EMIGRANTII

Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Npoca / Stagiunea 2014/2015 1
Emigranții
Emigranții
De Slawomir Mrozek
Traducerea: Stan Velea
Distribuția:
AA: Matei Rotaru
XX: Tudor Lucanu
Regia: Tudor Lucanu
Scenografia: Cristi Rusu

Emigranții
XX: Am vinit. (pauză) Am vinit.
AA: Se spune am venit.
XX: Ai o țâgară?
(jocul cu țigările)
XX: Am luat. Bine, atunci mai iau încă una.
AA: Pune-o înapoi. Hai, pune-o!
XX: Am pus-o.
AA: Ai luat trei.
XX: Am fost la gară.
AA: Și?
XX: Nimic. Mișcare. Am băut o bere.
AA: Tu?
XX: Da, eu. Două beri. La bufet.
AA: A!...
XX: Telefoane...
AA: Și?
XX: Eu n-am sunat pe nimeni, doar am stat lângă telefoane...
AA: Bine.
XX: Chioșcuri cu ziare.
AA: O!
XX: Cu ziare și pixuri.
AA: Și?
XX: Nimic. Lumea cumpără ziare.
AA: Aha.
XX: Le citește. Dar eu n-am citit. Ce să le mai citesc?
AA: Firește.
Emigranții
XX: Am stat lângă ziare. Case de bilete. Case de bilete, am spus.
AA: Ce?
XX: Case de bilete.
AA: De bilete?
XX: Oamenii cumpără bilete de la casă. Eu n-am cumpărat. Doar am stat lângă casă.
AA: Ai dreptate.
XX: Pe urmă, mi-am zis, ia să mă duc eu pe peron.
AA: De ce?
XX: Pentru că nu costă nimic. La noi trebuie să cumperi bilet de intrare, dar aici e degeaba.
Sunt niște proști.
AA: Cine?
XX: Ei. Așa că m-am dus pe peron.
AA: Aha. Ei, și?
XX: Șine... și trage!...
AA: Cine trage?
XX: Curentul, bate vântul. M-am gândit să mă întorc. Era gata să plec, dar au început să
anunțe ceva la megafon. Să mai rămân, îmi zic. Și am rămas. Bătea vântul, șine. Iar am vrut
să plec, dar când mă uit, văd că vine.
AA: Trenul.
XX: De unde știi? Așa-i. Trenul. Electric. Merge fără zgomot, fiindcă-i electric. Nu le pare rău
că irosesc electricitatea?
AA: Nu.
XX: Internațional. Numai vagoane de dormit. Un tren bun. Dar eu nimic, m-am mulțumit să-
mi aprind o țigară.
AA: De la tine?
XX: De la mine. Minune de tren. S-a apropiat, s-a apropiat și...
AA: S-a oprit.
XX: De unde știi? S-a oprit.

Emigranții
AA: Asta-i tot?
XX: Deodată, vin bucătarii de la căile ferate cu cărucioarele cu cearșeafuri și pături. Niște
pături antâia, lână sută la sută. Am pipăit una. Atâtea pături și toate de lână. Eu, nimic, stau
și fumez, iar ceilalți coboară. Era și un japonez. Mai mult ca sigur că nu era de pe-aici.
AA: Nu.
XX: Așa m-am gândit și eu. Dar ce-mi păsa mie? Eu trăgeam din țigară. Ce, n-aveam voie?
AA: Aveai.
XX: Dreptul meu. Îmi spun: să termin de fumat și mă duc. Cred că toți coborâseră. Vreau să
sting țigara, când la fereastra din fața mea apare una și strigă: „un hamal!”.
AA: Ai înțeles ce-a spus?
XX: Eu nu, dar hamalul a înțeles. A fugit numaidecât la ea. Iisuse Cristoase! Avea părul până
aici. Atunci m-am gândit, să mai aștept până coboară. Țigara îmi frigea degetele, fiindcă
sufla vântul și tutunul ardea mai repede.
AA: Și?
XX: A coborât!
AA: Bravo! Mai este ceva?
XX: Mai este.
AA: De ce râzi? Ce-i atât de caraghios?...
XX: Păi, i-am cam...
AA: Cuuum?
XX: Ei...
AA: Încetează odată cu râsul ăsta!
XX: E adevărat, dacă-ți spun. Așa i-am...
AA: Unde?
XX: La toaleta de la clasa întâi.
AA: Bine, dar acolo se plătește.
XX: Ei și? A plătit ea pentru amândoi. Mai voia o dată, dar n-am mai vrut eu.
AA: Da? Și ce-a mai urmat?

Emigranții
XX: Nimic.
AA: Cum nimic?
XX: Dacă-ți spun că n-am mai vrut eu. Ea mai voia, dar eu nu.
AA: Bine, și după aceea?
XX: După aceea? După aceea, am plecat.
AA: Și ea?
XX: A plecat și ea.
AA: Aha. (scoate țigările, caută chibriturile, dar nu le găsește)
XX: Un foc? (Îi aprinde țigara)
AA: Vrei să știi cum a fost?
XX: Ți-am spus deja.
AA: Nu, eu te întreb dacă vrei să știi cum a fost cu adevărat.
XX: Dacă știi tu mai bine...
AA: Firește că știu mai bine. Mă rog, ai fost la gară. Dar nu te-ai dus de la început acolo. Azi
dimineață, când stăteai aici înaintea oglinzii și te bărbiereai, ca în fiecare săptămână, n-aveai
deloc intenția să te duci acolo. În timp ce te îmbrăcai și te încălțai în pantofii ăștia ascuțiți...
M-am întrebat nu o dată de ce îi porți dacă fac din tine un infirm. Ți se pare oare că, în
aceste vârfuri ascuțite, copitele tale sunt mai puțin animalice?
XX: Sunt niște pantofi foarte scumpi.
AA: Fie și așa. Deci unde te-ai dus? Pe stradă. Oricine are dreptul să se ducă acolo. Dar
privirile? Se vede de la un kilometru cine ești. Se uită la tine și-ți văd mutra ta de străin.
XX: Mi-e indiferent.
AA: Plimbându-te pe lângă cinematograf, te-ai gândit că ar merita să intri și tu.
XX: Îmi place cinematograful.
AA: Fără îndoială. La cinema, nu se uită nimeni la tine, deoarece toți se uită la ecran. Și tu
faci la fel.
XX: Eu nu mă duc niciodată la cinema.
AA: Tocmai. Dar nu-i totul pierdut. Mai rămâne gara.

Emigranții
XX: Principală.
AA: Desigr că cea principală. Nu te-ai fi mulțumit cu nu știu ce stație periferică. Alegi, deci
gara principală, cea mai importantă. Iar acolo câte avantaje! În primul rând, intrarea liberă.
În al doilea, acolo nu mai ești străin. Acolo nimeni nu se mai simte străin, întrucât gara este
destinată străinilor, toți sunt de partea locului, străinii chiar mai mult decât cei autohtoni.
Acolo, înfățișarea ta este la locul ei și pe urmă, la gară este lumină, cald. Sunt chioșcuri cu
ziare, cabine telefonice, case de bilete...
XX: Bufetul...
AA: Da, și bufetul. Așa că ai stat puțin lângă chioșcul cu ziare, pe lângă cabinele telefonice,
pe lângă casele de bilete...
XX: Am băut bere...
AA: În această privință, am unele îndoieli. Berea costă și ea. În schimb, nu mă îndoiesc că ai
fost la pisoar.
XX: Dar peronul?
AA: Nu mă întrerupe. Ajung și la asta.
XX: Mai întâi, am fost pe peron.
AA: De acord. Fizic ai fost mai întâi pe peron și abia după aceea la pisoar. Dar intelectual, ai
elaborat peronul ex post, operațiune în care pisoarul a jucat un rol important, zămislitor, ca
să zic așa, te-a inspirat...
XX: O să-mi spui, probabil, că peronul n-a existat?
AA: A fost, a fost, a fost și peronul, a venit trenul, tu ai stat în dreptul vagonului de dormit, ai
fumat o țigară, pasagerii au coborât, da, toate acestea au fost. Este adevărat chiar și aceea
că din vagonul de dormit a coborât o femeie foarte frumoasă și elegantă...
XX: Păi, vezi?
AA: ...Ai văzut toate acestea, iar după aceea, te-ai dus la pisoar. Nu, la nici o toaletă curată,
cu flori pe măsuța femeii de serviciu, cu faianță albă, unde miroase a deodorant și unde se
plătește intrarea. Te-ai dus la un pisoar obișnuit, unde intrarea este gratuită pentru oricine,
unde mucurile de țigări astupă scurgerea și plutesc în urina spumoasă, unde cândva se
folosea probabil prosopul, pentru că acum este atât de murdar, încât nimeni nu mai pune
mâna pe el. Unde pute îngrozitor. Bărbații scormonesc în pantaloni concentrați cu pioșenie,
fiecare în ai lui, fiecare separat, totuși cu toții laolaltă în aceeași promiscuitate. Dar pe tine
nu te sperie asta, din contră. Trec peste insensibilitatea ta olfactivă. Mai găsești oare un alt
loc, unde vecinul să se afle exact în aceeași situație, ca tine? Unde mai există o asemenea
Emigranții
egalitate? Nicăieri. Nu face nimic că este vorba de o egalitate în înjosire, esențial este că e
autentică, limpede, ba chiar radicalizată, caricatural expresionistă. Așadar, ai stat destul de
mult acolo. Din nefericire, însă, nu puteai sta acolo o veșnicie. Când ți-ai sfârșit treaba, când
ai încetat să te prefaci că n-ai terminat, când te-ai pieptănat, e ciudat ce legătură strânsă
unește la tine urologia și cosmetica, ai ieșit din subteran și atunci a luat ființă în intelectul
tău pieptănat această miciună prostească și naivă despre aventura ta de dragoste cu dama
din tren.
XX: Da, dar i-am...
AA: Baliverne. Vorbe de două parale. Ai stat lângă vagonul de dormit și ți-ai ars degetele cu
chiștocul tău de doi bani. Bănuiesc că nici nu știi ce înseamnă o femeie. Ai văzut în ea un
simbol, lumea asta care îți este absolut inaccesibilă. Neputând să depășești această
prăpastie, ai sărit peste ea în imaginația ta. Ai făcut, trebuie să recunosc, un efort intelectual
neobișnuit pentru tine. Lucru în care te-a ajutat foarte mult pisoarul. De aceea am spus că
ceea ce s-a petrecut pe peron, ai interpretat, i-ai dat ultima formă în pisoar. Acolo, în
condiții favorabile reflecțiilor de acest fel...
XX: Încetează!
AA: Nu așa s-au întâmplat lucrurile?
XX: Nu chiar așa.
AA: Nu trebuie să-ți faci griji. Peste o săptămână o să te duci iarăși la gară. (confruntare
fizică) Bine, bine, fie și pe-a ta! Ai avut-o, ai avut-o! Ți s-a dăruit, s-a aruncat la picioarele
tale, ți-a sărutat mâinile și picioarele, s-a târât înaintea ta, te-a divinizat, pe tine și pe
pantofii tăi. Acum te simți mai bine? Îți ajunge? (Pauză) Vrei un ceai? Aș vrea să-ți fac un
ceai.
XX: Trebuie să strici tu totul.
AA: Te-ai supărat?
XX: De ce te iei de mine?
AA: Te-ai simțit jignit, fiindcă am spus adevărul.
XX: Totdeauna te iei de mine. Ce ți-am făcut?
AA: Eu doar te ajut să-ți dai seama în ce situație te afli.
XX: Ce situație? Eu m-am dus la gară.
AA: Asta vorbește de situația ta.
XX: Am vrut doar să mă simt bine.

