Cuprins

Cap.1. Introducere ........................................................................................................................... 3

1.1 Generalităţi incinerare ........................................................................................................... 4
1.2 Definiții prinvind incinerarea deșeurilor ............................................................................... 5
1.3 Importanţa reducerii volumului de deșeuri în ingineria mediului ......................................... 9
Cap.2. Deșeuri. Noțiuni de bază .................................................................................................... 12
2.1 Clasificarea deşeurilor ......................................................................................................... 12
2.2 Depozitarea şi gestiunea deşeurilor ..................................................................................... 15
2.3 Modalități de neutralizare a deșeurilor ................................................................................ 18
2.3.1 Metode de tratare mecanică .......................................................................................... 18
2.3.2 Metode de tratare chimică ............................................................................................. 20
2.3.3 Metode de tratare biologică .......................................................................................... 21
2.3.4 Metode de tratare termică ............................................................................................. 22
Cap 3. Noțiuni generale despre procesul de ardere și combustibili .............................................. 25
3.1 Introducere ........................................................................................................................... 25
3.2 Procesul de ardere ................................................................................................................ 26
3.2.1 Arderea combustibililor ................................................................................................ 27
3.2.2 Analiza procesului de ardere ......................................................................................... 30
3.2.3 Calculul procesului de ardere........................................................................................ 30
3.3 Clasificarea și compoziția combustibililor .......................................................................... 37
3.4 Caracteristicile combustibililor lichizi................................................................................. 38
3.5 Caracteristicile combustibililor solizi .................................................................................. 40
3.6 Caracteristicile combustibililor gazoși ................................................................................ 45
Cap.4. Soluţii constructive pentru incineratoare ........................................................................... 48
4.1 Incineratorul INCINER8 A60 ............................................................................................. 48
4.2 Incinerator IncinerPro i500 .................................................................................................. 49
4.3 Incinerator MB150 .............................................................................................................. 50
4.4 Incinerator INCINER8 A200............................................................................................... 51
4.5 Prezentarea soluției contructive alese pentru tema de proiect IncinerPro i150 ................... 52
Cap.5 Memoriu de calcul .............................................................................................................. 53
5.1 Bilanţul termic al incineratorului ......................................................................................... 53
5.2 Alegerea şi justificarea soluţiei constructive pentru incineratorul de deşeuri ..................... 56
5.3 Calculul diametrului conductei de evacuare a gazului ........................................................ 62
Cap 6. Norme tehnice de exploatare și protecție a muncii în cazul incineratoarelor .................... 63
6.1 Condiții de exploatare .......................................................................................................... 63
6.2 Norme specifice de securitate a muncii în cazul incinerării deșeurilor ............................... 64

1
Cap.7 Analiza procesului de ardere cu metoda elementului finit ................................................. 67
7.1 Introducere ........................................................................................................................... 67
7.2 Proiectarea echipamentelor cu ajutorul sistemelor 3D ........................................................ 69
7.3 Programe specializate de analiză numerică a curgerii fluidelor .......................................... 70
7.4 Postprocesarea ..................................................................................................................... 71
7.5 Concluzii.............................................................................................................................. 80
Concluzii ....................................................................................................................................... 81
Bibliografie.................................................................................................................................... 82
ANEXA 1 Raport simulare ANSYS

2
 Cap.1. Introducere

Stehlìk (2009), susţine că o atenţie deosebită şi studii de specialitate ar trebui

îndreptatecătre procesele de tratare termică a deşeurilor. Aceste procese de tratare termică sunt
reprezentate de: incinerare, piroliză, gazare, coincinerare. Khoo (2009), cu ajutorul modelului
LCA a făcut un studiu de evaluare a impactului de mediu asupra metodelor de tratare termică a
deşeurilor, în care atragea atenţia asupra importanţei acestei evaluări, în vederea adoptării metodei
corespunzătoare de gestionare a deşeurilor.
Prin procesul de incinerare se urmăreşte transformarea deşeurilor în resurse secundare, se
are în vedere economisirea resurselor; minimizarea emisiilor şi scăderea toxicităţii deşeurilor;
reducerea volumului şi masei deşeurilor; utilizarea valorii calorice a deşeurilor şi convertirea în
energie electrică.
Incinerarea deşeurilor s-a dezvoltat de-a lungul timpului de la instalaţiile de eliminare a
deşeurilor, la instalaţii de obţinere a energiei din deşeuri şi cu introducerea de noi tehnologii de
control al emisiilor (Damgaard, 2010), reprezentând o metodă ce câstigă din ce în ce mai mult
interes în strategiile de gestionare a deşeurilor.
Obţinerea energiei din deşeuri presupune incinerarea deşeurilor şi utilizează conţinutul
energetic al deşeurilor pentru producerea energiei electrice sau a obţinerii de căldură şi
electricitate, căldura fiind utilizată (recuperată şi exportată) pentru diferite servicii (încălzire,
alimentarea cu apă caldă), (Perkoulidis şi colab, 2010).
Un studiu făcut în Italia, de Cherubini şi colab. (2008), compară diferitele metode de
gestionare a deşeurilor, cum ar fi: depozitarea deşeurilor, fără tratare; depozitarea cu recuperare a
biogazului; sortarea pe fracţii organice şi anorganice, cu reciclare; obţinerea energiei electrice prin
digestie anaeroobică şi incinerarea deşeurilor fără sortare sau tratare cu obţinerea energiei
electrice.
Au concluzionat că tratarea deşeurilor şi recuperarea energetică este ce mai avantajoasă
metodă în ceea ce priveşte impactul asupra mediului. La aceleaşi concluzii a ajuns şi Perkoulidis
şi colab. (2010), în urma unui studiu din Grecia, în care au evaluat impactul asupra mediului al
depozitării deşeurilor şi al tratării deşeurilor cu recuperare energetică[1].
În prezent există un număr de opţiuni de tratare a deşeurilor cum ar fi: neutralizarea,
reciclarea, descompunerea şi compostarea deşeurilor, dar nici una dintre ele nu poate funcţiona
singură. Prioritar este ca depozitele necontrolate de deşeuri să fie cât mai curând posibil înlocuite
printr-un management care să conducă la mărirea ciclului de viaţă a produselor, prin reciclare –
reutilizare, în paralel cu construirea unor depozite sanitare sau a altor metode de tratare.
Eforturile trebuie să fie îndreptate atât spre incinerare, compostare sau descompunerea
organică, cât şi spre reducerea şi reutilizarea, sau reciclarea acestora, atât cât este posibil pentru
deșeurile menajere.
Plecând de la prioritatea internaţională în domeniul gestionării deşeurilor şi anume aceea a
reducerii cantităţii de deşeuri depozitate în depozite ecologice, s-a avansat soluţia incinerării
acestora, tehnologie prin care deșeurile pierd 70% din volumul iniţial. Cenuşa rezultată, neputând
fi considerată material inert trebuie depozitată în depozite ecologice. Inconvenientul acestei
tehnologii este acela că este dependent de calitatea deşeurilor, în special de puterea calorică a
acestora.

3
 Cu toate acestea incinerarea este un proces foarte răspândit neputând fi omisă contribuţia
sa la reducerea volumului de deşeuri ce urmează a fi depozitate şi energia rezultată din procesul
de combustie a deşeurilor.
Incinerarea şi compostarea ca modalităţi de tratare a deşeurilor, deşi implică o serie de
costuri mai ridicate comparativ cu depozitarea sanitară, au şi un impact asupra mediului prin aceea
de a reduce utilizarea terenurilor pentru amenajarea unor depozite de deşeuri[3].

1.1 Generalităţi incinerare

Datorită multitudinii şi diversității deșeurilor, există mai multe procedee de tratare şi
eliminare a acestora. Printre procedeele termice din cadrul tratării deșeurilor, se numără:
incinerarea deșeurilor, coincinerarea deșeurilor și procesul de uscare, piroliza deșeurilor. Cel mai
important process termic la ora actuală este incinerarea deșeurilor.
Incinerarea este una dintre cele mai vechi şi eficiente metode pentru eliminarea deşeurilor.
Pe baza tipului de deşeuri, incinerarea poate fi: incinerare la scară mică, la scară medie şi pe scară
largă.
Incinerării îi revine sarcina de a trata deșeurile reziduale ce nu pot fi valorificate, pentru a
se ajunge la:
-distrugerea materialelor nocive organice;
-inertizarea deșeurilor reziduale, minimalizând emisiile din aer și apă;
-reducerea masei deșeurilor de depozit;
-folosirea valorii calorice a deșeurilor reziduale în vederea protejării resurselor de energie;
-transformarea deșeurilor reziduale în materii prime secundare, în vederea protejării
celorlalte resurse naturale.
Categoriile de deșeuri ce se pot incinera sunt:
-deșeuri de țesuturi vegetale și animale;
-deșeuri agrochimice;
-deșeuri de la prepararea și procesarea fructelor, legumelor, cerealelor, uleiurilor
comestibile, pulberilor de cacao, cafelei, ceaiului şi tutunului; producerea conservelor; prepararea
și fermentarea drojdiei şi extractului de drojdie și melasei;
-deșeuri de ambalaje care conțin reziduri sau sunt contaminate cu substanțe periculoase;
-deșeuri de cauciuc şi anvelope scoase din uz;
-deșeuri cu conținut de azbest;
-ulei uzat și filtre de ulei;
-deșeuri de metale feroase și neferoase;
-deșeuri din plastic, sticlă, hârtie, carton, lemn sau textile;
-deșeuri de la echipamente electrice şi electronice – DEEE;
-deșeuri de baterii şi accumulatori, catalizatori uzați;
-deșeuri de pesticide;
-deșeuri de vopsele, adezivi şi rășini conținând substanțe periculoase.
Incinerarea se poate aplica atât deșeurilor municipale colectate în amestec, cât şi fracției
de deșeuri reziduale. Având în vedere că în deșeurile municipale predomină componenta
biodegradabilă, aceasta împiedică incinerarea deșeurilor municipale fără alți combustibili,
conducând astfel la creșterea costurilor de incinerare pe tona de deșeuri municipale.

4
 În cazul deșeurilor periculoase, incineratoarele trebuie să atingă o temperatură de ardere
mai ridicată decât în cazul deșeurilor nepericuloase. O instalație de incinerare a deșeurilor constă
în următoarele domenii de funcționare:
-preluarea deșeurilor;
-alimentarea în unitatea de incinerare;
-eliminarea și tratarea cenușei reziduale;
-tratarea și valorificarea emisiilor.
Incinerarea prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.

Avantajele incinerării:
-cantitatea de material solid rezultat în urma arderii (cenușa solidă) reprezintă doar 15-20%
din greutatea inițială a deșeurilor;
-incinerarea generează energie termică sau electrică, asigurându-se transformarea foarte
rapidă a deșeurilor în energie, acesta fiind un avantaj al comunităților locale din vecinătatea
incineratorului.
-deșeurile medicale (periculoase), nămolul din stațiile de epurare și celelalte deșeuri
incinerate sunt transformate într-o cenușă solidă, un produs final steril, inert, nepericulos, care
poate fi folosită ca material de construcție;
-fluxurile de gaze sunt filtrate înainte de a fi dispersate în atmosferă;
-incinerarea este rapidă, putând fi distruse cantități foarte mari de deșeuri într-un timp
relativ scurt.
Dezavantajele incinerării:
-este o metodă controversată din cauza problemelor legate de emisia poluanților gazoși;
-este o metodă scumpă, iar costurile investiției se amortizează în perioade lungi de timp;
-emisiile rezultate în urma arderii conțin: CO, CO2, apă, cenușă, halogeni, sulf, fluor;
-dioxidul de carbon (CO2) este un gaz cu efect de seră – contribuie la distrugerea stratului
de ozon. Prin incinerarea unei tone de deșeuri menajere solide, se elimină în atmosferă aproximativ
o tonă de CO2;
-o parte din cenușa rezultată rămâne în incinerator, sub formă solidă, iar cealaltă parte se
elimină în atmosferă;
-incinerarea produce particule fine, toxice, care se emit în atmosferă chiar şi de la
instalațiile moderne; tehnologia modernă încă nu a dezvoltat niște metode sau filtre care să
blocheze în proporție de 100% emisia de substanțe toxice în atmosferă;
-emisiile cu potențial toxic ridicat afectează sănătatea umană şi calitatea pășunilor din
apropiere.[2]

1.2 Definiții prinvind incinerarea deșeurilor

Arderea deşeurilor solide asigură, pe de o parte, reducerea volumului şi greutăţii lor (până
la 5-15% din valorile introduse în proces), ca şi toxicităţii potenţiale şi, pe de altă tarte, recuperarea
energiei acestora sub formă de apă caldă, aburi sau energie electrică.
Instalaţia de incinerare este considerată orice unitate tehnică, staţionară sau mobilă şi
echipamentul destinat tratamentului tehnic al deşeurilor, cu sau fără recuperarea căldurii de ardere
rezultate.

5
 Instalaţie de coincinerare este orice instalaţie fixă sau mobilă a cărei scop principal este
generarea energiei sau a unor produse materiale, care foloseşte deşeuri drept combustibil uzual sau
suplimentar, sau în care deșeurile sunt tratate termic pentru eliminare.
În cazul când coincinerarea are ca scop principal tratarea termică a deşeurilor, instalaţia
este considerată instalaţie de incinerare.
În figura 1.1 este reprezentat un incinerator

Fig.1.1 Incinerator[3]
Arderea deşeurilor necesită anumite condiţii tehnologice:
1.uscarea prealabilă până la 15% umiditate.
2.aprinderea lor, care are loc la temperatura de circa 650 °C în focar.
3.realizarea în camera de combustie a temperaturii de 800-1000°C, necesară pentru
disocierea compuşilor de ardere volatili, rău mirositori şi toxici.
4.temperatura maximă în focar nu va depăşi 1050 °C pentru a evita fenomene ca: formarea
de blocuri de zgură în masa reziduurilor (ceea ce face ca arderea să nu mai fie completă),
vitrificarea zgurii pe grătare, transformarea cenuşii în pastă care se solidifică pe canalele de fum
şi pe ţevile cazanului.
5.temperatura gazelor de ardere la ieşirea din cuptor este de circa 600C şi necesită măsuri
speciale de răcire, care pot consta în:
-recuperarea energiei termice din gaze;
-recircularea gazelor de ardere, încât cu ajutorul lor să se asigure uscarea şi încălzirea
prealabilă a deşeurilor;

6
 -răcirea la temperatura mediului exterior, cu injecţie de aer sau apă pulverizată la ieşirea
gazelor din focar.
Problemele cele mai delicate în legătură cu acest gen de procesare a deşeurilor sunt legate
de controlul poluării aerului.
Tehnicile actuale de ardere şi de curăţire a gazelor rezultate permit amplasarea instalaţiilor
de incinerare chiar în zone dens populate, ceea ce conduce la costuri reduse de transport al
deşeurilor.
Procesele de tratare termică a deşeurilor reprezintă o opţiune fezabilă după variantele de
valorificare (colectare, sortare, reciclare) şi înaintea depozitării controlate.
Scopul general al incinerării deşeurilor este:
-reducerea la maxim posibil a potenţialului de risc şi poluare;
-reducerea cantităţii şi volumului de deşeuri;
-conversia substanţelor rămase într-o formă care să permită recuperarea sau depozitarea
acestora;
-transformarea şi valorificarea energiei produse.
În sistemul integrat de gestionare a deşeurilor, incinerarea deşeurilor periculoase este luată
în considerare alături de depozitarea lor controlată şi tratarea chimică/fizică/biologică a acestora
ca metodă de eliminare a deşeurilor combustibile care nu mai sunt proprii pentru recuperarea
materială şi care datorită tipurilor, proprietăţilor şi cantităţilor sunt în mod special periculoase
pentru sănătatea populaţiei şi factorii de mediu, sunt explozive sau inflamabile, conţin sau pot
genera germeni patogeni de boli transmisibile. Acestea sunt predominant tipuri de deşeuri care
conţin compuşi organici în cantităţi mari sau care au un mare potenţial de risc.

Procedeul de incinerare se împarte în 4 faze, ce se întrepătrund în mare măsură:

-uscarea: în partea superioară a grătarului deşeurile se încălzesc până la peste 100ºC prin
intermediul iradierii cu căldură sau a convecţiei, astfel având loc îndepărtarea umezelii.
-degazarea: prin continuarea procesului de încălzire până la temperaturi de peste 250ºC se
exclud materiile volatile. Acestea sunt în primul rând umezeala reziduală şi gazele reziduale.
Procesul de piroliză are loc la presiune atmosferică scăzută şi la creşterea temperaturii.
-arderea completă: în cea de-a treia parte a grătarului se atinge temperatura de ardere
completă a deşeurilor.
-gazarea: numai o mică parte din deşeurile arse sunt oxidate în procesul de piroliză. Cea
mai mare parte a deşeurilor se oxidează în partea superioară a camerei de incinerare la 1000ºC.
Post-combustia: pentru minimizarea gazelor reziduale rămase neincinerate şi a CO din
emisii, există mereu o camera de post-combustie. Aici se adaugă aer sau gaz rezidual desprăfuit în
vederea realizării incinerării complete. Timpul de păstrare în această zonă este de minim 2 secunde
la 850 ºC.
Pentru incinerarea deşeurilor se folosesc, de regulă, instalaţiile de ardere cu grătar şi
instalaţiile cu cuptor rotativ. Focare ciclon
Sunt de doua categorii: verticale şi orizontale.

7
 În figura 1.2 este reprezentată schema funcțională a unui focar ciclon vertical pentru ape
reziduale toxice.

Fig.1.2 Focar ciclon vertical[3]

În figura 1.2 sau notat: 1 - acces combustibil de baza (metan); 2 - acces oxigen sau aer;
3 – arzător; 4 - acces ape reziduale toxice pulverizate în camera superioară de ardere 5.
Arderea are loc la temperatură ridicată (~14000 C) rezultând o viteză ridicată a gazelor de
ardere care sunt dirijate în jos în camera inferioară 6. În camera inferioară gazele trec printr-o
gardă hidraulică formată din apă industrială unde sunt spălate de acizi şi sunt evacuate prin
conducta 7.
În figura 1.3 este prezentată schema unui focar ciclon orizontal.

Fig.1.3 Focar ciclon orizontal[3]

8
 Aceste tipuri de focare sunt preferate atunci când trebuie să fie arse atât reziduri cu
componenta solidă majoritară (nămoluri) cât şi deșeuri industriale combustibile şi ape reziduale.
Ciclonul din figură este utilizat pentru distrugerea simultană a nămolurilor şi a deşeurilor
industriale combustibile.
Nămolurile cu o umiditate de 50 – 60 % sunt introduse în focar central prin conducta 1
fiind pulverizate cu abur, iar deșeurile industriale toxice sunt introduse tangential prin conductele
2, aprinderea inițială fiind asigurată de arzătorul cu gaze 3.
Cenușa rezultată este evacuată prin conducta 7 iar gazele de ardere cu un debit de circa
7000 – 8000 m3/h la o temperatură de 900 – 950 ºC părăsesc focarul prin cutia de întoarcere 6 şi
merg mai departe pentru recuperarea căldurii, la un cazan recuperator. La trecerea din focarul
propiu-zis în cutia de întoarcere a gazelor este prevăzută o îngustare care permite numai trecerea
gazelor şi nu a cenușilor formate[3].

