţi, iar din partea opusă câteva sute de români
înarmaţi cu buciumi şi tobe strigă şi cântă speriindu-i.
La această luptă participă chiar şi forţele
supranaturale, în văzduh s-au văzut sfinţi în veşminte
albe care îi călăuzeau pe români. Turcii înspăimântaţi
fugeau în toate părţile încercând să se salveze.
Mahomed văzând dezastrul care s-a abătut asupra
oştirii sale se retrage în mijlocul unei cete mari de
turci şi reuşeşte să se salveze. În aceste momente
intervine şi Satana, învăluindu-i într-un nor de ceaţă
pe turci, reuşeşte să-i salveze. Împotriva Satanei intră
în luptă şi arhanghelul Mihail cu armata sa de îngeri.
Văzând Satana că oastea sa este pe cale a fi învinsă
îşi scoate iataganul şi năvăleşte asupra oştilor sfinte.
Arhanghelul Mihail, uimit de cutezanţa Satanei, îi
şterge o palmă în urma căreia acesta cade fără suflare,
îl calcă în picioare şi îl aruncă în cea mai adâncă
peşteră. Dezastrul continuă în tabăra diavolilor care
fug, alungaţi de apa sfinţită, încercând să se ascundă
în lacuri, peşteri, printre stănci sau chiar în pământ.
Mamona văzând palma pe care a primit-o Satana ia
chipul unui oştean şi se duce în tabăra lui Vlad
spunându-le că în timp ce ei îi alungă pe turci, cei
care nu au participat la luptă le vor prăda tabǎra şi se
vor îmbogăţi. Astfel oastea păgână este lăsată să
fugă, doar o parte dintre oşteni îl ajută pe Vlad să
continue lupta.
Cantecul a VIII
În deşert oamenii făcând rău,bagă toată vina
dracului,zicând că dracul i-au împins la aceasta,căci
dacă omul nu ar da prilej răului nici iadul cu toată
ceata sa mare nu l-ar putea îndupleca,căci el văzând
voia omului plecată,numai atunci îl îndeamnă.Dacă o
copilă vede un june şi drag inimii îi cade atunci
diavolul de aici percepe că ea pe fecior îl vrea şi nu o
mai lasă în pace până în lațul său o va vedea.Iar dacă
un călugăr vede o femeie frumoasă care vine spre
chilie,în loc să fugă de păcat,el va rămâne cu
dânsa,împreună,pierzându-şi şi el a sa cunună.Dar
nici țiganii nu sunt fără vină,căci şi pe ei dracu i-au
împins a se bate cu tot felu de gloate. Tiganii mersese
după Tandaler până în pădure unde se opriră cu toţi
pentru a se odihni până în zori.Acesta rândui străji
împrejur de tabără,care să dea de ştire,când va veni
vrăjmaşul,iar dacă vor auzi mişcare să strige:”Stai!
Care-i mă!”şi dacă inamicul nu va răspunde cu parola
“baros”atunci să sară pe el.Nu trecuse un ceas şi
jumătate de când Drăgan se puse de strajă în mărul
pădureț căci sosise acolo un urs şi începu a mânca
mere,iară o grămadă de porci sălbateci speriați de
tabăra țiganilor ajunsese acolo.Ursul înspăimântat de
grohăitul lor,se sui sus neştiind că acolo este Drăgan
păzind,care îl apucă amețeala de cap şi cade în jos
unde nimereşte între două crengi,rămânând ca şi
spânzurat.După atâta gălăgie străjile începură să
strige”Stai,măi!Care!”,iar pe sub Călăban trecuse un
porc mistreț care-l agăță în părul său şi-l târâi câțiva
metri,acesta începând să se vaite în gura mare.Ursul
furios după căzătura luată trecu-se pe lângă o bortă
unde se ascunse Păpuc şi tocmai când acesta işi ivea
capul afară ca să asculte ce se auzea,ursul îl apucă de
cap şi-i smulse toata pielea cu păr cu tot,altfel încât
săracul rămase cu căpățâna goală.Iară pe Suvel care
doarme în picioare îl cuprinse asa de cumplit căci nici
nu putu să strige:”Stai măi!Care!”.Auzind toată
gălăgia Tandaler împreună cu țiganii ieşiră din
pădure la camp,dar nici mult merseseră,căci o cireada
de boi în care intrase dracii dăduse peste
țigani.Ei,noapte fiind,gândeau ca-s călăreți şi
începură să se bată dupa învătătura lui Tandaler până
când deschise şi ei ochii si văzură că vrăjmaşul a