Emigranții
AA: Așa pățim întotdeauna: înfrumusețăm faptele, considerăm visurile ireale drept realitate,
iar dorințele... Prezentul falsificat naște viitorul bolnav.
(Se aud niște zgomote puternice în țeava de canalizare)
XX: Mi-e foame.
AA: Mănâncă.
XX: Păi, dacă n-am ce.
AA: Avem conserve.
XX: Ale mele s-au terminat.
AA: Iar ai hăpăit totul?
XX: Tu nu mai ai vreo cutie?
AA: Am, dar nu-ți dau.
XX: De ce?
AA: Din motive didactice.
XX: Aha. (pauză) Asta ce mai înseamnă?
AA: Înseamnă că mereu te înfrupți din conservele mele.
XX: Nu-i adevărat, mă înfrupt și din ale mele.
AA: Din ale mele și din ale tale. Învață-te, în sfârșit, și tu cu disciplina, ordinea...
XX: Foarte bine, dar mai întâi aș mânca ceva.
AA: Nu-ți dau nimic.
XX: Nu?
AA: Nu.
XX: Ziceai ceva de ceai?
AA: N-ai decât să ți-l faci singur.
XX: (se duce și pune apa la fiert) Ascultă, de ce nu sunt muște aici?
AA: Ce?
XX: Întreb de ce nu sunt muște aici.

Emigranții
AA: Unde?
XX: Aici, în cameră.
AA: Nu știu.
XX: Nici pe coridor nu sunt. Nici... nicăieri... Tu ai văzut muște pe undeva?
AA: Cred că nu.
XX: Îți spun eu că nu există. Aici, ei n-au muște. De ce n-au muște?
AA: Nu știu. Poate le-au stârpit. Igienă, ce vrei.
XX: Păcat.
AA: Ce-ți trebuie ție muște?
XX: Ei, e mai bine cu ele. Mai prinzi una... Te mai uiți la alta... Timpul trece mai repede. La
noi, erau muște. Și lipici pentru muște... Țin minte, atârnam fâșii cu lipici de lampă, parcă
unse cu miere, dar nu era miere. Se lipeau și bâzâiau. Dacă hârtia era mai veche, erau atâtea
muște lipite că se auzea un zumzet continuu, ca o muzică. Unele bâzâiau gros, altele subțire,
pentru că dacă nimerea vreo viespe sau vreun tăun... Nu, tăunii se desprindeau, erau
puternici. Țin minte...
AA: Țin minte, țin minte, țin minte! Eu nu mai țin minte nimic.
XX: Cum adică nu mai ții minte?
AA: Nu îmi amintesc nimic și nici nu vreau să-mi amintesc! „Mai ții minte asta, mai ții minte
cealaltă”... Tu și muștele tale...
XX: Păi, dacă erau.
AA: Dă-mi pace!
XX: Trebuie să spun că nu erau, dacă erau?
AA: Erau, erau, și ce-i cu asta? Trebuie să-mi amintesc până la sfârșitul vieții de niște muște
idioate?
XX: Acum, spui că erau.
AA: O, Cristoase! Nu este vorba că erau sau nu erau. Erau, zburau, dar acum nu mai sunt.
Basta. Acum e altceva.
XX: Ce?
AA: Cum adică ce?

Emigranții
XX: Ce este? Poate îmi spui și mie...
AA: Totul, ei... lumea asta, problemele ei...
XX: Ce?
AA: Adică ideile, fenomenele, evenimentele...
XX: Eee...
AA: Procesele sociale, economice, politice, curentele culturale, toată această tranziție în
care se găsește umanitatea, problemele universale...
XX: Da, dar nu mai există muște.
AA: Din fericire. Este chiar o metaforă bună. Muștele simbolizează lucrurile mărunte ale
acelor probleme la care eram condamnați acolo, în țară. Toate acele probleme locale,
fleacuri, mai degrabă. Oamenii mici și țara mică. Aici, în sfârșit poți să-ți întinzi aripile.
XX: Ca o muscă... bzzz. Fierbe apa.
AA: Poți să faci și pentru mine.
XX: Dar îmi dai zahăr?
AA: Păi, eu am cumpărat ceaiul...
XX: Da, dar nu mai avem zahăr.
(AA scoate de sub patul lui o valiză, iar din buzunar o cheie. Deschide valiza cu cheia, scoate
un pachet de zahăr, închide valiza.)
XX: Nu mai e apă.
AA: Atunci, mai fierbe.
XX: Nici aici nu este.
AA: Nu ești în stare să faci nimic fără mine. Într-adevăr.
XX: Nu este, pentru că nu curge.
AA: Nu curge, pentru că nu este, cretinule.
XX: Și e vina mea?
AA: Ai de gând să bei ceaiul? Sigur? Asta se cheamă solidaritate. O să fie prea dulce.
XX: Mie îmi place dulce.

