INFLUENŢA FENOMENELOR METEOROLOGICE

PERICULOASE ASUPRA ZBORULUI

În aviaţie, principalul obiectiv al asigurării zborului îl constituie securitatea acestuia ,

ce are drept scop prevenirea premiselor şi evenimentelor de zbor. Cu alte cuvinte, prin
activităţi proprii securităţii zborului se urmăreşte depistarea şi eliminarea la timp a oricărei
cauze care poate genera premise şi evenimente de zbor.
Din perspectiva aviaţiei militare, în condiţii de pace, securitatea zborului este
condiţionată de următorii factori: uman, tehnic şi mediu. Elementele componente
ale factorului de mediu sunt:
 situaţia meteorologică;
 situaţia ornitologică;
 situaţia aeriană.
În aviaţia noastră, în decursul ultimilor 10 ani s-au înregistrat 48 de evenimente grave,
iar repartiţia acestora pe factori este următoarea:

Fig. 1. Repartiţia pe factori a evenimentelor de aviaţie

Din grafic, se poate constata că principalul factor generator de insecuritate îl
constituie operatorii umani, care poartă în ei „tendinţa spre eroare” , deoarece ei sunt obligaţi
să administreze informaţii întru-un mediu complex şi adesea imprevizibil cum este aviaţia.
Factorul de mediu, prin efectele pe care le produce asupra sistemului om-aeronavă, poate
anula sau reduce şansele de recuperare a erorii şi face să intervină o stare de vulnerabilitate,
devenind astfel o premisă evolutivă generatoare de insecuritate.
Situaţia meteorologică este o componentă a factorului de mediu care poate influenţa
securitatea zborului determinând evenimente de zbor prin apariţia unor fenomene periculoase
pentru activitatea de zbor cum ar fi: ceaţa, viscolul, furtunile de praf, turbulenţa atmosferică,
orajele, vijeliile, etc.
 A. CLASIFICAREA FENOMENELOR METEOROLOGICE

După natura particulelor constituente sau după natura proceselor fizice care intervin
în formarea lor, fenomenele meteorologice se clasifică astfel:
1. HIDROMETEORII: formaţi dintr-un ansamblu de particule de apă lichidă sau solidă:
ceaţa, precipitaţiile, etc.
2. LITOMETEORII: ansamblu de particule solide de natură terestră: pâcla transportul de
praf, etc.
3. FOTOMETEORII: fenomene meteorologice luminoase. Haloul, curcubeul, etc.
4. ELECTROMETEORII: manifestări vizibile şi/sau sonore a electricităţii atmosferei:
orajele.
După criteriul rapidităţii lor de apariţie, fenomenele meteorologice
se clasifică astfel: fenomene cu declanşare rapidå (ciclonii tropicali,
tornadele, trombele, orajele, aversele, grindina, furtunile de praf şi de
nisip), fenomene cu vitezå de apariţie intermediară (bruma, chiciura,
poleiul, îngheţul, ceaţa, viscolul) şi fenomene cu apariţie lentă (secetele).
(S. Ciulache, N. Ionac, 1995).

B. DESCRIEREA FENOMENELOR METEOROLOGICE

B.1. CEAŢA
1.Generalităţi
Ceaţa este suspensia formată din picături de apă şi/sau cristale de gheaţă care este
situată în stratul de aer din apropierea solului şi care reduce vizibilitatea sub 1000 m.
Atunci când vizibilitatea este cuprinsă între 1 şi 10 km se utilizează termenul de aer
ceţos. În aeronautică termenul de aer ceţos se utilizează atunci când vizibilitatea este cuprinsă
între 1 şi 5 km inclusiv.
Intensitatea ceţei după gradul de slăbire a vizibilităţii orizontale, se apreciază
astfel:
- slabă (500-1000 m);
- moderată (200-500 m);
- deasă (50-200 m);
- foarte deasă (sub 50 m).