1.3 Importanţa reducerii volumului de deșeuri în ingineria mediului

În general, ca urmare a lipsei de amenajări şi a exploatării deficitare, depozitele de deșeuri
se numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact şi risc pentru mediu şi
sănătatea publică.
Principalele forme de impact şi risc determinate de depozitele de deșeuri orășenești şi
industriale, în ordinea în care sunt percepute de populație, sunt:
-modificări de peisaj şi disconfort vizual;
-poluarea aerului;
-poluarea apelor de suprafață;
-modificări ale fertilității solurilor şi ale compoziției biocenozelor pe terenurile învecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de
evidentă în zona depozitelor orășenești actuale, în care nu se practică exploatarea pe celule şi
acoperirea cu materiale inerte.
Scurgerile de pe versanții depozitelor aflate în apropierea apelor de suprafață contribuie la
poluarea acestora cu substanțe organice şi suspensii.
Depozitele neimpermeabilizate de deșeuri urbane sunt deseori sursa infestării apelor
subterane cu nitrați şi nitriți, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltrațiile din depozite, cât şi
apele scurse pe versanți influentează calitatea solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează
asupra folosinței acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deșeuri este
un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare
durabilă”, se întinde pe durata a cel puțin doua generații dacă se însumează perioadele de
amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi postmonitorizare (15-20 ani).
În termeni de biodiversitate, un depozit de deșeuri înseamnă eliminarea de pe suprafața
afectată acestei folosințe a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populația
microbiologică a solului. În plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că:
-în asociațiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;
-unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care își găsesc hrana în
gunoaie (șobolani, ciori).
Deși efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp la durata exploatării
depozitului, reconstrucția ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va
mai putea restabili echilibrul biologic inițial, evoluția biosistemului fiind ireversibil modificată.
Actualele practici de colectare transport /depozitare a deşeurilor urbane faciliteaza înmulțirea şi
diseminarea agenților patogeni şi a vectorilor acestora: insecte, șobolani, ciori, câini vagabonzi.

9
 Deșeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită
conținutului lor în substanțe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenți,
uleiuri uzate.
Problema cea mai dificilă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice,
produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu
deșeuri solide orășenești. Această situație poate genera apariția unor amestecuri şi combinații
inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă parte, prezența reziduurilor menajere ușor
degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase complexe şi reduce poluarea
mediului.
Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile şi utile sunt depozitate împreună
cu cele nereciclabile; fiind amestecate şi contaminate din punct de vedere chimic şi biologic,
recuperarea lor este dificilă.
Problemele cu care se confruntă gestionarea deşeurilor în Romania pot fi sintetizate astfel:
-depozitarea pe teren descoperit este cea mai importantă cale pentru eliminarea finală a
acestora;
-depozitele existente sunt uneori amplasate în locuri sensibile (în apropierea locuințelor, a
apelor de suprafață sau subterane, a zonelor de agrement);
-depozitele de deșeuri nu sunt amenajate corespunzător pentru protecția mediului,
conducând la poluarea apelor şi solului din zonele respective;
-depozitele actuale de deșeuri, în special cele orășenești, nu sunt operate corespunzător: nu
se compactează şi nu se acoperă periodic cu materiale inerte în vederea prevenirii incendiilor, a
răspândirii mirosurilor neplăcute; nu există un control strict al calității şi cantității de deșeuri care
intră pe depozit; nu există facilități pentru controlul biogazului produs; drumurile principale şi
secundare pe care circulă utilajele de transport a deșeurilor nu sunt întreținute, mijloacele de
transport nu sunt spălate la ieșirea de pe depozite; multe depozite nu sunt prevăzute cu
împrejmuire, cu intrare corespunzătoare şi panouri de avertizare.
-terenurile ocupate de depozitele de deșeuri sunt considerate terenuri degradate, care nu
mai pot fi utilizate în scopuri agricole; la ora actuala, în Romania, peste 12000 ha de teren sunt
afectate de depozitarea deşeurilor menajere sau industriale;
-colectarea deşeurilor menajere de la populație se efectueaza neselectiv; ele ajung pe
depozite ca atare, amestecate, astfel pierzându-se o mare parte a potențialului lor util (hârtie, sticlă,
metale, materiale plastice);
Toate aceste considerente conduc la concluzia că gestiunea deşeurilor necesită adoptarea
unor măsuri specifice, adecvate fiecărei faze de eliminare a deşeurilor în mediu. Respectarea
acestor măsuri trebuie să facă obiectul activității de monitoring a factorilor de mediu afectați de
prezența deşeurilor[1].
Nu există o definiţie unanim acceptată în ceea ce priveşte deșeurile municipale, în general
variază de la o ţară la alta, chiar şi de la o regiune la alta. Conform EEA, deşeurile municipale sunt
considerate a fi acele deşeuri rezultate din gospodării, colectate de municipalităţi, deşeuri
menajere, dar şi acelea colectate de la instituţii, întreprinderi mici, şcoli, deșeuri care sunt similare
cu cele colectate de la gospodării.
Se manifestă deosebit de variat, datorită numărului mare de nocivități conținute în aceste
deșeuri. Reziduurile sunt cele mai importante surse de răspândire a infecțiilor, datorită conținutului
lor mare de microorganisme, printre care şi agenți patogeni. În condiții prielnice, agenții patogeni
pot trăi în reziduuri chiar câteva luni, de unde pătrund în sol şi apă, dând naștere la infecții

10
numeroase, directe. Câteva din maladiile provocate de acestea sunt: Salmonella typhi - febra
tifoida; Salmonella paratifi - febra paratifoida; Schigella disenteriae - dizenteria baciliara;
Microbacterium tuberculosis - tuberculoza; Clostridium tetani - tetanos; Vibriocholerae -holera;
Polimelitis virus - paralizie infantilă; etc.
Insectele, rozătoarele şi câinii sunt, de asemenea, purtători şi răspânditori de boli
infectioase. Muștele sunt atrase de mirosul de substanță organică în descompunere; pe de o parte
sunt purtătoare de microbi, iar pe de altă parte își depun ouăle în gunoi, ciclul de reproducere fiind
de numai 4-5 zile.
Solul, apele de suprafață şi subterane, precum şi atmosfera sunt cele mai grav afectate de
reziduuri, efectele acestora fiind regăsite la mari distanțe. În mod similar prin intermediul apei,
aerului şi solului, microbii sunt răspândiți, de asemenea, la distanțe mari, de unde apoi tot prin
intermediul apei, aerului şi solului, ajung în organismul uman. Pe calea aerului, toate gazele
nocive, rezultate în urma descompunerii substanțelor organice din deșeuri (metan, amoniac,
hidrogen sulfurat, scatol, indol,etc) sunt inhalate şi pot prejudicia sănătatea umana într-un mod
mai mult sau mai puțin grav; în aceeași măsură mediul este prejudiciat şi prin produsele de ardere
– fum, fumigene, cenușă,etc.
Reziduurile periculoase pot provoca îmbolnăviri de orice fel, de la răceli banale până la
tuberculoză, cancer, etc[1].
Japonia este una dintre țările în care reciclarea este reglementată prin lege și general
acceptată de către locuitori, mai mult decât în celelalte țări. În 2007, în Japonia s-au colectat pentru
reciclare 802.036 tone de plastic, cu 429,5% mai mult dect în 2000, adică fiecare locuitor al țării
reciclează aproximativ 6.4 kg de plastic pe an.
Următoarea mare investiție în reciclare a avut loc în anii ’70, datorită creșterii costului
energiei (reciclarea aluminiului folosește doar 5% din energia necesară producției virgine; sticla,
hârtia și metalele au și ele un consum redus de energie la reciclare). Adoptarea în 1997 în SUA a
Clean Water Act a creat o cerere puternică de hârtie albă (hârtia de birou care a fost deja albită a
crescut ca valoare atunci)[34].
O treime din totalul deșeurilor din Statele Unite este reciclat. Astfel, 82 de tone de materiale
sunt reciclate dintr-un total de 251 tone de gunoi care se produc annual. Se estimează o creștere de
100% a cantității de materiale reciclate în SUA în ultimii 10 ani.
În SUA există cea mai mare producție de gunoi (deșeuri) pe cap de locuitor din lume.
Astfel, în fiecare zi, în medie, un american produce puțin peste 2 kilograme de gunoi.
În anii 70, orașul Woodbury din statul American New Jersey a fost primul din țară care a
introdus reciclarea obligatorie. Curând, și alte orașe i-au urmat exemplul, principalul motiv al noii
pasiuni a americanilor pentru reciclare fiind costul ridicat al energiei. Astfel, se economisea 95%
din energie dacă se folosea aluminiu reciclat pentru producerea aluminiului.
Campania de conștientizare că cea mai eficientă formă de tratare a deșeurilor este reciclarea
lor a avut loc în Europa sub sigla trei R (Reducere, Refolosire, Reciclare, în engleză Reduce,
Reuse, Recycle, în franceză Réduire, Réutiliser, Recycler). Deși în România s-au demarat inițiative
de reciclare ale deșeurilor sub acest generic încă înainte de 1989, în contextul lipsurilor din acea
perioadă acțiunea, fiind impusă de sus în jos, a întâmpinat rezistență. În prezent reciclarea este
reluată, dar reușita politicii de reciclare ține și de posibilitatea sortării deșeurilor, care trebuie
începută chiar din prima fază, prin colectarea separată a materialelor refolosibile[34].

11
 Cap.2. Deșeuri. Noțiuni de bază

2.1 Clasificarea deşeurilor

La nivel european s-a încercat elaborarea unor criterii de clasificare ale deşeurilor precum
și metode standard de gestionare a deşeurilor, sarcină ce întâmpină dificultăţi datorită unor cause
cumulative, printre care se pot enumera: lipsa unei baze de date complete, a unui sistem de
monitoring integrat, stadiile diferite de dezvoltare socio-economică a unor state. Ca un exemplu
concludent, în România pâna în anul 2007, anul aderării la UE, nu a existăt o bază credibilă de
date, pentru monitoringul deşeurilor la nivel naţional.
Deșeurile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
• în funcţie de provenienţa lor;
• în funcţie de consistenţă;
• în funcţie de biodegradabilitatea lor.
După sistemul EEA (European Environment Agency) deșeurile pot fi impărţite în
următoarele categorii: deșeuri periculoase; deșeuri municipale; nămoluri de epurare; deşeuri de la
ambalaje, deşeuri de la producerea energiei electrice, deșeuri electronice.
Principalele sectoare economice care sunt mai importante în generarea deşeurilor sunt:
1. industria: industria energetică, industria chimică, industria de prelucrare;
2. minerit;
3. construcţii și demolări;
4. deşeuri generate de activităţi medicale;
5. activităţi agricole;
6. deșeuri municipale.
În funcţie de compoziţia lor, deșeurile mai pot fi clasificate: deșeuri organice, deșeuri
anorganice; deșeuri din hârtie şi carton; deșeuri din mase plastice; deșeuri din sticlă; deşeuri
metalice[1].

Tab.2.1. Deșeuri periculoase[1]

Nr. Denumire deşeu
crt.
1 uleiuri uzate
2 baterii și acumulatori uzați
Starea fizică Depozitare
lichidă -colectare în recipienți metalici;
-valorificare prin agenți economici autorizați;
solidă - colectare în magazie;
-valorificare prin agenți economici autorizați.

Tab.2.2. Deșeuri refolosibile[1]

Nr. Denumire deşeu Starea fizică Depozitare
crt.
1 rebuturi de produse finite solidă -depozitare temporară lânga rampa de sortare
(de la sortarea materialelor produse finite, sector marcat ;
refractare)
2 deșeuri lemnoase (rumeguș solidă - depozitare pe platforma betonată/balastată ;
de la atelierul de tâmplarie)

12
 Tab.2.3. Deșeuri nepericuloase[1]
Nr. Denumire deşeu
crt.
1 materii prime neconforme
(de la curățarea cuptoarelor
de ardere)
2 rebuturi de produse finite
(de la sortarea materialelor
refractare)
3 deșeuri metalice feroase
(de la atelierul mecanic)
4 deșeuri metalice feroase
(rezultate din dezafectări)
5 deșeuri lemnoase
(de la atelierul de tâmplarie)
6 anvelope uzate
7 deșeuri menajere
Nr. Denumire deşeu
crt.
1. deșeuri metalice feroase
(de la atelierul mecanic)
2. deșeuri metalice feroase
(rezultate din dezafectări)
3. Deșeuri lemnoase
(de la atelierul de tâmplarie)
4. Anvelope uzate
5. uleiuri uzate
6. baterii și acumulatori uzați
Starea fizică Depozitare
solidă -depozitare temporară pe platforma balastată
în apropierea depozitului de deșeuri
refractare;
-depozitare finală la halta de deșeuri
menajere a localității;
solidă -depozitare temporară lângă rampa de
sortare produse finite, sector marcat;
-reutilizare în procesul tehnologic;
solidă -colectare în container metalic;
-depozitare temporară pe platforma betonată;
-valorificare prin agenți economici
autorizați;
solidă -depozitare temporară pe platforma betonată;
-valorificare prin agenți economici
autorizați;
solidă -depozitare pe platforma betonată/balastată ;
-valorificare în procesul tehnologic de
productie și prin comercializare ;
solidă -depozitare în magazie;
-valorificare prin agenți economici
autorizați;
solidă -depozitare temporară în containere metalice
amplasate în incinta;
-eliminare la depozitul de deșeuri menajere
al localității;
Tab.2.4. Deșeuri comercializate[1]
Starea fizică Depozitare
solidă -colectare în container metalic;
-depozitare temporară pe platforma betonată;
-valorificare prin agenți economici autorizați
solidă -depozitare temporară pe platforma betonată;
-valorificare prin agenți economici
autorizați.
solidă -depozitare pe platforma betonată/balastată;
-valorificare prin comercializare;
solidă depozitare în magazie;
-valorificare prin agenți economici autorizați
lichidă -colectare în recipienți metalici;
-valorificare prin agenți economici
autorizați;
solidă -colectare în magazie valorificare prin
agenți;
-economici autorizați
13
 Tab.2.5. Depozitarea definitiva a deşeurilor[1]
Nr. Denumire deşeu Starea fizică Depozitare
crt.
1. materii prime neconforme solidă -depozitare temporară pe platforma balastată
(de la curățarea cuptoarelor în apropierea depozitului de deșeuri
de ardere) refractare;
-depozitare finală la halda de deșeuri
menajere a localității Baru;
2. deșeuri menajere solidă -depozitare temporară în containere metalice
amplasate pe platforma betonată;
-eliminare la depozitul de deșeuri menajere al
localității Baru.

Principalele surse de deșeuri:

1. Hârtia: Milioane de tone de hârtie sunt folosite anual pentru diferite activități.
Fabricarea hârtiei prezintă două inconveniente: ea este produsă din materie lemnoasă, ce se obține
prin tăierea copacilor, iar pentru fabricarea ei se folosește o mare cantitate de energie. Reciclarea
hârtiei folosește doar jumatate din cantitatea de energie folosită inițial la obținerea ei.
2. Plasticul : În lume există peste 50 de tipuri de materiale plastice ce sunt fabricate din
materii prime epuizabile, cum ar fi petrolul, carbunele și gazul natural. Au o gama foarte largă de
folosintă, peste o treime fiind utilizate ca ambalaje, și reprezentâd 20% din cantitatea de deșeuri
menajere. Principala problemă a materialelor plastice este că ele nu sunt biodegradabile, rezistând
în mediu perioade foarte lungi de timp (o sticlă ingropată acum poate fi descoperită de urmașii
noștri în exact aceeași stare și peste 10.000 de ani).
3. Sticla: Sticla este fabricată în mare parte din nisip și necesită o cantitate enorma de
energie. Mult mai puțină energie este folosită pentru reciclarea ei. Reutilizarea sticlelor și
borcanelor determină un efect pozitiv asupra mediului și economiei. Fabricarea sticlei din
materiale reciclate (cioburi) economisește o treime din energia folosită la început.
4. Metalele: Multe bunuri și ambaje sunt fabricate din metale - tabla, oțel și în special
aluminiu. Metalele se obțin prin prelucrarea minereurilor, ceea ce determină o mare poluare prin
cantitatea de energie utilizată, și prin emanațiile și deșeurile industriale ce rezultă din aceste
procese. Reciclarea aluminiului salvează 95% din energia necesară producerii lui.
5. Materiale textile: Hainele vechi și alte materiale textile pot fi refolosite în mai multe
feluri. Ele pot constitui ajutoare pentru săraci sau pot fi stânse și utilizate pentru crearea unor noi
haine, paturi, lavete sau prelate.
6. Deșeurile organice: Resturile organice pot fi refolosite prin producerea de composturi
sau îngrășăminte naturale. Frunzele uscate mucegăite, în loc de a fi arse, pot fi folosite la acoperirea
solurilor agricole, împiedicând apariția buruienilor.
7. Petrolul: Un litru de petrol scurs în apă se poate intinde pe o suprafață dublă decât cea
a unui teren de fotbal, provocând numeroase daune. Anual, aproximativ 1,25 milioane de tone de
deșeuri petroliere se scurg în mări și oceane. De multe ori această cantitate pătrunde în pământ,
bazine riviere și sisteme de canalizare. Nu se poate vorbi de reciclare a petrolului, dar există
tehnologii de reciclare a uleiurilor uzate.[1]

14
 2.2 Depozitarea şi gestiunea deşeurilor
Depozitele de deșeuri menajere ecologice sunt spații de depozitare definitivă, amenajate în
perimetre (zone) neutilizabile pentru scopuri economico-sociale, situate în afara localităților, astfel
construite și dotate încât să nu permită în vreun fel poluarea factorilor mediului ambiant.
Depozitarea în condiții ecologice a deșeurilor, mai ales a celor periculoase, reprezintă o problemă
și o sarcină de prim ordin pentru generațiile actuale.
Soluția cea mai răspândită pe plan mondial este depozitarea gunoaielor în perimetrul
localităților sau în locuri mai îndepărtate, prin așezarea direct pe sol. Acest lucru se explică, în
primul rând, prin faptul că, practic, soluția nu necesită nici o investiție, iar cheltuielile de exploatare
sunt minime. În localități se gasesc, în general, terenuri adânci sau gropi, care trebuie asanate și
care pot fi valorificate prin umplerea lor cu gunoaie.
Principalele metode de depozitare a deșeurilor sunt:
-depozitarea la suprafață;
-depozitarea subterană, pentru care există trei variante:
a) injectarea apelor uzate și a altor deșeuri lichide, în colectoare hidrogeologice de
adâncime;
b) dispunerea în caverne rezultate prin dizolvare (în sare);
c) depunerea deșeurilor solide în lucrări miniere, închise în containere sau ca umplutură[5]
Depozitarea de suprafață:
Depozitarea de suprafață a deșeurilor este utilizată pentru deșeuri solide inerte, imobile
și anorganice sau pentru deșeurile rezultate din piroliza unor deșeuri organice, toxice sau
lichide[4].
Majoritatea deșeurilor solide cu toxicitate redusă, ca de exemplu deșeurile menajere, dar și
cenușile, zgurile și nămolurile rezultate din procese metalurgice, arderea cărbunilor și alte procese
se depun la suprafața terenului în depozite deschise. Preferabil este ca amplasamentul să aiba un
substrat impermeabil, dar în general se depun puține eforturi pentru reducerea efectelor asupra
mediului hidrologic și hidrogeologic înconjurator. În cazul unui sistem hidrogeologic nefavorabil
(ex.: prezența unui acvifer freatic), cea mai bună măsura de protecție constă în crearea unui sistem
hidrologic inversat, prin pomparea apei din interiorul unei incinte închisă etanș[4].