Emigranții
AA: O să se răcească.
XX: Nu-mi place fierbinte.
AA: Să tragem la sorți.
XX: Pentru ce?
AA: Să vedem cine va bea ceaiul.
XX: Ce rost are?
AA: Pentru că nu e decât o cană de ceai, iar noi suntem doi.
XX: Ăsta-i ceaiul meu!
AA: Da, dar eu l-am cumpărat.
XX: Iar eu l-am fiert.
AA: Deci avem drepturi egale să-l bem. Vom hotărî prin tragere la sorți. Marca sau banul?
XX: Banul... Marca! Este?
AA: E întuneric...
XX: Lasă-mă.
AA: Așteaptă. Ce-i asta?
XX: Asta?... Arată-mi-o... O cutie de conserve.
AA: E a ta? Ai spus că nu mai ai conserve. În acest caz, este cutia nimănui, așa că o iau eu.
XX: Nu!
AA: Ar trebui să-ți fie rușine să minți. Zgârcenia ta e mai puternică decât lăcomia ta. De
parcă aș avea eu nevoie de conservele tale. N-o mai ascunde, la ce bun? Acum poți să te
ghiftuiești liniștit. Să-ți astâmpări pofta sălbatică de animal. Nu, nu de animal, fiindcă
animalele mănâncă numai atât cât au nevoie. Pe când tu înfuleci întruna, peste măsură.
XX: Nu vrei și tu?
AA: Nu, eu nu mă lăcomesc la delicatesele tale. Ptiu... e prea dulce.
XX: Atunci, poate voi mânca puțin...
AA: Bravo! Zgârcenia a fost învinsă.
XX: Am să mănânc.
Emigranții
AA: Mănâncă, mănâncă și să-ți fie de bine.
XX: Unde-i desfăcătorul?
AA: Spune-mi și mie de ce mănânci atât de mult?
XX: N-ai văzut desfăcătorul?
AA: Motivele hedonice nu intră în joc, mai mult ca sigur.
XX: Unde a dispărut?
AA: Probabil este vorba de actul înfulecării în sine. Îngurgitarea alimentelor are un caracter
simbolic, de înlocuitor. Înghițind hrana, înghiți realitatea înconjurătoare. Înghiți lumea...
Observația mea merită să fie comparată cu câteva date ale antropologiei contemporane,
referitoare la culturile primare.
XX: Poftim!
AA: Ce-i asta?
XX: Poftim, ia și mănâncă!
AA: De ce...
XX: Ca să nu mai trăncănești atâta.
AA: M-ai înțeles greșit.
XX: Bine, dacă nu vrei, nu mai vorbi.
AA: Așteaptă. Ce-i asta?
XX: Carne tocată. Extra.
AA: De unde ai cumpărat-o?
XX: De la magazin.
AA: De la ce fel de magazin?
XX: Unul obișnuit. Dă-mi cutia.
AA: Asta-i mâncare pentru câini.
XX: Cum adică, pentru câini...
AA: „Non plus ultra”. Hrană universală destinată animalelor domestice. Gustoasă și
sănătoasă, pregătită după o rețetă elaborată după îndelungate cercetări de laborator și
practică veterinară. Un cadru ideal pentru prietenul tău. Încearcă și te vei convinge că
Emigranții
prietenul tău îți va fi credincios. „Non plus ultra” este bucuria și fericirea prietenilor voștri
patrupezi.
XX: Tocmai.
AA: Ce „tocmai”?
XX: Tocmai asta scrie, că e foarte bună.
AA: Bună... pentru câini.
XX: Acolo nu scrie nimic de câini, ci doar despre prieteni.
AA: „Prieteni patrupezi”. Asta înseamnă câini. Eventual pisici.
XX: Nu e cu putință.
AA: De ce nu?
XX: Pentru că este carne. Carne pentru câini?
AA: Nu văd contradicția. Câinii sunt animale carnivore.
XX: Cred că am greșit ceva.
AA: Uite, aici scrie: „hrană destinată animalelor domestice”, iar mai departe se vorbește de
practica veterinară.
XX: Dă-mi cutia, să văd și eu. Nu te cred.
AA: Cine știe și alte limbi străine, tu sau eu?
XX: O spui înadins, ca să-mi faci mie în ciudă.
AA: Atunci, uită-te și tu, vezi poza de pe etichetă? Un câine zâmbitor pe fundalul soarelui ce
apune.
XX: Ei, și ce-i cu asta?
AA: Cum ce-i cu asta? Acest câine e mulțumit pentru că tocmai s-a săturat cu mâncare din
cutie. Până și analfabeții înțeleg comunicarea prin imagini.
XX: Poza ca poza. Că doar există o mulțime de poze. Asta nu înseamnă nimic. Poza e ca să fie
cutia frumoasă, pentru podoabă. Să arate că mâncarea este foarte elegantă. Cu poză.
AA: Bine. Bănuiesc că ai cumpărat acest produs având în vedere prețul mic. Ai ales cea mai
ieftină cutie de conserve din tot magazinul.
XX: Calitatea întâi.

Emigranții
AA: Pentru câini.
XX: Prima.
AA: Mă rog, câinii ar fi foarte mulțumiți.
XX: Așa că am să mănânc!
AA: Cine te oprește?
XX: Să mănânc?
AA: De ce nu? Dacă nu ți-a făcut rău până acum. Ei, de ce nu mănânci?
XX: Pentru că nu sunt câine.
AA: Nu?
XX: Nu!
AA: Cum crezi.
XX: Ascultă... Ai spus că poate fi și pentru pisici?
AA: Poate.
XX: Sigur?
AA: Sigur. Dar ce importanță mai are?
XX: Pentru că dacă e pentru pisici, aș putea mânca, dar dacă e pentru câini, nu. A nu, în nici
un caz! Doar nu sunt câine, să mănânc mâncare câinească!
AA: Ți-ai răspuns singur.
XX: Da, dar vreau s-o aud de la tine, spune-mi tu dacă sunt câine. Hai, sunt sau nu sunt
câine?
AA: Nici vorbă, nu ești. Nici un om nu poate fi câine. Sau cel puțin... n-ar trebui să fie.
XX: Asta înseamnă că dacă este pentru pisici, pot mânca și eu. Pisicile nu sunt câini. Cred că
pot să mănânc, ce zici?
AA: Poți...
XX: Sigur pot?
AA: Poți, poți... Mănâncă ce-ți place!
XX: Așadar, pot.

Emigranții
AA: Stai, nu mânca!
XX: N-ai spus tu că pot să mănânc? Asta e pentru oameni?
AA: Da, pentru oameni.
XX: Asta-i altceva.
AA: Aici se aude totul prin țevi. Până și cel mai slab ecou, oricât de intim. Țevile de
canalizare, țevile de apă, țevile caloriferelor, țevile pentru gunoi, ventilatoarele... Eu aud de
aici când pleacă și când vin, când se culcă și când se scoală. Aud când fac baie și se scurge
apa. Când aerisesc, se golesc și se înmulțesc. Până acum, nu i-am auzit, însă, când mor.
Uneori am impresia că locuim în burdihanul lor. Ca niște microbi. Uită-te și tu la țevile astea,
nu seamănă cu niște intestine? Mie, toate astea îmi amintesc de măruntaie. Trăim aici ca
două bacterii înăuntrul unui organism. Două corpuri străine. Paraziți sau ceva și mai rău. Un
gonococ în intestinele nu știu cui. Un gonococ însoțit de o ameobă.
XX: La mine te referi?
AA: Iar pe deasupra, eu nu suport pivnițele! Le urăsc! Subsolurile mă calcă pe nervi. Îmi
influențează psihicul. Eu am nevoie de soare, aer și spațiu. Iar aici n-avem nici măcar o
fereastră.
XX: E mai bine așa. La ferestră te trage curentul.
AA: Peste tot, ziduri și iar ziduri!
XX: În schimb, e cald, pentru că nu e curent.
AA: Aer stătut, de pivniță.
XX: De asta încă n-a murit nimeni, dar din cauza aerului proaspăt poți să răcești. Tata,
Dumnezeu să-l ierte, a trăit la subsol și a avut o viață lungă.
AA: Și de ce a murit?
XX: De aer proaspăt. S-a întors acasă beat și a înghețat afară.
AA: Așadar tu poți rezista aici?
XX: De ce nu? E o locuință foarte bună. E cald, e ieftin...
AA: Mai ales pentru că eu plătesc chiria. A propos, ieri am plătit din nou pe două luni. Pe
noiembrie și decembrie. Mai ai să-mi dai banii pe septembrie și octombrie. În total, pe patru
luni.
XX: Nu am.
Emigranții
AA: Bine, dar abia ai primit salariul.
XX: Așa-i, dar n-am bani.
AA: Nu pricep ce faci tu cu banii. Ar trebui să câștigi cam tot atât cât câștigă în medie un
muncitor străin în această țară. Câștigi totuși o dată și jumătate mai mult, deoarece
muncești de două ori mai mult, așa că, mă rog, chiar dacă te exploatează, tot îți mai rămâne
ceva. Locuiești în cea mai rea vizuină care poate exista, iar locuind împreună cu mine,
plătești numai jumătate dintr-o chirie și așa foarte mică. Cu toate astea, nici măcar pe asta
n-o plătești, fiindcă atunci când îți cer ce-mi datorezi, îmi spui că n-ai bani.
XX: În schimb, tu ai.
AA: Ce anume?
XX: Tu ai bani întotdeauna.
AA: Îți dai seama ce-ai spus?
XX: Păi cum, nu-i așa?
AA: Îți dai seama că, în sfârșit, mi-aș putea pierde răbdarea?
XX: Dacă plătești, înseamnă că ai.
AA: Înțelegi oare că mi-am pierdut răbdarea?
XX: Când?
AA: Adineaori.
XX: Te îmbraci? Unde te duci?
AA: Mă mut.
XX: Cee, nu e pentru prima dată.
AA: Până acum, mi-a părut rău de tine, dar acum ai întrecut măsura. Asta-i prea mult. Cum
am putut rezista atâta vreme cu tine? Mă enervezi chiar și atunci când dormi. Horcăitul tău
nu mă lasă să dorm, iar bioxidul tău de carbon îmi dă dureri de cap. M-am săturat de tine,
până peste cap. Ajunge! Plec.
XX: O să pun cheia sub ușă.
AA: Ai spus ceva?
XX: Spun că voi lăsa cheia sub ușă. Dacă ai să vii târziu...
AA: Nu mai discut cu tine. Deci tu crezi că mă voi întoarce?