Ceaţa se formează şi se dezvoltă în masele de aer stabile, caracterizate prin

inversiuni de temperatură (de radiaţie sau advecţie) în straturile inferioare ale atmosferei. Ea
se menţine atâta timp cât lipseşte mişcarea ascendentă a aerului, determinată de convecţie sau
turbulenţă.
Ceaţa se formează atunci când tensiunea parţială a vaporilor de apă -e- atinge
valoarea maximă (e = E sau R = 100%). Aceasta se realizează prin:
 răcirea aerului (T scade – E scade); în atmosferă răcirea aerului se realizează
prin: radiaţie, advecţie şi detentă sau destindere adiabatică (t scade prin
scăderea presiunii);
 aport de vapori de apă (evaporare – e creşte); în atmosferă creşterea cantităţi
de vapori de apă se realizează prin evaporarea precipitaţiilor sau prin
evaporarea de pe suprafeţe de apă sau de pe solul umezit;
 prezenţa simultană a celor două procese: prin amestecul a două mase de aer (t
scade şi e creşte-ceaţa formată la trecerea frontului cald).
 Observaţie. În practică, la formarea ceţei pot interveni simultan mai multe procese.

B. 1.2. Descrierea tipurilor de ceaţă

În funcţie de procesele care duc la formarea ei, ceaţa se clasifică astfel:

- ceaţa de radiaţie;
- ceaţa de advecţie;
- ceaţa de destindere;
- ceaţa de evaporare
- ceaţa de amestec.

B. 1.2. 1. Ceaţa de radiaţie

Formare. Se formează în stratul de aer în contact cu o suprafaţă situată dedesubt,
răcită prin radiaţie. În timpul nopţii, datorită lipsei radiaţiei solare, suprafaţa terestră se
răceşte. Datorită microturbulenţei, această răcire se transmite straturilor vecine cu solul
determinând scăderea lui E şi deci creşterea umezelii relative R. Dacă această scădere de
temperatură este suficientă, vaporii de apă se condensează şi apar picăturelele de ceaţă.
Dacă vântul este calm, răcirea nu se transmite în altitudine ci numai stratul de aer
care se găseşte în contact direct cu solul; dacă aerul este răcit suficient pentru apariţia apei
condensate se formează roua sau bruma(atunci când temperatura aerului este negativă). Dacă
vântul este prea puternic (peste 3m/s) atunci turbulenţa este prea puternică şi stratul de aer
afectat este prea gros şi nu se răceşte suficient; în acest caz se formează aerul ceţos şi/sau nori
stratus.
Dacă răcirea se produce, la suprafaţa solului se formează ceaţa de radiaţie la sol, iar
dacă răcirea se produce în altitudine în altitudine, ceaţa înaltă (care este de fapt un nor
stratus).
Ceţurile de radiaţie se caracterizează printr-o inversiune marcantă de temperatură
la sol (ceaţa de sol) sau în straturile inferioare ale atmosferei (ceaţa înaltă). În acest ultim caz
ceaţa (sau norul stratus) se formează sub inversiune.
Factorii care favorizează sau împiedică formarea ceţei de radiaţie sunt:
Starea cerului. Cerul senin favorizează formarea ceţurilor (fiind considerat esenţial
în dezvoltarea ceţei groase); norii cu plafonul peste 3000 m întârzie puţin, cei sub 3000 m
întârzie apreciabil formarea şi dezvoltarea ceţei, în raport cu gradul de acoperire a cerului, iar
norii inferiori împiedică formarea ei.
Vântul. Calmul complet nu este favorabil, pe când vântul cu viteza de 2-3 m/s este
cel mai favorabil pentru formarea ceţurilor; vântul cu viteza de 3-6 m/s întârzie formarea
ceţei; la viteze ale vântului mai mari decât 6 m/s, formarea ceţei, în mod practic, este
imposibilă.
Din punct de vedere sinoptic, condiţiile enumerate mai sus se realizează în
anticicloni, dorsale şi mlaştini barometrice.
Natura suprafeţei solului. Suprafeţele umede favorizează în general formarea
ceţurilor, pe când cele uscate (terenurile nisipoase, rocile) nu sunt favorabile sau întârzie
formarea lor. Solul umed, mlaştinile, bazinele mici de apă, îndeplinesc condiţiile cele mai
favorabile, în timp ce deasupra bazinelor mari de apă, ceaţa de radiaţie nu se formează.
Caracteristici principale. Ceaţa de radiaţie are următoarele caracteristici:
- este în general foarte densă şi reduce frecvent vizibilitatea sub 100 de m;
- se formează la început la sol, de unde se întinde apoi gradat în
înălţime, constituind un strat orizontal, a cărui grosime totală este relativ mică (câteva zeci de
metri); desimea mai mare a ceţei se constată în apropierea solului şi descreşte cu înălţimea;
 - prezintă un caracter local foarte accentuat; apare aproape instantaneu,
deseori sub formă de pânze dense, alternând cu spaţii degajate în întregime;
- dispare în timpul zilei, o dată cu distrugerea inversiunii de la sol.
Înainte de a se risipi, deseori se desprinde de la sol, formând o pânză noroasă asemănătoare cu
un nor Stratus, care apoi se evaporă sau se transformă în nori Cumulus mici (humilis).
Împrăştierea ceţei este mai rapidă decât formarea ei şi se face cu atât mai intens, cu cât s-a
format la o oră mai avansată din noapte;
- frecvenţa cea mai mare a ceţei o găsim în vecinătatea oraşelor mari
sau în zonele industriale.

