Constantin Lecca

(n. 4 august 1807, Brașov, Imperiul Austriac – d. 13 octombrie 1887, București, România) a fost un
profesor, pictor, tipograf, editor, scriitor și traducător român din secolul al XIX-lea, care s-a remarcat în
domeniul portretisticii, al picturii religioase și al picturii cu tematică istorică – care de altfel l-a și
consacrat. Alături de prietenul său Mișu Popp și de litograful Carol Popp de Szathmary, Constantin Lecca
a făcut parte din grupul de artiști ardeleni care au influențat semnificativ pictura românească a secolului
al XIX-lea.

Lecca fost primul pictor român care a executat pictură bisericească în stil occidental. Ca editor, a înființat
prima tipografie din Craiova și prima revistă culturală din Oltenia, revista Mozaic, în 1838. În politică s-a
remarcat ca participant la Revoluția Română din 1848 și a susținut unirea și independența Principatelor.

A susținut cu ardoare idealurile Școlii Ardelene și a rămas posterității ca un bun pedagog, un mare
patriot sub spectrul iluminismului transilvănean și un bun portretist. A fost o fire îndrăzneață și
muncitoare, similar negustorilor brașoveni din rândul cărora a făcut parte. Pentru Craiova, a fost ceea ce
Ion Heliade-Rădulescu a fost pentru București. Barbu Theodorescu i-a făcut următoarea caracterizare:

„... Prin marea sa cantitate de portrete, el contribuie la formarea unui stil în pictura de șevalet
românească. Deși desena cu oarecare stângăcie, ceea ce dă imaginilor sale poate un oarecare farmec, ca
al primitivilor, deși colora fără strălucire și fără picturalitate, în tonuri locale, tente plate și demitente,
modelând volumele fără mult recurs la clarobscur, deși nu avea acces la limbajul evoluat al culorii pure
în funcție de ecleraj și nu cunoștea anvelopa, conturând decupat figurile, Lecca a însemnat, pentru
istoria picturii românești, un moment caracteristic, peste care nu se poate trece, cum nu se poate trece
peste momentul Bolintineanu.”

—Barbu Theodorescu: Constantin Lecca, Editura Meridiane, București, 1969, pag. 26

A pictat numeroase compoziții și portrete de inspirație istorică, precum și portrete ale protipendadei
momentului. Portretele desenate de către pictor au avut o răspândire importantă în epocă, fiind
litografiate sau inserate în manualele școlare ale momentului. A colaborat timp de cincisprezece ani cu
Mișu Popp și Barbu Stănescu, împreună cu care a pictat numeroase biserici din București (Biserica
Curtea Veche, Biserica Sfânta Ecaterina din București, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, Biserica Răzvan
Vodă, Biserica Mănăstirii Radu Vodă). Singur, a zugrăvit Biserica Sfântul Nicolae din Brașov, Biserica din
Negoiești, Biserica Madona Dudu și Biserica Sfântul Ilie din Craiova. Ca pedagog, a activat timp de
cincisprezece ani ca profesor de desen la Școala Centrală din Craiova, iar după Revoluția din 1848 a fost
profesor de desen la Colegiul Sfântul Sava din București.
Barbu Theodorescu a considerat în monografia sa că Lecca a fost mai vibrant și mai realist în opera lui,
decât Dimitrie Bolintineanu în poezia pe care acesta a creat-o cu aceeași factură, tematică și inspirație.
Cum amândoi au aparținut curentului romantic, au căutat să poetizeze momentele istorice ale poporului
român, unul prin rime și imagini poetice, altul prin culoare. Opera lor s-a bucurat de mare succes în
rândul maselor și au ajuns cei mai importanți romantici ai României. Din păcate, prin lipsa lor de
profunzime s-au banalizat datorită alunecării lor în retorism și repetare. Așa cum Theodor Aman l-a
înlăturat pe Lecca din viața artistică, așa a pățit Bolintineanu cu Mihai Eminescu. Însă, Lecca și
Bolintineanu au deschis la final calea unor mari figuri ale culturii românești.

După 1870, bolnav fiind de Parkinson, artistul s-a retras din viața artistică. A murit în 1887 și a fost
înmormântat la Cimitirul Bellu din București.