Fig.2.1. Depozit deschis de suprafață cu incintă închisă etanș[5]

15
 Fig.2.2. Depozitul de deșeuri Parta-Sag, jud. Timiș[6]

Lipsa compactării face recuperarea și regenerarea terenurilor dificilă și majoritatea

depozitelor sunt abandonate. În România, acesta este modul predominant de depozitare operat, cu
excepția depozitelor miniere și a unor depozite recente, într-o maniera rudimentară.
În condiții anaerobe, materiile organice din deșeurile menajere produc dioxid de carbon,
care formează împreună cu apa un acid slab. Acest acid reacționează cu metale și alți ioni solubili,
contaminând astfel apa care trece prin depozit. Cantitatea de precipitații are, din acest motiv, un
rol important asupra potențialului de poluare al depozitului[4].

Depozite de deșeuri în sistem închis:

Un sistem închis este un depozit de tip umplutură controlat, care este izolat de exterior
printr-un înveliș impermeabil, astfel încât emanațiile deșeurilor nu afectează suprafața sau apele
subterane. Sistemul este desemnat în principal pentru deșeuri care au fost deja procesate prin
incinerare sau alte metode de reducere a volumului și a emanațiilor de gaze. Impactul asupra
mediului și a peisajului se reduce foarte mult, dar costul acestui tip de depozit este ridicat[5].

Depozite de deșeuri toxice:

Se pot evidenția două strategii de baza care pot fi utilizate pentru depozitarea și izolarea
depozitelor de deșeuri toxice în raport cu mediul în general și cu straturile acvifere în special.
Primul procedeu este izolarea pasivă, care constă în încapsularea depozitului într-un sistem barieră
în care etanșeitatea este asigurată prin incorporarea unor straturi compozite de membrane
polimerice și argila compactată.
Cel de-al doilea procedeu, izolarea activă, se realizează supunând efluxul lichidului
contaminat de un sistem controlat al gradientului hidraulic în sens contrar. Alternativ, toxicitatea
deșeurilor încapsulate poate fi ameliorată prin tratamente și intervenții în situ[5].

16
 Fig.2.3 Depozit de deșeuri toxice semiîngropat și încapsulat[5]

Cu toată bariera protectoare, diferența de concentrație chimică determină uneori un flux al

difuziei contaminantului dinspre depozit către mediul geologic înconjurător. Fluxul advectiv
depinde de poziția depozitului în raport cu nivelul hidrostatic. Astfel, un gradient hidraulic de
advectie a apei subterane către depozit poate fi realizat și controlat prin plasarea depozitului sub
nivelul hidrostatic, în timp ce realizarea depozitului deasupra nivelului hidrostatic determină un
flux net al apei contaminate dinspre depozit catre straturile înconjurătoare[7].
Depozite subterane:
Depozitele în colectoare hidrologice reprezintă principala metodă de stocare a deșeurilor
toxice lichide. Acest tip de depozitare este de preferat depozitării la suprafață chiar în incinte
impermeabilizate, datorită potențialului ridicat de poluare a solului și apelor subterane prin
infiltrare și a aerului prin evaporare.
Metoda este utilizată pentru depozitarea prin injectare în formațiuni adânci a unor mari
cantități de ape de zăcământ rezultate din exploatările petrolifere și a altor deșeuri industriale.
Printre problemele posibile asociate acestei metodologii, cele mai cunoscute sunt provocarea unor
seisme și activarea unor falii[5].

Depozite în caverne rezultate prin dizolvare:

Necesitatea depozitării deșeurilor radioactive și chimice toxice, dar și stocarea petrolului
și gazelor în caverne subterane rezultate prin dizolvare este în continuă creștere. Masivele de sare
sunt formațiunile cele mai susceptibile pentru realizarea cavernelor în aceste scopuri. Sarea este
practic impermeabilă la gaze și lichide. Metoda prin dizolvare permite crearea unor capacități largi
de stocare și la un preț de cost economic.
Datorită proprietăților geomecanice favorabile, sarea rămâne stabilă și fără suport perioade
lungi de timp. În plus, depozitele subterane în sare sunt mai sigure din punct de vedere ecologic
decât depozitele de suprafață.

Depozite în excavații subterane:

Stocarea deșeurilor toxice și puternic radioactive în formațiuni geologice este cea mai
sigură metodă de depozitare. Cel mai important factor în sprijinul acestei metode de depozitare

17
este faptul că bariera geologică reprezentată de roca gazdă este capabilă să conțină și să izoleze
deșeurile o foarte lungă perioadă de timp. Sistemul este în întregime pasiv, deoarece, odată etanșat,
nu mai depinde de implicarea umană.
Deșeurile din excavațiile subterane pot afecta biosfera numai prin unele procese geologice,
ca tectonismul, diapirismul sau eroziunea, care expun direct deșeurile, sau prin procese de
deplasare a contaminanților, cel mai probabil mecanism al acestor procese fiind transportul de
către apele subterane. În condiții de adâncime, circulația apelor subterane este foarte redusă.
Activitatea de gestionare a deșeurilor include următoarele:
-colectarea;
-transportul;
-valorificarea, eliminarea deșeurilor, inclusiv supravegherea acestor operaţii și îngrijirea
zonelor de depozitare după închiderea acestora;
În ierarhia opţiunilor de gestionare a deșeurilor, inclusă atât în reglementările UE cât şi în
cele naţionale, recuperarea reprezintă o prioritate aflată înaintea eliminării prin depozitare.
Măsurile necesare trebuie planificate astfel încât să se ajungă la cea mai eficientă metodă de
recuperare şi reciclare, ţinând cont de tipurile de deșeuri, de sursele de deșeuri și de compoziţia
diferită a deșeurilor.
Priorităţile în ierarhia deșeurilor sunt prezentate în figura de mai jos[8].

Fig.2.4. Ierarhia deșeurilor[8];

2.3 Modalități de neutralizare a deșeurilor

2.3.1 Metode de tratare mecanică
Transformarea sub acţiunea forţelor mecanice a unor unităţi de volum mari în unităţi de
volum mici se numeşte mărunţire. Reducerea până la unităţi de volum intermediare se numeşte
concasare, sfărâmare sau tăiere. Aducerea la dimensiuni fine se numeşte măcinare, pulverizare,
dezintegrare sau dispersie.
Eficienţa mărunţirii înseamnă transformarea cu un consum cât mai redus de energie (E) şi
cu productivitate convenabilă a unui material solid dat, într-un produs granular sau pulverulent de
dimensiunile și uneori, forma impusă.

18
 Maşini de mărunţit:
Se foloseşte termenul de “maşină” deoarece utilajul are principalele organe de lucru în
mişcare.
Pentru alegerea unei maşini de mărunţire adecvate sunt necesare următoarele informaţii:
-proprietăţile fizice ale materialului care trebuie mărunţit (granulaţia iniţială, consistenţa,
duritatea, fragilitatea şi fisionabilitatea);
-scopul mărunţirii, ca de exemplu, procesele fizice sau chimice la care va fi supus
materialul mărunţit;
caracteristicile necesare ale materialului mărunţit (mărimea şi distribuţia particulelor
mărunţite, mărimea medie a particulelor sau mărimea specifică a particulelor)[9].

Clasificarea maşinilor de mărunţit se face în funcţie de următoarele criterii:

A.După gradul de mărunţire:
-maşini de strivit (> 5cm);
-concasoare (5 – 1cm);
-granulatoare (0,5 - 5mm);
-mori coloidale (dezintegratoare) (0,00 – 0,1mm).
B.Dupa temperatura de lucru:
-la temperatura mediului (morile);
-la frig (mori criogene).
C.Dupa modul principal de transmitere a fortei de marunţire:
-şoc
-sfărâmare prin impact (concasoare cu ciocane, pneumatice, etc.);
-compresie (colerganguri – mori cu pietre verticale sau mori chiliene);
-frecare (mori cu valţuri sau cu conuri);
-forfecare (cu cuţite, discuri).
D.După natura materialului prelucrat:
-materiale dure (oţeluri, betoane);
-materiale sticloase (fonte, sticle, ceramice);
-nateriale plastice (PVC, PE, PP);
-elastomeri (cauciucuri);
-universale (amestecuri)[9].

Maşini de compactare
Se folosesc pentru compactarea și eventual sfărâmarea obiectelor mari: mobilă,
congelatoare, automobile, televizoare, maşini de spălat, etc. Sunt numite și prese.
Pot fi cu acţionare: mecanică prin şoc (pentru obiecte mai mici și mai puţin rezistente) sau
hidraulică (universale) – cele mai des utilizate.
Utilizarea produsului unei maşini de mărunţit este legată de forma, mărimea, numărul și,
uneori, de compozita chimică a particulelor care constituie produsul.

19
 Deoarece dintr-o maşină de mărunţit rezultă întotdeauna un produs neunifom sub aspectul
menţionat, apare necesitatea unei operaţii de separare a particulelor, fie după anumite fracţiuni
granulometrice, fie după compoziţia lor chimică.
Izolarea unui component dintr-un amestec se numeşte separare. Când separarea are ca
obiect alegerea unui sort (tip) de material, se numeşte sortare. Dacă separarea are ca obiect
separarea unui amestec după dimensiuni se numeşte clasare[9].

Morile cu ciocane
Pentru mărunțirea deșeurilor municipale și de producție, precum deșeurile din lemn morile
cu ciocane s-au dovedit a fi foarte eficiente. Ele se deosebesc, în principal, doar după tipul
rotorului. Există mori orizontale și verticale cu ciocane montate flexibil.
Dupa acest principiu de bază se folosesc o serie de mori în instalațiile de reciclare a
deșeurilor sau în depozitele de deșeuri, astfel că s-a obținut o experiență vastă în cazul diferitelor
compoziții de deșeuri[10].

Concasore percutante
Concasorul percutant constă dintr-o carcasă sudată din mai multe părți din tablă sau
profiluri din oțel, al cărei interior este căptușit cu plăci de percuție. Arborele, care se rotește cu
aproximativ 500-1000 rot/min este prevăzut cu mai multe ciocane preschimbabile din oțel rezistent
la uzură. Arborele se rotește într-un lagăr montat pe carcasă. Plăcile de percuție sunt așezate
reglabil cu ajutorul unor pivoți. Atât distanța dintre plăcile de percuție și ciocane, cât și înclinația
plăcilor sunt reglabile. La intrarea unor componente care nu se pot mărunți în spațiul de percuție
plăcile de percuție pot fi ridicate iar materialele nemărunțite sunt eliminate prin partea
inferioară[10].

Mori cu cuțite sau tocătoare

Moara poate fi cu arbore orizontal simplu sau dublu. Prin rotația în sensuri diferite a
arborilor dubli prevăzuți cu cuțite materialul este atras între cuțite. Mărunțire are loc între uneltele
de tăiere indiferent de tipul materialului: moale, elastic sau dur. Gradul de mărunțire se fixează
prin alegerea distanței dintre cuțite respectiv prin lățimea dinților la arborele cu cuțite. Pentru
mărunțire deșeurilor menaje distanța dorită dintre cuțitele arborelui este de 0.1 mm și pentru a
garanta succesul procesului de tocare, nu trebuie să depășească 0.8mm. Dacă gradul de mărunțire
nu este corespunzător, sau dacă distribuția granulației nu este neuniformă, instalațiile pot fi
reglabile în mai multe trepte până când rezultatul final este cel dorit[10].

2.3.2 Metode de tratare chimică

În această categorie intră toate procedurile chimice de transformare a materialelor prin care
se modifică structura deșeurilor. Scopurile tratării chimice sunt multiple: neutralizarea în scopul
valorificarea deșeurilor sau eliminării deșeurilor (inertizare), sau reducerea concentrațiilor
componentelor periculoase.
Majoritatea procedeelor chimice sunt folosite la tratarea deșeurilor industriale. Fac
excepție procedurile termochimice care sunt utilizate și la deșeurile comunale. Procedurile chimice
utilizate frecvent în tratarea chimică a deșeurilor sunt: oxidarea (normală, umedă, supercritică H2O

20
sau CO2), reducerea, precipitarea, neutralizarea, calcinarea, clorinarea, ozonizarea, hidroliza,
dehalogenarea, fotoliza, metode electrochimie, proceduri catalitice, proceduri termochimice[11].

2.3.3 Metode de tratare biologică

Prin tratarea biologică a deșeurilor se înțelege totalitatea procedurilor de tratare prin care
materialele organice și anorganice sunt descompuse cu ajutorul bacteriilor sau/și a enzimelor în
condiții aerobe și anaerobe. Reglarea procesului se realizează prin: prezența sau lipsa oxigenului,
asigurarea unei temperaturi optime, reglarea permanentă a umidității. Principalele tipuri de
proceduri sunt: compostare, producere de biogaz, fermentare cu enzime.
Pentru a atinge țintele de termen scurt pentru deșeurile biodegradabile, cu investiții
minime, este necesară axarea pe cantitățile de deșeuri biodegradabile care pot fi colectate și tratate
relativ ușor. Acestea includ în general hârtia, cartonul și lemnul pentru reciclare, materialele din
ambalaje pentru același scop și deșeuri verzi și alimentare pentru compostare[11].

Compostarea
Compostarea este un proces biologic controlat unde ca materie primă organică se poate
folosi deșeuri agricole și industriale, deșeuri comunale, sau nămoluri provenite din tratarea apelor
menajere. Ca material de adaos se poate folosi solul, turba sau pământul de gazon.
Amestecul astfel obținut având umiditate suficientă sunt depuse în prisme. În prima fază a
descompunerii microbiene temperatura este de 30°C, apoi în urma procesului exoterm materialul
se încălzește la 60-70°C. La această temperatură majoritatea bacteriilor patogene mor. În urma
răcirii, în compost apar colonii de ciuperci, iar după 1-2 luni se formează un material pământos
fertil. Compostul este un produs finit care se poate utiliza în agricultură iar depozitarea
compostului nu prezintă nici un impact negativ asupra mediului înconjurător. Compostul de bună
calitate este un produs valoros care se poate valorifica în agricultură, horticultură, sere etc.
Compostul de slabă calitate poate fi utilizată pentru acoperirea depozitelor de deșeuri[11].

Fermentarea
Fermentarea este acea activitate microbiologică datorită căreia au loc transformările
materialelor organice. Microorganismele care direcționează aceste procese sunt: bacterii, drojdii,
mucegai în formă suspendată sau fixată.
Fermentarea are loc în exclusivitate datorită activității enzimatice, de aceea cu supliment
special de enzime cu concentrația acestora procesul poate fi influențat. În practică sunt utilizate
trei procedee de fermentare, prezentate pe scurt în continuare. [11]

Producerea de biogaz
Producerea de biogaz este urmarea proceselor de compostare și fermentare descrise în
capitolele anterioare. Biogazul este un amestec de gaze combustibile, care se formează prin
descompunerea substanțelor organice în mediu umed și lipsă de oxigen. Componentul de bază a
biogazului este metanul. Primele descrieri a biogazului sunt efectuate de către Volta la sfârșitul
secolului al XVII-lea. Volta a extras pentru prima dată metanul din gazele de mlaștină.
Producerea de biogaz constituie o metodă aplicată cu succes în câteva țări cu populații mari
din Asia (se apreciază că în China sunt peste 10 milioane de astfel de instalații, în regiunile rurale
aceste instalații asigurând peste 80 % din producția de energie necesară). Procedeul denumit

21
„Globar Gas Schema” este folosit în India de peste 75 de ani, fiind peste 80 mii de instalații în
funcțiune). În urma cercetărilor făcute între anii 1942 și sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial
de chimistul Ducelier și inginerul agronom Marcel Isman, metoda și-a făcut apariția și în Europa,
mii de ferme fiind echipate cu astfel de instalații. După cel de-al Doilea Război Mondial,
vestgermanii au inițiat o acțiune pe scară largă, construind uzine biologice în care, prin prelucrarea
reziduurilor menajere și a subproduselor agricole, obțineau biogaz și bioîngrășăminte[11].

2.3.4 Metode de tratare termică

Printre procedeele termice din cadrul tratării deșeurilor se numără incinerarea deșeurilor,
piroliza deșeurilor, coincinerarea deșeurilor şi procedeul de uscare. Pe departe cel mai important
procedeu termic este la ora actuală incinerarea deşeurilor.
Incinerarea
Incinerarea se poate aplica atât deşeurilor municipale colectate în amestec cât şi numai
fracţiei de deșeuri reziduale. Însă, compoziţia deşeurilor municipale este prepoderent
biodegradabilă, iar aceasta împiedică incinerarea deşeurilor municipale fără alţi combustibili,
conducând la creşterea costurilor de incinerare pe tona de deșeuri municipale.
De aceea este indicată incinerarea deşeurilor reziduale din deşeurile municipale, deșeurile
reziduale reprezentând deșeurile rămase după sortarea deşeurilor reciclabile, respectiv deșeurile
ce nu mai pot fi reciclate material. Pe lângă deșeurile reziduale sau municipale, incineratoarele pot
accepta orice tipuri de deșeuri. În funcţie de tipul deşeurilor acceptate incineratoarele sunt
proiectate special. Pentru deșeurile periculoase, incineratoarele trebuie să atingă o temperatură de
ardere mult mai ridicată decât în caul incinerării deșeurilor nepericuloase[12].

Fig.2.5. Procesul tehnologic de incinerare a deșeurilor[11];

22
 Piroliza
Piroliza este procedeul de descompunere chimică în condiții controlate, în reactoare
corespunzătoare materialelor organice, respectiv a deșeurilor organice, pe baza căldurii, în mediu
sărăcit în oxigen, sau fără oxigen – eventual cu adiție de gaz inert (ex. nitrogen).Pe baza procedurii
produsele finite generate din deșeuri sunt de natură gazoasă, lichidă (ulei, gudron, apă de
descompunere cu conținut de acizi organici) și solide. Acestea din urmă pot fi reutilizați în primul
rând ca și combustibili (gaz pentru încălzire, ulei pentru încălzire, cocs), mai rar ca și materie
primă secundară în industria chimică, respectiv în alte scopuri (ameliorarea solului, tratarea apelor
uzate).
Piroliza este o metodă termică de pre-tratare, care poate fi aplicată pentru a transforma
deșeul organic într-un gaz mediu calorific, în lichid și o fracție carbonizată având drept scop
separarea sau legarea compușilor chimici pentru a reduce emisiile și levigatul din mediu. Piroliza
poate fi o metodă de tratare propriu-zisă, dar, de cele mai multe ori, este urmată de o treaptă de
combustie și, în unele cazuri, de extracția de ulei pirolitic. Piroliza, spre deosebire de incinerare,
este endotermică.
Ca alternativă la incinerare, piroliza a apărut relativ recent. Fracția gazoasă conține
majoritatea energiei din deșeurile supuse pirolizei. Aceasta poate fi folosită la obținerea de energie
utilizând turbine[11].