Împrăştierea ceţei de radiaţie. Factorii care ajută la împrăştierea ceţei de radiaţie

sunt:
- ceaţa în petice (bancuri) subţiri se împrăştie la scurt timp după răsăritul
Soarelui, cea în bancuri puternice în câteva ore după răsăritul Soarelui; dacă este întinsă şi
groasă se împrăştie încet, putând persista toată ziua, iar iarna, chiar câteva zile;
- cerul acoperit întârzie apreciabil împrăştierea ceţei (iarna putând preveni
împrăştierea); cerul parţial noros întârzie, pe când cel senin favorizează împrăştierea ceţei;
- calmul complet este nefavorabil împrăştierii ceţei, pe când vântul
puternic favorizează împrăştierea;
- aerul uscat deplasat deasupra ceţei favorizează împrăştierea acesteia, pe
când cel umed o întârzie;
- creşterea temperaturii deasupra ceţei favorizează împrăştierea ei, pe când
descreşterea slabă de temperatură împiedică împrăştierea, însă nu ridicarea ei;
- în văi, ceaţa poate dura zile şi săptămâni, persistând atâta timp, cât
vânturile sunt slabe;
- împrăştierea ceţei care se deplasează deasupra unei suprafeţe reci de apă
este apreciabil întârziată, pe când deasupra apei calde, ceaţa se împrăştie imediat;
- iarna, ceaţa se împrăştie încet, însă nu total, pe când vara se împrăştie
repede, îndeosebi la amiază.