Emigranții
XX: Pantofii.
AA: Ce spui?
XX: Ai uitat să te încalți. Doar n-o să ieși pe stradă numai în ciorapi.
AA: N-am nevoie de sfaturile tale. Și pe ce te bazezi, mă rog, când crezi că am să mă întorc?
XX: Valijoara. Ai lăsat valiza.
AA: Și ce-i cu asta?
XX: E limpede. Dacă te-ai muta cu adevărat, ți-ai fi împachetat lucrurile.
AA: Îți admir inteligența. Dar te înșeli. Nu iau nimic cu mine.
XX: Tocmai. Asta înseamnă că nu te muți.
AA: Da? Ei, bine, am să plec, dar n-am să iau nimic cu mine. Am să plec într-adevăr și n-am
să iau nimic cu mine. N-am să iau nimic, cu toate că am să plec. Deși plec, nu iau nimic. Plec
fără să iau nimic. E clar?
XX: Și așternutul, hainele?
AA: Cărțile, manuscrisele, fotografiile. Poți să le oprești pentru tine.
XX: Chiar vrei să mi le lași mie?
AA: Mă pot descurca și fără ele. Iar cât privește hârtiile mele... Dar să lăsăm asta.
XX: Le lași aici? Îmi lași totul?
AA: Nu, nu totul. O să iau un singur lucru, doar unul, ceva fără valoare. Ce aș putea lua...
Aha, acum știu.
XX: Nu!
AA: De ce? Mascota asta nevinovată îmi va aminti de clipele petrecute cu tine. Îmi va alina
nostalgia...
XX: Dă-mi-o înapoi!
AA: Ești nedrept. Eu îți las tot ce am și vreau să păstrez în schimb doar această mică
amintire, iar tu...
XX: Dă-mi-o!
AA: Să mergem, cățelușule, dumnealui e nedrept. Este urât și nu ne iubește.
XX: Mi-o dai sau nu?

Emigranții
AA: Să lăsăm pe domnul. Hai să mergem... (Trag amândoi de Pluto. Încăierare. Începe să
curgă apa) Apă! În sfârșit! Acum vom putea face un ceai ca lumea. Ce tot faci? Te rogi, sau
ce... Hai, gata. Ridică-te odată!
XX: Nu te mai muți?
AA: Numai din cauza ceaiului. Unde poți să bei un ceai bun, dacă nu la tine acasă?
XX: O să ți-i dau înapoi, când o să am.
AA: Tot la chirie ți-e gândul?
XX: Ai cuvântul meu.
AA: Un fleac, n-avem despre ce vorbi.
XX: Luna viitoare.
AA: Nu arde.
XX: Ei, atunci peste o săptămână.
AA: Nu-ți face griji.
XX: Sau poimâine.
AA: Oho!
XX: Vrei poimâine?... Sau mâine... Vrei mâine?
AA: N-are nici o importanță. Între niște prieteni...
XX: Acum nu pot, pe cuvânt de onoare.
AA: Of, ce plăcut e să fii din nou în casa ta. ( De sus se aude muzică) Asta mai lipsea! E
patru? Imposibil. Așa-i, nu mai merge. Ascultă, ce oră poate fi acum?
XX: Nu știu, poate 11.
AA: Înseamnă că încep. Avem cel puțin șase ore de distracție înaintea noastră. Distracția lor.
XX: Poate că vor înceta.
AA: Nu, astăzi nu vor înceta. Se vor distra până mâine dimineață. Azi este Anul Nou. Avem
apă. (Își face un ceai) Ce ai?... Nu ți-e bine? Ești bolnav? Hei! Răspunde! Aha... Despre asta
este vorba. (aranjează masa, scoate sticla de vodka, pune cele două pahare) Gata. Hai
trezește-te, e gata.
XX: Ce este?
Emigranții
AA: Anul Nou.
XX: Lasă-mă.
AA: Nici vorbă. N-o să beau singur.
XX: Nu vreau ceai.
AA: Cine vorbește de ceai? Avem ceva mai bun, așa cum se cuvine la o sărbătoare ca asta.
XX: De unde ai luat-o?
AA: Lasă asta, fac eu cinste, pune-ți haina.
XX: De ce?
AA: Pentru că astăzi este sărbătoare, sărbătoare, se pare că asta n-a ajuns încă la tine.
Despărțirea de Vechiul An și întâmpinarea Anului Nou, o eră nouă, o viață nouă, totul este
nou. Scoală-te, curăță-te, distrează-te! Pune-ți cravata! Încheie-te, piaptănă-te, doar nu vrei
ca Noul An să vomite la vederea ta?
XX: Nici tu n-ai cravată.
AA: Într-adevăr.
XX: Ei?
AA: Cu mine e altceva. Eu nu port niciodată cravată, nu e stilul meu. Așteaptă! De ce trebuie
să port și eu? E neapărat necesar?
XX: Dacă e sărbătoare, e sărbătoare.
AA: Acum e bine?
XX: Tu ai fost căsătorit?
AA: Da, de două ori.
XX: Asta ce mai înseamnă?
AA: Am divorțat. În sănătatea noastră.
XX: Și copiii?
AA: Care copii?... A, copiii. Nu, n-am copii.
XX: Atunci, de ce te-ai mai căsătorit?
AA: Cum de ce? Din dragoste, pentru înțelegerea sufletelor, la urma urmei, nici eu nu știu de
ce. Hai, bea.
Emigranții
XX: În sănătatea ta. (Își aprind câte o țigară) Ascultă, tu de ce ai plecat?
AA: Ce?
XX: De ce ai fugit din țară?
AA: Nu fugi la ceva, ci de ceva.
XX: Chiar așa. Să bem! Pe mine mă așteaptă acasă în fiecare an. Copiii se tot uită să mă
vadă, se așteaptă să vin... Eu, însă, nu mă pot duce nici acum. Ei, soarta omului.
AA: De ce nu te-ai dus să le faci o vizită? Ai putea să te duci acasă în concediu.
XX: Ce concediu, eu n-am dreptul la nici un concediu.
AA: Ai putea să ceri...
XX: Ferească Dumnezeu! Eu am venit aici pentru concediu? Eu mă aflu aici ca să câștig un
ban. O să-mi iau concediu când o să mă întorc. O săptămână întreagă. O să mă întind cu
burta pe o pătură și o să dorm. Mai deschid un ochi și mă uit dacă cerul se mai află deasupra
mea și... adorm iarăși. Iar femeia o să-mi aducă mâncare. Iar după aceea...
AA: După aceea, ce-o să faci?
XX: După aceea, mă scol și mă îmbrac elegant. Numai în lucruri străine.
AA: De ce?
XX: Fiindcă o să fie ziua numelui meu.
AA: Ziua onomastică?
XX: Da, o să fie exact în mai. Invităm tot târgul. Mă rog, nu chiar tot. Pe câțiva care nu-mi
plac, nu-i invit. Ca să le pară rău. Tăiem un porc, un vițel sau o vacă... cumpărăm votcă... să
ajungă pentru toți, și să mai și rămână... Și toate lucrurile pe care le cumpăr aici, ca să le duc
acolo, vor fi înșirate pe prispă, să le admire oricine. Dar nu-i las să pună mâna. Numai să se
uite.
AA: Ai putea să pui un câine de pază.
XX: Un câine?
AA: Legi acolo un câine rău, ca să nu lase pe nimeni să se apropie. Că doar câinele nu fură
nimic.
XX: E o idee bună. Apoi petrecem trei zile.
AA: De asta nu mă îndoiesc.

Emigranții
XX: Iar când se sfârșește petrecerea, știi ce-am să fac?
AA: Faci curățenie după musafiri.
XX: Ducă-se dracului musafirii, ei pleacă. O să facă soacră-mea curățenie. O să încep să ridic
o casă.
AA: Nu mai spune!
XX: Așa-i. O casă frumoasă, de cărămidă. Cu etaj și încălzire centrală.
AA: Glumești.
XX: Cea mai frumoasă casă din îmrejurimi. Cu banii mei.
AA: Și asta cât o să dureze?
XX: Oho-ho-ho, câțiva ani buni. Iar când o s-o terminăm, o să ne mutăm de la socri și vom
sta la noi, în casa noastră. Ce zici de asta?
AA: Proiectul este minunat. Să bem pentru casă.
XX: Pentru casă!
AA: Ai grijă că o verși... Ține-o bine, că-i păcat, nu risipi!... Ce s-a întâmplat... Arată-mi
mâinile. Arată-mi mâinile! Întinde-le! Nu așa, întinde mâinile! De mult ești așa?
XX: De vreun an.
AA: Ți se întâmplă des?
XX: Nu, doar câteodată.
AA: Din ce în ce mai des? Te întreb dacă din ce în ce mai des!
XX: Dumnezeu să te răsplătească.
AA: De ce nu înveți o limbă?
XX: Care limbă?
AA: O limbă străină!
XX: O să-mi treacă numaidecât.
AA: Ai de gând să-mi răspunzi, sau nu?
XX: Adică limba lor?

