Universitatea de Stat din Moldova

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 343 (043.3)

Bolocan-Holban Augustina

Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind

tortura şi tratamentul inuman şi degradant

Specialitatea 12.00.08 - Drept penal (Drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific Brînză Sergiu, dr. hab., prof. univ.

/Consultant ştiinţific :

Autorul: Bolocan-Holban Augustina

Chişinău, 2011
© Bolocan-Holban Augustina, 2011

2
Cuprins
Adnotare……………………………………………………….....…………………………….…….4
Lista abrevierilor…………………………………………………......……………………………...7
Introducere……………………………………………………………......………………………….8
1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL TORTURII, TRATAMENTELOR INUMANE ŞI
TRATAMENTELOR DEGRADANTE..........................................................................................15
1.1. Analiza materialelor ştiinţifice internaţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman şi
degradant.......................................................................................................................................15
1.2. Analiza materialelor ştiinţifice naţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman şi
degradant.......................................................................................................................................30
Concluzii la capitolul 1......................................................................................................................35
2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A TORTURII, TRATAMENTULUI INUMAN ŞI
TRATAMENTULUI DEGRADANT..............................................................................................38
2.1. Analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura” şi „organizarea sau
instigarea acţiunilor de tortură”.....................................................................................................38
2.2. Tortura, tratamentul inuman şi tratamentul degradant în calitate de circumstanţe agravante
ale altor infracţiuni din cadrul CP RM..........................................................................................68
Concluzii la capitolul 2......................................................................................................................97
3. ASPECTE JURIDICE INTERNAŢIONALE ÎN MATERIA TORTURII,
TRATAMENTULUI INUMAN ŞI TRATAMENTULUI DEGRADANT.................................100
3.1. Analiza torturii, tratamentului inuman şi degradant prin prisma actelor internaţionale......100
3.2. Metodele de investigare legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant prin
prisma standardelor internaţionale..............................................................................................114
Concluzii la capitolul 3....................................................................................................................131
Concluzii generale şi recomandări.................................................................................................133
Bibliografie.......................................................................................................................................137
Anexa 1.............................................................................................................................................148
Anexa 2.............................................................................................................................................150
Anexa 3.............................................................................................................................................152
Declaraţia privind asumarea răspunderii.....................................................................................155
Curriculum Vitae ...........................................................................................................................156

3
 ADNOTARE
la teza de doctor în drept, specialitatea (Drept penal) 12.00.08,
la tema “Aspecte juridice naţionale şi internaţionale privind tortura
şi tratamentul inuman şi degradant”, autor Bolocan-Holban Augustina
Chişinău 2011

Structura lucrării: teza conţine introducere, trei capitole, concluzii, recomandări,

bibliografia din 140 surse, 3 anexe, 128 pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt reflectate în
7 publicaţii ştiinţifice la tema tezei.
Cuvinte-cheie: tortură, tratament inuman, tratament degradant, jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, „prag minim de severitate”, Comitetul european pentru prevenirea
torturii (CPT), organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură, cercetarea legală a cazurilor de
tortură, acte internaţionale.
Domeniu de studiu: vizează în principal dreptul penal, partea specială şi în facultativ, dreptul
internaţional.
Scopul lucrării: cercetarea multiaspectuală şi complexă a fenomenelor torturii, tratamentului
inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional.
Obiectivele lucrării: analiza situaţiei în domeniul torturii şi relelor tratamente sub aspect
doctrinar, normativ şi internaţional; determinarea şi analiza actelor internaţionale care incriminează
tortura şi relele tratamente; stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură,
tratament inuman şi tratament degradant; cercetarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman
şi tratament degradant; caracterizarea articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului; analiza juridico-penală a componenţei de infracţiune „tortura”, prevăzută la art.
3091 CP RM.
Metodologia cercetării ştiinţifice: în scopul elaborării lucrării a fost utilizată o paletă largă
de metode de investigare, în special: metoda analizei, metoda comparativă, metoda logică.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute: caracterul novator rezidă în
faptul că pentru prima dată s-a încercat să se trateze problema torturii şi a relelor tratamente
multiaspectual, reieşind din lacunele existente în norma penală, oferindu-se îmbunătăţiri şi propuneri
de lege ferenda în acest sens, precum şi o analiză amplă a jurisprudenţei CEDO în materia
respectivă. Problema ştiinţifică soluţionată constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente,
în acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma jurisprudenţei
CEDO.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării: valoarea teoretică a tezei se
manifestă prin multitudinea de opinii şi sugestii, constatări ce vizează probleme de calificare, analiza
amplă a actelor internaţionale care reglementează tortura şi relele tratamente, precum şi cercetarea
legală a cauzelor de tortură potrivit Protocolului de la Istanbul. Valoarea aplicativă constă în
utilizarea rezultatelor obţinute în cadrul activităţii ştiinţifice, procesului de instruire, activităţii
practice a organelor de urmărire penală, procesului de legiferare.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice: constatările formulate în teză au fost expuse într-o
serie de publicaţii ştiinţifice, inclusiv la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Reafirmarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 ani ai Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului”
(Chişinău, 12 decembrie 2008).

4
 РЕЗЮМЕ
к докторской диссертации в области права, специальность (Уголовное право) 12.00.08, на тему
«Национальные и международные правовые аспекты, касающиеся пыток и бесчеловечного и
унижающего достоинство человека обращения», автор Болокан-Холбан Аугустина,
Кишинeв 2011

Структура работы: работа состоит из введения, трех глав, выводов, рекомендаций,

библиографии из 140 источников, 3 приложений, 128 страниц основного текста. Достигнутые
результаты были изложены в 7 научных работ касающиеся темы диссертации.
Ключевые слова: пытка, бесчеловечное обращение, унижающее достоинство человека
обращение, судебная практика ЕСПЧ, „минимальный порог тяжести”, Европейский Комитет по
предупреждению пыток (ЕКПП), организация или подстрекательство к актам пыток, законное
расследование по делам о пытках, международные акты.
Сфера исследования: уголовное право (особенная часть), а также международное право.
Цель работы: заключается в многоаспектном и комплексном исследовании явлений пытки,
бесчеловечного или унижающего достоинство человека обращения как на национальном, так и на
международном уровне.
Задачи: анализ ситуации в области пыток и жестокого обращения с научной, нормативной и
международной точек зрения; определение и анализ международных актов, которые
криминализируют пытки и бесчеловечное обращение; установление различия, в свете судебной
практики ЕСПЧ, между пыткой, бесчеловечным обращением и унижающим достоинство человека
обращением; законное расследование по делам о пытках, бесчеловечном или унижающем
достоинство человека обращении; характеристика статьи 3 Европейской конвенции по правам
человека; уголовно – правовой анализ состава преступления „пытка”, предусмотренного статьей 3091
УК РМ.
Методология научного исследования: в целях реализации работы, была использована
обширная гамма научных методов исследования, в частности аналитический, сравнительный и
логический методы.
Научная новизна достигнутых результатов: заключается в том, что впервые многоаспектно
рассматривается вопрос о применении пыток и бесчеловечного обращения, исходя из существующих
пробелов в уголовном законе вносятся предложения по его совершенствованию в этой области, а
также предлагается всесторонний анализ судебной практики ЕСПЧ в данной сфере. В диссертации
решена научная проблема отграничения пытки от других смежных преступлений, также
разграничения пытки и бесчеловечного обращения на основе практики Европейского Суда по правам
человека.
Научно-практическая значимость исследования: теоретическое значение работы
заключается во множестве предложений и выводов, нацеленных на проблемы квалификации,
комплексном анализе международных документов, касающихся пыток и жестокого обращения, а
также правовом исследовании дел о применении пыток в рамках Стамбульского протокола.
Практическая ценность заключается в использовании результатов исследования в процессе обучения,
практической деятельности следственных органов, в законотворческом процессе.
Реализация научных результатов: Результаты диссертационного исследования и вытекающие
из него теоретические выводы были изложены в ряде научных публикаций, в том числе и на
Международной научно-практической конференции «Подтверждение основных прав и свобод, к 60-
летию Всеобщей декларации прав человека» (Кишинев, 12 декабря 2008).

5
 SUMMARY
on the thesis in Law, specialty (Criminal Law) 12.00.08,
„National and international legal aspects of torture and of inhuman and
degrading treatment”, author Bolocan-Holban Augustina
Chisinau 2011

The structure of the study: the thesis contains an introduction, three chapters, conclusions,
recommendations, bibliography of 137 sources, 3 appendices, 128 pages of basic text. The achieved
results have been reflected in 7 scientific publications on the theme of the thesis.
Keywords: torture, inhuman treatment, degrading treatment, the European Court of Human
Rights jurisprudence, „the minimum threshold of severity”, the European Committee for the
Prevention of Torture (CPT), organizing or instigating acts of torture, legal research of cases of
torture, international documents.
The field of the study: criminal law (special part) and international law in addition.
Purpose of the study: multidimensional and complex research of the phenomenon of torture,
inhuman and degrading treatment, both at the national and international level.
The objectives of the study: analysis of the situation in the field of torture and ill-treatment
from doctrinal, regulatory and international aspects; determination and analysis of international
documents that incriminate torture and ill-treatment; making in the light of ECHR jurisprudence the
distinguish of torture from inhuman and degrading treatment; legal investigation of cases of torture,
inhuman and degrading treatment; characterization of Article 3 of the European Convention on
Human Rights; criminal analysis of the ‚torture’ corpus delicti, provided in art. 3091 C.C.R.M.
The methodology of the scientific research: for drafting the study has been used a wide
range of investigative methods, including: method of analysis, comparative method, logical method.
Scientific novelty of the results: the novelty lies in the fact that for the first time it has been
tried to study the issue of torture and ill treatment from various aspects, given the existent gaps in
criminal law, offering improvements and suggestions of lege ferenda in this regard, as well a
comprehensive analysis of ECHR jurisprudence in said matter. The scientific problem which has
been solved consists of delimitation between torture and other similar crimes, at the same time the
distinction between torture and inhuman treatment based on ECHR jurisprudence.
Theoretical importance and practical value of the study: the theoretical value of the study
is expressed by the multitude of opinions and suggestions, ascertainments regarding problems of
qualification, the comprehensive analysis of international documents governing torture and ill-
treatment, as well the legal research of cases of torture under the Istanbul Protocol. The practical
value is to use the results of the study within the scientific activity, the process of didactics, the daily
activity of the prosecution bodies, the process of law-making.
Implementation of scientific results: the ascertainments of the study were displayed in a
number of scientific publications, including at the International scientific-practical Conference
„Reaffirming the fundamental rights and freedoms at 60 years of the Universal Declaration of
Human Rights” (Chisinau, 12 December 2008).

6
 LISTA ABREVIERILOR

alin. – alineat
art. – articol
pct. - punct
CP RM – Cod Penal al Republicii Moldova
CPP RM – Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova
Convenţia ONU – Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente
cu cruzime, inumane sau degradante
Convenţia europeană – Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CGP – Comisariatul General de Poliţie
CPT – Comitetul european pentru prevenirea torturii
CPR – Comisariatul de Poliţie al Raionului...
CSJ – Curtea Supremă de Justiţie
DGCCO – Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate
DIP – Departamentul Instituţiilor Penitenciare
MAI – Ministerul Afacerilor Interne
Protocol Opţional – Protocol Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor
pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

7
 INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Fenomenul torturii este o preocupare
profundă a comunităţii internaţionale. Tortura urmăreşte scopul de a distruge deliberat nu doar
bunăstarea fizică sau emoţională a persoanelor, ci şi, în unele cazuri, demnitatea şi voinţa întregilor
comunităţi. Fenomenul în cauză vizează toţi membrii speciei umane, deoarece el atacă însăşi esenţa
existenţei noastre. Deşi dreptul internaţional, inclusiv cel umanitar interzic univoc tortura în orice
împrejurare, tortura şi relele tratamente sunt practicate, în continuare, în mai mult de jumătate din
ţările lumii.
Deosebirile frapante între interzicerea absolută a torturii şi preponderenţa aplicării ei în
lumea contemporană impun statele de a identifica şi de a implementa măsuri efective pentru
protejarea persoanelor contra torturii şi relelor tratamente. Actualitatea problemei rezultă şi din
multitudinea de hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului privind constatarea încălcării
articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi din distincţiile, în sensul Convenţiei şi potrivit jurisprudenţei Curţii, dintre
termenii de tortură, tratament inuman, tratament degradant. Delimitarea acestor noţiuni are o
importanţă majoră ce decurge din întreaga jurisprudenţă a Curţii şi care influenţează aprecierea dată
de instanţa europeană în hotărîrile pronunţate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat de mai multe ori că articolul 3 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consfinţeşte
una din valorile fundamentale ale societăţii democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe,
cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi
tortura, pedepsele şi tratamentele inumane ori degradante. Spre deosebire de cele mai multe clauze
substanţiale din Convenţie, articolul 3 nu conţine nicio dispoziţie pentru excepţii şi nicio derogare de
la el nu este permisă în temeiul articolului 15 § 2, chiar şi într-o situaţie excepţională care ameninţă
viaţa naţiunii (Selmouni c. Franţei [MC], nr. 25803/94, § 95, CEDO 1999-V, şi Assenov şi alţii c.
Bulgariei, hotărîrea din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărîri şi decizii 1998-VIII, p. 3288, § 93).
Dacă unei persoane i se aplică leziuni corporale în perioada aflării acesteia în detenţie sau în
custodia poliţiei, orice astfel de leziune va genera o prezumţie puternică că acea persoană a fost
supusă relelor tratamente ( Bursuc c. României, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este de
datoria statului să prezinte explicaţii plauzibile despre modul cauzării leziunilor corporale,

8
omisiunea căreia dă naştere la apariţia unei probleme în temeiul articolului 3 din Convenţie
(Selmouni c. Franţei, § 87).
Curtea reiterează că, atunci cînd un individ face o afirmaţie credibilă că a suferit tratamente
contrare prevederilor articolului 3 din Convenţie în timp ce se afla în custodia poliţiei sau a altor
agenţi ai statului, acea declaraţie, interpretată împreună cu îndatorirea generală a statului în temeiul
articolului 1 din Convenţie de a „apăra oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi
libertăţile definite de Convenţie”, necesită prin implicare efectuarea unei anchete oficiale efective,
care trebuie să conducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea
legală generală a torturii, a tratamentelor inumane şi degradante şi a unor asemenea pedepse, în
pofida importanţei sale fundamentale, ar fi neefectivă în practică, fiind posibil ca în anumite cazuri
agenţii statului să abuzeze de drepturile celor care se află sub controlul lor ( Labita c. Italiei (MC),
nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000-IV).
Republica Moldova este parte la un şir de tratate internaţionale ce au ca obiect prevenirea
torturii, a tratamentelor inumane sau degradante. Menţionăm aderarea la Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, ratificarea Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, a
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a Convenţiei ONU
împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10
decembrie 1984, a Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante din 26 noiembrie 1987. Problema aplicării torturii şi a altor rele tratamente
în Republica Moldova, inclusiv statistica condamnărilor statului nostru de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, scot în vileag carenţe în activitatea organelor procuraturii, poliţiei şi instanţelor
de judecată, indicînd necesitatea instituirii unui mecanism intern independent (Mecanismului
Naţional de Prevenire a Torturii în Republica Moldova), abilitat să monitorizeze situaţia existentă,
precum şi să iniţieze, elaboreze şi să propună strategii, politici publice şi norme de reglementare în
acest domeniu.
Recunoscînd importanţa angajamentelor asumate de implementare a standardelor
internaţionale de suprimare a torturii şi reieşind din tendinţele de utilizare a oricăror practici pozitive
europene la acest capitol, la 16 septembrie 2005 Republica Moldova a semnat, iar prin Legea nr.66
din 30 martie 2006, a ratificat Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor
tratamente crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie
2002. Potrivit prevederilor Protocolului, una din atribuţiile mecanismului naţional de prevenire este

9
menţinerea legăturii cu Subcomitetul ONU de Prevenire a Torturii şi trimiterea acestuia a
informaţiilor. Protocolul Opţional stabileşte că statele-părţi vor asigura un grad corespunzător de
independenţă instituţională în organizarea şi funcţionarea mecanismului naţional pentru prevenirea
torturii. Protocolul cuprinde standarde pe care statele-părţi trebuie să le asigure pentru independenţa
instituţională şi buna organizare şi funcţionare a mecanismelor naţionale de prevenire. Astfel, art. 20
prevede că, pentru a permite mecanismelor naţionale de prevenire să îşi îndeplinească atribuţiile,
statele-părţi urmează să le acorde acestora: acces la toate informaţiile ce privesc tratamentul aplicat
„persoanelor private de libertate”; acces la toate locurile de detenţie; libertatea de a alege locurile pe
care doresc să le viziteze şi persoanele cu care doresc să aibă întrevederi; posibilitatea de a avea
întrevederi, fără martori, cu aceste persoane. Prin ratificarea Protocolului Opţional, în Republica
Moldova s-a conştientizat faptul că tortura, tratamentele inumane sau degradante constituie încălcări
grave ale drepturilor omului, care nu pot fi justificate în niciun fel de circumstanţe, consolidînd
astfel protecţia persoanelor, în special a celor private de libertate, împotriva unor astfel de
tratamente.
Scopul şi obiectivele tezei. Dată fiind complexitatea subiectului, studiul implică o abordare
multiaspectuală. Lucrarea are scopul de a cerceta sub mai multe aspecte şi dimensiuni fenomenele
torturii, a tratamentelor inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional. În
vederea tratării adecvate a temei în cauză, ne-am propus să abordăm o serie de obiective:
· analizarea situaţiei existente în domeniu la momentul actual, reieşind din sursele
teoretice şi reglementările normative în vigoare;
· caracterizarea actelor internaţionale care incriminează tortura şi relele tratamente;
· stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură, tratament inuman şi
tratament degradant, precum şi sistematizarea, examinarea jurisprudenţei relevante a
CEDO în materia dată;
· investigarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, ţinînd
cont de recomandările Protocolului de la Istambul;
· analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura”, prevăzută la alin.1 art.
3091 CP RM şi „organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”, prevăzută la alin.2 art.
3091 CP RM, precum şi studiul circumstanţelor agravante, prevăzute la alin. 3, art.3091
CP RM;

10
 · examinarea circumstanţelor agravante din Codul penal al R.M. ce vizează tortura,
tratamentul inuman şi tratamentul degradant, precum şi oportunitatea existenţei acestora
în cadrul anumitor articole din CP RM;
· evidenţierea carenţelor normative în materia torturii şi a tratamentului inuman în scopul
perfecţionării legii penale;
· formularea propunerilor de lege ferenda în vederea eliminării anumitor confuzii la
calificarea faptelor de tortură şi tratament inuman.
În cadrul studierii problemelor propuse, au fost aplicate unele metode de investigare, cum ar
fi:
- metoda analizei, constînd în studierea tezelor doctrinare, a modalităţilor de tratare a temei în
monografiile de specialitate şi în cadrul diverselor articole ştiinţifice;
- studierea normelor de blanchetă şi a celor de trimitere, care, pe lîngă faptul tratării normei
penale propriu-zise ce incriminează tortura, presupune şi analiza altor articole din Codul penal al
Republicii Moldova care conţin o asemenea circumstanţă agravantă, fiind, de asemenea, tratate şi
evidenţiate prevederile actelor normative naţionale care au tangenţă cu norma juridică penală
„tortura”;
- metoda comparativă, conţinînd analiza comparativă a reglementărilor existente în Codul penal al
Republicii Moldova referitor la tortură şi tratament inuman, în vederea constatării deficienţelor
existente şi înlăturării lacunelor;
- metoda logică, incluzînd cercetarea normelor sub toate aspectele, cu utilizarea categoriilor şi
legilor logicii.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Afirmăm că rezultatele ce
derivă din lucrare prezintă valoare ştiinţifică şi practică, concluzia reieşind din problemele
evidenţiate, strict determinate şi aspectele care au fost abordate în studiul respectiv.
Fenomenul torturii şi relelor tratamente incită la discuţii aprige în societatea noastră, urmare
a constatărilor frecvente de încălcare a articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de către CEDO. În consecinţă, a apărut necesitatea
imperioasă de a studia jurisprudenţa în materie şi importanţa delimitării termenilor de tortură,
tratament inuman şi tratament degradant în sensul Convenţiei.
Caracterul novator rezidă în faptul că pentru prima dată s-a purces la tratarea multiaspectuală
a fenomenului torturii şi a relelor tratamente, reieşind din lacunele existente în norma penală,

11
oferindu-se îmbunătăţiri şi propuneri de lege ferenda în acest sens, prin prisma analizei ample a
jurisprudenţei CEDO în materia respectivă. O altă latură pozitivă a lucrării constă în cercetarea
comparativă a problemei în context naţional şi internaţional, drept urmare reuşindu-se îmbinarea
efectivă şi utilă a acestor două aspecte, imprimîndu-i lucrării o valoare ştiinţifică incontestabilă.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente, în
acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma jurisprudenţei
CEDO.
Deşi subiectul în cauză a fost analizat anterior de teoreticieni, cercetările s-au limitat fie doar
din perspectiva dreptului naţional, fie prin prisma dreptului internaţional, fără a se face distincţia şi
corelarea între termenii tortură, tratament inuman, tratament degradant în sensul Convenţiei, în lipsa
unor propuneri concludente de ajustare a legislaţiei naţionale la standardele general recunoscute.
Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Accentuăm că lucrarea respectivă
conţine, în primul rînd, valoare teoretică rezultată din multitudinea de opinii şi sugestii, constatări şi
elucidări ce vizează probleme de calificare, din analiză amplă a actelor internaţionale care
reglementează tortura şi relele tratamente, precum şi din metodele de investigare legală a cauzelor
de tortură potrivit Protocolului de la Istanbul.
Valoarea aplicativă rezidă în :
· perspectiva activităţii ştiinţifice – constatările, elucidările şi cercetările reflectate în teză au
valoare ştiinţifică şi pot fi utilizate ulterior la studierea şi investigarea fenomenului de tortură
şi rele tratamente sub alte aspecte; de asemenea, pot fi folosite la elaborarea anumitor studii
ştiinţifice în domeniul dreptului penal, privind răspunderea penală pentru faptele de tortură şi
tratament inuman;
· consolidarea şi eficientizarea procesului de instruire – rezultatele obţinute pot fi utilizate
la predarea cursurilor de drept penal (partea specială), drept penal european, protecţia
juridică a drepturilor omului, la întocmirea materialelor didactico-ştiinţifice, la instruirea
studenţilor facultăţilor de profil, cît şi la formarea iniţială şi continuă a audienţilor în cadrul
Institutului Naţional al Justiţiei, inclusiv prin elaborarea de curricule;
· activitatea practică a organelor de urmărire penală – studiul realizat poate facilita şi
fortifica activitatea practică a organului de urmărire penală, precum şi a procurorilor, avînd
în vedere faptul că în cadrul Procuraturii Generale a fost creată o secţie specializată în

12
 domeniu întru sporirea calităţii şi corectitudinii actelor de calificare şi încadrare juridică
corectă a faptelor de tortură şi tratament inuman;
· facilitarea şi sporirea calităţii procesului de legiferare – elaborarea unor proiecte de
modificare şi completare a legii penale, ajustate efectiv la rigorile dreptului european.
În plus, evidenţiem că rezultatele ştiinţifice obţinute au fost implementate cu succes în
activitatea practică, în special, în domeniul ce ţine de examinarea cererilor depuse la CEDO
împotriva Republicii Moldova, în care se invocă încălcarea art. 3 din Convenţia europeană
(interzicerea torturi). De asemenea, rezultatele studiului au fost utile în procesul didactico-ştiinţific,
în cadrul orelor de drept penal (partea generală şi partea specială).
Aprobarea rezultatelor lucrării. Constatările şi deducţiile formulate în teză au fost expuse
într-o serie de publicaţii ştiinţifice, inclusiv la Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică
„Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 ani ai Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului” (Chişinău, 12 decembrie 2008).
Sumarul conţinutului tezei.
Primul capitol este dedicat analizei situaţiei în domeniul torturii, tratamentului inuman şi
degradant, prin prisma materialelor ştiinţifice naţionale şi internaţionale în domeniu. Capitolul în
cauză evidenţiază sursele care tratează tortura sub diferite aspecte: juridico-penal, jurisprudenţial,
criminologic. În cadrul acestui studiu am reliefat multitudinea de surse care analizează fenomenele
în cauză prin prisma jurisprudenţei CEDO. Am evidenţiat anumite articole ştiinţifice care reprezintă
o îmbinare reuşită a aspectelor juridico-penal, pe de o parte şi practica judiciară naţională şi cea
internaţională, pe de altă parte.
Al doilea capitol conţine analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura” şi
„organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”. Astfel, au fost examinate minuţios elementele
obiective şi subiective ale componenţei prevăzute la art. 3091 CP RM, au fost analizate tortura,
tratamentul inuman şi tratamentul degradant în calitate de circumstanţe agravante ale altor
infracţiuni din cadrul CP RM. Capitolul respectiv este unul de bază, care înglobează problemele-
cheie ale întregii lucrări, în special, delimitarea torturii de fapta prevăzută de lit.c), al.(2), art. 328
CP RM, distincţia de art. 309 CP RM, analiza practicii judiciare naţionale, propuneri de lege ferenda
în scopul stabilirii răspunderii penale pentru tratamentul inuman în calitate de infracţiune contra
justiţiei.

13
 Capitolul trei este concentrat asupra aspectelor juridice internaţionale în materia torturii,
tratamentului inuman şi tratamentului degradant, analizîndu-se actele internaţionale la care
Republica Moldova este parte în materia respectivă, precum şi metodele de investigare legală a
cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant prin prisma standardelor internaţionale. Capitolul
dat conţine o abordare multiaspectuală a problemei, conţinînd pe lîngă aspectele juridico-penale,
aspecte de procedură penală, criminalistică şi medicină legală. Protocolul de la Istambul este
documentul care reprezintă un ghid veritabil, în acest sens, cuprinzînd reguli şi standarde
internaţionale de cercetare a cazurilor de tortură şi tratament inuman.

14
 1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL TORTURII, TRATAMENTELOR
INUMANE ŞI TRATAMENTELOR DEGRADANTE

1.1 Analiza materialelor ştiinţifice internaţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman

şi degradant
Fenomenul torturii, tratamentului inuman şi degradant este analizat la scară internaţională,
atît sub aspect doctrinar, cît şi prin prisma jurisprudenţei CEDO, fiind elaborate diverse studii
relevante, concluzionîndu-se univoc că asemenea tratamente nu pot fi justificate de niciun fel de
circumstanţe.
O sursă importantă în acest sens este manualul de investigare efectivă şi documentare asupra
torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, ce datează din 1999, care
poate fi considerată o lucrare internaţională de referinţă pentru evaluarea persoanelor presupuse de a
fi fost torturate sau maltratate, pentru investigarea presupuselor cazuri de tortură şi pentru relatarea
constatărilor către organele judecătoreşti sau către alte organe de investigare [72, p.3]. Manualul
conţine îndrumări pentru o investigare efectivă şi documentare temeinică asupra torturii şi a altor
tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, prin prisma standardelor minime stabilite.
Aceste îndrumări, evident, nu pot fi şi nu pretind a fi definitive. Mai degrabă, ele constituie nişte
repere consolidate şi structurate pe principii efective, urmînd a fi aplicate în coroborare cu resursele
disponibile. Respectivul manual este rezultatul a trei ani de analize, cercetări şi proiecte, realizate
de peste 75 de experţi în domeniul juridic, al sănătăţii şi al drepturilor omului, reprezentînd 40 de
organizaţii sau instituţii din 15 ţări: Chile, Costa Rica, Danemarca, Franţa, Germania, India, Israel,
Olanda, Africa de Sud şi teritoriile palestiniene ocupate. Astfel, putem conchide cu certitudine că
fenomenul torturii este o preocupare profundă a comunităţii internaţionale. Tortura urmăreşte scopul
de a distruge deliberat nu doar bunăstarea fizică sau emoţională a persoanelor, ci şi, în unele cazuri,
demnitatea şi voinţa întregilor comunităţilor. Acest fenomen priveşte pe toţi membrii familiei
umane, deoarece ea atacă însăşi esenţa existenţei noastre şi speranţele pentru un viitor mai bun.
Deşi dreptul internaţional, inclusiv şi cel umanitar interzic univoc tortura în orice
împrejurare, tortura şi relele tratamente sunt practicate în mai mult de jumătate din ţările lumii.
Deosebirile frapante între interzicerea absolută a torturii şi preponderenţa aplicării ei în lumea
contemporană impun statele de a identifica şi de a implementa măsuri efective pentru protejarea

15
persoanelor contra torturii şi relelor tratamente. Manual nominalizat a fost elaborat pentru a
mobiliza statele să se concentreze asupra uneia din preocupările fundamentale privind protejarea
persoanelor contra torturii, documentare eficientă, care oferă dovezi ale torturii şi relelor tratamente,
astfel încît vinovaţii să fie responsabili pentru acţiunile lor, iar interesele justiţiei să fie realizate.
Metodele de documentare expuse în manual sunt aplicabile şi altor contexte, inclusiv
investigaţiilor şi monitorizărilor drepturilor omului, evaluărilor pentru azil politic, pentru protejarea
victimelor care „mărturisesc” delicte în timpul torturii şi pentru evaluări ale nevoilor de îngrijire ale
victimelor torturii. În cazul profesioniştilor din domeniul sănătăţii, care sunt constrînşi să ignore, să
relateze greşit sau să falsifice dovezi ale torturii, manualul oferă, de asemenea, un punct de referinţă
atît pentru aceştia, cît şi pentru cei care sunt în măsură să ia decizii [72, p.12].
În ultimele două decenii s-au aflat multe despre tortură şi consecinţele acesteia, dar nici o
referinţă internaţională în ceea ce priveşte documentarea nu a fost disponibilă pînă la apariţia
respectivului manual. Prin urmare, considerăm studiul în cauză ca fiind unul complex, care scoate în
evidenţă nu doar aspectele teoretico-juridice, cît şi cele procedurale, în special, punîndu-se accentul
pe aspectele medicale în vederea aprecierii gravităţii faptei comise.
O altă sursă importantă ce contribuie la tratarea adecvată a prevederilor Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului este lucrarea lui Henri Forteau, editată în 1996, care tratează aplicarea
articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale în dreptul intern al statelor membre [58].
Este una din puţinele monografii care analizează comparativ şi multidimensional prevederi
ale articolului 3 din Convenţie. Odată cu adoptarea Convenţiei europene pentru prevenirea torturii şi
a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante în 1987, statele europene şi-au consolidat
eforturile pentru a lupta contra unei asemenea practici care nu poate fi justificată în niciun caz şi
care nu este caracteristică unui stat democratic, unde drepturile omului reprezintă valoarea supremă.
În acest context, este extrem de important să evidenţiem sursele lui J.L. Charrier şi
A.Chiriac, care au ieşit de sub tipar în 2000, respectiv 2008, reprezentînd veritabile ghiduri în
materia reglementărilor Convenţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO, conţinînd o analiză detaliată
a articolului 3 din Convenţie în ceea ce priveşte tortura, tratamentul inuman şi tratamentul degradant
prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene [23]; [24]. Astfel, potrivit studiului efectuat în baza
jurisprudenţei, tortura se deosebeşte de tratamentele inumane şi degradante prin intensitatea durerii
pe care ea o provoacă, prin suferinţele produse victimei. Or, tortura presupune intenţia

16
reprezentantului autorităţii publice să producă o suferinţă deosebită victimei, acţionînd direct sau
prin intermediul altei persoane, cu ştirea sau la instigarea acestuia.
Gravitatea sau intensitatea durerii cauzate poate fi determinată, referindu-ne la următorii factori:
- durata;
- consecinţele fizice şi psihice;
- sexul, vîrsta, starea sănătăţii victimei;
- modul şi metoda de executare.
Evidenţiem că elementele subiective ale celui de-al treilea factor (sexul, vîrsta, starea sănătăţii
victimei) sunt relevante pentru evaluarea intensităţii unui anumit tratament. Totuşi, ponderea
atenuantă a factorilor enumeraţi trebuie să fie minimă la calificarea unor acţiuni ca fiind tortură,
deoarece acţiunile care cauzează în mod obiectiv o intensitate suficientă de durere vor fi considerate
ca tortură indiferent de faptul dacă victima este bărbat sau femeie [23, p.31].
Definiţia torturii denotă că scopul este unul din semnele importante ale acesteia şi care
rezidă în obţinerea unor informaţii sau mărturisiri prin aplicarea unei pedepse sau intimidarea
victimei. Drept ipoteze ale torturii Curtea a reţinut: supunerea la spînzurătoarea palestiniană (Aksoy
contra Turciei, hotărîre din 18 decembrie 1997) [1]; supunerea la şocuri electrice (Cakici contra
Turciei, hotărîre din 8 iulie 1999) [22], lovituri puternice (Salman contra Turciei, hotărîre din 26
iunie 2000) [99], lovituri puternice în cap cu patul uşii care au antrenat pierderea memoriei de 60 %
a părţii stîngi (Ilhan contra Turciei, hotărîre din 27 iunie 2000) [63], viol (Aydin contra Turciei,
hotărîre din 25 septembrie 1997).
În ultima hotărîre, Înalta Curte stabileşte că „violarea unui deţinut de către un oficial al
Statului trebuie considerată ca o formă deosebit de gravă şi odioasă de maltratare, dată fiind uşurinţa
infractorului de a se folosi de vulnerabilitatea şi opunerea redusă a victimei sale. Adiţional, violul
lasă victimei urme psihologice adînci, care nu se vindecă cu trecerea timpului, la fel de uşor ca alte
forme de violenţă fizică sau psihică ” [4].
Autorii menţionează expres: Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge clar tortura de
tratamentul inuman şi tratamentul degradant, avînd la bază criteriile evidenţiate mai sus. Astfel, spre
deosebire de tortură, tratamentul inuman nu se caracterizează printr-o intensitate deosebită a
actelor aplicate victimei. Multe situaţii de tratament inuman apar în perioada detenţiei persoanei,
însă intensitatea maltratării victimei nu atinge „nivelul minim de severitate” necesar pentru a fi
calificat ca tortură. De asemenea, trebuie să se ţină cont de complexitatea cauzei, inclusiv de

17
criteriile subiective evidenţiate mai sus (vîrsta, sexul, starea sănătăţii victimei), pentru a aprecia
nivelul minim de gravitate în vederea distingerii torturii de tratamentul inuman.
În privinţa tratamentelor inumane, Curtea a reţinut încălcarea articolului 3 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în situaţiile: interogatorii
prelungite, efectuate de forţele de poliţie (Irlanda contra Regatului Unit, hotărîre din 18 ianuarie
1998) [64]; agresiuni fizice şi psihice suferite în sediul poliţiei (Ribitsch contra Austriei, hotărîre din
4 decembrie 1995 [95], Tomasi contra Franţei, hotărîre din 27 august 1992 [112], Labita contra
Italiei, hotărîre din 6 aprilie 2000) [67].
În ce priveşte tratamentul degradant, menţionăm că acesta generează victimelor un
sentiment de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să umilească sau să determine victima să
acţioneze împotriva voinţei sale. Pentru a califica un tratament ca fiind degradant, trebuie să se ţină
cont de faptul dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana, sau personalitatea victimei a fost
afectată într-un mod incompatibil cu articolul 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale. Factorii relativi ca vîrsta şi sexul persoanei pot avea un impact
mai mare la constatarea unui tratament ca fiind degradant decît la stabilirea unui tratament inuman
sau tortură. În marea majoritatea a cazurilor, Curtea Europeană a reţinut existenţa concomitentă a
tratamentului inuman şi a celui degradant. Totuşi, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din
Convenţie, pe motivul existenţei doar a tratamentului degradant, spre exemplu, o pedeapsă corporală
sub formă de lovituri de nuia, aplicată reclamantului pe corpul dezgolit de către agenţii de poliţie
(Tyrer contra Regatului Unit, hotărîre din 24 aprilie 1978) [116]. În opinia Curţii, situaţia
respectivă atentează la demnitatea şi integritatea fizică a persoanei, pedeapsă ce poate stimula şi
consecinţe psihologice nefaste.
Deşi interzicerea pedepselor corporale a rămas ca o constantă a jurisprudenţei Curţii
Europene, hotărîrea Costello-Roberts contra Regatului Unit din 25 martie 2000, respinge o cerere de
considerare ca tratament degradant a trei lovituri de pantof de gimnastică cu talpă de cauciuc la
posterior, pedeapsă disciplinară aplicată unui elev internat într-un colegiu britanic, în conformitate
cu regulamentul acestei instituţii, deoarece n-au fost întrunite cerinţe de gravitate şi publicitate [44].
De asemenea, este important să evidenţiem că pînă în 1995, Curtea Europeană nu a
caracterizat nicio faptă a autorităţilor statale drept „tortură”, aceasta din urmă atribuindu-se la
categoria tratamentului inuman care a provocat suferinţe crude şi puternice. După 1995 Curtea
manifestă o mare exigenţă şi fermitate la aprecierea faptelor, făcînd o distincţie între tortură şi

18
tratament inuman. Majoritatea comportamentelor şi actelor care cad sub incidenţa articolului 3 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi
calificate ca „tratamente”. Oricum, în anumite circumstanţe, acestea iau clar forma unei pedepse
aplicate victimei, astfel fiind necesar să se determine dacă această pedeapsă este inumană sau
degradantă. La fel, articolul 3 din Convenţie, interzicînd expres pedepsele „inumane” şi
„degradante”, presupune o distincţie dintre asemenea pedepse şi pedepse în general. Or, interzicerea
tratamentelor degradante nu se referă neapărat la sentinţele judecătoreşti obişnuite, chiar dacă
sentinţa pronunţată este severă. Curtea Europeană a indicat că numai în circumstanţe excepţionale o
sentinţă severă poate avea implicaţii în sensul articolului 3 din Convenţie. Într-un asemenea caz, s-ar
putea spune că Statele se bucură de o discreţie sau de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte
„pedepsele” care sunt aplicate condamnaţilor.
În scopul elucidării contextului în care au loc majoritatea încălcărilor articolului 3 din
Convenţie, specificăm detenţia persoanei. Astfel, persoanele private de libertate sunt cele mai
vulnerabile şi mai des expuse riscului de abuz din partea puterii de stat, aflîndu-se complet sub
controlul autorităţilor. Respectarea drepturilor omului în locurile de detenţie este supravegheată de
Comitetul european pentru prevenirea torturii. În ceea priveşte stabilirea faptului dacă au fost
încălcate drepturile persoanei aflate în detenţie în sensul articolului 3 din Convenţie, trebuie să se
constate aplicarea forţei fizice asupra persoanei deţinute. Cei mai relevanţi indici ai recurgerii la
forţă sunt semnele vizibile de vătămare a integrităţii corporale, precum şi traumele psihologice.
Dacă un deţinut prezintă leziuni ale integrităţii corporale pe parcursul detenţiei sale, sau la eliberarea
din locurile de recluziune, autoritatea care l-a deţinut trebuie să demonstreze faptul că acestea nu se
datorează perioadei sau faptului detenţiei. Dacă leziunile corporale ţin de perioada detenţiei şi
constituie un rezultat al aplicării forţei fizice din partea autorităţilor, atunci administraţia instituţiei
penitenciare trebuie să demonstreze că aplicarea forţei fizice a fost necesară, reieşind din conduita
deţinutului [24, p. 71].
Curtea a statuat că în cazul în care o persoană aflată în detenţie decedează fie chiar din cauza
unor leziuni corporale minime, Guvernului îi revine o sarcină majoră de probaţiune pentru a oferi o
explicaţie plauzibilă. În acest context, autorităţile sunt responsabile de asigurarea unei evidenţe
detaliate şi precise privind detenţia persoanei şi sunt obligate să justifice în mod convingător orice
leziune [99].

19
 Condiţiile de detenţie pot uneori fi calificate drept tratamente inumane şi degradante.
Acestea se referă atît la mediul general în care sunt deţinute persoanele private de libertate, cît şi la
regimul închisorii şi condiţiile specifice în care sunt deţinute persoanele. Pentru a evalua dacă
mediul în care este deţinută persoana este în concordanţă cu cerinţele Convenţiei, trebuie luate în
considerare particularităţile deţinutului: vîrsta, sexul, starea sănătăţii, pericolul social pe care îl
prezintă, precum şi dacă persoana se află în arest preventiv. Persoana care se află în arest preventiv
şi vinovăţia căreia nu s-a constatat printr-o hotărîre judecătorească definitivă, se bucură de
prezumţia nevinovăţiei, aplicabilă nu doar procesului penal, ci şi regimului juridic care guvernează
drepturile persoanei în locurile de detenţie.
Deseori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 3 din
Convenţie pe motivul condiţiilor neadecvate de detenţie. Astfel, în cauza Peers contra Greciei,
hotărîre din 19 aprilie 2001, reclamantul a fost deţinut aproape două luni, petrecîndu-şi cea mai mare
parte a timpului la pat într-o celulă fără aerisire şi fără fereastră, fiind obligat, de asemenea, să-şi
satisfacă necesităţile fiziologice în prezenţa altui deţinut. Prin urmare, Curtea a considerat condiţiile
de detenţie în instituţia penitenciară ca fiind neadecvate, calificîndu-le ca un tratament inuman şi
degradant [85].
Astfel, sursele lui J.L. Charrier şi A.Chiriac sunt adevărate ghiduri în materia Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care conţin o gamă
bogată şi diversă de cazuri relevante din jurisprudenţa CEDO, făcînd o delimitare netă între termenii
specificaţi la art. 3 din Convenţia europeană.
Ghidul privind punerea în aplicare a articolului 3 din Convenţia europeană, elaborat de către
Directoratul General pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei în 2002, este o altă sursă care
tratează multidimensional prevederile Convenţiei [71]. Lucrarea accentuează că în majoritatea
Statelor care au ratificat Convenţia, aceasta, pe lîngă faptul că generează obligaţii juridice de drept
internaţional, este şi o parte componentă a dreptului intern. Astfel, Convenţia se încadrează în
sistemul de drept, aplicarea prevederilor ei fiind obligatorie pentru instanţele judecătoreşti şi toate
autorităţile publice naţionale. In cadrul intern, particularii pot invoca direct textul Convenţiei şi
jurisprudenţa CEDO, care trebuie aplicate de instanţele judecătoreşti naţionale.
În plus, autorităţile naţionale, inclusiv instanţele de judecată, urmează să acorde Convenţiei
prioritate asupra oricărei legi naţionale ce contravine ei. Acest fapt corespunde spiritului general al

20
Convenţiei, conform căruia responsabilitatea iniţială şi primară de protecţie a drepturilor consacrate
în Convenţie revine Înaltelor Părţi Contractante.
Articolul 1 al Convenţiei obligă fiecare stat – parte să asigure oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite de Convenţie. Curtea Europeană pentru Drepturile
Omului a fost instituită pentru a monitoriza acţiunea statelor, exercitînd o competenţă de revizuire.
Existenţa aşa-numitei „marje de apreciere” a fost determinată de relaţia dintre sistemele de drept ale
statelor contractante şi Curte, relaţie marcată de principiul subsidiarităţii, conform căruia respectarea
Convenţiei de către autorităţile naţionale este completată de supravegherea europeană. Doctrina
marjei de apreciere recunoaşte că în multe cazuri autorităţile naţionale sunt intr-o poziţie mai
adecvată pentru a decide asupra unui caz sau asupra unei probleme particulare. Acest lucru este în
special valabil atunci cînd, pentru soluţionarea unui caz, există un spectru larg de opţiuni. Oricum,
marja de apreciere se aplică în mod diferit, în funcţie de valoarea vizată şi de existenţa unor
standarde comune valabile în mai multe state membre şi, respectiv, variază nivelul discreţionar
permis statelor. În contextul articolului 3, interzicerea torturii (articol reflectat în acest manual) este
discutabilă existenţa marjei de apreciere în general.
Pentru respectarea de către sistemele de drept şi politicile naţionale a obligaţiilor impuse de
Convenţie, este adecvat ca protecţia şi garanţiile consacrate de ea să fi incorporate în toate nivelurile
acestor sisteme. Sistemele, în special cele responsabile de elaborarea, implementarea şi executarea
legilor şi dispoziţiilor legale, trebuie să fie capabile să integreze prevederile Convenţiei în
activităţile sale. Acest lucru poate fi realizat numai printr-o cunoaştere minuţioasă a prevederilor
Convenţiei.
De asemenea, în materia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului este important
să evidenţiem lucrarea lui C.Bîrsan, editată în 2005, ce vizează comentariul pe articole al Convenţiei
europene, studiu valoros care reprezintă o sinteză şi o analiză detaliată a jurisprudenţei Curţii
Europene, reieşind din articolele Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale [10, p.365].
O analiză a evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost efectuată şi
de autorul român Nanu F. în 2003, în articolul cu privire la dreptul persoanei de a nu fi supusă la
tortură sau la pedepse ori tratamente inumane sau degradante, studiu care reflectă drepturile fiecărei
persoane garantate de articolul 3 din Convenţia europeană [74, p.46].