Fig.2.6 Instalație de piroliză[11]

Gazeificarea
Gazeificarea reprezintă procesul de transformare a compușilor cu potențial caloric în gaze
combustibile (monoxid de carbon, metan și hidrogen) care conțin în mod ideal, toată energia
prezentă în produșii naturali neprocesați. În practică, eficiența transformării energiei este de 70%
până la 90%. Gazeificarea este o metodă de tratare termică, aplicabilă pentru transformarea
deșeurilor organice într-un gaz mediu calorific, produse reciclabile și reziduuri. Gazeificarea se
realizează prin degradarea termică a materialelor organice, într-un mediu lipsit de aer, pentru a

23
favoriza combustia totală. Prin acest proces se urmărește producerea unui gaz curat și a unei zguri
inerte care nu poluează mediul. Procesul este, în mod normal, urmat de combustia gazelor produse,
într-un furnal și în motoare cu ardere internă sau în turbine simple de gaz, după o purificare
corespunzătoare a gazului produs. Deșeurile mărunțite grosier (câteodată deșeuri de la piroliză)
intră într-un gazeificator, unde materialele care conțin carbon reacționează cu un agent de
gazeificare, care poate fi aer, O2, H2O sub formă de abur sau CO2.[11].

Fig.2.7 Instalație de gazeificare[13]

În figura 2.7 avem: 1.reactor; 2.dispozitiv pulse jet alimentare biomasă; 3.dispozitiv pulse
jet transport nisip; 4 arzător; 5 condensator; 6 filtru cu saci; 7 ciclon superior; 8 rezervor bio-oil

Coincinerare
Coincinerarea reprezintă valorificarea energetică a anumitor tipuri de deșeuri din industrie,
cum ar fi, de exemplu, valorificarea anvelopelor uzate sau a combustibililor alternativi în cuptoare
de ciment[14]
Instalaţie de coincinerare - orice instalaţie fixă sau mobilă al cărei scop principal este
generarea energiei sau a unor produse materiale, care foloseşte deșeuri drept combustibil uzual ori
suplimentar sau în care deșeurile sunt tratate termic pentru eliminare. În cazul în care coincinerarea
are loc astfel încât scopul principal al instalaţiei nu este generarea de energie sau produse materiale,
ci tratarea termică a deşeurilor, instalaţia este considerată instalaţie de incinerare.
Această definiţie include amplasamentul şi ansamblul instalaţiei incluzând toate liniile de
coincinerare, instalaţiile de recepţie, de stocare, de pretratare a deşeurilor pe amplasament,
sistemele de alimentare cu deșeuri, combustibil şi aer, cazanul, instalaţiile de tratare a gazelor de
ardere, instalaţiile pentru tratarea sau stocarea reziduurilor şi a apelor uzate de pe amplasament,
coşul de fum, aparatele și sistemele de control al operaţiilor de incinerare și de înregistrare şi
monitorizare a condiţiilor de incinerare[8].

24
 Cap 3. Noțiuni generale despre procesul de ardere și combustibili

3.1 Introducere
Arderea/combustia (eng. combustion), fizico-chimic, este reacţia rapidă de oxidare a unei
substanţe aflată în starea gazoasă.
Arderea, tehnic (SR EN ISO 13943), este reacţia exotermă a unei substanţe (pe care o vom
numi combustibil) cu un comburant (putând adăuga la definiţie, că este însoţită, în general, de
lumină - care poate fi incandescenţă şi/sau flăcără - şi/sau de fum.
Combustibil (eng. fuel) este, în contextul lucrării de faţă, orice substanţă, material, produs
de construcţii care are proprietatea de combustibilitate (proprietatea de a se aprinde şi arde în
continuare contribuind la creşterea cantităţii de căldură degajate).
Comburant/agent oxidant este, uzual, oxigenul, oxigenul din aer (aflat în proporţie de 21%)
sau oxigenul cedat de o altă substanţă prin reacţia de oxidare; pentru ca o substanţă combustibilă
să ardă, s-a constatat că este suficient ca mediul ambiant să conţină 14÷18% oxigen.
Se cunosc şi substanţe care ard fără prezenţa oxigenului din aer, cum ar fi: acetilena
comprimată, clorura de azot, precum şi alte substanţe compuse; aceste substanţe, în anumite
condiţii, pot exploda cu degajare de căldură şi apariţie de flăcări.
Din punctul de vedere fizic, arderea determină, în timp scurt, creşterea temperaturii
mediului înconjurător la valori peste 10000C.
Procesul de ardere, pentru a avea loc, trebuie să îndeplinească condiţia prezenţei
concomitente, în acelaşi spaţiu:
-a combustibilului;
-a comburantului (uzual, oxigenului);
-a sursei de aprindere (care să transfere, din exteriorul sistemului, suficientă căldură pentru
atingerea temperaturii de aprindere în vederea iniţierii arderii, energia aprinderii)[16].
În figura 3.1 este prezentat triunghiul focului:

Fig.3.1. Triunghiul focului[16]

Cercetări mai recente fac discuţii despre aşa-numitul tetraedru al focului, considerând că,
pentru explicarea proceselor arderii, mai trebuie avută în vedere desfăşurarea reacţiilor chimice în
lanţ.
Fenomenul de ardere implică desfăşurarea unor procese de transfer de căldură şi de masă
(care pregătesc amestecul format din combustibil şi oxigen) pentru atingerea temperaturii ce face
posibilă o dezvoltare suficient de rapidă a reacţiei de oxidare cu degajare de căldură.
Fenomenul de ardere, în concepţia actuală, are la bază teoria reacţiilor în lanţ (eng. chain
reaction). Această teorie presupune formarea, în timpul reacţiei de oxidare, a radicalilor liberi, care

25
în urma reacţiei cu alte molecule formează noi radicali liberi ce reacţionează la rândul lor cu
molecule neutre. Aceste reacţii sunt denumite reacţii secundare de continuare a lanţului. În acest
mod apare un lanţ de reacţii ce se repetă, în timpul cărora produsele finale se formează printr-o
serie de faze intermediare care iniţiază începutul unui nou lanţ ce constituie centrul activ al reacţiei.
Reacţia, susţinută de centrii activi, încetează când lanţul se întrerupe ca urmare a ciocnirii atomilor
sau radicalilor cu molecule inerte (cazul halonilor) sau cu suprafeţe care absorb energia acestora
(cazul pulberilor stingătoare).
În cazul incendiilor în clădiri, mulţi produşi combustibili au o structură chimică care
conţine carbon, hidrogen şi oxigen; unul poate fi propanul (C3H8), care prin ardere completă
produce dioxid de carbon (CO2) şi vapori de apă (H2O), ca în ecuaţia stoechiometrică din relaţia
3.1 [17], [18].

C3H8 + 5O2 → 3CO2 + 4H2O (3.1)

3.2 Procesul de ardere

Mărimile fizice ce caracterizează arderea sunt:
-temperatura de ardere, temperatura minimă de la care un combustibil arde până la
epuizare;
-viteza de ardere, cantitatea de combustibil consumat prin ardere în unitatea de
timp;aceasta este dependentă de tipul materialului combustibil şi mărimea suprafeţei ocupate, de
posibilităţile de ventilare, de temperatura dezvoltată în timpul arderii, de presiunea aerului etc.;
aceasta poate fi măsurată în:
-cazul gazelor: m/s sau cm/s sau m3/zi şi poate fi considerată că variază liniar cu timpul;
-cazul lichidelor: grosimea stratului de lichid care arde în unitatea de timp şi poate fi
considerată că variază liniar cu timpul;
-cazul solidelor: masa materialului combustibil ars pe unitatea de suprafaţă a arderii în
unitatea de timp ;
-intensitatea de ardere, dată de căldura (energia) degajată în timpul arderii, exprimată în J
(Jouli); raportarea cantităţii căldurii la cantitatea unitară de combustibil ce o produce (1 kg în cazul
substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N, N indicând condiţii normale, în cazul substanţelor
gazoase) defineşte căldura de ardere/puterea calorifică, Q, exprimată în J/kg sau J/m3N;
-limitele de ardere:
-limita inferioară, dată de concentraţia minimă a gazelor în aer sub care amestecul gazos
nu poate să ardă, fiind prea sărac în molecule reactante (energia rezultată din arderea unei particule
se dispersează înainte de a putea activa o altă particulă de substanţă combustibilă pentru
propagarea arderii);
-limita superioară, dată de concentraţia maximă a gazelor în aer peste care amestecul gazos
nu poate să ardă din cauza lipsei oxigenului necesar (oxigenul disponibil se consumă în cursul
arderii unei particule, nemaifiind suficient pentru întreţinerea arderii particulei celei mai
apropiate);
-intervalul de ardere (cuprins între limita inferioară şi superioară) este cel în care arderea
se poate produce, dimensiunea acestuia putând fi influenţată de creşterea temperaturii (mărirea
intervalului) sau de adăugarea unor gaze inerte sau vapori incombustibili (micşorarea
intervalului)[19].

26
 3.2.1 Arderea combustibililor

Flacăra (eng. flame) poate fi definită ca propagarea rapidă, autosusţinută, cu viteză

subsonică a arderii în mediu gazos cu emisie de lumină (SR EN ISO 13943) sau ca amestecul
aerului cu un gaz combustibil în reacţie care emite radiaţii electromagnetice, deseori în spectrul
vizibil (lumina); caracteristicile flăcărilor sunt:
-emisia luminii: 1÷5 µm în cazul hidrocarburilor;
-temperatura: dependentă de caracteriticile produselor care ard (concentraţie etc.)
-culoarea: galbenă sau portocalie în cazul materialelor organice, albastră în cazul
alcoolilor, gălbuie şi, eventual, cu tendinţă spre albastru în cazul gazului natural, galbenă, asociată
cu mult fum, în cazul hidrocarburilor lichide, albastră în cazul monoxidului de carbon etc.;
-radianţa: 1,5 Hz, în cazul incendiilor cu suprafaţă mare de ardere până la 15 Hz, nivelul
radiaţiei variind în jurul unei valori medii.
La flacără se disting: o zonă centrală care conţine produşi nearşi încă şi care este mai rece,
o zonă intermediară, precum şi o zonă periferică unde combustia este completă şi temperatura este
cea mai mare[19].

Tabel 3.1 Viteza de ardere pentru produse combustibile uzuale[20]

Nr. Viteza de ardere dată prin
crt. Substanţa combustibilă masa consumată lungimea consumată
(kg/m2.min) (mm/min)
1 Lemn (grinzi, mobilă în încăpere) 0,65÷0,90 -
2 Lemn tăiat în stive, în aer liber 0,70 -
3 Cherestea în stive pe teren descoperit 0,67 -
4 Bumbac afânat 0,24 -
5 Cărţi pe rafturi din lemn 0,33 -
6 Hârtie afânată 0,48 -
7 Fibră artificială scurtă afânată 0,40 -
8 Textolit 0,40 -
9 Cauciuc natural 0,80 -
10 Cauciuc sintetic 0,53 -
11 Articole tehnice din cauciuc 0,67 -
12 Film pe bază de celuloid 70,0 -
13 Polistiren 0,86 -
14 Sticlă organică 0,86 -
15 Fenoplaste 0,36 -
16 Alcool etilic 1,60÷2,00 2,00÷2,50
17 Acetonă 2,83 3,30
18 Benzen 2,30 3,15
19 Benzină 2,70÷3,20 3,80÷4,50
20 Alcool butilic 0,81 1,10
21 Eter dietilic 3,60 5,00
22 Izopentan 6,30 10,00
23 Petrol (ţiţei) 1,70 1,60
24 Petrol lampant 2,90 3,60
25 Păcură 2,10 2,20
26 Sulfură de carbon 2,20 2,70
27 Toluen 2,30 2,70

27
 Tabel 3.2 Temperatura flăcării pentru combustibili uzuali [20]
Nr. Produsul combustibil Temperatura 0C
crt.
1 acetilena 2325
2 amoniacul 1700
3 Gaz în amestec cu aerul heptanul 2290
4 hidrogenul 2400
5 metanul 2210
6 oxidul de carbon 2400
7 propanul 1930
8 bumbacul 305
9 hârtia 510
10 sodiul metalic 900
11 lemnul răşinoaselor stivuit în aer liber 1200
12 Solid huila 1200
13 cauciucul natural 1100
14 polistirenul 1350
15 magneziul 2000

Fig.3.2. Flăcări şi distribuţia temperaturilor în flacăra unei lumânări[21]

Produsele de ardere sunt:
-gazele de ardere, care sunt purtătoarele căldurii (eng. heat) şi a căror cantitate poate fi
stabilită prin calcul după compoziţia combustibilului;
-resturile minerale sau cenuşa (eng. ash), ca în cazul substanţelor solide; în acest context
intoducem şi funinginea (eng. soot);

28
 -fumul (eng. smoke) şi oxidul de carbon (ca produs intermediar care prezintă un pericol
deosebit, care poate provoca intoxicaţii şi asfixieri), în cazul arderilor incomplete.
Fumul este amestecul vizibil de lichide sub forma picăturilor foarte fine şi/sau particulelor
solide aflate în suspensie; funcţie de compoziţia chimică a produselor care ard, poate prezenta
culoare, miros şi gust specific[19].
Tabel 3.3 Caracteristicile fumului [20]
Nr. Produsul combustibil Caracteristicile
crt. Culoarea Mirosul Gustul
1 Bumbac brun-închis specific acrişor
2 Cauciuc negru-brun sulfuros acid
3 Celuloid cenuşiu închis specific acid
4 Combinaţii de azot galben brun iritant acid
5 Fosfor alb dens ca de usturoi fără
6 Hârtie, paie, fân galben alb specific acrişor
7 Lemn gri cenuşiu de răşină acrişor
8 Magneziu alb fără metalic
9 Potasiu metalic alb dens fără alcalin
10 Polistiren negru închis hidrocarburi fără
11 Policlorură de vinil cenuşiu închis acid clorhidric fără
12 Produse petroliere negru uleios acrişor
12 Sulf alb negru specific acid

Clasificarea arderilor se poate face:

-după condiţiile de desfăşurare a reacţiilor de oxidare:
-arderea completă, cazul arderii în întregime a substanţei combustibile, existând cantitatea
suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de ardere rezultă: bioxid de carbon,
vapori de apă, bioxid de sulf etc.);
-arderea incompletă, cazul arderii parţiale a substanţei combustibile, neexistând la
dispoziţie cantitatea suficientă de oxigen pentru procesul de oxidare (ca produşi de ardere rezultă:
oxid de carbon, alcool, vapori de apă şi compuşi organici complecşi); - după percepţia
fenomenului:
-arderea cu flacără, cazul arderii combustibilului în faza gazoasă cu emisie de lumină;
arderea cel mai des întâlnită;
-arderea cu incandescenţă, cazul arderii combustibilului cu emisie vizibilă de lumină la
suprafaţa acestuia (arderea cărbunilor); temperatura suprafeţei depăşeşte 5000C;
-arderea mocnită, cazul arderii combustibilului fără emisie vizibilă de lumină (pusă în
evidenţă de creşterea temperaturii mediului ambiant şi apariţia fumului); este o ardere
autosusţinută prin căldura reacţiilor interne; - după viteza reacţiilor oxidării:
-arderea lentă, cazul ruginirii fierului, putrezirii lemnului, respiraţiei fiinţelor etc., când se
constată o creştere a temperaturii fără atingerea valorii care să conducă la emisia de lumină;
-arderea normală/uniformă, la care propagarea se face cu viteze de ordinul cm/s;
-arderea rapidă, cazul exploziei, precum deflagraţia, la care propagarea se face cu viteze
de ordinul zecilor de m/s (subsonice);
-arderea foarte rapidă, cazul detonaţiei, la care propagarea se face cu viteze de ordinul km/s
(supersonice) şi care este însoţită de undă de şoc[19].

29
 3.2.2 Analiza procesului de ardere
Pentru a analiza procesul de ardere, sistemul termodinamic în care se produce aceasta, este
definit ca în schema din figura alăturată şi permite introducerea unor noţiuni foarte importante
pentru înţelegerea ulterioară a fenomenelor legate de ardere.

Fig.3.3. Schema sistemului termodinamic in care se produce arderea

Spaţiul în care se desfăşoară arderea este denumit focar. În acest spaţiu sunt introduse cele
două elemente care se întâlnesc obligatoriu în orice proces de ardere şi anume combustibilul, adică
acea componentă care urmează să ardă, având debitul masic mcb şi comburantul, adică acea
componentă care conţine oxigenul necesar arderii.
De regulă, în procesele de ardere uzuale din tehnică, aerul este cel mai întâlnit comburant.
Mai rar, de exemplu uneori în metalurgie, se utilizează ca şi comburant, oxigen tehnic, având o
puritate foarte ridicată. Debitul volumic de oxigen conţinut de aer, este notat cu VO2[22].
În urma arderii, rezultă:
-gaze de ardere, având o compoziţie care diferă în funcţie de tipul combustibilului şi al
comburantului,
-cenuşă sau zgură, datorită balastului conţinut de combustibil;
-putere termică (căldură), care reprezintă efectul util şi care depinde de condiţiile în care
se desfăşoară arderea şi de cantitatea de aer (comburant) introdusă în sistem.
Puterea termică rezultată în urma arderii este notată cu Q.
Pentru oxidarea completă a elementelor combustibile, deci pentru ca arderea să fie
completă, este necesară o cantitate minimă de oxigen (O2min), conţinută într-o cantitată minimă
de aer (Lmin).
Arderea desfăşurată în prezenţa aerului minim necesar, poartă denumirea de ardere
stoichiometrică, sau ardere teoretică. Stoichiometria este ramura chimiei care studiază raporturile
cantitative dintre elemente, în combinații sau în reacții (conform DEX online).
Gazele de ardere, obţinute în urma arderii, conţin în principal bioxid de carbon (CO2), azot
(N2), apă (H2O), oxid de carbon (CO), bioxid de sulf (SO2), oxizi de azot (NOx) etc.
În cazul utilizării combustibililor solizi, în gazele de ardere se întâlneşte şi funingine, care
de fapt reprezintă particule nearse de carbon.
3.2.3 Calculul procesului de ardere
Calculul procesului de ardere se efectează pe baza reacţiilor chimice de ardere a
elementelor combustibile şi are următoarele scopuri:
-Determinarea căldurii rezultate;
-Determinarea cantităţii de aer necesar desfăşurării acestor reacţii;
-Determinarea volumului de gaze rezultate în urma arderii

30
 Cantitatea de aer necesară arderii este foarte importantă pentru că dacă nu se asigură o
cantitate suficientă de oxigen, respectiv de aer, arderea va fi incompletă, iar dacă se introduce prea
mult oxigen, deci aer, se diminuează temperatura de ardere, pentru că aerul în exces preia o parte
din căldură şi în plus creşte cantitatea de gaze de ardere rezultate.
Cantitatea de gaze rezultată în urma arderii este esenţială pentru dimensionarea tubulaturii
pentru evacuarea acestora, pentru dimensionarea coşului de fum şi pentru dimensionarea
sistemelor de recuperare a căldurii din gazele de ardere[22].