Emigranții
AA: Nu mă enerva. Știi bine ce te întreb. În țara asta ești un analfabet. Mai rău, un surdo-
mut. Când o să încetezi să fii un schilod?
XX: Eu nu vreau să vorbesc pe limba lor.
AA: De ce? Trăiești aici, în țara asta, mănânci, bei, mergi pe stradă ca și ceilalți. De ce nu vrei
să vorbești ca ei? Ai putea găsi o muncă mai bună...
XX: Ăștia nu sunt oameni.
AA: Cum așa?
XX: Aici nu sunt oameni.
AA: Dar unde sunt, după părerea ta?
XX: La noi.
AA: Aha.
XX: Uite că-mi trece.
AA: Dacă-i așa... știi ce se întâmplă cu oamenii care manevrează asemenea mașinării?
XX: Îmbărânesc.
AA: Nu numai.
XX: Ei, poate surzesc puțin. De la o vreme, îmi țiuie și mie în ureche. Nu mai aud bine.
AA: Exact, dar nu numai asta.
XX: Ascultă, mi-a trecut.
AA: Țiuitul din ureche?
XX: Nu, mâinile nu mai tremură.
AA: Fleacuri. Ca și urechea. Mai răi e cu totul altceva. Ca urmare a vibrațiilor timp de opt ore
în fiecare zi, mai mulți ani la rând, se petrec schimbări în țesuturile de legătură, adică
țesuturile care țin carnea pe oase. De cât timp ești aici?
XX: Nu mai tremură deloc.
AA: De câtă vreme manevrezi mașinăria aia?
XX: De trei ani.
AA: Țesuturile astea se degradează. Carnea începe să se desprindă de pe oase...

Emigranții
XX: Poate trei și jumătate.
AA: Ceea ce produce incapacitate de muncă.
XX: Serios?
AA: Boală de invaliditate. Boală profesională.
XX: Ei, cum se poate... basme de speriat...
AA: Tu ești om? Tu? Ești un animal, nu om. Un tâmpit, nejutorat, prost, un bou de muncă!
XX: Nu mă mai scutura...
AA: Ba o să te scutut până când o să te trezești din această stare animalică.
XX: Nu mai trage de mine.
AA: Te aperi? Nu-i nimic. Va veni timpul când vei înțelege singur și-mi vei fi recunoscător.
XX: Ține-ți mâinile acasă! Asupra cui ridici tu mâna? Asupra mea?!
AA: Tu nu vezi?
XX: Asupra mea? A mea? Ascultă, omidă albă, cur palid...Te... (se stinge lumina)
AA: E douăsprezece!
XX: De ce e întuneric?
AA: La miezul nopții, se stinge lumina, de Anul Nou. Așa-i obiceiul. Ai chibrituri? Ei... Poate
că...
XX: Dacă vrei, ne...
AA: Ehei...
XX: În acest caz...
AA: Fără îndoială...
XX: De ce nu...
AA: Hai să bem. Pentru acest an nou.
XX: pentru Anul nou. Bat clopotele...
AA: La biserică...
XX: Eu îți...
Emigranții
AA: Și eu la fel ție...
XX: Ce-a fost, a fost...
AA: Ce-a fost, nu mai este...
XX: Să izbutim.
AA: În toate.
XX: În acest Nou An. Eeeh... Anul nou...Țin minte ca ieri, eram copil, pășteam vacile și mă
duceam desculț la școală. Numai toamna, pentru că primăvara munceam la câmp, iar iarna
era prea frig. Apoi tata s-a mutat la oraș. Dar bunicii au rămas. Ciudați mai sunt bătrânii
ăștia, au preferat să rămână în sat. Se vede că țineau la sărăcia lor.
AA: Nu eu sunt cel care să-i judece.
XX: Nici mie nu-mi place. Să mă bați, dar nu-mi place.
AA: Cui îi place?
XX: Nici tatălui meu nu-i plăcea. Nu-i plăcea deloc, așa că bea tot, apoi îi plăcea și mai puțin.
De aceea bea din nou. Eu, însă, nu beau.
AA: Bine faci.
XX: Pentru că nu-mi place. Mie-mi place să am. Dacă păstrez, am. Iar dacă las din mână, îmi
cade. Nu-i așa?
AA: Ai dreptate.
XX: Dacă muncesc, câștig. Iar dacă o să câștig, fac avere. Așa este sau nu este așa?
AA: Logic.
XX: Numai că deseori mă întreb la ce bun toate astea.
AA: Care toate?
XX: Ei, tot ce am. Că doar în pământ n-o să iau nimic cu mine. În cer, nu mă primesc, iar în
iad n-au loc pentru toate astea. Atunci, ce rost are să mă chinuiesc așa?
AA: Așa vrei tu.
XX: Da, dar ce folos am eu? Îmi distrug doar sănătatea și nici o bucurie. Nici nu beau, nici nu
fumez... Afară de țigările tale.
AA: Te rog.
Emigranții
XX: Mulțumesc. Ascultă, cui să las eu toate astea, pentru ce...
AA: Dar copiii? O să construiești o casă și o s-o lași copiilor... Pentru copii.
XX: Și ei cui s-o lase?
AA: Copiilor lor.
XX: Aha. Și cum se va sfârși totul?
AA: Nu se va sfârși, de ce să se sfârșească?
XX: Păi cât să dureze așa, fără sfârșit?
AA: Poate totdeauna.
XX: Hm, fără sfârșit, zici... atunci, ce rost mai are începutul?
AA: Îmi pui o întrebare dificilă. Și Schopenhauer avea asemenea îndoieli.
XX: Cine?
AA: Schopenhauer.
XX: E evreu?
AA: Nu neapărat.
XX: Asta nu-mi place. Dacă există început, s-ar cuveni să existe și un sfârșit. Altfel, nici cu
începutul nu-i ceva în ordine... Sfârșitul nu există, cu începutul ne e-n regulă, iar între timp
eu trudesc și n-am nici o plăcere. Nu tu cinema, nu tu femei... Tu crezi că e ușor?
AA: Nici nu mi-a trecut prin minte una ca asta.
XX: Să strigi, e lesne, dar dacă-ai încerca să trăiești așa, ca mine... Tu știi cum trăiesc eu aici?
Ca un câine!
AA: Exagerezi.
XX: Nu mă contrazice! Chiar așa, ca un câine. Mi-ai spus-o și tu mai înainte!
AA: Dacă-mi amintesc bine, era vorba mai degrabă de...
XX: Vino mai aproape. Vreau să-ți spun ceva.
AA: Te ascult.
XX: Mai aproape... Și ai avut dreptate.
AA: Da’de unde...

Emigranții
XX: Ssst... Ca un câine! Câinii au o viață mai bună decât mine, pentru că cel puțin nu mai
trebuie să trudească. Asta e viață? Spune și tu dacă asta e viață?
AA: Din punct de vedere biologic...
XX: Este sau nu este?
AA: Depinde.
XX: Nu este. Toarnă!
AA: Poate că deocamdată ajunge.
XX: Nu ajunge! Eu beau pentru prima dată de când sunt aici. Cred că mi se cuvine, nu?
AA: Fără îndoială
XX: Aaa, bună mai e... o să-ți spun o ghicitoare.
AA: Spune-o.
XX: Ce este, are și nu are.
AA: Stai puțin... Are...
XX: ... Și nu are.
AA: Are și nu are... Are și nu are... Nu știu.
XX: Ghicește.
AA: Nu pot, e prea grea pentru mine. Tu?
XX: Eu.
AA: Are...
XX: ... Și nu are. Bună, nu?
AA: Ce are?
XX: Tu crezi că eu nu am?
AA: Ai?
XX: Tu crezi că eu sunt un cerșetor?! Tatăl meu a fost cerșetor și bunicul meu a fost, dar eu
nu! Îți arăt numaidecât...
AA: Lasă, nu-i nevoie.
XX: Eu sunt în stare! Chelner!