21
 Articolele lui Дворянсков И.., care datează din 2003 şi 2005, conţin o analiză juridico-
penală, în pofida faptului că legislaţia penală a Federaţiei Ruse nu prevede componenţa de
infracţiune „tortura”. Autorul insistă asupra necesităţii incriminării acestei fapte, reieşind din gradul
sporit al prejudiciilor cauzate care-l implică tortura [130];[131].
Cu referire la aspectul ce ţine de combaterea torturii, evidenţiem lucrările elaborate de
Directoratul General pentru Drepturile Omului şi Afaceri Juridice, Consiliul Europei, în 2009 şi
2010. Lucrările în cauză dau răspunsuri la întrebările: ce reprezintă rele tratamente? Care sunt
drepturile deţinuţilor? Care este procedura în cazul unei plîngeri de rele tratamente? Adiţional,
culegerile respective analizează standardele internaţionale care reglementează tortura şi relele
tratamente, precum şi modalitatea de investigare a acestora [109]; [110].
Preocupările contemporane referitor la impunitate sunt bazate pe mai multe reclamaţii
primite de către mecanismele internaţionale în domeniul drepturilor omului, care scot în vileag
eşecurile statelor la investigarea corespunzătoare a relelor tratamente. În acest context, Comisia
Europeană şi Consiliul Europei au lansat un program comun intitulat „Combaterea relelor
tratamente şi a impunităţii”. Programul în cauză ţinteşte asupra activităţii poliţiei şi altor organe de
drept în cinci state membre ale Consiliului Europei: Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan,
Georgia, Ucraina. Lucrările menţionate abordează drepturile deţinuţilor, subliniind obligaţiile
funcţionarilor organelor de drept şi ale autorităţilor în general. Astfel, putem evidenţia importanţa
practică a surselor în cauză, în special, pentru organele abilitate de a investiga cazurile de tortură şi
rele tratamente.
Un alt studiu realizat în domeniul torturii este articolul lui Ширманов И., editat în 2009, ce
vizează consolidarea garanţiilor constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor persoanei prin
interdicţia juridico-penală a torturii, tratamentului inuman şi degradant [140]. În prezenţa interdicţiei
constituţionale a torturii, asemenea tratamente sunt încă folosite în Rusia. Într-o oarecare măsură,
acest lucru se datorează insuficienţei interdicţiilor şi sancţiunilor penale. În articol se analizează
normele internaţionale general acceptate, prevederile art. 21 din Constituţia Federaţiei Ruse,
precedentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, propunîndu-se completarea capitolului 17 al
Codului penal al Federaţiei Ruse, „Infracţiuni împotriva libertăţii, onoarei şi demnităţii” cu reguli
care interzic tortura, tratamentul inuman şi degradant.
Autorul evidenţiază că, în pofida interdicţiilor constituţionale şi penale, în Federaţia Rusă
continuă încălcările drepturilor individuale. Situaţia nu s-a schimbat semnificativ pe parcursul celor

22
10 ani de la ratificarea de către Federaţia Rusă, la 05 mai 1998, a Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, este necesar să se ţină seama
de practica internaţională care vizează interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane, inclusiv de
hotărîrile CEDO. În mai mult de 50 de ani – perioadă de activitate a instanţei, s-au creat şi dezvoltat
ideile de bază potrivit dispoziţiilor Convenţiei europene, principiile şi normele de drept internaţional
îmbogăţind în mod semnificativ sistemul de garanţii ale drepturilor şi libertăţilor. Garanţiile,
nedeclarate în mod expres în textul Convenţiei şi al protocoalelor sale, au fost consolidate în
hotărârile Curţii, care, ulterior au devenit precedente. În opinia Curţii, deciziile sale garantează nu
doar examinarea cazurilor concrete, dar, de asemenea, soluţionează probleme de ordin general:
interpretarea, protecţia şi dezvoltarea dreptului consacrat în Convenţie, astfel contribuindu-se la
respectarea angajamentelor asumate de state în calitate de părţi contractante. La soluţionarea unei
probleme concrete, Curtea nu reiese doar din interpretarea normelor Convenţiei, ci şi din normele şi
regulile elaborate în cazuri precedente ale CEDO [140, p.38].
Concomitent, autorul analizează reglementările naţionale, menţionînd că un exemplu de
extindere a protecţiei juridice a drepturilor omului, care se bazează pe reglementările art. 3 din
Convenţia europeană, serveşte art. 21 din Constituţia Federaţiei Ruse: „Nimeni nu poate fi supus
torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”.
Autorul, după cum menţionăm mai sus, consideră necesar de a include tortura în capitolul
„Infracţiuni contra libertăţii, onoarei şi demnităţii”.
Articolul 127.3.
Tortură
1. Tortura, tratament inuman deliberat care cauzează dureri sau suferinţe puternice, fizice sau
psihice, se pedepseşte cu …
2. Aceeaşi acţiune săvîrşită:
a) în privinţa a două sau mai multe persoane;
b) asupra unui minor;
c) asupra unei femei gravide;
d) de o persoană cu folosirea situaţiei de serviciu, se pedepseşte cu …
3. Acţiunile prevăzute la alin. 1 şi 2, săvîrşite:
a) cu cauzarea din imprudenţă a decesului, vătămarea corporală gravă a victimei sau alte urmări
grave;

23
b) săvîrşite într-o manieră periculoasă pentru viaţa şi sănătatea mai multor persoane;
c) săvîrşite de un grup criminal organizat
Articolul 127.4. Tratament inuman
Partea 1. Tratamentul inuman constă în provocarea suferinţelor puternice fizice sau psihice grave
care pot duce la tulburări psihice acute ...
Articolul 127.5 Tratament degradant
Tratamentul degradant este cel care implică provocarea suferinţelor, insuflarea unui sentiment de
teamă şi de inferioritate, în scopul umilirii şi discreditării persoanei pentru a sfida rezistenţa fizică şi
morală a acesteia ...
Propunerea de a introduce un articol separat în Codul penal al Federaţiei Ruse, care ar
incrimina tortura, este pe larg discutată în doctrina de specialitate rusă. Susţinem şi încurajăm acest
punct de vedere, deoarece ar clarifica multe probleme cu care se confruntă practica judiciară. Or,
odată cu ratificarea instrumentelor internaţionale în domeniu de către Federaţia Rusă, ar fi oportună
şi implementarea reglementărilor internaţionale la nivel naţional. Problema discutabilă este cea care
se referă la obiectul generic al acestei componenţe de infracţiune. Nu susţinem ideea că tortura
atentează, în primul rînd, la libertatea persoanei, onoarea şi demnitatea ei, acestea fiind valori
sociale care se lezează adiţional, urmare a aplicării actelor de tortură.
Articolul lui Векленко В. şi Галюкова M., care a ieşit de sub tipar în 2007, scoate în
evidenţă lacunele şi imperfecţiunile legii penale a Federaţiei Ruse în domeniile maltratării şi torturii,
totodată analizînd reglementările în vigoare la acest capitol [129].
Potrivit art. 117 din Codul penal al Federaţiei Ruse, maltratare înseamnă provocarea
suferinţelor fizice sau psihice prin intermediul bătăilor sistematice sau alte acte violente, în cazul în
care astfel de acţiuni nu cauzează vătămări corporale grave sau medii integrităţii corporale. Codul
penal nu defineşte termenul de „bătaie”, „alte acţiuni violente”, care constituie latura obiectivă a
acestei componenţe de infracţiune. A.Н. Kрасиков considera că bătăile ar trebui să fie considerate
maltratare numai dacă intensitatea efectelor lor este adecvată maltratării, adică atunci când acestea
sunt aplicate la intervale scurte de timp şi, astfel, provoacă grave suferinţe fizice şi psihice.
Maltratarea se referă la categoria infracţiunilor continue, şi, prin urmare, la recunoaşterea bătăilor
sistematice ca atare, trebuie să se demonstreze că toate episoadele de aplicare reprezintă un tot
întreg, care formează o anumită linie de conduită a făptuitorului ce acţionează cu intenţie. Astfel,

24
autorul menţionează necesitatea aprigă de a incrimina distinct fapta de tortură, în vederea delimitării
acesteia de alte rele tratamente [133, p.41].
Merită a fi evidenţiat autoreferatul tezei de doctor al lui Чобанян Р., editat în 2007, studiu
juridico-penal şi criminologic al torturii [139]. Relevanţa temei de cercetare constă în abordarea
problemei torturii, care nu reprezintă un fenomen nou în societatea contemporană. Timp de secole,
aceasta a fost principalul mijloc de obţinere a probelor, utilizată pe scară largă în cadrul anchetei.
Legislaţia actuală din Rusia conţine norme juridice internaţionale în materia drepturilor omului. De
exemplu, articolul 21 din Constituţie consacră o prevedere importantă: „...demnitatea persoanei este
protejată de stat. Nimic nu poate constitui pentru încălcarea acesteia. Nimeni nu va fi supus la
tortură sau la tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. Nimeni nu poate fi supus fără
consimţământul liber la experimente medicale, ştiinţifice sau de altă natură”. Astfel, interzicerea
torturii şi alte tratamente crude, inumane sau degradante reprezintă în momentul de faţă un principiu
constituţional. Din păcate, cu toate acestea, acte individuale de tortură sunt caracteristicile realităţii
ruse moderne. Problema gravă este prezenţa lor în sistemul juridic. Pericolul fenomenului rezidă,
categoric, în faptul că acesta creează o atitudine negativă a societăţii faţă de organele de drept,
lăsîndu-se să se creadă că violenţa şi cruzimea sunt lucruri banale şi naturale, iar aplicarea lor este
justificată de realizarea eficientă a unor sau altor obiective. Scopul studiului, bazat pe legislaţia în
vigoare, pe materiale din practica judiciară, rezultate concrete ale unor cercetari juridice şi
sociologice, este de a determina cauzele criminalităţii în general, iar în particular, a aplicării torturii
şi, în acest sens, de a se recurge la elaborarea de propuneri concrete în vederea îmbunătăţirii
legislaţiei, practicii judiciare şi a activităţii de prevenire a criminalităţii.
Un rol important privind garanţiile persoanelor în detenţie îl joacă Comitetul european
pentru prevenirea torturii, care are drept sarcină monitorizarea condiţiilor de detenţie, formularea
obiecţiilor şi recomandărilor. Astfel, în studiul realizat în anul 2002, privind normele CPT, este
descrisă modalitatea de constituire şi activitate a CPT-ului, precum şi rolul acestuia în domeniul
prevenirii torturii şi relelor tratamente [78]. Mecanismul internaţional de protecţie împotriva torturii
este redat şi în articolul lui Moряков Д. [136].
Comitetul internaţional al Crucii Roşii a fost prima organizaţie care a protejat deţinuţii,
instituind un sistem de vizitare a locurilor de detenţie de către un organism imparţial, alcătuit din
experţi. Inspirîndu-se din această idee, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus
elaborarea unui tratat european, bazat pe proiectul unei convenţii europene elaborat de Comisia

25
internaţională a juriştilor şi de Comitetul elveţian împotriva torturii. Deschisă semnării în 1987,
această Convenţie, prompt ratificată de statele membre, a intrat în vigoare în 1989. CPT-ul a ţinut
prima sa reuniune în acelaşi an şi a efectuat primele vizite în statele membre în 1990. Foarte rapid el
s-a impus ca un organism cu autoritate. Naţiunile Unite au început să introducă un model similar la
nivel mondial.
Convenţia prevede că CPT-ul se compune din persoane “de înaltă moralitate, cunoscute
pentru competenţa în materia drepturilor omului sau care au experienţă profesională” în domeniile
pe care Convenţia le tratează [40].
Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei alege un membru din fiecare stat care a ratificat
tratatul; membrii activează individual şi nu în calitate de reprezentanţi ai statului. Pentru
consolidarea imparţialităţii lor, membrii “naţionali” nu participă la vizitele efectuate în ţările lor.
Odată aleşi, membrii activează într-un prim mandat de patru ani, putînd fi aleşi pentru încă două
mandate. În principiu, aceştia îşi exercită funcţiile în perioade reduse, dar în practică mulţi membri
consacră timp considerabil activităţii. Unul din punctele forte ale CPT-ului este compoziţia sa
caracterizată prin marea diversitate de cunoştinţe şi competenţe ale membrilor săi.
Comitetul ţine în mod deosebit la echilibrarea compoziţiei sale pentru a garanta activităţii un
caracter multidisciplinar veritabil. Cei mai numeroşi sunt juriştii, dar mulţi din membri contribuie la
acţiunile CPT-ului prin competenţele lor medicale. Alţii au fost în ţările lor specialişti în problemele
penitenciarelor sau ale poliţiei. În timpul vizitării locurilor de detenţie, Comitetul poate fi asistat de
experţi şi de interpreţi. Secretariatul permanent al CPT-ului se află în sediul Consiliului Europei la
Strasbourg. Competenţa acestuia vizează consolidarea protecţiei persoanelor private de libertate
împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. El se străduieşte să
atingă scopul propus prin vizitarea locurilor de detenţie şi instaurarea ulterioară apoi, a unui “dialog
permanent” cu statele, bazat pe rapoartele CPT-ului şi pe răspunsurile statelor respective. CPT-ul nu
este un organism judiciar; el a dezvoltat o serie de norme pe care le utilizează în timpul vizitelor sale
pentru evaluarea practicilor constatate, încurajînd statele să le însuşească. Multe din aceste norme
sunt mai precise şi mai exigente decît cele care figurează în alte texte internaţionale. Activitatea de
elaborare a normelor evoluează în continuare. Pe măsura dezvoltării acţiunilor sale, CPT-ul are noi
preocupări care-l orientează la formularea unor noi recomandări, incitînd statele la noi reforme
legislative, administrative şi structurale.

26
 Mandatul CPT-ului vizează prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante şi nu condamnarea formală a unui tratament la care a fost supus un deţinut. În timpul
vizitării locurilor de detenţie, CPT-ul evaluează condiţiile de detenţie şi obţine informaţii asupra
procedurilor şi practicilor în vigoare.
CPT-ul este abilitat să viziteze, în statele părţi la Convenţie, toate locurile în care persoanele
sunt, sau pot fi private de liberate de către o autoritate publică. Este vorba, de exemplu, de închisori
şi centre de detenţie pentru minori, de posturi de poliţie, de centre pentru reţinerea străinilor, de
spitale psihiatrice şi de cămine pentru persoanele în vîrstă sau cu handicap.
Vizitele CPT-ului sunt fie periodice, fie ad- hoc.
Vizitele periodice permit Comitetului să viziteze statele în mod regulat după un program
stabilit în fiecare an. La origine, majoritatea vizitelor CPT-ului erau periodice. Noile state-părţi la
Convenţie se pot aştepta la o vizită a CPT-ului la puţină vreme după ratificare.
Vizitele ad- hoc pot avea loc în cazul în care “circumstanţele o cer”. Acestea permit CPT-lui
să reacţioneze repede la primirea informaţiilor ce sugerează necesitatea examinării de urgenţă a unei
probleme sau a unui loc de detenţie în particular. Printre altele, aceste vizite ad hoc permit
Comitetului să examineze în ce măsură recomandările lui precedente au fost urmate de rezultate. De
cîţiva ani, a crescut frecvenţa vizitelor ad hoc scurte şi cu scop precis. Uneori, vizitele ad hoc sunt
efectuate la solicitarea statului însuşi [40].
Convenţia obligă statele să autorizeze delegaţiile CPT-ului să intre şi să se deplaseze fără
restricţie în “orice loc din jurisdicţia sa în care persoanele sunt private de libertate de către o
autoritate publică“. Mai mult, aceasta acordă Comitetului dreptul de a discuta fără martori cu orice
persoană privată de libertate, cît şi cu orice persoană susceptibilă de a-i furniza informaţii utile.
Statele au, de asemenea, obligaţia generală de a comunica CPT-ului orice altă informaţie care
îi este necesară acestuia pentru îndeplinirea misiunii. Dreptul de acces la informaţie al CPT-lui este
subordonat obligaţiei de a ţine cont “de regulile de drept şi de deontologia aplicabilă la nivel
naţional” [136].
La sfîrşitul anului precedent CPT-ul publică lista ţărilor care vor fi vizitate pe parcursul
anului următor. Cu aproximativ două săptămîni înaintea vizitei, Statul primeşte precizări privind
durata aproximativă a vizitei şi componenţa delegaţiei.
Cîteva zile înaintea vizitei, Statul este informat asupra unor instituţii pe care delegaţia CPT
intenţionează să le viziteze.

27
 La începutul vizitei se organizează discuţii între delegaţie, pe de o parte şi miniştri,
funcţionari publici şi organizaţii neguvernamentale, pe de altă parte.
În timpul vizitei (aproximativ 1-2 săptămîni), delegaţia (membrii CPT, membrii
Secretariatului şi, dacă este necesar, experţi şi interpreţi) se divizează pentru a vizita locurile private
de libertate, inclusiv instituţiile care nu au făcut obiectul unei notificări prealabile. Membrii
delegaţiei se informează reciproc periodic.
La sfîrşitul vizitei, delegaţia se întîlneşte cu miniştri şi funcţionari pentru a le împărtăşi
primele impresii şi constatări şi, dacă e necesar, le comunică “observaţiile de la faţa locului” privind
anumite situaţii ce solicită o atenţie deosebită.
După fiecare vizită, CPT-ul elaborează un raport confidenţial, cu expunerea constatărilor şi
recomandărilor pe care le consideră necesar ameliorării situaţiei persoanelor private de libertate,
fiind adresat statului în cauză. Raportul conţine solicitarea unui răspuns scris din partea statului,
acesta urmînd să indice măsurile luate pentru punerea în aplicare a recomandărilor făcute, să
reacţioneze la comentariile formulate şi să ofere informaţiile solicitate.
Sunt două excepţii de la confidenţialitatea raportului: prima – dacă un stat solicită el însuşi
publicarea raportului şi a comentariilor sale de răspuns; a doua – dacă un stat refuză să coopereze
sau să amelioreze situaţia persoanelor private de libertate în lumina recomandărilor CPT-ului. În al
doilea caz, Comitetul poate decide (cu majoritatea a două treimi şi după ce a dat statului posibilitatea
să se explice) elaborarea unei declaraţii publice asupra chestiunii. La origine s-a crezut că această
confidenţialitate va fi importantă pentru obţinerea cooperării statelor şi garantarea eficienţei CPT-
ului, dar statele au arătat că sunt pregătite, chiar doresc ca o mare parte a dialogului lor cu Comitetul
să fie dată publicităţii. Într-adevăr, majoritatea statelor vizitate au autorizat publicarea rapoartelor
CPT-ului şi a răspunsurilor lor. Acestea pot fi obţinute la Secretariatul CPT-ului şi sunt accesibile pe
website-ul lui [40].
Evidenţiem actualitatea şi relevanţa recomandărilor CPT, care vor fi descrise ulterior, urmare
a vizitelor Comitetului întreprinse în Republica Moldova, precum şi reacţia autorităţilor naţionale la
obiecţiile Comitetului în privinţa condiţiilor de detenţie, aplicării relelor tratamente faţă de deţinuţi,
precum şi a garanţiilor generale ale persoanelor aflate în detenţie.
Referindu-ne, în continuare, la standardele internaţionale în domeniul torturii şi relelor
tratamente, evidenţiem articolul lui Aгамов Г. şi Ковалева E., elaborat în 2007 [127].

28
 Autorii readuc în discuţie ideea că orice stat ar trebui să respecte obligaţiile internaţionale
care decurg din instrumentele universale privind drepturile omului, precum şi din cele de specialitate
referitor la executarea pedepsei şi la tratamentul faţă de persoanele condamnate la diverse tipuri de
pedepse. Categoria acestora incorporează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia ONU împotriva torturii şi a altor
tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, Regulile minime standard privind
tratamentul deţinuţilor, Regulile penitenciare europene, Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii.
În articol se reiterează dezideratul că instrumentele menţionate conţin dispoziţii cu caracter
general (regulamente, linii directorii), care nu permit nicio deviere de la reglementările lor, atît sub
aspect legal, cît şi practic, proclamînd prioritatea în acest sens. Concluzia rezultă în mod direct din
art. 30 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi art. 5 din Pactul internaţional privind
drepturile civile şi politice. Chiar circumstanţe excepţionale (cum ar fi starea de război sau
ameninţare de război, instabilitatea politică internă sau orice situaţie excepţională) nu pot servi
temeiuri justificative de aplicare a tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante.
Principiile acoperă toate drepturile fundamentale ale omului, au un caracter interstatal, fiind
ratificate de majoritatea statelor membre ale ONU, sunt stabile, nu pot fi influenţate de condiţiile
sociale şi politice, nu depind de factorii ideologici şi, prin urmare, reprezintă o orientare clară în
domeniul aplicării legii.
Din 1985, în Europa există Reguli minime standard privind tratamentul deţinuţilor, fiind
revizuite ulterior în conformitate cu tendinţele moderne şi în scopul extinderii sferei de aplicare a
acestora.
Principiile de bază ale Regulilor penitenciare europene sunt:
1. Privarea de libertate trebuie realizată în astfel de condiţii de detenţie, încît să implice respectarea
demnităţii umane.
2. Regulile sunt aplicate cu imparţialitate. Nu se admite discriminarea bazată pe rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică, origine naţională sau socială, naştere, statut economic sau de altă
natură.
3. Corecţia prin pedeapsă trebuie să urmărească scopul menţinerii stării sănătăţii şi demnităţii
persoanei pe parcursul aflării în detenţie; detenţia să contribuie la formarea responsabilităţii
persoanei deţinute ca să-i permită reintegrarea în societate la finele ispăşirii pedepsei.

29
4. Inspectorii calificaţi, numiţi de către autorităţile competente, inspectează regulat închisori, în
special, pentru a monitoriza în ce măsură acestea corespund legilor şi reglementărilor în domeniu.
5. Protecţia drepturilor individuale ale deţinuţilor, în special legalitatea sancţiunilor disciplinare
aplicate, precum şi controlul exercitat în conformitate cu legislaţia naţională a localurilor de
detenţie, trebuie să fie realizate de către o autoritate independentă.

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice naţionale în domeniul torturii, tratamentului inuman şi

degradant
Comparativ, la nivel naţional nu există, în opinia noastră, o gamă suficient de largă de surse
teoretice care să abordeze şi aspecte juridico-penale ale torturii, precum şi să analizeze multilateral
jurisprudenţa CEDO în domeniu. Totuşi, unele lucrări elaborate la noi merită a fi evidenţiate din mai
multe considerente: în primul rînd, pentru a releva importanţa şi impactul produs în perspectiva
impulsionării cercetărilor şi lărgirii ariei subiectelor sau aprofundării lor, în al doilea rînd, pentru a
demonstra oportunitatea şi temeinicia temei cercetate în prezenta teză.
Monografia elaborată de Ulianovschi Gh. în 1999, rămîne a fi deocamdată unicul studiu
aprofundat în domeniul infracţiunilor care atentează la relaţiile sociale privind activitatea de
înfăptuire a justiţiei şi activitatea de contribuire la înfăptuirea justiţiei. Un capitol distinct este
consacrat infracţiunilor contra justiţiei care împiedică realizarea principiilor constituţionale privind
activitatea organelor ce înfăptuiesc justiţia. În contextul dat, un loc aparte a fost rezervat torturii,
fiind o faptă cu un grad înalt de prejudiciabilitate, autorul reuşind s-o analizeze detaliat din punct de
vedere juridico-penal. Vizavi de această problemă şi-au exprimat opinia atît teoreticieni, cît şi
practicieni din Republica Moldova, Federaţia Rusă, România [118, p.63].
O altă lucrare de valoare ştiinţifică şi didactică incontestabilă este manualul de drept penal
(partea specială), elaborat în 2005 de Sergiu Brînză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Vladimir
Grosu şi Ion Ţurcanu. Studiul didactico-ştiinţific fundamental conţine mai multe rezultate novatorii
ce permit a formula concluzii, generalizări şi legităţi concludente. De asemenea, manualul este o
realizare concretă de promovare a standardelor profesionale pe tărîmul politicii educaţionale şi de
instruire juridică a multor generaţii de jurişti [16].
Interpretări şi analizări detaliate a prevederilor Codului penal al Republicii Moldova se
conţin în comentariul la Codul penal al Republicii Moldova, adnotat şi cu exemple din jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a instanţelor judecătoreşti naţionale. Lucrarea respectivă

30
facilitează înţelegerea normelor legii penale, clarifică situaţiile în cazul existenţei contradicţiilor
între normele penale, precum şi oferă o paletă largă de speţe din jurisprudenţa CEDO, astfel,
accentuînd necesitatea ajustării legii penale naţionale la standardele europene [5].
La categoria articolelor ştiinţifice cu tematica torturii, tratamentului inuman şi degradant se
înscrie şi lucrarea lui V.Stati, editată în 2008, care analizează sub aspect juridico-penal infracţiunea
de tortură şi infracţiunea de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură. Este o contribuţie
importantă la explicarea normei penale a art. 3091 CP RM şi analizarea acestuia în sens juridico-
penal a componenţei de infracţiune, precum şi aspecte ce vizează jurisprudenţa CEDO în domeniu
cu utilitate teoretică şi practică. În plus, articolul tratează detaliat infracţiunea de organizare şi
instigare a acţiunilor de tortură [104, p.20].
Articolele lui D.Băluţă şi D-I. Străisteanu, elaborate în 2005, cu privire la tortură, fiind scrise
pînă la incriminarea faptei de „tortură” în CP RM, conţin o argumentare detaliată a necesităţii
includerii unei astfel de fapte în legislaţia penală prezentînd, în acelaşi timp, spre analiză patru
proiecte de lege, propuse de Comitetul Helsinki din Moldova [8]. Argumentele plauzibile invocate
de autori aduc în discuţie faptul iniţierii şi dezvoltării de către organismele internaţionale, formate
pentru protejarea şi promovarea drepturilor omului, a unui şir de măsuri politice, mecanisme de
protecţie şi instrumente legislative efective. Unele dintre acestea sunt Convenţia ONU împotriva
torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, prin care a fost constituit Comitetul European pentru Prevenirea Torturii
(CPT), la care Republica Moldova este parte, asumîndu-şi anumite angajamente. Autorii se axează,
de asemenea, pe monitorizarea efectuată de către CPT în Republica Moldova (1998 şi 2001), fiind
depistate multiple cazuri de aplicare a torturii faţă de persoanele aflate sub urmărire penală, atestate
în rapoartele sale către Guvernul Republicii Moldova, cu recomandări menite să excludă pe viitor
tortura şi tratamentele degradante. Situaţia a fost monitorizată şi de către Comitetul Helsinki, care şi-
a propus să analizeze fenomenul torturii în Moldova pentru identificarea oportunităţilor de
încorporare a recomandărilor CPT [7, p.54]; [8, p.7].
Articolul lui Gribincea V., care datează din 2006, merită evidenţiat ca fiind o analiză amplă
şi minuţioasă a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant contra Republicii Moldova,
făcîndu-se referire la constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazurile Becciev contra
Moldovei, Stepuleac contra Moldovei, Boicenco contra Moldovei, Şarban contra Moldovei şi

31
Corsacov contra Moldovei. Valoarea studiului constă în distincţia între tortură, tratament inuman şi
tratament degradant făcută prin prisma jurisprudenţei CEDO [55, p.15].
Seria „Precedentul judiciar”, a apărut în 2006, graţie sprijinului Reprezentanţei Înaltului
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi în Moldova, rolul substanţial al ediţiilor fiind
înglobarea cazurilor contra Republicii Moldova la Curtea Europeană şi includ o analiză detaliată a
hotărîrilor de condamnare, a deciziilor de inadmisibilitate şi a deciziilor de radiere de pe rolul Curţii
Europene [86]; [87].
În doctrina penală a mai multor ţări se observă tendinţa de apropiere a instituţiilor de drept
penal din familia romano-germanică de cele din familia englezo-americană. Astfel, impactul
dreptului internaţional asupra dreptului penal intern al statelor devine şi mai decisiv. Bunăoară,
Codul penal al RM indică expres că prevederile acestuia se aplică în conformitate cu dispoziţiile
Constituţiei RM şi a altor acte internaţionale la care statul nostru este parte. Mai mult, dacă există
neconcordanţe între reglementările interne şi cele internaţionale în materia drepturilor omului,
prioritate au reglementările internaţionale. Totuşi, doctrina penală nu este univocă în ceea ce
priveşte recunoaşterea precedentului judiciar în calitate de izvor de drept. Recunoaşterea acestuia ca
atare este, în opinia noastră, oportună, deoarece conţinutul normelor şi principiilor dreptului
internaţional se completează şi se îmbogăţesc esenţial prin hotărîrile concrete ale CEDO, ale curţilor
penale internaţionale. Este incontestabil faptul că Convenţia europeană constituie parte integrantă a
sistemului legal intern, această concluzie fiind formulată în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55
din 14 octombrie 1999 „Privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din constituţia RM”. Hotărîrea
respectivă prevede că Convenţia europeană reprezintă o parte integrantă a sistemului legal intern şi
urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebire că Convenţia în cauză are
prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Prevederile Convenţiei europene sunt
interpretate de CEDO, hotărîrile căreia sunt obligatorii pentru instanţele de judecată naţionale. Cea
mai impunătoare şi incorporare a principiilor dreptului internaţional se efectuează în Republica
Moldova prin intermediul hotărîrilor CEDO. Aplicarea normelor internaţionale penale sau
procesual-penale, încorporate în unele cazuri şi în legislaţia internă se realizează prin intermediul
analizei precedentelor CEDO [86, p.5].
C. Ciugureanu-Mihailuţă, autorul recentului studiu din anul 2009, cu privire la
reglementarea internaţională a dreptului copilului la protecţie împotriva torturii, pedepselor sau
tratamentelor crude, inumane sau degradante, menţionează că scopul normelor internaţionale ce

32
incriminează tortura, pedepsele şi tratamentele inumane şi degradante este de a proteja atît
demnitatea, cît şi integritatea fizică şi mentală a individului. Textele internaţionale în materia
drepturilor copilului nu permit nicio excepţie. Totodată, autorul evidenţiază că pentru aplicarea
normelor internaţionale nu este suficientă interzicerea unor astfel de tratamente sau pedepse, sau
tratarea acestora ca infracţiuni, ci trebuie întreprinse măsuri legislative, administrative, juridice sau
de altă natură, la nivel intern, pentru a preveni şi pedepsi actele de tortură, tratament inuman sau
degradant [28, p.9].
Institutul de Reforme Penale a elaborat în 2006 studiul ce vizează combaterea torturii în
Republica Moldova, reieşind din rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii,
hotărârile Curţii Europene pentru Drepturile Omului privind Republica Moldova, din rapoartele
experţilor internaţionali şi naţionali, în care se constată anumite discordanţe între practica de
combatere a torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante şi prevederile actelor
internaţionale şi ale legislaţiei Republicii Moldova [126].
Volumul include Recomandările Conferinţei internaţionale „Combaterea torturii în
Republica Moldova”, Chişinău, 24-25 mai 2006, Raportul adresat Guvernului Republicii Moldova
cu privire la vizita efectuată în Moldova de către delegaţia Comitetului European pentru Prevenirea
Torturii (CPT) în perioada 20-30 septembrie 2004 şi răspunsul Guvernului Republicii Moldova la
raportul (CPT) în urma vizitei acestuia efectuată în Moldova. Interdicţia de utilizare a torturii ca
mijloc de obţinere a probelor sau de estorcare a mitei, interdicţia de utilizare a torturii ca „pedeapsă”
suplimentară în cazul detenţiei, progresul real în combaterea torturii, rolul avocaţilor şi al medicilor
independenţi în combaterea torturii, remediile juridice şi accesul la justiţie, redresarea efectelor
torturii şi dreptul la reparare, reforma legislativă şi instituţională au constituit subiectele de bază ale
dezbaterilor. Participanţii au formulat anumite concluzii şi recomandări privind prevenirea şi
combaterea torturii în Republica Moldova.
În anul 2009, un grup de autori notorii Rotaru V., Dolea I., Creţu I. a elaborat un studiu
privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituţionale de condamnare a Republicii Moldova
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) [97].
Savanţii şi-au propus drept scop analizarea cauzelor condamnării Republicii Moldova de
către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), constatarea progresului făcut în înlăturarea
acestor cauze şi identificarea paşilor care urmează a fi întreprinşi în continuare pentru evitarea

33
condamnărilor similare. Cercetarea s-a efectuat prin prisma articolelor Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pentru a atinge scopurile propuse, autorii au folosit mai multe metode de cercetare. În primul
rînd, au fost analizate hotărîrile de condamnare a Moldovei. Pentru a oferi un cadru fix de cercetare,
s-a decis includerea în studiu a tuturor hotărîrilor de condamnare pronunţate pînă la 1 ianuarie 2008.

34
 Concluzii la capitolul 1
1. Prin prezentul studiu demonstrăm că în ultimul timp dreptului de a nu fi supus torturii şi
tratamentului inuman, şi degradant, ca normă imperativă în dreptul internaţional, i se acordă o
atenţie tot mai sporită. Problema este abordată din mai multe puncte de vedere, inclusiv ştiinţific,
doctrinar, practic, etc. În prim plan se situează principiul neadmiterii a nici unei derogări de la acest
drept fundamental, statuîndu-se obligativitatea statelor de a se abţine de la aplicarea relelor
tratamente, de a preveni actele de tortură, tratamente inumane sau degradante, de a investiga efectiv
şi prompt asemenea cazuri, de a lua toate măsurile legale care se impun pentru a-i aduce pe cei
responsabili în faţa instanţei de judecată. Constatăm că în acest sens relevantă şi educativă este
jurisprudenţa CEDO, practică clădită de-a lungul anilor prin pronunţarea unui număr tot mai mare
de hotărîri asupra cazurilor de încălcare a dreptului protejat de art. 3 al Convenţiei europene.
Republica Moldova nu face excepţie, pe rolul Curţii Europene aflîndu-se un şir de cauze privind
presupuse fapte de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, existînd deja mai multe hotărîri
de condamnare a statului nostru.
2. Lucrările lui C.Bîrsan şi J.L. Charrier reprezintă ghiduri veritabile în materia
reglementărilor Convenţiei europene şi a jurisprudenţei CEDO. Sursele elaborate în acest domeniu
examinează minuţios, sub mai multe aspecte, cazurile-cheie din jurisprudenţa CEDO ce vizează
drepturile garantate de articolul 3 din Convenţia europeană.
3. Interdicţia absolută a actelor de tortură, a tratamentelor inumane sau degradante, fiind o
preocupare conştientizată a contemporaneităţii, tot mai acut scoate în relief necesitatea stabilirii unor
criterii clare de delimitare a torturii de tratamentele inumane sau degradante, cît şi de asemănare a
acestor fenomene şi nu doar la nivel de cercetări şi concluzii teoretice, ci şi de recomandări concrete
şi implementări efective întru armonizarea cadrului legislativ intern cu rigorile universale general
recunoscute în domeniu. Astfel, lucrările de analiză a jurisprudenţei CEDO, constituie în acest
context un suport substanţial, definitoriu, de o valoare ştiinţifică şi practică incontestabilă.
4. Privitor la cercetarea cazurilor de tortură, în special, la metodele şi regulile de cercetară
legală, evidenţiem multitudinea de izvoare doctrinare, elaborate de organizaţii internaţionale în
domeniul promovării şi protejării drepturilor omului. Standardele în cauză conţin o serie de
recomandări şi instrucţiuni în materia cercetării torturii şi relelor tratamente, principii care se
bazează pe imparţialitate, competenţă şi promptitudine.

35
 5. În Federaţia Rusă au fost elaborate o serie de publicaţii ştiinţifice în domeniu, deşi, la
moment, nu există o normă separată care ar incrimina distinct tortura în Codul penal. Totuşi, nu
putem neglija sau contesta valoarea teoretică a acestora şi apreciem pozitiv interpretările
substanţiale privind aspectele ce vizează calificarea, precum şi soluţiile doctrinare oferite în acest
sens.
6. Apreciem existenţa multiplelor de surse realizate în domeniul jurisprudenţei CEDO.
Totuşi, ar fi dezirabil să existe mai multe materiale publicate sub aspect juridico-penal care ar
evidenţia lacunele existente în legislaţia naţională, propunîndu-se sugestii în scopul perfecţionării
reglementărilor actuale.
7. Evidenţiem lipsa unor studii analitice în doctrina juridico-penală autohtonă care ar face o
distincţie netă între tortură şi alte infracţiuni adiacente din CP RM, prevăzute, în special, de art. 309
CP RM şi lit.c), al.(2) art. 328 CP RM.
Prin urmare, putem scoate în relief problema de cercetare a lucrării, care rezidă în
delimitarea torturii de alte infracţiuni similare din CP RM, precum şi explicarea termenilor de
„tortură”, „tratament inuman”, „tratament degradant”, reieşind din interpretarea oferită de CEDO în
cadrul jurisprudenţei în domeniul dat. În vederea abordării problemei invocate, evidenţiem direcţiile
de soluţionare a acesteia:
· caracterizarea cazurilor relevante din cadrul jurisprudenţei CEDO în domeniu şi
explicarea termenilor de tortură şi tratament inuman prin prisma acesteia;
· evidenţierea practicii judiciare naţionale referitor la aplicarea prevederilor art. 3091 CP
RM şi lit. c), al. (2), art. 328 CP RM;
· indicarea datelor statistice, sintetizate la nivel naţional de autorităţile competente, cu
referire la infracţiunea de tortură.
Dată fiind complexitatea subiectului, studiul implică o abordare multiaspectuală. Lucrarea
are scopul de a cerceta sub mai multe aspecte şi dimensiuni fenomenele torturii, a tratamentelor
inuman şi degradant, atît la nivel naţional, cît şi la nivel internaţional. În vederea tratării adecvate a
temei în cauză, ne-am propus să abordăm o serie de obiective:
· analizarea situaţiei existente în domeniu la momentul actual, reieşind din sursele
teoretice şi reglementările normative în vigoare;
· caracterizarea actelor internaţionale care incriminează tortura şi relele tratamente;

36
· stabilirea distincţiei prin prisma jurisprudenţei CEDO între tortură, tratament inuman şi
tratament degradant, precum şi sistematizarea, examinarea jurisprudenţei relevante a
CEDO în materia dată;
· investigarea legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi tratament degradant, ţinînd
cont de recomandările Protocolului de la Istambul;
· analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura”, prevăzută la alin.1 art.
3091 CP RM şi „organizarea sau instigarea acţiunilor de tortură”, prevăzută la alin.2 art.
3091 CP RM, precum şi studiul circumstanţelor agravante, prevăzute la alin. 3, art.3091
CP RM;
· examinarea circumstanţelor agravante din Codul penal al R.M. ce vizează tortura,
tratamentul inuman şi tratamentul degradant, precum şi oportunitatea existenţei acestora
în cadrul anumitor articole din CP RM;
· evidenţierea carenţelor normative în materia torturii şi a tratamentului inuman în scopul
perfecţionării legii penale;
· formularea propunerilor de lege ferenda în vederea eliminării anumitor confuzii la
calificarea faptelor de tortură şi tratament inuman.

37
 2. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A TORTURII, TRATAMENTULUI
INUMAN ŞI TRATAMENTULUI DEGRADANT

2.1. Analiza juridico-penală a componenţelor de infracţiune „tortura” şi „organizarea

sau instigarea acţiunilor de tortură”
Art. 2 CP RM conţine valorile sociale la care poate atenta fapta infracţională. Respectiv,
putem afirma cu certitudine că obiectul juridic general îl constituie totalitatea valorilor şi relaţiilor
sociale protejate de legea penală.
Referindu-ne la tortură, ca infracţiune distinctă, prevăzută la alin.1 art. 3091 CP RM.,
evidenţiem că obiectul juridic generic, în opinia autorului român Costică Bulai, îl reprezintă un
fascicul de relaţii sociale formate în jurul şi datorită uneia dintre valorile fundamentale ale societăţii.
Potrivit altei opinii, acesta constituie un grup de relaţii sociale sau valori omogene la care atentează
un şir de infracţiuni [17, p.146].
Prin urmare, obiectul generic al componenţei respective de infracţiune îl formează relaţiile
sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei. În acelaşi timp, evidenţiem că în literatura de specialitate se
vehiculează ideea că infracţiunile contra justiţiei sunt infracţiunile care împiedică activitatea
normală a instanţelor judecătoreşti, a procuraturii, a organelor de urmărire penală sau a altor organe
care contribuie la înfăptuirea justiţiei [16, p. 581].
În scopul dezvoltării mai profunde a obiectul generic al infracţiunii, ar fi oportun să
exemplificăm noţiunea de justiţie prin prisma doctrinei dreptului penal al României şi Republicii
Moldova privind noţiunea de justiţie. Susţinătorii primei opinii interpretează noţiunea de justiţie,
atribuind-o la activitatea de soluţionare a cauzelor de către instanţa de judecată. În calitate de
argument se invocă faptul că justiţia se realizează numai de către instanţele judecătoreşti. În acest
sens, s-a dat şi o interpretare infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei, considerînd-o ca o
totalitate de relaţii sociale referitor la funcţionarea normală a organelor ce înfăptuiesc lupta cu
criminalitatea şi alte infracţiuni.
Potrivit altei opinii, activitatea de justiţie include, pe lîngă activitatea propriu-zisă a
instanţelor judecătoreşti, şi alte activităţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei (urmărirea penală şi
executarea hotărîrilor judecătoreşti) [118, p.61]. De asemenea, evidenţiem că justiţia ca obiect
juridic generic al infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei este, în acelaşi timp, obiect juridic
special în raport cu obiectul juridic al tuturor infracţiunilor din Capitolul XIV al Codului penal.

38
Astfel, deducem că justiţia în calitate de obiect generic al infracţiunilor contra justiţiei este protejată
numai în cazurile în care este afectat procesul înfăptuirii justiţiei. În activitatea instanţelor judiciare
pot fi comise şi infracţiuni de altă natură ce aduc atingere altor valori sociale. Or, cînd nu se
atentează nemijlocit la procesul de înfăptuire a justiţiei, nu putem vorbi despre infracţiuni care
împiedică înfăptuirea justiţiei.
Analizînd reglementările Capitolului XIV din CP RM al părţii speciale, constatăm că
infracţiunile respective pot împiedica nu doar activitatea instanţelor judecătoreşti, ci şi activitatea ce
precede judecata şi activitatea ulterioară a judecării cauzei. Reieşind din articolul 114 al Constituţiei
Republicii Moldova, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti. În
consecinţă, justiţia poate fi înfăptuită doar de instanţele judecătoreşti, nu şi de alte organe. Ţinînd
cont de cele evidenţiate, menţionăm că denumirea Capitolului XIV al părţii speciale a Codului penal
nu corespunde cu conţinutul acestui capitol, deoarece înglobează o sferă de relaţii sociale mai
restrînse. De aceea, unii autori propun redenumirea Capitolului XIV în „Infracţiuni privind
înfăptuirea justiţiei sau legate de înfăptuirea justiţiei”, opinie pe deplin justificată la care ne raliem,
deoarece doar în acest fel, activitatea procuraturii, a organelor de urmărire penală va fi una care
contribuie într-o măsură sau alta la înfăptuirea justiţiei. [104, p. 19].
În concluzie, considerăm că obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolul
XIV al părţii speciale a Codului penal trebuie considerate relaţiile sociale cu privire la activitatea de
înfăptuire a justiţiei şi activitatea de contribuire la înfăptuirea justiţiei, fapt ce reiese din întregul
capitol care înglobează componenţe de infracţiune ce exced cadrul strict ce rezidă în faptul că
justiţia este înfăptuită în numele legii de către instanţele de judecată.
Referindu-ne la obiectul juridic special al oricărei infracţiuni, menţionăm că acesta îl
constituie relaţiile sociale contra cărora se îndreaptă acţiunea (inacţiunea) prevăzută de norma
penală şi care serveşte la individualizarea unei infracţiuni din cadrul aceluiaşi grup. Obiectul juridic
special al infracţiunilor contra justiţiei are la bază o anumită valoare socială şi relaţie socială care
vizează această valoare, proprie numai uneia din infracţiunile de grup şi care se referă numai la un
anumit aspect al activităţii de înfăptuire a justiţiei. Totodată, majoritatea infracţiunilor care
împiedică înfăptuirea justiţiei au şi un obiect juridic special secundar, deoarece, pe lîngă valorile
sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei, se lezează şi altele: integritatea corporală, sănătatea,
demnitatea, libertatea, etc. Caracterizînd infracţiunea de tortură, putem deduce faptul că obiectul
juridic special al acesteia este complex sau are un caracter multiplu. În doctrina penală există o

39
mulţime de opinii vizavi de obiectul juridic special al infracţiunii de tortură: relaţiile sociale cu
privire la exercitarea autorităţii publice în conformitate cu legea (în special, a autorităţii judiciare)
[75, p.321]; relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei încălcate prin provocarea unei dureri
sau a suferinţelor puternice fizice sau psihice persoanei în unul din scopurile arătate în text; relaţiile
sociale referitor la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale sau altor persoane
care acţionează cu titlu oficial de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de
activitatea judiciară un tratament uman, cu respectarea drepturilor omului [115, p.390].
Prin analiză comparativă, conchidem că ultima opinie cu referire la obiectul juridic special
principal este cea mai adecvată. Afirmaţia o deducem din faptul că definiţia în cauză înglobează
particularităţi importante ale infracţiunii de tortură: relaţii sociale privind înfăptuirea justiţiei,
evidenţiindu-se, în special, calitatea subiectului infracţiunii, în acelaşi timp, reliefînd importanţa
respectării drepturilor omului de către persoanele implicate în procesul de realizare a justiţiei.
În ceea ce priveşte atribuirea infracţiunii de tortură la capitolul infracţiuni contra justiţiei,
pot exista anumite controverse, reieşind din faptul că în legislaţiile altor state acestea sunt incluse în
capitole separate.
Potrivit unor opinii, tortura este o infracţiune de rezultat, deoarece aceasta se consumă în
momentul în care victimei i se cauzează dureri sau suferinţe fizice sau psihice puternice. Prin
urmare, tortura lezează relaţiile sociale referitor la buna activitate a autorităţilor publice şi a altor
persoane juridice în cazul în care agenţii lor prin aceste acte au provocat părţii vătămate dureri sau
suferinţe puternice. Or, în concepţia unor autori, scopul principal al acesteia este de a apăra în mod
prioritar dreptul persoanei la viaţă, la integritatea corporală şi sănătate împotriva actelor de tortură
ale agenţilor şi persoanelor oficiale din organele autorităţilor publice şi celor din afara lor [118,
p.61]. În concluzie, susţinătorii acestei opinii consideră că obiectul juridic al infracţiunii de tortură,
după natura şi caracterul valorilor sociale pe care le apără, îl constituie dreptul omului la viaţă, la
integritate corporală şi sănătate, iar valorile sociale referitor la activitatea autorităţilor publice şi
altor organizaţii care acţionează potrivit legii, fiind obligaţi să nu admită tortura în exerciţiul
funcţiei, reprezintă obiectul juridic special secundar al torturii. Acest punct de vedere a fost reflectat
şi în CP RM din 1961, tortura fiind inclusă în capitolul „Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii
şi demnităţii”. Nu susţinem opinia în cauză, avînd în vedere că atentarea la integritatea fizică a
persoanei în cazul torturii reprezintă un mijloc de realizare a scopului constînd în: obţinerea de
mărturisiri; pedepsirea şi intimidarea persoanei. În plus, intenţia făptuitorului este una directă, fapt

40
care este demonstrat de scopul concret expus în dispoziţia art. 3091 CP RM. Deci, relaţiile sociale cu
privire al integritatea fizică şi sănătatea persoanei constituie obiectul juridic special secundar al
torturii.
În Codul penal francez tortura este plasată la capitolul „crime contra umanităţii” (art.212-1)
[34]. Vorbind la general, crimele contra umanităţii incorporează acele fapte violente grave, comise
pe scară largă de către indivizi, fiind ei sau nu agenţi ai statului, contra altor indivizi într-un scop
esenţialmente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios, ceea ce poate lua forma
exterminării, persecutării populaţiei civile pe motivele menţionate mai sus. Astfel, Codul penal
francez incriminează tortura şi alte acte inumane comise din motive politice, rasiale, religioase,
filozofice. Nu negăm faptul că tortura, inclusă în art. 7 din Statutul de la Roma, este o crimă contra
umanităţii, deoarece o asemenea acţiune poate fi comisă şi pe scară largă contra unui număr mare de
indivizi. Să nu confundăm însă scopul torturii definit în Convenţia ONU împotriva torturii, preluat
de legislaţia penală a Republicii Moldova cu scopul indicat în legislaţia penală franceză: scop
esenţialmente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios, etc [105]. Or, dacă abordăm
conceptul de tortură în sens larg, includerea faptei respective în cadrul crimelor contra umanităţii
poate fi justificată. Totuşi, considerăm că abordarea cea mai adecvată în acest caz constă în
interpretarea conceptului de tortură prin prisma Convenţiei ONU împotriva torturii şi Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care atentează la relaţiile
sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei încălcate prin provocarea unei dureri sau a suferinţelor
puternice fizice sau psihice persoanei în unul din scopurile arătate în text; relaţiile sociale referitor la
înfăptuirea justiţiei, în contextul obligaţiei organelor statale sau altor persoane care acţionează cu
titlu oficial, de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de activitatea
judiciară un tratament uman, cu respectarea drepturilor omului.
Vizavi de obiectul juridic special secundar al infracţiunii de tortură, există, de asemenea,
numeroase opinii: relaţiile sociale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului [76,
p.329]; relaţiile sociale cu privire la drepturile omului; relaţiile sociale care ocrotesc drepturi şi
libertăţi ale omului universal recunoscute [115, p.408]; relaţiile sociale care privesc unele atribute
fundamentale ale persoanei, precum sănătatea, integritatea corporală, libertatea sau demnitatea, alte
drepturi ale omului [77, p.406]. Analizînd opiniile existente, deducem că drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului conţin formulări destul de ample, incorporînd un spectru larg de drepturi
cărora li se poate aduce atingere prin comiterea torturii.