Ecuaţiile arderii
Pentru fiecare element combustibil, trebuie scrisă ecuaţia procesului de oxidare (ardere):
Arderea carbonului:
C+O2=CO2+QC (3.2)
1 kmolC+1 kmol O2=1 kmol CO2+ 405800 kJ (3.3)
c kg C + c/12 kmol O2 = c/12 kmol CO2 + 405800 kJ (3.4)
Dacă arderea carbonului este incompletă se obţine ca produs de ardere oxidul de carbon:
C + 1/2 O2 = CO + Q (3.5)
Arderea hidrogenului în combustibilii solizi sau lichizi:
1
𝐻2 + 2 𝑂2 = 𝐻2 𝑂 + 𝑄𝐻 (3.6)
1 kmol H2 + 0,5 kmol O2 = 1 kmol H2O + 240000 kJ (3.7)
h kg H2 + h/4 kmol O2 = h/2 kmol H2O + 240000 kJ (3.8)

Arderea sulfului:
S+O2=SO2+QS (3.9)
1 kmol S + 1 kmol O2 = 1 kmol SO2 + 290200 kJ (3.10)
s kg S2 + s/32 kmol O2 = s/32 kmol SO2 + 290200 kJ (3.11)

Arderea oxidului de carbon:

1
𝐶𝑂 + 2 𝑂2 = 𝐶𝑂2 + 𝑄𝐶𝑂 (3.12)
1 kmol CO + 0,5 kmol O2 = 1 kmol CO2 + 283700 kJ (3.13)
(𝑐𝑜)𝑚𝑁3 3
𝐶𝑂 + 0,5(𝑐𝑜)𝑚𝑁 𝐶𝑂2 + 283700𝑘𝐽 (3.14)

Arderea hidrogenului în combustibilii gazoşi:

1
𝐻2 + 𝑂2 = 𝐻2 0 + 𝑄𝐻 (3.15)
2
1 kmol H2 + 0,5 kmol O2 = 1 kmol H2O + 240000 kJ (3.16)
3 3 3
(ℎ2 )𝑚𝑁 𝐻2 + 0,5(ℎ2 )𝑚𝑁 𝑂2 = (ℎ2 )𝑚𝑁 𝐻2 𝑂 + 240000𝑘𝐽 (3.17)

Arderea unei hidrocarburi:

𝑛 𝑛
𝐶𝑚 𝐻𝑛 + (𝑚 + 4) 𝑂2 = 𝑚𝐶𝑂2 + 2 𝐻2 𝑂 + 𝑄𝑐𝑚𝐻𝑛 (3.18)
1 kmol CmHn + (m+n/4) kmol O2 = m kmol CO2 + n/2 kmol H2O + QCmHn (3.19)
3 3 3 3
(cmhn)𝑚𝑁 CmHn+(m+n/4) (cmhn) 𝑚𝑁 O2=m(cmhn)𝑚𝑁 CO2 + n/2(cmhn)𝑚𝑁 H2O +QCmHn (3.20)
Aceste relaţii vor fi utilizate în continuare în calculul procesului de ardere[22].

31
 Calculul procesului de ardere pentru combustibili solizi şi lichizi
Volumul de oxigen necesar arderii complete a unităţii de cantitate de combustibil, este
denumit oxigenul minim necesar arderii (Omin). Această mărime se poate calcula prin însumarea
volumelor de oxigen ce intră în ecuaţiile arderii fiecărui component combustibil şi ţinând seama
de volumul de oxigen conţinut de combustibil:
𝑐 ℎ 𝑠 𝑜 𝑘𝑚𝑜𝑙𝑂2
𝑂𝑚𝑖𝑛 = (12 + 4 + 32 − 32) [ ] (3.21)
𝑘𝑔𝑐𝑏

Se observă că dacă în compoziţia combustibilului există deja oxigen, având participaţia

masică (o), acesta nu mai trebuie să fie introdus din exterior, în focar. Relaţia anterioară poate să
fie scrisă şi sub forma:
𝑐 ℎ 𝑠 𝑜 𝑚3 𝑂
𝑂𝑚𝑖𝑛 = 22.414 (12 + 4 + 32 − 32) [ 𝑘𝑔𝑁 2] (3.22)
𝑐𝑏

Considerând că oxigenul minim necesar arderii este asigurat din aer şi că aerul este uscat,
deci nu conţine umiditate, cum participaţia volumică a oxigenului în aer este de 21%, se poate
calcula volumul minim de aer necesar arderii, denumit şi aerul minim necesar arderii (Lmin), cu
relaţia:
3
𝑂𝑚𝑖𝑛 𝑚𝑁 𝑎𝑒𝑟 𝑢𝑠𝑐𝑎𝑡
𝐿𝑚𝑖𝑛 = [ ] (3.23)
0.21 𝑘𝑔𝑐𝑏

Dacă aerul este umed şi are umiditatea x[kg um./kg aer uscat], atunci, notând densitatea
aerului uscat în starea normală cu ρNaer şi densitatea umidităţii în starea normală cu ρNum , aerul
minim necesar arderii se calculează cu relaţia:
3
𝑂𝑚𝑖𝑛 ρ𝑁𝑎𝑒𝑟 𝑂𝑚𝑖𝑛 𝑚𝑁 𝑎𝑒𝑟 𝑢𝑚
𝐿𝑚𝑖𝑛 = (1 + 𝑥 )= (1 + 1.61𝑥) [ ] (3.24)
0.21 ρ𝑁𝑢𝑚 0.21 𝑘𝑔𝑐𝑏

Pentru ca arderea să fie completă, chiar în condiţiile asigurării oxigenului, respectiv aerului
minim necesar, este obligatoriu ca amestecul dintre combustibil şi aer, respectiv oxigen, să fie
perfect, astfel încât fiecare moleculă de element combustibil să ajungă în contact cu numărul
necesar de molecule de oxigen. În aceste condiţii ar putea să fie realizată oxidarea fiecărei
molecule de element combustibil. În realitate acest amestec perfect este imposibil de realizat. În
consecinţă, pentru a nu rămâne particule combustibile nearse, respectiv pentru ca numărul acestora
să fie cât mai mic, se va asigura o cantitate de aer, deci şi de oxigen, mai mare decât cea minimă
necesară arderii[22].
Volumul de aer introdus în mod real în procesul de ardere, denumit şi aerul real de ardere
(L), poate fi determinat utilizând un parametru denumit coeficientul excesului de aer, sau mai
simplu excesul de aer (λ), definit prin relatia:
𝐿
𝜆=𝐿 (3.24)
𝑚𝑖𝑛

Valoarea excesului de aer este recomandată în literatura de specialitate, pentru fiecare tip
de combustibil în funcţie şi de particularităţile procesului de ardere, astfel:
- Pentru combustibili solizi sub formă de praf: λ = 1,1...1,4
- Pentru combustibili solizi în strat fluidizat: λ = 1,3...2
- Pentru combustibili lichizi: λ = 1,15...1,4
Pentru arderea în MAS, dacă se doreşte randament termic maxim, se recomandă un
amestec sărac (cu mai mult aer şi mai puţin combustibil):
λ = 1,05...1,01

32
 Pentru arderea în MAS, dacă se doreşte putere maximă, se recomandă un amestec bogat
(cu mai puţin aer şi mai mult combustibil):
λ = 0,85...0,9
Pentru arderea în MAC se recomandă:
λ = 1,3...1,7
Dacă este cunoscută cantitatea de combustibil care trebuie arsă, mcb [kg], atunci aerul
necesar se calculează cu relaţia:
3
𝑉𝑎𝑒𝑟 = 𝑚𝑐𝑏 λ𝐿𝑚𝑖𝑛 [𝑚𝑁 𝑎𝑒𝑟] (3.25)
Dacă se cunoaşte debitul de combustibil mcb[kgs-1], se determină şi debitul necesar de
aer, împărţind relaţia anterioară cu timpul:
3
𝑉𝑎𝑒𝑟 = 𝑚𝑐𝑏 λ𝐿𝑚𝑖𝑛 [𝑚𝑁 𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑠 −1 ] (3.26)
Dacă arderea se desfăşoară în condiţii stoichiometrice, adică utilizând aerul minim necesar
arderii (λ= 1), atunci se va obţine şi volumul minim de gaze de ardere, cu relaţia:
𝑚3
𝑉𝑔𝑚𝑖𝑛 = 𝑉𝐶𝑂2 + 𝑉𝐻2 𝑂 + 𝑉𝑆𝑂2 + 𝑉𝑁2 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.27)
𝑐𝑏

Volumele parţiale ale fiecărui element în parte, din compoziţia gazelor de ardere, se
calculează din ecuaţiile arderii elementelor combustibile:
pentru CO2:
𝑐 22,414 𝑚3
𝑉𝐶𝑂2 = 12 𝐶𝑂2 = 𝑐 = 1,867𝑐 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.28)
12 𝑐𝑏

pentru H2O:
ℎ 𝑤 𝑚3
𝑉𝐻2 𝑂 = 22,414 (2 + 18) + 1,61𝑥 = 1,274ℎ + 1,245𝑤 + 1,61𝑥 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.29)
𝑐𝑏

pentru SO2:
22,414 𝑚3
𝑉𝑆𝑂2 = 𝑠 = 0,7𝑠 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.30)
32 𝑐𝑏

Volumul de azot, VN2 conţinut de aerul minim necesar arderii se calculează ţinând seama
de participaţia volumică a azotului în aerul uscat:
𝑚3
𝑉𝑁2 = 0,79𝐿𝑚𝑖𝑛 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.31)
𝑐𝑏

Dacă arderea se desfăşoară cu exces de aer, volumul total al gazelor de ardere este:

𝑚3
𝑉𝑔𝑡 = 𝑉𝑔𝑚𝑖𝑛 + 𝑉𝑎𝑒𝑟
𝑒𝑥𝑐𝑒𝑠
= 𝑉𝑔𝑚𝑖𝑛 + (λ − 1)𝐿𝑚𝑖𝑛 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.32)
𝑐𝑏

Volumul de gaze uscate se obţine scăzând din volumul total, volumul vaporilor de apă:
𝑚3
𝑉𝑔𝑢𝑠 = 𝑉𝑔𝑡 − 𝑉𝐻3 𝑂 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.33)
𝑐𝑏

Volumul gazelor uscate este foarte important în controlul arderii, pentru că experimental
se determină compoziţia gazelor uscate. Echipamentele utilizate pentru controlul arderii, denumite
analizoare de gaze, sunt prevăzute cu sisteme de condensare a apei conţinute de probele de gaze
supuse analizei. Astfel, în procesul de analiză chimică a compoziţiei gazelor de ardere intră doar
gazele uscate[22].

33
 Calculul procesului de ardere pentru combustibili gazoşi
Oxigenul minim necesar arderii, se poate calcula din reacţiile de ardere ale elementelor
combustibile gazoase:
𝑛 𝑚3 𝑂
𝑂𝑚𝑖𝑛 = 0,5[(ℎ2 ) + (𝑐𝑜)] + ∑ (𝑚 + 4 ) (𝑐𝑚 ℎ𝑛 ) − (𝑜2) [ 𝑚𝑁3 2] (3.34)
𝑁𝑐𝑏

Pentru a calculula aerul minim necesar arderii, aerul real şi excesul de aer, pentru
combustibilii gazoşi, sunt valabile relaţiile prezentate anterior în cazul combustibililor solizi şi
lichizi,.
Pentru combustibili gazoşi se recomandă: λ = 1,05 ... 1,3.
În cazul arderii stoichiometrice, cu aerul minim necesar (λ = 1), volumul de gaze de ardere,
care în această situaţie este minim, se calculează cu relaţia:
𝑚3
𝑉𝑔𝑚𝑖𝑛 = 𝑉𝐶𝑂2 + 𝑉𝐻2 𝑂 + 𝑉𝑁2 [𝑚3𝑁 ] (3.35)
𝑁𝑐𝑏

Fiecare volum parţial în parte se poate calcula după cum urmează:

pentru CO2:
𝑉𝐶𝑂2 = (𝑐𝑜) + ∑ 𝑚(𝑐𝑚 ℎ𝑛 ) + (𝑐𝑜2 ) (3.36)

(co2) reprezintă participaţia volumică a bioxidului de carbon din compoziţia iniţială a

combustibilului gazos;
pentru H2O:
𝑚
𝑉𝐻2 𝑂 = (ℎ2) + ∑ 2 (𝑐𝑚 ℎ𝑛 ) + (𝑤) (3.37)

(w) reprezintă umiditatea iniţială a combustibilului;

pentru VN2:
𝑚3
𝑉𝑁2 = 0,79𝐿𝑚𝑖𝑛 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.38)
𝑐𝑏

Dacă arderea se realizează cu exces de aer (λ> 1), atunci volumul de gaze de ardere se
poate calcula cu relaţiile[22]:
𝑚3
𝑉𝑔𝑡 = 𝑉𝑔𝑚𝑖𝑛 + 𝑉𝑎𝑒𝑟
𝑒𝑥𝑐𝑒𝑠
= 𝑉𝑔𝑚𝑖𝑛 (λ − 1)𝐿𝑚𝑖𝑛 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.39)
𝑐𝑏
𝑚3
𝑉𝑔𝑢𝑠 = 𝑉𝑔𝑡 − 𝑉𝐻2 𝑂 [𝑘𝑔𝑁 ] (3.40)
𝑐𝑏

În cazul în care se cunoaşte compoziţia elementară sau volumetrică a combustibilului,

calculul procesului de ardere a acestuia are ca scop stabilirea unor astfel de relaţii care să permită
determinarea căldurii de ardere, a cantităţii minime teoretice şi a celei reale de aer necesar arderii
3
1 kg de combustibil solid şi lichid sau a 1 𝑚𝑁 de combustibil gazos, a volumului şi a compoziţiei
produselor gazoase rezultate din ardere, precum şi a temperaturii de ardere.
Calculul analitic al arderii se face în ipoteza că arderea prezintă un proces de reacţie între
elementele sau gazele combustibile ale combustibilului şi oxigenul din aerul atmosferic. Acest
calcul se face pe baza unor bilanţuri materiale ale reacţiilor de ardere, numite ecuaţii
stoechiometrice (ramura chimiei care studiază relaţiile cantitative dintre elemente în reacţii se
numeşte stoechiometrie).
Se va reaminti că arderea combustibilului poate fi completă sau incompletă (parţială).
Arderea combustibilului se numeşte completă dacă elementele sau gazele combustibile se

34
oxidează integral, astfel încât toată energia chimică a lui se eliberează sub formă de căldură. În
acest caz, arderea se realizează cu un exces de aer şi se datorează amestecului perfect aer –
combustibil şi spaţiului suficient de ardere. Amestecul de gaze rezultat din arderea completă a
combustibilului este compus din bioxid de carbon, bioxid de sulf, vapori de apă, oxigen şi azot.
Arderea combustibilului este incompletă dacă gazele de ardere conţin substanţe care mai
pot arde. Arderea incompletă este caracterizată, în primul rând, de prezenţa în gazele de ardere a
monoxidului de carbon – un gaz destul de otrăvitor şi periculos.
În calculul ulterior al arderii se consideră că arderea combustibilului este completă. În acest
caz, ecuaţiile termochimice de ardere a carbonului, hidrogenului şi sulfului din combustibilul solid
şi lichid se scriu astfel:
C+O2=CO2; H (3.41)
H2+0,5O2=(H2O)vap; H (3.42)
S+O2=SO2. H . (3.43)

Aici H reprezintă efectul termic al reacţiilor de ardere, care în condiţii standarde de

ardere a carbonului, hidrogenului şi sulfului este corespunzător [23]:
H 298
0
(a.C )  393,8 MJ kmol; (3.44)
H 298
0
( a.H 2 )   242,02 MJ kmol; (3.45)
H 298
0
(a. S )  297,09 MJ / kmol. (3.46)

În chimia termică (termochimie) şi, în special, în teoria arderii s-a acceptat ca unitatea
principală a masei să fie kilomolul sau molecula–kilogram. Din cadrul chimiei clasice se ştie că
kilomolul reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în kilograme şi egală numeric cu masa ei
moleculară. De exemplu, 1 kmol de oxigen este egal cu 32 kg, 1 kmol de hidrogen cu 2 kg, 1 kmol
de carbon cu 12 kg, 1 kmol de sulf cu 32 kg, 1 kmol de bioxid de carbon cu 44 kg, 1 kmol de vapori
de apă cu 18 kg, iar 1 kmol de bioxid de sulf cu 64 kg. În acelaşi timp, 1 kmol de gaz perfect ocupă
în condiţii fizice normale un volum egal cu 22,414 m 3 .
Prin urmare, pentru 1 kmol de element combustibil pot fi scrise următoarele ecuaţii
stoechiometrice ale reacţiilor de ardere:
12 kg C ( s)  22,414 m N3 O2 ( g )  22,414 m N3 CO2 ;
H  393,8 MJ (3.47)
2 kg H 2 ( g )  0,5  22,414 mN3 O2 ( g )  22,414 mN3 ( H 2 O) vap ;
H  242,02 MJ (3.48)
32 kg S ( g )  22,414 m N3 O2 ( g )  22,414 m N3 SO2 ;
H  297,09 MJ . (3.49)

Aceste ecuaţii, însă, pot fi scrise şi pentru 1 kg de element combustibil:

1 kg C ( s )  1,868 m N3 O2 ( g )  1,868 m N3 CO2 ;
H  32,82 MJ (3.50)
1 kg H 2 ( g )  5,604 mN3 O2 ( g )  11,207 mN3 ( H 2 O) vap ;
H  121,01 MJ (3.51)
1 kg S ( g )  0,700 mN3 O 2 ( g )  0,700 mN3 SO2 ;
H  9,284 MJ . (3.52)

35
 La stabilirea relaţiilor de calcul al procesului de ardere a combustibililor gazoşi se
consideră că aceştia prezintă amestecuri de gaze combustibile perfecte. Ecuaţiile termochimice de
ardere a gazelor componente şi ecuaţiile stoechiometrice ale acestora pot fi scrise astfel:
- arderea monoxidului de carbon (CO):
CO  0,5 O2  CO2 ; H (3.53)
1kmol CO( g )  0,5 kmol O2 ( g )  1kmol CO2 ( g ); H  283,21MJ , (3.54)
dar, întrucât la gazele perfecte proporţia molară este egală cu cea volumică, rezultă că:
1 m N3 CO( g )  0,5 m N3 O2 ( g )  1 m N3 CO2 ( g ); H  12,64 MJ . (3.55)
- arderea hidrogenului (H2):

H 2  0,5 O2  ( H 2 O) vap ; H (3.56)

1 kmol H2 (g)+ 0,5 kmol O2 (g)=1 kmol ( H 2 O) vap ;
H  242,02 MJ (3.57)
3 3 3
1 m H2 (g)+0,5 m O2 (g)=1 m ( H 2 O ) vap ;
N N N

H   10,80 MJ (3.58)
– arderea hidrogenului sulfurat ( H 2 S):

H 2 S +1,5O2=SO2+(H2O)vap; H (3.59)
1 kmol H2S(g)+1,5 kmol O2(g)=1 kmol SO2(g)+1kmol(H2O)vap;
H   518,95 MJ (3.60)
3
1 m N H2S (g)+1,5 m N O2 (g)=1 m N SO2 (g)+1 m N3 (H2O)vap;
3 3

H   23,15 MJ (3.61)
– arderea metanului (CH4):
CH4+2O2=CO2+2(H2O)vap; H (3.62)
1 kmol CH4 (g)+2 kmol O2(g)=1 kmol CO2(g)+2 kmol(H2O)vap;
H   802,94 MJ (3.63)
1 m N CH4 (g)+2 m N O2 (g)=1 m N CO2 (g)+2 m N3 (H2O)vap ;
3 3 3

H   35,82 MJ (3.64)

- arderea etilenei (C2H4):

C2H4+3O2=2CO2+2(H2O)vap; H
1 kmol C2H4(g)+3 kmol O2(g)=2 kmol CO2(g)+2 kmol(H2O)vap;
H   1323,96 MJ (3.65)
1 m N C2H4 (g)+3 m N O2 (g)=2 m N CO2 (g)+2 m N3 (H2O)vap;
3 3 3

H   59,07 MJ (3.66)

- arderea etanului (C2H6):

C2H6+3,5O2=2CO2+3(H2O)vap; H (3.67)
1 kmolC2H6(g)+3,5 kmolO2(g)=2 kmolCO2(g)+3 kmol(H2O)vap(g);
H   1428,94 MJ (3.68)
1 m N C2H6 (g)+3,5 m N O2 (g)=2 m N CO2 (g)+3 m N3 (H2O)vap(g);
3 3 3

H   63,75MJ (3.69)

36
 - arderea propanului (C3H8):
C3H8+5O2=3CO2+4(H2O)vap; H (3.70)
1 kmol C3H8(g)+5 kmol O2(g)=3 kmol CO2(g)+4 kmol(H2O)vap(g);
H   2045,57 MJ (3.71)
1 m N C3H8 (g)+5 m N O2 (g)=3 m N CO2 (g)+4 m N3 (H2O)vap (g);
3 3 3

H   91,26 MJ (3.72)

- arderea benzenului (C6H6):

C6H6+7,5O2=6CO2+3(H2O)vap; H (3.73)
1 kmolC6H6(g)+7,5 kmolO2(g)=6 kmolCO2(g)+3kmol(H2O)vap (g);
H   3171,84 MJ (3.74)
1 m N3 C6H6 (g)+7,5 m N3 O2 (g)=6 m N3 CO2(g)+3 m N3 (H2O)vap(g);
H   141,51MJ. (3.75)
Combustibilii gazoşi mai pot conţine şi alte hidrocarburi, cum ar fi: butanul (C4H10),
pentanul (C5H12) şi acetilena (C2H2). În acest caz, ecuaţiile termochimice de ardere şi relaţiile
stoechiometrice ale arderii se vor scrie în mod analogic cu cele anterioare, în care pentru efectele
termice standarde au fost adoptate valori în conformitate cu [23].