fugit.Seara aceştia intrară într-o pădure pentru a se
culca,iar când dimineața veni țiganii,greşind
cărarea,au ieşit din pădure spre altă parte,adică
tocmai la campie unde a fost tabăra turcilor care o
părasiră cu tot felul de hrană,din cauza pierderii
luptei cu Vlad-Vodă.(Poetul sfârşeşte aici povestea
țiganilor si începe a spune de Satana ce a facut el
dupa ce sa trezit din palma Sf.Mihai). Luând chip de
tânară copilă bate la uşa călugărilor cu pretextul că
turcii i-au ucis familia şi că ea este flămândă,speriată
şi obosită.Înțelegând bătrânul părinte,Egumenul
Gherontine,porunceşte ca fata să fie adusă în fața sa
şi după ce o cercetează cu de-amănuntul o închide
într-o chiliuța fără sa ştie nimeni ca să nu se întâmple
vreo nătărie.Călugării o văzuseră bine şi toți
ziceau:”Ce fata frumoasă….”,iar cei mai mulți ziceau
în sine:”Ah!să nu am pe mine-astă rasă!”.Pe la
miază-noapte copila se arăta prin vise si
chilii,chemându-i pe fiecare,dar Gorgonie,unul mai
cu indrăzneală,invitat fiind,se scoală şi se duce dupa
acea fecioară până în chilie.Stând cu ea câteva minute
deodată aude uşa scârțâind şi îl apucă de piept pe
primu care apare de după uşă adică pe Ghierman,care
venise tot din aceeaşi poftă şi
întâmplare,răspunzându-i acestuia cu o palmă.Din
acest moment începe bătaia dintre cei doi,în care intră
unul peste altul
Varlam,Ştefan,Iosofat,Nichita,chelfănindu-se aşa pe
întuneric până când lumina se aprinde iar bătrânul
Gherontie intră în chilie mirat de toate acestea si
zice:”O fiilor!dar ce-i aceasta ?”.În acest timp fata pe
nume Marghiola se descoperise şi se făcuse
adormită,iar bătrânul nu ştia ce să facă,să acopere pe
fată sau să-i împace pe fraţii luptători,când deodată
apăru Sf.Spiridon care işi făcuse semnul
crucii,Marghiola dispărând ca printr-o minune.
(Poetul trece la povestea sultanului). Sultanul,în fuga
sa de oastea romănă,soseşte într-un codru unde se
ascunde în desime şi pe cei puţini care îi avea cu el,îi
trimite în toate părţile după întăriri ca după un anumit
timp să se adune într-un loc.Abia cât aţipi sultanul
ostenit,când vede în văzduh chipul lui
Hemza,făcându-i cu mâna să meargă după
dânsul.După ce urmează chipul,acesta ajunge într-o
poiană plină cu numeroşi turci traşi în
ţeapă.Mahomed văzând aceasta,slăbeşte de greaţă şi
cade jos,pe care abia apoi o slugă credincioasă îl
trezeşte.Acesta începe a se jelui,deoarece a fost biruit
şi încearcă să se străpungă cu cuţitul când unul dintre
trimişi ajunge spunând că întăririle sosesc,iar
Mohamed părâsindu-şi gândirea slabă către Dunăre
fuge în grabă
Cântecul IX
După ce Vlad învinse oastea păgână,boierii cei fără
de credinţă care cu turcii avuseră mestecare se
strânseră la un sfat ca să hotărască ce să facă în
împrejurările acestea.Atunci Dănescul intră în vorbă
şi începe a spune că prin războaie lungi ţara se
prăpădeşte şi chiar dacă o să câştige odată,sultanul
până la primăvara cu mai mare oaste asupra noastră
se va întoarce.Dar nici nu termină cu bine ceea ce
avuse de spus căci deodată intră în cameră solia şi
către boieri grăi,spunând că sultanul la trimis aici
pentru a le da această scrisoare.Sultanul scrise că vrea
pace şi dacă se vor întoarce la dânsul de robie şi de
moarte el îi va scăpa,dar cu o singură condiţie să
pună pe Dănescul,adică fratele lui Vlad,la
domnie.Îndată ce solia fusese primită,la toată
boierimea ea ajunse cu porunca să nu mai primească
de la dânsul ordine domneşti.(Poetul sfârşind
povestirea pentru boieri adunaţi se întoarce la
povestea ţiganilor).Ţiganii după ce s-au întors cu tot
felul de mâncare şi vite ce luase din tabăra
turcească,se apucară numai decât să se ospăteze
întruna,iar Parpangel să se cunune,fără popă,cu