41
 În opinia noastră, obiectul juridic secundar îl formează relaţiile sociale cu privire la
integritatea fizică sau psihică a persoanei, deoarece, prin producerea durerilor sau suferinţelor
puternice fizice sau psihice unei persoane se lezează valorile în cauză. Acest fapt reiese din obligaţia
negativă a celorlalţi de a nu aduce atingere persoanei în plan fizic sau psihic în baza principiului
„noli mi tangere”. Adiţional, evidenţiem că în calitate de obiect juridic special secundar, poate fi
invocată şi onoarea şi demnitatea persoanei. Or, suntem de părerea că între integritatea psihică a
persoanei, pe de o parte, iar pe de altă parte, onoarea şi demnitatea persoanei, există o legătură
indispensabilă.
Obiectul material al infracţiunii este lucrul sau fiinţa care încorporează unele valori ocrotite
prin legea penală şi asupra căruia se îndreaptă direct acţiunea (inacţiunea) prevăzută de această lege.
În situaţia în care există influenţarea nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei,
suntem în prezenţa obiectului material al infracţiunii de tortură, iar obiectul material există în
situaţia în care valoarea socială ocrotită, asupra căreia atentează făptuitorul, se proiectează într-o
entitate materială, astfel încît relaţiile sociale sunt vătămate sau ameninţate prin intermediul acestei
entităţi. Potrivit unor opinii, în calitate de obiect material trebuie incluse doar acele entităţi, care,
fiind influenţate, pot vătăma sau ameninţa obiectul juridic al infracţiunii [14, p.151]. Astfel, în cazul
infracţiunii de tortură, apare în calitate de obiect material corpul persoanei, în acest caz, aducîndu-se
atingere obiectului juridic secundar al infracţiunii. Prin acesta înţelegem expresia corporală a vieţii
sau sănătăţii, ansamblul de funcţii şi procese organice care asigură individului prezenţa biologică şi
care, odată distruse, suprimă calitatea de fiinţă vie şi sănătoasă a persoanei. Nu contează dacă acesta
este corpul unei persoane tinere sau în etate, sau dacă persoana este sau nu în plenitudinea
facultăţilor fizice sau psihice. Este necesar ca influenţa să fie asupra corpului altei persoane şi nu
asupra propriului corp [16, p.151].
Obiectul material în cazul torturii nu se schimbă în funcţie de obiectul juridic al acesteia.
Altfel zis, atît în cazul în care tortura este plasată în capitolul „Infracţiuni contra justiţiei”, cît şi în
cazul în care admitem faptul că tortura atentează la relaţiile sociale ce ţin de sănătatea, integritatea
fizică şi psihică a persoanei, obiectul material va fi corpul uman. O altă situaţie este în cazul în care
latura obiectivă a torturii se manifestă prin cauzarea suferinţelor puternice psihice. În acest caz, nu
putem afirma că există o influenţă nemijlocită asupra corpului persoanei, psihicul nefiind o entitate
materială.

42
 Prin urmare, susţinem poziţia că infracţiunea de tortură are obiect material în situaţia cînd
victimei i se cauzează o durere sau suferinţă de natură fizică, lezîndu-se în acest caz obiectul juridic
adiacent sau secundar al torturii.
În ceea ce priveşte victima infracţiunii de tortură, putem evidenţia calităţile acesteia, reieşind
din opiniile existente în doctrina penală, căci în dispoziţia articolului 3091 CP RM, acestea nu sunt
concretizate:
1. persoana aflată în dependenţă faţă de făptuitor;
2. persoana aflată în arest sau condamnată la pedeapsa privativă de libertate;
3. persoana efectiv torturată sau o terţă persoană supusă unei constrîngeri psihice prin tortura
primei persoane.
Referitor la prima calitate a victimei, este o condiţie care, în opinia noastră, nu are un
caracter obligatoriu, fapt demonstrat de cauza Saviţchi contra Moldovei, unde n-a existat niciun fel
de dependenţă între făptuitor şi victimă, reclamantul fiind supus maltratării din partea
colaboratorilor de poliţie, fiind suspectat de laure de mită [100].
Opinînd asupra celei de a doua calitate a persoanei, unii autori susţin că suntem în prezenţa
unei interpretări restrictive, deoarece poate fi supusă torturii şi persoana perchiziţionată, reţinută,
supusă măsurilor de constrîngere şi nu doar cea care se află în arest sau este condamnată la pedeapsa
privativă de libertate. Cădem de acord cu opinia în cauză, odată ce legea penală nu indică expres
calităţile acesteia, or, faptul că de cele mai dese ori victima este persoana aflată în arest, nu ne
permite de a interpreta restrictiv sfera persoanelor care pot fi incluse în categoria victimelor
infracţiunii. A treia calitate a victimei se referă nu doar la persoana efectiv torturată, ci şi la o terţă
persoană care este supusă constrîngerii psihice, urmare a torturării primei persoane. Astfel, din
dispoziţia articolului 3091 CP RM desprindem şi despre o terţă persoană:
1. de la care făptuitorul urmăreşte scopul să obţină informaţii sau mărturisiri;
2. care a comis sau se bănuieşte că a comis un act pentru care urmează a fi pedepsită persoana
efectiv torturată;
3. care urmează a fi supusă intimidării din partea făptuitorului [104, p.19].
Dacă în una din situaţiile evidenţiate persoanei i se cauzează puternice suferinţe psihice,
aceasta poate fi considerată victimă a infracţiunii de tortură. În concluzie, victimă a infracţiunii de
tortură poate fi persoana care se află în dependenţă faţă de făptuitor, fie este supusă unor măsuri de

43
constrîngere, avînd la bază exerciţiul autorităţii publice şi este efectiv torturată, fie este supusă unei
constrîngeri psihice ca urmare a torturării unei alte persoane.
Referindu-ne la latura obiectivă a infracţiunii de tortură, constatăm că structura acesteia
constă din:
a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe
puternice fizice sau psihice, unei persoane;
b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele fizice sau psihice provocate
unei persoane;
c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Pentru a înţelege esenţa juridică a urmărilor prejudiciabile în cazul torturii, este necesar să
reiterăm poziţia expusă de S.Brînză, potrivit căreia la calificare contează nu are importanţă dacă în
momentul cauzării vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii victima a simţit sau nu
durere; la moment, aceasta poate să nu simtă durerea, fiind inconştientă sau anesteziată. De fapt,
producerea durerii excede cadrul laturii obiective a infracţiunii prevăzute la art. 151 CP RM (cu
excepţia faptei prevăzute la lit. e) alin. 2, art.151 CP RM). În opoziţie, în cazul infracţiunii de
tortură, tocmai producerea durerii sau suferinţelor reprezintă urmările prejudiciabile [104, p.23].
În cazul infracţiunii de tortură fapta prejudiciabilă se exprimă în aplicarea violenţei. Astfel,
unii autori menţionează că tortura reprezintă o varietate specifică a violenţei. În acelaşi context,
autorul rus, R.S. Ciobanean, afirmă că „tortura” se raportează la categoria de violenţă instrumentală,
fiind aplicată în vederea atingerii unor scopuri sau realizării unor motive antisociale” [104, p.21].
Prin urmare, tortura este o infracţiune care implică aplicarea violenţei, aducînd atingere obiectului
apărării penale pe calea influenţării fizice sau psihice asupra victimei, pentru a fi impusă să adopte
un comportament pe care-l doreşte făptuitorul. De asemenea, autorul remarcă că în cazul torturii,
cruzimea deosebită este o metodă caracteristică.
Potrivit opiniei altor autori, cruzimea deosebită reprezintă o acţiune sau inacţiune
intenţionată care însoţeşte sau succede infracţiunea violentă, nefiind obligatorie pentru producerea
acestei infracţiuni sau pentru producerea urmărilor prejudiciabile ale acestei infracţiuni şi care se
exprimă în cauzarea victimei sau apropiaţilor acesteia a unei suferinţe suplimentare de natură fizică
sau psihică. În pofida unor astfel de păreri, subliniem că în cazul infracţiunii de tortură, cruzimea
deosebită este cuprinsă de această infracţiune, formînd un întreg împreună cu aceasta [104, p.21].

44
 În ceea ce priveşte fapta prejudiciabilă a torturii, ar fi oportun ca în această situaţie să
invocăm jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în vederea evidenţierii modalităţilor
faptice ale torturii.
În opinia CEDO, diferenţa între tortură şi alte tipuri de maltratare trebuie realizată conform
„diferenţei de intensitate a durerii cauzate”. Gravitatea sau intensitatea durerii cauzate poate fi
determinată exact, referindu-ne la factorii enunţaţi mai sus: durata; consecinţele fizice şi psihice;
sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei; modul şi metoda de executare. Elementele subiective ale
acestui criteriu – sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei, sunt relevante pentru evaluarea intensităţii
unui tratament anume. Oricum, ponderea atenuantă a acestor factori relativi trebuie să fie minimă la
stabilirea faptului dacă anumite acţiuni reprezintă o tortură. Acţiunile care in mod obiectiv cauzează
o intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură, indiferent dacă victima este femeie sau
bărbat, ori dacă are o constituţie fizică robustă sau nu. Curtea a recunoscut acest fapt în speţa
Selmouni contra Franţei, unde a remarcat că tratamentul cauzat in acest caz nu a fost doar violent, ci
şi odios, şi umilitor pentru oricine, indiferent de condiţia sa [102].
Primul caz de examinare de către organele Convenţiei a unei plîngeri de tortură a fost
cererea interstatală împotriva Greciei, fiind denunţate practicile folosite de junta militară, ce
conducea Grecia la acel moment. Totuşi, fosta Comisie a constatat existenţa practicii de cauzare a
falanga (lovituri la talpa piciorului cu un instrument contondent), bătăi aspre, tratamente cu şocuri
electrice, simularea unei executări şi ameninţări cu împuşcarea şi omorîrea victimelor. Comisia a
conchis că au fost cauzate acte de tortură [71, p.13].
În a doua speţă interstatală, Irlanda c.Regatului Unit, hotărîre din 18 ianuarie 1978, CEDO a
constatat în mod unanim că faptul combinării celor aşa-numite „cinci tehnici” pretinse în cerere,
tehnicile de „dezorientare” sau „privare senzorială”, au constituit acte de tratament inuman, deşi
fosta Comisie a calificat aceste tehnici ca fiind acte de tortură. Aşa-numitele „cinci tehnici” constau
în a sta la perete: forţarea deţinuţilor să rămînă pentru mai multe ore intr-o „poziţie de stres”,
descrisă de victime ca „stînd la perete cu membrele desfăcute, cu degetele de la mînă de asupra
capului, picioarele depărtate lateral şi în spate, impunîndu-i să stea în degetele de la picioare cu toată
greutatea corpului concentrată în degetele de la mînă”; cagulă: punerea pe capul deţinuţilor a unui
sac negru sau albastru închis şi, cel puţin iniţial, menţinerea lui tot timpul cu excepţia
interogatoriilor; expunerea la zgomot: înainte de interogatoriu, ţinerea deţinuţilor într-o cameră unde
era un zgomot şuierător, continuu şi puternic; privarea de somn: înainte de interogatorii, deţinuţii

45
erau privaţi de somn; privarea de mîncare şi băutură: supunerea deţinuţilor la o dietă redusă pe
durata şederii lor în centru şi pe durata interogatoriilor. Curtea a considerat că aceste cinci tehnici au
fost aplicate în mod combinat, premeditat şi timp de mai multe ore, cauzînd persoanelor supuse lor
suferinţe fizice şi psihice, cel puţin intense şi, de asemenea, determinînd tulburări psihice acute pe
durata interogatoriilor. Totuşi, aceste tratamente nu au provocat suferinţe de o intensitate şi cruzime
deosebită, în înţelesul termenului de tortură, calificîndu-se drept tratamente inumane. De asemenea,
Curtea şi-a consolidat poziţia, apreciind că persoana care se află în custodia poliţiei nu deţine control
asupra sa. Prin urmare, dacă la eliberare prezintă semne care atestă folosirea forţei fizice, este
valabilă prezumţia potrivit căreia autorităţile publice se fac vinovate de cauzarea unor astfel de
leziuni, iar răsturnarea prezumţiei ţine de competenţa statului [64].
În cauza Tomasi contra Franţei din 27 august 1992, Curtea a constatat vinovăţia în baza
rapoartelor şi certificatelor medicale redactate în mod independent de medici, care atestă numărul
mare de lovituri aplicate reclamantului şi intensitatea acestora, ceea ce a fost suficient să se
elucideze practicarea unui tratament inuman şi degradant asupra acestuia [114].
Intensitatea şi frecvenţa cu care unele state au încălcat prevederile articolului 3 din Convenţie
au determinat schimbarea jurisprudenţei Curţii Europene în sensul pronunţării condamnării pentru
tortură şi nu doar tratament inuman. Astfel, în hotărîrea Aksoy contra Turciei din 18 decembrie
1997, Curtea a constatat supunerea victimei la „spînzurarea palestiniană” care putea fi aplicată doar
în mod deliberat, fiind atît de gravă şi crudă încît o altă calificare decît drept tortură nici nu se
impunea [1]. Aşadar, acţiunile ce decurg din hotărîrile Curţii Europene şi care au fost calificate ca
fiind tortură, sub aspectul laturii obiective, pot fi:
1. spînzurătoarea palestiniană (legarea mîinilor la spate şi suspendarea victimei de braţe fără
posibilitatea de a se sprijini de sol) [1];
2. forme grave de bătaie [71, p.14] ;
3. şocuri electrice [71, p.14];
4. falaka (falanga): lovirea tălpilor [99];
5. violul [4].
În cauza Corsacov contra Moldovei, Curtea a constatat că nu se discută faptul că între 9 iulie
şi seara zilei de 10 iulie 1998 reclamantul se afla sub controlul poliţiei şi în perioada respectivă a
suferit leziuni corporale. Au fost depistate leziuni în regiunea capului, vînătăi pe talpa piciorului
stîng. Reclamantul a pretins că a fost suspendat de o bară metalică pentru o perioadă îndelungată. El

46
a susţinut, de asemenea, că la 10 iulie 1998 a fost ameninţat cu împuşcarea în cap (fapt neconstatat
de Curte). Leziunile cauzate reclamantului au rezultat în invaliditate de gradul II, care corespunde
pierderii capacităţii de muncă în volum de 50-70%. Curtea a constatat că elementul decisiv în
determinarea formei maltratării îl reprezintă practica numită falaka (lovirea tălpilor) la care a fost
supus reclamantul – o formă de maltratare deosebit de gravă. Aceasta este o formă de tratament rău
deosebit de gravă care presupune intenţia de a obţine informaţii, intimida sau aplica o pedeapsă.
Curtea reaminteşte faptul că în cauza Salman v. Turcia ea a constatat faptul că folosirea practicii
falaka, însoţită de lovituri în zona pieptului, a constituit tortură [43].
În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că violenţa aplicată faţă de reclamant a fost
de o natură deosebit de gravă, capabilă să provoace dureri severe şi suferinţe crude, care pot fi
considerate ca acte de tortură în sensul articolului 3 din Convenţie. În lumina celor expuse,
Curtea constată o încălcare a articolului 3 din Convenţie. Curtea notează că investigaţia a durat mai
mult de trei ani, perioadă în care ea a fost încetată şi redeschisă de cel puţin douăsprezece ori.
În cauza Buzilov contra Moldovei, reclamantul Petru Buzilov a fost arestat în mai 2002, fiind
bănuit de comiterea infracţiunii de banditism. Potrivit reclamantului, el a fost maltratat la secţia de
poliţie din Hînceşti de către poliţişti. O mască de gaz i-a fost pusă pe cap; mîinile şi picioarele lui au
fost legate la spate şi el era suspendat de o bară metalică; sîrme de metal au fost puse pe urechi şi el
era electrocutat în timp ce apă rece era turnată pe el. Din cauza durerii, el şi-a muşcat limba. În
acelaşi timp, un poliţist îi oprea accesul aerului şi mişca sîrmele de metal de la urechi la degetele de
la picioare. Potrivit reclamantului, dînsul a fost supus acestor maltratări în fiecare noapte între 30
mai şi 3 iunie 2002. Procuratura Hînceşti şi Procuratura Generală au respins plîngerile reclamantului
de maltratare pe motivul lipsei „elementelor constitutive” ale infracţiunii. În faţa Curţii, reclamantul
a invocat violarea art. 3 din Convenţia europeană (interzicerea torturii) în urma maltratării sale de
către ofiţerii de poliţie. Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 3 din Convenţie, urmare a
maltratării reclamantului de către ofiţerii de poliţie, menţionînd că acesta a fost supus torturii [20].
În cauza Gurgurov contra Moldovei, reclamantul a fost adus la Comisariatul General de
Poliţie, unde 5 poliţişti l-au torturat timp de cîteva ore. În special, mîinile şi picioarele sale erau
legate la spate, el fiind suspendat de o bară metalică. O mască de gaz i-a fost pusă pe cap cu
întreruperea periodică a accesului la aer. În interiorul măştii de gaz erau plasate sîrme de metal, prin
care se producea electrocutarea lui. Ulterior, el a fost bătut în cap, electrocutat în şolduri, pe spatele

47
său a fost plasată o greutate de 32 kg în timp ce era culcat la pămînt. Şi în acest caz, CEDO a
constatat încălcarea art. 3 din Convenţie, invocînd aplicarea torturii [57].
În jurisprudenţa naţională la acest capitol, de asemenea, se atestă practici de tortură
menţionate supra. Vom evidenţia aici cîteva exemple.
Decizia Colegiului penal al CSJ din 28 ianuarie 2009, mun. Chişinău
1. Prin sentinţa Judecătoriei Botanica, mun. Chişinău, din 1 noiembrie 2007, C.V. şi Ş.V. au fost
condamnaţi în baza art. 3091 alin. (3) lit. c) şi e) Cod penal la cîte 6 ani închisoare în penitenciar de
tip semiînchis, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în organele de drept pe un termen de 5 ani
fiecare.
2. În fapt, instanţa de fond a stabilit că, inculpaţii H.V., Ş.V. şi C.V., deţinînd funcţia de inspectori
ai poliţiei criminale a sectorului de poliţie nr. 7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău, avînd statut
de ofiţeri de urmărire penală şi fiind astfel persoane cu funcţie de răspundere, au comis infracţiune
de tortură în următoarele circumstanţe. La 21 mai 2007, inspectorul poliţiei criminale a sectorului de
poliţie nr. 7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău, H.V., examinînd conform prevederilor art. 274
Cod procedură penală materialul înregistrat la 19.05.2007 sub nr. 2201 în CPS Botanica pe faptul
sustragerii de către persoane necunoscute la 19.05.2007 din apartamentul nr. 20, amplasat în mun.
Chişinău, a sumei de 3.800 Euro şi 2.000 dolari SUA ce aparţineau lui T.M., şi, suspectînd-o pe P.V.
de comiterea infracţiunii indicate, acţionînd împreună şi de comun acord cu inspectorii poliţiei
criminale a sectorului de poliţie nr.7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău, Ş.V. şi C.V.,
aproximativ la orele 19:00, s-au deplasat la domiciliul ultimei în or. Orhei, de unde au luat-o pe P.V.
şi au dus-o în biroul nr. 2 al sectorului de poliţie nr.7 al CPS Botanica al CGP mun. Chişinău.
Acolo, între orele 20:00 – 23:30 aceeaşi zi, urmărind scopul de a obţine de la P.V. mărturisiri
privitor la comiterea sustragerii în cauză şi recunoaşterea vinovăţiei de săvîrşire a infracţiunii,
inculpaţii, acţionînd de comun acord, i-au provocat în mod intenţionat lui P.V. dureri şi suferinţe
fizice şi psihice prin aplicarea multiplelor lovituri cu mînile peste cap şi cu bastonul de cauciuc peste
tălpi prin legarea mîinilor şi picioarelor cu nişte brîuri, prin îmbrăcarea pe cap a măştii antigaz,
atîrnarea ei între 2 mese cu ajutorul unei bare de la un cuier metalic, însoţite de înjurături la adresa
părţii vătămate. În rezultatul acţiunilor violente cu caracter de tortură ale lui H.V., Ş.V. şi C.V.,
părţii vătămate P.V., potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 1425/D din 15 iunie 2007, i-
au fost cauzate vătămări corporale uşoare sub formă de traumatism cranio-cerebral închis manifestat

48
prin comoţie cerebrală, edem al ţesuturilor moi în regiunea zigomatică pe stînga, echimoze pe
membrele superioare şi inferioare.
3. Împotriva sentinţei a declarat apel apărătorul C.S., solicitînd casarea acesteia, pronunţarea unei
noi hotărîri, prin care inculpaţii Ş.V. şi C.V. să fie achitaţi din motivul lipsei în acţiunile lor a
componenţei de infracţiune incriminate, cu respingerea acţiunii civile înaintate de partea vătămată
P.V., motivînd că dînşii vina nu şi-au recunoscut-o, concluziile instanţei de fond sunt neobiective,
ilegale, neîntemeiate, că instanţa a apreciat greşit probele examinate.
3.1. În apelul părţii vătămate P.V. s-a solicitat casarea sentinţei în latura civilă şi pronunţarea unei
noi hotărîri, prin care să se încaseze de la inculpaţii Ş.V. şi C.V. cîte 600 000 lei, motivînd prin
faptul că această sumă corespunde suferinţelor psihice şi fizice pe care le-a avut în timpul torturii şi
ulterior.
4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 30 aprilie 2008, au fost respinse ca
fiind nefondate apelurile declarate şi menţinută sentinţa atacată.
5. Împotriva hotărîrilor pronunţate, la 30 iunie 2008, a declarat recurs ordinar apărătorul V.B. în
numele condamnaţilor C.V. şi Ş.V., solicitînd casarea sentinţei şi deciziei instanţei de apel şi
adoptarea unei noi hotărîri, de achitare, pe motiv că fapta nu întruneşte elementele infracţiunii
incriminate. Concomitent, s-a solicitat respingerea acţiunii civile.
6. Prin decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 03 septembrie 2008, recursul a fost
respins ca fiind vădit neîntemeiat.
6.1. Soluţia respectivă a fost motivată prin faptul că instanţele de fond şi de apel just au stabilit
starea de fapt şi de drept, expunîndu-se clar asupra tuturor motivelor invocate, apreciind fiecare
probă din punct de vedere al pertinenţei, concludenţii, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în
ansamblu – din punctul de vedere al coroborării lor, adoptînd în aşa mod hotărîri legale şi
întemeiate, ţinînd cont de prevederile art. 101 Cod de procedură penală.
7. În recursurile ordinare declarate la 05 noiembrie 2008 de către condamnaţii C.V. şi Ş.V.,
invocîndu-se temeiurile prevăzute de art.427 alin.(1) pct. 5), 6) şi 8) Cod de procedură penală, se
solicită casarea hotărîrilor judecătoreşti pronunţate şi remiterea cauzei la rejudecare în instanţa de
apel pe motiv că dosarul a fost examinat fără citarea legală a unei părţi, că instanţa de apel nu s-a
pronunţat asupra tuturor motivelor invocate în apel, precum şi nu au fost întrunite elementele
infracţiunii incriminate.

49
8. În conformitate cu art. 432 alin.(2) Cod de procedură penală, Colegiul penal al Curţii Supreme de
Justiţie a decis asupra inadmisibilităţii recursurilor declarate de condamnaţi împotriva sentinţei
Judecătoriei Botanica, mun.Chişinău, din 01 noiembrie 2007 şi deciziei Colegiului penal al Curţii de
Apel Chişinău din 30 aprilie 2008, pe motiv că sînt declarate repetat [122].
Considerăm că instanţa a apreciat corect acţiunile făptuitorilor, avînd în vedere
circumstanţele cauzei. Încadrarea juridică corectă reiese din toate elementele prevăzute în dispoziţia
art. 3091 CP RM., precum şi din criteriile stabilite în jurisprudenţa CEDO. În plus, evidenţiem că în
situaţia respectivă, raportul de expertiză medico-legală a constatat că persoanei i-au fost cauzate
vătămări corporale uşoare integrităţii corporale care se absorb de componenţa prevăzută la art. 3091
CP RM. De fapt, pentru calificarea faptei drept tortură nu este necesar de a constata existenţa
vătămărilor corporale de natură medie sau gravă, deoarece simplul fapt de cauzare a durerilor
puternice fizice şi psihice poate fi apreciat ca un act de tortură. În calitate de dovadă, putem invoca
cauza Buzilov contra Moldovei, unde CEDO a constatat aplicarea torturii faţă de reclamant, deşi, la
nivel naţional, raportul de expertiză medico-legală a demonstrat că reclamantului i-au fost cauzate
vătămări uşoare ale integrităţii corporale.
Cu referire la aplicarea violenţei psihice ca modalitate faptică a torturii, putem evidenţia:
1. simularea unei execuţii;
2. ameninţarea privind maltratarea copiilor victimei;
3. ameninţarea cu o lampă de lipit şi cu seringă… [71, p.16]
Important este să evidenţiem faptul că în cadrul infracţiunii de tortură este dificil de a face o
delimitare netă între cele două tipuri de violenţă, deoarece violenţa fizică este însoţită de
modificarea funcţiilor psihice, la fel precum violenţa psihică implică modificări de ordin fiziologic.
Din aceste considerente, în cazul aplicării torturii este imposibil de a separa suferinţa fizică de cea
psihică, ele fiind interdependente.
Anterior, am afirmat că tortura este o componenţă materială de infracţiune, iar urmările
prejudiciabile se exprimă în durerea sau suferinţa puternică fizică sau psihică.
Prin „durere” înţelegem reacţia psihofiziologică a organismului, produsă ca urmare a unei
puternice excitări a terminaţiilor nervoase din organele şi ţesuturile umane, exprimîndu-se în senzaţii
fizice negative cu grad variat de pronunţare [123].
Noţiunea „suferinţe” reprezintă trăirile negative profunde, condiţionate de excitanţi fizici sau
psihici [123]. Aceste două noţiuni sunt strînse legate între ele, deoarece suferinţa fizică se poate

50
exprima nu doar în durerea propriu-zisă, ci şi în starea fizică nefavorabilă, determinată de foame,
sete, răcirea corpului. De asemenea, unii autori susţin că la suferinţa fizică poate fi raportată şi
extenuarea nervoasă, condiţionată de introducerea în organism a unor substanţe psihoactive. În ceea
ce priveşte suferinţa psihică, aceasta poate fi generată de aplicarea unor factori psihogeni (batjocura,
luarea în derîdere, insulta, ameninţarea) care influenţează asupra psihicului. Reieşind din dispoziţia
articolului 3091 CP RM, constatăm că durerea sau suferinţa trebuie să fie puternică. Prin urmare, de
fiecare dată cînd se produce o anumită durere, trebuie să se stabilească dacă aceasta a fot sau nu
puternică, astfel încît să fie atribuită la categoria torturii.
În plus, evidenţiem că în literatura de specialitate adesea întîlnim termeni legaţi de noţiunea
de tortură, care, din punctul de vedere al interpretării semantice, sunt foarte asemănători, însă sub
aspect juridico-penal necesită a fi interpretaţi în mod diferit:
1. suferinţă – durere fizică sau morală, chin;
2. maltratare – chinuire, producerea durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice;
3. chinuire – producerea suferinţelor fizice sau psihice unei terţe persoane;
4. torturare – acţiunea de a tortura, supunerea la chinuri sau suferinţe fizice sau psihice
[133].
Observăm, că, din punct de vedere lingvistic, aceste acţiuni pot fi sinonime, unele din ele
înglobîndu-le pe celelalte. Sub aspect juridico-penal, termenul de „tortură”, conţinut în legislaţia
penală a Republicii Moldova, este unul preluat din convenţiile internaţionale, odată cu ratificarea
acestora de către R.M., fiind unul adecvat, cuprinzînd, în esenţă, maltratarea, chinuirea şi suferinţele,
care, de altfel, constituie o parte din latura obiectivă a torturii în sensul art. 3091 CP RM.
Am menţionat anterior că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că ceea ce
distinge tortura de relele tratamente este „pragul” sau nivelul minim de severitate, fapt ce oferă
posibilitatea de a califica fapta drept tortură. Pentru a constata o astfel de situaţie, urmează a se
stabili un cumul de factori: durata cauzării durerii sau suferinţelor, consecinţele fizice şi psihice,
sexul, vîrsta, starea sănătăţii victimei, modul şi metoda de executare [114, p.12].
Urmează a fi soluţionată şi problema privind esenţa juridică a urmărilor prejudiciabile, căci
în cazul infracţiunii de tortură pot fi cauzate vătămări medii sau grave a integrităţii corporale.
Autorul rus, R.S. Ciobanean, afirmă că în situaţia în care s-au cauzat anumite vătămări corporale în
cazul infracţiunii de tortură, calificarea se va face potrivit regulilor concursului de infracţiuni,
deoarece tortura este o infracţiune formală şi nu cuprinde urmările prejudiciabile [139]. Analizînd

51
dispoziţia articolului 3091 CP RM, constatăm că prejudiciul cauzat sănătăţii nu poate constitui
urmarea prejudiciabilă a infracţiunii de tortură. Anterior, vorbind despre obiectul juridic special
secundar al infracţiunii de tortură, am utilizat sintagma „integritatea fizică sau psihică a persoanei”
şi nu formula „sănătatea persoanei”.
Făcînd o legătură între obiectul juridic special secundar şi urmările prejudiciabile, urmează
să stabilim următoarele variante: relaţiile sociale cu privire la integritatea fizică sau psihică a
persoanei – durerea sau suferinţa puternică fizică sau psihică; relaţiile sociale cu privire la sănătatea
persoanei – prejudiciul (vătămarea) sănătăţii persoanei [104, p.23]. Prin urmare, în cazul
infracţiunilor care produc o durere sau suferinţă puternică fizică sau psihică, relaţiile sociale cu
privire la integritatea fizică sau psihică a persoanei trebuie considerate ca obiect juridic special
secundar al acestor infracţiuni (spre exemplu, lit. j) alin.2 art. 145 C.P., lit. e) alin.2 art.151 CP RM,
lit.g) alin.2 art.165 CP RM, lit f) alin. 2 art. 171 CP RM etc.). Acest fapt distinge infracţiunile
respective de tortură. Or, în cazul torturii, durerea sau suferinţa fizică sau psihică este unica urmare
prejudiciabilă. Aşadar, infracţiunea de tortură este una materială şi se consumă în momentul
survenirii urmărilor prejudiciabile, adică a durerii sau suferinţei puternice fizice sau psihice.
În concluzie, menţionăm că în ceea ce priveşte semnele facultative ale laturii obiective, din
dispoziţia articolului 3091 CP RM nu reiese anumite semne obligatorii. Autorul rus, Dvoreanskov,
afirmă că, în calitate de semne obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii de tortură evoluează:
locul infracţiunii – locul detenţiei persoanei sau de efectuare a actelor procesuale; ambianţa de
comitere a infracţiunii – condiţii nefavorabile de detenţie, limitarea unor drepturi, izolarea de
societate; metoda de comitere – implică cruzime ca element al violenţei de fiecare dată; caracterul
ilegal al acţiunilor din partea persoanelor cu funcţie de răspundere – ceea ce semnifică că făptuitorul
acţionează contrar obligaţiilor sale legale [131, p.20]. Avînd în vedere faptul că legea penală nu
prevede astfel de semne obligatorii, n-ar fi oportun să interpretăm restrictiv dispoziţia articolului
3091 CP RM.
În opinia altor savanţi ruşi, în cazul torturii, pot fi evidenţiate următoarele semne facultative
ale laturii obiective:
a) timpul sau durata cauzării actelor de tortură – este un semn important, evidenţiat şi în
jurisprudenţa CEDO, care delimitează tortura de tratamentul inuman, deoarece perioada în care sunt
aplicate acte de tortură este determinantă şi urmează a fi apreciată în fiecare caz concret de
maltratare pentru a se constata dacă aceste acţiuni ilegale au atins pragul minim de severitate necesar

52
pentru a califica fapta drept tortură. Timpul include atît perioada de cauzare a durerilor sau
suferinţelor fizice sau psihice, cît şi perioada anterioară aplicării acestora (încătuşarea persoanei,
transportarea la locul unde urmează a fi supus maltratării, etc.);
b) locul – în sensul dat, autorii menţionează că acesta poate fi oricare loc ales de făptuitor,
fie că a fost adaptat anterior în acest scop, fie că a fost selectat întîmplător. În plus, reieşind din
jurisprudenţa CEDO ce vizează cazurile contra Republicii Moldova cu privire la tortură şi rele
tratamente, evidenţiem că locul infracţiunii îl constituie izolatoarele de detenţie preventivă sau
instituţia penitenciară. Însă, odată ce locul nu este un semn obligatoriu, indicat în dispoziţia art. 3091
CP RM, menţionăm că acesta poate fi orice teritoriu, orice spaţiu unde persoana este supusă actelor
de tortură.
c) ambianţa – este determinată de condiţii, circumstanţe; aceasta poate fi creată şi de victimă,
urmare a refuzului de a face declaraţii sau oferire a informaţiilor false;
d) metoda – se caracterizează prin cruzime deosebită, manifestată în procesul torturării
victimei cu instrumente speciale sau adaptate în acest scop. Ceea ce deosebeşte tortura de alte rele
tratamente este caracterul sistematic al aplicării loviturilor [129].
În cadrul laturii obiective a infracţiunii de tortură urmează a fi analizată şi situaţia care
înlătură caracterul penal al faptei, indicată la finalul dispoziţiei articolului 3091 CP RM, care
prevede că fapta prevăzută de această dispoziţie nu constituie infracţiunea de tortură dacă durerea
sau suferinţa rezultă exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.
Aşadar, fapta poate fi calificată drept tortură urmare a cumulării criteriului formal şi material al
infracţiunii. Criteriul material îl exprimă durerea sau suferinţa provocată în contextul torturii, iar
criteriul formal constă în caracterul ilegal al măsurilor aplicate de către făptuitor. Criteriul formal
este cel care permite delimitarea infracţiunii de tortură de influenţarea coercitivă legală asupra
persoanei, adică de acţiunile persoanelor abilitate, acţiuni reglementate de lege (spre exemplu,
reţinerea persoanei, aplicarea măsurilor de constrîngere prevăzute de CPP, aplicarea măsurilor de
influenţare disciplinară asupra condamnatului etc.) [104, p.21].
În opinia unor savanţi, tortura urmează a fi delimitată de alte încălcări ale drepturilor omului
avînd un caracter neinfracţional determinate de anumite circumstanţe (aglomeraţia în locurile de
detenţie, aerisirea insuficientă a celulelor, condiţiile sanitaro-igienice) [104, p.21]. În acest sens,
evidenţiem că situaţiile exemplificate adesea sunt calificate de CEDO ca tratament inuman şi
degradant, fapt ce demonstrează în mod evident distincţia între tortură şi asemenea tratamente,

53
reieşind din nivelul minim de gravitate care trebuie să existe pentru a putea fi invocată infracţiunea
de tortura. Este important să remarcăm că vom fi în prezenţa cauzei care înlătură caracterul penal al
faptei, prevăzută în dispoziţia articolului 3091 CP RM, doar în situaţia în care sancţiunile legale sunt
aplicate în conformitate cu legea. Or, în cazul în care durerea sau suferinţa ce rezultă dintr-o
sancţiune legală se datorează nerespectării condiţiilor normative privind executarea sancţiunii legale,
nu va exista cauza care înlătură caracterul penal al faptei indicată în partea finală a articolului 3091
CP RM. Prin urmare, durerea sau suferinţa nu va putea fi considerată inerentă acelei sancţiuni sau
ocazionată de ea.
Din cele menţionate mai sus putem extrage următoarele elemente esenţiale care constituie
tortura:
- cauzarea unor suferinţe sau dureri fizice sau psihice grave;
- cauzarea intenţionată a durerii;
- urmărirea unui scop anume, precum ar fi obţinerea informaţiei, pedepsirea sau intimidarea;
- existenţa unui subiect special, precum şi calitatea specială a victimei.
În contextul elementelor enumerate, invocăm un exempu din practica judicară naţională la
acest capitol.
Decizia Colegiului penal al CSJ din 16 februarie 2010, mun. Chişinău.
1. Prin sentinţa Judecătoriei Comrat din 30 decembrie 2008, U.D. a fost achitat de învinuirea de
comitere a infracţiunii prevăzute de art. 3091 alin. (1) Cod penal, din motiv că fapta nu a fost
săvîrşită de inculpat.
2. Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriu, U.D. a fost învinuit de
faptul că, activînd în funcţia de inspector în secţia minori şi moravuri a CPR Comrat, fiind persoană
cu funcţie de răspundere, avînd în atribuţiile sale drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor
autorităţii publice, a săvîrşit infracţiunea de tortură, adică provocarea, în mod intenţionat, a unei
dureri sau suferinţe puternice, fizice ori psihice unei persoane, în special cu scopul de a obţine de la
aceasta informaţii sau mărturisiri, provocată de o persoană cu funcţie de răspundere, în următoarele
circumstanţe. La 03 ianuarie 2008, aproximativ la ora 8.00, G. L. Şi feciorul său, G. I., la invitaţia
inspectorului de sector în secţia minori şi moravuri a CPR Comrat, C. I., în vederea efectuării
acţiunilor de urmărire penală în cauza pornită pe faptul sustragerii computerului de la domiciliul
acestora, s-au prezentat în biroul lui de serviciu din incinta Postului de poliţie municipală a CPR
Comrat, unde în acelaşi timp se aflau inspectorul superior M.D. şi inspectorul U.D. În timpul

54
discuţiilor pe marginea examinării cererii depuse, U.D., cu scopul impunerii lui G.I. să recunoască
faptul dispunerii de computerul său după propria dorinţă, şi nu sustras, avînd intenţia de a-i provoca
dureri şi suferinţe puternice, l-a condus pe acesta într-un alt birou, situat în aceeaşi clădire, unde
timp de aproximativ o oră i-a aplicat lui G.I.. multiple lovituri cu pumnii şi picioarele pe corp şi cap,
în timp ce stătea în poziţia semi-aşezat, cu mîinile întinse în faţă, cu o scîndură de la scaun pe cap,
provocîndu-i dureri şi suferinţe puternice, ameninţîndu-l cu aplicarea forţei fizice dacă scîndura va
cădea de pe capul lui. După aceasta, U.D., conducîndu-l pe G.I. în biroul unde se aflaseră iniţial, în
prezenţa mamei acestuia, G.L., şi inspectorilor, C.I. şi D.M., a înfierbîntat o clamă la flacăra unei
brichete şi a încercat să-l frigă pe acesta. Apoi, aproximativ la ora 12.00, G.I. şi mama sa au fost
lăsaţi să plece acasă.
3. Nefiind de acord cu sentinţa pronunţată, procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia a declarat apel,
solicitînd casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, potrivit modului
stabilit pentru prima instanţă, prin care U.D. să fie recunoscut vinovat şi condamnat în baza art. 3091
alin. (1) Cod penal la 3 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în organele
afacerilor interne pe un termen de 3 ani. În conformitate cu prevederile art. 90 Cod penal, s-a
solicitat dispunerea suspendării condiţionate a executării pedepsei pe un termen de probă de 2 ani. În
argumentarea apelului declarat, procurorul a invocat că instanţa de fond a apreciat greşit probele
administrate în cauză, ele dovedind cu certitudine vinovăţia inculpatului de comiterea faptei
incriminate.
4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009, a fost admis apelul
procurorului, casată sentinţa Judecătoriei Comrat din 30 decembrie 2008, rejudecată cauza şi
pronunţată o nouă hotărîre, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care U.D. a fost
condamnat în baza art. 3091 alin. (1) Cod penal la 2 ani închisoare, cu privarea de dreptul de a ocupa
funcţii în organele afacerilor interne pe un termen de 2 ani. Conform art. 90 Cod penal, a fost
dispusă suspendarea condiţionată a executării pedepsei stabilite pe un termen de probă de 2 ani.
5. Hotărîrea nominalizată este atacată cu recurs ordinar de către condamnatul U.D., care solicită
casarea acesteia, cu menţinerea hotărîrii primei instanţe. În argumentarea recursului declarat, U.D a
invocat că instanţa de apel a pus la baza hotărîrii de condamnare doar probele aduse de partea
învinuirii, fără a aprecia corespunzător declaraţiile martorilor.
6. Judecînd recursul în baza materialelor dosarului şi motivelor invocate de recurent, Colegiul
consideră că acesta este întemeiat şi necesită a fi admis din următoarele considerente. Potrivit

55
dispoziţiilor art. 414 alin. (1) Cod de procedură penală, instanţa de apel, judecînd apelul, verifică
legalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate pe baza probelor examinate de prima instanţă conform
materialelor din dosar şi oricăror probe noi prezentate instanţei de apel, sau cercetează suplimentar
probele administrate în instanţa de fond, ori poate da o nouă apreciere probelor din dosar.
Prin hotărîrile sale în cauzele Popovici împotriva Republicii Moldova din 27 noiembrie 2007 şi
Spînu împotriva României din 29 aprilie 2008, CEDO a constatat ca încălcare a prevederilor art. 6 §
1 din Convenţia europeană rejudecarea cauzelor fără a examina probele învinuirii, fără a audia
personal inculpatul şi fără să fi fost audiat măcar martorul acuzării într-o şedinţă publică cu scopul
de a asigura procedura contradictorialităţii. Inculpatul se audiază în mod obligatoriu în cazul cînd se
constată că prima instanţă şi cea de apel au pronunţat soluţii contrare: de achitare şi de condamnare.
Astfel, este inadmisibilă soluţia privind admiterea apelului, casarea sentinţei atacate, rejudecarea
cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, fără a fi
evaluate şi, respectiv, apreciate probele puse la baza deciziei pronunţate, precum şi fără a stabili şi a
descrie circumstanţele care justifică concluzia respectivă. Avînd în vedere aceste prevederi, Colegiul
conchide că instanţa de apel nu s-a conformat acestora la judecarea apelului. Astfel, conform
sentinţei primei instanţe, U.D. a fost achitat de învinuirea de comitere a infracţiunii prevăzute de art.
3091 alin. (1) Cod penal din motiv că fapta nu a fost săvîrşită de inculpat. Instanţa de apel, casînd
sentinţa de achitare şi pronunţînd o nouă hotărîre, de condamnare a lui U.D. în baza art. 3091 alin.
(1) Cod penal, a făcut trimitere la un şir de probe administrate de instanţa de fond, fără a le verifica
în şedinţa de judecată a instanţei de apel, şi care nu au fost reflectate în procesul-verbal al şedinţei de
judecată, întrucît în procesele-verbale lipsesc menţiunile cu privire la audierea inculpatului, părţii
vătămate, a martorilor, la cercetarea documentelor şi a proceselor verbale ale acţiunilor procesuale,
deşi instanţa de apel în realitate a examinat cauza potrivit regulilor generale pentru examinarea
cauzelor în prima instanţă.
Elucidînd şi constatînd motivele expuse, în temeiul art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură
penală, Colegiul penal lărgit a decis admiterea recursului ordinar declarat de condamnatul U.D., a
dispus casarea deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009, cu rejudecarea
cauzei în Curtea de Apel Cahul [122].
Observăm în speţa prezentată că decizia Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009 a fost
casată, deoarece nu s-au respectat condiţiile de procedură, la baza aprecierii vinovăţiei luîndu-se în
consideraţie doar probele aduse de partea învinuirii. Prin prisma dreptului material, considerăm că a

56
fost făcută o calificare corectă, deoarece sunt întrunite toate elementele obiective şi subiective,
precum şi respectate criteriile invocate de CEDO în aprecierea faptei drept tortură. Astfel, descrierea
din speţă că “timp de aproximativ o oră i-a aplicat lui G.I. multiple lovituri cu pumnii şi picioarele
pe corp şi cap, în timp ce acesta stătea în poziţia semi-aşezat, cu mîinele întinse în faţă, cu o
scîndură de la scaun pe cap, provocîndu-i dureri şi suferinţe puternice, ameninţîndu-l cu aplicarea
forţei fizice dacă scîndura va cădea de pe capul lui”, demonstrează caracterul continuu, iar metoda
utilizată este una care denotă cruzime. Este cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenţei CEDO se face
distincţie între tortură şi tratament inuman, reieşind din „pragul minim de severitate”. Deoarece nu
avem în cadrul capitolului “Infracţiuni contra justiţiei” o componenţă separată de infracţiune
„tratamentul inuman”, o asemenea distincţie nu poate fi făcută la nivel naţional. Prin urmare, situaţia
descrisă în speţa respectivă se încadrează în componenţa prevăzută de art. 3091 CP RM.
Totodată, nu susţinem decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Comrat din 16 martie 2009,
care, potrivit art. 90 Cod penal, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei stabilite pe
un termen de probă de 2 ani în privinţa lui U.D. În opinia noastră, în cazul stabilirii pedepsei pentru
tortură nu trebuie să se aplice art. 90 CP RM, avînd în vedere natura şi gravitatea faptei
infracţionale. Or, reieşind din interpretarea Convenţiei europene, tortura, după natura gravităţii sale
este plasată după infracţiunea de omor.
Toate actele internaţionale care incriminează tortura nu justifică astfel de tratamente în
niciun fel de circumstanţe. Astfel, Codul penal român din 2009 conţine următorul alineat: „ nicio
împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu
războiul, de instabilitate politică internă sau de oricare altă stare de excepţie, nu poate fi invocată
pentru a justifica tortura [36]. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei
autorităţi publice”. Prevederea respectivă, fiind preluată din Convenţia ONU împotriva torturii şi
altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, este una de importanţă
esenţială, deoarece accentuează încă o dată gradul avansat de prejudiciabilitate al faptei şi
incompatibilitatea acesteia cu normele unui stat unde legea reprezintă valoarea supremă. Prin
urmare, considerăm oportun de a introduce o astfel de clauză şi în legea penală a R.M., invocînd şi
faptul că Republica Moldova a ratificat majoritatea Convenţiilor internaţionale care condamnă
tortura, tratamentele inumane şi degradante.
După cum am evidenţiat anterior, alin. 2 al art. 3091 CP RM, prevede răspunderea penală
pentru fapta de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură. Menţionăm că infracţiunea

57
respectivă nu este subsidiară infracţiunii de la alin. 1 art. 3091 CP RM., ci este de sine stătătoare şi
nu necesită a se face referire la prevederile părţii generale a Codului penal (alin.3,4 art.42 CP RM).
Organizarea torturii ca modalitate normativă a infracţiunii prevăzute la alin. 2 art. 309/1 CP
RM rezidă în organizarea săvîrşirii infracţiunii de tortură sau în dirijarea realizării acesteia şi anume:
iniţierea şi planificarea torturii; atragerea la săvîrşirea torturii a altor participanţi; coordonarea
acţiunilor participanţilor; elaborarea şi modificarea planului de activitate infracţională.
Instigarea torturii ca modalitate normativă a infracţiunii prevăzute la alin. 2 al art. 309/1 CP
RM constă în determinarea altei persoane la comiterea infracţiunii de tortură. Determinarea poate fi
făcută verbal sau scris, direct, indirect, evident sau insidios. Metodele de instigare pot fi din cele mai
diverse: rugăminţi, daruri, promisiuni, etc. Exprimarea dorinţei fără efect determinant în comiterea
torturii nu poate fi considerată instigare a torturii [104, p.21].
Infracţiunea respectivă este una formală şi se consideră consumată în momentul realizării
activităţilor specificate în dispoziţia articolului 3091 CP RM. Altfel zis, pentru existenţa infracţiunii
nu este necesar ca persoana în raport cu care s-a recurs la organizare sau instigare să fi trecut la
executarea torturii [104, p.21]. De asemenea, evidenţiem că în cazul infracţiunii de organizare sau
instigare a acţiunilor de tortură nu suntem în prezenţa unui obiect material al infracţiunii şi a
victimei, deoarece nu este exercitată o influenţă asupra unei entităţi materiale, infracţiunea
consumîndu-se la etapa organizării sau instigării acţiunilor de tortură.
Referindu-ne la circumstanţele agravante ale infracţiunii de tortură, prevăzute la alin. 3 art.
3091 CP RM, menţionăm că acestea sunt comune atît pentru infracţiunea de tortură, cît şi pentru
infracţiunea de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură:
a) cu bună ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide, ori profitînd de starea de
neputinţă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, handicapului fizic sau psihic
ori altui factor;
c) de două sau mai multe persoane;
e) cu folosirea unor instrumente speciale de tortură sau a altor obiecte adaptate în acest
scop;
f) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere.
Cu referire la prima agravantă, subliniem că subiectul trebuie să cunoască cu certitudine
despre existenţa calităţii speciale a victimei: femeie gravidă sau minor. Această cunoaştere trebuie
să se bazeze pe fapte reale şi să nu fie una prezumtivă. Comiterea torturii sau a infracţiunii de