B.1.2.2. Ceaţa de advecţie

Formare. Advecţia corespunde deplasării orizontale a unei mase de aer. Atunci

când o masă de aer cald şi umed se deplasează deasupra unei suprafeţe relativ rece acesta se
răceşte la bază în contact cu suprafaţa rece şi, prin turbulenţă, această răcire se propagă în
straturile vecine determinând condensarea vaporilor de apă şi formarea ceţei de advecţie.
Pentru a se putea forma ceaţa de advecţie este necesar ca vântul să fie moderat,
contrastul de temperatură între aerul transportat şi suprafaţa de dedesubt să fie mare,
atmosfera să fie stabilă (inversiune de temperatură advectivă) şi umezeala ridicată.
Caracteristici principale. Ceaţa de advecţie se formează în sectoarele calde ale
ciclonilor şi periferiile nordice ale anticiclonilor. Se produce cu vânturi moderate sau tari (spre
deosebire de ceţurile de radiaţie); începe de-a lungul unei zone cu aer ceţos, a cărei lărgime
variază de la câţiva km la zeci de km. Marginile ceţurilor situate în vânt sunt rareori bine
definite şi tind să se includă în zonele întinse cu aer ceţos, pe când cele de sub vânt se extind
până unde vântul poate transporta aceste ceţuri. Când se stabileşte un regim al vântului,
limitele ceţurilor devin aproape fixe, iar schimbarea vântului alterează întregul tip de ceaţă;
desimea ceţurilor variază foarte mult, fiind mai mare la înălţimi care depăşesc 10 m; adesea,
ceţurile se contopesc cu norii stratiformi. Din această cauză, în astfel de ceţuri, vizibilitatea
orizontală poate fi cuprinsă între 0 m şi câteva zeci de m, cea mai slabă predominând în
partea de sub vânt a ei; grosimea ceţurilor este în mod frecvent de cel puţin 300 m; atunci
când vine în contact cu ceaţa de radiaţie din centrul unui anticiclon, se întind pe suprafeţe
mari.
Deasupra uscatului, ceţurile advective se produc mai ales în jumătatea rece a
anului, atât ziua, cât şi noaptea, pe timp închis şi cu radiaţie slabă; ele se accentuează dacă
suprafaţa solului se răceşte de la o zi la alta (ceţuri advectiv-radiative), deci se pot menţine
timp îndelungat.
În zonele de litoral ceţurile advectiv-radiative se produc mai ales în perioada rece a
anului, ca urmare a circulaţiilor musonice (ceţuri musonice) sau brizelor (ceţuri datorate
brizelor), de unde sunt deplasate de către vânt spre interiorul uscatului, adesea la mii de km.
Iarna, ceţurile advective se mai pot forma prin deplasarea maselor de aer tropicale
de la latitudinile mici către cele mari (ceţuri datorate aerului tropical) sau la limita curenţilor
maritimi calzi şi reci. În timpul verii, frecvenţa ceţurilor este mai redusă pe uscat, deoarece
solul încălzit le împrăştie atunci când se îndreaptă spre interior de pe suprafeţele de apă mai
reci, pe când iarna, solul răcit favorizează îngroşarea şi extinderea ceţurilor pe uscat.
Împrăştierea ceţei de advecţie se produce mai rapid prin schimbarea masei de
aer (cea nouă fiind mai caldă şi mai puţin umedă) şi mai lent prin încălzirea suprafeţei reci
sau prin creşterea vitezei vântului.

B.1.2.3. Ceaţa de destindere

Formare. Acest tip de ceaţă se produce datorită răcirii aerului prin destindere adiabatică
(scăderea presiunii determină scăderea temperaturii ); se produce datorită ascendenţei aerului
pe pantele orografice.

Caracteristici. Ceaţa de pantă are următoarele caracteristici:

- se menţine cu vânturi tari; cu vânturi puternice, imediat deasupra
solului, se formează nori joşi care acoperă cerul;
- ceaţa se extinde atât cât permite panta şi în mod neregulat; frecvent se
contopeşte cu norii joşi de deasupra, formând un strat de nori care se întinde de la sol până la
câteva sute de metri, mai ales dacă vânturile sunt puternice;
- pe panta descendentă a muntelui (dealului), ceaţa nu se formează,
deoarece prin coborâre, aerul se încălzeşte;
- desimea ceţei variază foarte mult deasupra terenurilor accidentate şi
în pantă; în văi, vizibilitatea este bună (dacă nu se produce ceaţă de radiaţie), iar pe vârful
dealului ea este foarte slabă;
- grosimea cea mai mare a ceţei se constată acolo unde vânturile sunt
mai puternice, iar cea mai mică, unde vântul este slab şi suflă deasupra unei pante mici; la
nivelul unde vântul încetează, ceaţa nu se mai formează;
- în ceaţă se poate produce givraj; când este destul de groasă, din ceaţă
pot cădea precipitaţii asemănătoare celor care cad din frontul cald, din care cauză, ea poate fi
considerată ca un nor mare, având baza la sol;
- acelaşi strat atmosferic poate fi denumit, în puncte puţin depărtate,
ceaţă sau nor stratus în funcţie de depărtarea sau apropierea faţă de sol.
Împrăştiere. Acest tip de ceaţă se menţine atât timp cât se menţine circulaţia
ascendentă a aerului pe panta orografică şi atât timp cât masa de aer are umezeală suficientă
pentru a produce condensarea vaporilor de apă.
 B.1.2.4. Ceaţa de evaporare