3.3 Clasificarea și compoziția combustibililor

Prin combustibil se înţelege orice substanţă chimică care reacţionând cu oxigenul din aerul
atmosferic produce prin ardere căldură utilizabilă avantajos din punct de vedere tehnico-economic
[24].
Substanţele combustibile trebuie să satisfacă anumite condiţii şi anume:
-Să se găsească într-o cantitate suficient de mare, iar caracteristicile fizico-chimice să fie
cât mai stabile în timp.
-Cheltuielile legate de exploatarea şi transportarea substanţei combustibile să fie mici
pentru ca preţul de cost al combustibilului să fie cât mai scăzut.
-Emanările de oxizi nocivi NOx , CO, SO2 şi SO3 la arderea substanţei combustibile
trebuie să aibă un impact redus asupra mediului ambiant.
-Produsele arderii să fie uşor extrase din focar.
-Să nu aibă utilizare superioară în alte ramuri ale economiei, cum sunt, de exemplu,
hidrocarburile petroliere în industria chimică.
Combustibilii se pot clasifica după mai multe criterii luate în vedere. După starea lor de
agregare, se disting combustibili solizi, lichizi şi gazoşi. În funcţie de provenienţă, aceştia pot fi
naturali, artificiali şi sintetici. Combustibilii artificiali sunt de fapt combustibili naturali supuşi
unui proces de înnobilare, de îmbunătăţire a caracteristicilor lor, iar cei sintetici sunt fabricaţi
pentru a substitui combustibilii naturali. La rândul lor, combustibilii naturali se împart în organici
şi neorganici (de exemplu, combustibilul nuclear).
În tabelul 3.4 se prezintă consideraţii generale asupra combustibililor.

37
 Tab.3.4 Clasificarea principalilor combustibili
Starea de agregare Provenienţa
naturală artificială
Paie, lemn, turbă, cărbune Cocs, semicocs, petrococs, mangal,
Solidă brun, huilă, antracit, şisturi termoantracit, brichete, pelete etc.
bituminoase
Păcură, benzină, motorină, gaz
Lichidă Petrol (ţiţei) lampant, benzen, alcool etc.
Gaze de furnal, gaze de iluminat,
Gaze naturale, gaze de sondă, gaze de rafinărie, gaz de gazogen,
Gazoasă gaze asociate gaz de cocs etc.
După modul de utilizare, combustibilii pot fi energetici şi tehnologici. Prin combustibil
energetic se înţelege combustibilul natural care se arde în instalaţiile de cazane ale centralelor
termice şi termoelectrice în scopul obţinerii energiei termice şi electrice, precum şi în camerele de
ardere ale motoarelor cu ardere internă, instalaţiilor de turbine cu gaze, motoarelor cu reacţie şi
motoarelor rachetă. Combustibilii tehnologici sunt combustibili care se ard în cuptoarele
industriale de încălzire şi de topire, în instalaţiile de uscare sau sunt transformaţi prin prelucrare
chimică în diferiţi combustibili artificiali (cocs, semicocs, gaz de gazogen etc.). În ultimul timp, a
luat amploare metoda complexă de utilizare a combustibilului ce constă în prelucrarea preliminară
a acestuia (cărbune şi şisturi bituminoase) în instalaţii tehnologice speciale în scopul obţinerii
semicocsului şi uleiului de şisturi utilizate mai apoi ca combustibili energetici şi gazului folosit ca
materie în industria chimică sau ca combustibil în instalaţiile de turbine cu gaze.
Calitatea combustibilului se apreciază, în mod obişniut, cu căldura de ardere inferioară
raportată la masa sa reală Q ir , adică cu căldura dezvoltată prin arderea completă a unităţii de
combustibil şi răcirea produselor de ardere până la temperatura de referinţă fără considerarea
căldurii de vaporizare a umidităţii combustibilului şi apei provenite din ardere. Din punctul de
vedere al calităţii sale, combustibilii se împart în: superiori ( Qir  20 MJ kg ), de calitate medie (
Qir  12,5...20 MJ kg ) şi inferiori ( Qir  12,5 MJ kg )[24].

3.4 Caracteristicile combustibililor lichizi

Existenţa petrolului a fost semnalată de omenire cu mai bine de cinci mii de ani î.e.n., dar
exploatarea lui industrială a început abia în anul 1860 când cu un an mai înainte „colonelul”
Edwin-Drake descoperă ţiţeiul la Titusville, Pennsylvania, şi este inventat procedeul de separare a
petrolului lampant. După 1900, o etapă importantă o constituie folosirea produselor petroliere la
motoarele cu ardere internă, fapt ce a dus la dezvoltarea extrem de rapidă a unor tehnologii de
extracţie şi prelucrare a produselor petroliere bine puse la punct, a capacităţilor de rafinare şi de
transport.
Ţiţeiul se întâlneşte în roci de origine sedimentară, nisipuri, gresii, conglomerate, dar şi în
roci poroase de calcar. Acestea, în majoritatea lor, sunt straturi de provenienţă marină sau lacustră.
În linii mari, cea mai justă pare a fi teoria care susţine că noroiurile marine şi lacustrele, acoperind
materia organică, au dus la transformări fizico-chimice, în urma cărora au luat naştere
hidrocarburile. Acestea, la rândul lor, au migrat spre depunerile din rocile poroase sau materne,
acumulându-se acolo în formă de zăcăminte de ţiţei. Deşi discuţiile asupra unor detalii ale acestei
teorii continuă şi în prezent, se consideră că materia primă cea mai probabilă din care s-a format

38
ţiţeiul este planctonul – principala sursă de alimentare a animalelor marine compusă din vietăţi
microscopice, alge şi diatomee care se înmulţesc rapid în apele mării. Acest material, împreună cu
resturile şi cadavrele altor animale marine, s-a depozitat în decurs de milioane de ani pe fundurile
mărilor, constituind baza organică pentru formarea ţiţeiului. Astfel, spre deosebire de cărbune,
ţiţeiul este un combustibil fosil de origine animală[25].

Combustibilii lichizi la fel au importante proprietăţi fizice:

-proprietăţi mecanice ca densitatea şi viscozitatea. Cunoaşterea lor este necesară pentru
dimensionarea şi exploatarea utilajului de păstrare şi de transport al combustibilului;
-proprietăţi termice, cum ar fi conductivitatea termică şi capacitatea termică;
Din caracteristicile combustibililor lichizi fac parte:
-caracteristicile fizico-chimice care includ volatilitatea, conţinutul de vanadiu, conţinutul
de sulf, conţinutul de cocs Conradson şi conţinutul de asfalt;
-caracteristicile energetice includ temperatura de congelare, temperatura de
inflamabilitate, căldura de ardere şi compoziţia elementară.
Viscozitatea este proprietatea fluidului real de a se opune mişcării relative a particulelor
constituiente în timpul curgerii lui. Ca mărime fizică, viscozitatea se exprimă fie prin viscozitatea
dinamică  , în Pa  s, fie prin vizcozitatea cinematică  , în m 2 s, între ele existând relaţia:
    , unde  este densitatea, în kg m 3 .
Analiza comparativă a unor produse petroliere cu viscozitatea înaltă, cum ar fi păcura, se
face folosind viscozitatea relativă (convenţională) Engler. Se va reaminti aici că viscozitatea
Engler este raportul dintre timpul de curgere a 200 ml de lichid şi timpul de curgere al aceluiaşi
volum de apă distilată la 20 C. Se exprimă în E.
Pentru pompare, combustibilii lichizi trebuie să aibă o vizcozitate cuprinsă între 30  E şi
90  E , iar pentru pulverizare o viscozitate de 2..3  E.
Densitatea este definită ca masa unităţii de volum. Această proprietate este folosită la
determinarea capacităţii rezervoarelor de păcură, consumului de energie la pomparea lui etc. şi
reflectă calitatea produsului petrolier ca marfă. În practică, însă, mai des este folosită noţiunea de
densitate relativă care reprezintă o mărime adimensională egală numeric cu raportul dintre
densitatea lichidului dat la temperatura t şi densitatea apei distilate la 4 C. Densitatea produselor
petroliere se măsoară cu areometrul.
La fel ca viscozitatea, densitatea depinde de temperatură. La lichide, densitatea scade cu
temperatura. Într-o primă aproximaţie, variaţia densităţii substanţelor lichide cu temperatura poate
fi calculată cu relaţia lui Mendeleev [24]:
 t   20  t , (3.76)
în care  t reprezintă densitatea lichidului la temperatura dată;  20 - densitatea lichidului
la temperatura standardă de 293,15 K , iar  - corecţia la variaţia densităţii cu 1 K (pentru păcură
  0,0005...0,0006 kg m 3  K  ).
Temperatura (punctul) de congelare. Pentru determinarea acestei caracteristici
energetice, este necesară mai întâi încălzirea combustibilului lichid, în scopul topirii cristalelor din
hidrocarburile grele, apoi răcirea lui într-o eprubetă. Temperatura la care nivelul combustibilului
lichid din eprubeta înclinată sub un unghi de 45 faţă de orizont nu se deplasează timp de un minut
se numeşte temperatură de congelare.

39
 Păcura obţinută din petrolul parafinic se caracterizează printr-o temperatură de congelare
înaltă (42 C ) care creşte cu viscozitatea, dar scade cu densitatea.
Temperatura (punctul) de inflamabilitate, definită ca fiind temperatura minimă la care, la
presiune atmosferică normală, vaporii degajaţi în amestec cu aerul se aprind de la o sursă
incandescentă. Se determină cu aparatul Abel Pensky pentru petroluri, Pensky Martens pentru
motorină şi Marcusson pentru păcuri.
Capacitatea termică masică la presiune constantă se calculează cu relaţia [24]:
kJ
c p  1,74  0,0025t , , (3.77)
kg  K
t fiind temperatura combustibilului, în C.
Volatilitatea este proprietatea combustibilului lichid de a se evapora. Există următoarele
grupuri de combustibili lichizi, în funcţie de volatilitatea acestora:
-combustibili uşori cu volatilitate mare (benzina);
-combustibili uşori cu volatilitate redusă (petroluri);
-combustibili semifluizi (motorina, combustibilul calorifer);
-combustibili grei (păcura).
Compoziţia elementară este formată în cea mai mare parte din carbon şi hidrogen.
Combustibilii lichizi uşori au un conţinut de cenuşă sub 0,1 % şi de umiditate sub 0,5 %, iar
combustibilii grei - un conţinut de cenuşă sub 0,3 % şi de umiditate sub 2 %. La fel ca şi
combustibilii solizi, se caracterizează prin compoziţie chimică elementară la aceleaşi stări.
-Conţinutul de vanadiu este de 0-20 ppm (părţi pro milion) pentru păcurile româneşti şi
de 80-120 ppm pentru păcurile de import. Prin arderea vanadiului se formează pentaoxidul de
vanadiu V2 O5 , care produce coroziunea supraâncălzitoarelor de abur ale cazanului, numită
coroziune de înaltă temperatură.
-Conţinutul de sulf este de 0,1-1 % pentru păcurile româneşti şi de 2,5-4 % pentru păcurile
din import. Cunoaşterea conţinutului de sulf este importantă prin faptul că sulful prin ardere
produce trioxid de sulf SO3 şi acid sulfuric (prin combinarea acestuia cu apa lichidă) care în cele
din urmă provoacă coroziunea suprafeţelor de transfer de căldură, numită coroziune de joasă
temperatură.
-Conţinutul de cocs Conradson este de 1,5 % la combustibilii uşori, 10 % - la combustibilii
semifluizi şi 12-15 % la combustibilii grei;
-Conţinutul de asfalt este de 0,2-0,4 % la combustibilii uşori, 10 % - la combustibilii
semifluizi şi 12-15 % la combustibilii grei.
Marcarea combustibililor lichizi se face printr-o fracţie în care la numărător se arată
viscozitatea, în  E , la temperatura de 50 C , iar la numitor, temperatura de congelare, în C (de
exemplu, păcura de tipul 25/42)[24].

3.5 Caracteristicile combustibililor solizi

Cel mai important combustibil solid este cărbunele. Reprezintă un mineral complex
cunoscut încă din antichitate, dar care a început să fie exploatat mult mai târziu, abia în secolul al
XI-lea. Prima încercare serioasă de folosire a huilei ca sursă energetică pentru topirea fierului a
fost făcută de fierarul englez Dudly, în secolul al XVII-lea. Un nou progres în folosirea industrială
a cărbunelui l-a constituit descoperirea avantajelor căldurii degajate la arderea huilei şi construirea
primului cuptor înalt, în 1760, de John Smeaton. Crearea maşinii cu abur, în 1769, de către James
Watt şi a foalelor de suflat pentru cuptoarele înalte a condus la folosirea masivă a cărbunelui atât

40
în metalurgia feroaselor, cât şi în transportul naval şi feroviar acţionat de maşina de abur. Pentru
aceasta, însă, era necesară dezvoltarea unei puternice industrii de extracţie şi prelucrare a
cărbunelui. Astfel, începând cu secolul al XIX-lea, cărbunele s-a transformat într-o sursă de
energie de mare importanţă vitală, pe care s-a axat dezvoltarea industrială şi progresul social şi
economic al epocii. Cărbunele a stat la baza dezvoltării unui şir întreg de ţări ca Marea Britanie,
Franţa, Germania, S.U.A. şi Rusia, ţări care au dezvoltat tehnologii de conversie a energiei.
Cu toate că originea cărbunelui este una vegetală, nu toate zăcămintele de acest combustibil
fosil s-au format în acelaşi timp, în aceeaşi epocă şi în condiţii similare. Există, deci, mai multe
tipuri de cărbune, în fincţie de materia vegetală din care s-au constituit, de procesul acţiunii
bacteriene, de presiunea şi temperatura la care au fost expuse rocile sedimentare, precum şi de
mişcările tectonice ulterioare din scoarţa Pământului. Altfel spus, după gradul de fosilizare la care
a ajuns, se deosebesc următoarele tipuri de cărbune:
-grafitul, fiind o formă cristalină de cărbune, nu conţine substanţe volatile şi nu are
structură fibroasă ;
-antracitul are o mare căldură de ardere ( Qidaf  33...35 MJ kg ) şi un conţinut ridicat de
carbon ( C daf  89,5...92,5 %). Este folosit, în special, în industra chimică şi în marile centrale
termoelectrice. Exploatarea se face din mari bazine carbonifere ale lumii: Donbass (Ukraina), Ruhr
(Germania), Appalachian (S.U.A.), Sambre-Meuse;
-huila are căldura de ardere Qidaf  29...33,5 MJ kg şi conţinutul de carbon C daf  75...90
%. Se utilizează, în principal, în industria cocsului şi în producţia de gaze. Este răspândit în bazine
de mari proporţii din Rusia (Kansk Acinsk, Kuzbass), Ukraina (Donbass), Kazahstan (Karaganda,
Ekibastuz), S.U.A. (Appalachian, Middle West, West (Munţii Stâncoşi)), Franţa (Lorena, Nord-
Pas de Calais, Centre-Midi). Polonia (Silezia superioară, Silezia inferioară, Lublin) etc. Huila,
împreună cu antracitul, constituie cca 75 % din rezervele mondiale de cărbune;
-cărbunele brun are căldura de ardere Qidaf  17...29 MJ kg şi conţinutul de carbon
C daf  65...75 %. Este folosit, îndeosebi, în industria chimică şi în termocentrale, iar în urma unor
prelucrări speciale, la obţinerea cocsului. Este răspândit, în special, în Germania, Polonia, Chehia,
C.S.I. şi S.U.A;
-lignitul are căldura de ardere Qidaf  11...17 MJ kg şi conţinutul de carbon C daf 
30...65 %. Este considerat principala sursă de cărbune energetic. Se află în faza iniţială a
exploatării, apreciindu-se că ar exista mari rezerve în Europa, Asia, America de Nord şi Africa;
-turba, considerată fie biomasă cu o mare vechime, fie cărbune foarte tânăr, are căldura
de ardere Qidaf  12,5 MJ kg . Este puţin folosită în prezent, pe plan mondial, fiind exploatată, în
principal, în C.S.I., Irlanda şi Finlanda.
Ca orice substanţă, combustibilii solizi se caracterizează prin importante proprietăţi fizice
cum ar fi:
-proprietăţi mecanice - densitatea, rezistenţa mecanică, capacitatea de alunecare, structura
granulometrică, rezistenţa la stocare, segregarea şi factorul de umflare. Cunoaşterea proprietăţilor
mecanice este importantă pentru dimensionarea şi exploatarea utilajului de păstrare, de transport,
de măcinare şi de preparare a combustibilului;
-proprietăţi termice - conductivitatea termică, capacitatea termică etc., cunoaşterea cărora
este importantă la studiul transferului de căldură a combustibilului;
-proprietăţi optice - culoarea, luciul, capacitatea de reflexie şi indicele de refracţie;

41
 -proprietăţi magneto-electrice - conductivitatea electrică, constanta dielectrică,
susceptibilitatea diagmagnetică şi susceptibilitatea paramagnetică.

Din caracteristicile combustibililor solizi fac parte:

-caracteristicile fizico-chimice, care includ masa anhidră fără cenuşă, masa minerală,
materiile volatile, cocsul brut, cărbunele fix, cenuşa şi balastul, caracteristici deja tratate;
-caracteristicile energetice, care includ căldura de ardere, umiditatea, cenuşa şi sulful
raportat, criteriul de aprindere, criteriul de intensitate a arderii, temperatura de aprindere şi
temperaturile caracteristice de topire a cenuşei.