58
organizare sau instigare a acţiunilor de tortură asupra unei femei gravide prezintă un pericol social
sporit, potrivit unor opinii, avînd în vedere faptul că se cauzează un prejudiciu produsului de
concepţie, care, deşi nu este persoană, constituie o viaţă în curs de dezvoltare. La calificare nu
contează sursa despre graviditatea femeii, nici vîrsta sarcinii, nici viabilitatea fătului. Agravanta
respectivă nu poate fi imputată făptuitorului în cazul în care nu ştia despre existenţa ei. Pe de altă
parte, dacă făptuitorul credea eronat despre existenţa sarcinii, cele comise urmează a fi calificate ca
tentativă la lit a) alin.3, art. 3091 CP RM. În ceea ce priveşte comiterea infracţiunii asupra unui
minor, evidenţiem că sunt valabile aceleaşi reguli specificate anterior, cu deosebirile de rigoare.
Legiuitorul a folosit sintagma „minor” fără a face o anumită deosebire în raport cu vîrsta sau
discernămîntul acestuia.
Potrivit Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie
1989 la New York ( Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.408-XII din
12.12.90, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993), prin copil se înţelege orice
fiinţă umană sub vîrsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor cînd în baza legii aplicabile copilului,
majoratul este stabilit sub această vîrstă [41]. De asemenea, în conformitate cu prevederile Legii
nr.338 din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului, o persoană este considerată copil din
momentul naşterii şi pînă la vîrsta de 18 ani. Prin urmare, în cazul acestei circumstanţe agravante
minorul va fi persoana sub vîrsta de 18 ani [70].
În cadrul acestei circumstanţe agravante se include şi tortura comisă profitînd de starea de
neputinţă a victimei cunoscută sau evidentă, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului
fizic sau psihic ori altui factor. Prin „starea de neputinţă a victimei” se înţelege incapacitatea
victimei de a se apăra din cauza nefuncţionării totale sau parţiale a conştiinţei sau a stării sale fizice
sau psihice precare. În acelaşi timp, datorită faptului că victima căreia i se provoacă durerea sau
suferinţa fizică sau psihică simte această durere, respectiv, este imposibilă nefuncţionarea totală a
conştiinţei victimei. Conform unei alte opinii, prin „starea de neputinţă” se înţelege incapacitatea
victimei de a se apăra din cauza stării sale fizice sau psihice precare [16, p. 61]. Asemenea situaţii
sunt expuse la lit. a) art. 3091 CP RM: vîrsta, boala, handicapul fizic sau psihic sau alt factor. Deci,
legiuitorul n-a prevăzut în mod exhaustiv toate situaţiile care pot confirma starea de neputinţă a
victimei. Pentru calificare nu este suficient ca victima să se afle în stare de neputinţă, este necesar ca
făptuitorul să profite de această stare, cu condiţia că cunoaşte această stare precară şi a decis să
profite, sau o astfel de stare este evidentă. De asemenea, pentru aplicarea agravantei respective nu

59
contează dacă făptuitorul însuşi a adus victima într-o astfel de stare, sau aceasta se afla în stare de
neputinţă independent de voinţa făptuitorului.
Cea de a doua agravantă, săvîrşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane, menţionăm
că aceasta presupune:
- coautoratul;
- săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii în
comun cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne;
- săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii prin
intermediul unei persoane care nu întruneşte aceste semne.
În acelaşi timp, este important să facem distincţia între comiterea infracţiunii de două sau
mai multe persoane şi participaţia la infracţiune. Reieşind din faptul că în cazul participaţiei toţi
participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii, în situaţia agravantei respective
aceasta va exista şi în cazul în care doar unul din făptuitori va întruni aceste semne.
Vizavi de agravanta de la lit. e) alin.3 art. 3091 CP RM, evidenţiem că făptuitorului i se va
aplica o sancţiune mai drastică, ţinînd cont de faptul că acesta utilizează instrumente speciale de
tortură sau alte obiecte adaptate în acest scop. Prin acestea, se au în vedere uneltele, dispozitivele
sau aparatele special adaptate sau confecţionate pentru a provoca victimei durere sau suferinţă fizică
sau psihică (butelii de plastic umplute cu apă, diverse obiecte contondente, cablu cu mîner la
extremitate, cabluri electrice, etc.) [104, p.22]. După cum am menţionat anterior, tortura implică o
cruzime deosebită, fapt ce o separă de tratamentul inuman. Prin urmare, de cele mai dese ori,
cruzimea deosebită este manifestată cu folosirea obiectelor speciale sau adaptate în acest scop, fapt
ce reiese din jurisprudenţa CEDO în acest domeniu.
Răspunderea penală se agravează dacă infracţiunile de tortură şi organizarea sau instigarea
acţiunilor de tortură sunt comise de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere. Potrivit alin.2 art.
123 CP RM, prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cu funcţie de
răspundere al cărui mod de numire sau alegere este reglementat de Constituţia Republicii Moldova
şi de legile organice, precum şi persoanele cărora persoana cu înaltă funcţie de răspundere le-a
delegat împuternicirile sale. De asemenea, conform alin.1 al art. 123 C.P. R.M., persoana cu funcţie
de răspundere este persoana căreia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a
administraţiei publice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă permanent sau provizoriu, prin
stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi sau obligaţii în

60
vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie sau
organizatorico-economice [35].
Referindu-ne la latura subiectivă a infracţiunii de tortură, menţionăm că expresia indicată în
dispoziţia de la alin. 1 art. 3091 CP RM „în mod intenţionat”, demonstrează clar forma intenţiei
acestei fapte prejudiciabile. Potrivit prevederilor CP RM, „se consideră că infracţiunea a fost comisă
cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient,
survenirea acestor urmări” [35].
Legea penală a R.M. distinge două forme ale intenţiei: directă şi indirectă. În cazul
infracţiunii de tortură, opiniile savanţilor în a determina forma intenţiei nu sînt univoce. Majoritatea
autorilor, totuşi, susţin că intenţia poate fi doar directă, deoarece este prezent un scop special [51,
p.218]; [133, p.42] Analizînd intenţia directă prin prisma doctrinei penale, constatăm că aceasta se
constituie din două elemente: intelectiv şi volitiv [129]; [133].
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei reprezintă elementul
intelectiv al intenţiei. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei comise ţine de prezent şi
semnifică faptul că în timpul săvîrşirii infracţiunii persoana conştientizează caracterul şi gradul
prejudiciabil al infracţiunii. Prin previziunea urmărilor prejudiciabile, se înţelege că făptuitorul îşi
dădea seama de posibilitatea survenirii lor, deoarece aceasta e adresată în timp viitorului.
Factorul intelectiv al intenţiei directe presupune survenirea inevitabilă a urmărilor
prejudiciabile. Astfel, făptuitorul, intenţionînd să provoace anumite urmări, este sigur că acestea se
vor realiza de fapt, fie imediat, fie în viitor.
Factorul volitiv al intenţiei directe include direcţionarea voinţei subiectului şi se exprimă în
dorinţa survenirii anumitor urmări prejudiciabile ale acţiunii sau inacţiunii sale infracţionale. Prin
urmare, dorinţa constituie factorul volitiv, mobilizat la atingerea scopului infracţional. Afirmînd că
tortura este o componenţă de infracţiune materială, urmează să elucidăm faptul că dorinţa are
legătură cu urmările prejudiciabile ce provoacă daună obiectului protejat de legea penală [14,
p.205].
Anterior am expus opinia, susţinută de majoritatea doctrinarilor, potrivit căreia doar intenţia
directă este justificată în cadrul infracţiunii de tortură, deoarece subiectul infracţiunii urmăreşte un
scop determinat, idee la care ne raliem şi considerăm că nu este fundamentată juridic existenţa unei
intenţii indirecte, odată ce subiectul urmăreşte un scop concret. Astfel, CEDO a observat în mai

61
multe rînduri că elementul scopului este regăsit în definiţia torturii din Convenţia ONU împotriva
torturii şi că ea se referă la tortură în sensul cauzării intenţionate, cu un anumit scop, a unei dureri
sau suferinţe grave, inter alia, pentru a obţine informaţii, a aplica o pedeapsă sau pentru a intimida
[71, p.15].
In speţa Dikme, Curtea a elucidat că maltratarea a fost executată în scopul obţinerii unei
mărturii sau informaţii privind infracţiunile, de comiterea cărora era bănuit Dl Dikme. În alte cazuri,
în care deţinuţii au fost supuşi torturii, Curtea a constatat în mod similar că, în contextul
interogatoriilor, tratamentul a urmărit scopul obţinerii de informaţii sau mărturii. Prin urmare, din
dispoziţia articolului 3091 CP RM, reiese că scopul special în cazul componenţei respective
evoluează sub următoarele forme:
- obţinerea de la persoana torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri;
- pedepsirea persoanei efectiv torturate pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a
comis ori este bănuită că l-a comis;
- intimidarea sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra unei
terţe persoane [35].
Invocînd importanţa scopului ca un semn obligatoriu la calificare, elucidăm următorul
exemplu elocvent din practica judiciară naţională, precum şi constatările instanţei de judecată.
Decizia Colegiului penal al CSJ din 28 ianuarie 2009, mun. Chişinău .
1. Prin sentinţa Judecătoriei Rîşcani din 02 iunie 2008, P.E. a fost condamnat în baza alin.(1)
art.3091 CP RM la 2 ani închisoare, cu privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii în organele
MAI pe un termen de 2 ani, iar în baza art.90 CP RM, executarea pedepsei închisorii i-a fost
suspendată condiţionat pe un termen de probă de 2 ani.
2. P.E. a fost condamnat pentru faptul că, la 10 noiembrie 2007, în jurul orei 09.30, în piaţa centrală
din or. Rîşcani, fiind persoana cu funcţii de răspundere şi aflîndu-se în exerciţiul datoriei de serviciu,
fiind martor-ocular al unui conflict verbal între vînzătoarea R.E. şi G.N., considerînd că acţiunile
ultimei sunt ilegale, în scopul de a o pedepsi pentru acţiunile ei, intenţionat i-a răsucit mîna stîngă,
apoi i-a aplicat o lovitură puternică cu pumnul în cutia toracică, căuzîndu-i vătămare medie a
integrităţii corporale, care i-au provocat durere puternică fizică cu dereglarea sănătăţii de lungă
durată.

62
3. Inculpatul P.E. a atacat cu apel sentinţa instanţei de fond pe motivul că este ilegală şi emisă cu
încălcarea normelor procedurale, solicitînd pronunţarea unei hotărîri de achitare. A invocat că
instanţa a apreciat eronat declaraţiile martorilor, iar condamnarea sa este bazată pe presupuneri.
4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 10.09.2008 apelul a fost respins cu
menţinerea sentinţei. Instanţa a menţionat că probele au fost verificate sub toate aspectele, acţiunile
inculpatului corect calificate, temeiuri de abţinere a procurorului nu existau, iar pe parcursul
judecării cauzei apelantul a fost asigurat cu interpret şi apărător.
5. În recursul declarat de condamnat se solicită casarea deciziei instanţei de apel cu dispunerea
achitării sale de învinuirea incriminată, argumentînd că probele administrate nu confirmă vinovăţia
sa, că la judecarea cauzei n-a fost asistat de un apărător şi interpret, încălcîndu-i-se drepturile
procedurale.
6. Verificînd argumentele invocate în raport cu materialele cauzei, Colegiul penal al CSJ consideră
că recursul necesită a fi declarat inadmisibil, fiind vădit neîntemeiat, din următoarele considerente.
Instanţele de fond şi apel au verificat amplu toate împrejurările cauzei, dînd apreciere sub aspectele
pertinenţei, concludenţii şi utilităţii ansamblului probelor administrate la dosar, trăgînd întemeiat
concluzia privind vinovăţia lui P.E. de săvîrşirea infracţiunii de provocare în mod intenţionat a unei
dureri fizice puternice persoanei în scopul de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta l-a comis, el
fiind persoană cu funcţii de răspundere. Soluţia adoptată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa
de apel referitor la vinovăţia condamnatului de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art.3091 alin.(1)
CP RM a fost motivată şi susţinută prin probele administrate la dosar, printre care, declaraţiile părţii
vătămate, ale martorilor, concluziile raportului de examinare medico-legală din 14.12.2007, etc. Prin
urmare, Colegiul penal constată că, argumentele recurentului referitor la faptul că probele au fost
apreciate eronat şi acestea nu confirmă vinovăţia sa de săvîrşirea infracţiunii imputate, sunt vădit
neîntemeiate.
7. Conducîndu-se de art.432 alin.(2) pct.4) CPP, Colegiul penal a decis asupra inadmisibilităţii
recursului ordinar declarat de condamnatul P.E. împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de
Apel Bălţi din 10 septembrie 2008, în cauza penală în privinţa acestuia, fiind vădit neîntemeiat
[122].
În opinia noastră calificarea în cauza respectivă este una eronată. Deşi aparent acţiunile
făptuitorului se încadrează în componenţa de infracţiune de la art. 3091 CP RM, nu suntem de acord
cu o asemenea încadrare juridică. Instanţa de judecată a motivat decizia sa bazîndu-se pe faptul că

63
făptuitorul este persoană cu funcţie de răspundere, invocînd scopul care reiese din articolul ce
prevede tortura: de a pedepsi persoana pentru un act care l-a comis, sau este bănuită că l-a comis.
Din fabula speţei rezultă că persoana cu funcţii de răspundere, fiind martoră-oculară a unui
conflict verbal între vînzătoarea R.E. şi G.N., considerînd că acţiunile ultimei sunt ilegale, a decis să
o pedepsească. Or, scopul indicat de către instanţa de judecată nu este cel prevăzut la art. 3091 CP
RM, care constă în pedepsirea persoanei pentru un act care l-a comis. Din conţinutul speţei nu
deducem că persoana supusă maltratării a comis o faptă prejudiciabilă care poate fi încadrată penal.
În situaţia respectivă, una din persoane a fost supusă torturii urmare a aprecierii circumstanţelor de
către poliţist care a considerat acţiunile acesteia ca fiind ilegale.
Evidenţiem că, pe lîngă indicii plasaţi în dispoziţia articolului 3091 CP RM, este necesar şi
important de a se reieşi şi din interpretarea oferită de CEDO şi anume: este important de stabili de
fiecare dată trei indici potrivit cărora fapta poate fi apreciată drept tortură:
- durata provocării durerilor, suferinţelor fizice sau psihice;
- natura consecinţelor fizice şi psihice;
- modul şi metoda de executare.
Aceste criterii de natură obiectivă sunt luate în considerare de CEDO la distincţia torturii de
tratamentul inuman. În speţa dată nu negăm existenţa suferinţelor fizice cauzate victimei, or, de
fiecare dată cînd se cauzează o vătămare a integrităţii corporale, există şi o durere sau suferinţă
fizică. Din circumstanţele cauzei nu putem aprecia fapta ca fiind tortură, potrivit criteriilor enunţate
mai sus. În situaţia respectivă considerăm că fapta inculpatului poate fi încadrată în prevederile lit.
a), alin.2, art.328 CP RM.
Conform Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8 din 30 octombrie 2009, victimele
sunt supuse relelor tratamente cu un anumit scop, precum ar fi obţinerea informaţiei sau mărturiilor
şi de a umili şi înjosi persoana [62] . Totuşi, absenţa unui astfel de scop nu poate elimina în mod
concludent o constatare a unei încălcări a art. 3 din Convenţia europeană. În opinia noastră,
prevederea enunţată nu este suficient de explicită. Nu negăm faptul că încălcarea articolului 3 din
Convenţie poate fi constatată şi în baza altor temeiuri. Mai mult, urmează a se înţelege că încălcarea
poate fi în situaţiile : condiţii de detenţie; acordarea neadecvată sau neacordarea asistenţei medicale;
investigarea insuficientă a cazurilor de tortură şi rele tratamente. Susţinem însă că pentru a califica
fapta drept tortură este necesară existenţa scopului şi a „pragului minim de severitate” .

64
 Referitor la motivul infracţiunii de tortură, accentuăm că acesta este calificat „motiv bazat pe
o formă de discriminare, oricare ar fi ea”. Motivele infracţiunii de tortură pot fi diverse: răzbunarea,
gelozia, invidia, ostilitatea personală. Nu încape îndoială că, atît motivul, cît şi scopul infracţiunii,
contează la individualizarea pedepsei, ţinînd cont de faptul că, potrivit lit. d) alin.(1) art. 77 CP RM,
la stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante săvîrşirea infracţiunii din motive de ură
socială, naţională, rasială sau religioasă. De asemenea, în literatura de specialitate există opinia că
scopul torturii de a pedepsi, de a intimida, de a exercita presiuni constituie nişte ipostaze normative
ale elementului material al torturii [118, p.58]. Totuşi, considerăm că acestea reprezintă ipostaze
normative ale laturii subiective şi nu ale laturii obiective, deoarece aceasta reiese din dispoziţia
articolului 3091 CP RM, prezenţa scopului fiind un semn obligatoriu, iar urmările prejudiciabile
survenind ulterior realizării scopului existent.
În ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de organizare şi instigare a acţiunilor de
tortură, susţinem că aceasta nu diferă de infracţiunea de tortură. Astfel, vinovăţia se exprimă, de
asemenea, prin intenţie directă, iar scopurile şi motivele pot fi similare celor din cadrul infracţiunii
de tortură. Dar, pot fi şi diferite: cel care instigă sau organizează acţiunile de tortură, poate avea
motiv de răzbunare, cel care execută, poate fi ghidat de interesul material [104, p.22].
Referitor la organizarea acţiunilor de tortură, reiterăm că intenţia este directă, persoana
iniţiind acţiuni de planificare, de recrutare, de elaborare a planului, fiind conştientă de acţiunle sale
şi dorindu-le. La fel, în cazul instigării acţiunilor de tortură, intenţia este una directă, deoarece
persoana care instigă are o percepţie concretă privind raţionalitatea şi necesitatea comiterii
infracţiunii, insuflînd acest fapt altei persoane.
Subiectul activ al infracţiunii este persoana fizică responsabilă, care la momentul comiterii
faptei prejudiciabile a atins vîrsta de 16 ani. Responsabilitatea reprezintă condiţia indispensabilă a
persoanei de a fi subiect al infracţiunii. Potrivit art. 22 din CP RM, „responsabilitatea este starea
psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi
capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile” [35]. În opinia unor doctrinari,
responsabilitatea este starea psihică a persoanei, care, ţinînd cont de nivelul de dezvoltare,
socializare, vîrstă şi stare a sănătăţii psihice în momentul comiterii infracţiunii, constă în capacitatea
acesteia de a-şi da seama de acţiunile sale şi de ale conduce, iar în legătură cu aceasta, de a fi supusă
răspunderii penale şi pedepsei. Astfel, putem evidenţia două criterii ale responsabilităţii care reies
din noţiunea expusă anterior: criteriul medical, rezidînd în faptul că persoana nu suferă de o maladie

65
psihică care ar împiedica conştientizarea gradului prejudiciabil al faptei sale şi survenirea urmărilor
prejudiciabile; criteriul juridic, constînd în capacitatea persoanei de a înţelege periculozitatea
comportamentului său şi a urmărilor prejudiciabile [14, p.180].
Potrivit dispoziţiei articolului 3091 CP RM, subiectul trebuie să întrunească şi alte condiţii
suplimentare. Altfel zis, subiect poate fi:
1. persoana cu funcţii de răspundere;
2. oricare altă persoană:
a) care acţionează cu titlu oficial;
b) acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care
acţionează cu titlu oficial. Menţionăm că, dacă consimţămîntul respectiv lipseşte, nu va putea
fi aplicată răspunderea potrivit articolului 3091 CP RM.
Art. 123 CP RM stabileşte că prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana
căreia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţiei publice locale, ori într-o
subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere
sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor
autorităţilor publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organizatorico-economice [35].
Reieşind din practica judiciară, putem evidenţia că la această categorie de cele mai dese ori se
atribuie poliţistul, ofiţerul de urmărire penală, procurorul, etc.
„Altă persoană care acţionează cu titlu oficial” este persoana neatribuită categoriei
persoanelor cu funcţie de răspundere, dar care exercită o funcţie de orice natură, permanent sau
temporar, indiferent de modul de învestire în funcţie. La categoria respectivă am putea atribui
detectivii particulari, directorii şi profesorii unei instituţii de învăţămînt, persoanele oficiale ale
firmelor, întreprinderilor particulare, etc [118, p.66]. Nu susţinem această categorie de subiecţi,
avînd în vedere faptul că nu există coraportul între subiect şi obiectul juridic generic. Or, fapta de
tortură este atribuită la categoria infracţiunilor contra justiţiei. Astfel, orice persona care acţionează
cu titlu oficial, urmărind scopul indicat în dispoziţia art. 3091 CP RM, poate comite infracţiunea de
tortură, neatentînd la relaţiile sociale legate de realizarea justiţiei.
Vizavi de persoanele care acţionează la instigare sau cu consimţămîntul expres sau tacit al
unor persoane care acţionează cu titlu oficial, evidenţiem că în articolul 199 din Codul civil al RM,
adoptat la 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003, consimţămînt înseamnă manifestarea,
exteriorizată, de voinţa persoanei de a încheia un act juridic. Consimţămîntul este valabil dacă

66
provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu
este viciat.
Referindu-ne la subiectul infracţiunii de organizare şi instigare a acţiunilor de tortură,
menţionăm că nu este necesar de o calitate specială. Sunt valabile condiţiile generale: persoana
fizică responsabilă care la momentul comiterii infracţiunii a atins vîrsta de 16 ani. Prin urmare, nu se
exclude posibilitatea ca subiectul să fie o persoană cu funcţie de răspundere sau o persoană care
acţionează cu titlu oficial.
În acest context, găsim necesar să accentuăm că existenţa individuală a infracţiunii de
instigare sau organizare a acţiunilor de tortură în raport cu componenţa de la alin.(1), art. 3091 CP
RM, tortura, este justificată sub aspectul incriminării faptelor comise de alţi participanţi la
infracţiunea de tortură în cazul în care autorul infracţiunii trebuie să aibă o calitate specială. Codul
penal al Republicii Moldova prevede în alin.(6), art. 42 că participanţii trebuie să întrunească
semnele subiectului infracţiunii [35]. Problema care apare în această situaţie ţine de tragerea la
răspundere penală a participanţilor care nu întrunesc asemenea condiţie. Altfel zis, nu au calitatea
specială impusă subiectului infracţiunii. Alin. (2) art. 3091 CP RM simplifică problema respectivă,
deoarece comiterea acţiunilor de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură deja reprezintă o
componenţă consumată, iar subiect al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care instigă o altă
persoană la comiterea torturii sau organizează asemenea acţiuni. Dificultatea rezidă în încadrarea
acţiunilor complicelui la tortură. Teoria dreptului penal nu este uniformă în acest sens, lăsînd teren
de interpretare. Considerăm că, în lipsa unei norme generale existente la acest capitol, persoanele
care participă la comiterea infracţiunii de tortură în calitate de complice, neavînd semnele
subiectului special, urmează a fi supuse răspunderii penale în conformitate cu alin. (5) art.42 CP RM
şi alin. (1) art. 3091 CP RM.
Este important să accentuăm faptul că în situaţia de la alin. (2) art. 3091 CP RM, persoana
care organizează sau instigă acţiunile de tortură va fi considerată autor al infracţiunii respective şi nu
organizator sau instigator. Astfel, condiţiile subiectului infracţiunii în cazul alin. 2 art. 3091 CP RM,
sunt responsabilitatea şi vîrsta de tragere la răspundere penală – 16 ani.

67
2.2 Tortura, tratamentul inuman şi tratamentul degradant în calitate de circumstanţe
agravante ale altor infracţiuni din cadrul CP RM
În vederea unei calificări corecte a torturii, ca faptă prevăzută de legea penală, este important
să analizăm unele componenţe de infracţiune care conţin o circumstanţă agravantă, de genul: fapta
comisă „prin schingiuire sau tortură” sau „prin torturarea victimei”. Or, fapta săvîrşită „prin tortură
sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate”, sunt agravante care deseori creează confuzii la
calificarea faptei. În consecinţă, urmează să stabilim înţelesul fiecărei noţiuni care evoluează în
calitate de circumstanţă agravantă şi oportunitatea unor astfel de agravante în cadrul anumitor
componenţe de infracţiune din partea specială a Codului penal.
Astfel, lit. e), alin. (2) art. 151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii), precum şi lit. f), alin. (2) art. 152 CP RM (vătămarea intenţionată medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii) conţin agravanta: prin schingiuire sau tortură. În contextul Hotărîrii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 30.10.1978, cu privire la practica judiciară în cauzele
despre pricinuirea vătămării intenţionate a integrităţii corporale, modificată prin Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 29 din 16.09.2002, evidenţiem că aceasta
conţine definiţia termenilor respectivi şi anume: la schingiuiri se referă acţiunile menite să cauzeze
dureri multiple şi de lungă durată: bătaie cu nuiaua, pişcări, cauzarea multiplelor vătămări, fie şi nu
prea mari, cu obiecte contondente sau perforante, prin acţiuni termice şi prin alte acţiuni; la torturări
se referă acţiunile care cauzează altei persoane suferinţe prin lipsire îndelungată de mîncare, căldură,
cît şi de încăperi sau lăsarea omului în alte condiţii periculoase pentru sănătatea lui [61]. Definiţia
torturii prevăzută de Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la 26 iunie 1987, ca
fiind actul prin care se provoacă unei persoane cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de
natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o
persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei
terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci
cînd o asemenea durere este provocată de către un agent al autorităţii publice sau orice altă
persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al
unor asemenea persoane se regăseşte şi în articolul 3091 C.P. R.M [42].

68
 Prin urmare, ţinînd cont de noţiunea fixată în Convenţia ONU, deducem că noţiunile care se
regăsesc în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu sunt adecvate, deoarece termenul de
schingiuire nu se regăseşte în nici un act internaţional. Or, interpretarea care i se atribuie în
Hotărîrea Plenului nu este tocmai una corectă. Pentru a racorda legea penală la rigorile legislaţiei
internaţionale, propunem eliminarea termenului „schingiuire” din articolele 151, 152, 188, 189 CP
RM, pe motiv că acţiunile care sunt atribuite noţiunii de „schingiuire” (bătăile, cauzarea multiplelor
vătămări, fie şi nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante prin acţiuni termice şi prin alte
acţiuni) se încadrează perfect în categoria „torturii”.
Reiterăm că infracţiunea de tortură este una materială şi se consumă în momentul survenirii
urmărilor prejudiciabile, adică a durerii sau suferinţei puternice fizice sau psihice. Aşadar, dacă în
legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală gravă sau medie, calificarea
urmează a fi făcută potrivit regulilor concursului de infracţiuni şi nu va exista o încălcare a
principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea prejudiciului sănătăţii excede cadrul infracţiunii
de tortură. Prin urmare, în acest caz, din calificare se vor exclude circumstanţele agravante la lit.e),
alin.(2) art. 151 şi lit.f), alin.(2) art.152 CP RM.
În acest context, aducem următoarele exemple din practica judiciară naţională, care
elucidează poziţia instanţei de judecată, nefiind una consecventă, fapt demonstrat prin încadrarea
juridică diferită a cauzelor similare.
Decizia Colegiului penal al CSJ din 31 martie 2010.
1. Prin sentinţa Judecătoriei Făleşti din 30 septembrie 2008, inculpatul A.V. a fost condamnat în
baza art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod penal la 5 ani închisoare, cu privarea dreptului de a exercita
activitate în organele MAI a RM pe termen de 2 ani, iar în temeiul art. 90 Cod penal, executarea
pedepsei închisorii a fost suspendată condiţionat pe un termen de probă de un an. Prin aceeaşi
sentinţă, a fost condamnat şi P. A., în privinţa căruia hotărîrile nu se contestă.
2. Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa de fond a constatat că inculpatul A.V., activînd în calitate de
inspector superior al SPC a CPR Făleşti, fiind persoană cu funcţie de răspundere, la 30.01.2007, în
perioada de timp 08.25-16.00, în localul CPR Făleşti, împreună cu P.A., intenţionat i-au provocat
dureri şi suferinţe puternice fizice şi psihice lui V. C., în scopul de a obţine de la el mărturisiri de
recunoaştere a săvîrşirii furtului bunurilor din apartamentul lui T. V. din or. Făleşti. Întru atingerea
scopului, ambii inculpaţi au făcut uz de forţă în privinţa lui V. C., i-au aplicat multiple lovituri cu
palmele, pumnii şi picioarele în diverse părţi ale corpului, în special, peste cap şi torace, l-au

69
ameninţat cu reţinerea în izolatorul CPR Făleşti. Ca urmare a acţiunilor ilegale ale lui A. V. şi P. A.,
lui V. C. I-au fost cauzate vătămări corporale medii.
3. Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul A.V., care a solicitat casarea acesteia şi pronunţarea
unei noi hotărîri, de achitare, pe motiv că fapta nu a fost comisă de el.
4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 18 februarie 2009, apelul inculpatului a
fost respins, ca fiind nefondat şi menţinută sentinţa.
5. În recursul condamnatului A. V., invocîndu-se temeiul prevăzut de art. 427 alin. (1) pct. 8) CPP,
se solicită casarea hotărîrilor judecătoreşti şi pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare, pe motiv că
în acţiunile sale nu există faptul infracţiunii incriminate.
Recurentul a arătat că s-a aflat în calitate de bănuit mai mult de 3 luni, iar careva probe suplimentare
suficiente pentru a-i înainta învinuirea nu au fost acumulate. Pe parcursul urmăririi penale şi
cercetării judecătoreşti,vina de comiterea infracţiunii imputate nu a recunoscut-o, din motivul că nu
a săvîrşit-o. Din materialele dosarului penal nu reiese că el i-a cauzat lui V. C. Leziuni corporale sau
a întreprins în privinţa lui careva acţiuni nelegitime, deoarece, la data indicată, în biroul de serviciu
al Comisarului adjunct T. I. S-a aflat nu mai mult de 15 minute, după ce a plecat. Majoritatea
argumentelor invocate în apel au fost lăsate fără răspuns. Consideră că urmărirea penală a fost
efectuată superficial şi cu înclinare spre învinuire, iar instanţele de fond şi de apel nu au apreciat just
probele prezentate de acuzare, nu au ţinut cont de toate argumentele apărării în privinţa sa şi au
adoptat hotărîri ilegale şi neîntemeiate.
6. Prin decizia Colegiului penal lărgit al Curţii Supreme de Justiţie din 30 iunie 2009, a fost admis
recursul inculpatului A. V., casată decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 18 februarie
2009, fiind dispusă rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă de apel, în alt complet de judecători.
7. Rejudecînd apelul, Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi, prin decizia din 11 noiembrie 2009, a
respins, ca fiind nefondat, apelul inculpatului A. V. şi menţinînd sentinţa instanţei de fond. La
adoptarea soluţiei sale, instanţa de apel a statuat că probele administrate de către organul de urmărire
penală au fost cercetate şi verificate în şedinţa de judecată cu respectarea prevederilor art. 101 Cod
de procedură penală, din punct de vedere al pertinenţei, utilităţii, concludenţii, veridicităţii şi
coroborării reciproce, astfel confirmîndu-se vinovăţia inculpatului A. V. de comiterea infracţiunii
imputate, iar pedeapsa fiind aplicată în conformitate cu prevederile art. 61 şi 75 Cod penal.
8. Condamnatul A. V. a atacat cu recurs ordinar sentinţa Judecătoriei Făleşti din 30 septembrie
2008 şi decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 11 noiembrie 2009, solicitînd casarea

70
acestora, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare, motivînd că fapta sa nu
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, că probele administrate şi verificate în şedinţa de
judecată nu dovedesc vinovăţia sa, conţinutul şi motivele recursului referindu-se la aprecierea
probelor puse la baza hotărîrilor contestate.
9. Examinînd admisibilitatea în principiu a recursului ordinar, în baza materialelor dosarului şi
motivelor invocate, Colegiul penal al CSJ consideră recursul inadmisibil din următoarele
considerente.
Potrivit sentinţei şi deciziei de apel, ambele instanţe au constatat şi au descris circumstanţele de fapt,
astfel corect au conchis că A. V. a comis infracţiunea prevăzută de art. 3091 alin. (3) lit. c) Cod
penal. Instanţele de fond şi de apel au cercetat toate probele prezentate şi le-au apreciat din punctul
de vedere al pertinenţei, concludenţii şi utilităţii acestora şi care, în ansamblu lor, au confirmat
vinovăţia lui A. V.
10. În conformitate cu prevederile art. 431 şi 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, Colegiul
penal a decis asupra inadmisibilităţii recursului ordinar declarat de condamnatul A. V. împotriva
sentinţei Judecătoriei Făleşti din 30 septembrie 2008 şi deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel
Bălţi din 11 noiembrie 2009 în propria cauză penală, fiind vădit neîntemeiat. Decizia este
irevocabilă [122].
Considerăm că decizia Curţii Supreme de Justiţie din 31 martie 2010 este întemeiată din
punctul de vedere al menţinerii deciziei Curţii de Apel din 11. 11.2009, reieşind din circumstanţele
cauzei respective.
Referitor la calificarea faptei de către instanţa de judecată, susţinem că nu este completă,
deoarece din circumstanţele cauzei reiese că făptuitorului i-au fost cauzate vătămări corporale medii.
Am menţionat anterior că, potrivit teoriei dreptului penal, tortura este o componenţă de
infracţiune care se consumă odată cu survenirea durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice. În cazul
infracţiunii de tortură, tocmai producerea durerii sau suferinţelor reprezintă urmările prejudiciabile.
Dacă în legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală gravă sau medie a
integrităţii corporale, calificarea urmează a fi făcută potrivit regulilor concursului de infracţiuni şi nu
va exista o încălcare a principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea prejudiciului sănătăţii
excede cadrul infracţiunii de tortură. Prin urmare, instanţa de judecată, adiţional lit. c), alin.3, art.
3091 CP RM , trebuia să invoce şi alin.(1) art. 152 CP RM., în vederea unei încadrări juridice
complete a faptei comise de făptuitor.

71
 În următorul caz, instanţa de judecată a calificat fapta în baza altei norme, deşi
circumstanţele cauzei sunt similare cu cele din speţa analizată supra. Astfel, cazul repectiv îl vom
analiza în aspect comparativ cu cel precedent, pentru a stabili poziţia instanţei de judecată.
Decizia Colegiului penal al CSJ din 12 mai 2009, mun. Chişinău, în cauza penală privindu-l
pe C.V.
1. Prin sentinţa Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, din 29 mai 2008, C.V. a fost achitat de
învinuirea săvîrşirii infracţiunii prevăzute de art. 328 alin. 1 lit. „a, c” Cod penal, pe motiv că fapta
lui nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii. În fapt, instanţa de fond a constatat că, C.
V. este învinuit că, exercitînd funcţia de şef de post, inspector superior de sector al postului de
poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu alte persoane nestabilite, în privinţa cărora
urmărirea penală a fost disjungată, aflîndu-se în incinta sectorului de poliţie al or. Durleşti din mun.
Chişinău, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la Z. T. Referitor la o persoană pe nume C. A. Cu
porecla „Zveroboi”, care era bănuit de săvîrşirea unui jaf, numindu-l cu cuvinte necenzurate şi
ameninţîndu-l cu răfuială fizică, i-au aplicat multiple lovituri cu mîinile şi picioarele pe diverse
regiuni ale corpului, cauzîndu-i vătămări corporale medii. Instanţa de fond a concluzionat că, în
acţiunile inculpatului C.V. lipsesc semnele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 328 alin. (2)
lit. a), c) Cod penal.
2. Procurorul a declarat apel, solicitînd casarea sentinţei şi pronunţarea unei noi hotărîri, prin care
C. V. să fie condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal. El a menţionat că vinovăţia
inculpatului este dovedită prin depoziţiile părţii vătămate, martorilor, prin raportul de expertiză
medico-legală din 21 noiembrie 2007. Aceste probe nu au fost apreciate la justa valoare de către
instanţa de fond.
3. Prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 01 octombrie 2008, apelul a fost admis, casată sentinţa,
iar cauza rejudecată, cu pronunţarea unei noi hotărîri, potrivit modului stabilit pentru prima instanţă.
C.V. a fost condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal la 4 ani închisoare, cu privarea
de dreptul de a ocupa funcţii şi a exercita activitate în organele MAI pe un termen de 3 ani. În baza
art. 90 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de 2 ani.
Instanţa de apel, rejudecînd cauza, a constatat în fapt că „C.V., exercitînd funcţia de şef de post,
inspector superior de sector al postului de poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu alte
persoane nestabilite, în privinţa cărora urmărirea penală a fost disjungată, aflîndu-se în incinta
sectorului de poliţie a or. Durleşti din mun. Chişinău, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la

72
Z. T. Referitor la o persoană pe nume C.A. cu porecla „Zveroboi”, care era bănuit de săvîrşirea
unui jaf, numindu-l cu cuvinte necenzurate şi ameninţîndu-l cu răfuială fizică, i-au aplicat multiple
lovituri cu mîinile şi picioarele pe diferite regiuni ale corpului, cauzîndu-i, potrivit raportului de
expertiză medico-legală nr. 3155/D din 21.11.2007, fractura coastei IX pe stînga, care duce la o
dereglare a sănătăţii de lungă durată (mai mult de 21 de zile) şi în baza acestui criteriu se califică
ca vătămări corporale medii”.
Instanţa de apel a concluzionat că vinovăţia inculpatului este dovedită pe deplin de probele anexate
la dosar, iar acţiunile inculpatului corect sunt calificate în baza art. 328 alin.1 lit. a), c) CP.
4. Avocatul a declarat recurs ordinar, în care a invocat temeiul prevăzut de art. 427 alin. (1) pct.6),
8) Cod de procedură penală şi a solicitat casarea deciziei, cu menţinerea sentinţei. Recurentul a
remarcat că instanţa de apel a apreciat superficial probele administrate în cauza penală, fără a le
verifica sub toate aspectele, complet şi obiectiv, că acţiunile inculpatului nu întrunesc elementele
infracţiunii.
5. Judecînd recursul ordinar, pe baza materialului din dosarul cauzei şi motivelor invocate, Colegiul
penal lărgit concluzionează că acesta urmează a fi admis din următoarele considerente. Potrivit art.
427 alin. (1) pct. 6) Cod de procedură penală, hotărîrile instanţei de apel pot fi supuse recursului
pentru a repara erorile de drept comise de instanţele de fond şi de apel, inclusiv şi în temeiul cînd
hotărîrea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivului hotărîrii. În pct. 7 al Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 26.12.2000 nr. 27 Cu
privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, este specificat că instanţa de
recurs controlează dacă s-a aplicat corect dreptul faţă de faptele constatate de către prima instanţă şi
instanţa de apel, dacă faptele au fost constatate, respectîndu-se normele de drept material sau
procedural. În plus, instanţa de apel, în partea descriptivă a deciziei sale, a apreciat şi încadrat juridic
acţiunile şi fapta inculpatului în coraport cu o normă inexistentă în Codul penal, adică cu art. 328
alin.(1) lit. a), c) CP. În contrazicerea acestei concluzii, prin dispozitivul deciziei, inculpatul a fost
condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal. În pct. 7 al Hotărîrii Plenului CSJ a RM din
26.12.2000, nr. 27- Cu privire la practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, este
specificat că contrazicerea motivării cu dispozitivul hotărîrii serveşte temei pentru a casa hotărîrea
atacată. Rezultă că, instanţa de apel nu a soluţionat fondul cauzei în corespundere cu actul de
învinuire şi fapta incriminată recurentului, adoptînd o hotărîre contradictorie. Articolul 328 alin. (2)
lit. a), c) Cod penal prevede răspundere penală pentru săvîrşirea de către o persoană cu funcţie de

73
răspundere a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin
lege, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi
intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, însoţite de aplicarea violenţei, de
tortură sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate.
Conform art. 385 alin. (1) pct. 1) – 3), 394 alin. (1) pct. 1), 417 alin. (1) pct. 8) Cod de procedură
penală, la adoptarea sentinţei, instanţa de judecată soluţionează chestiunile dacă a avut loc fapta de
săvîrşirea căreia este învinuit inculpatul, dacă această faptă a fost săvîrşită de inculpat, dacă fapta
întruneşte elementele infracţiunii şi de care anume lege penală este prevăzută ea. Partea descriptivă a
sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă descrierea faptei criminale, considerată ca fiind
dovedită, indicîndu-se locul, timpul, modul săvîrşirii ei, forma şi gradul de vinovăţie, motivele şi
consecinţele infracţiunii. În pct. 19 al Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 19.06.2006 nr. 5 Privind
sentinţa judecătorească, este atenţionat că, recunoscîndu-l vinovat pe inculpat de comiterea
infracţiunii după semnele ce urmează a fi apreciate, instanţa este obligată ca, în partea descriptivă a
sentinţei să precizeze circumstanţele ce au servit ca motiv de a concluziona prezenţa unuia sau mai
multor astfel de indici de calificare. Aceste stipulări sunt la fel sfidate, deoarece, potrivit deciziei
contestate, instanţa de apel a constatat că „C. V., exercitînd funcţia de şef de post, inspector superior
de sector al postului de poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu alte persoane nestabilite,
în privinţa cărora urmărirea penală a fost disjungată, aflîndu-se în incinta sectorului de poliţie a or.
Durleşti din mun. Chişinău, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la Z. T. Referitor la o persoană
pe nume C. A., cu porecla „Zveroboi”, care era bănuit de săvîrşirea unui jaf, numindu-l cu cuvinte
necenzurate şi ameninţîndu-l cu răfuială fizică, i-au aplicat multiple lovituri cu mîinele şi picioarele
pe diverse regiuni ale corpului, cauzîndu-i vătămări corporale medii”, însă a concluzionat că „el a
săvîrşit acţiuni care depăşesc în mod vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege,
cauzînd daune în proporţii considerabile intereselor publice, precum şi drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice, însoţite de aplicarea violenţei, torturii, precum şi acţiuni
care înjosesc demnitatea părţii vătămate”. Este evidentă contrazicerea între faptele constatate şi
încadrarea juridică a acţiunilor inculpatului. Instanţa nu a constatat care drepturi şi atribuţii la
concret, acordate prin care lege, ar fi depăşit inculpatul, care este esenţa daunelor în proporţii
considerabile a intereselor publice, care este expresia acţiunilor ce înjosesc demnitatea părţii
vătămate şi a torturii, prin ce diferă acestea de aplicarea violenţei faţă de partea vătămată, la fel
incriminată ultimului. Potrivit Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 26.12.2000 nr. 27 Cu privire la

74
practica de examinare a cauzelor penale în ordine de recurs, pct. 7, nemotivarea hotărîrii
judecătoreşti, în cumul cu alte erori de drept prevăzute în lege, prezintă un temei pentru instanţa de
recurs de a o casa, deoarece este imposibil de a realiza controlul ei. Dacă instanţa de fond nu s-a
pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, rezultă că lipseşte
judecata ce duce la casarea hotărîrii atacate. Prin urmare, neconstatarea şi nemotivarea
circumstanţelor nominalizate, imputate inculpatului prin actul de învinuire, atestă lipsa judecăţii
cauzei. Potrivit art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. c) Cod de procedură penală, instanţa de recurs casează
hotărîrea atacată şi dispune rejudecarea de către instanţa de apel, în cazul în care eroarea judiciară nu
poate fi corectată de către instanţa de recurs.
Împrejurările menţionate denotă că încălcările normelor procedurale nominalizate comise de
instanţa de apel, constituie erori de drept care nu pot fi corectate de către instanţa de recurs şi impun
soluţia admiterii recursului ordinar, casarea deciziei contestate şi dispunerea rejudecarii cauzei de
către instanţa de apel. La rejudecarea cauzei, instanţa de apel urmează să înlăture erorile de drept
menţionate, să ţină cont de circumstanţele expuse, să judece cauza în strictă conformitate cu legea,
să adopte o hotărîre legală şi întemeiată.
În concluzie, instanţa supremă a admis recursul ordinar declarat de avocat, a casat decizia
Curţii de Apel Chişinău din 01 octombrie 2008 în privinţa condamnatului C. V., dispunînd
rejudecarea cauzei în aceeaşi instanţă de apel, de către un alt complet de judecători. Decizia nu este
susceptibilă de a fi atacată [122].
Din conţinutul speţei reiese că instanţa de apel, în partea descriptivă a deciziei sale, a
apreciat şi încadrat juridic acţiunile şi fapta inculpatului în coraport cu o normă inexistentă în Codul
penal, adică cu art. 328 alin. (1) lit. a), c) CP. În contrazicerea acestei concluzii, prin dispozitivul
deciziei, inculpatul a fost condamnat în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal. În pct. 7 al
Hotărîrii Plenului CSJ a RM din 26.12.2000 nr. 27 Cu privire la practica de examinare a cauzelor
penale în ordine de recurs, este specificat faptul contrazicerii motivării cu dispozitivul hotărîrii
serveşte temei pentru a casa hotărîrea atacată. Rezultă că instanţa de apel nu a soluţionat fondul
cauzei în corespundere cu actul de învinuire şi fapta incriminată recurentului, adoptînd o hotărîre
contradictorie.
Amintim că articolul 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal prevede răspundere penală pentru
săvîrşirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unor acţiuni care depăşesc în mod vădit
limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, dacă aceasta a cauzat daune în proporţii

75
considerabile intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice
sau juridice, însoţite de aplicarea violenţei, de tortură sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii
vătămate. Detaşîndu-ne de decizia Curţii Supreme de Justiţie din 12 mai 2009, vom încerca să
analizăm speţa în cauză (nr.1) prin comparaţie cu speţa precedentă (nr.2).
În speţa nr.2, instanţa de judecată a calificat fapta potrivit art. 3091 CP RM. Am accentuat că
pentru o calificare deplină ar fi fost necesar să se indice şi art. 152 CP RM.
Potrivit speţei nr.1, instanţa de apel a calificat fapta potrivit lit. a), c), alin. (2) art. 328 CPRM. În
asemenea caz, problema constă în deosebirea circumstanţelor din speţa nr. 1 şi circumstanţelor din
speţa nr.2.
În cadrul speţei nr. 2, instanţa de judecată a constatat că: A. V., activînd în calitate de
inspector superior al SPC a CPR Făleşti, fiind persoană cu funcţie de răspundere, la 30.01.2007, în
perioada de timp 08.25-16.00, în localul CPR Făleşti, împreună cu P.A., intenţionat i-au provocat
dureri şi suferinţe puternice fizice şi psihice lui V. C. În scopul de a obţine de la el mărturisiri de
recunoaştere a săvîrşirii furtului bunurilor din apartamentul lui T. V. din or. Făleşti. Întru atingerea
scopului pus, ambii inculpaţi au făcut uz de forţă, au aplicat violenţă faţă de V. C., i-au aplicat
multiple lovituri cu palmele, pumnii şi picioarele pe diverse părţi ale corpului, în special, pe cap şi
torace, l-au ameninţat cu reţinerea în izolatorul CPR Făleşti. Ca urmare a acţiunilor ilegale ale lui
A. V. şi P. A., lui V. C. I-au fost cauzate vătămări corporale medii. Acţiunile făptuitorilor au fost
calificate în conformitate cu art. 3091 CP RM.
În cadrul speţei nr. 1, circumstanţele cauzei sunt următoarele: C. V., exercitînd funcţia de şef
de post, inspector superior de sector al postului de poliţie al s. Ustia al CPR Dubăsari, împreună cu
alte persoane nestabilite, urmărind scopul obţinerii informaţiei de la Z. T. Referitor la o persoană
pe nume C. A., bănuit de săvîrşirea unui jaf, numindu-l cu cuvinte necenzurate şi ameninţîndu-l cu
răfuială fizică, i-au aplicat multiple lovituri cu mîinile şi picioarele pe diverse regiuni ale corpului,
cauzîndu-i vătămări corporale medii. Acţiunile făptuitorului în acest caz au fost calificate în
conformitate cu art. 328, alin.(2) lit. a), c).
Comparînd situaţiile invocate, observăm că în ambele subiectul are calitatea specială de
persoană cu funcţie de răspundere. De asemenea, scopul este similar şi constă în obţinerea de
mărturisiri de la o persoană terţă întru recunoaşterea comiterii unei infracţiuni de către acesta.
Scopul prezentat în ambele speţe este un semn obligatoriu al laturii subiective în cadrul componenţei
de infracţiune, prevăzute la art. 3091 CP RM., fiind cel de a obţine mărturisire de recunoaştere a

76
vinovăţiei, ceea ce demonstrează că acţiunile făptuitorului în cazul speţei nr. 2 se încadrează perfect
în cadrul componenţei prevăzute la art. 3091 CP RM. Dar, de fiecare dată, urmează să se stabilească
intensitatea, durata şi modalitatea de cauzare a suferinţelor fizice sau psihice, pentru a putea aprecia
corect, din punct de vedere juridico-penal, fapta în calitate de tortură.
Constatăm că, delimitarea vagă existentă între art. 3091 CP RM şi lit. c), alin.(2) art.328 CP
RM, creează dificultăţi importante la calificare a faptelor în practică. Prin urmare, exluderea
circumstanţei agravante de la lit. c) din cadrul art. 328 CP RM este pe deplin justificată, în scopul
evitării erorilor de calificare şi de încadrare juridică a faptei.
În articolul 165 CP RM (traficul de fiinţe umane), la categoria circumstanţelor agravante,
lit.g) alin.(2), a fost inclusă comiterea faptei prin folosirea torturii, a tratamentelor inumane sau
degradante pentru a asigura subordonarea persoanei ori folosirea violului, dependenţei fizice , a
armei.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, tratamentul inuman se
caracterizează printr-o intensitate deosebită a actelor aplicate victimei şi cu un scop anumit. Multe
situaţii de tratament inuman apar în contextul detenţiei persoanei, unde victima este supusă
maltratării, însă intensitatea unui astfel de tratament nu atinge nivelul minim de severitate necesar
pentru a fi calificat ca tortură. Evaluarea tratamentului inuman este relativă, la fel ca şi toate
evaluările conform art. 3 din Convenţia europeană. Curtea a enunţat că, noţiunea de tratament
inuman acoperă cel puţin un asemenea tratament, care în mod intenţionat cauzează suferinţe fizice
sau psihice intense, care nu sunt justificate in situaţia respectivă. Un tratament a fost estimat de
Curte ca fiind „inuman” deoarece, inter alia, a fost premeditat aplicat ore în şir şi a cauzat fie
vătămare corporală, fie suferinţe fizice şi psihice profunde. Multe situaţii de tratament inuman apar
în contextul detenţiei, unde victima este supusă maltratării, care este intensă, însă nu în măsura
necesară pentru a fi calificat ca tortură. De asemenea, acest termen este aplicabil unui spectru de
comportamente în afara detenţiei, unde victimele sunt intenţionat expuse unor acte crude, care le
provoacă o stare de extremă tulburare. În cazurile Asker, Selcuk, Dulas şi Bilgin, casele dînşilor au
fost distruse de membrii forţelor de securitate ce efectuau operaţiuni în localităţile în care trăiau
reclamanţii. Curtea a constatat că distrugerea caselor a constituit un act de violenţă şi de distrugere
intenţionată, fără vreo consideraţiune pentru siguranţa şi bunăstarea reclamanţilor, care au rămas
fără adăpost şi în circumstanţe care au cauzat anxietate şi suferinţă. Acesta a constituit un tratament
inuman în sensul art. 3 din Convenţie [71, p.17].