Acest tip de ceaţă se formează prin aport de vapori de apă (prin evaporare – el creşte).
Această creştere a cantităţii de vapori de apă se realizează prin evaporarea precipitaţiilor care
cad printr-un aer mai rece sau prin evaporarea de pe suprafeţe de apă sau de pe solul umezit ,
îşi capătă astfel denumiri specifice celor două procese: ceaţa de evaporare datorată
precipitaţiilor şi ceaţa ,, ca aburii’’.
Ceaţa datorată precipitaţiilor se produce la trecerea fronturilor sau în regiunile cu cea
mai mare activitate ciclonică, într-o zonă strâmbă de – a lungul frontului, în masa de aer rece
separată de front. Formarea acesteia se datorează umezirii aerului de către precipitaţiile
frontale şi evaporarea acesteia pe solul umezit. Condiţia necesară pentru formarea acestor
ceţuri este ca temperatura să fie, în mod apreciabil mai coborâtă decât a ploii care cad şi
implicit decât a aerului cald de deasupra suprafeţei frontale. Acest tip de ceaţă se produce
înaintea frontului cald. Acest tip de ceaţă are următoarele caracteristici:
- se mişcă repede o dată cu frontul, deci nu sunt persistente însă pot apărea pe
neaşteptate, ceea ce reprezintă un pericol pentru aviaţie;
- se produce în general cu vânturi slabe şi însoţeşte de asemenea precipitaţii slabe
(ploaie slabă, burniţă, ninsoare slabă);
- intensitatea cea mai mare a ceţurilor se găseşte în zona cu ploaie caldă care a căzut
în aerul rece înaintea frontului cald (în spatele frontului rece nu se produce);
- acest tip de ceaţă se produce mai ales înaintea unui sector nou – format al unui
front cvasistaţionar cu contraste puternice de temperatură şi de vânt, deci în
regiunile cu ciclogeneză rapidă, în acest caz, zona de ceaţă apare ca aer ceţos în
aerul rece la o distanţă de cca 150 Km de front, creşte gradat, iar lângă front se
extinde până în nori, se mişcă cu frontul şi încetează la trecerea lui (nu durează
decât 4 – 5 ore);
- dacă frontul este mai vechi apare ca ceaţă joasă sau aer ceţos, cu vânturi slabe;
ceaţa se face apoi mai groasă şi se întinde mai sus până la norii joşi care însoţesc
apropierea frontului şi dispare brusc, o dată cu trecerea frontului – înaintea
frontului oclus se produc ceaţă şi nori joşi ca şi înaintea frontului cald, însă cu
intensitate mai slabă.
Ceaţa de evaporare ,,ca aburii’’. Considerăm că o particulă de aer umed nesaturat este
în contact cu o suprafaţă întinsă de apă. Dacă temperatura aerului este inferioară celei a apei
lichide, atunci E corespunzătoare aerului, este inferioară celei corespunzătoare apei şi
evaporarea poate fi suficientă pentru a determina saturarea aerului, apoi condensarea vaporilor
de apă.
Caracteristici principale:
- se formează în dimineţile senine de toamnă, iarnă sau primăvară, deasupra apelor,
văilor, terenurilor mlăştinoase, atunci când aerul răcit prin radiaţie se scurge peste
suprafeţele de apă având temperatura peste 00 C, şi dispare după apariţia soarelui;
prin încălzire şi umezire în contact cu suprafaţa mai caldă de apă, aerul devine
ceţos şi este antrenat ca un ,, abur’’ deasupra apei;
- la procesul de formare prin evaporare se mai adaugă altul: prin încălzirea la bază a
aerului rece, stabil în prealabil se declanşează convecţia (aerul mai cald urcă), care
va fi în parte responsabilă de producerea turbulenţei; particulele de aer nesaturate,
dar încălzite şi îmbogăţite cu umezeală, urcă şi saturează în straturile turbulente;
- acest tip de ceaţă se prezintă sub formă de bancuri şi are, aproape întotdeauna, o
grosime mai mică de 50 m;
 - se admite în general că diferenţa de temperatură între aer şi suprafaţa apei să fie
superioară valorii de 100C pentru ca ceaţa să se poată forma şi vântul să fie slab;
- se formează prin deplasarea deasupra mării a unei mase de aer răcită şi stabilizată
prin trecerea pe deasupra gheţii;
- de asemenea se mai formează prin descendenţa aerului rece montan către lac sau
către mare;
- în timpul verii se poate forma după o aversă de ploaie pe un sol supraîncălzit
(cazuri rare).