Proprietăţi mecanice. Densitatea. Combustibilul solid extras din zăcământ are o structură
poroasă neomogenă. Este constituit din câteva straturi cu densităţi diferite. Stratul solid este format
din substanţe organice şi minerale. Umiditatea este îmbibată în pori, golurile interioare şi pe
suprafaţa particulelor de combustibil, iar aerul se conţine în pori şi în golurile interioare.
Astfel, densitatea combustibilului definită, în general, ca masa unei unităţi de volum va fi
în funcţie de volumul ales. În conformitate cu aceasta, densitatea combustibilului solid poate fi:
reală, aparentă şi în vrac (grămadă).
Se numeşte densitate reală  r , în kg m 3 , densitatea pe care o are combustibilul fără
considerarea volumului porilor şi al golurilor interioare. Ea reprezintă valoarea medie a raportului
dintre masa combustibilului şi volumul fazei solide (fără aer şi umiditate conţinute în pori şi în
golurile interioare):
m
r  , (3.78)
Vsol
unde m este masa probei de combustibil, iar Vsol -volumul substanţelor solide din
combustibil, exclusiv volumul porilor şi al golurilor interioare.
Determinarea volumului Vsol prezintă, însă, anumite dificultăţi, din care motiv, în practică,
se folosesc densitatea aparentă şi densitatea în vrac.

Densitatea aparentă  a , în kg m 3 , se defineşte prin raportul dintre masa probei poroase

(naturale) de combustibil m şi volumul său aparent V a , inclusiv volumul porilor şi al golurilor
interioare, adică:
m
a  . (3.79)
Va

Densitatea în vrac sau grămadă  v , în kg m 3 , se defineşte cu raportul dintre masa unui

număr mare de bucăţi (particule) de combustibil m şi volumul lor brut Vb , inclusiv volumul
golurilor interioare:
m
v  . (3.80)
Vb

Ea depinde de felul combustibilului solid, granulaţie şi grad de tasare. Se ia în considerare

la calculul capacităţii depozitelor de combustibil, buncărilor şi recipientelor în care se face
transportarea combustibilului.

42
 Rezistenţa mecanică. Ea reprezintă proprietatea combustibilului solid de a opune
rezistenţă la sfărâmarea sa sub acţiunea forţelor externe. Se determină în instalaţii mecanice (tobe,
cilindri) în care cărbunii se sfărâmă în condiţii determinate. Rezistenţa mecanică poate fi fragilitate
şi măcinabilitate. Prin fragilitate se înţelege proprietatea combustibilului de a se sfărâma sub
acţiunea unor forţe externe, fără deformaţii plastice apreciabile şi fără folosirea unor instalaţii
speciale de măcinat, de exemplu, mărunţirea combustibilului în timpul operaţiilor de încărcare-
descărcare sau transportării îndelungate.

Mărunțirea combustibilului este proprietatea de a se opune sfărâmării sale sub acţiunea

forţelor exercitate de instalaţii mecanice de măcinat (ciocane, mori cu bile, mori cu roţi dinţate
etc.). Fiind un indice al proprietăţilor de fărâmiţare a combustibilului, măcinabilitatea
combustibilului depinde de raportul  2 E, în care  este rezistenţa mecanică, iar E modulul de
elasticitate. Se cunosc mai multe metode de determinare a măcinabilităţii combustibilului. În
România, de exemplu, măcinabilitatea combustibilului se determină prin compararea consumului
de energie E pentru măcinarea unei anumite probe cu energia E et necesară măcinării unui
combustibil etalon până la o granulaţie dată. În practică, însă, proprietăţile de fărâmiţare a
combustibilului se apreciază cu coeficientul de mărunțire definit ca inversul coeficientului de
rezistenţă:
E
m  et . (3.81)
E
S-a constatat că coeficientul de mărunțire este determinat de caracteristici ale
combustibilului, de exemplu: gradul de încarbonare, conţinutul de materii volatile, cenuşa şi
umiditatea.
Capacitatea de alunecare (curgere). Prin capacitate de alunecare a combustibilului solid
se înţelege proprietatea particulelor sale de a se deplasa relativ una faţă de alta sau a acestora faţă
de suprafeţele adiacente sub influenţa gravitaţiei. Această proprietate mecanică se aplică larg la
deplasarea combustibilului în sistemul de preparare a acestuia. Înrăutăţirea capacităţii de alunecare
a combustibilului poate duce la complicaţii grave în exploatarea utilajului de alimentare cu
combustibil şi de regulă este legată de lucrări manuale voluminoase.
Capacitatea de alunecare a combustibilului se apreciază cu unghiul taluzului natural. În funcţie
de modul de determinare, se disting: unghiul dinamic de taluz natural  d , definit ca fiind unghiul
dintre planul orizontal şi suprafaţa exterioară a combustibilului solid format în urma căderii
particulelor pe plan (fig.3.4,a); unghiul static de taluz natural  s , definit prin unghiul de înclinare
naturală format în urma înlăturării peretelui de sprijin (fig.3.4,b).

Fig.3.4. Unghiul de taluz natural: a – dinamic; b – static.

43
 Înrăutăţirea capacităţii de alunecare a combustibilului contribuie la creşterea atât a
unghiului static, cât şi a unghiului dinamic de taluz natural. De regulă, pentru cărbunele brun,
unghiul  d are valori uzuale cuprinse între 30 şi 45, iar pentru cărbunele praf, între 15 şi 20.
Dificultăţi importante în funcţionarea sistemului de alimentare cu combustibil se iscă în cazul
 d  60.
Structura (compoziţia) granulometrică, adică dimensiunile particulelor din care sunt
formaţi. Clasa granulometrică a cărbunelui este definită prin dimensionarea ochiurilor a două
ciururi succesive dintre care primul lasă să treacă integral cărbunele, iar al doilea opreşte complet
cărbunele trecut prin primul ciur.
Rezistenţa la stocare. Se defineşte ca fiind timpul în care combustibilul se degradează (se
fărâmiţează) până la mărunţirea completă prin simplă depozitare.
Segregarea constă în separarea naturală a particulelor după dimensiuni. Apare la
transportul în jgheaburi şi benzi unde bucăţile mari de combustibil se adună deasupra, iar în
buncăre şi grămezi acestea se adună la periferie.
Factorul (indicele) de umflare reprezintă numărul unui profil tip asemănător cu profilul
1 1
cocsului obţinut prin tratarea termică a cărbunelui analizat (1, 1 , 2, 2 ,..., 9 ).
2 2
Caracteristicile energetice ale combustibililor solizi includ următoarele mărimi:
-Criteriul de aprindere definit cu raportul dintre conţinutul de materii volatile V r şi cel de
cărbune fix C rf , :
Vr
Ka  . (3.82)
C rf
În funcţie de valoarea acestui criteriu, se distinge cărbune cu capacitatea redusă de
aprindere (Ka<0,5), medie ( 0,5  K a  1,0 ) şi ridicată ( K a  1,0 ).
-Criteriul de intensitate a arderii definit cu raportul dintre conţinutul de cenuşă A r şi cel
de cărbune fix C rf , :
Ar
Kr  . (3.83)
C rf
Deoarece conţinutul de materii volatile favorizează aprinderea combustibilului, se poate
afirma că acest criteriu este invers proporţional cu intensitatea de ardere. De aceea, în funcţie de
valoarea criteriului de intensitate a arderii, se distinge cărbune cu intensitatea de ardere ridicată (
K r <0,5), medie ( 0,5  K r  1,0 ) şi redusă ( K r >1,0)[24].
-Capacitatea termică masică la presiune constantă, care se calculează cu relaţia:
100  W r Wr kJ
c rp  c dp  c pH2O , , (3.84)
100 100 kg  K
în care pentru:
kJ
antracit şi huilă slabă c dp  0,92 ; (3.85)
kg  K
kJ
huilă c dp  1,09 ; (3.86)
kg  K

44
 kJ
cărbune brun şi turbă c dp  1,13 ; (3.87)
kg  K
kJ
şisturi bituminoase c dp  0,88 . (3.88)
kg  K
-Temperatura de aprindere (autoaprindere) Ta determinată ca temperatura la care
combustibilul se aprinde prin încălzire de la mediul ambiant.
-Temperaturile caracteristice de topire a cenuşii, cunoaşterea cărora este importantă
pentru funcţionarea sigură a instalaţiilor de ardere, deoarece dacă acestea sunt depăşite, apare
fenomenul de depunere a cenuşii pe pereţii focarului, fenomen cunoscut sub numele de
„zgurificare”. Din temperaturile caracteristice fac parte:
-Temperatura de înmuiere (de deformare) T1, care se recunoaşte prin rotunjirea muchiilor
corpului de probă;
-Temperatura de topire (sferică) T2 la care corpul de probă formează o masă semisferică;
-Temperatura de curgereT3 la care corpul de probă curge pe placă.
Temperaturile caracteristice sunt funcţie de compoziţia chimică a cenuşii. Se determină cu
ajutorul microscopului Leitz prin încălzirea cenuşii până la temperatura de 2073 K cu o viteză de
10 K/min[24].

3.6 Caracteristicile combustibililor gazoși

Gazele naturale se extrag, în principal, din zăcăminte asociate cu petrolul şi din zăcăminte
proprii. În cazul în care gazele naturale se întâlnesc asociate cu ţiţeiul, ele se numesc şi „gaze
umede”; conţin picături de petrol şi sunt bogate în etan, propan şi butan. În cazul al doilea, sunt
numite „gaze uscate” şi au un conţinut mare de metan, uneori aproape de 100 %. În cea mai mare
proporţie, gazele naturale disponibile mondial sunt gaze din zăcăminte proprii. Din categoria
gazelor naturale mai fac parte gazele de mină de cărbune şi gazele de baltă care sunt în cantităţi
mici şi sunt folosite local, rareori.
În funcţie de proprietăţile fizico-chimice, gazele naturale pot fi:
-metan, un amestec de hidrocarburi cu căldura de ardere la masa anhidră cuprinsă între
31,7 şi 41,6 MJ m3 şi care depinde de puritatea lui. Se găseşte la adâncimi de 400-4000 m, uneori
fiind şi aproape de suprafaţă.
-gazul de sondă, un amestec de hidrocarburi cu un conţinut bogat de butan şi propan,
având căldura de ardere la masa anhidră de circa 54,5 MJ m3 . Se formează alături de zăcămintele
de petrol, contribuind prin presiunea proprie la extragerea ţiţeiului.
Combustibilii gazoşi se definesc prin importante caracteristici şi proprietăţi fizice:
-Densitatea sau masa specifică - una din caracteristicile principale ale combustibilului
gazos de care depind dimensiunile depozitelor de gaze, capacitatea formării amestecului de gaze
şi aer, locul de concentrare a gazului scurs[24].
Densitatea oricărui gaz în condiţii fizice normale, adică la presiunea de 101325 Pa şi
temperatura 0 C , se poate calcula cu relaţia:
M
 , (3.89)
22,414

unde M este masa molară a gazului, în kg kmol, iar 22,414 – volumul molar la starea
fizică normală, în m 3 kmol.

45
 În condiţii reale, densitatea gazelor poate fi uşor calculată cu ecuaţia de stare a gazelor
perfecte:
m
pV  RT , (3.90)
M

din care rezultă:

m
pM  RT  RT (3.91)
V

sau
pM
 , (3.92)
RT

unde R este constanta universală a gazelor perfecte.

În mod asemănător, se determină densitatea amestecului de gaze:
pM
 , (3.93)
RT

unde M reprezintă masa molară a amestecului de gaze:

M   XiMi , (3.94)

în care M i , X i sunt masa molară, respectiv fracţia molară a gazului i:

ni V p
Xi   i  i. (3.95)
 ni V p
Densitatea amestecului de gaze  se poate determina şi în funcţie de densitatea gazelor
componente în amestec şi conţinutul lor volumic:
n
C
   i  i , (3.96)
i 1 100

Ci
C i fiind conţinutul componentului i în amestec, în %, iar - fracţia lui volumică.
100
În practică, pentru detectarea scurgerilor de gaze, pe larg este folosită noţiunea de densitate
relativă definită prin raportul dintre densitatea gazului şi a aerului:

 rel  . (3.97)
a

Pentru valori  rel  1 , densitatea gazului este mai mică decât a aerului. Fireşte, în acest
caz, gazul scurs se va acumula în partea superioară a incintei. Pentru valori  rel  1 , dimpotrivă,
gazul scurs se va acumula în partea inferioară a incintei. Cunoaşterea densităţii relative a gazului
este importantă pentru elaborarea unor măsuri de protecţie.

46
 -Viscozitatea dinamică a gazelor creşte odată cu temperatura, conform relaţiei lui
Southerland:
T32
K (3.98)
T C
sau după legea:
  AT n . (3.99)

Valorile constantelor K, C, A şi n, pentru diferite gaze, se conţin în tabele.

-Densitatea combustibilului gazos anhidru calculată cu relaţia:
 d  0,01964CO2d  0,0152 H 2 S d  0,01427O2d  01251N 2d 
 0,0125CO d  0,0009 H 2d  0,00716CH 4d  0,01251C 2 H 4d 
 0,0134C 4 H 6d  ..., kg m N3 gaz anhidru ,
în care gazele componente se exprimă în procente de volum.
-Densitatea combustibilului gazos real (umed) dată de relaţia:
d
d 
r  1000 , kg m 3 gaz umed , (3.100)
N
d
1
0,804  1000

în care d este umiditatea, în g/m gaz umed.

-Capacitatea termică volumică la presiune constantă raportată la starea anhidră
calculată cu relaţia:

 
n
c dp   c dp ,i X i , kJ m N3 gaz anhidru  K . (3.101)
i 1

-Temperatura de aprindere (autoaprindere) a gazelor componente în amestec cu aerul are

următoarele valori: 650 C , pentru monoxid de carbon (CO); 800.-50 C , pentru metan (CH4); 550
C , pentru etan (C2H6) şi propan (C3H8); 335 C , pentru acetilenă (C2H2)[24].

47
 Cap.4. Soluţii constructive pentru incineratoare

4.1 Incineratorul INCINER8 A60

Incineratorul este prevăzut cu o cameră de ardere de 130 dm3, precum şi un compartiment
pentru cenuşă şi o ușă pentru evacuarea acesteia. Camera secundară asigură tratamentul termic al
gazelor rezultate în urma arderii primare.
Tehnologia construcţiei și trapa de încărcare de dimensiuni mari asigură siguranţă crescută
în funcţionare şi arderea uniformă a deşeului. Incineratorul este construit din oţel anodizat de 3mm
şi capitonat cu ciment refractar de 60mm, asigurând eficienţă termică maximă, în timp ce pereţii
exteriori rămân reci.
Incineratorul este prevăzut cu un grătar ceramic, la fel ca incineratoarele pentru deşeuri
periculoase. Arderea deşeurilor se face vertical, de jos în sus. Acest lucru permite ca cenuşa să
cadă în compartimentul inferior, fiind uşor de eliminat. Construcţia incineratorului permite ca
arderea să se facă rapid, consumul de combustibil fiind foarte mic.
Operarea se face uşor, incineratorul fiind complet automatizat. Incineratorul A60/M60 se
livrează complet asamblat, gata de funcţionare[26].
Tab.4.1 Specificații tehnice[26]

Specificații tehnice INCINER8 A60

Combustibil Motorina,Gaz metan, GPL
Volum cameră de ardere 0.13 m3
Capacitate medie 50 kg
Rata de ardere orară 20
Cenuşa rezultata 2%
Durata ciclu 2.5 ore
Dimensiuni exterioare
Lungime 700 mm
Lățime 700 mm
Înălțime (+coș) 2200 mm
Trapa încărcare 400 x 300
Înălțime la trapa 700 mm
Fig.4.1 Incinerator INCINER8
Masă proprie 400 kg
A60[26]
Funcționare
Temp. maximă de operare 850°C
Timp de retentie a gazelor 0.5 s
Monitorizare temperature Opțional
Termostat Opțional
Ventilatie continua Da
Cameră post-combustie Da

48
 4.2 Incinerator IncinerPro i500
Incineratorul IncinerPro i500 are o capacitate de încărcare de până la 500 kg, disponibil în
doua variante, cu încărcare frontala sau "pe sus", ceea ce permite introducerea unor volume mari
de deșeu (de exemplu o scroafa). Prin folosirea troliului opțional se poate usura încărcarea
carcaselor.
Dupa ce incineratorul a fost încărcat și programul de ardere a fost selectat, funcționarea
echipamentului nu mai necesită supravegherea, incineratorul realizând arderea până la
transformarea deșeului în cenuşă.
Cu o rată de ardere de 50-100 kg pe oră, incineratorul IncinerPro i500 este un incinerator
foarte eficient, folosind arzătoare automate și temporizatoare pentru a asigura costuri minime de
funcționare. Modelul este destinat sa folosească și proprietățile de combustie a grăsimii animale
împreună cu cele ale combustibilului. Termocuplele incineratorului asigură economia de
combustibil prin oprirea automată a arzătoarelor atunci când s-a atins temperatura setată. Este dotat
cu cameră de post-combustie pentru reducerea emisiilor[28].
Tab.4.2 Specificații tehnice[28]

Specificații tehnice Model IncinerPro i500

Combustibil Diesel, GPL, Gaz Natural, Bio-diesel
Volum cameră de ardere 1.30m3
Capacitate de încărcare 400-500kg
Temp. maximă de operare 950°C
Metoda de încărcare Sus
Durata încălzire De la 25 minute
Energie electrică 220v monofazat
Dimensiuni exterioare
Lungime 2.6m
Lățime 1.75m
Înălțime (+coș) 1980mm
Masă proprie 3.2 tone

Fig.4.2 Incinerator IncinerPro i500[28]

49
 4.3 Incinerator MB150
Caracteristici și avantaje:

• Complet automat și ușor de utilizat

• Orificiu mare de alimentare
• Fara fum sau miros
• 3 straturi de izolație: 75 de mm izolație refractara la 1600°C și înca 25 mm izolație
încastrată în oțel.
• control termostatic în camera principală de ardere ceea ce conduce la o gestionare
eficientă a procesului de incinerare.
• Opțional convertor de gaze
• Opțional carcasă din oțel
• Opțional înregistrarea automată a temperaturii
• Opțional sistem de recuperare a căldurii
Are control termostatic în camera principală de ardere ceea ce conduce la o gestionare
eficientă a procesului de incinerare. Incineratoarul are 3 straturi de izolație: 75 de mm izolație
refractară la 1600 °C și înca 25 mm izolație încastrată în oțel. Șemineu înălțime standard 1000
mm[29].
Tab.4.3 Specificații tehnice[29]

Specificații tehnice Model MB150

Combustibil Diesel, GPL, Gaz Natural, Bio-diesel

Volum cameră de ardere 0.15m3
Capacitate de încărcare 80-120 Kg
Temperatură 950 °C
Dimensiuni exterioare
Lungime 1.40 m
Lățime 1.10 m
Înălțime (+coș) 2600mm
Greutate 950 kg

Fig.4.3 Incinerator MB150[29]

50
 4.4 Incinerator INCINER8 A200
Modelul A200 este incineratorul cu dimensiunile cele mai reduse din gama noastră.
Camera de ardere principală are o durabilitate foarte mare și este fabricată din oțel și ciment
refractar rezistent la temperaturi ridicate, care asigură un randament crescut.
Designul unic al camerei principale asigură atât arderea uniformă a deşeurilor, cât și
postcombustia, fumul și emisiile trecând prin camera de combustie principală înainte de a fi
eliberate. Instalarea şi întreţinerea sunt foarte uşor de realizat[31].
Tab.4.4 Specificații tehnice[31]

Specificații tehnice INCINER8 A200

Combustibil Motorina,Gaz metan,
GPL
Volum cameră de 0.18 m3
ardere
Capacitate medie 100 kg
Rata de ardere orară 35 kg/h
Cenuşa rezultata 4 kg
Durată ciclu 3 ore
Dimensiuni exterioare
Lungime 1070 mm
Lățime 660 mm
Înălțime (+coș) 2600 mm
Trapă încărcare 460 x 510
Înălțime la trapă 750 mm
Masă proprie 630 kg
Funcționare
Temp. maximă de 1320°C
operare
Timp de retenție a N/A Fig.4.4 Incinerator INCINER8 A200[31]
gazelor
Monitorizare Opțional
temperatură
Termostat Opțional
Ventilație continuă Da
Cameră post- Nu
combustie

51
 4.5 Prezentarea soluției contructive alese pentru tema de proiect IncinerPro i150
IncinerPro i150 este un incinerator compact, ușor de utilizat. Cu o capacitate de încărcare
de 100 kg este recomandat pentru ferme cu volum redus de reziduri animale până la dimensiunea
unei oi. Operatorul încarcă carcasa animală în camera de ardere și comanda începerea programului
de ardere. Incineratorul poate fi lăsat nesupravegheat până la arderea completă a carcasei
animale. IncinerPro i150 are o rată de ardere mai mica de 50 kg pe oră și nu necesită avizări
speciale pentru folosirea în ferme.
Camera postcombustie integrată și coșul de evacuare a gazelor, asigură emisii curate de
ardere. Prin folosirea arzătoarelor foarte eficiente și utilizarea temporizărilor, oferă costuri mici de
eliminare a deșeurilor animale.
Incineratorul este ușor de instalat, având nevoie de alimentare cu energie electrică 220 v și
combustibil[27].
Tab.4.5 Specificații tehnice[27]

Specificații tehnice Model IncinerPro i150

Combustibil GPL, Gaz natural, Bio gaz
Volum cameră de ardere 0.28m³
Capacitate de încărcare 100kg
Temp. maximă de operare 900°C
Metoda de încărcare Sus
Durata încălzire de la 40 minute
Energie electrică 220v monofazat
Dimensiuni exterioare
Lungime 1.36m
Lățime 1.2m
Înălțime (+coș) 2920mm
Masă proprie 1200kg

Fig.4.5 Incinerator IncinerPro i150[27]

Metoda de alegere a solutiei contructie va fi prezentata pe larg in capitolul următor.