77
 În conformitate cu Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 din 22.11.2004 Cu
privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii,
modificată prin hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9 din
22.12.2008, tratamentul inuman constituie un ansamblu de operaţii aplicate persoanei în scopul
obţinerii subordonării ei. Prin tratament inuman se înţelege orice tratament, altul decît tortura, de
natură să provoace intenţionat groaznice suferinţe fizice ori psihice, care nu pot fi justificate [60].
Tratamentul degradant generează victimelor un sentiment de frică, anxietate şi inferioritate,
capabile să le umilească sau să le determine să acţioneze împotriva voinţei lor. Pentru a califica un
tratament ca fiind unul degradant, trebuie să se ţină cont de faptul dacă obiectivul este de a umili sau
înjosi persoana, sau personalitatea victimei a fost afectată într-un mod incompatibil cu articolul 3 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [71, p.17].
Prin urmare, deducem că tratamentul inuman în sensul acestui articol se aplică doar în scopul
asigurării subordonării victimei, scop ce a fost extins în cadrul articolului şi în privinţa torturii şi a
tratamentului degradant. Or, atribuirea torturii unui alt scop decît cel prevăzut la art. 3091 CP RM
este inadmisibil, deoarece scopul de bază al torturii reiese din reglementările internaţionale, acest
semn-cheie fiind unul obligatoriu, distingînd tortura de alte tratamente ilegale.
Circumstanţe agravante de genul „prin torturarea victimei” sau „prin schingiuire, tortură,
tratament inuman sau degradant” se conţin şi la lit. f) alin. (2) art. 171 C.P. R.M., lit. g) alin.(2) art.
172 CP RM, lit. d) alin. (3) art. 188 CP RM, lit. d) alin.(3) art. 189 CP RM.
În scopul utilizării unei terminologii constante şi evitării interpretărilor eronate, propunem
menţinerea termenului de „tortură” doar în cadrul art. 3091 CP RM . În celelalte cazuri, termenul de
„tortură” urmează a fi înlocuit cu noţiunea de „cruzime deosebită”. Prin urmare, tortura comisă
împreună cu alte fapte infracţionale va apare în calitate de componentă a concursului de infracţiuni.
Analizînd art. 309 CP RM, atestăm în calitate de circumstanţă agravantă sintagma
„tratamente crude, inumane sau degradante”. O asemenea sintagmă demonstrează din nou
inconsecvenţa legiuitorului. Or, noţiunea de „tratamente crude” n-a fost utilizată în alte articole. Din
sintagma existentă, putem conchide că termenii de „tratament crud” şi „tratament inuman” sunt
diferiţi, ceea ce nu corespunde realităţii, căci, după cum am afirmat anterior, reieşind din
Jurisprudenţa CEDO şi potrivit Hotărîrii Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8 din 30 octombrie
2009 Cu privire la unele chestiuni ce ţin de aplicarea de către instanţele judecatoreşti a prevederilor
articolului 3 din Convenţia europeană, tratamentele se consideră ca fiind „inumane” în cazul în care

78
au fost premeditate, aplicate continuu, cauzînd fie vătămări corporale, fie afecţiuni fizice si psihice
[29].
Reieşind din faptul că Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu
cruzime, inumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, nu prevede termenul de
„tratament crud” ca fiind ceva distinct de tortură şi tratament inuman, şi potrivit definiţiei oferite de
dicţionarul explicativ al limbii române, prin termenul „ inuman” înţelegem ceea ce nu este uman;
neomenos, crud, feroce, neuman [42]. Prin urmare, existenţa termenului „tratament crud”, ca unul
distinct în contextul circumstanţei agravante de la lit. b) alin.(2) art. 309 CP RM nu este necesar.
Este însă necesar de a face distincţia între art. 309 CP RM şi art. 3091 CP RM.
Constrîngerea de a face declaraţii, prevăzută de art. 309 CP RM, deşi are tangenţe cu infracţiunea de
tortură, reprezintă o normă distinctă, astfel încît latura obiectivă a infracţiunii de la art. 309 CP RM
rezidă în constrîngerea persoanei, prin ameninţare sau prin alte acte ilegale, de a face declaraţii la
interogatoriu, subiectul infracţiunii fiind persoana care efectuează urmărirea penală. De asemenea,
susţinem că în acest caz victima are calitatea specială: expert, traducător, interpret. Referindu-ne la
aplicarea violenţei în cadrul „constrîngerii de a face declaraţii”, considerăm că aceasta apare ca o
circumstanţă agravantă şi nu ca o parte necesară a laturii obiective a componenţei de bază, precum
este în cazul torturii.
Evidenţiem că Codul penal al Federaţiei Ruse nu conţine un articol distinct care ar incrimina
tortura. Totuşi, în contextul infracţiunii de „maltratare”, prevăzută la art. 117 CP al Federaţiei Ruse,
există circumstanţa agravantă „cu aplicarea torturii”, specificîndu-se că prin „tortură” urmează să se
înţeleagă producerea suferinţelor fizice sau psihice în scopul constrîngerii de a face declaraţii sau în
alte scopuri...” [33]. De aici reiese, în mod clar, că „constrîngerea de a face declaraţii” se include în
cadrul torturii în calitate de scop al acesteia. Potrivit dispoziţiei art. 3091 CP RM, unul din scopurile
torturii este de a obţine informaţii sau mărturisiri, prin urmare, considerăm că latura obiectivă a
componenţei de infracţiune de la art. 309 CP RM „constrîngerea de a face declaraţii prin ameninţare
sau alte acte ilegale” poate fi incorporată cu succes în cadrul componenţei de tortură, avînd în
vedere, de asemenea, că subiectul infracţiunii de la art. 309 CP RM, persoana ce efectuează
urmărirea penală, este cuprins de subiectul infracţiunii de tortură. La moment, distincţia între art.
309 şi 3091 CP RM rezidă în calitatea subiectului, care reprezintă o categorie mai largă în cadrul
torturii şi în calitatea specială a victimei – expert, traducător, interpret în cazul art. 309 CP RM. Însă

79
distincţia principală rămîne a fi latura obiectivă, care este mult mai îngustă în cadrul art. 309 CP
RM.
Una din situaţiile care generează discuţii aprige este componenţa de infracţiune de la art. 328
CP RM (excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, comisă cu aplicarea torturii şi a
acţiunilor care înjosesc demnitatea părţii vătămate, prevăzută la lit. c) alin.(2).
Am evidenţiat că, deseori, practica judiciară se confruntă cu probleme de calificare în ceea ce
priveşte încadrarea acţiunilor de tortură, fie în baza articolului 3091 CP RM, fie potrivit lit. c), alin. 2
art. 328 C.P. Astfel, analizînd în aspect comparativ lit. c), alin. 2 art. 328 CP RM şi art. 3091 CP RM
constatăm o multitudine de asemănări: obiect juridic secundar, care îl reprezintă în ambele situaţii
sănătatea şi integritatea corporală a persoanei; latura obiectivă, care rezidă în cauzarea intenţionată a
durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice victimei, cu excepţia faptului că în cazul torturii durerea şi
suferinţa trebuie să fie de o intensitate pronunţată; latura subiectivă, în special, vinovăţia care se
manifestă în ambele cazuri prin intenţie directă; subiectul – în cazul art. 3091 CP RM, acesta
reprezintă o categorie mai numeroasă (persoana cu funcţii de răspundere; oricare altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor
persoane care acţionează cu titlu oficial), în cazul art. 328 CP RM subiectul fiind doar persoana cu
funcţii de răspundere.
Distincţia rezidă în obiectul generic şi obiectul juridic principal, care, în cazul art. 328 CP
RM, îl constituie relaţiile sociale cu privire la activitatea legală a organelor puterii de stat, organelor
administraţiei locale sau a unei subdiviziuni a lor, precum şi în categoria subiecţilor infracţiunii, care
a fost evidenţiată supra. De asemenea, motivul în ambele situaţii poate fi divers şi contează la
individualizarea faptei; scopul este unul special în cazul torturii.
Din păcate, nici practica judiciară naţională nu poate distinge în mod cert, care este
delimitarea dintre aceste două componenţe, fapt demonstrat de următoarele exemple:
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 11 iunie 2008 mun. Chişinău.
1. Prin sentinţa Judecătoriei Militare din 24 aprilie 2007, R.A., D.I. şi L.V. au fost recunoscuţi
vinovaţi de comiterea infracţiunii prevăzute de art.3091 alin.(3) lit.c), e) CP RM. Şi condamnaţi la
cîte 5 ani închisoare fiecare, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în sistemul instituţiilor
penitenciare pe un termen de cîte 2 ani fiecăruia. În temeiul art.90 CP, executarea pedepsei
închisorii în privinţa la toţi trei inculpaţi a fost suspendată pe un termen de probă de un an pentru
fiecare.

80
2. În fapt, instanţa de fond a reţinut că, R. A., D.I. şi L.V., fiind colaboratori ai Instituţiei
Penitenciare nr.1 sect. Basarabeasca, la 15 decembrie 2006, în jurul orei 22. 30, aflîndu-se în stare
de ebrietate alcoolică, pentru nesupunerea condamnatului V. A. De a-i urma la sectorul
Basarabeasca din motiv că acesta ar fi consumat băuturi alcoolice, au intrat în domiciliul ultimului,
unde, în prezenţa a 4 copii minori, toţi trei i-au aplicat acestuia lovituri cu pumnii şi picioarele pe
diverse părţi ale corpului, apoi cu aplicarea forţei fizice, l-au scos din casă, i-au pus nelegitim
cătuşele şi l-au urcat în automobilul de serviciu, unde D.I. i-a mai aplicat 5-6 lovituri cu pumnii
pe diverse părţi ale corpului. Ca rezultat, lui V. A. I-au fost cauzate vătămări corporale, fără
prejudicierea sănătăţii, sub formă de luxaţie a dintelui 1 de sus din dreapta, echimoze şi excoriaţii. În
afară de aceasta, inculpatul D.I.., aflîndu-se în domiciliul condamnatului V.A., a strîns-o cu mîinile
de antebraţele ambelor mîini pe concubina acestuia, cauzîndu-i vătămări corporale fără prejudicierea
sănătăţii, sub formă de echimoze, totodată, i-a aplicat o lovitură cu palma peste cap minorului,
cauzîndu-i dureri fizice, iar inculpatul L.V. la poarta domiciliului condamnatului V. A. I-a aplicat o
lovitură cu palma peste faţă concubinei acestuia, cauzîndu-i dureri fizice.
2.1. Acţiunile inculpaţilor au fost încadrate de către instanţa de fond în baza art.3091 alin.(2) lit.c),
e) CP ca provocare în mod intenţionat a unei dureri fizice persoanei cu scopul de a face presiune
asupra ei, dacă o asemenea durere a fost provocată de persoane care acţionează cu titlu oficial,
săvîrşit de două şi mai multe persoane, cu folosirea unor instrumente speciale de tortură.
3. Sentinţa nominalizată a fost atacată cu apel de către avocatul S.C., care solicita casarea acesteia,
rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare a inculpaţilor, din motivul lipsei în
acţiunile lor a elementelor constitutive ale infracţiunii incriminate şi anume latura obiectivă şi
subiectul.
4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 7 iunie 2007 apelul avocatului
declarat în numele inculpaţilor a fost respins ca fiind nefondat, cu menţinerea sentinţei atacate.
5. Nefiind de acord cu decizia instanţei de apel, avocatul S. C. A declarat recurs în interesele
inculpaţilor, solicitînd casarea hotărîrii nominalizate, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi
hotărîri, de achitare a inculpaţilor, din motivul lipsei în acţiunile lor a elementelor constitutive ale
infracţiunii incriminate, invocînd totodată şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra
tuturor motivelor invocate în apel.

81
6. Prin decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 4 decembrie 2007 apelul
avocatului a fost admis, casată decizia instanţei de apel şi dispusă rejudecarea cauzei de către
aceeaşi instanţă de apel, în alt complet de judecată.
7. Rejudecînd apelul avocatului în interesele inculpaţilor, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău
prin decizia sa din 10 martie 2008, l-a respins ca fiind nefondat, menţinînd fără modificări sentinţa
atacată.
8. În recurs, avocatul solicită casarea hotărîrilor instanţelor de fond şi de apel, rejudecarea cauzei şi
pronunţarea unei noi hotărîri, de achitare a inculpaţilor, din motiv că în acţiunile lor lipsesc
elementele constitutive ale infracţiunii incriminate.
9. Verificînd argumentele invocate în recurs în raport cu actele cauzei, în conformitate cu
prevederile art.432 CPP, Colegiul penal trage concluzia că acesta urmează a fi respins, ca fiind
inadmisibil, din următoarele considerente. Ambele instanţe, în conformitate cu art.101 CPP, au
examinat complet şi obiectiv probele administrate la dosar, verificîndu-le, sub aspectul pertinenţii şi
concludenţii, atît pe cele obţinute în procesul urmăririi, cît şi în cadrul şedinţelor de judecată, fapt ce
impune concluzia despre vinovăţia lui R.A., D.I. şi L.V. de comiterea infracţiunii imputate, iar
încadrarea juridică a acţiunilor acestora în baza art.3091 alin.(3) lit.c), e) CP corectă.
Argumentele condamnatului precum că nu a comis infracţiunile incriminate sunt neîntemeiate şi
contravin materialelor din dosar, iar nerecunoaşterea vinovăţiei de către acesta nu echivalează cu
achitarea, de vreme ce există probe pertinente şi concludente, care, în ansamblu – din punct de
vedere al coroborării lor, dovedesc cu certitudine vinovăţia lui de săvîrşirea infracţiunilor imputate.
Călăuzindu-se de prevederile art.432 alin.(2) pct.4) Cod de procedură penală, Colegiul penal al
Curţii Supreme de Justiţie a decis asupra inadmisibilităţii recursului ordinar declarat de avocat
împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Chişinău din 10 martie 2008 şi sentinţei
Judecătoriei Militare din 24 aprilie 2007 în cauza penală în privinţa lui R.A., D.I. şi L.V., din
motivul că este vădit neîntemeiat [122].
Analizînd circumstanţele cauzei, considerăm că încadrarea juridică a acţiunilor făptuitorilor
nu este tocmai una corectă. Argumentele invocate de avocat în apel, precum că acţiunile inculpaţilor
nu se încadrează în componenţa de infracţiune de la art. 3091 CP RM pe motivul absenţei laturii
obiective şi a subiectului infracţiunii de tortură, au fost considerate ca fiind neîntemeiate de către
instanţa de judecată, menţionîndu-se că probele administrate sunt pertinente şi, din punctul de
vedere al coroborării lor, demonstrează vinovăţia inculpaţilor. Instanţa a calificat acţiunile

82
făptuitorilor potrivit art. 3091 alin. (3) lit.c), e) CP RM, adică tortura comisă de două sau mai multe
persoane, precum şi cu instrumente speciale de tortură sau a altor instrumente adaptate în acest scop.
Or, după cum am argumentat anterior, pentru a califica fapta drept tortură, trebuie să fie
întrunite o serie de condiţii de natură obiectivă (durata provocării durerilor suferinţelor fizice sau
psihice, natura consecinţelor fizice şi psihice, modul şi metoda de executare). Astfel, pentru tortură
nu este suficient doar aplicarea anumitor lovituri care ar putea prejudicia sănătatea victimei, ci
trebuie să existe un caracter continuu sau sistematic în acţiunile făptuitorilor, pe parcursul unei
anumite perioade de timp. Aplicarea loviturilor cu mîinile şi picioarele nu întotdeauna poate fi
apreciată drept tortură, deşi durerea fizică şi psihică în cadrul infracţiunii de tortură este un criteriu
estimativ, care urmează a fi apreciat de la caz la caz de organele de drept. În plus, din circumstanţele
cauzei nu reiese un scop special potrivit art. 3091 CP RM urmărit de făptuitori, care este unul extrem
de important la calificarea faptei drept tortură. Deci, instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra
scopului concret existent în cazul respectiv. Considerăm că acţiunile făptuitorilor pot fi calificate în
baza lit.a), alin.(2), art.328 CPRM.
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie din 21 aprilie 2010, mun. Chişinău
1. Prin sentinţa Judecătoriei Bălţi din 13 februarie 2009, C.D. şi D.Ş. au fost achitaţi de învinuirea
în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal pe motiv că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii.
2. Organul de urmărire penală i-a învinuit pe C.D. şi M.A. de faptul, că deţinînd funcţia de
inspectori ai plutonului de asigurare a securităţii circulaţiei rutiere al Secţiei Poliţiei Rutiere a CP
mun. Bălţi, fiind persoane cu funcţii de răspundere, avînd în dotare automobilul de serviciu, la 15
ianuarie 2008, în jurul orei 00.30, pe bd. Victoriei, mun. Bălţi, din motivul deteriorării acestuia, au
stopat microbuzul de modelul „Mercedes 408”, condus de O. C., în care se mai aflau şi alte
persoane. Peste aproximativ 10-15 minute după stopare, lîngă microbuz a oprit automobilul de
serviciu a SPR, din care a ieşit M.A, cerînd conducătorului microbuzului prezentarea actelor la
control. Suspectînd că O.C. se află în stare de ebrietate, C.D. şi M.A. l-au somat să-i urmeze la
controlul medical al stării de ebrietate. Cînd ultimul a refuzat, C.D. şi M.A. l-au apucat de mîini şi
l-au izbit cu capul de automobil, apoi M.A. i-a aplicat o lovitură cu picioarele în regiunea cutiei
toracice şi abdomen. Toate aceste acţiuni s-au produs în prezenţa soţiei sale şi a copiilor minori. În
scopul curmării acţiunilor lui C.D. şi M.A., din microbuz au ieşit N.B. şi E.B., prezentîndu-se ca
fiind procuror şi ofiţer de urmărire penală ai CP Teleneşti, la ce M.A. i-a aplicat lui E.B. o lovitură
cu piciorul în organele genitale, apoi i-a răsucit mîna stîngă. După ce O. C. S-a urcat în automobilul

83
de serviciu al SPR, pe drum spre instituţia medicală, M.A. l-a apucat de păr şi l-a lovit cu pumnul în
cap. Ca rezultat a acţiunilor lui C.D. şi M.A., lui O.C.şi E.B. le-au fost provocate leziuni corporale
uşoare.
3. Împotriva sentinţei a declarat apel procurorul, solicitînd casarea acesteia, rejudecarea cauzei şi
pronunţarea unei noi hotărîri potrivit modului stabilit pentru prima instanţă, prin care C.D. şi M.A.
să fie recunoscuţi vinovaţi şi condamnaţi în baza art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal la cîte 3 ani
închisoare, fiecare, cu executarea pedepsei în penitenciar de tip închis şi cu privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcţii şi de a exercita anumite activităţi pe un termen de 3 ani fiecare. În motivarea
apelului, procurorul a invocat că instanţa de fond a apreciat greşit circumstanţele de fapt şi probele
administrate în cauză, care confirmă vinovăţia inculpaţilor de comiterea infracţiunii imputate.
Sentinţa a fost contestată cu apeluri şi de către părţile vătămate, care au solicitat casarea sentinţei,
rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărîri, de condamnare a lui C.D. şi M.A. în baza art.
328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal, cu stabilirea pedepsei închisorii şi admiterea integrală a acţiunilor
civile înaintate de ei.
4. Prin decizia Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009, au fost admise
apelurile procurorului şi a părţilor vătămate. A fost casată sentinţa Judecătoriei Bălţi din 13 februarie
2009, rejudecată cauza şi pronunţată o nouă hotărîre, prin care C.D. şi M.A. au fost recunoscuţi
vinovaţi şi condamnaţi în baza art. 328 alin. 2) lit. a), c) Cod penal la cîte 3 ani închisoare, cu
privarea de dreptul de a ocupa funcţii în organele MAI pe un termen de doi ani fiecare. Conform art.
90 Cod penal, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepselor stabilite lui C.D. şi M.A.
pe un termen de probă de doi ani. Instanţa de apel, rejudecînd cauza şi casînd total sentinţa instanţei
de fond, a dat o nouă apreciere probelor administrate în cauză şi a constatat că, deşi C.D. şi M.A. nu
au recunoscut vina, vinovăţia lor de comiterea infracţiunii incriminate se dovedeşte pe deplin,
menţionînd în susţinerea acestei concluzii: declaraţiile părţilor vătămate, martorilor şi experţilor;
plîngerile părţilor vătămate; rapoartele de expertiză medico-legale; decizia Curţii de Apel Bălţi din
29 februarie 2008; dispoziţia de amplasare al efectivului şi mijloacelor tehnice a poliţiei rutiere a CP
mun. Bălţi din 14 ianuarie 2008 etc.
5. Împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009, invocînd
temeiurile prevăzute la pct. 10) alin. (1) din art. 427 Cod de procedură penală, a declarat recurs
ordinar procurorul, solicitînd casarea acesteia, cu remiterea cauzei la rejudecare în aceeaşi instanţă
de apel, în alt complet de judecată.

84
Recurentul invocă faptul, că instanţa de apel, contrar prevederilor art. 75 Cod penal, greşit a conchis
de a aplica în privinţa lui C.D. şi M.A. prevederile art. 90 Cod penal, pedeapsa stabilită ultimilor
fiind prea blîndă în raport cu gravitatea infracţiunii pe care ei au comis-o. Totodată, se menţionează,
că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că condamnaţii au săvîrşit o infracţiune, care, conform
art. 16 alin. (4) Cod penal, se consideră gravă, şi nu s-au căit de cele comise.
În recursul ordinar declarat, condamnaţii C.D. şi M.A. solicită casarea deciziei Colegiului penal al
Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009, cu menţinerea sentinţei Judecătoriei Bălţi din 13
februarie 2009, prin care ei au fost achitaţi de învinuire în baza art. 328 alin.( 2) lit. a), c) Cod penal,
pe motiv că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii. Recurenţii menţionează că instanţa de apel,
ignorînd prevederile art. 101 Cod de procedură penală, a dat o apreciere greşită circumstanţelor de
fapt şi probelor administrate în cauză şi anume: declaraţiilor părţilor vătămate, martorilor etc.
6. Verificînd argumentele invocate în recursurile ordinare în raport cu materialele cauzei, Colegiul
penal decide inadmisibilitatea acestora, ca fiind vădit neîntemeiate, din următoarele considerente.
Conform art. 432 alin. (2) pct. 4) Cod de procedură penală, instanţa de recurs, examinînd
admisibilitatea în principiu a recursului declarat împotriva hotărîrii instanţei de apel, este în drept să
decidă asupra inadmisibilităţii acestuia în cazul în care constată că este vădit neîntemeiat,
considerînd că instanţa de apel, în conformitate cu prevederile art. 101 Cod de procedură penală, a
examinat complet şi obiectiv probele administrate la dosar, verificîndu-le sub aspectul pertinenţei,
concludenţei, utilităţii şi veridicităţii atît pe cele obţinute în procesul urmăririi penale cît şi în cadrul
şedinţelor de judecată, fapt ce denotă că concluzia despre vinovăţia lui C.D. şi M.A. în comiterea
infracţiunii prevăzute de art. 328 alin. (2) lit. a), c) Cod penal (2008), este justă şi întemeiată. Prin
urmare, argumentele recurenţilor precum că ei nu au comis infracţiunea incriminată sunt
neîntemeiate şi contravin materialelor din dosar, iar nerecunoaşterea vinovăţiei de către aceştia nu
echivalează cu achitarea, de vreme ce există probe pertinente şi concludente care, în ansamblu, din
punctul de vedere al coroborării lor, dovedesc cu certitudine vinovăţia lor de săvârşirea infracţiunii
imputate. Nerecunoaşterea vinovăţiei urmează a fi apreciată ca o tactică de apărare, condamnaţii
urmărind scopul de a se eschiva de răspunderea penală. În asemenea condiţii, recursurile ordinare
ale condamnaţilor C.D. şi M.A. urmează a fi declarate inadmisibile, fiindcă argumentele invocate
sunt vădit neîntemeiate şi temeiurile invocate de recurenţi nu se încadrează în cele prevăzute la art.
427 CPP. Totodată, instanţa de recurs ţine să menţioneze că în instanţa de apel a fost respectată

85
procedura de judecare a cauzei penale în cazul pronunţării unei hotărîri de condamnare, după o
hotărîre de achitare pronunţată de instanţa de fond.
7. Din aceste motive, în conformitate cu prevederile pct. 4) alin. (2) art. 432 Cod de procedură
penală, Colegiul Penal a decis asupra inadmisibilităţii recursurilor ordinare declarate de către
procuror şi condamnaţii C.D. şi M.A. împotriva deciziei Colegiului penal al Curţii de Apel Bălţi din
09 decembrie 2009, ca fiind vădit neîntemeiate. Decizia este irevocabilă [122].
Cădem de acord doar parţial cu decizia Curţii de Apel Bălţi din 09 decembrie 2009. Instanţa
a calificat fapta potrivit lit. a) şi c) alin.(2) art. 328 CP RM. Reieşind din circumstanţele speţei, nu
considerăm că este oportun de a califica fapta potrivit lit.c), alin.(2), art. 328 CP RM – „acţiuni
însoţite de tortură, sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate”, deoarece acţiunile
făptuitorilor nu denotă o intensitate deosebită care ar putea încadra acţiunile lor în baza acestui
alineat. În plus, accentuăm, în mod repetat, despre inoportunitatea existenţei unei asemenea
circumstanţe agravante în contextul infracţiunii de la art. 328 CP RM. Astfel, de fiecare dată cînd
vor exista semne ale torturii, fapta se va califica potrivit art. 3091 CP RM, în concurs cu alte
infracţiuni, după caz.
În plus, nu este justificat raţionamentul unei astfel de circumstanţe agravante, deoarece în
cadrul sintagmei „acţiuni care depăşesc vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege” se
încadrează o serie de acţiuni, printre care şi cele care nu pot fi comise de nimeni în niciun fel de
circumstanţe, spre exemplu, tortura şi tratamentul inuman şi degradant. Or, putem afirma că
existenţa unei astfel de agravante reprezintă, în esenţă, o tautologie sau un pleonasm.
La fel, susţinem că sintagma „acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate” ar putea fi
înlocuită cu „tratamentul degradant”, odată ce noţiunea respectivă a fost deja utilizată în cadrul
anumitor articole: lit.g) alin.(2) art. 165 C.P., lit. d) alin.(3) art. 188 C.P., lit. d) alin.(3), art.189 C.P.
Potrivit Hotărîrii Plenului C.S.J. nr. 8 din 30 octombrie 2009, prin „tratament degradant” înţelegem
tratamentul care generează victimelor sentimente de frica, anxietate si inferioritate, capabile să
umilească şi să înjosească victima; înfrînge rezistenţa fizică şi morală a victimei şi o determină pe
aceasta să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale.
Făcînd o comparaţie între tortură şi tratamentul inuman, menţionăm că din punctul de
vedere al analizei juridico-penale, aceşti doi termeni se aseamănă foarte mult, cu excepţia faptului
că, spre deosebire de tortură, latura obiectivă în cazul tratamentului inuman se poate exprima şi prin
detenţia persoanei în condiţii ce nu corespund normelor şi standardelor de detenţie (condiţii de

86
detenţie care cauzează prejudiciu atît sănătăţii persoanei, precum exercită şi o influenţă asupra
psihicului acesteia), sau prin acordarea neadecvată sau insuficientă a asistenţei medicale persoanelor
aflate în detenţie (Anexa 1). Distincţia între termenii respectivi o sesizăm graţie jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că ceea ce distinge tortura de relele tratamente
(tratamente inumane) este „pragul” sau nivelul minim de severitate, fapt ce oferă posibilitatea de a
califica acţiunea drept tortură [71, p.6].
Prin urmare, considerăm oportun de a introduce în capitolul respectiv, infracţiuni contra
justiţiei, un articol care ar incrimina distinct tratamentul inuman ca o infracţiune separată.
Oportunitatea introducerii unui astfel de articol rezidă în necesitatea sancţionării tratamentului
inuman separat de tortură, reieşind din faptul că, cauzarea unei dureri sau suferinţe de natură fizică
sau psihică de un grad inferior de severitate decît cel al torturii unei persoane cu scopul de a
obţine de la această persoană sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau asupra unei terţe persoane, dacă o asemenea durere
sau suferinţă este comisă de o persoană cu funcţii de răspundere sau de o altă persoană care
acţionează cu titlu oficial, cu excepţia durerii sau suferinţei ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale,
nu poate fi încadrată în prezent în limitele unei norme penale din Codul penal al RM În plus,
considerăm oportun de a introduce un nou articol (art. 13413) în partea generală a Codului penal
care ar defini noţiunea de „tratament inuman” în vederea delimitării clare a acesteia de „tortură”.
Odată ce a fost accentuată diferenţa între tortură şi tratament inuman sub aspectul gradului
minim de severitate, evidenţiem că şi pedeapsa în cazul torturii trebuie să fie suficient de severă
pentru a asigura efectul preventiv al pedepsei.
Astfel, în cauza Valeriu şi Nicolae Rosca v. Moldova § 71, şi Pădureţ v. Moldova § 70 ,
urmărind anume ideea respectării regulii că o „investigaţie trebuie să fie capabilă să conducă la
identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi”, CEDO face referinţă la unul din cele mai relevante
cazuri din practica sa şi anume Okkalı v. Turkey § 65: “... cerinţa procedurală a Articolului 3
depăşeşte faza preliminară de investigare atunci cînd … investigaţia devine o acţiune judiciară
adusă în faţa instanţelor naţionale: procedurile în întregime, incluzînd şi faza examinării judiciare,
urmează să corespundă standardelor cu privire la interzicerea torturii stipulate de Articolul 3.
Acest fapt înseamnă că instanţele naţionale judecătoreşti nici într-un caz nu trebuie să accepte că
orice suferinţă fizică şi psihică cauzată să rămînă nesancţionată. Respectiva condiţie este

87
esenţială întru susţinerea şi întru menţinerea încrederii publice în ordinea de drept, precum şi
întru prevenirea oricăror presupuneri de toleranţă şi accepţiune tacită a acţiunilor ilicite [98].
În final, Curtea accentuează că efectul preventiv al investigaţiei, deopotrivă şi eficacitatea
acesteia în general, urmează a fi apreciată şi prin prisma unor măsuri pur procedurale, menite să
preîntîmpine oricare impedimente eventuale care pot apărea în cadrul investigaţiei. Într-un fel sau
altul, se au în vedere anumite măsuri de asigurare şi fixare a probelor, dar şi evitarea unor influenţe
asupra mersului normal de investigare. Cu alte cuvinte, cel mai elocvent exemplu în acest caz
constituie apelarea Curţii la prevederile relevante ale Protocolului de la Istanbul (Valeriu and
Nicolae Rosca § 42) în care se specifică, inter alia, necesitatea adoptării măsurilor asiguratorii
împotriva persoanelor suspectate de aplicarea relelor tratamente. În cazul poliţiştilor, aceste măsuri
urmăresc obligatoriu suspendarea lor din funcţie şi evitarea oricăror contacte cu reclamantul torturat
şi familia sa. În Abdülsamet Yaman v. Turkey, § 55 (reiterată în Pădureţ § 73), Curtea a statuat: “…
cînd un reprezentant al statului a fost acuzat de infracţiuni prin aplicarea torturii şi relelor
tratamente, este extrem de important pentru asigurarea unui „remediu eficient” că procedurile
penale şi condamnarea acestuia să nu fie prescrisă sau să fie pasibilă amnistierii, precum şi
graţierea să nu fie admisibilă. Or, în cauza Valeriu şi Nicolae Roşca contra Moldovei, CEDO a
accentuat că, deşi minimul de pedeapsă a fost aplicat faţă de cei vinovaţi, aceasta a fost suspendată
condiţionat şi nici un colaborator nu a stat la închisoare. În plus, nimeni din aceştia nu a fost
suspendat din funcţie pe parcursul urmăririi penale, contrat recomandărilor Protocolului de la
Istanbul [98].
Prin urmare, considerăm necesar de a modifica sancţiunea la alin.(1) art. 3091 CP RM, astfel
încît tortura să nu cadă sub incidenţa infracţiunilor mai puţin grave, ci a infracţiunilor grave,
asigurîndu-se în acest fel efectul preventiv al pedepsei.
De asemenea, susţinem necesitatea de a delimita „tratamentele inumane” ca infracţiune
prevăzută la articolul 137 CP RM, de „tratamentul inuman” ca fiind o faptă ce atentează la relaţiile
sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei. Infracţiunea prevăzută la art. 137 CP RM atentează la
regulile internaţionale de ducere a războiului. Evidenţiem în cadrul art. 137 CP RM calitatea
specială a victimei infracţiunii şi a subiectului. În calitate de victimă pot fi: bolnavii, răniţii,
prizonierii, persoanele civile, membrii personalului sanitar civil sau al Crucii Roşii şi ai
organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţii, precum şi oricare altă persoană cazută sub puterea
adversarului. Calitatea specială a subiectului rezidă în faptul că acesta trebuie să facă parte din

88
forţele armate ale unei părţi beligerante, participante la conflictul militar. Existenţa unui astfel de
articol se datorează faptului că, potrivit Statutului de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, în
categoria crimelor contra umanităţii se includ şi tratamentele inumane care cauzează puternice
suferinţe fizice sau psihice [105].
În acest context, am afirmat anterior că tortura, de asemenea, se include în categoria crimelor
contra umanităţii în cadrul Statutului de la Roma, acesta fiind raţionamentul includerii torturii în
cadrul capitolului „crime contra umanităţii” în Codul penal francez [34]. În calitate de crimă contra
umanităţii, tortura cade sub jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, astfel fiind imprescriptibilă.
Ultima tendinţă modernă a CEDO constă în atribuirea torturii a caracterului imprescriptibil,
reieşind din gravitatea acestei fapte şi pericolul care-l prezintă pentru orice societate democratică.
Totuşi, este necesar de a face o delimitare netă între tortură şi tratament inuman ca
infracţiuni contra justiţiei şi astfel de tratamente, ca parte a crimelor contra umanităţii. În calitate de
infracţiuni contra justiţiei, tortura şi tratamentul inuman, au calitate specială a subiectului, a victimei
şi se comit cu scop special (îndeosebi tortura).
În concluzie, propunem ca, întru evitarea unor calificări eronate a faptelor de tortură, de
tratament inuman, precum şi a faptelor adiacente, urmează a exclude din cadrul legii penale
carenţele existente şi de a racorda termenii utilizaţi la standardele internaţionale în acest domeniu, în
scopul uniformizării legii penale.
Analizînd supra distincţia între tortură şi tratament inuman, am evidenţiat că aceasta se
axează, în special, pe latura obiectivă, care este mai complexă în cazul tratamentului inuman.
Afirmaţia dată se bazează pe jurisprudenţa CEDO în domeniul încălcării art. 3 din Convenţia
europeană, potrivit căreia, în cazurile contra Republicii Moldova tratamentul inuman s-a constatat în
situaţii de maltratare, condiţii inadecvate de detenţie, lipsa asistenţei medicale în următoarele cauze:
Maltratare:
În cauza Boicenco contra Moldovei, Curtea a menţionat că înainte de arest, reclamantul nu a
prezentat nicio anomalie a stării sale de sănătate. Traumatismul cranio-cerebral a fost stabilit de
medicii de la spitalul DIP. Guvernul nu a prezentat nici o opinie medicală contrară. Traumatismul
cerebral nu este unica vătămare corporală de care a suferit reclamantul. Faptul că reclamantul nu
avea alte vătămări pe corp sau semne vizibile de maltratare nu este convingător.
În speţa Pădureţ contra Moldovei, reclamantul susţine că a fost dus în biroul nr. 508 şi că a
fost maltratat de către A.P. şi A.R. şi încă de o terţă persoană, în scopul obţinerii confesiunii precum

89
că el a comis furtul. În special, mîinile şi picioarele sale au fost legate la spate, fiind suspendat de o
bară metalică (rîndunica). Apoi el a primit lovituri pe tălpile picioarelor şi a fost bătut pe tot corpul.
O mască de gaz i-a fost pusă pe cap şi o ţigară aprinsă era introdusă în tubul de aer cu scopul de a-l
sufoca. De asemenea, o sticlă i-a fost introdusă în anus de trei ori, o dată reclamantul pierzîndu-şi
cunoştinţa. Mai tîrziu, în aceeaşi zi, reclamantul a fost dus în faţa procurorului, care, văzînd semne
clare de maltratare, a dispus efectuarea unei expertize medicale. La 3 aprilie 2000, reclamantul a fost
examinat de către un grup de medici care au stabilit că avea un ochi vînăt, o vînătaie pe piept 10 x 7
cm, o traumă cerebrală şi că anusul său era traumat.
Condiţiile de detenţie
În cauza Ostrovar contra Moldovei, s-a constatat că în Penitenciarul nr. 3 erau paturi din
metal, fără saltele sau cuverturi [81]. De asemenea, s-a constatat că în celule nu era interzis fumatul
şi persoanele care sufereau de anumite boli (în cazul reclamantului – astmă) erau puşi în pericol. În
închisoare lipsea un sistem de ventilare.
În închisoare lipsea un sistem de încălzire. Aprovizionarea cu apă era limitată. Nu existau
spaţii pentru spălarea şi uscarea hainelor. Celulele erau infectate cu ploşniţe, păduchi şi furnici.
În cauza Becciev contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al
Ministerului Afacerilor Interne lumina electrică era în permanenţă aprinsă. În loc de WC servea o
găleată, care nu era separată de restul celulei. În loc de paturi erau poliţe din lemn fără saltele, perne,
cuverturi şi cearşafuri [9]. S-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI celula era
închisă cu plăci de metal. Deţinuţilor le erau interzise plimbările zilnice. Nu existau mijloace de a
menţine igiena în celulă şi nici duş.
În cauza Ţurcan contra Moldovei, reclamantul a invocat proasta încălzire a celulelor pe timp
de iarna şi căldura exagerată pe timp de vara [117]. La fel, a fost invocat accesul limitat la lumina
zilei din cauza a trei bucăţi din metal gros instalate la geam.
În cauza Stepuleac contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul Direcţiei Generale de
Combatere a Crimei Organizate (DGCCO) a Ministerului Afacerilor Interne celulele nu erau
încălzite şi că era nevoit să doarmă îmbrăcat şi să folosească albituri proprii [107]. Curtea a notat că
în Izolatorul DGCCO s-a constatat expres că celulele nu aveau ferestre şi a conchis că reclamantul a
fost deţinut într-o celulă fără acces la lumina zilei. Guvernul nu a confirmat susţinerea
reclamantului, precum că acestuia i se permitea să meargă la WC şi să folosească apa curgătoare o
dată în zi.

90
 În cauza Ciorap contra Moldovei, Curtea a notat că însuşi Departamentul Instituţiilor
Penitenciare (DIP) a confirmat prezenţa insectelor parazitare în Penitenciarul nr. 3. Guvernul nu s-a
pronunţat asupra plîngerii reclamantului cu privire la prezenţa mizeriei, lipsa păturilor, prezenţa
rozătoarelor şi lipsa accesului la lumina zilei sau la electricitate pe parcursul a mai mult de 18 ore/zi
în timpul detenţiei solitare [26].
Conform articolului 245 al Codului de executare, condamnatului i se asigură posibilitatea de
a-şi satisface nevoile fiziologice în condiţii curate şi decente şi după necesitate, posibilitatea de a
face baie sau duş, la temperaturi admisibile, atît de des cît necesită igiena generală, însă nu mai rar
de o dată pe săptămînă. Fiecare condamnat este asigurat cu un pat şi lenjerie de pat, care se schimbă
cel puţin o dată pe săptămînă [30]. Potrivit secţiunii a 38-a punctul 466 din Statutul executării
pedepsei de către condamnaţi, pe perioada toamnă-iarnă în încăperile penitenciarului se menţine o
temperatură nu mai mică de +18°C, iar în blocurile şi încăperile pentru tratament medical, pentru
îngrijirea femeilor gravide şi creşele pentru copii – nu mai mică de +20°C. Conform anexei nr. 23 la
Statut, iluminarea de zi este asigurată prin instalarea geamurilor, mărimea cărora nu trebuie să fie
mai mică de 1,2x0,9m. Pentru ventilare, geamurile sunt utilate cu oberliht. La geamuri, suplimentar,
se instalează gratii metalice cu ochi de grilaj nu mai mare de 100x200mm. Celulele de locuit sunt
amenajate cu vase pentru closet de pardoseală şi lavoare, care sunt instalate în cabine bine ventilate
cu uşi. Conform anexei nr. 22 al Statutului, în dotarea celulelor se includ: paturi metalice, noptiere,
scaune, dulapuri etc [106].
Asistenţa medicală:
În cauza Ostrovar contra Moldovei, s-a constatat asistenţa medicală necorespunzătoare, cît şi
capacitatea asistenţei medicale limitate din cauza lipsei medicamentelor. Medicul a dat permisiunea
ca deţinutul să fie plasat împreună cu deţinuţii care fumau.
În cauza Becciev contra Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenţie provizorie a MAI
exista riscul ca reclamantul să se infecteze de tuberculoză, infecţii dermatologice şi alte boli
infecţioase.
În cauza Şarban contra Moldovei, Curtea a notat că, în conformitate cu Registrul medical
prezentat, în perioada detenţiei în Izolatorul de detenţie provizorie al MAI (12-19 noiembrie 2004,
20 decembrie 2004 – 19 ianuarie 2005), reclamantul a fost examinat doar o singură dată (cu toate că
suferă de trei maladii medicale grave). A fost respinsă, fără explicaţii, cererea de a fi consultat de
alţi medici chiar dacă reclamantul s-a plîns de durere în regiunea cervicală a coloanei vertebrale şi

91
de amorţire a degetelor şi a mîinilor. El a fost examinat de neurolog doar o singură dată, iar
recomandarea neurologului de a fi examinat de un neurochirurg nu a fost urmată. Pentru chemarea
unei ambulanţe era nevoie de decizia Centrului de Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei
(CCCEC), o decizie dificil de luat în absenţa unui medic profesionist. În timpul şedinţelor de
judecată el era ţinut într-o cuşcă, în cătuşe. Medicul a trebuit să-i măsoare tensiunea printre gratii
[111].
În cauza Boicenco contra Moldovei, Curtea a reamintit că, deşi articolul 3 al Convenţiei
Europene nu poate fi interpretat ca impunînd o obligaţie de asigurare a sănătăţii, el totuşi impune
statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate prin acordarea
asistenţei medicale. În afară de faptul că a suferit o comoţie cerebrală, reclamantul a intrat în stare de
stupoare, pe cît se pare, imediat după ce a fost reţinut. Guvernul a invocat ca motiv de întîrziere la
efectuarea expertizei psihiatrice procedurile administrative legate, inter alia, de transferul
reclamantului de la spitalul DIP la cel de psihiatrie, argument care a fost respins de Curte. Cu toate
că era într-o asemenea stare, o perioadă reclamantul s-a aflat într-o închisoare obişnuită, unde nu se
ştie dacă i s-a oferit o îngrijire medicală [11].
În cauza Holomiov contra Moldovei, Curtea a reconfirmat că, deşi articolul 3 al Convenţiei
Europene nu poate fi interpretat ca implicînd o obligaţie generală de a elibera deţinuţii pe motiv de
sănătate, el totuşi impune statului obligaţia de a proteja integritatea fizică a persoanelor lipsite de
libertate, de exemplu, prin acordarea asistenţei medicale necesare. Chestiunea esenţială constă în
lipsa unei asistenţe medicale adecvate pentru boala specifică a reclamantului (hepatită cronică,
hidronefroză de gradul 2, diateză urică etc.). Curtea a menţionat că Guvernul nu a prezentat o
informaţie completă privind tratamentul medical, dar s-a axat, în special, pe dovedirea relei-credinţe
a reclamantului. Faptul că reclamantul a fost examinat de medici, fără ca recomandările acestora să
fie urmate ulterior, nu a fost suficient. Instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut că în
Izolatorul nr. 3 nu a existat o asistenţă medicală corespunzătoare. Curtea a menţionat că nu se poate
conchide că refuzul reclamantului de a accepta tratamentul medical în asemenea condiţii ar putea fi
interpretat ca rea-credinţă. Trebuie luată în considerare şi perioada îndelungată în care el s-a aflat
fără tratament [59].
În cauza Stepuleac contra Moldovei, cu referire la acordarea asistenţei medicale de către
medicii de la ambulanţă, Curtea a notat că, în pofida diagnosticului care a necesitat o confirmare,
reclamantul nu a fost supus nici unei examinări şi nici nu a fost examinat de un medic specialist, cel

92
puţin pînă la sfîrşitul detenţiei în Direcţia Generală de Combatere a Crimei Organizate (DGCCO).
Reclamantului nu i-a fost acordată asistenţa medicală zilnică, deoarece în izolator nu exista personal
medical, iar ambulanţa era chemată doar în cazuri mult mai grave. Reclamantului i s-a promis
asistenţa medicală în cazul în care va avea nevoie, însă acesta nu putea demonstra această necesitate
în absenţa unei opinii medicale calificate [107].
În cauza Paladi contra Moldovei, reclamantul s-a plîns de omisiunea de a i se acorda
asistenţă medicală corespunzătoare în timpul detenţiei sale la CCCEC şi de a-l transfera la o
instituţie neurologică recomandată de un medic independent şi de întreruperea tratamentului
neurologic. Curtea a constatat că reclamantul suferea de mai multe boli grave. Cîţiva medici i-au
recomandat tratamentul staţionar, sub supravegherea directă a unui medic, unii dintre ei considerînd
că erau necesare intervenţii chirurgicale, care puteau fi făcute numai în unităţi medicale specializate.
Reclamantul, soţia şi avocatul s-au plîns de mai multe ori de insuficienţa tratamentului medical.
Curtea a subliniat necesitatea ca instanţa de judecată naţională să se bazeze pe opinii medicale
înainte de a decide asupra transferului la un alt spital într-un termen rezonabil. Omisiunea de a
transfera reclamantul la o clinică neurologică, într-o perioadă rezonabilă de timp, şi întîrzierea
începerii tratamentului recomandat, în mod incontestabil, l-au expus pe reclamant unui risc pentru
sănătate. Curtea a fost frapată de urgenţa cu care instanţa de judecată naţională a decis transferul
reclamantului la spitalul penitenciar fără a lua în considerare unele opinii ale specialiştilor [83].
De asemenea, este important să scoatem în relief situaţia în domeniul torturii, reieşind din
statistica judiciară naţională, pentru a constata evoluţia investigării şi judecării cauzelor respective.
În anul 2008 în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate în total 21
sentinţe în privinţa a 29 persoane [101].
În privinţa colaboratorilor de poliţie au fost pronunţate 17 sentinţe referitor la 24 persoane,
din ele, 9 sentinţe în privinţa a 12 persoane au fost de condamnare, 4 sentinţe în privinţa a 5
persoane a fost de încetare a procesului penal, din care 1 sentinţă în privinţa unei persoane pe
temeiul prevăzut de art. 55 Cod penal. În perioada vizată au fost achitaţi 7 colaboratori de poliţie în
4 cauze penale.
Cei 12 colaboratori de poliţie condamnaţi au fost sancţionaţi după cum urmează: 10 – la
închisoare, cu aplicarea art. 90 Cod penal, 2 – la amendă, iar pedeapsa complementară de privare de
dreptul de a ocupa funcţii în cadrul MAI a fost aplicată în privinţa a 7 persoane.