B.1.2.5.Ceaţa de amestec

Formare . Acest tip de ceaţă se formează atunci când masele de aer foarte umede, dar
nesaturate şi cu temperaturi net diferite se amestecă (temperatura masei de aer
rezultate scade, iar cantitatea de umezeală creşte). Sub efectul acestui amestec masa de
aer rezultată poate atinge saturaţii.

Caracteristici principale. Ceaţa de amestec este puţin densă în sine şi se poate

transforma în aer ceţos. Pentru ca masele de aer să se amestece , este necesar să existe o
convergenţă a maselor de aer, de unde prezenţa unui front; aceste condiţii sunt mai frecvente
la trecerea frontului cald şi precede o ceaţă de advecţie.
De asemenea, pentru ca să se producă amestecul celor două mase de aer este necesar
ca să existe turbulenţă suficientă pentru a produce amestecul, adică vântul să fie moderat la
puternic.

În concluzie, următorii factori principali influenţează formarea ceţei:

Temperatura. Scăderea temperaturii sau creşterea umezelii aerului până se atinge
saturaţia este urmată de condensarea vaporilor de apă.
Vântul. Calmul complet nu contribuie la formarea ceţei; vântul cu viteză de 2-3
m/s este cel mai favorabil pentru formarea ceţei de radiaţie de sol; vânturile moderate ajută la
formarea ceţurilor de advecţie, pe când cele puternice nu produc ceţuri, ci uneori nori Stratus.
Influenţa vântului este mai puternică pe mare decât pe uscat.
Stratul de zăpadă. Frecvenţa cea mai mare de ceaţă deasupra solului acoperit cu
zăpadă se constată atunci când temperatura aerului este în jur de 0 o C; la temperaturi negative,
ceţurile formate deasupra zăpezii se risipesc în mod gradat, o dată cu scăderea temperaturii;
acţiunea maximă de împrăştiere a ceţei de către zăpadă fiind la temperaturi cuprinse între -10 o
C şi -15o C. Ceţurile formate sau transportate deasupra zăpezii care se topeşte, de asemenea,
nu pot persista.
La temperaturi joase, ceţurile sunt constituite în mare parte din cristale de gheaţă.
În mod normal, aceste ceţuri se produc la temperaturi foarte joase (între -30 o C şi -50o C) însă
şi ceaţa formată din picături de apă se poate menţine la asemenea temperaturi joase (-40o C).
Precipitaţiile. Ceaţa datorată precipitaţiilor se formează ori de câte ori temperatura
ploii este mai ridicată decât cea a straturilor de aer de lângă sol, prin care cade. Ea se dezvoltă
mai ales când suprafaţa solului a fost uscată înainte de căderea ploii. Din această cauză, în
timpul verii, precipitaţiile fiind în mod normal mai reci decât aerul prin care cad, ceaţa de
acest fel nu se formează, pe când în anotimpul rece, temperaturile joase şi inversiunile de la
sol, frecvente în acest anotimp, sunt condiţii favorabile pentru producerea ceţurilor datorate
precipitaţiilor. De obicei, ceţurile datorite precipitaţiilor se formează dedesubtul suprafeţelor
frontale (ceţuri frontale) şi de asemenea , atunci când ploaia cade printr-un strat de aer rece de
sub o inversiune. Ele se dezvoltă cu deosebire sub un cer acoperit cu nori joşi, din care cad
precipitaţii (mai ales sub formă de burniţă), în care caz se pot extinde de la sol până la baza
norului, făcând astfel zborul periculos.