Romica,că acum toate erau gata pentru nuntă ce avea
să fie.Însă a doua zi,până să răsară soarele,fierbea
curechiul cu slănină râncedă şi alte bucate,iar când
soarele răsări de tot,mesele toate întinse erau.Toţi
oamenii stăteau şi beau de jos,dar numai Dârloiu care
era nun mare stătea şi bea din picioare,până când
apare Mitrofon,poetul cel de frunte,şi le dedică
mirilor o cântare de nuntă.Primul cântec este despre
un vânător ce îşi cauta prada până când o tânără
copilă îi iese în cale şi-l sfătuieşte cu privire la
vânat,acesta rugându-se să-i spună locul cu
pricina,fecioara îl dezvăluie din milă.Feciorul de
îndată plecă spre vânat şi făcând cum îi spuse copila
prinde “sobolul” viu.De frică să nu-i facă vreun
rău,fata i se dăruieşte de nevastă,iar feciorul fericit
începuse să strige:Dulce clipită,zi fericită,/Fire-ai
lungită,trei ori atâtă!….”.Dar nici bine nu se termină
povestea că începu şi cea de-a doua dar mult mai
scurtă decât precedenta.În această povestioară o fată
care ducându-se în pădure după fragi roşii se rătăcise
şi începu să plângă,dar în faţa ei ieşi un tănăr vânător
care o linişti de indată şi îi arătă drumul cel bun.Dar
îndrăgostindu-se de la prima vedere aceştia doi şi-au
jurat iubire şi au rămas împreună pe veci.Căntănd
Viorel,fetele toate de ruşine faţa şi-au ascuns-o şi
râdeau prin spatele altor femei,iar bunul Parpangel
stătea la masă cu cei din frunte şi le povestea de
întâmplări crunte.Acesta povestea din trecut când era
împreună cu calul său şi bătea văile în lung şi în
lat.Deodată când alerga furios cu murgul său,acesta
vede o mulţime de turci în faţă,şi rămâne încremenit
trăgând calul de frâu bărbăteşte.Calul fiind speriat şi
bulversat sare direct în stolul păgân,iar Parangel este
nevoit să se lupte vitejeşte,până la urmă reuşind să-i
alunge pe asupritori.Soarta face ca acesta să cadă de
pe cal în mijlocul unei bălti unde lesină rapid.Sufletul
lui Parpangel este luat de către un duh şi dus,prin
peşteri,groape,lacuri urât mirositoare până în
iad.Acolo soarele nu lumina ci doar focul acoperea
tot,împreună cu fumul şi scânteile ,râurile de lavă
pârjoleau tot,iar draci erau în pielea goală peste tot
unşi cu smoală neagră.Parpangel începe să
povestească despre pedepsele pe care le îndurau cei
de acolo:tâlharii şi ucigaşii erau traşi în ţeapă,turnând
aur şi argint fierbinte peste ei,dar şi despre
cârciumele ce era acolo,despre bunătaţile pe care
dracii le mâncau:jar,smoală,şi raşină aprinsă.Pe când
se gândea el la ce i-ar putea să-i facă dracii,deodată
acelaşi duh îl apucă şi zboară cu el până în rai.Ajuns
la poarta Sfântului Petru,acesta primeşte nişte scrisori
de la Sf.Mihai,pe care le citeşte,după care
deschizându-i porţile pentru a intra,Parpangel vede
toată grădina raiului în splendoarea sa.Acolo vedeai
zile senine cu cer limpede şi fără nori,frunze şi
flori,tot felul de păsărele ciudate şi peste tot
primăvara domnea.Pe jos în loc de pietricele se
găseau pietre scumpe şi mărgele,râurile erau pline cu
lapte dulce,țărmurile erau din caş,brânză şi din
slănină erau munții,stâncile din zahăr,stafide şi
smochine,de pe ramurile copacilor spânzurau
covrigi,turte şi colaci,gardurile erau împlietite cu
cârnăciori fripţi,plăcintele calde atârnau ca
streşine,iar în loc de stâlpi erau caltaboşi.Mergând el
aşa şi uimindu-se deodată vede doi moşnegi cu
bărbile cărunte care de fapt erau tatăl şi bunicul
lui.Parpangel când vede pe acesta începe să
plângă,dar revenindu-şi în fire este dus de către tatăl
său la o fântână şi îl pune să se uite printr-un inel dar
nici nu işi ia bine rămas bun căci duhul îl ia şi îl duce
înapoi pe pământ unde se trezeşte în pat,astfel
Parpangel terminând interesanta sa istorisire.