93
 Concomitent, pe capătul de acuzare nominalizat, au mai fost pronunţate 4 sentinţe în privinţa
a 5 persoane, din ele 1 sentinţă de condamnare în privinţa unei persoane condamnate l închisoare în
penitenciar, cu aplicarea pedepsei complementare şi 3 sentinţe de încetare a procesului penal în
privinţa a 4 persoane.
La 31.12.2008 pe rol în restanţă în instanţele de fond, în temeiul art.3091 CP se aflau 3 cauze
în privinţa a 9 persoane.
În anul 2009, în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate 5 sentinţe în
privinţa a 9 persoane, toate au fost pronunţate în privinţa colaboratorilor de poliţie. Din acestea, 4
sentinţe în privinţa a 8 persoane au fost de condamnare şi 1 sentinţă în privinţa la 1 persoană – de
achitare [101].
Cei 8 colaboratori de poliţie au fost toţi condamnaţi la închisoare, cu aplicarea art. 90 Cod
penal, în privinţa tuturor fiind aplicată şi pedeapsa complementară de privare de dreptul de a ocupa
funcţii în cadrul MAI.
La 31.12.2009 pe rol, în restanţă în instanţele de fond, în temeiul art.3091 CP se aflau 9 cauze
în privinţa a 17 persoane.
În 2010, în baza art. 3091 CP RM instanţele de fond au fost pronunţate în total 6 sentinţe în
privinţa a 7 persoane. Toate au fost pronunţate în privinţa colaboratorilor de poliţie. 5 sentinţe în
privinţa a 6 persoane au fost de condamnare la închisoare cu aplicarea art.90 CP RM şi suspendarea
executării pedepsei pe un termen de probă. În privinţa a 6 persoane condamnate a fost aplicată
pedeapsa complementară. A fost pronunţată 1 sentinţă în privinţa la 1 persoană, de încetare a
procesului penal în temeiul art. 55 CP RM. În perioada vizată inculpaţi nu au fost achitaţi.
La 31.12.2010 în restanţă în instanţele de fond pe rol, în temeiul art.3091 CP se aflau 19 cauze
penale în privinţa a 35 persoane [101] (Anexa 2).
Evidenţiem că, prin ordinul Procurorului General nr. 121-8 din 10 decembrie 2009 „Privind
instituirea telefonului de încredere pentru recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre faptele de
tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante”, s-a decis, în scopul eficientizării măsurilor
urgente pentru combaterea şi prevenirea torturii, tratamentelor şi pedepselor inumane sau
degradante, pentru investigarea cazurilor de tortură şi rele tratamente ce au avut loc în aprilie 2009,
realizării unei colaborări eficiente cu societatea civilă în vederea oferirii posibilităţii de informare a
procurorilor din prima sursă despre comiterea unor astfel de fapte, precum şi în scopul instituirii

94
unui mecanism efectiv de monitorizare a procesului de urmărire penală în aceste cauze, următoarele
[79]:
1. instituirea în cadrul tuturor procuraturilor teritoriale şi specializate a „telefonului de
încredere” pentru recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre comiterea faptelor de tortură,
tratament sau pedepse inumane sau degradante;
2. procurorii teritoriali şi specializaţi sunt responsabili de instalarea şi organizarea „telefonului
de încredere”, de examinarea şi soluţionarea informaţiei şi sesizărilor parvenite prin
intermediul acestuia, în conformitate cu legea;
3. înregistrarea informaţiei şi sesizărilor despre tortură şi rele tratamente parvenite prin
„telefonul de încredere” şi evidenţa măsurilor întreprinse pe marginea acestora se va efectua
într-un registru special, sigilat cu file numerotate;
4. procurorii teritoriali şi specializaţi vor face public prin intermediul presei scrise, electronice,
altor mijloace de informare în masă, a numerelor „telefonului de încredere”.
Întru promovarea sugestiilor forului internaţional în domeniul protecţiei dreptului omului, în
rezultatul reorganizării organelor procuraturii, în baza Hotărîrii Parlamentului nr.77 din 04.05.2010
privind aprobarea structurii Procuraturii Generale, la 24.05.2010 în Procuratura Generală a fost
înstituită secţia privind combaterea torturii.
Astfel, prin ordinul Procurorului General nr. 90/8 din 2 noiembrie
2010 „Privind organizarea investigării cazurilor de tortură, tratament degradant şi inuman”
s-a decis, în scopul eficientizării activităţii organelor procuraturii în combaterea şi prevenirea
cazurilor de tortură, tratament degradant şi inuman , următoarele :
1.Coordonarea activităţii de investigare a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant
este exercitată de Secţia privind combaterea torturii.
2. La momentul parvenirii sesizării, dar nu mai tîrziu de 24 de ore, procurorul responsabil, prin
intermediul procurorului conducător va informa în scris Procurorul, şef al Secţiei combatere tortură,
iar acesta la rîndul său, să dispună instituirea dosarelor de control şi să asigure controlul asupra
investigaţiilor pe caz.
3. Procurorii şefi ai procuraturilor teritoriale şi specializate vor emite dispoziţii, conform
cărora vor desemna un procuror (după caz mai mulţi procurori) din subordine (de regulă
responsabili de verificarea respectării legislaţiei în izolatoare sau penitenciare) cu atribuţii de
examinare a sesizărilor şi efectuării urmăririi penale pe cauzele penale ce ţin de constrîngerea de a

95
face declaraţii (art.309 Cod penal), tortură (art.309/1 Cod penal), depăşirea atribuţiilor de serviciu
însoţită de aplicarea violenţei, torturii sau acţiuni care înjosesc demnitatea părţii vătămate (art.328
alin.(2) lit. A) şi c) Cod penal.
4.Procurorii responsabili de investigarea cazurilor de tortură,
tratament degradant şi inuman, numiţi prin Dispoziţia procurorului conducător, urmează să nu fie
implicaţi în activităţi care au tangenţă cu activitatea colaboratorilor subdiviziunilor teritoriale ale
MAI şi CCCEC, astfel încît să le fie asigurată independenţa. [80].
Această secţie are drept scop asigurarea investigării complete, obiective şi sub toate aspectele
a tuturor cazurilor de tortură şi rele tratamente, precum şi întreprinderii măsurilor ce se impun întru
combaterea acestui fenomen. De asemenea, şi-a trasat drept sarcini studierea fenomenului torturii şi
relelor tratamente în ansamblu, cu stabilirea tuturor factorilor, cauzelor şi condiţiilor care permit
existenţa acestui fenomen, generalizarea şi investigarea cazurilor de tortură cu elucidarea aspectelor
vulnerabile ce apar pe parcursul examinării sesizărilor, aplicarea tuturor măsurilor legale întru
repunerea cetăţenilor în drepturile lezate, exercitarea urmăririi penale în cauze de tortură cu o
rezonanţă socială sporită, instruirea procurorilor din procuraturile teritoriale şi specializate care
efectuează controale şi exercită urmărirea penală pe asemenea cauze, etc.

96
 Concluzii la capitolul 2
1. Evidenţiem că obiectul juridic special al infracţiunii de tortură include relaţiile sociale
referitor la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale sau altor persoane care
acţionează cu titlu oficial, de a asigura persoanelor implicate în activităţi judiciare sau legate de
activitatea judiciară un tratament uman, potrivit standardelor internaţionale la acest capitol.
2. Obiectul material în cazul torturii nu se schimbă în funcţie de obiectul juridic al acesteia.
Altfel zis, atît în cazul în care tortura este plasată în capitolul „Infracţiuni contra justiţiei”, cît şi în
cazul în care admitem faptul că tortura atentează la relaţiile sociale ce ţin de sănătatea, integritatea
fizică şi psihică a persoanei, obiectul material va fi corpul uman.
3. Reieşind din opiniile existente în doctrina penală, specificăm calitatea specială a victimei
infracţiunii de tortură: persoana aflată în dependenţă faţă de făptuitor; persoana aflată în arest sau
condamnată la pedeapsa privativă de libertate; persoana efectiv torturată sau o terţă persoană supusă
unei constrîngeri psihice prin tortura primei persoane.
4. Menţionăm că tortura este o componenţă de infracţiune materială şi se consideră
consumată în momentul survenirii urmărilor prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele
fizice sau psihice provocate unei persoane.
6. Infracţiunea de „organizare sau instigare a acţiunilor de tortură” prevăzută la alin. 2 art.
309 CP RM, nu este subsidiară infracţiunii de la alin. (1) art. 3091 CP RM, ci este de sine stătătoare
1

şi nu necesită a se face referire la prevederile părţii generale a CP RM (alin.(3), (4) art.42 CP RM).
Comiterea acţiunilor de organizare sau instigare a acţiunilor de tortură deja reprezintă o componenţă
consumată, iar subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care instigă o altă persoană
la comiterea torturii sau organizează asemenea acţiuni.
7. Elementele subiective ale componenţei de infracţiune „tortura” rezidă în:
Vinovăţia evoluează sub forma intenţiei directe, reieşind din faptul că dispoziţia infracţiunii
de tortură include un scop special, care evoluează sub următoarele forme: obţinerea de la persoana
torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri; pedepsirea persoanei efectiv torturate
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; intimidarea
sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra unei terţe persoane.
Motivele infracţiunii de tortură pot fi diverse: răzbunarea, gelozia, invidia, ostilitatea personală, etc.
Potrivit dispoziţiei articolului 3091 CP RM, subiectul trebuie să întrunească, pe lîngă
condiţiile generale (vîrsta şi responsabilitatea) şi alte condiţii suplimentare. Prin urmare, subiect

97
poate fi: persoana cu funcţii de răspundere, oricare altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau
acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care acţionează cu
titlu oficial.
8. Pentru a racorda legea penală la acest capitol la legislaţia internaţională, propunem
eliminarea termenului „schingiuire” din cadrul articolelor 151, 152, 188, 189 CP RM pe motiv că
acţiunile care sunt atribuite la noţiunea de „schingiuire” (bătăile, cauzarea multiplelor vătămări, fie
şi nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante prin acţiuni termice şi prin alte acţiuni) se
încadrează perfect în categoria „torturii”.
9. În scopul utilizării unei terminologii constante şi evitării interpretărilor eronate, propunem
menţinerea termenului de „tortură” doar în cadrul art. 3091 CP RM . În celelalte cazuri, termenul de
„tortură” să fie înlocuit cu noţiunea de „cruzime deosebită”.
10. Distincţia între art. 309 şi 3091 CP RM rezidă în calitatea subiectului, care reprezintă o
categorie mai largă în cadrul torturii, în calitatea specială a victimei în cazul art. 309 CP RM, însă
distincţia principală rămîne a fi latura obiectivă, care este mult mai îngustă în cadrul art. 309 CP
RM.
11. Analizînd în aspect comparativ lit. c), alin. (2) art. 328 C.P. şi art. 3091 CP RM,
constatăm o multitudine de asemănări: obiect juridic secundar, care îl reprezintă în ambele situaţii
sănătatea şi integritatea corporală a persoanei; latura obiectivă care rezidă în cauzarea intenţionată a
durerilor şi suferinţelor fizice sau psihice victimei, cu excepţia faptului că în cazul torturii durerea şi
suferinţa trebuie să fie de o intensitatea pronunţată; latura subiectivă, în special, vinovăţia care se
manifestă în ambele cazuri prin intenţie directă; subiectul – în cazul art. 3091 CP RM, acesta
reprezintă o categorie mai numeroasă (persoana cu funcţii de răspundere; oricare altă persoană care
acţionează cu titlu oficial sau acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor
persoane care acţionează cu titlu oficial), în cazul art. 328 CP RM subiectul fiind doar persoana cu
funcţii de răspundere.
Distincţia rezidă în obiectul generic şi obiectul juridic principal, care, în cazul art. 328 CP
RM, îl constituie relaţiile sociale cu privire la activitatea legală a organelor puterii de stat, organelor
administraţiei locale sau a unei subdiviziuni a lor, precum şi în categoria subiecţilor infracţiunii, care
a fost evidenţiată supra. De asemenea, motivul în ambele situaţii poate fi divers şi contează la
individualizarea faptei; scopul este unul special în cazul torturii

98
 12. Comparînd tortura şi tratamentul inuman, menţionăm că din punctul de vedere al
analizei juridico-penale, aceşti doi termeni se aseamănă foarte mult, cu excepţia faptului că, spre
deosebire de tortură, latura obiectivă în cazul tratamentului inuman se poate exprima şi prin detenţia
persoanei în condiţii ce nu corespund normelor şi standardelor de detenţie (condiţii de detenţie care
cauzează prejudiciu atît sănătăţii persoanei, precum exercită şi o influenţă asupra psihicului
acesteia), sau prin acordarea neadecvată sau insuficientă a asistenţei medicale persoanelor aflate în
detenţie.
13. Urmare a unei analize a practicii judecătoreşti naţionale, constatăm că există confuzii în
ceea ce priveşte o calificare corectă potrivit art. 3091 CP RM. Soluţia adecvată în acest caz ar fi
analiza minuţioasă a fiecărui element al componenţei de infracţiune în parte, în vederea unei
distincţii nete între art. 3091 CP RM şi art. 328 alin. (2), lit. c), pe de o parte, şi analiza
interpretărilor CEDO în materia torturii, pe de altă parte.

99
 3. ASPECTE JURIDICE INTERNAŢIONALE ÎN MATERIA TORTURII,
TRATAMENTULUI INUMAN ŞI TRATAMENTULUI DEGRADANT

3.1 Analiza torturii, tratamentului inuman şi degradant prin prisma actelor internaţionale
Menţionînd că tortura şi relele tratamente sunt acte condamnate de întreaga comunitate
internaţională şi nu pot fi justificate în niciun fel de circumstanţe, în continuare, vom evidenţia o
serie de acte internaţionale ce conţin reglementări în materia torturii, tratamentului inuman şi
degradant, în scopul evidenţierii modificărilor legislative, operate la nivel naţional, precum şi
implementării recomandărilor internaţionale în domeniu.
O importanţă majoră privind reglementările internaţionale în domeniul torturii şi a
tratamentului inuman şi degradant o are Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, Republica Moldova aderînd la aceasta prin
Hotărîrea Parlamentului nr. 217-XII la 28 iulie 1990, care prevede în articolul 5 că : Nimeni nu va
fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane, sau degradante” . Declaraţia în
cauză reprezintă un act care, la nivel mondial, a plasat în centru drepturile omului ca fiind o valoare
supremă a societăţii, evidenţiind faptele prejudiciabile ce atentează şi lezează valorile respective.
DUDO a stat la baza reglementărilor fundamentale în domeniul drepturilor omului, acestea fiind
preluate, consfinţite şi dezvoltate într-un şir de acte internaţionale [49].
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie, la moment, unul din cele mai importante mecanisme de protecţie a drepturilor omului la
nivel suprastatal, adoptată de Consiliul Europei la Roma, la 4 noiembrie 1950, în vigoare din 3
septembrie 1953, iar pentru Republica Moldova fiind în vigoare din 12 septembrie 1997. Convenţia
europeană se distinge de alte instrumente naţionale sau regionale prin efectivitatea sa. De altfel,
importanţa acestei Convenţii rezidă în valoarea hotărîrilor pronunţate de CEDO, de care trebuie să
se conducă instanţele naţionale la pronunţarea hotărîrilor judecătoreşti [39].
Articolul 3 din Convenţie consacră unul din drepturile fundamentale într-o societate
democratică – „interzicerea torturii”. Astfel, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi
tratamentul inuman şi degradant: „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane şi degradante”. Convenţia a stabilit mecanisme de control, precum ar fi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De la reforma care a intrat în vigoare la data de 1
noiembrie 1998, o nouă Curte permanentă a înlocuit anterioara Curte şi Comisie Europeană a

100
Drepturilor Omului. Dreptul fiecărei persoane de a sesiza CEDO a devenit acum obligatoriu, toate
victimele avînd acces direct la Înalta Curte. CEDO a luat în consideraţie necesitatea investigării
plîngerilor de tortură ca un mijloc de a asigura drepturile garantate de articolul 3 din Convenţie.
Ţinînd cont de jurisprudenţa sa în acest domeniu, Curtea a considerat în cauza Aksoy contra
Turciei, hotărîre pronunţată la 18 decembrie 1996, că, atunci cînd un individ este luat în custodia
poliţiei într-o stare bună a sănătăţi, iar în momentul eliberării acesteia se observă leziuni, ţine de
obligaţia statului de a oferi o explicaţie plauzibilă referitor la cauza leziunilor. În caz contrar, aceasta
denotă o încălcare vădită a articolului 3 din Convenţie [1].
Mai mult, Curtea a interpretat articolul 13 din Convenţie (dreptul la un recurs efectiv) ca
impunerea unei obligaţii în sarcina statului de a investiga plîngerile de tortură în mod prompt şi
detaliat.
În cazul Assenov şi alţiii v. Bulgaria, hotărîre din 28 octombrie 1998, Curtea a mers şi mai
departe în recunoaşterea obligaţiei statului de a investiga plîngerile de tortură nu numai conform
articolului 13, ci şi potrivit articolului 3 din Convenţie. Astfel, Curtea a dispus că, în situaţia în care,
un individ a depus o sesizare în faţa CEDO precum că a fost maltratat în mod serios de către poliţie
sau de alţi agenţi ai statului, contrar articolului 3 din Convenţie, această clauză, raportată la articolul
1 din Convenţie, care prevede că: „ Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii”, are drept consecinţă
faptul că trebuie făcută o investigaţie oficială. Această obligaţie ar trebui să fie capabilă să ducă la
identificarea şi pedepsirea celor responsabili. Dacă nu se întîmplă astfel, interzicerea legală la nivel
general a torturii şi a tratamentelor, şi pedepselor inumane sau degradante, în pofida importanţei lor
fundamentale, va fi ineficientă în practică şi va genera abuzuri din partea agenţilor statului în
privinţa drepturilor celor aflaţi sub controlul acestora [3]. Pentru prima dată, în cauza respectivă,
Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenţie, reieşind nu din
tratamentele inumane aplicate faţă de reclamant, ci din cauza desfăşurării unei investigaţii oficiale
ineficiente pe baza plîngerii de rele tratamente.
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor
inumane sau degradante completează mecanismele judecătoreşti ale Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie
1987, în vigoare din 1 februarie 1989. Republica Moldova a ratificat Convenţia la 2 octombrie 1997,
intrînd în vigoare la 1 februarie 1998. Articolul 1 din Convenţie prevede instituirea unui Comitet

101
european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante (în
continuare Comitetul), în vederea examinării tratamentului persoanelor private de libertate şi
protecţiei acestora împotriva torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante.
Comitetul este compus dintr-un număr egal de membri cu cel al părţilor la Convenţie. Membrii aleşi
în Comitet trebuie să fie de un înalt statut moral, imparţiali, independenţi şi, de asemenea,
disponibili de a îndeplini funcţiile lor într-o manieră efectivă [40].
În toate statele membre ale Consiliului Europei, Convenţia europeană pentru prevenirea
torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane sau degradante a devenit o garanţie importantă
pentru deţinuţi şi o sursă de referinţă pentru normele minimale. Interesul şi particularitatea
Convenţiei constau în faptul că aceasta instituie un sistem de control pe teren şi încurajează dialogul
între reprezentanţii statului şi un comitet internaţional multidisciplinar. Convenţia reflectă
angajamentul reciproc şi novator al statelor membre ale Consiliului Europei de a asigura respectarea
unor standarde mai ridicate în locurile de detenţie.
Convenţia a instituit Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, numit uzual “Comitetul pentru prevenirea torturii” sau
“CPT”.
Unele recomandări generale ale CPT-ului
Trei drepturi ale persoanelor reţinute de poliţie sunt considerate de CPT ca avînd o
importanţă deosebită : dreptul persoanei în cauză la notificarea detenţiei ei către o terţă parte aleasă
de ea (un membru al familiei, un prieten); dreptul de a avea acces la un avocat; dreptul de a solicita
examinarea medicală de către un medic ales de ea (suplimentar faţă de orice examinare medicală
realizată de un doctor chemat de autorităţile poliţieneşti). În opinia CPT-ului, aceste drepturi
constituie trei garanţii fundamentale împotriva relelor tratamente aplicate deţinuţilor, care trebuie
aplicate de la începutul privării de libertate. Persoanele luate în custodia poliţiei trebuie în special
informate fără nicio întîrziere asupra tuturor drepturilor lor, inclusiv asupra celor expuse supra. În
plus, orice posibilitate a autorităţilor de a întîrzia exercitarea unui sau altui drept menţionat anterior
pentru a proteja interesele justiţiei, trebuie clar definită şi aplicată strict limitată în timp [121].
În mod deosebit, dreptul de a avea acces la un avocat şi de a solicita o examinare medicală
de către alt doctor decît cel adus de poliţie, sistemele prin care, în mod excepţional, avocaţii şi
doctorii pot fi aleşi din listele prestabilite, ar trebui să stopeze orice întîrziere în exercitarea acestor
drepturi. Accesul la avocat al persoanelor din custodia poliţiei trebuie să includă dreptul de a

102
contacta şi de a fi vizitat de un avocat (în ambele cazuri garantarea confidenţialităţii discuţiilor
trebuie asigurată), cît şi, în principiu, dreptul persoanei în cauză ca avocatul ei să fie prezent în
timpul audierii.
În ce priveşte examinarea medicală a persoanelor din custodia poliţiei, aceasta trebuie
realizată în afara audierilor şi, preferenţial, nu în faţa ofiţerilor de poliţie. Rezultatele fiecărei
examinări, declaraţiile relevante ale deţinutului cît şi concluziile doctorului trebuie înregistrate
oficial de către medic şi puse la dispoziţia deţinutului şi avocatului acestuia.
În ceea ce priveşte procesul de audiere, CPT-ul consideră că trebuie să existe reguli sau
principii clare privind modul de realizare a audierilor de către poliţie. Acestea ar trebui să facă
referire, printre altele, la următoarele probleme : informarea deţinutului asupra identităţii (numele
sau/şi numărul) celor prezenţi la audiere, durata audierii, perioadele de odihnă şi pauzele din timpul
audierii, locurile în care ar putea avea loc audierile, dacă deţinutului i se va solicita să stea în
picioare în timpul chestionării, etc. Trebuie solicitată înregistrarea sistematică a orei la care
audierea începe şi sfîrşeşte, a oricărei solicitări făcute de deţinut în timpul audierii şi a persoanelor
prezente în timpul acesteia [47, p.7].
CPT-ul subliniază că înregistrarea electronică a audierilor poliţiei reprezintă o altă măsură
utilă de siguranţă împotriva relelor tratamente asupra deţinuţilor (constituind şi un avantaj
semnificativ pentru poliţie).
CPT-ul consideră că protecţia fundamentală oferită persoanelor aflate în custodia poliţiei ar
fi fortificată (şi munca ofiţerilor de poliţie ar putea fi uşurată), dacă o singură înregistrare completă a
detenţiei ar exista pentru fiecare deţinut, în care s-ar fixa toate aspectele detenţiei şi măsurile luate
împotriva lor (cînd a fost privat de libertate şi motivul pentru care a fost luată această măsură, cînd i
s-au enunţat drepturile, leziunile corporale, bolile mentale etc., cînd a fost vizitat şi contactat de
rude, avocat, cînd i s-a oferit mîncare, cînd a fost audiat, cînd a fost transferat sau eliberat etc).
Avocatul deţinutului trebuie să aibă acces la un asemenea dosar de detenţie.
Existenţa unui mecanism independent pentru examinarea plîngerilor privind tratamentul din
timpul aflării în custodia poliţiei, reprezintă o măsură de siguranţă esenţială.
Custodia poliţiei este, în principiu, de durată relativ scurtă. În consecinţă, condiţiile fizice de
detenţie din arestul poliţiei nu sunt la fel de bune ca cele din alte locuri de detenţie în care
persoanele sunt deţinute pe perioade mai lungi. Totuşi, minimul necesar trebuie să fie realizat.

103
 Toate celulele de poliţie trebuie să aibă dimensiuni rezonabile pentru numărul de persoane pe
care le adăpostesc, o iluminare adecvată (de exemplu, suficientă pentru a putea citi, cu excepţia
perioadelor de somn) şi ventilare. Ar fi de preferat ca celulele să aibă lumină naturală, echipate cu
mijloace de odihnă (de exemplu, un scaun fixat sau o bancă), iar persoanelor obligate să rămînă
peste noapte în custodie urmează să li se pună la dispoziţie saltele şi paturi curate. De asemenea,
acestora trebuie să li se permită satisfacerea necesităţilor naturale la momentul dorit în condiţii
decente şi de curăţenie, să li se ofere condiţii adecvate de spălare. Trebuie să li se dea mîncarea la
ore potrivite, incluzîndu-se cel puţin o masă completă în fiecare zi. CPT-ul susţine că persoanelor
ţinute în custodia poliţiei 24 de ore sau mai mult trebuie să li se ofere, în măsura posibilului,
exerciţii zilnice în aer liber [47, p.9].
Chestiunea referitoare la dimensiunea rezonabilă pentru o celulă a poliţiei (sau pentru alt tip
de locuire pentru deţinut/prizonier) este o chestiune dificilă. Cînd se face o asemenea analiză trebuie
luaţi în consideraţie mulţi factori. În orice caz, delegaţiile CPT-ului insistă asupra unor principii
generale în domeniu. Următoarea dimensionare (văzută ca o soluţie optimală şi nu un standard
minim) este utilizată în mod curent atunci cînd se analizează o celulă de poliţie pentru o singură
persoană care stă mai mult de cîteva ore : 7 m2 avînd cel puţin 2 m între pereţi şi 2,5 m între
pardoseală şi plafon.
Înregistrarea electronică (audio şi/sau video) a interviurilor poliţiei reprezintă pentru deţinuţi
o garanţie suplimentară importantă împotriva relelor tratamente. CPT-ul notează cu satisfacţie că
introducerea de astfel de sisteme este luată în considerare într-un număr din ce în ce mai mare de
ţări. Asemenea sisteme pot furniza o înregistrare completă şi autentică a procesului de audiere,
înlesnindu-se astfel foarte mult investigarea oricăror declaraţii de rele tratamente. Aceasta este atît în
interesul persoanelor care invocă maltratările de poliţie, cît şi al ofiţerilor de poliţie confruntaţi cu
declaraţii nefondate privind aplicarea relelor tratamente fizice sau presiunilor psihologice.
Înregistrarea electronică a interviurilor de către poliţie reduce, de asemenea, posibilitatea pentru
persoanele implicate de a nega în mod fals ceea ce declaraseră. În mai multe rînduri şi în mai multe
ţări, Comitetul a descoperit încăperi rezervate audierilor care aveau un grad ridicat de intimidare:
de exemplu, locaţiile erau decorate în întregime în negru şi echipate cu reflectoare îndreptate către
scaunul folosit de persoana interogată. Astfel de încăperi nu îşi au locul într-un serviciu de poliţie
[47, p.11].

104
 Încăperile rezervate audierilor trebuie să fie corect luminate, încălzite şi aerisite şi trebuie să
fie echipate astfel încît să permită tuturor participanţilor la procesul de audiere să fie aşezaţi pe
scaune de acelaşi tip şi confort. Ofiţerul care efectuează interogatoriul nu trebuie să se găsească în
poziţie de dominant (spre exemplu, în poziţia ridicat) sau să fie aşezat departe de suspect. În plus,
culorile interioarelor trebuie să fie neutre.
Într-un anumit număr de ţări, CPT-ul a fost confruntat cu practica legării la ochi de către
poliţie a persoanelor deţinute, în special, în timpul audierilor. Delegaţiile CPT au primit nenumărate
– şi adesea contradictorii – explicaţii din partea ofiţerilor de poliţie privitor la scopul acestei
practici. Ţinînd cont de informaţiile adunate de-a lungul anilor, este evident pentru CPT că în multe,
dacă nu în majoritatea cazurilor, persoanele sunt legate la ochi pentru a evita ca ele să poată
identifica membrii forţelor de ordine care-i maltratează. Chiar şi în cazurile cînd nu au loc rele
tratamente fizice, a lega la ochi un deţinut – şi în special o persoană care este pe cale de a fi
interogată – reprezintă o formă de presiune al cărei efect influenţează nemijlocit asupra psihicului
persoanei. Comitetul recomandă interzicerea în mod expres a practicii legării la ochi de către poliţie
a deţinuţilor [47, p.11].
Nu este neobişnuit pentru CPT să găsească în secţiile de poliţie obiecte suspecte, cum ar fi
bastoane de lemn, cozi de mături, bîte de baseball, tije metalice, bucăţi groase de cablu electric,
imitaţii de arme de foc sau cuţite. Prezenţa acestor obiecte a demonstrat, în repetate rînduri, că
persoanele ţinute în clădirile respective au fost ameninţate şi/sau lovite cu obiecte de acest fel.
O explicaţie des întîlnită oferită de ofiţeri de poliţie referitor la asemenea obiecte este aceea
că au fost confiscate de la suspecţi şi că vor fi folosite drept probe. Faptul că obiectele respective
sunt invariabil neetichetate şi adesea găsite izolat în interiorul clădirii (spre exemplu, în spatele
draperiilor sau dulapurilor), nu poate decît să trezească suspiciuni. Pentru a evita speculaţiile asupra
comportamentului incorect al poliţiştilor şi a face să dispară sursele de potenţial pericol pentru
personal, cît şi pentru deţinuţi, obiectele confiscate pentru a fi utilizate ca probă trebuie întotdeauna
etichetate corect, înregistrate şi ţinute într-un loc special amenajat. Orice alte obiecte de felul celor
menţionate mai sus, trebuie înlăturate din secţiile de poliţie.
Am menţionat anterior că CPT-ul a pledat întotdeauna în favoarea a trei drepturi pentru
persoanele din custodia poliţiei: dreptul de acces la un avocat şi la un medic, precum şi dreptul
pentru persoanele implicate de a putea informa un apropiat sau un terţ despre deţinerea lor.
În multe state au fost luate măsuri pentru introducerea sau consolidarea acestor drepturi, în lumina

105
recomandărilor CPT-ului. Mai precis, dreptul de acces la un avocat în timpul detenţiei la poliţie este
în prezent larg recunoscut în ţările vizitate de CPT [47, p.12].
Totuşi, un anumit număr de ţări manifestă un grad mare de reticenţă pentru a pune în aplicare
recomandarea CPT, conform căreia dreptul de acces la un avocat trebuie garantat de la începutul
detenţiei la poliţie. În unele ţări, persoanele din custodia poliţiei se bucură de acest drept numai după
o anumită perioadă de timp aflată în detenţie, în altele, dreptul devenind efectiv numai cînd deţinutul
este declarat formal “suspect”.
CPT-ul a subliniat în mai multe rînduri că, după cum arată experienţa sa, în perioada imediat
următoare privării de libertate este cea în care riscul de intimidare şi rele tratamente fizice este cel
mai mare. În consecinţă, posibilitatea pentru persoanele din custodia poliţiei de a avea acces la un
avocat în timpul acestei perioade reprezintă o garanţie fundamentală împotriva relelor tratamente.
Existenţa acestei posibilităţi va avea un efect de prevenire asupra celor dispuşi să maltrateze
persoanele deţinute. Mai mult, un avocat este bine plasat pentru a lua măsurile care se impun dacă
deţinuţii sunt efectiv maltrataţi. CPT-ul recunoaşte că, pentru a proteja interesele legitime ale
anchetei poliţiei, poate fi necesar, în mod excepţional, să se amîne pentru o anumită perioadă
accesul deţinutului la un avocat ales de el. Totuşi, aceasta nu trebuie să determine un refuz total al
dreptului de acces la un avocat în timpul perioadei respective. În asemenea cazuri, poate fi aranjat
dreptul de acces la un alt avocat independent [47, p.12].
Accesul la un avocat trebuie să includă dreptul de a vorbi cu el în particular. În principiu,
persoana implicată trebuie, de asemenea, să beneficieze de un avocat în timpul oricărui audieri
realizată de poliţie. În mod normal, acesta nu trebuie să împiedice poliţia să audieze un deţinut în
cazuri de urgenţă, chiar şi în absenţa unui avocat (care nu poate fi disponibil imediat) şi nici să
interzică înlocuirea unui avocat care ar împiedica bunul mers al unei audieri. De asemenea, CPT-ul
subliniază că dreptul de acces la un avocat nu trebuie să fie limitat numai asupra persoanelor
suspectate de comiterea unei infracţiuni, ci trebuie să se extindă asupra oricărei persoane care se află
sub obligaţia legală de a asista sau de a rămîne la secţia de poliţie, spre exemplu, în calitate de
martor. În plus, în scopul ca dreptul de acces la un avocat să fie pe deplin pus în practică, trebuie
luate măsuri adecvate pentru persoanele care nu sunt în măsură să-şi plătească un apărător.
Persoanele din custodia poliţiei urmează să se bucure de dreptul recunoscut în mod formal
privind accesul la medic. Altfel spus, trebuie întotdeauna să se apeleze fără întîrziere la un doctor
dacă o persoană solicită un examen medical. Poliţiştii urmează să evite filtrarea unor astfel de

106
solicitări. Mai mult, accesul la un medic ar trebui să includă dreptul de a beneficia, dacă deţinutul
doreşte, de o examinare efectuată de un medic la alegerea acestuia (în plus faţă de orice alt examen
efectuat de doctorul chemat de poliţie). Toate examenele medicale ale persoanelor din custodia
poliţiei trebuie să aibă loc fără ca ele să fie ascultate de membrii forţelor de ordine, cu excepţia
cazului în care doctorul interesat de un caz particular solicită aceasta şi fără ca ele să fie
supravegheate de forţele de ordine. De asemenea, este important ca persoanele din custodia poliţiei,
puse în libertate şi care nu au ajuns în faţa unui judecător, să aibă dreptul să solicite în mod direct un
examen /certificat al unui medic legist cu drept de semnătură [47, p.13].
Dreptul unei persoane din custodia poliţiei de a putea informa o persoană apropiată sau
un terţ de situaţia sa trebuie, în principiu, să fie garantat chiar de la începutul detenţiei. În mod
evident, CPT-ul recunoaşte că exercitarea acestui drept poate fi supus unor anumite excepţii,
destinate protejării intereselor legitime ale anchetei poliţiei. Totuşi, astfel de excepţii trebuie clar
definite şi strict limitate în timp, iar recurgerea la astfel de excepţii trebuie să fie însoţită de garanţii
adecvate (de exemplu, orice întîrziere a informării unei persoane apropiate sau a unui terţ trebuie
consemnată în scris împreună cu motivele care au stat la baza unei asemenea tergiversări şi supusă
aprobării unui funcţionar superior de poliţie care nu are nici o legătură cu situaţia în cauză sau a unui
procuror). Drepturile persoanelor private de libertate nu vor avea nicio valoare dacă nu vor fi
cunoscute de deţinuţi.
În consecinţă, este imperativ necesar ca persoanele din custodia poliţiei să fie în mod
expres informate fără întîrziere cu privire la drepturile lor, într-o limbă pe care să o înţeleagă.
Pentru a face aceasta, trebuie sistematic transmis persoanelor din custodia poliţiei, de la începutul
detenţiei, un formular care într-o manieră simplă să precizeze aceste drepturi. Mai mult, va trebui
solicitat persoanelor în cauză să semneze o declaraţie care să ateste că au fost bine informate asupra
drepturilor lor [47, p.13].
CPT-ul a subliniat cu mai multe ocazii rolul autorităţilor judiciare în lupta împotriva
relelor tratamente aplicate de poliţie. Astfel, toate persoanele reţinute de poliţie care sunt propuse să
fie plasate în detenţie provizorie vor trebui aduse fizic în faţa unui judecător competent care va
decide asupra propunerii. Aducerea persoanei în faţa judecătorului va permite acesteia, în cazul în
care a fost maltratată, să depună în timp util o plîngere. Mai mult, chiar şi în absenţa unei plîngeri
formale, judecătorul va putea lua măsurile necesare, în timp util, în cazul în care există alte semne
privind relele tratamente (de exemplu: răni vizibile, aparenţa sau comportamentul general al unei

107
persoane). În mod evident, judecătorul trebuie să ia măsurile adecvate dacă există indicii privind
aplicarea relelor tratamente de către poliţie. În acest sens, de fiecare dată cînd o persoană suspectată
de infracţiune va ajunge în faţa unui judecător la sfîrşitul custodiei poliţiei afirmînd că a fost
maltratat, judecătorul trebuie să consemneze afirmaţiile, să ordone un examen medico-legal şi să ia
toate măsurile necesare ca afirmaţiile să fie verificate. Aceste măsuri trebuie aplicate indiferent dacă
persoana în cauză are sau nu răni externe vizibile; chiar în absenţa unei informări explicite asupra
relelor tratamente, judecătorul va putea decide solicitarea unui examen medico-legal imediat ce
există alte motive pentru a crede că o persoană care a fost adusă în faţa lui ar fi putut fi victima
relelor tratamente [121].
Examinarea promptă de către autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente a tuturor
plîngerilor privind relele tratamente formulate împotriva membrilor forţelor de ordine şi impunerea,
cînd este cazul, a unei sancţiuni adecvate vor avea un efect pozitiv.
Obligaţia poliţiei de a avea grijă de persoanele aflate în custodia ei include responsabilitatea
de a le asigura acestora securitatea şi integritatea fizică. În consecinţă, supravegherea adecvată a
spaţiilor de detenţie reprezintă o componentă inerentă a acestei obligaţii asumate de poliţie. Trebuie
luate măsuri adecvate pentru a se garanta că persoanele din custodia poliţiei sunt în măsură să intre,
în orice moment, în contact cu personalul de supraveghere.
În fine, inspectarea localurilor poliţiei de o autoritate independentă poate contribui mult
la prevenirea relelor tratamente asupra deţinuţilor din custodia poliţiei şi poate ajuta la garantarea
unor condiţii satisfăcătoare de detenţie. Pentru a fi pe deplin eficiente, vizitele efectuate de o astfel
de autoritate ar trebui să fie periodice şi inopinate, iar autoritatea să aibă mandatul de a avea
întrevederi cu deţinuţii fără martori. De asemenea, ea urmează sa aibă împuterniciri de examinare a
tuturor problemelor legate de tratamentul deţinuţilor: înregistrarea acestora, informaţiile date
deţinuţilor privind drepturile şi exercitarea efectivă a acestora (în special, cele trei expuse supra),
respectarea regulilor privind audierea persoanelor suspectate de comiterea unor infracţiuni, cît şi
condiţiile materiale de detenţie. Constatările autorităţii sus-menţionate ar trebui transmise nu numai
poliţiei, ci şi unei altei autorităţi, independente de poliţie [47, p.13].
Recomandările si observaţiile formulate de CPT în cadrul vizitei în Republica Modova în 2007
Garanţii procedurale împotriva relelor tratamente pentru persoanele reţinute de poliţie :
Recomandări [90] :

108
- luarea de măsuri suplimentare pentru a garanta că persoanele reţinute beneficiază efectiv de dreptul
de notificare a custodiei, chiar de la începutul privării de libertate. Exercitarea dreptului de notificare
a custodiei ar trebui înregistrat în scris ;
- luarea de măsuri legislative pentru a defini mai clar posibilitatea de a întîrzia exercitarea notificării
custodiei, pentru a o face obiectul unor garanţii adecvate (de exemplu, orice întîrziere se
înregistrează în scris, împreună cu motivele si se solicită aprobarea procurorului public sau a unui
funcţionar de rang superior care nu are legătură cu cazul dat) şi pentru a reduce la maximum 48 de
ore perioada în care notificarea custodiei poate fi refuzată ;
- revizuirea dispoziţiilor relevante din CPP, în scopul de a asigura că persoanele aflate în custodia
poliţiei beneficiază de dreptul efectiv de acces la un avocat, din momentul în care acestea sunt
obligate să rămînă în instituţia de aplicare a legii;
- autorităţile moldovene să asigure aplicarea strictă a dispoziţiilor din secţiunea 64 a CPP în ceea ce
priveşte dreptul de a vorbi cu un avocat în particular şi de a fi asistat de un avocat în timpul
interogatoriilor;
- dispoziţiile legale relevante referitoare la asistenţa medicală să fie revizuite şi să fie emise
instrucţiuni specifice, în scopul de a asigura că o persoană luată în custodia poliţiei are, încă de la
începutul privării de libertate, dreptul de a fi examinată de către un medic (înţelegîndu-se că poate fi
efectuată o examinare de către un medic, la alegerea persoanei reţinute, pe cheltuiala sa proprie).
Instrucţiunile la acest subiect ar trebui să prevadă, printre altele, că:
• o cerere înaintată de o persoană reţinută pentru a vedea un medic trebuie să fie întotdeauna
satisfăcută, fără întîrziere; ofiţerii de poliţie nu trebuie să încerce să respingă astfel de cereri;
• rezultatele fiecărei examinări, precum şi orice declaraţie relevantă a persoanei reţinute şi
concluziile medicului, trebuie înregistrate oficial de către medic şi puse la dispoziţia deţinutului şi
avocatului său;
• exercitarea dreptului de acces la un medic trebuie să fie înregistrată în evidenţele de custodie ;
- luarea de măsuri pentru a se asigura că toate persoanele reţinute de poliţie sunt sistematic
informate despre drepturile lor, chiar de la începutul privării lor de libertate (şi nu abia atunci cînd
raportul de reţinere este întocmit). Acest lucru ar trebui asigurat prin furnizarea de informaţii verbale
clare, chiar de la început, completate în cel mai scurt timp (adică, imediat după sosirea la sediul de
poliţie), prin furnizarea unui formular care să le prezinte drepturile. O atenţie deosebită trebuie
acordată pentru a se asigura că persoanele reţinute sunt realmente capabile să înţeleagă care sunt

109
drepturile lor; de asemenea, formularul trebuie să fie pus la dispoziţie într-o gamă corespunzătoare
de limbi;
- luarea de măsuri pentru a se asigura că registrele de custodie sunt menţinute în mod corespunzător:
se înregistrează orele privării de libertate, eliberării sau transferului, se reflectă toate celelalte
aspecte ale custodiei (precizarea locului deţinerii unei persoane, vizite făcute de avocat, rude, medic
sau funcţionar, scoaterea la interogatoriu, etc.). În acest context, este important să se introducă
standarde la nivel naţional de evidenţă a documentelor [90].
Observaţii:
- autorităţile naţionale sunt invitate să furnizeze persoanelor reţinute reacţie de răspuns cu privire la
faptul dacă ar fi posibil să notifice o rudă apropiată sau altă persoană privind detenţia lor;
- autorităţile naţionale sunt invitate să elaboreze, cît mai curînd posibil, un sistem de asistenţă
juridică complet şi finanţat corespunzător pentru persoanele aflate în custodia poliţiei care nu sunt în
măsură să plătească un avocat şi care să se aplice chiar de la intrarea în custodia poliţiei.
În cadrul vizitei din 27-31 iulie 2009, urmare a evenimentelor din luna aprilie 2009 din
Republica Moldova, CPT-ul a solicitat autorităţilor naţionale să ia măsuri pentru a:
- se asigura că se acordă cea mai mare prioritate investigaţiilor în cazurile care implică, eventual,
rele tratamente în legătură cu evenimentele din aprilie 2009, iar criteriile de anchetă „eficientă”,
stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sunt pe deplin respectate. Pentru a realiza
acest lucru, autorităţile competente ar trebui să adopte o politică mai activă, o abordare coordonată şi
globală;
- asigura protecţia efectivă a presupuselor victime şi a martorilor relelor tratamente din partea
poliţiei ori de câte ori este impusă de circumstanţe, luând în considerare recomandările Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei, Rec (2005) 9, privind protecţia martorilor şi colaboratorilor
justiţiei, şi Rec (2006) 8, privind asistenţa pentru victimele infracţiunilor. De asemenea, este esenţial
ca autorităţile competente să ia în considerare potenţialele intimidări, represalii şi victimizări
repetate din partea poliţiei, atunci când examinează cererile de protecţie;
- spori implicarea victimelor relelor tratamente şi a reprezentanţilor acestora în procesul de
investigare şi a îmbunătăţi furnizarea de informaţii publicului cu privire la progresul şi rezultatul
investigaţiilor în cazul plîngerilor de maltratare [91].
Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, intrată în vigoare la 26 iunie 1987, iar pentru

110
Republica Moldova fiind în vigoare din 28 decembrie 1995, reprezintă actul internaţional ce
reglementează în mod detaliat tortura şi o defineşte ca orice act prin care se provoacă unei persoane
cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a
obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o
formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cînd o asemenea durere este provocată de către un
agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea
sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Prin urmare, conchidem că [42] :
a) actele de tortură semnifică orice durere fizică sau psihică;
b) aceste acte se produc intenţionat;
c) cel care le produce este un agent al autorităţii publice sau o persoană care acţionează la
instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al acestuia;
d) scopul aplicării unor asemenea acte constă în obţinerea unor informaţii ori mărturii, aplicarea
unei pedepse pentru un act comis de victima acestor acte, sau de către o terţă persoană, sau
exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.
Convenţia ONU este una fundamentală în materia torturii, tratamentului inuman şi
degradant, definiţia torturii din cadrul Convenţiei, regăsindu-se în legislaţia penală a Republicii
Moldova, art. 3091 CP RM.
La 16 septembrie 2005, Republica Moldova a semnat, iar prin Legea nr.66 din 30 martie
2006, a ratificat Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente
crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 2002 [88].
Prin ratificarea Protocolului Opţional, Republica Moldova a reafirmat faptul că tortura şi
pedepsele, sau tratamentele inumane, sau degradante sunt interzise şi constituie încălcări grave ale
drepturilor omului, exprimîndu-şi convingerea că este în continuare necesară luarea de măsuri
pentru a realiza scopurile Convenţiei împotriva torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane
sau degradante şi a consolida protecţia persoanelor private de libertate, împotriva unor astfel de
tratamente.
Protocolul Opţional nominalizat a intrat în vigoare pentru Republica Moldova la 24 iulie
2006. Obiectivul acestuia constă în stabilirea unui sistem de vizite regulate întreprinse de către
organele independente internaţionale şi naţionale la locurile în care persoanele sunt private de

111
libertate în vederea prevenirii torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor inumane, sau degradante. În
acest sens, una din cerinţele cuprinse în Protocol vizează înfiinţarea unui mecanism intern
independent pentru prevenirea torturii şi a tratamentului inuman sau degradant.
Art.17 al Protocolului Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude,
inumane sau degradante:
Fiecare Stat-Parte va menţine, desemna sau înfiinţa, cel tîrziu la un an de la intrarea în vigoare
a prezentului Protocol, sau de la ratificarea sau aderarea la acesta, unul sau mai multe mecanisme
naţionale de prevenire, independente, pentru prevenirea torturii la nivel naţional [88].
La moment, Protocolul este ratificat de către 45 de state. De asemenea, mai există 26 de state
care l-au semnat şi intenţionează să-l ratifice. Reiterăm că doar 13 state din cele care au ratificat deja
Protocolul au desemnat sau înfiinţat mecanisme naţionale de prevenire, independente, pentru
prevenirea torturii la nivel naţional. Republica Moldova se numără printre primele state care au
înregistrat progrese în acest sens.
Întru conformarea cerinţelor Protocolului, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la data
de 26.07.2007 Legea nr.200 privind modificarea şi completarea Legii RM cu privire la avocaţii
parlamentari nr.1349 din 17 octombrie 1997 [69].
Astfel, art.232 din Lege prevede că Centrul pentru Drepturile Omului (instituţia avocaţilor
parlamentari) creează un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în
exercitarea atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de mecanism naţional de prevenire a
torturii. Pentru Republica Moldova investirea ombudsmanului cu misiunea respectivă a reprezentat
cea mai admisibilă variantă, ţinîndu-se cont de faptul că avocatul parlamentar (ombudsmanul)
corespunde întru totul criteriilor înaintate de Protocolul Opţional faţă de mecanismul naţional de
prevenire a torturii: independenţă funcţională, imunitate, aptitudini şi cunoştinţe profesionale
necesare pentru exercitarea mandatului, dar şi împuterniciri şi competenţe largi la inspectarea
locurilor de detenţie şi a altor instituţii.
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile civile şi politice din 1966, intrat în vigoare
la 23 martie 1967, pentru Republica Moldova în vigoare din 26 aprilie 1993, prevede, în articolul 7,
că: “ Nimeni nu va fi supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane, sau
degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimţămîntul său, unei
experienţe medicale sau ştiinţifice” [82].