B.1.3. Influenţa ceţei asupra zborului

Mijloacele ultraperfecţionate de la sol, instalaţiile şi aparatura de la bordul

aeronavelor moderne creează condiţii optime pentru ca zborul să fie posibil atât ziua, cât şi
noaptea în aproape orice condiţii meteorologice .
Zborul în condiţii de ceaţă (vizibilitate redusă) este mult îngreunat atât de
imposibilitatea orientării după repere, cât şi de senzaţiile false provocate de percepţia
organelor de simţ umane .
Organele de echilibru ale omului nu pot face deosebirea între forţa de gravitaţie şi
forţa centrifugă, de asemenea nu pot percepe viteza uniformă ci numai schimbările de viteză .
Deficienţele organelor de echilibru pot genera o serie de senzaţii false. Când lipsesc
reperele de referinţă, înclinarea avionului chiar cu 20-30°C lateral sau cu 10-15° C în faţă sau
pe spate, poate să nu fie sesizată de pilot, ba mai mult este posibil ca el sa aibă impresia
înclinării în partea opusă .Sunt, de asemenea, relativ frecvente cazurile când deşi aparatul se
găseşte în poziţie normală de zbor, pilotul are senzaţia de înclinare, iar uneori de zbor pe spate
. Mai sunt cu putinţă şi alte iluzii: aprecierea eronată a înălţimii unor repere aflate la aceeaşi
altitudine, luminile izolate care nu se află în axul de zbor, când sunt folosite pentru orientarea
în spaţiu, pot să fie înşelătoare şi să atragă o abatere şi o înclinare laterală , urmată de
pierderea înălţimii, etc.
Din aceste considerente, zborul fără vizibilitate (prin ceaţă), fără anumite instrumente
de bord (indicator de viraj, altimetru etc.) este interzis, iar la cele prevăzute cu acestea,
echipajul trebuie să ştie să se elibereze de senzaţiile false, privind poziţia şi starea de mişcare
a avionului, pe care i le dau simţurile.
Ceaţa reprezintă un element periculos la decolare şi mai ales, în faza procedurilor de
apropiere , în special apropierea finală si aterizarea. De asemenea în condiţii de ceaţă atât la
sol cât şi în zbor la temperaturi negative există pericolul de givraj.
Ceaţa de radiaţie înaltă prezintă importanţă mai ales prin frecvenţa ei neregulată şi
apariţia ei ca "pete" care se întind pe suprafeţe mari . Din avion se văd bine luminile de la sol,
malurile râurilor si unele repere mai proeminent conturate , dar atunci când se intră în stratul
de ceaţă vizibilitatea orizontala este foarte redusă. Pământul se vede mai bine când se zboară
la o înălţime mare (punctul 0) şi mai slab când se zboară la o înălţime mai mică (punctul H) :
 Fig.2. Influenţa ceţei înalte asupra vizibilităţii orizontale