Emigranții
AA: S-a îmbătat. Ce-i cu lumina asta...
XX: Fă lumină!
AA: E lumină.
XX: Aha... Ce luminează...
AA: Lumina.
XX: Pentru că s-a stins. La urma urmei, e curios că s-a stins. Ar trebui să fie aprinsă. Anul
Nou, Anul Nou!
AA: Dar parcă durează prea mult.
XX: Poate că becul...
AA: Nu, becul e bun. Peste tot este întuneric. Vreun scurtcircuit... Lumânarea se termină
îndată. Dacă și asta mai e glumă...
XX: Nu-ți place?
AA: Nu.
XX: Poate că eu nu-ți plac?
AA: Nu.
XX: Atunci de ce stai cu mine?
AA: O întrebare esențială.
XX: Eu nu te-am invitat.
AA: Într-adevăr.
XX: Te-ai invitat singur. De ce stai tu aici cu mine?...
AA: La masă?
XX: Eu nu te întreb de masă, ci de ce stai cu mine în gunoiul ăsta.
AA: Dar..
XX: Ce faci tu aici?
AA: Ce faci și tu.
XX: Nu-i adevărat. Eu sunt nevoit. Sunt bun de muncă, analfabet, animal. Pe când tu, un om
cu carte, care știe limbi străine... Tu nu ești silit.
Emigranții
AA: E drept.
XX: Tu te-ai descurca oriunde, ai putea să te aranjezi bine. De ce stai aici cu mine? Ce
interes ai?
AA: Nici unul.
XX: Aș, tu vrei ceva de la mine. Uneori, îmi spun: nu-i sunt nici frate, nici cunoscut. Îmi dă să
mănânc, mă împrumută cu bani. Se plânge, dar mă împrumută. Îi miros urât, dar nu pleacă.
De ce, n-are decât să plece, dacă-i atât de delicat. Pentru că tu ești delicat, nu? Dacă nu-ți
place, de ce stai cu mine? Eu nu te rețin. Ascultă, ce vrei de la mine?
AA: Nimic.
XX: Să nu mă socotești prost. Probabil că sunt necioplit, dar nu un prost. Poți să-mi spui
orice, de vreme ce bem împreună. Ascultă, de ce bei tu cu mine?
AA: Pentru ispășire.
XX: Ce ispășire?
AA: Vreau să mă pocăiesc pentru păcatele înaintașilor. Înaintașii noști n-au băut niciodată
împreună.
XX: Asta-i un păcat?
AA: Da. Național.
XX: Am impresia că-ți bați joc de mine...
AA: Nu mă crezi?
XX: Nu. De ce nu te-ai dus în altă parte? Să stai cu ceva profesori sau politicieni, unii care
gândesc.
AA: Dar tu nu gândești?
XX: Ce gândesc eu, n-are nici o importanță. Mă gândesc să câștig, mă gândesc la copii, la
nevastă... Câte puțin la femei... Lucruri normale, oricine se gândește la asta și nu-i nimic
interesant.
AA: Nu te-ai gândit niciodată la libertate?
XX: Adică la ce?
AA: Să fii liber.
XX: Cum adică?

Emigranții
AA: Să spui ce gândești, spre exemplu.
XX: Am spus deja ce gândesc. Și pot s-o mai repet. Pot să vorbesc de dimineața până seara.
Ce pot să însemne gândurile mele?
AA: Și nu ți-ai dorit niciodată să gândești mai mult?
XX: Să mă gândesc la gândire?
AA: S-ar putea spune și așa.
XX: Nu, chiar atât de prost nu sunt.
AA: Gândurile nu înseamnă prostie.
XX: Depinde care. La noi, la țară, era un nebun. Nu făcea nimic, pentru că nu era bun de
nimic. Nu era în stare nici vacile să le pască. Trăia fără casă și fără familie, numai din ce-i
dădeau oamenii. Deci ce făcea el când nu făcea nimic? La ce se gândea? La ce se putea gândi
când nu știa și nu făcea nimic? Se gândea numai la gândire, numai la gânduri. Era cumva un
înțelept? Nu, era un prostănac. Era nebun.
AA: Dar era liber.
XX: Pricep. Tu trebuie să fii preot.
AA: Eu? Glumești.
XX: Ești ca un preot al libertății. Am avut această impresie de la început, când m-ai luat de
rever. Preot catihet. Vine unul ca ăsta și zice: vedeți puterea asta? Este a diavolului. Nu-i
slujiți pe diavol. Slujiți-l pe Cristos. Dar cine este Cristos ăsta, unde se află? Arată-mi-l.
Libertatea? Ce-i libertatea asta a voastră, ce reprezintă ea? Eu cunosc o singură libertate:
aceea care mă obligă să mă duc la muncă. Eu sunt liber duminica. Fă să fie șapte duminici
într-o săptămână și îți pup mâna. Șapte săptămâni, dar cu plată!
AA: Bravo, vino să te îmbrățișez!
XX: Pentru ce?
AA: Pentru că nu m-ai dezamăgit. Am contat pe tine și nu m-am înșelat. Tocmai de unul ca
tine aveam nevoie. Ești sclavul ideal.
XX: Deci nu ești preot?
AA: Nu. Deși recunosc că am avut înclinație de misionar. Înainte de a înțelege... Dar să n-ai
teamă, n-o să se mai repete, n-o să te catehizez. A fost doar o slăbiciune trecătoare, tentația
unei clipe de noblețe, o inconsecvență omenească obișnuită. În realitate, n-am deloc
chemare de misionar. Și apoi, convertirea nu este în interesul meu.
Emigranții
XX: Ești pentru putere?
AA: Câtuși de puțin. Cazul meu este cu totul particular. Eu n-am nevoie de un sclav ideal în
sensul utilitar. Tu îmi ești necesar ca model, ca tipar, ca amintire... Mai ales aici.
XX: Iarăși umbli cu ocolișuri.
AA: Nu-i deloc așa. M-ai întrebat cine sunt cu adevărat și ce vreau să fac cu tine. Acum, am
să-ți spun, eu sunt cavalerul ultimei șanse, și știi tu care-i ultima șansă? Tu.
XX: Ce sunt?
AA: Singura și ultima șansă, muza, inspirația mea...
XX: Nu cumva ești pederast?
AA: Ascultă, totul a început încă acolo, la noi. Eram ca o maimuță într-o cușcă. Mă dam huța
pe coadă, săream cu avânt de la stâlp la perete și de la perete la stâlp ori, când mi se
ofereau alune, încercam să intru în coajă, ca să mă simt acolo stăpânul spațiului infinit. A
trecut multă vreme până când, eliberându-mă de orice iluzii, am ajuns la concluzia foarte
simplă că sunt doar o maimuță într-o cușcă.
XX: Maimuțele sunt caraghioase, le-am văzut la grădina zoologică.
AA: Ai dreptate. Maimuțele din cușcă pot fi caraghioase. Prin urmare, când am constatat în
cele din urmă că sunt o astfel de maimuță, am început să râd de mine însumi și am râs atâta,
încât am început să plâng și lacrimile mi s-au scurs pe bot. Abia atunci am înțeles că
bufoneria mea mă amuza, deși spectatorii și supraveghetorii erau atât de veseli, că îmi
aruncau tot mai multe alune și bomboane. Mi s-a făcut greață de atâtea bomboane și nici în
coajă nu mai încăpeam. Atunci mi-am dat seama că pentru o maimuță nu există altă cale
decât, mai întâi, să recunoască, în sfârșit, că este maimuță...
XX: Da, sigur...
AA: Apoi să-și extragă din condiția ei de maimuță și sclavă, dacă nu mândria necesară, cel
puțin înțelepciunea și forța.
XX: Dintr-o maimuță?
AA: Da, dintr-o maimuță, dragul meu. Oare oamenii nu se trag din maimuțe?
XX: Nu.
AA: Asta-i părerea ta, dar știința afirmă altceva. Deci, dacă oamenii provin din maimuțe,
atunci eu, o maimuță, sunt arisocratul umanității. În mine, într-o biată maimuță închisă, în
condiția mea de penitență, sălășluiește întreaga știință despre om. Știința în stare pură,
netulburată de accidentele dezvoltării și de hazardul libertății. Știința primară. M-am
Emigranții
hotărât, așadar, să profit de această șansă, adică eu, maimuța din cușcă, m-am decis să scriu
o carte despre om.
XX: Maimuța nu poate să scrie.
AA: Mai ales când se află în cușcă. De acord. Am hotărât să scriu o carte despre omul în
stare pură, adică despre sclav, adică despre mine, opera vieții mele, singura de acest gen,
prima din lume. N-avem nimic, dar avem sclavia. Ea este comoara noastră. Ce știu ceilalți
despre această problemă? Cei de aici? Au scris tot, au citit tot, dar nu știu nimic despre
lucrul cel mai important. Ce știu ei despre bucuriile și tristețile sclavului, despre misterele,
credințele și obiceiurile lui? Despre filozofia, cosmogonia și matematica lui? Nu știu nimic,
pe când eu știu totul. Și tocmai despre acestea m-am hotătât să sciru.
XX: Și ai scris?
AA: Încă nu.
XX: De ce?
AA: Pentru că mi-a fost frică.
XX: Și acum scrii?
AA: Deocamdată nu.
XX: De ce?
AA: Pentru că nu mă mai tem.
XX: Pe tine e greu să te mulțumească omul.
AA: Fugind, am încetat să mai fiu sclav. M-am rarefiat, m-am dizolvat în libertate. Mi-am
pierdut tema și, ce-i mai rău, am pierdut necesitatea ei... Din fericire, însă, te-am întâlnit pe
tine.
XX: Ce legătură am eu cu...
AA: Oho, tu ești așa cum eram eu înainte de a înceta să mai fiu. Din fericire, tu continui să fii
sclav.
XX: Te rog să mă scutești de asemenea poreclă.
AA: Ești, ești, protestele tale nu-ți vor fi de nici un ajutor. Cerul mi te-a trimis ca model și
inspirație. Eu voi reînvia în tine ca sclav. Datorită ție, îmi voi scrie marea operă. De asta am
nevoie de tine.
XX: Nu cred că ăsta-i motivul.