112
 Un alt act internaţional, în baza căruia a fost instituită Curtea Penală Internaţională, este
Statutul de la Roma, adoptat la 17 iulie 1998, în vigoare din 1 iulie 2002, Republica Moldova
semnîndu-l la 8 septembrie 2000 şi ratificîndu-l la 9 septembrie 2010, în scopul judecării
persoanelor responsabile de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război. Curtea este în
drept de a examina cazurile de plîngeri de tortură, fie ca parte a unui genocid sau ca o crimă
împotriva umanităţii, în cazul în care tortura este comisă „ca parte a unui atac larg răspîndit”, sau ca
o crimă de război, în conformitate cu Convenţiile de la Geneva din 1949. Tortura este definită în
Statutul de la Roma ca fiind „cauzarea cu intenţie a unei dureri sau suferinţe severe, fie fizică sau
mentală, asupra unei persoane aflate în custodia, sau sub controlul părţii acuzate”. Curtea Penală
Internaţională are jurisdicţie doar asupra cazurilor în care statele nu sunt capabile sau nu vor să
aducă în faţa instanţei persoanele responsabile de crimele descrise în Statutul de la Roma [105].
Conform Declaraţiei privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor
pedepse sau tratamente crude, inumane, sau degradante, adoptată de către Adunarea Generală a
ONU prin rezoluţia 3452 din 9 decembrie 1975, tortura reprezintă orice faptă (act) care prin durere
aspră sau suferinţă, fizică sau mentală, cauzată intenţionat sau la instigarea unui funcţionar public
asupra unei persoane în scopul de a obţine de la aceasta sau de la o persoană terţă informaţii sau
confesiuni, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a săvîrşit sau de care este suspectată că l-ar fi
comis, precum şi intimidarea acesteia sau a altor persoane. Această definiţie nu include durerea sau
suferinţa care este inerentă sancţiunilor legale compatibile cu Regulile Minime Standard privind
tratamentul deţinuţilor [48].
Tortura reprezintă o formă agravantă şi deliberativă a cruzimii, a tratamentului inuman sau
degradant, sau a pedepsei. Orice act de tortură sau tratament crud, inuman, degradant sau de
pedeapsă este o ofensivă la demnitatea umană şi trebuie condamnată ca o negare a hotărîrilor Cartei
Naţiunilor Unite şi ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale proclamate în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. Prin urmare, niciun stat nu trebuie să permită sau să tolereze
tortura sau alt tratament, sau pedeapsă crudă, inumană sau degradantă. Fiecare stat trebuie să se
asigure că toate actele torturii definite în articolul 1 din prezenta Declaraţie sunt infracţiuni stabilite
în legile lor penale. Aceeaşi regulă este valabilă şi în privinţa actelor ce constituie participarea,
complicitatea, înlesnirea torturii sau tentativă de comitere a acesteia.

113
 În plus, dacă există motive rezonabile de a crede că un act al torturii definit în articolul 1 din
Declaraţie a fost comis, autorităţile competente ale statului implicat trebuie să iniţieze o investigaţie
promptă, imparţială, chiar dacă nu există o plîngere oficială.
Orice constatare care este stabilită ca fiind rezultat al torturii sau altui tratament crud,
inuman, degradant sau pedeapsă, nu poate fi invocată ca dovadă împotriva persoanei interesate sau
împotriva oricărei alte persoane în orice procedură judiciară.
Există un număr de alte standarde internaţionale pe care organele de drept trebuie să le ia
în considerare la implementarea completă a garanţiilor pentru combaterea torturii şi care asigură
respectarea drepturilor persoanelor aflate în instituţiile de detenţie, evidenţiind faptul că drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului reprezintă valoarea supremă ce urmează a fi protejată în orice
împrejurări. Printre acestea se numără:
· Regulile minime standard ale ONU privind tratamentul deţinuţilor [93];
· Regulile penitenciare europene [95];
· Codul deontologic ONU pentru colaboratorii organelor de drept, 1979 [32];
· Ansamblul de principii ONU privind protecţia tuturor persoanelor care se află sub orice
formă de detenţie sau închisoare [2] ;
· Regulile ONU privind protecţia minorilor privaţi de libertate [94];
· Regulile minime standard ale ONU privind administrarea justiţiei juvenile („Regulile de la
Beijing”) [92].

3.2 Metodele de investigare legală a cazurilor de tortură, tratament inuman şi degradant

prin prisma standardelor internaţionale
De nenumărate ori s-a constatat încălcarea art. 3 din Convenţia europeană pe motivul
investigării ineficiente a cazurilor de tortură şi tratament inuman, fapt ce se datorează lipsei unei
proceduri speciale de cercetare, pe de o parte, care este una necesară, reieşind din complexitatea
cazurilor de tortură şi rele tratamente, precum şi necesităţii, pe de altă parte, a unei reacţii cît mai
prompte din partea Statului în caz de comitere a unor astfel de acte ilegale, contrare tuturor
reglementărilor internaţionale în domeniul drepturilor omului.
În conformitate cu standardele internaţionale, autorităţile statale, împuternicite de a
supraveghea respectarea drepturilor omului sunt obligate să întreprindă diverse măsuri în vederea
prevenirii torturii, precum şi cercetării prompte şi imparţiale a cazurilor în care se invocă tortura.

114
 Astfel, potrivit Convenţiei ONU, autorităţile statale sunt obligate [42]:
- să întreprindă măsuri legislative, administrative, judiciare şi alte măsuri eficace pentru a
împiedica comiterea actelor de tortură, căci nici o circumstanţă, inclusiv războiul, nu poate
justifica comiterea actelor de tortură (art. 2 din Convenţie) ;
- să nu expulzeze sau să extrădeze o persoană în cazul în care există motive serioase de a crede
că aceasta va fi supusă torturii în ţara respectivă;
- să incrimineze la nivel naţional (în codurile penale naţionale) orice act de tortură, precum şi
complicitatea la asemenea acţiuni (art. 4);
- să exercite o supraveghere sistematică asupra regulilor, instrucţiunilor, metodelor, practicilor
privind audierea, precum şi ceea ce ţine de tratamentul persoanelor aflate în detenţie
(art. 11 );
- să ia măsuri pentru a introduce cunoştinţe şi informaţii despre interdicţia torturii şi
programele de formare a personalului civil, militar sau medical, a agenţilor autorităţii publice
şi altor persoane care pot fi implicate în paza, audierea sau tratamentul oricărui individ aflat
în detenţie (art. 10);
- fiecare stat va face în aşa fel încît orice declaraţie în privinţa căreia s-a stabilit că a fost
obţinută prin tortură să nu poată fi invocată în calitate de probă în nici o procedură (art. 15);
- să întreprindă măsuri pentru ca autorităţile competente să recurgă imediat la o anchetă
(investigaţie) imparţială, ori de cîte ori există motive plauzibile de a crede că pe teritoriul
aflat sub jurisdicţia sa a fost comis un act de tortură (art. 12 );
- să supravegheze ca victimele torturii să poată obţine reparaţii şi compensaţii adecvate pentru
daunele suportate (art. 13, 14 );
- fiecare stat, avînd jurisdicţia asupra teritoriului pe care este descoperit autorul prezumat al
unei infracţiuni de tortură, dacă nu-l extrădează, va supune problema autorităţilor sale
competente pentru exercitarea acţiunii penale în următoarele cazuri:
a) cînd infracţiunea a fost comisă pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa sau la bordul navelor sau
aeronavelor înmatriculate în acel stat;
b) cînd autorul prezumat al infracţiunii este un resortisant al acelui stat;
c) cînd victima este un resortisant al acelui stat, iar acesta consideră că este oportun.

115
 Fiecare stat va întreprinde, de asemenea, măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa cu
privire la aceste infracţiuni în cazul în care autorul prezumat al acestora se găseşte pe teritoriul aflat
sub jurisdicţia sa şi cînd acest stat nu-l extrădează statului solicitant [72, p.4].
Statele sunt obligate să cerceteze fără vreun termen şi într-o manieră importantă orice
alegaţie privind tortura. În cazul în care sunt întrunite condiţiile necesare, statul pe teritoriul căruia
se află persoana bănuită de comiterea torturii sau a participat la comiterea ei, urmează s-o extrădeze
statului care este abilitat cu judecarea acesteia sau poate transmite cazul propriilor autorităţi
competente pentru a intenta o acţiune în baza dreptului internaţional sau local.
Evidenţiem că, competenţa, imparţialitatea, independenţa, promptitudinea, minuţiozitatea
constituie exigenţele fundamentale ale cercetării actelor de tortură. Aceste elemente pot fi adoptate
la orice sistem juridic şi ar trebui să ghideze cercetările legale în privinţa alegaţiilor de tortură. Cînd
o procedură se dovedeşte a fi inadecvată din cauza lipsei de mijloace sau din cauza unei parţialităţi,
ţinînd cont de faptul că practica în materia torturii pare a fi sistematică, statul trebuie să efectueze o
cercetare prin intermediul unei Comisii sau a unei alte proceduri similare. Membrii respectivei
Comisii vor fi selectaţi dintre persoanele recunoscute ca fiind imparţiale, competente şi
independente. În special, membrii Comisiei trebuie să fie independenţi de orice instituţie, entitate
sau persoană care ar putea să se implice în cercetare [72, p.26].
Interzicerea torturii cere un standard înalt de diligenţă din partea organelor de drept şi expune
aceste organe la riscul de a genera încălcări ale art. 3 din Convenţia europeană. Din moment ce
violările acestui articol reprezintă o încălcare gravă a esenţei şi a fundamentului garanţiilor
drepturilor omului, însăşi examinarea plîngerilor trebuie să fie la un nivel înalt – minuţioasă, eficace,
capabilă să ducă la identificarea tuturor făptuitorilor şi la pedepsirea lor. Pentru exercitarea acestei
sarcini, organele de drept trebuie să fi e capabile să identifice şi să analizeze corect în ce situaţii
comportamentul contravine art. 3 din Convenţie şi să fie capabile să acorde remedii adecvate atunci
cînd se constată o încălcare. Incapacitatea de a reacţiona în mod adecvat la plîngerile privind
încălcările poate determina o încălcare separată şi discretă a art. 3 din partea autorităţilor judiciare.
Acest fapt poate avea loc, deoarece, fie nu au fost respectate aspectele procedurale ale art. 3 din
Convenţie, fie că însăşi autorităţile judiciare au cauzat asemenea anxietate celor ce caută un
remediu. Organele de drept trebuie să dispună de instrumente pentru a oferi şi realiza protecţia
eficace a persoanelor împotriva conduitei interzise. Aceasta înseamnă că sistemul judiciar şi de drept
trebuie structurat în mod adecvat şi utilizat în aşa fel, încît să ofere o protecţie eficientă [71, p.20].

116
 Examinarea plîngerilor de tortură
Standardul pentru evaluarea probelor de încălcare a Articolului 3 adoptat de Curte este „mai
presus de orice dubii rezonabile”. O asemenea probaţiune poate rezulta din coexistenţa unor
concluzii suficient de solide, clare şi corespunzătoare, sau a unor prezumţii de fapt similare şi
incontestabile. Cînd autorităţile naţionale trebuie să examineze anumite incidente de pretinsă tortură
sau de tratament inuman, sarcina probaţiunii va depinde în mod normal de faptul dacă examinarea
ţine de sfera penală sau dacă se referă la domeniul civil. Oricum, autorităţile naţionale trebuie să
aplice examinării efectuate anumite aspecte ale sarcinii probaţiunii, dacă doresc să se conformeze
cerinţelor art. 3 din Convenţie. De exemplu, Curtea a enunţat clar că, atunci, cînd un particular este
reţinut de poliţie într-o stare bună a sănătăţii, dar ulterior, la eliberarea sa, se constată anumite
leziuni, autorităţilor le revine sarcina probaţiunii pentru a oferi o explicaţie plauzibilă privind
cauzarea leziunii. În contextul naţional, aceasta înseamnă că organele de urmărire penală trebuie să
înceapă cercetarea şi urmărirea pe baza faptului dacă victimele oferă probe iniţiale, prima facie, care
demonstrează că aveau leziuni corporale la momentul eliberării lor de la poliţie, deşi erau într-o
stare bună a sănătăţii la momentul reţinerii lor. Autorităţile care au deţinut persoana trebuie să dea o
explicaţie plauzibilă privind modul în care au fost provocate aceste leziuni. Examinarea unei
plîngeri de supunere la tortură sau tratament inuman trebuie să fie capabilă să ducă la identificarea şi
pedepsirea persoanelor responsabile. În mod contrar, interzicerea legală generală a torturii şi a
tratamentelor şi pedepselor inumane şi degradante ar fi în pofida importanţei sale fundamentale,
ineficace în practică şi ar fi posibil în anumite cazuri pentru anumiţi agenţi ai statului să abuzeze de
drepturile celor ce se află sub controlul său, fără frica de a fi pedepsiţi. Aceste investigaţii trebuie să
fie suficient de minuţioase şi eficiente pentru a întruni cerinţele sus-menţionate ale art. 3 din
Convenţie. Judecătorii şi persoanele care supraveghează asemenea investigaţii trebuie să fie deosebit
de atenţi la deficienţele procesului de cercetare pe care Curtea le-a găsit în alte sisteme. Această
activitate de revizuire trebuie să asigure faptul ca [71, p.20]:
1. procurorii sau poliţiştii să nu omită sau să nu li se interzică să interogheze sau să ia depoziţii de la
membrii organelor securităţii sau poliţiei privind plîngerile asupra comportamentului inadecvat al
acestora;
2. procurorii sau ofiţerii de urmărire penală trebuie să întreprindă acţiuni necesare pentru a verifica
materialele documentare care ar putea dezvălui adevărul sau contrariul privind plîngerile de

117
maltratare, de exemplu, rapoartele de evidenţă a reţinuţilor sau de a examina toate contradicţiile,
inconsecvenţele sau lacunele în informaţia furnizată de poliţie sau organele securităţii;
3. procurorii trebuie să ia măsuri pentru a colecta independent probe fundamentale, inclusiv probe
criminalistice privind plîngerea de supunere la tortură. În cazul Aydin c. Turciei, deşi reclamanta a
depus o plîngere că a fost violată în detenţie, procurorul nu a cerut o examinare medicală adecvată,
trimiţînd victima să facă un test de virginitate şi o examinare ce ar constata caracterul forţat al
actului sexual;
4. procurorii nu trebuie să permită tergiversări în prelevarea probelor şi la luarea depoziţiilor de la
reclamanţi sau martori;
5. procurorii trebuie să reacţioneze prompt la semne vizibile de maltratare şi la plîngeri de
maltratare. În speţa Aksoy c. Turciei, deşi procurorul a văzut leziunile corporale grave cauzate
reclamantului, el nu a reacţionat în nici un fel. Situaţii similare au avut loc în speţele Tekin şi Akkoc;
6. procurorii trebuie să intenteze activ procese penale contra făptuitorilor, care sunt agenţi ai statului
[71, p.21]. În unele cazuri, în loc să pornească urmărirea penală împotriva celor ce au aplicat tortura,
procurorii aleg să cerceteze aparenta victimă de o pretinsă conduită neadecvată. De exemplu, Ilhan
c. Turciei, unde reclamantului i-au fost cauzate leziuni corporale la arestare, reclamantul a fost
anchetat pentru că nu a oprit la ordinul forţelor de securitate şi nu a fost întreprins nimic contra
forţelor de securitate care l-au maltratat [63];
7. procurorii nu trebuie să aibă o atitudine diferită sau neobiectivă faţă de colaboratorii organelor de
drept sau de securitate, avînd tendinţa de a ignora sau de a nu lua în serios plîngerile adresate contra
comportamentului inadecvat al acestora;
8. procurorii, în mod special, nu trebuie să facă prezumţii că agenţii de stat au dreptate, iar semnele
de maltratare sunt rezultatul acţiunilor lor legale sau au fost determinate de comportamentul
reclamantului. Acesta este deseori cazul unor plîngeri de supunere la tortură.
Un alt domeniu, în care nivelul controlului asupra standardelor aplicate la urmărirea penală
trebuie să fie înalt, este cel al examinărilor medicale şi medico-legale (Anexa 3).
Din moment ce elaborarea unor rapoarte medicale credibile poate constitui un factor decisiv
pentru ambele părţi, este important ca aceste probe nu numai să existe, ci, de asemenea, să fie
independente şi minuţioase. Anterior, Curtea a constatat unele probleme privind natura inadecvată a
drepturilor procesuale conform art. 3 din Convenţia europeană în cazurile examinării medicale
inadecvate a deţinuţilor, inclusiv lipsa unei examinări de către un medic profesionist adecvat

118
calificat; utilizării rapoartelor şi certificatelor medicale succinte şi nedetaliate, care nu includ
descrierea plîngerilor reclamantului sau concluziile; practicii de a transmite colaboratorilor poliţiei
rapoartele deschise; examinării medico-legale inadecvate a persoanelor decedate, inclusiv rapoarte
care nu includ descrierea detaliată a leziunilor; neefectuării fotografiilor sau a analizei urmelor lăsate
pe corp sau efectuarea acestor examinări de către medici cu un nivel insuficient de calificare. De
asemenea, este esenţial să nu existe un impediment legal pentru procurori la cercetarea anumitor
categorii de infracţiuni comise de oficialii de stat, precum ar fi compromiterea independenţei
procurorului la luarea deciziei de a iniţia urmărirea penală contra celor ce au aplicat tortura.
Un alt aspect problematic al urmăririi penale poate fi lipsa de accesibilitate a reclamanţilor
sau a rudelor pretinselor victime la aceste structuri, inclusiv neacordarea informaţiei privind
derularea procesului penal sau privind rezultatele urmăririi şi lipsa de informaţie sau tergiversarea
acordării informaţiei rudelor persoanelor implicate în incident. Toate deficienţele sus-menţionate vor
servi doar la agravarea încălcărilor existente, dacă este vorba de plîngeri privind abuzurile
răspîndite.
A. Finalitatea cercetărilor în materia torturii
Obiectivul general al cercetării constă în stabilirea faptelor relative privind alegaţiile în
materia torturii în vederea identificării persoanelor responsabile şi de a permite pedepsirea acestora,
sau de a le utiliza în cadrul procedurilor destinate pentru obţinerea reparaţiei pentru victime. Astfel,
în realizarea acestui obiectiv, persoanele investite cu dreptul de a cerceta actele de tortură trebuie să
obţină mărturii din partea victimelor care au fost supuse actelor de tortură; să adune şi să păstreze
probe, inclusiv cele medicale care ar confirma vătămările corporale ale actelor de tortură, în vederea
înaintării unor eventuale acţiuni în justiţie împotriva persoanelor vinovate; să identifice martorii
potenţiali, obţinînd din partea acestora declaraţii; să determine în ce mod şi unde s-au produs faptele
invocate, precum şi caracterul sistematic sau ocazional al actelor de tortură.
B. Principiile relative privind mijloacele de cercetare efectivă a torturii şi a altor
tratamente inumane sau degradante în vederea stabilirii veridicităţii faptelor
Fiecare cercetare efectivă în privinţa torturii şi a altor tratamente crude, inumane sau degradante,
vizînd stabilirea veridicităţii faptelor au ca scop:
- elucidarea circumstanţelor, stabilirea şi de a recunoaşterea responsabilităţii persoanelor fizice
şi a statului faţă de victime şi familiile lor;
- determinarea măsurilor necesare pentru ca aceste fapte să nu se repete;

119
 - facilitarea cercetărilor, sau dacă e cazul, stabilirea sancţiunilor disciplinare pentru cei care
aveau obligaţia de a efectua cercetarea într-un mod corespunzător, scoaterea în evidenţă a
necesităţii pentru stat de a repara integral prejudiciile cauzate de actele de tortură, precum şi
acordarea de îngrijiri medicale necesare [72, p.25].
Statele trebuie să vegheze ca orice plîngere sau informaţie privind alegaţiile în materie de
tortură şi tratamente inumane sau degradante să constituie obiectul unei cercetări prompte şi
aprofundate. În absenţa unei plîngeri formale, cercetarea trebuie începută dacă există indici ce
demonstrează existenţa torturii şi a tratamentelor inumane şi degradante. Persoanele care efectuează
cercetarea trebuie să fie competente, imparţiale şi independente vis-à-vis de suspecţi şi terţe
persoane. Acestora trebuie să li se ofere posibilitatea să ia cunoştinţă de rezultatele cercetărilor
efectuate de experţii medicali sau să ordone efectuarea altor cercetări în acest sens.
Cercetările trebuie efectuate potrivit metodelor care corespund exigenţelor profesionale, iar
concluziile să fie publice. Persoanele care efectuează cercetarea trebuie să beneficieze de resurse
bugetare de care au nevoie pentru a activa eficient. Ei sunt investiţi cu dreptul de a obliga orice
persoană de a depune declaraţii sau de a se prezenta la audieri dacă există bănuieli că este implicată
în acte de tortură sau tratament inuman sau degradant. Presupusele victime ale torturii sau
tratamentelor inumane sau degradante, martorii sau persoanele care efectuează investigarea, precum
şi familiile acestora, trebuie să beneficieze de protecţie contra violenţei, ameninţării cu violenţa sau
altei forme de intimidare [72, p.26].
Victimele torturi şi relelor tratamente, precum şi reprezentanţii legali, trebuie informaţi
despre audierile care ar putea fi organizate, pentru a le oferi posibilitatea de a asista şi de a avea
acces la informaţia ce vizează cercetarea. În cazul în care procedurile stabilite ale cercetării sunt
inadecvate, fie că competenţele tehnice şi imparţialitatea necesare lipsesc, statele supraveghează ca
cercetarea să fie deferită unei Comisii speciale independente. Membrii Comisiei urmează a fi aleşi
potrivit competenţei, independenţei şi imparţialităţii lor. În ceea ce priveşte componenţa Comisiei,
este important ca aceasta să includă nu mai puţin de trei persoane. Existenţa unei singure peroane va
face dificilă luarea unei decizii imparţiale şi nu va exclude abuzurile asupra acesteia din partea
statului şi a terţilor.
Comisia va întocmi un raport într-un termen rezonabil, în care va indica derularea
cercetării, metodele şi procedurile utilizate pentru a aprecia probele, precum şi recomandări şi
concluzii în baza faptelor constatate şi dreptul aplicabil. Astfel, raportul finisat este dat publicităţii.

120
El expune detaliat faptele constatate şi probele pe care se bazează aceste fapte, se precizează numele
martorilor care au făcut declaraţii, cu excepţia celor identitatea cărora nu a fost divulgată din motive
de securitate. Statul urmează să răspundă într-un termen rezonabil la raportul întocmit şi dacă e
necesar, să indice măsurile ce trebuie luate pentru a da curs faptelor expuse în raport. Experţii
medicali implicaţi în cercetarea cazurilor de tortură şi tratament inuman sau degradant, trebuie să
examineze minuţios persoana supusă unor asemenea tratamente. Controlul se efectuează în lipsa
terţelor persoane, iar expertul medical elaborează un raport detaliat care trebuie să cuprindă
următoarele elemente:
a) circumstanţe care vizează persoana: numele, prenumele persoanei examinate, ora şi data
examinării, adresa instituţiei unde are loc examinarea;
b) faptele expuse de reclamant privind actele de tortură şi rele tratamente, momentul în
care s-au produs acestea, de asemenea, plîngeri cu referire la traumele fizice sau psihologice;
c) examenul fizic şi psihologic, care trebuie să includă concluzii de ordin fizic şi psihologic,
extrase din examenul clinic, dacă e cazul – fotografii necesare care să demonstreze existenţa
leziunilor corporale;
d) concluziile privind legătura între constatările de ordin fizic şi psihologic şi posibilitatea
aplicării torturii şi relelor tratamente. De asemenea, trebuie să se facă o menţiune cu privire
la tratamentul medical şi psihologic, sau despre necesitatea unei examen medical ulterior;
e) Înregistrarea autorului raportului trebuie să indice clar cine a efectuat examinarea,
semnătura persoanei care l-a întocmit [72, p.26].
Raportul întocmit este confidenţial şi trebuie comunicat reclamantului sau reprezentantului
acestuia, iar opinia acestora cu privire la examenul medical se consemnează în raport.
C. Procedurile de anchetă cu privire la tortură
1. Identificarea instanţei competente
În cazurile în care există bănuieli precum că la aplicarea torturii şi a relelor tratamente sunt
implicaţi funcţionari publici, înalţi funcţionari, miniştri, efectuarea unei cercetări imparţiale poate fi
imposibilă. Prin urmare, urmează a fi instituită o comisie specială în vederea stabilirii existenţei
elementelor torturii în acţiunile acestora. Comisia specială poate fi instituită şi în cazul în care există
dubii în privinţa persoanelor abilitate cu efectuarea certărilor respective.

121
Anumite elemente pot demonstra că statul este implicat în actele de tortură, aplicate faţă de
reclamanţi, ceea ce impune crearea unei comisii ad-hoc. Astfel de situaţii pot exista în cazurile în
care:
- victima a fost văzută într-o stare bună ultima oară cînd se afla în detenţie;
- modus operandi este caracteristic metodelor de tortură încurajate de stat;
- reprezentanţii autorităţilor publice au încercat să împiedice desfăşurarea cercetărilor;
- cercetarea efectuată de instanţe oficiale, abilitate cu această obligaţie denotă lipsa unei
competenţe şi imparţialităţi.
În situaţia în care statul intenţionează să formeze o comisie independentă, trebuie să fie
respectate anumite condiţii. În primul rînd, persoanele supuse cercetării trebuie să beneficieze de
garanţiile procedurale prevăzute în dreptul internaţional. În al doilea rînd, persoanele abilitate cu
cercetarea cazului trebuie să beneficieze de susţinere tehnică necesară, să aibă acces la consilieri
juridici imparţiali, astfel încît probele acumulate pe parcursul cercetării să fie admisibile. În al treilea
rînd, experţii trebuie să aibă posibilitatea să recurgă la serviciile experţilor internaţionali în drept şi
medicină.
2. Întrevederi cu victima prezumată şi cu martorii
Statul are obligaţia de a proteja victimele prezumate, martorii şi familiile acestora împotriva
violenţei, ameninţărilor cu violenţa şi altor forme de intimidare care pot apărea pe parcursul
cercetărilor. Persoanele care efectuează cercetarea trebuie să informeze martorii despre consecinţele
participării lor şi despre desfăşurarea cauzei, susceptibilă de a-i afecta.
În ceea ce priveşte victima, aceasta trebuie să fie informată despre natura procedurii şi din
care considerente este solicitată mărturia sa. Persoanele abilitate cu efectuarea cercetării trebuie să
aducă la cunoştinţa victimei informaţiile care pot deveni publice pe parcursul cercetării şi care vor
avea un caracter confidenţial. Victima urmează a fi informată despre desfăşurarea cercetării, precum
şi despre rezultatele obţinute în cadrul acesteia, fiind în drept să beneficieze de tratament şi asistenţă
pe parcursul cercetării. Referitor la persoana care urmează să aibă întrevederi cu victima pe
parcursul cercetării, evidenţiem că aceasta urmează a fi desemnată de autoritatea împuternicită cu
efectuarea anchetei: un expert în domeniul cercetării cazurilor de tortură, avînd experienţă în ceea ce
priveşte conlucrarea cu victimele care au suferit traume fizice sau psihologice, urmare a actelor de
tortură. Expertul, în cazurile necesare, trebuie să aibă acces la asistenţa experţilor internaţionali în
acest domeniu [72, p.27].

122
 Referindu-ne la martori, evidenţiem că aceştia urmează să beneficieze de protecţie din
partea statului la fel ca şi victima. Potrivit articolului 109 Cod de procedură penală (CPP) al
Republicii Moldova martorului i se aduce la cunoştinţă obiectul cauzei şi i se propune să declare
despre faptele şi circumstanţele pe care le cunoaşte şi care sunt pertinente cauzei. După ce martorul
a făcut declaraţii, lui i se pot pune întrebări cu privire la faptele şi circumstanţele care trebuie
constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele declarate. Nu se admite punerea
întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi care în mod evident urmăresc
scopul umilirii persoanei audiate [31]. În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi
imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele ţării sau din alte motive întemeiate, precum şi
pentru a reduce sau a exclude supunerea martorului unui vădit pericol, procurorul poate solicita
audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu asigurarea posibilităţii bănuitului,
învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi procurorului de a pune întrebări martorului
audiat.
În conformitate cu articolul 110 CPP RM, martorul poate fi audiat în condiţii speciale în
cazurile în care există motive temeinice de a considera că viaţa, integritatea corporală sau libertatea
martorului ori a unei rude apropiate a lui sunt în pericol în legătură cu declaraţiile pe care acesta le
face într-o cauză penală privind o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă şi
dacă există mijloacele tehnice respective. Judecătorul de instrucţie sau, după caz, instanţa poate
admite ca martorul respectiv să fie audiat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de
urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul mijloacelor
tehnice prevăzute de CPP al RM [31].
Potrivit normelor generale, audierile martorilor trebuie să fie publice, cu excepţia cazurilor
cînd se impune asigurarea securităţii acestora, situaţie în care examinarea cauzei este „cu uşile
închise”. Dezbaterile în procesul examinării cauzei „cu uşile închise” trebuie să fie înregistrate şi
depozitate într-un loc sigur. Comisia specială va putea audia martorul în condiţii private, într-un
cadru neoficial, fără a înregistra declaraţia sa.
Investigatorul va căuta să obţină cît mai multe din informaţiile următoare prin mărturia presupusei
victime :
- circumstanţele care au condus la tortură, inclusiv arestul sau răpirea şi detenţia;
- datele şi orele aproximative ale torturii, inclusiv momentul producerii ultimei torturi. Stabilirea
acestei informaţii poate să nu fie uşoară, deoarece este posibil să fi fost mai multe locuri şi mai mulţi

123
torţionari (sau grupuri de torţionari) implicaţi. Se pot lua relatări separate despre diferitele locuri.
Este de aşteptat ca şi cronologia să fie imprecisă şi uneori să ducă la confuzii; pentru cineva care a
fost torturat este greu să se concentreze pe noţiunile legate de timp. Relatările separate despre
diferite locuri pot fi folositoare pentru conturarea unui tablou de ansamblu al situaţiei.
Supravieţuitorii adesea nu ştiu exact unde au fost duşi, fiind legaţi la ochi sau semi-conştienţi.
Punînd cap la cap mărturiile convergente, este posibilă trasarea unei „hărţi” a locurilor specifice, a
metodelor şi chiar a torţionarilor;
- o descriere detaliată a persoanelor implicate în arest, detenţie sau tortură, inclusiv faptul dacă el
sau ea cunoştea anterior evenimentelor de presupusă tortură pe vreunul dintre aceştia,
îmbrăcămintea, cicatricele, semnele din naştere, tatuajele, înălţimea, greutatea (persoana poate fi
capabilă să descrie torţionarul în comparaţie cu mărimile lui/ei), orice lucru neobişnuit în privinţa
anatomiei torţionarului, limbii şi accentului şi dacă aceştia erau ameţiţi, beţi în tot acest timp;
- conţinutul a ceea ce i s-a spus sau cerut persoanei. Aceasta poate oferi informaţii relevante în
încercarea de a identifica locurile de detenţie necunoscute sau secrete;
- o descriere a actelor de tortură, inclusiv a metodelor de tortură folosite. Aceasta este în mod firesc
destul de dificil, iar investigatorii ar trebui să nu se aştepte să obţină întreaga relatare în cursul unui
singur interviu. Este important să se obţină informaţii precise, însă întrebările legate de umilirea la
nivel intim şi la atacuri vor fi traumatizante, adesea într-un mod extrem;
- dacă individul a fost atacat sexual. Majoritatea oamenilor vor înţelege prin atac sexual violul sau
sodomia. Investigatorii trebuie să fie atenţi la faptul că atacul verbal, dezbrăcarea, dezmăţul sau
actele umilitoare sau loviturile sau şocurile electrice în zona genitală adesea nu sunt considerate de
către victimă ca fiind atacuri sexuale. Toate aceste acte violează intimitatea individului şi trebuie
considerate ca fiind parte a categoriei de atacuri sexuale. Foarte des, victimele atacurilor sexuale nu
vor spune nimic sau chiar vor nega existenţa acestora. Adesea, abia la a doua sau chiar la a treia
vizită, în cazul în care contactul stabilit a fost sensibil faţă de cultura şi personalitatea individului,
vor ieşi la iveală mai mult din faptele petrecute;
- leziunile fizice produse în timpul torturii;
- o descriere a armelor sau altor obiecte folosite;
- identitatea martorilor la evenimente care implică tortura. Investigatorul va manifesta grijă pentru
protejarea siguranţei martorilor şi va considera ca ascunse identităţile acestora, păstrînd numele lor
separat de celelalte note din timpul interviului.

124
 Declaraţia persoanei care denunţă tortura
Investigatorul trebuie să înregistreze pe bandă o declaraţie detaliată din partea persoanei şi să
o transcrie. Declaraţia trebuie să fie bazată pe răspunsurile primite în urma întrebărilor care nu au
fost dirijate. Întrebările care nu sunt dirijate sunt acelea prin care nu se fac afirmaţii sau concluzii şi
permit persoanei să ofere mărturia cea mai completă şi mai lipsită de prejudecăţi. Exemple de astfel
de întrebări sunt: „Ce ţi s-a întîmplat şi unde?” în loc de „Ai fost torturat în închisoare?”. Ultima
dintre aceste întrebări afirmă că ceea ce i s-a întîmplat martorului a fost tortură şi limitează locaţia
acţiunilor la închisoare. Trebuie evitate întrebările multiple, deoarece acestea pot forţa individul să
ofere răspunsuri inexacte dacă ceea ce i s-a întîmplat de fapt nu corespunde întocmai cu una dintre
opţiuni. Permiteţi persoanei să spună povestea ei, ajutînd-o prin întrebări care cresc ca nivel de
particularizare. Încurajaţi persoana să îşi folosească toate simţurile în descrierea a ceea ce i s-a
întîmplat. Întrebaţi-o ce a văzut, mirosit, auzit şi simţit. Aceasta este important, de exemplu, în
situaţiile în care persoana a fost legată la ochi sau a fost atacată pe întuneric [72, p.30].
Declaraţia presupusului torţionar
Acolo unde este posibil, investigatorii trebuie să intervieveze presupuşii torţionari.
Investigatorii trebuie să le ofere protecţia legală garantată conform legii naţionale şi internaţionale.
3. Obţinerea şi păstrarea în siguranţă a dovezilor fizice
Investigatorul trebuie să adune cît mai multe dovezi fizice pentru a le oferi ca documente în
cazul unui incident sau tip de tortură. Unul din cele mai importante aspecte ale unei investigaţii
amănunţite şi imparţiale despre tortură îl reprezintă adunarea şi analizarea dovezilor fizice.
Investigatorii vor oferi informaţii celor care îi au în custodie în vederea refacerii şi păstrării
dovezilor fizice pentru folosirea acestora în viitoarele proceduri legale, inclusiv într-un eventual
proces penal. Cele mai multe torturi se produc în locuri în care oamenii sunt ţinuţi într-o formă de
custodie, unde păstrarea dovezilor fizice sau accesul nerestricţionat poate fi iniţial dificil sau chiar
imposibil. Investigatorilor trebuie să li se dea autoritatea din partea statului de a obţine accesul
nerestricţionat în orice loc sau locaţie şi să poată securiza locul în care presupusa tortură s-a produs.
Personalul de investigare şi ceilalţi anchetatori îşi vor coordona eforturile şi acţiunile în vederea
efectuării unei investigaţii amănunţite a locului în care s-a întîmplat presupusa tortură. Investigatorii
trebuie să aibă acces liber la locul faptei. Accesul lor trebuie să includă, fără a se limita la terenuri în
aer liber sau acoperite, inclusiv clădiri, vehicule, birouri, celule de închisoare şi alte locaţii în care se
pretinde că s-a produs actul de tortură [72, p.31].

125
 Orice clădire sau spaţiu aflat sub investigare trebuie să fie restricţionat pentru a nu se pierde
nici o posibilă dovadă. Numai investigatorii şi membrii echipei lor trebuie să poată intra în acel
perimetru, odată ce acesta a fost desemnat ca fiind sub investigare. Trebuie examinat locul faptei
pentru aflarea oricărei dovezi materiale. Toate dovezile trebuie să fie adunate, manevrate,
împachetate, etichetate în mod corespunzător şi păstrate în locuri securizate pentru a preveni
contaminarea, atingerea sau pierderea lor. Dacă presupusa tortură s-a întîmplat suficient de recent,
pentru ca astfel de dovezi să fie relevante, orice mostre găsite de fluide ale corpului (cum ar fi sînge
sau spermă), păr, fibre sau fire vor fi colectate, sigilate şi păstrate corespunzător. Orice instrumente
care ar fi putut fi folosite pentru tortură, fie ele destinate expres acestui scop sau folosite
circumstanţial, trebuie să fie ridicate şi păstrate. În cazul în care sunt suficient de recente, orice
amprentă localizată trebuie să fie ridicată şi păstrată.
Urmează a fi realizată o schiţă a locaţiilor sau locurilor unde se presupune că a avut loc
tortura, în care să se arate toate detaliile relevante, cum ar fi amplasarea etajelor într-o clădire,
camerele, intrările, ferestrele, mobila şi terenul din jur. Trebuie realizate de asemenea fotografii
color pentru a se înregistra aceste date, precum şi o listă cu identitatea persoanelor aflate la locul
faptei, care să cuprindă numele complet, adresa, numerele de telefon sau orice altă informaţie de
contact. Dacă tortura este suficient de recentă, pentru a fi relevantă, trebuie efectuată şi o
inventariere a hainelor persoanelor bănuite de tortură şi analizate la laborator fluidele din corpul
acestora sau alte dovezi fizice, dacă este posibil. Trebuie să se obţină informaţii de la oricine a fost
prezent în locaţia sau în zona aflată sub investigare, pentru a se determina dacă există martori la
incidentele de presupusă tortură. Orice hîrtii relevante, înregistrări sau documente este necesar să fie
păstrate pentru folosirea lor ca dovezi şi analize grafologice [72, p.33].
Este important ca în procesul examinării unui caz de tortură să se stabilească existenţa
probelor fizice şi psihice, urmare a actelor de tortură, aplicate persoanei prin prisma următoarelor
aspecte:
- dacă urmele fizice sau de ordin psihologic au legătură cu actele de tortură invocate;
- care sunt urmele fizice ce fac parte din tabloul clinic;
- dacă urmele de natură psihologică reprezintă reacţii tipice la un stres puternic în mediul
social şi cultural al individului;
- reieşind din faptul că tulburările psihice evoluează în timp, este necesar de a determina în
ce stare se află individul în evoluţia tulburărilor respective;

126
 - care sunt factorii aferenţi ce influenţează asupra psihicului victimei (persecuţiile,
pierderea familiei, statutului său social, etc.);
- dacă tabloul clinic sugerează despre o posibilă alegaţie falsă cu privire la tortură;
- în cazul existenţei urmelor fizice, fotografiile au o importanţă deosebită în vederea
demonstrării existenţei acestora.
Comisia creată în vederea cercetării cazului de tortură trebuie să întocmească un raport
public şi într-un termen rezonabil. În cazul în care nu s-a ajuns la o concluzie comună, membrii cu
opinie minoritară pot să-şi expună opinia în mod separat. Raportul va conţine următoarele elemente:
- procedura şi metodele care au fost utilizate pentru obţinerea probelor;
- lista martorilor care au fost audiaţi, cu excepţia celora, identitatea cărora nu poate fi
divulgată din motive de securitate;
- locul şi data fiecărei audieri;
- contextul general al urmăririi efectuate (conjunctura socială, politică, economică);
- probele şi faptele exacte de care a ţinut cont Comisia la întocmirea raportului;
- cadrul juridic pe care s–a bazat Comisia;
- concluziile Comisiei vizavi de dreptul aplicabil şi faptele constatate;
- recomandările Comisiei bazate pe constatările sale.
Statul trebuie să răspundă public la recomandările Comisiei, indicînd măsurile care pot fi
realizate, reieşind din recomandările Comisiei respective.
Dovezile fizice ale torturii
Declaraţiile martorilor şi ale supravieţuitorului sunt componente necesare în documentarea
actului de tortură. În măsura în care există dovezi fizice ale torturii, aceasta oferă o importantă
dovadă care confirmă faptul că acea persoană a fost torturată. Oricum, absenţa unor astfel de dovezi
fizice nu trebuie să ducă către interpretarea că tortura nu a avut loc, din moment ce astfel de acte de
violenţă împotriva persoanelor nu lasă întotdeauna semne sau cicatrice permanente.
O evaluare medicală din considerente legale trebuie să fie desfăşurată cu obiectivitate şi
imparţialitate. Evaluarea trebuie să se bazeze pe expertiza clinică a medicului şi pe experienţa sa
profesională. Obligaţiile etice cer precizie maximă şi imparţialitate pentru a stabili şi menţine
credibilitatea profesională. Acolo unde este posibil, medicii care desfăşoară activităţi de evaluare a
deţinuţilor trebuie să aibă o pregătire specifică esenţială în documentarea din punct de vedere legal a
torturii şi a altor forme de abuz fizic şi psihologic. Ei trebuie să aibă cunoştinţă despre condiţiile din

127
închisori şi metodele de tortură folosite într-o anumită regiune unde se află încarcerat prizonierul şi
asupra efectelor comune ale torturii. Raportul medical trebuie să fie bazat pe fapte şi atent formulat.
Se va evita folosirea jargoanelor. Toată terminologia medicală trebuie să fie definită astfel încît să
poată fi înţeleasă de persoanele care nu aparţin domeniului medical. Medicul nu va pleca de la
premisa că oficialul care a cerut expertiza medico-legală are relatate toate faptele. Este de datoria
medicului să descopere şi să raporteze orice constatare materială pe care o consideră relevantă, chiar
dacă aceasta poate fi considerată ca fiind nerelevantă sau contrară cazului părţii care a cerut
examinarea medicală. Constatările care confirmă tortura sau alte forme de maltratare nu trebuie să
fie excluse din raportul medical în nici o circumstanţă [72, p.50].
Simptomele acute
Individului trebuie să i se ceară să descrie orice răni care ar fi putut rezulta din metodele
specifice de presupus abuz. De exemplu, hemoragii, ulceraţii, umflături, răni deschise, excoriaţii,
fracturi, dislocări, afecţiuni articulare, hemoptizie, pneumotorax, perforări ale timpanului, leziuni ale
sistemului uro-genital, arsuri (coloraţie, băşici sau necroză, conform gradului arsurii), leziuni
provocate de şocurile electrice (mărimea şi numărul leziunilor, culoarea şi caracteristicile lor de
suprafaţă), leziuni provocate de substanţe chimice (culoare, semne de necroză), durere, amorţeală,
constipare sau vomă. Va fi notată intensitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom. Evoluţia
ulterioară a oricăror leziuni a pielii trebuie să fie descrisă, precum şi dacă au lăsat sau nu în urma lor
cicatrici. Oricare dintre acestea trebuie să fie însoţită de documentaţie.
Simptomele cronice
Se vor obţine informaţii în legătură cu suferinţele fizice pe care individul le consideră a fi
asociate cu tortura sau maltratarea. Se va menţiona gravitatea, frecvenţa şi durata fiecărui simptom
şi orice dizabilitate legată de aceasta, sau necesitatea îngrijirii medicale sau psihologice. Chiar dacă
efectele ulterioare ale leziunilor acute nu se observă după luni sau ani de zile, unele constatări fizice
pot să rămînă, cum ar fi cicatricele provocate de curentul electric sau de arsurile termice,
deformările osoase, sudarea incorectă a fracturilor, leziunile dentare, căderea părului şi miofibroza.
Cîteva dintre cele mai uzuale simptome somatice sunt cefalee, lombalgii, tulburări gastro-intestinale,
disfuncţii sexuale si dureri musculare. Cîteva dintre cele mai uzuale simptome psihologice sunt
depresia, anxietatea, insomnia, coşmarurile, retrăirile şi dificultăţile de memorie [72, p.52].

128
 Consecinţele psihologice ale torturii
Victima poate avea momente de retrăire sau amintiri tulburătoare, în care evenimentul
traumei pare a se întîmpla din nou, chiar şi atunci cînd persoana este trează şi conştientă, sau poate
să aibă coşmaruri repetate, care să includă elemente din evenimentul traumatizant în forma lui
originală sau simbolică. Pericolul simţit la audierea unor replici ce simbolizează sau se aseamănă
traumei se manifestă adesea prin lipsa încrederii şi teama faţă de persoanele cu autoritate, inclusiv
de medici şi psihologi.
(a) Evitarea şi amorţeala emoţională;
(b) Hiperexcitabilitatea;
(c) Simptomele depresiei;
(d) Concepţia despre sine distorsionată şi lipsa perspectivelor de viitor;
(e) Disocierea, depersonalizarea şi comportamentul atipic;
(f) Acuze somatice;
(g) Disfuncţia sexuală;
(h) Psihozele;
(i) Deteriorarea neuropsihică.
Tortura poate cauza traume fizice care conduc la diferite deteriorări ale creierului. Loviturile
pe cap, sufocarea şi malnutriţia prelungită pot avea consecinţe pe termen lung de ordin neurologic şi
neuropsihic, care nu pot fi evaluate imediat în timpul unei examinări medicale. Ca şi în cazurile de
leziuni ale creierului care nu pot fi cercetate prin radiografii ale capului sau alte proceduri medicale,
evaluările şi testele neuropsihice pot fi singura modalitate credibilă pentru cercetarea efectelor
acestora. Frecvent, simptomele ţintă pentru astfel de evaluări se suprapun în mod semnificativ cu
simptomatologia tulburărilor de stress post-traumatic şi a depresiilor majore. Fluctuaţiile sau
deficienţele la nivelul cunoştinţei, orientării, atenţiei, concentrării, memoriei şi a funcţiilor de
execuţie pot apărea ca urmare a tulburărilor funcţionale sau pot avea cauze organice. De aceea,
aptitudinile specializate în evaluarea neuropsihologică şi conştientizarea problemelor în validarea
trans-culturală a instrumentelor neuropsihice este necesară atunci cînd trebuie să se facă astfel de
distincţii [72, p.71].
Referindu-ne la constatările CEDO în această materie, evidenţiem că, atunci cînd un individ
face o afirmaţie credibilă precum că ar fi suferit de pe urma tratamentelor contrare articolului 3 din
partea poliţiei sau a altor agenţi statali, acea prevedere, examinată în context cu obligaţia principală

129
a statului în baza articolului 1 din Convenţie de a le „asigura tuturor celor aflaţi sub jurisdicţia lor,
drepturile şi libertăţile definite în ... Convenţie”, cere implicit o investigaţie oficială eficientă.
Această investigaţie ar trebui să fie capabilă de a-i identifica şi pedepsi pe cei responsabili. Pentru ca
o investigaţie să fie efectivă, în general, se consideră a fi necesar ca persoanele care o efectuează să
fie independente de cele implicate în evenimente [71, p.6].
Investigaţia acuzaţiilor de maltratare trebuie să fie multilaterală. Aceasta înseamnă că
autorităţile trebuie permanent să facă încercări serioase de a afla ce s-a întîmplat şi să nu se bazeze
pe concluzii pripite sau nefondate pentru a clasa investigaţia, sau pentru a le folosi ca bază a
deciziilor lor. Ele trebuie să întreprindă măsuri rezonabile pentru a asigura dovezile privitor la
incident, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi expertize medico-legale. Orice
deficienţă în investigaţie care subminează abilitatea de a stabili cauza leziunilor corporale sau
identitatea persoanelor responsabile va risca să rămînă în afara acestor standarde.
Evidenţiem că principiile descrise supra au o valoare practică incontestabilă, deoarece
reprezintă o îmbinare fructuoasă a regulilor de procedură, conţin o descriere detaliată a măsurilor de
protecţie şi garanţie a participanţilor la procesul penal, de asemenea, descriu în mod exhaustiv
modalităţile de conservare a probelor. Un aspect care merită a fi scos în relief vizează constituirea
unei Comisii independente, care ar îngloba specialişti din diverse domenii şi investită cu dreptul de a
cerceta cu promptitudine şi multiaspectual cazurile de tortură şi tratament inuman. Deşi
recomandările conţinute în Protocolul de la Istanbul au un caracter de recomandare, implementarea
eficientă a acestora ar avea consecinţe pozitive în materia investigării şi tragerii la răspundere penală
a persoanelor vinovate.