În cursul după-amiezelor sunt scurte perioade în care se produc spărturi în stratul de

ceaţă .
Prognoza localizării si durabilităţii unei singure spărturi într-un strat extins de ceaţa
este imposibilă în mod practic deoarece asemenea spărturi se produc la întâmplare. Pentru
evitarea unor asemenea situaţii este necesar ca avioanele care zboară către aeroporturile
înconjurate de ceaţă să aibă o rezervă de combustibil pentru a se putea întoarce (în caz de
nevoie) sau pentru a putea ateriza pe alte aeroporturi.
Ceaţa de advecţie fiind densă şi ocupând suprafeţe mari, este mai periculoasă decât
ceaţa de radiaţie .
Deoarece există şi posibilitatea ca vântul să extindă ceaţa pe suprafeţe mari,
acoperind şi aerodromul de aterizare, echipajul trebuie sa fie pregătit în vederea aterizării pe
aerodromul de rezervă. Dacă ceaţa apare înaintea începerii activităţii de zbor , nici un avion
nu va mai decola.
Ceaţa de advecţie devine însă un fenomen periculos atunci când apare pe neaşteptate,
surprinzând avioane în zbor. Deoarece o procedură de apropiere, în toate fazele ei, presupune
precizie în menţinerea elementelor specifice aerodromului sau impuse de către conducătorul
de zbor, apariţia ceţei în astfel de momente poate deveni extrem de periculoasă în ceea ce
priveşte securitatea aterizării şi implicit a personalului navigant. Datorită faptului că ceaţa va
reduce vizibilitatea considerabil, va obliga echipajul să piloteze după aparate. Pilotarea
avionului după aparate este de mare ajutor în toate cele trei faze ale procedurii de apropiere,
dar de la faza finală şi până la luarea contactului cu pista echipajul trebuie sa piloteze la
vedere. Dacă ceaţa este
foarte densă se impune
redirijarea aeronavei
spre un alt aerodrom
pentru o aterizare în
deplină siguranţă.
În timp ce sub
plafonul de nori se poate
executa zborul la vedere
(mai ales dacă se
cunoaşte relieful), în
Fig3. Influenţa ceţei asupra vizibilităţii orizontale ceaţă acest lucru nu este
posibil, deoarece stratul
de ceaţă începe de la nivelul solului.
Uneori ceaţa apare puţin densă, încât din aer se văd relativ bine obiectele de pe sol,
fapt care poate tenta pe piloţi să renunţe la zborul instrumental, trecând la zborul la vedere
(figura ) . Aceasta este o greşeala inadmisibilă, deoarece în momentul intrării în stratul de
ceaţă pilotul riscă să nu-şi mai dea seama de poziţia avionului în spaţiu .
Pentru disiparea ceţei de pe aeroporturi şi deci pentru asigurarea continuităţii
traficului aerian, până în prezent s-au experimentat cinci procedee : tehnic,
higroscopic, însămânţarea cu nuclee artificiale de condensare şi cristalizare, al epurării
mecanice şi cel acustic .
Toate aceste metode sunt foarte costisitoare , prezentând o eficienţă redusă, motiv
pentru care nu se folosesc în practică, ceaţa constituind în continuare o problemă pentru
navigaţia aeriană.
Pentru a se evita influenţa nefastă a ceţei asupra activităţii de zbor este bine a fi
reţinute următoarele recomandări atât de către meteorologi cât şi de către personalul navigant:
o înainte de începerea activităţii de zbor să se aibă în vedere prevederea
meteorologică;
o să se cunoască condiţiile de formare a ceţurilor şi probabilitatea de formare
a acestora pentru fiecare aerodrom;
o dacă ceaţa semnalată este foarte deasă şi aterizarea nu se poate executa în
condiţii de securitate să se aterizeze pe un alt aerodrom.