Cântecul X
Cântecul începe cu un moral ţigănesc,adică că în
“pântece pline” este toată învăţătura.Chiar dacă
sihastrii au stat în pustiu,flămânzi şi fără de apă,tot
mai multă învăţătură a pornit de la oamenii cu
obiceiuri gingaşe,nu din peşteri şi pustii ci din curţi
desfătate unde sunt mesele pline cu mâncare şi cu vin
dulce pus în pahare .De când Tandaler adusese bucate
şi petrecură numai în cântări şi ospeţe,multe zile
trecuseră şi bătrânii tot se sfătuiau cum să rânduiască
ţara lor săracă. Toţi veneau cu idei despre cum să
facă,unul spunea ca toţi să fie egali,altul poftea un
Vodă,un divan şi boierime iar înca unul mai cerea ca
în ţara ţigănească să nu existe nici un sărac.Dar toate
aceste păreri erau bune doar pentru o zi după care
erau huiduiţi autorii acestora şi chiar duceau la
scandaluri,bătăi şi zarvă mare.Pentru aceasta bătrânii
se gândiră ca fiecare ceată de ţigani să-şi trimită un
om înţelept ales la soborul de obşte.După ce acest
consiliu s-a format a început lupta dintre
puteri.Baroreau,unul dintre delegaţi,se ridică în
picioare pentru a le arăta celor adunaţi,că stăpânirea
monarhică este una din cele mai harnice şi
bune.Acesta începe să aducă argumente contra
fiecărui mod de guvernare,cel democratic este prea
rău deoarece toţi se luptă între ei,fiecare cetăţean se
înarmează, unu pe altul surpă,neexistând deloc
odihnă.Nici republica nu este mai bună,ea fiind una
dintre domniile în care legea nu este la locul ei,puţini
fiind cei care vor să o respecte,este locul unde cel mai
puternic răpeşte puterea.De aristocraţie nu-i
teamă,căci nimeni nu este atât de nebun ca să
dorească mai mulţi domitori asupra sa.Sfârşindu-se
lunga sa urare,Slobozan atunci de alta părere,cu
dovezi,vrea să arate că nu este domnie mai fericită
decât o republică aşezată.Acesta vrea să demonstreze
lumii că repubilca e mai bună decât monarhia,o
stăpânire unde poporul prin legi aşezate de dânsul şi
prin dregători din mijlocul lui,cu voia obştii alese,să
cârmuiască toate lucrurile ţării.El face deosebirea
dintre stăpânirea republicană şi cea monarhică şi zice
că în repubilcă nu se dau porunci după voinţă,ci după
legi aşezate şi toţi cetăţenii au asemenea drepturi,pe
când în monarhie numai monarhul porunceşte după
voie şi ceilalţi trebuie să îl asculte. Monarhul dă
multe porunci,dar toate sunt pentru biruri şi dări,iar
nici una în folosul lor,acesta căutând să-şi strângă
avuții.Slobozan face ultima asemănare afirmând că
monarhul este ca şi un “păcurariu”,care mulge,tunde
atâtea mii de oi şi mănânca din ele,dar şi vinde mieii
lor,durerea ce mai mare fiind că atâtea oi sunt numai
pentru el singur.Şi cu aceasta sfârşi el pledoaria,în
locul său urmând Janălau din Roşava.
Cântecul XI si XII
Ţiganii, odată ajunşi la Spăteni, doresc să pună
bazele unui stat, şi încep astfel o interminabilă
discuţie despre sistemul ideal de guvernare. Cei trei
ţigani-filozofi, care discută despre formele de
guvernare, par a fi trei gânditori din secolul
luminilor. Întregul episod este alegoric. Baroreu, de
pildă, socoteşte “monarhia dintre toate mai harnică”,
republica părându-i-se “o ţarină pustie”, unde din
cauza arivismului celor mai tari “venitul de obşte
piere”. Într-un asemenea proces de idei, argumentele
lui Baroreu sunt combătute de Slobozan, partizanul
republicii. El demonstrează cu iscusinţă că monarhii
buni sunt foarte rari, după un suveran bun putând să
urmeze unul “neghiob dară la minte. Sau trândav,
nebăgător de samă”. Peroraţia lui Slobozan se
termină printr-o pledoarie deschisă pentru republică,
regimul republican fiind singurul unde “legea pe toţi
asemene-i pune”. Episodul acesta alegoric despre
sistemele de guvernare se încheie printr-un suspens
comic.Plictisiţi de polemicile interminabile ale celor
trei filozofi, ţiganii invadează adunarea şi totul se
termină printr-o încăierare generală.
Salvatorul lumii este Vlad Ţepeş, tipul de monarh
luminat, care realizează ceea ce şi-a propus, ca legea
să nu fie ascultată doar de “cei slabi şi mişei”,
dimpotrivă, “Zicea că boierii sunt supuşi/Aşa
domniei ca şi ţăranii”. Conflictul dintre români şi
turci este înfăţişat în întreaga lui amploare şi
semnificaţie, iar dialogul grav dintre Vlad Ţepeş şi
solul sultanului devine o lecţie civilă de eroism, prin
care se afirmă voinţa de independenţă a poporului,
comunicată într-un stil înalt.Vlad Ţepeş ia drumul
exilului, epopeea încheindu-se cu discursul înflăcărat
al lui Romandor : ‘Du-ne – strigînd – măcar în ce
parte, /Ori la slobozie, sau la moarte !’.