130
 Concluzii la capitolul 3
1. Republica Moldova a ratificat un şir de acte internaţionale care reglementează tortura,
tratamentul inuman şi degradant, fapt ce demonstrează că statul nostru s-a angajat să respecte
standardele internaţionale, să modifice reglementările naţionale în vigoare în conformitate cu cele
internaţionale.
2. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
constituie, la moment, unul din cele mai importante mecanisme de protecţie a drepturilor omului la
nivel suprastatal, distingîndu-se de alte instrumente naţionale sau regionale prin efectivitatea sa. De
altfel, importanţa acestei Convenţii rezidă în valoarea hotărîrilor pronunţate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, de care trebuie să se conducă instanţele naţionale la pronunţarea hotărîrilor
judecătoreşti.
3. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor
inumane sau degradante completează substanţial mecanismele judecătoreşti ale Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în baza căreia s-a instituit
Comitetul european pentru prevenirea torturii, recomandările căruia sunt analizate cu mare rigoare
de către autorităţile naţionale în vederea redresării situaţiei la nivel naţional vizavi de condiţiile de
detenţie şi relele tratamente în instituţiile penitenciare.
4. CPT a pledat întotdeauna pentru respectarea a trei drepturi în privinţa persoanelor din
custodia poliţiei: dreptul de acces la un avocat şi la un medic, precum şi dreptul pentru persoanele
implicate de a putea informa, în timp util, un apropiat sau un terţ despre deţinerea lor.
5. Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante şi Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente
crude, inumane sau degradante, reprezintă actul internaţional ce reglementează în mod detaliat
tortura, tratamentele inumane şi degradante, iar odată cu ratificarea Protocolului adiţional la
Convenţie, Republica Moldova a creat un mecanism naţional antitortură. Astfel, în acest sens a fost
modificat art.232 din Legea cu privire la avocaţii parlamentari, fiind creat pe lîngă Centrul pentru
Drepturile Omului un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în
exercitarea atribuţiilor ombudsmanilor naţionali în calitate de mecanism autohton de prevenire a
torturii.
6. Metodele de cercetare legală a torturii şi a relelor tratamente prin prisma regulilor
Protocolului de la Istanbul reprezintă un punct de referinţă pentru evaluarea persoanelor presupuse

131
de a fi fost torturate sau maltratate, pentru investigarea presupuselor cazuri de tortură şi pentru
relatarea constatărilor către organele judecătoreşti sau către alte organe de investigare. Protocolul
include îndrumări pentru o investigare efectivă şi documentare asupra torturii şi a altor tratamente
sau pedepse crude, inumane sau degradante. Aceste îndrumări trasează standarde minime în scopul
de a asigura o documentare efectivă asupra torturii.
7. Pentru a percepe domeniul torturii, tratamentelor inumane şi degradante este necesar şi e
primordial de a studia reglementările internaţionale în materie şi jurisprudenţa CEDO, deoarece
înţelesul normei penale „tortura” din CP RM urmează a fi interpretat în strictă conformitate cu
standardele internaţionale.
8. În cazurile în care există bănuieli precum că la aplicarea torturii şi a relelor tratamente sunt
implicaţi funcţionari publici, înalţi funcţionari, efectuarea unei cercetări imparţiale poate fi
imposibilă. Prin urmare, urmează a fi instituită o comisie specială în vederea stabilirii existenţei
elementelor torturii în acţiunile acestora. Comisia specială poate fi instituită şi în cazul în care există
dubii în privinţa persoanelor abilitate cu efectuarea cercetărilor respective.

132
 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Urmare a studiului realizat, reliefăm următoarele concluzii care constituie idei relevante în tratarea
subiectului în cauză:
1. Problema ştiinţifică soluţionată în lucrare constă în delimitarea torturii de alte infracţiuni
adiacente, în acelaşi timp, făcîndu-se distincţia netă între tortură şi tratament inuman prin prisma
jurisprudenţei CEDO.
2. Tortura, tratamentul inuman şi degradant sunt fapte reglementate într-o serie de acte
internaţionale, care prevăd că nicio dispoziţie pentru excepţii şi nicio derogare nu este permisă în
sensul justificării actelor de tortură, chiar şi într-o situaţie excepţională care ameninţă viaţa naţiunii.
3. Odată cu ratificarea Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente
crude, inumane sau degradante, Republica Moldova s-a angajat să instituie un mecanism naţional de
prevenire a torturii. Astfel, art.17 din Protocolul Opţional respectiv prevede:
« Fiecare Stat-Parte va menţine, desemna sau înfiinţa, cel tîrziu la un an de la intrarea în vigoare a
prezentului Protocol, sau de la ratificarea sau aderarea la acesta, unul sau mai multe mecanisme
naţionale, independente, pentru prevenirea torturii la nivel naţional ».
4. Deosebirea între tortură, tratament inuman şi tratament degradant rezidă în faptul că pentru
calificarea unei fapte drept tortură, trebuie să reieşim din anumite particularităţi relevante : scopul,
consecinţele fizice şi psihice ale faptei respective, durata şi intensitatea aplicării durerii sau
suferinţei, metoda de executare, sexul şi vîrsta victimei. Raliindu-ne la constatarea Curţii Europene
în acest sens, menţionăm că « pragul minim de severitate » sau intensitatea durerii provocate
reprezintă criteriul esenţial de delimitare a torturii de tratamentul inuman.
5. Tortura, tratamentul inuman şi degradant, condiţiile de detenţie, acordarea neadecvată sau
neacordarea asistenţei medicale; investigarea ineficientă a cazurilor de tortură şi rele tratamente
constituie încălcările frecvente în baza cărora Curtea Europeană constată violarea articolului 3 din
Convenţie, fapt ce demonstrează sfera extinsă de încălcare a acestuia.
6. Cercetarea legală privind cazurile de tortură şi tratament inuman şi degradant trebuie să fie
efectuată în conformitate cu standardele internaţionale. Protocolul de la Istanbul reprezintă un
studiu amplu în acest sens, realizat de mai mult de 75 de experţi din domeniile juridic, sănătăţii şi
drepturilor omului.
7. Referindu-ne la latura obiectivă a infracţiunii de tortură, constatăm că structura acesteia constă
din: a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe puternice

133
fizice sau psihice unei persoane; b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele
fizice sau psihice provocate unei persoane; c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările
prejudiciabile, ceea ce demonstrează că componenţa respectivă de infracţiune este una materială.
8. Dacă în legătură cu infracţiunea de tortură a fost cauzată o vătămare corporală gravă sau medie a
integrităţii corporale, calificarea urmează a fi făcută potrivit regulilor concursului de infracţiuni şi nu
va exista o încălcare a principiului „non bis in idem”, deoarece cauzarea prejudiciului sănătăţii
excede cadrul infracţiunii de tortură.
9. În vederea prevenirii faptelor de tortură şi rele tratamente, precum şi în scopul evitării
condamnării Republicii Moldova de către Curtea Europeană, statul trebuie să popularizeze, să
respecte şi să implementeze recomandările Comitetului european pentru prevenirea torturii.
10. „Sarcina probaţiunii neaplicării torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau
degradante îi revine autorităţii în a cărei custodie se află persoana privată de libertate, plasată la
dispoziţia unui organ de stat sau la indicaţia acestuia, sau cu acordul ori consimţămîntul său tacit”
este o reglementare substanţială, fundamentală, care reiese din articolul 10 al Codului de procedură
penală, precum şi din jurisprudenţa CEDO.
În vederea înlăturării lacunelor existente în legislaţia naţională şi ajustării legi penale la
standardele internaţionale, propunem următoarele recomandări:
1. Elucidînd faptul că termenul „schingiuire” nu se regăseşte în niciun act internaţional, iar
interpretarea care i se atribuie în Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 30.10.1978,
modificată prin Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 29 din
16.09.2002, nu este adecvată, în scopul racordării legii penale la legislaţia internaţională, propunem
eliminarea termenului „schingiuire” din cadrul articolelor 151, 152, 188, 189 CP RM, pe motiv că
acţiunile care sunt atribuite la noţiunea de „schingiuire” (bătăile, cauzarea multiplelor vătămări, fie
şi nu prea mari, cu obiecte contondente sau perforante, prin acţiuni termice şi prin alte acţiuni) se
încadrează perfect în categoria „torturii”şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime inumane sau
degradante.
2. Propunem excluderea termenului „tratament crud” din cadrul legii penale, reieşind din faptul că
Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse, ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante nu prevede acest termen ca fiind ceva distinct de tortură şi tratament inuman.
Raţionamentul acestei propuneri reiese şi din interpretarea ambiguă a acestor noţiuni, la moment, în
cadrul legii penale naţionale.

134
3. În scopul utilizării unei terminologii constante şi evitării interpretărilor eronate, propunem
menţinerea termenului de „tortură” doar în cadrul art. 3091 CP RM. În celelalte cazuri, termenul de
„tortură” să fie înlocuit cu noţiunea de „cruzime deosebită”. Prin urmare, tortura comisă împreună
cu alte fapte infracţionale va fi în calitate de componentă a concursului de infracţiuni.
4. Considerăm necesar de a exclude agravanta « acţiuni însoţite de aplicarea torturii sau acţiunilor
care înjosesc demnitatea părţii vătămate » de la lit. c) alin.2 art. 328 CP RM (excesul de putere sau
depăşirea atribuţiilor de serviciu), în vederea evitării problemelor de calificare cu care se confruntă
practica judiciară naţională la a cest capitol.
5. Ar fi oportun de a introduce în capitolul respectiv, infracţiuni contra justiţiei, un articol care ar
incrimina distinct tratamentul inuman ca o infracţiune separată cu următorul conţinut: „ cauzarea
unei dureri sau suferinţe de natură fizică sau psihică de un grad inferior de severitate decît cel al
torturii unei persoane cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care acesta sau o terţă persoană l-a
comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau asupra
unei terţe persoane, dacă o asemenea durere sau suferinţă este comisă de o persoană cu funcţii de
răspundere sau de o altă persoană care acţionează cu titlu oficial, cu excepţia durerii sau suferinţei
ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani, cu privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5
ani”.
6. Totodată, considerăm oportun de a introduce un nou articol (art. 13413) în partea generală a
Codului penal, care ar delimita noţiunea de „tratament inuman” de „tortură”, reieşind din
jurisprudenţa CEDO, astfel încît să prevadă: „ Distincţia între tratament inuman şi tortură rezidă în
„pragul minim de severitate” stabilit de CEDO, necesar pentru a stabili delimitarea între aceste
noţiuni, în cazul torturii acesta caracterizîndu-se printr-o cruzime şi intensitate deosebită a actelor
aplicate victimei. De fiecare dată trebuie să se ţină cont de elementele obiective şi subiective
stabilite de CEDO (durata aplicării actelor respective, intensitatea, metoda de aplicare, precum şi
vîrsta sau sănătatea victimei), care, deşi fiind estimative, vor contribui esenţial la delimitarea
tratamentului inuman de tortură ”.
7. Propunem introducerea unei prevederi, alin. (4) la art. 3091 CP RM şi în legea penală a RM,
similară cu cea din Codul penal român din 2009, cu următorul conţinut: „ nicio împrejurare

135
 excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de ameninţări cu războiul, de
instabilitate politică internă sau de oricare altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru
justificarea torturii. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei autorităţi
publice”.
8. Urmează a fi modificată sancţiunea la alin.(1), art. 3091 CP RM, astfel încît tortura să nu cadă sub
incidenţa infracţiunilor mai puţin grave, ci a infracţiunilor grave, asigurîndu-se efectul preventiv al
pedepsei, pe de o parte, precum şi pentru a distinge tortura de tratamentul inuman sub aspectul
gravităţii faptei, pe de altă parte. Prin urmare, propunem modificarea sancţiunii pentru fapta de
tortură, după cum urmează: „ se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani cu privarea de dreptul de
a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani”.

Avantajele recomandărilor formulate

- Avînd în vedere multitudinea termenilor confuzi utilizaţi în cadrul CP RM, acceptarea
recomandărilor în cauză ar soluţiona problemele legate de uniformizarea şi utilizarea unei terminologii
constante, potrivit standardelor internaţionale. În plus, soluţionează problemele de calificare ce vizează
tortura şi alte infracţiuni adiacente din CP RM, în mod special, distincţia între art. 3091 CP RM şi lit.c)
alin.(2) art. 328 CP RM. Cu privire la distincţia între tortură şi tratamentul inuman, recomandările în
cauză justifică necesitatea includerii unei norme separate în cadrul CP RM care ar incrimina distinct
tratamentul inuman ca o infracţiune contra justiţiei.
- S-ar preveni comiterea erorilor judiciare, care, la moment, sunt generate de delimitarea eronată a
torturii de alte infracţiuni adiacente, în special de prevederile lit.c) alin.(2) art. 328 CP RM.
- Impactul asupra economiei naţionale ar consta în prevenirea condamnării Republicii Moldova de
către CEDO urmare a constatării încălcării art.3 din Convenţia europeană, astfel, evitîndu-se achitarea
unor sume considerabile din bugetul naţional în scopul executării hotărîrilor CEDO la acest capitol.

Planul cercetărilor de perspectivă include următoarele repere:

- Estimarea eficacităţii pedepselor aplicate pentru infracţiunea de tortură;
- Analiza practicii judiciare naţionale sub aspectul încadrării juridice corecte de către instanţa de
judecată a cauzelor de tortură, precum şi delimitarea torturii de alte infracţiuni adiacente;
- Monitorizarea evoluţiei jurisprudenţei CEDO în materia torturii, tratamentului inuman şi
degradant, în scopul racordării legislaţiei penale naţionale la standardele CEDO în această materie.

136
 BIBLIOGRAFIE
1. Aksoy contra Turciei, hotărîrea CEDO din 18 decembrie 1996,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
2. Ansamblul de Principii ONU privind protecţia tuturor persoanelor care se află sub orice
formă de detenţie sau închisoare. Adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.
43/173 din 09.12.1988.
http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/531/52/IMG/NR053152.pdf?OpenElement
(citat 15.12.2010).
3. Assenov şi alţii contra Bulgariei, hotărîrea CEDO din 28 octombrie 1998,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
4. Aydin contra Turciei, hotărîrea CEDO din 25 septembrie 1997,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
5. Barbăneagră A. Şi alţii. Comentariu la Codul penal al R.M. (Legea nr. 985-XV,
18.04.2002. cu toate modificările operate pînă la republicarea în M.O. al R.M. nr. 72-
74/195 din 14.04.2009. Adnotat cu jurisprudenţa CEDO şi a instanţelor naţionale),
Chişinău, Sarmis, 2009, 860 p.
6. Barbu Anghelescu contra României, hotărîrea CEDO din 5 octombrie 2004,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
7. Băluţă D., Străisteanu D-I. Tortură şi justiţie. Avocatul poporului. 2004, nr.5, p. 5-9.
8. Băluţă D., Străisteanu D-I. Unele aspecte legislative de contarcarare a torturii în practica
înfăptuirii justiţiei. Revista naţională de drept. 2004, nr.3, p. 52-56.
9. Becciev contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 4 octombrie 2005,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
10. Bîrsan C. Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. All Beck,
2005, 1296 p.
11. Boicenco contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 11 iulie 2006,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
12. Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială. Chişinău: Tipografia Centrală, 2004,
260 p.
13. Boroi A. Drept penal. Partea Generală. Bucureşti: ALL Beck, 1999, 378 p.

137
14. Botnaru S. Şi alţii. Drept penal. Partea Generală. Chişinău: Cartier, 2005, 610 p.
15. Brega contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 20 aprilie 2010,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
16. Brînză S. Şi alţii. Drept penal. Partea Specială. Chişinău: Cartier, 2005, 787 p.
17. Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală. Bucureşti: ALL, 1997, 390 p.
18. Bulai C., Bulai B.N. Tratat de drept penal. Manual de drept penal, partea generală.
Bucureşti 2007, 678 p.
19. Bursuc contra României, hotărîrea CEDO din 12 octombrie 1994,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
20. Buzilov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 23 iunie 2009,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
21. C. Bulai, A. Filipaş C.Mitrache. Instituţii de drept penal. Bucureşti, 2006, 484 p.
22. Cakici contra Turciei, hotărîrea CEDO din 8 iulie 1999,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
23. Charrier J.L. Codul convenţiei europene a drepturilor omului, Paris 2000, 438 p.
24. Charrier J.L., Chiriac A. Codul convenţiei europene a drepturilor omului, Paris 2008,
723 p.
25. Ciorap (2) contra Modovei, hotărîrea CEDO din 20 iulie 2010,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
26. Ciorap contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 19 iunie 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
27. Ciovlica A. Tortura. Monitorul drepturilor omului, 2004.
28. Ciugureanu-Mihailuţa. Reglementarea internaţională a dreptului copilului la protecţie
împotriva torturii, pedepselor inumane şi degradante. Legea şi viaţa. 2009, nr.10, p.9-13.
29. Codul de etică şi deontologie al poliţistului. Adoptat în baza Hotărîrii Guvernului Nr.481
din 10.05.2006. Monitorul oficial nr.75-78 din 19.05.2006.
30. Codul de executare al Republicii Moldova. Adoptat prin Legea nr. 443-XV din
24.12.2004, în vigoare din 01.07.2005. Monitorul oficial nr.34-35 din 03.03.2005.
31. Codul de procedură penală. Adoptat prin Legea nr. 122-XV din 14.03.2003, în vigoare
din 12.06.2003. Monitorul oficial nr.104-110 din 07.06.2003.

138
32. Codul Deontologic al ONU pentru colaboratorii organelor de drept. Adoptat prin
Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 34/169 din 17.12.1979, http://daccess-dds-

ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/377/96/IMG/NR037796.pdf?OpenElement (citat 15.12.2010).

33. Codul penal al Federaţiei Ruse. Adoptat prin legea nr. 63-F3 din 13.06.1996. În vigoare
din 01.01.1997. Cобрание Законодательства Российской Федерации, 1996, N 25.
34. Cod penal francez,
http://www.legifrance.gouv.fr/html/codes_traduits/code_penal_textan.htm(citat 15.12.2010).
35. Codul penal al Republicii Moldova. Adoptat la 18.04.2002, prin Legea nr. 985-XV, în
vigoare din 12 iunie 2003. Monitorul oficial al R.M. nr. 72-74, 14.04.2009.
36. Codul penal al României. Adoptat prin Legea nr. 286-2009 din 24.07.2009. (Nefiind în
vigoare la moment).
37. Colibaba contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 23 octombrie 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
38. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994.
Monitorul oficial nr.1 din 18.08.1994.
39. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Adoptată la Roma, 04.11. 1950, în vigoare din 03.09.1053. Pentru Republica Moldova în
vigoare din 01.02.1998,
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/E7126929-2E4A-43FB-91A3-B2B4F4D66BEC/0/ROU_CONV.pdf (citat
15.12.2010).
40. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor, sau tratamentelor
inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987, în vigoare din 1
februarie 1989. Republica Moldova a ratificat Convenţia la 2 octombrie 1997, în vigoare
din 01.02.1998, http://www.cpt.coe.int/lang/rom/rom-convention.pdf (citat 15.12.2010).
41. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989
la New York. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului RM nr.408-XII
din 12.12.90, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, „Tratate
internaţionale”, 1998, volumul 1, pag.51.
42. Convenţia ONU, împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane
sau degradante. Adoptată la 10 decembrie 1984, în vigoare din 26 iunie 1987, pentru

139
 Republica Moldova în vigoare din 28 decembrie 1995, „Tratate internaţionale”, 1998,
volumul 1, pag.129.
43. Corsacov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 4 aprilie 2006,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
44. Costello-Roberts contra Regatului Unit, hotărîrea CEDO din 25 martie 2000,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
45. Cryer R., Friman Hakan. International Criminal Law and Procedure. Cambridge
University, 2007, 1020 p.
46. Culegere de hotărîri şi decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, 1998-VIII,
167p.
47. Culegere de rapoarte generale ale CPT. Consiliul Europei, 2002. 66 p.
48. Declaraţia privind protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inuman, sau degradante. Adoptată de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia nr. 3452 din 9 decembrie 1975,
http://daccess-dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/001/65/IMG/NR000165.pdf?OpenElement(citat

15.12.2010).
49. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Adoptată de Adunarea Generală a ONU la
10 decembrie 1948. Republica Moldova a aderat prin Hotărîrea Parlamentului R.M.
nr.217-XII din 28.07.1990, „Tratate internaţionale”, 1998, volumul 1, pag.129.
50. Diaconescu Gh. Infracţiuni în dreptul penal român. Bucureşti 1997, 380 p.
51. Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal (partea specială), teorie şi practică judiciară. Lumina
Lex 2000, 368 p.
52. Dolea I. Şi alţii. Studiu privind analiza cazurilor legislativ-instituţionale de condamnare a
Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chişinău.2009, 96 p.
53. Dumneanu L., Mutu-Strulea M. Album de scheme. Drept penal. Partea Specială.
Chişinău: USM, 2005.
54. Ergi contra Turciei, hotărîrea CEDO din 28 iulie 1998,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
55. Gribincea Vladislav. Hotărîrile Curţii Europene a drepturilor Omului împotriva
Republicii Moldova în cauzele cu privire la pretinsa încălcare a articolului 3 al

140
 Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(interzicerea torturii). Avocatul poporului. 2006, nr.9-10, p. 13-19.
56. Gul contra Turciei, hotărîrea CEDO din 14 decembrie 2000,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
57. Gurgurov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 16 iunie 2009,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
58. Henri Fourteau. L’application de l’article 3 de la Convention Européenne des Droits de
l’Homme dans le droit interne des états membres, Paris 1996, 376 p.
59. Holomiov contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 7 noiembrie 2006,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
60. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 37 din 22.11.2004 cu privire la practica
aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii,
modificată prin hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 9
din 22.12.2008, http://csj.md/content.php?menu=1442&lang=5; (citat 15.12.2010).
61. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 7 din 30.10.1978, modificată prin
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 29 din
16.09.2002, http://csj.md/content.php?menu=1442&lang=5 (citat 15.12.2010).
62. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8 din 30 octombrie 2009 cu privire la
unele chestiuni ce ţin de aplicarea de către instanţele judecătoreşti a prevederilor
articolului 3 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturile Omului si a
Libertăţilor Fundamentale, http://csj.md/content.php?menu=1442&lang=5 (citat
15.12.2010).
63. Ilhan contra Turciei, hotărîrea CEDO din 27 iunie 2000,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
64. Irlanda contra Regatul Unit, hotărîrea CEDO din 18 ianuarie 1978,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
65. Istrati şi alţii contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 27 martie 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
66. Kaya contra Turciei, hotărîrea CEDO din 19 februarie 1998,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).

141
67. Labita contra Italiei, hotărîrea CEDO din 6 aprilie 2000,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
68. Legea nr. 1036 din 17.12.1996 privind sistemul penitenciar, republicată în temeiul Legii
nr. 15-XVI din 15.02.2008. Monitorul oficial nr. 183-185 din 10.10.2008.
69. Legea nr.200 din 26.07.2007 privind modificarea şi completarea Legii RM cu privire la
avocaţii parlamentari nr.1349 din 17 octombrie 1997. Monitorul oficial nr.136-140 din
31.08.2007.
70. Legea Republicii Moldova nr.338 din 15 decembrie 1994 privind drepturile copilului.
Monitorul oficial nr. 013 din 02.03.1995.
71. Manual privind drepturile omului, Consiliul Europei, 2002, 48 p.
72. Manuel pour enquêter efficacement sur la torture et autres traitements cruels, inhumains
ou dégradants. Protocole d’Istanbul, 9 aout 1999, 112 p.
73. Modîrcă contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 10 mai 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
74. Nanu Flaviu. Dreptul persoanei de a nu fi supusa la tortura sau la pedepse ori tratamente
inumane sau degeadante în viziunea CEDO. Dreptul. 2003, nr.5, p.46-48.
75. Nistoreanu Gh., Boroi Alin., Drept penal (partea specială), Bucureşti: ALL Beck, 2005,
456 p.
76. Nistoreanu Gh., Boroi Alin.. Drept penal (partea specială). Bucureşti 2000, 490 p.
77. Nistoreanu şi alţii. Drept penal. Partea Specială. Bucureşti: Europa Nova, 1999, 438 p.
78. Normele CPT. Capitolele din Rapoartele Generale ale CPT. Consiliul Europei 2002, 68
p.
79. Ordinul Procurorului General privind instituirea telefonului de încredere pentru
recepţionarea informaţiei şi sesizărilor despre faptele de tortură, tratamente sau pedepse
inumane sau degradante. Nr. 121-8 din 10 decembrie 2009.
80. Ordinul Procurorului General privind organizarea investigării cazurilor de tortură,
tratament inuman şi degradant. Nr. 90/8 din 2 noiembrie 2010.
81. Ostrovar contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 12 septembrie 2005,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).

142
82. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966, intrat în vigoare
la 23 martie 1967. Pentru Republica Moldova în vigoare din 26 aprilie 1993, „Tratate
internaţionale”, 1998, volumul 1, pag.30.
83. Paladi contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 10 iulie 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
84. Pădureţ contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 5 ianuarie 2010,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
85. Peers contra Greciei, hotărîrea CEDO din 19 aprilie 2001,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
86. Precedentul judiciar. Volumul I. Chişinău 2006, 590 p.
87. Precedentul judiciar. Volumul II. Chişinău 2006, 480 p.
88. Protocolul Opţional la Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente crude,
inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 18 decembrie 2002, în
vigoare din 16 septembrie 2005. Republica Moldova a ratificat Protocolul prin Legea
nr.66 din 30 martie 2006. Monitorul oficial al R.M.. nr. 66-69 din 28.04.2006.
89. Pruneanu contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 16 ianuarie 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
90. Raportul Comitetului european pentru prevenirea torturii, Strasbourg 4 decembrie 2008,
http://www.cpt.coe.int/documents/mda/2008-39-inf-fra.pdf (citat 15.12.2010).
91. Raportul Comitetului european pentru prevenirea torturii, Strasbourg 14 decembrie 2009,
http://www.cpt.coe.int/documents/mda/2009-37-inf-eng.pdf (citat 15.12.2010).
92. Regulile Minime Standard ale ONU privind administrarea justiţiei juvenile („Regulile de
la Beijing”). Adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 40/33 din
29.11.1985, http://www.un.org/documents/ga/res/40/a40r033.htm; (citat 15.12.2010).
93. Regulile Minime Standard ale ONU privind Tratamentul Deţinuţilor. Adoptate prin
Rezoluţia nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957 a Consiliul Economic şi Social, http://daccess-
dds-ny.un.org/doc/RESOLUTION/GEN/NR0/377/96/IMG/NR037796.pdf?OpenElement (citat 15.12.2010).
94. Regulile ONU privind protecţia minorilor privaţi de libertate. Adoptate prin Rezoluţia
Adunării Generale a ONU nr. 45/113 din14.12.1990,
http://www.un.org/documents/ga/res/45/a45r113.htm (citat 15.12.2010).

143
95. Regulile Penitenciare Europene. Recomandarea Nr. R (87) 3 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei,
http://www.coe.int/t/e/legal_affairs/legal_co-operation/prisons_and_alternatives/legal_instruments/Rec.R%293.asp
(citat 15.12.2010).
96. Ribitsch contra Austriei, hotărîrea CEDO din 4 decembrie 1995,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
97. Rotaru V. şi alţii. „Studiu privind analiza complexă a cauzelor legislativ-instituţionale de
condamnare a Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)”.
Chişinău, 2009.
98. Roşca Valeriu şi Nicolae, hotărîrea CEDO din 20 octombrie 2009,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
99. Salman contra Turciei, hotărîrea CEDO din 26 iunie 2000,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
100. Saviţchi contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 17 iunie 2008,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
101. Scrisoarea Procuraturii Generale nr. 9-11d/11-1053 din 03.03.2011.
102. Selmouni contra Franţei, hotărîrea CEDO din 28 octombrie 1998,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
103. Soering contra Regatului Unit, hotărîrea CEDO din 7 iulie 1989,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
104. Stati V. Răspunderea penală pentru infracţiunea de tortură şi infracţiunea de
organizare şi instigare a acţiunilor de tortură. Revista Naţională de Drept. 2008, nr. 2, 3,
p. 18-24.
105. Statutul de la Roma, adoptat la data de 17 iulie 1998, în vigoare din 1 iulie 2002.
Pentru Republica Moldova în vigoare din 09.09.2010, http://www.icc-

cpi.int/NR/rdonlyres/EA9AEFF7-5752-4F84-BE94-A655EB30E16/0/Rome_Statute_English.pdf (citat
15.12.2010).
106. Statutul executării pedepselor de către condamnaţi. Adoptat prin Hotărîrea
Guvernului nr.583 din 26.05.2006. Monitorul Oficial nr. 91-94, din 16.06.2006.
107. Stepuleac contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 6 noiembrie 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).

144
108. Svanidze E. Combaterea relelor tratamente şi a impunităţii şi investigarea eficientă a
relelor tratamente. Consiliul Europei, 2009, 84 p.
109. Svanidze E. Combaterea relelor tratamente şi a impunităţii. Consiliul Europei, 2010,
28 p.
110. Svanidze E. Investigarea eficientă a relelor tratamente. Ghidul standardelor europene.
Consiliul Europei 2009, 111 p.
111. Şarban contra Moldovei, hotărîrea CEDO din 4 octombrie 2005,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
112. Şterbeţ V.şi alţii. Culegere de hotărîri explicative ale Curţii Supreme de Justiţie,
Chişinău 2002, 435 p.
113. Tanrikulu contra Turciei, hotărîrea CEDO din 8 iulie 1999,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
114. Tomasi contra Franţei, hotărîrea CEDO din 27 august 1992,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
115. Tudorel T., Loghin O. Drept penal român, (partea specială). Bucureşti 1999, 346 p.
116. Tyrer contra Regatului Unit, hotărîrea CEDO din 24 aprilie 1978,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
117. Ţurcan contra Moldovei, hotîrîre din 27 noimbrie 2007,
http://www.echr.coe.int/echr/en/hudoc/ (citat 15.12.2010).
118. Ulianovschi Gh. Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei. Chişinău 1999, 173 p.
119. Ulianovschi Gheorghe. Tortura. Buletinul asociaţiei tinerilor jurişti. Revista de Drept.
1998, nr.9, p. 15-18.
120. Vincent Berger. Jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme, Paris
2002, 450 p.
121. www.cpt.coe.int (citat 15.12.2010).
122. http://www.csj.md/content.php?menu=1671&lang=5 (citat 15.12.2010).
123. www.dexonline.ro (citat 15.12.2010).
124. www.echr.coe.int (citat 15.12.2010).
125. www.procuratura.md (citat 15.12.2010).
126. Zaharia V. Combaterea torturii în Republica Moldova. Chişinău IRP, 2006.

145
127. Агамов Г.Д., Ковалева Е.Н. Европейские минимальные стандартные правила
обращения с заключенными – Европейские пенитенциарные правила. Уголовно-
исполнительная система: право, экономика, управление”, 2007, N 1.
128. Афанасьев Д.В. Проблемы обращения в Европейский суд по правам человека с
повторными жалобами и одновременного обращения в несколько международных
инстанций. „Журнал российского права, 2009, N 7.
129. Векленко В., Галюкова М. Истязание и пытка: уголовно-правовой анализ.
Уголовное право. 2007, N 4.
130. Дворянсков И. Наказание или пытка: парадокс уголовного закона. 2005, N 1,
стр. 13-16.
131. Дворянсков И. Уголовная ответственность за пытку и иное бесчеловечное или
унижающее достоинство обращение с заключенными. Уголовное право. 2003, N4,
стр. 19-23.
132. Игнатов А.Н. , Красиков Ю.А. Уголовное право России. Общая часть. Москва
2010, 590 стр.
133. Кривошеин П. Пытка: понятие, признаки. Уголовное право. 2005, N 5, стр. 40-
43.
134. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Уголовное право России (общая часть). Москва,
Юристь 2006, 540 стр.
135. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В.Уголовное право России (особенная часть).
Москва, Спарк 2002, 1040 стр.
136. Моряков Д. Международно-правовой механизм защиты от пыток: Комитет
против пыток. Адвокат, 2007, N 9.
137. Нигматуллин Р.В. Роль конгрессов ООН по предупреждению преступности и
обращению с правонарушителями в становлении международных стандартов по
борьбе с преступностью. Юридический мир. 2009. N 11. С. 43 – 49.
138. Уголовное право Республики Молдова (особенная часть). Кишинев 2010. Том
2.591 стр.
139. Чобанян, Р. С. Пытка: Уголовно-правовое и криминологическое исследование:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. Москва 2007. 30 стр.

146
140. Ширманов И.А. Об усилении конституционных прав и свобод личности
уголовно-правовым запретом на пытки, бесчеловечное и унижающее достоинство
обращение. Конституционное и муниципальное право. 2009. N 19. С. 37 – 40.

147
 ANEXA 1

Figura A1.1.
Reieşind din Convenţia ONU împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente cu cruzime,
inumane sau degradante şi în sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului, tortura se defineşte:

Orice act prin care se provoacă unei persoane cu intenţie o durere sau suferinţe puternice, de
natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o
persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra
unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea,
atunci cînd o asemenea durere sau suferinţe sunt provocate de către un agent al autorităţii publice
sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul
expres sau tacit al unor asemenea persoane.

În sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, prin tratamentul inuman se subînţelege:

Maltratare = tortura
Distincţia între tortură şi tratament inuman sub aspectul maltratării rezidă în „pragul minim de
severitate”, stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce oferă posibilitatea de a
califica acţiunea drept tortură.

Condiţii inumane de detenţie

Neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenţei medicale

Investigarea ineficientă a relelor tratamente

În sensul articolului 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, prin
tratamentul degradant se subînţelege:

Fapta care generează victimelor un sentiment de frică, anxietate şi inferioritate, capabile să le

umilească sau să determine victima să acţioneze împotriva voinţei sale.
De cele mai dese ori este inseparabil de tratamentul inuman, dar poate exista şi în mod
independent.

148
 Figura A1.2.

În sens juridico – penal, analiza torturii rezidă în:

Obiect juridic special: relaţiile sociale cu privire la înfăptuirea justiţiei încălcate prin provocarea
unei dureri sau a suferinţelor puternice fizice sau psihice persoanei în unul din scopurile arătate
în text; relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, sub aspectul obligaţiei organelor statale
sau altor persoane care acţionează cu titlu oficial de a asigura persoanelor implicate în activităţi
judiciare sau legate de activitatea judiciară un tratament uman cu respectarea drepturilor omului.

Obiect material: corpul persoanei în situaţia în care există influenţarea nemijlocită infracţională
asupra acestuia.

Latura obiectivă:
a) fapta prejudiciabilă (acţiunea sau inacţiunea) de cauzare a unei dureri sau suferinţe puternice
fizice sau psihice, unei persoane;
b) urmările prejudiciabile care constau în durerea sau suferinţele fizice sau psihice provocate
unei persoane;
c) legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
N.B. Distincţia între tortură şi tratament inuman rezidă în latura obiectivă, care este mai
vastă în cadrul tratamentului inuman, constatare ce reiese din jurisprudenţa CEDO.
Astfel, pe lîngă maltratare, atribuim la tratamentul inuman condiţiile inumane de detenţie,
neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenţei medicale, investigarea ineficientă a
relelor tratamente.

Latura subiectivă:
Vinovăţia: intenţie directă
Scop special:
C. obţinerea de la persoana torturată sau de la terţa persoană informaţii sau mărturisiri;
D. pedepsirea persoanei efectiv torturate pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
E. intimidarea sau exercitarea de presiuni asupra persoanei efectiv torturate sau asupra
unei terţe persoane.

Subiectul: persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii faptei prejudiciabile a atins
vîrsta de 16 ani. Potrivit dispoziţiei articolului 3091 C.P. R.M, subiectul trebuie să întrunească şi
alte condiţii suplimentare, altfel zis, subiect poate fi:
1. persoana cu funcţii de răspundere;
2. oricare altă persoană:
a) care acţionează cu titlu oficial
b) acţionează la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al unor persoane care
acţionează cu titlu oficial. Menţionăm că dacă consimţămîntul respectiv lipseşte, nu va putea fi
aplicată răspunderea potrivit articolului 3091 C.P. R.M.

149
 ANEXA 2

TABEL
privind evidenţa sentinţelor pronunţate în cauzele penale referitoare la TORTURĂ
(art. 3091 Cod penal) în perioada 01.01.2010– 31.12.2010
Din poliţiştii condamnaţi, au fost Din rîndul 1, Din alte persoane condamnate, au
Denumirea subdiviziunii procuraturii

categoriile respective la 31.12.2010

condamnare dosare / alte persoane
sancţionaţi cu: sentinţe de fost sancţionate cu:

Din rîndul 1, sentinţe de achitare

Inclusiv din rîndul 1, sentinţe de

Inclusiv din rîndul 1, sentinţe de

condamnare dosare / persoane

achitare dosare / alte persoane

Restanţa cauzelor penale din

încetare a

încetare dosare / alte pers.

Din rîndul 1, sentinţe de

Din rîndul 1, sentinţe de

(persoane) procesului (persoane)
dosare / persoane
Total examinate

penal

dosare / poliţişti
dosare /
poliţişti

poliţişti
complementară

complementară
Închisoare real

Închisoare real
Închisoare cu

Închisoare cu
art. 90 CP

art. 90 CP
Art. Art.
Pedeapsa

Pedeapsa
Amendă

Amendă
MNFC

MNFC
55 391
CP CPP

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

mun. - - - - - - - - - - - - - - - - - - 7/12
Chişinău
sect. - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Botanica
sect. - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Buiucani
sect. - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Centru
sect. - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Ciocana
sect. - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Rîşcani
Anticorupţ - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/2
ie
Transport - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Militară 1/1 - - - - - - 1/1 - - - - - - - - - - 6/11

Chişinău

militară - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Bălţi
militară - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Cahul
Anenii - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Noi

Basarabea - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
sca
mun. Bălţi - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Bender - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Briceni - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Cahul - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Cantemir - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/1

Călăraşi - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Căuşeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Ciadîr- - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Lunga
Cimişlia - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Comrat - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Criuleni - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/2

Donduşeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Drochia - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Dubăsari - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Edineţ 1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

150
 Făleşti 1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

Floreşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Glodeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/1

Hînceşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ialoveni 1/2 1/2 - 2 - - 2 - - - - - - - - - - - -

Leova - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Nisporeni - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ocniţa - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Orhei - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Rezina - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

r-l - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Rîşcani
Sîngerei - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Soroca - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/5

Străşeni 1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

Şoldăneşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ştefan- - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1/1
Vodă
Taraclia - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Teleneşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Ungheni - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

UTA 1/1 1/1 - 1 - - 1 - - - - - - - - - - - -

Găgăuzia
Vulcăneşti - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Secţia 15 - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Secţia 16 - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Secţia 18 - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Total 6/7 5/6 0 6 - - 6 1/1 - - - - - - - - - - 19/35

151
 ANEXA 3

Îndrumări pentru evaluarea medicală a torturii şi a relelor-tratamente

Următoarele îndrumări au la bază Protocolul de la Istanbul: Manual pentru Investigarea Efectivă şi
Documentarea asupra Torturii şi a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante.
Aceste îndrumări nu se vor a fi o prescripţie fixă, ci ele trebuie aplicate avându-se în vedere scopul
evaluării şi resursele disponibile. Evaluarea dovezilor fizice şi psihologice ale torturii şi a relelor-
tratamente se poate desfăşura de către unul sau mai mulţi medici, în funcţie de specialitatea lor.
I. Informaţiile legate de caz:
Data examinării: _________________ Examen cerut de (nume/funcţia) ____________________
Raport de caz nr. ________________ Durata evaluării _________ ore, ________ minute.
Prenumele subiectului ________________ Data naşterii ________ Locul naşterii _____________
Numele de familie al subiectului _____________________ Genul: bărbătesc/femeiesc_________
Motivul examinării ___________________________ ID al subiectului Nr. __________________
Numele doctorului _______________________ Translator (da/nu), nume: __________________
S-a dat consimţământul: da/nu Dacă nu, de ce?: ______________________________________
Subiectul este însoţit de (nume/funcţie): ______________________________________________
Persoane prezente în timpul examinării (nume/funcţia): _________________________________
Subiectul este constrâns în timpul examinării: da/nu; Dacă „da”, cum/de ce? _________________
Raport medical transferat lui (nume/funcţia/Nr. ID): ____________________________________
Data transferului ________________________ Ora transferului ________________________
Evaluarea/investigarea medicală se desfăşoară fără restricţii (pentru subiecţii aflaţi în custodie):
da/nu _________________________________________________________________________
Oferiţi detalii despre orice constrângeri: ______________________________________________
II. Specializările medicului (pentru dovezile necesare în instanţă)
Studiile de medicină şi pregătirea clinică
Pregătirea psihologică/psihiatrică
Experienţa în cercetarea dovezilor torturii şi a relelor-tratamente
Expertiza regională în domeniul drepturilor omului relevantă pentru investigaţie
Publicaţii relevante, prezentări şi cursuri de pregătire

152
Curriculum vitae
III. Declaraţii privind autenticitatea mărturiei (pentru dovezile necesare în instanţă)
De exemplu: „Cunosc personal faptele afirmate mai jos, cu excepţia celor afirmate pe baza relatării
pe care o consider adevărată. Voi fi pregătit să depun mărturie în instanţă referitor la afirmaţiile de
mai jos, bazate pe cunoştinţele mele personale şi pe încredere.”
IV. Informaţii de fond
Informaţii generale (vârstă, ocupaţie, educaţie, alcătuirea familiei, etc.)
Trecutul medical
Trecerea în revistă a evaluărilor medicale anterioare asupra torturii şi a relelor-tratamente
V. Afirmaţiile de tortură şi rele-tratamente
1. Rezumat despre perioada de detenţie şi abuz
2. Circumstanţele arestului şi ale detenţiei
3. Locul iniţial şi cele ulterioare de detenţie (cronologie, transport şi condiţiile de
detenţie)
4. Relatarea torturii sau a relelor tratamente (în fiecare loc de detenţie)
5. Trecerea în revistă a metodelor de tortură
VI. Simptome fizice şi dizabilităţi
Descrieţi dezvoltarea simptomelor acute şi cronice, dizabilităţile şi procesele
ulterioare de vindecare.
1. Simptome şi dizabilităţi acute
2. Simptome şi dizabilităţi cronice
VII. Examinarea fizică
1. Condiţia generală
2. Pielea
3. Faţa şi capul
4. Ochii, urechile, nasul şi gâtul
5. Cavitatea orală şi dinţii
6. Pieptul şi abdomenul (inclusiv semnele vitale)
7. Sistemul uro-genital
8. Sistemul muscular
9. Sistemul nervos central şi periferic

153
VII. Examenul/trecutul psihologic
1. Metode de evaluare
2. Simptome psihologice actuale
3. Perioada post-tortură
4. Perioada pre-tortură
5. Trecutul psihologic/psihiatric
6. Istoricul privind folosirea substanţelor şi abuzul
7. Examinarea stării mintale
8. Evaluarea funcţionării din punct de vedere social
9. Testarea psihologică
10. Testarea neuropsihologică
IX. Fotografii
X. Rezultatul testelor diagnostice
XI. Consultaţii

154
 DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în teza de doctorat, se referă la

propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport consecinţele, în conformitate cu
legislaţia în vigoare.

Bolocan-Holban Augustina

Semnătura

26.05.2011

155
 CURRICULUM
VITAE

INFORMAŢII PERSONALE

Nume, prenume Bolocan-Holban Augustina

Adresă mun. Chişinău, bd. Dacia 11/2, ap. 20
Telefon 55 51 13
mobil 069741681
E-mail a.bolocan@yahoo.com

Cetăţenie Republica Moldova

Data şi locul naşterii 22.11.1983, or. Bender

STUDII ŞI CURSURI DE
SPECIALITATE

- Perioada (de la – până la)
- Denumirea şi tipul instituţiei de
învăţământ
1990-2000-liceul „Alexandru cel Bun”, or. Bender
2000-2001-cl.XII, BAC,Liceul Teoretic Naţional „Columna”, mun. Chişinău
2001-2005-facultatea de drept, USM, specialitatea drept penal
2005-2006-masterat la USM,specialitatea drept penal, magistru în drept
2007-2010-doctorat la USM, specialitatea drept penal.

STAGIERI August-septembrie 2007 – Cairo, Egipt, „Training Program in human

rights”
Decembrie 2009 – Chişinău, Republica Moldova, „Identificarea metodelor
moderne de predare şi elaborare a unui suport de curs eficient”
Octombrie 2010 – Moscova, Rusia, seminar privind instruirea experţilor
guvernamentali implicaţi în procesul de revizuire a Convenţiei ONU
împotriva corupţiei
Noiembrie 2010 – Tallin, Estonia, „Effective Policy Coordination as a Key
to Successful ENP Action Plan Implementation”

LIMBI STRĂINE CUNOSCUTE RUSA

FRANCEZA
ENGLEZA

ACTIVITĂŢI 01.09.2005-30.06.2006 - lector la catedra drept public, Academia de

Studii Economice
04.09.2006-10.11.2008 - consultant în cadrul Direcţiei Agent
Guvernamental, Ministerul Justiţiei
01.09.2007- prezent - lector universitar la Catedra Drept Penal şi

156
 Criminologie, USM
21.06.2010 – prezent – şeful Secţiei Tratate şi Integrare Europeană,
Ministerul Justiţiei
APTITUDINI ŞI Word, Excel, Internet Explorer
COMPETENŢE
TEHNICE

ACTIVITĂŢI 2003- Olimpiada Republicană la Drept, drept penal, partea generală

EXTRACURRICULARE 2003- Conferinţa Ştiinţifico-studenţească la Drept
2004- Olimpiada Republicană la Drept, Drept penal, partea specială
2004- Conferinţa Ştiinţifico-studenţească la Drept
Premii şi distincţii
PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE nouă publicaţii ştiinţifice (Revista naţională de drept; Studia Universitatis;
Jurnalul de studii juridice, Iaşi, România; Minsk)
DIPLOME Certificat acordat de Institutul Naţional al Justiţiei din Republica Moldova,
USAID şi ABA/ROLI Moldova, 2009
Diplomă de onoare acordată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova,
2008
Diplomă acordată de Ministerul Justiţiei al Egiptului şi Centrul naţional
egiptean de studii juridice, 2007
Diplomă acordată de Şcoala Estoniană de Diplomaţie, 2010

157