Emigranții
AA: Aș mai locui aici cu tine, în acest, cum ai zis și tu, gunoi, dacă nu m-ar obliga o idee atât
de măreață?
XX: Eu spun că nu ăsta-i motivul.
AA: Atunci, de ce stau aici cu tine?
XX: Pentru că vrei să vorbești cu cineva.
AA: Cum adică?
XX: Ca de obicei, să stai de vorbă cu mine.
AA: Bine, dar despre ce am putae vorbi noi doi?
XX: Despre muște. Despre capcane de prins muște. Despre cum este la noi... Cum a fost... să
tăifăsuim, să ne aducem aminte, e un lucru omenesc, nu? Cu cine să vorbești, dacă nu cu
mine? Cu ei?
AA: Nu!
XX: Sigur că nu. Ce știu ei? Pe când compatrioții se înțeleg unii pe alții. Ce rost are să-mi
împui capul cu nu știu ce sclavi? Tu vrei să discuți cu mine în mod obișnuit, omenește.
Despre vară, despre iarnă... Despre ce se mănâncă pe la noi... Normal, ca și cu unul de-al
tău.
AA: Nu-i adevărat! Eu am o idee măreață, eu... opera...
XX: Opera... Parcă eu nu văd cum te chinuiești când primesc o scrisoare de acasă? Umbli din
colț în colț și citești cartea de-a-ndoaselea. De mi-e și milă. Fiindcă tu nu primești nici o
scrisoare.
AA: Nu primesc, pentru că n-am nevoie.
XX: Măi să fie. Nu primești pentru că nu-ți scrie nimeni. Nici tu la alții, nici alții ție. De aceea
ai inventat că scrii o carte. N-o să scrii nimic, deși știi atâta carte. Poate că-i mai bine, despre
ce ar putea să scrie un sărman ca tine?
AA: Despre tine.
XX: Nu-i așa, tu vrei să scrii nu știu ce aiureli, cine are nevoie de ele?
AA: Oamenii.
XX: Oamenilor le ajung propriile aiureli, nu le mai trebuie și ale tale.
AA: Oamenii au întotdeauna nevoie de adevăr.
XX: Da, dar nu de unul atât de scârbos ca al tău.

Emigranții
AA: Ți-e frică să nu scriu rău despre tine?
XX: N-o să scrii nimic.
AA: De ce?
XX: Pentru că lenevești prea mult pe canapea.
AA: Deocamdată, îmi adun ideile, studiez...
XX: Chiar așa.
AA: Dar voi începe să scriu în curând. Poate chiar de mâine.
XX: Nici de mâine, nici de poimâine. Te cunosc eu.
AA: Ei, atunci peste un an, doi... cel mai important este ca opera să se împlinească. Atunci se
vor vedea și roadele.
XX: Nu vor mai avea când.
AA: Avem destul timp. Voi rămâne cu tine atâta cât va fi nevoie.
XX: Tu o să rămâi, dar eu nu.
AA: Doar nu vrei să te muți de aici. Cine va plăti chiria în locul tău?
XX: Nu mă mut deloc. O să mă întorc.
AA: Unde?
XX: Păi, unde? Acasă. Eu am unde să mă întorc. Eu am să plec, iar tu o să rămâi aici. Fără
mine. Tu n-o să te mai întorci niciodată. Ei, vezi, nu mai ești chiar atât de deștept?
AA: Când?
XX: Când voi avea chef. O să mai stau puțin, să câștig ceva bani, apoi am să plec. Eu pot să
mă întorc oricând.
AA: Nu, nici tu n-ai să te întorci.
XX: Ba nu, eu n-am să rămân aici.
AA: O să rămâi, o să rămâi, deși încă nu-ți dai seama de asta.
XX: Eu vreau să mă întorc.
AA: Normal că vrei. Te cred. Doar de asta te afli aici, ca să te întorci. Întoarcerea este singura
rațiune a viții tale. Altminteri, n-ai fi rezistat aici. Ți-ai fi pierdur mințile sau te-ai fi sinucis.
Emigranții
XX: Păi, cine-mi interzice?
AA: Pluto, la picior!... Of, ce creatură îndărătnică.
XX: Lasă-l!
AA: Doar n-o să ți-l mănânc. Vezi, ștrengarule, stăpânul tău e gelos. Nu mă lasă niciodată să
mă joc cu tine. O astfel de afecțiune față de un prăpădit de câine, nu-i normală. Pe
deasupra, mai e și împăiat.
XX: Pune-l jos!
AA: De ce? Nu-mi dai voie nici să-l mângâi? E suspect. Câtă grijă ai de el... Bietul cățel mai să
plesnească de atâta mâncare, e prea gras. Ce-i dai să mănânce?
XX: Nimic. Este împăiat.
AA: Tocmai. Dar cu ce? Ce are înăuntru?
XX: N-are nimic.
AA: Te pomenești că e secret.
XX: Îl lași sau nu?
AA: O să ne convingem imediat. A, acum înțeleg.
XX: Sunt ai mei! Dă-mi-i înapoi!
AA: Înțeleg totul. De aceea n-aveai bani niciodată.
XX: Dă-mi-i, hoțule!
AA: Ai grijă cum vorbești. Dacă aș fi vrut să ți-i fur, aș fi făcut-o mai de mult. Tu crezi că eu
nu știam unde-ți ascunzi banii?
XX: M-ai spionat, nu?
AA: Am bănuit de la început. Cei ca tine nu țin banii la bancă. Apoi, într-o seară, recunosc...
XX: M-ai văzut?
AA: Da, te-am văzut împănându-ți cățelușul cu bancnote. Dar te asigur, fără să vreau. Noi,
intelectualii, avem somnul ușor. O să te convingi că nu ți-am luat nici o para. Deși puteam și
aveam dreptul...
XX: Care drept? Sunt ai mei.
AA: Îmi datorezi o grămadă de bani.

Emigranții
XX: Nu pentru mine-i...
AA: Știu, știu, pentru soție și copii. Dar ce-mi pasă mie pentru cine aduni banii? Important
pentru mine e că ești un ticălos. Pentru mine, asta-i o garanție că nu mă vei părăsi niciodată.
Fiindcă tu nu poți să renunți la banii tăi, nu-i așa?
XX: Crezi că am să ți-i las ție? Lua-te-ar...
AA: Nici nu mi-a trecut prin cap. Vezi și tu că nu-ți pretind să-mi dai nici măcar ce-mi
datorezi. Ai vrea să pleci cu ei din țară?
XX: Sunt ai mei, nu-i dau nimănui!
AA: Chiar așa, „ai mei”. Îmi place când rostești acest cuvânt. Cu atâta convingere, cu atâta
patimă... Dar acolo, va trebui să cheltuiești acești bani strânși cu mare trudă. Acolo, nu poți
să câștigi, nici să economisești...
XX: De aceea îi pun de-o parte aici.
AA: Aici, și nu acolo. Aici îți înmulțești banii în fiecare zi. În fiecare zi de culci cu gândul că
mâine vei avea mai mulți, poimâine și mai mulți. Ai un scop în viață, cu cât mai îndepărtat,
cu atât mai ademenitor. Ai străns cel puțin pentru o căsuță cu grădină? Atunci, de ce să nu
strângi pentru o casă mai mare, cu o grădină pe măsură? E atât de simplu. E destul să-ți
amâni întoarcerea cu încă o lună, două... Apoi pentru o casă și mai arătoasă, pentru o
grădină și mai mare... Așa îți vei întârzia mereu plecarea, deoarece cu cât ai mai mult, cu
atât vrei mai mult. Vor trece ani, iar tu vei amâna întruna, vei munci și vei face economii.
Pentru viitor. Ei, de ce te-ai oprit? E atât de plăcut să privești cum îți numeri banii...
XX: De ce-mi spui toate astea?
AA: Ca să pricepi că nu eu te țin aici.
XX: Și n-o să mă mai întorc în țară?
AA: Niciodată. Cu toate că întotdeauna ți se va părea că în curând, după câtva timp vei
pleca.
XX: Niciodată?
AA: De ce ești atât de îngrijorat? Vei avea aici o viață frumoasă, plină de speranțe, de
dorințe și iluzii. Nu oricine are parte de așa ceva.
XX: Dar de ce niciodată?
AA: Ți-am explicat. Pentru că ești un sclav. Sclavul propriei lăcomii. Libertatea înseamnă să
dispui de tine însuți, iar de tine va dispune întotdeauna altcineva sau altceva. Dacă nu
oamenii, lucrurile.
Emigranții
XX: Care lucruri?
AA: Lucrurile la care râvnești, pe care vrei să le ai. Pe care poți să le cumperi cu bani. A fi
sclavul lucrurilor e mai rău ca la închisoare. E o sclavie ideală pentru că nu mai există nici o
forță exterioară. Sufletul înrobit își crează propria sclavie. Tu ai un suflet de sclav și numai
din acest punct de vedere mă interesezi. Pentru opera mea...
XX: Știi ce cred eu despre opera ta...
AA: Mi-e indiferent ce crezi tu despre cercetările mele. Unui savant nu-i pasă ce crede o
insectă despre micoscop. Eu te văd și te descriu, asta-i tot.
XX: Tu pe mine?
AA: Eu pe tine. Iar ce gândești tu, n-are nici o importanță. Esențial este că nu poți să nu mai
fii sclav, așa cum o insectă nu poate să nu mai fie o insectă.
XX: Nu pot?
AA: Nu poți. Fiindcă nu poți să-ți schimbi propria natură, nu poți pentru că ar trebui să devii
altcineva, iar asta nu e cu putință. Nu poți, așa cum nu poți să nu mai fii avar, cum nu poți să
renunți la visurile despre întoarcere, așa cum nu poți să te mai întorci...
XX: Eu mă voi întoarce.
AA: Nu te vei întoarce.
XX: Ba am să mă întorc!
AA: Și astea?
XX: Am să mă întorc! Am să mă întorc!
AA: Ce faci? Ăștia sunt bani!
XX: Eu sunt un sclav... o insectă...
AA: Sunt banii tăi!
XX: Ai mei... ai mei... ai mei...
AA: Ai înnebunit. ...Poate că s-ar putea lipi...
XX: Este posibil?
AA: Nu.
XX: Și acum, ce-o să fac?

Emigranții
AA: Știu și eu?... fă ce vrei. Acum ești om liber.
XX: Ce-am făcut? Ce-am făcut?
AA: Ce mai vrei? Te-ai eliberat din condiția ta de sclav, te-ai răzbunat împotriva tiraniei
banului. Ai demonstrat că meriți libertatea.
XX: Da, dar acum nu mai pot să mă întorc!
AA: Nici înainte nu puteai. Așa că nu-i nici o diferență.
XX: Din cauza ta.
AA: Te-am obligat eu să distrugi banii? Eu m-am mulțumit să judec lucrurile teoretic, tu ai
vrut să faci pe Spartacus.
XX: N-am vrut nimic. Am vrut doar să mă întorc acasă.
AA: Prea târziu.
XX: Asta ce mai este?
AA: Sunt planuri, schițe, însemnări. Voiam să-mi scriu marea operă.
XX: Atunci, de ce le rupi?
AA: Pentru că n-o să mai scriu. S-a arătat că sclavul ideal nu există. Ai distrus o operă
măreață cât ai bate din palme.
XX: Ee, da’ de unde...
AA: Sigur că ție nu-ți pasă. Nu te interesează că printr-un gest necugetat... Și ce sclav frumos
erai... Ai stricat totul. Pentru că te gândești numai la tine. Vrei să te spânzuri?
XX: Și ce, n-am voie?
AA: Ba da. Sinuciderea este dreptul sfânt al omului liber, afirmarea definitivă a libertății.
XX: Hai, mișcă-te.
AA: Asta-i urmarea logică a faptei tale. Dacă ai început să fii liber odată, acum nu ți se mai
poate refuza nimic. Deși, la drept vorbind, nu ți-ar strica puțină moderație.
XX: Cred că va rezista.
AA: Poate că totuși ai lăsa-o baltă cu spânzurătoarea...
XX: Dă-te mai încolo.
AA: De ce?
Emigranții
XX: Pentru că am să dau cu piciorul în masă. Dă-te la o parte. Te dai la o parte, sau nu?
AA: Ții cu tot dinadinsul să fii vulgar?
XX: Bine, o să dau cu piciorul în masă și așa.
AA: Așteaptă. Care-i ultimul tău cuvânt?
XX: La...
AA: Ssst. Nu-ți termina vorba. Știu ce vrei să spui, dar asta era pentru mine. Ce vrei să spui
familiei?
XX: Familiei?
AA: Ai uitat că ai familie? I se cuvin câteva cuvinte din partea ta.
XX: Ei nu o să mă audă.
AA: Atunci, scrie-le ceva.
XX: Acum?
AA: Chiar acum. Vrei să te spânzuri, așa că n-ai să mai ai ocazia.
XX: Sunt cu lațul de gât...
AA: Dictează-mi mie, o să scriu eu în locul tău. Deci, cum începem?
XX: Draga mea soție și voi, dragii mei copii...
AA: Dra-ga mea so-ți-e...
XX: Din primele cuvinte ale scrisorii mele, aflați că sunt bine sănătos...
AA: Sănătos... hm, fie. Și mai departe?
XX: Ceea ce vă doresc și vouă...
AA: Poate că totuși nu?
XX: De ce?
AA: Nu se prea cuvine...
XX: Adevărat. Poate mai bine nu.
AA: „că sunt sănătos” punct. Ce urmează?
XX: Și o duc bine.

Emigranții
AA: În cer...
XX: Ca și pe pământ... de ce în cer?
AA: Doar o să te duci în cer.
XX: Nu te amesteca. Șterge.
AA: Șterg. Mai departe?
XX: Nu știu.
AA: Vrei să scriu eu pentru tine?
XX: Scrie.
AA: Totdeauna mă gândesc la tine și la copii...
XX: E bine.
AA: Și de aceea, vreau să mă spânzur.
XX: Cum?
AA: Spânzur.
XX: Nu scrie asta.
AA: Păi, dacă-i adevărat.
XX: Eu n-o fac pentru asta.
AA: Bine... mă spânzur, fiindcă nu mă gândesc la voi deloc.
XX: Nu!
AA: Nici asta nu-i bine?
XX: Nu așa! Intelectual și nu știe să scrie o scrisoare.
AA: Deci, tu cum ai formula?
XX: Așa... mai scurt.
AA: Mă spânzur. Al vostru tată și soț iubitor. Semnează-te. Asta vrea să însemne că nu mai
scriem? Pixul! Cum dorești. Ai dreptate, încă nu-i totul pierdut. Nu mă refer la mine, dar tu...
poți să începi totul de la capăt. O să vezi cât o să se mai bucure soția. Iar copiii? Se uită să te
vadă venind, te așteaptă... și soția te așteaptă, îi este dor... o să fie o bucurie... pe urmă, o
să-ți construiești casa. O casă frumoasă. Înaltă. Și muștele o să zboare... o să-ți trimiți copiii
la școală. O să fie o școală bună, pentru că toate vor fi bune... Munca îți va da pâine, iar
Emigranții
legea libertate, pentru că libertatea va fi lege și legea libertate. Oare nu asta ne dorim? Nu
spre asta tindem cu toții? Iar dacă toți avem un țel comun, dacă toți vrem același lucru, cine
ne va împedica să creăm o comunitate atât de bună și înțeleaptă? O să te întorci și niciodată
nu vei mai fi sclav. Nici tu, nici copiii tăi.

EMIGRANTII

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EMIGRANTII

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Npoca / Stagiunea 2014/2015 1

Traducerea: Stan Velea

AA: Matei Rotaru

XX: Tudor Lucanu

Regia: Tudor Lucanu

Scenografia: Cristi Rusu

XX: Am vinit. (pauză) Am vinit.

AA: Se spune am venit.

XX: Am luat. Bine, atunci mai iau încă una.

AA: Pune-o înapoi. Hai, pune-o!

AA: Ai luat trei.

XX: Am fost la gară.

XX: Nimic. Mișcare. Am băut o bere.

XX: Da, eu. Două beri. La bufet.

XX: Eu n-am sunat pe nimeni, doar am stat lângă telefoane...

XX: Chioșcuri cu ziare.

XX: Cu ziare și pixuri.

XX: Nimic. Lumea cumpără ziare.

XX: Le citește. Dar eu n-am citit. Ce să le mai citesc?

XX: Am stat lângă ziare. Case de bilete. Case de bilete, am spus.

XX: Case de bilete.

XX: Pe urmă, mi-am zis, ia să mă duc eu pe peron.

XX: Ei. Așa că m-am dus pe peron.

AA: Aha. Ei, și?

XX: Șine... și trage!...

AA: Cine trage?

XX: De la mine. Minune de tren. S-a apropiat, s-a apropiat și...

AA: S-a oprit.

XX: De unde știi? S-a oprit.

AA: Asta-i tot?

AA: Ai înțeles ce-a spus?

AA: Bravo! Mai este ceva?

XX: Mai este.

AA: De ce râzi? Ce-i atât de caraghios?...

XX: Păi, i-am cam...

AA: Încetează odată cu râsul ăsta!

XX: E adevărat, dacă-ți spun. Așa i-am...

XX: La toaleta de la clasa întâi.

AA: Bine, dar acolo se plătește.

AA: Da? Și ce-a mai urmat?

AA: Cum nimic?

AA: Bine, și după aceea?

XX: După aceea? După aceea, am plecat.

XX: A plecat și ea.

AA: Aha. (scoate țigările, caută chibriturile, dar nu le găsește)

XX: Un foc? (Îi aprinde țigara)

AA: Vrei să știi cum a fost?

XX: Ți-am spus deja.

AA: Nu, eu te întreb dacă vrei să știi cum a fost cu adevărat.

XX: Dacă știi tu mai bine...

XX: Sunt niște pantofi foarte scumpi.

XX: Mi-e indiferent.

AA: Plimbându-te pe lângă cinematograf, te-ai gândit că ar merita să intri și tu.

XX: Îmi place cinematograful.

XX: Eu nu mă duc niciodată la cinema.

AA: Tocmai. Dar nu-i totul pierdut. Mai rămâne gara.

XX: Am băut bere...

XX: Dar peronul?

AA: Nu mă întrerupe. Ajung și la asta.

XX: Mai întâi, am fost pe peron.

XX: O să-mi spui, probabil, că peronul n-a existat?

XX: Păi, vezi?

XX: Da, dar i-am...