52
 Cap.5 Memoriu de calcul

În sistemul integrat de gestionare a deşeurilor, incinerarea deşeurilor periculoase este luată

în considerare alături de depozitarea lor controlată şi tratarea chimică/ fizică/ biologică a acestora
ca metodă de eliminare a deşeurilor combustibile care nu mai sunt proprii pentru recuperarea
materială şi care datorită tipurilor, proprietăţilor şi cantităţilor sunt în mod special periculoase
pentru sănătatea populaţiei şi factorii de mediu, sunt explozive sau inflamabile, conţin sau pot
genera germeni patogeni de boli transmisibile. Acestea sunt predominant tipuri de deşeuri care
conţin compuşi organici în cantităţi mari sau care au un mare potenţial de risc.
Procedeul de incinerare se împarte în 5 faze, ce se întrepătrund în mare măsură:
-uscarea: în partea superioară a grătarului deşeurile se încălzesc până la peste 100ºC prin
intermediul iradierii cu căldură sau a convecţiei, astfel având loc îndepărtarea umezelii.
-degazarea: prin continuarea procesului de încălzire până la temperaturi de peste 250ºC se
exclud materiile volatile. Acestea sunt în primul rând umezeala reziduală şi gazele reziduale.
Procesul de piroliză are loc la presiune atmosferică scăzută şi la creşterea temperaturii.. -arderea
completă: în cea de-a treia parte a grătarului se atinge temperatura de ardere completă a deşeurilor.
-gazarea: numai o mică parte din deşeurile arse sunt oxidate în procesul de piroliză. Cea
mai mare parte a deşeurilor se oxidează în partea superioară a camerei de incinerare la 1000ºC.
-post-combustia: pentru minimizarea gazelor reziduale rămase neincinerate şi a CO din
emisii, există mereu o camera de post-combustie. Aici se adaugă aer sau gaz rezidual desprăfuit în
vederea realizării incinerării complete. Timpul de păstrare în această zonă este de minim 2 secunde
la 850 ºC.
Pentru pornirea instalaţiei este necesară preîncălzirea spaţiului de ardere. În acest scop sunt
instalate arzătoare ce funcţionează cu ulei, praf de cărbune sau orice alt tip de combustibil, ce au
rolul de a preîncălzi camera de ardere şi de a întreţine flacăra în cazul unei compoziţii mai dificile
a deşeurilor. Când camera de ardere a atins temperatura corespunzătoare, atunci deşeurile pot fi
aprinse cu ajutorul arzătoarelor de aprindere, instalate în camera de ardere[32].

5.1 Bilanţul termic al incineratorului

Bilanţul termic al incineratorului, expresie a principiului conservării energiei, pune în
evidenţă fluxurile de căldură introduse, fluxurile utile şi pierderile de căldură ale incineratorului
faţă de conturul de bilanţ şi permite calculul randamentului termic şi al consumului de combustibil.
Ecuaţia bilanţului termic al incineratorului se scrie sub forma:

Qc + Qa = Q + Qmec + Qch + Qext + Qev + Qcos [kW]

unde: Qc - debitul de căldură diponibilă a deşeurilor;
Qa - debitul de căldură adus de aerul utilizat la arderea deşeurilor;
Q - debitul de căldură utilă produs de incinerator;
Qmec - debitul de căldură pierdut prin arderea incompletă de natură mecanică;
Qch - debitul de căldură pierdut prin ardere incompletă de natură chimică;
Qcos - debitul de căldură pierdut prin evacuarea gazelor de ardere pe coş;
Qext - debitul de căldură pierdut prin pereţii exteriori ai incineratorului;
Qev - debitul de căldură pierdut prin evacuarea produselor solide de ardere din cazan.

53
 Calculul randamentului termic al incineratorului și a debitului de combustibil:
Incineratorul este destinat neutralizării deşeurilor vegetale, ce sunt definite ca deşeuri
biodegradabile provenite din grădini şi parcuri, deci pierderea specifică de căldură prin ardere
incompletă de natura mecanică (qmec) și cea prin evacuarea produselor solide ale arderii din
incinerator (qev) se pot lua în considerare.
Totuși, datorită procesului de ardere ce are loc prin gazeificare, pierderea prin ardere
incompletă de natură mecanică (qmec) și cea prin evacuarea produselor solide ale arderii din
incinerator (qev) pot fi considerate nule, deoarece produsele de gazeificare ard complet în regim de
ardere specific combustibilului gazos. În aceste condiții, consumul de combustibil este egal cu
debitul de combustibil consumat (B*=B).
Incineratorul funcționează cu suprapresiune în focar, deci coeficientul de exces de aer este
constant până la evacuarea la coș:
α = αj = ac = acos = 1.4÷1.6 = ct;
Se alege α = 1.5.
Se mai cunosc:
-sarcina termică a incineratorului: Q = 60 kW;
-temperatura la ieșire și intrare în incinerator: ti/te = 60/40°C;
-puterea calorică inferioară a deșeurilor: Hi = 5000 kJ/kg;
-umiditatea deșeurilor: W = 30%.
În funcție de umiditate, se dau caracteristicile de ardere:
-C = 40%;
-H = 4.5%;
-O = 33.3%;
-N = 0.20%;
-A = 0.90%;
-CO = 0.2%.
din care rezultă:
3
- volumul teoretic de aer necesar arderii stoechiometrice: V0 = 3.654 𝑚𝑁 /kg;
3
- volumul de CO2 și SO2 din gazele de ardere: VR02 = 0.74 𝑚𝑁 /kg;
3
- volumul de azot din gazele de ardere: VN2 = 2.888 𝑚𝑁 /kg;
3
- volumul de vapori de apă din gazele de ardere: 𝑉𝐻2 0= 0.845 𝑚𝑁 /kg;
3
- volumul teoretic de gaze de ardere fără exces de aer: Vgo = 4.473 𝑚𝑁 /kg.
Se calculează pierderile specifice de căldură:
- pierderi specifice de căldură prin evacuarea gazelor de ardere la coș (qev):
În calculul cu călduri specifice, pierderile de căldură prin evacuarea la coș se determină cu
relația:
1
𝑞𝑐𝑜𝑠 = (𝑉 ∙ 𝑐 ∙ 𝑡 − 𝛼𝑐𝑜𝑠 ∙ 𝑉0 ∙ 𝑐𝑝𝑎 ∙ 𝑡𝑎 )
𝐻𝑖 𝑔 𝑝𝑔 𝑐𝑜𝑠
unde:
ta = 20°C = 293.15 K;
t = 850°C = 1123.15 K;
3
cpa = 1.297 kJ/𝑚𝑁 K;
cpg = 4.186 ·(0.32265 + 4.45·10-5·t) = 4.186 ·(0.32265 + 4.45·10-5·1123.15);

54
 3
cpg = 1.56 kJ/𝑚𝑁 K;
3
Vg = Vgo + (αcos - 1) V0 = 4.473 + (1.5 - 1) 3.654 = 6.3 𝑚𝑁 /kg;
tcos = (ti + te)/2 + (100 + 140)°C = (60 + 40)/2 + (100+140) = 290°C;
1
𝑞𝑐𝑜𝑠 = 5000 (6.3 ∙ 1.56 ∙ 290 − 1.5 ∙ 3.654 ∙ 1.297 ∙ 20) =0.541;

Relația de calcul a pierderilor specifice de căldură prin evacuarea la coș pune în evidență
pierderea de căldură prin cantitatea minimă de gaze rezultate din ardere, precum și pierderea de
căldură suplimentară prin aerul în exces.
Valoarea acestor pierderi specifice de căldură diferă funcție de tipul instalației de ardere,
de natura deșeurilor si de tipul incineratorului.

Pierderi specifice de căldură prin ardere incompletă de natură chimică (qch):

Aceste pierderi de căldură apar datorită faptului că omogenizarea amestecului deșeuaer de
ardere nu poate fi perfectă oricât de performantă ar fi instalaţia de ardere. Astfel că, realizând chiar
şi amestecuri cu exces de aer, în gazele de ardere rezultate se găsesc componente gazoase de ardere
incompletă, combustibile, ca: CO, H2, CH4, etc.
În cadrul calculelor de proiectare, datorită procesului de ardere difuzivă a deşeurilor
biologice în regim de gazeificare, cu preponderenţă degajării de CO, în condiţiile de ardere
reducătoare, se admite, conform standardelor europene, un conţinut de CO de 2000 ppm (0.2%
CO), în gazele de ardere, ceea ce corespunde unei pierderi prin ardere incompletă de natură
chimică:
1 − 𝑞𝑚𝑒𝑐 1−0
𝑞𝑐ℎ = ∙ 126.36 ∙ 𝐶𝑂 ∙ 𝑉𝑔 = ∙ 126.36 ∙ 0.2 ∙ 6.3) = 0.031
𝐻𝑖 5000
Pierderi specifice de căldură prin pereții exteriori ai incineratorului (qext):
În cadrul calculelor pentru incineratoare de capacitate mică, în funcție de gradul dorit de
izolație termică a incineratorului, se poate alege o valoare:
qext = 0.005 ÷ 0.015;
Se alege: qext = 0.015.
Randamentul termic al incineratorului:
Randamentul termic al incineratorului, în faza de proiectare, când se impun: sarcina
termică utilă, temperatura gazelor de ardere la coș, etc. se determină cu relația:
η = 1 - (qcos + qch + qmec + qext + qev);
η = 1 - (0.541 + 0.031 + 0 + 0.015 + 0) = 0.413;
și exprimat în valoare procentuală:
η% = 100 · η = 100 · 0.413 = 41.3%;
Debitul de combustibil consumat:
𝑄 60
𝐵= = = 0.03 [𝑘𝑔⁄𝑠]
η ∙ 𝐻𝑖 0.413 ∙ 5000
Pentru o exprimare fizic inteligibilă se utilizează consumul orar de combustibil Bh, definit
de relația:
Bh = 3600 ∙ B = 3600 ∙ 0.03 = 108 [kg/h];
Bilanțul de ansamblu al incineratorului:

55
 -fluxul util de căldură al incineratorului:
Q = 60 kW;
-fluxul de căldură din arderea deșeurilor:
Qc = BHi = 0.03 ∙ 5000 = 150 kW;
-fluxul de căldură adus cu aerul de ardere:
Qa = BαV0cpata = 0.03 ∙ 1.5 ∙ 3.654 ∙ 1.297 ∙ 20 = 4.26 kW;
-fluxul de căldură pierdut prin coș:
Qcos = qcosBHi + Qa = 0.541∙ 0.03 ∙ 5000 + 4.26 = 85.41 kW;
-fluxul de căldură pierdut prin ardere incomplete:
Qinc = qchBHi = 0.031 ∙ 0.03 ∙ 5000 = 4.65 kW;
-fluxul de căldură pierdut spre exterior:
Qext = qextBHi = 0.015 ∙ 0.03 ∙ 5000 = 2.25 kW;
Rezultă tabelul de bilanț termic al incineratorului:
Tab.5.1 Bilanțul termic al incineratorului;
Fluxuri introduse - pierderi Util
Qc
Qa
Qcos Q
Qinc
Qext
∑ Q = Q'' ∑ Q = Q''

Q' = Qc + Qa – Qcos – Qinc – Qext = 150 + 4.26 - 85.41 - 4.65 - 2.25 = 61.95kW;
Q'' = 62 kW;
Eroarea relativă:
|𝑄 ′ − 𝑄 ′′ | |61.95 − 62|
𝜀= ′
∙ 100 = ∙ 100 = 8.07
𝑄 61.95

5.2 Alegerea şi justificarea soluţiei constructive pentru incineratorul de deşeuri

Pentru alegerea şi justificarea celei mai eficiente soluţii constructive se poate apela la mai
multe metode. Vom prezenta în continuare o metodă managerială de alegere a soluţiei optime,
denumită metoda STEM, care are următorul algoritm:
-se stabileşte mulţimea „m" a incineratoarelor supuse analizei, alegându
-se incineratoare cu aceeaşi destinaţie, şi, deci, comparabile între ele;
-se stabileşte mulţimea criteriilor de departajare „n" care influenţează în sens pozitiv sau
negativ exploatarea;
-se împarte în două mulţimea criteriilor de departajare:
a) submulţimea criteriilor de maxim "n1", respectiv a criteriilor care în exploatare este de
dorit să aibă valori cât mai mari;
b) submulţimea criteriilor de minim "n2", respectiv a criteriilor care în exploatare este de
dorit să aibă valori cât mai mici; este necesar ca n1 + n2 = n;
Se construieşte o matrice cu "m" coloane şi "n" linii în care se acordă utilităţi în locul
valorilor cantitative şi calitative ale caracteristicilor. În acest fel, prin trecerea la mărimi
adimensionale, se face posibilă compararea mărimilor între ele;

56
 Se acordă utilităţi astfel:
-pentru submulţimea "n1" se acordă utilitatea "1" incineratoarelor la care caracteristica
analizată are valoarea maximă şi utilitatea “0” incineratoarelor la care caracteristica analizată are
valoarea minimă. Pentru restul incineratoarelor se vor acorda utilităţi după formula:

𝑋𝑖𝑗 − 𝑚𝑖𝑛(𝑋𝑖𝑗 )
𝑈𝑖𝑗 = ;
𝑚𝑎𝑥(𝑋𝑖𝑗 ) − 𝑚𝑖𝑛(𝑋𝑖𝑗 )

unde Xij este mărimea caracteristicii;

-pentru submulţimea "n2" se acordă utilitatea "1" incineratorului la care valoarea
caracteristicii analizate are valoarea cea mai mică şi se acordă utilitatea "0" incineratorului la care
valoarea caracteristicii analizate are valoarea cea mai mare. Pentru restul incineratoarelor se vor
acorda utilităţi după formula:

𝑚𝑎𝑥(𝑋𝑖𝑗 ) − 𝑋𝑖𝑗
𝑈𝑖𝑗 = ;
𝑚𝑎𝑥(𝑋𝑖𝑗 ) − 𝑚𝑖𝑛(𝑋𝑖𝑗 )

unde Xij este mărimea caracteristicii;

-se obţine o matrice cu n linii şi n coloane cu utilităţi;
-se acordă coeficientul de importanţă pentru fiecare caracteristică în parte a utilităţii în
exploatare;
-pentru aceasta se construieşte un vector de ierarhizare a caracteristicilor după importanţa
în exploatare. Coeficientul de importanţă se notează "aij", şi se acordă astfel:
1, dacă Ci I Cj (caracteristica Ci este la fel de importantă pentru exploatare ca şi
caracteristica Cj);
2, dacă Ci P Cj (caracteristica Ci este mai importantă pentru exploatare decât caracteristica
Cj);
4, dacă Ci PP Cj (caracteristica Ci este mult mai importantă pentru exploatare decât
caracteristica Cj);
0, pentru restul cazurilor;
-în situaţia în care un vector de ierarhizare nu are situaţia Ci PP Cj atunci matricea de
importanţă se poate scrie astfel:
1, dacă Ci I Cj (caracteristica Ci este la fel de importantă pentru exploatare ca şi
caracteristica Cj);
2, dacă Ci P Cj (caracteristica Ci este mai importantă pentru exploatare decât caracteristica
Cj);
0, pentru restul cazurilor.
Aceasta matrice este o matrice A2 cu n linii şi n coloane. Se stabilesc apoi pierderile Yj cu
care trebuie înmulţite utilităţile. Notăm cu i liniile şi cu j coloanele matricei A2 şi vom avea:

𝛴𝑗 𝑎𝑖𝑗
𝑌𝑗 = ;
𝛴𝑖 𝛴𝑗 𝑎𝑖𝑗
unde ∑𝑛𝑗=1 𝑌𝑗 = 1;
având acestea se stabilesc apoi uşor utilităţile totale de exploatare:
𝑛
𝑁𝑡𝑖 = 𝑈𝑡 exp 𝑖 = ∑ 𝑈𝑖𝑗 ∙ 𝑌𝑗 ;
𝑖=1

57
 Se face ierarhizarea prin întocmirea unui tabel, astfel:
-locul 1 va fi atribuit incineratorului care are Utexpi maxim;
-locul m va fi atribuit incineratorului care are Utexpi minim;
Criteriul de maxim: volum cameră, pentru comparatia cu celelalte tipuri de incineratoare
(C1); Înălțimea coșului (C5).
Criteriul de minim: Temperatura maximă (C2); Capacitatea (C3); Greutate (C4). definim
vectorul de ierarhizare astfel: C1 I C2 P C3 P C4 P C5.
Programul de calcul pentru determinarea soluţiei optime în alegerea incineratorului
“Alegerea şi justificarea soluţiei constructive.xmcd” a fost realizat in mediul software PTC
Mathcad Prime 3.1 şi este prezentat în cele ce urmează.
Pentru determinarea soluţiei optime se iau în considerare următoarele modele de
incineratoare:
- INCINER8 A60;- IncinerPro i500; - IncinerPro i150; -Model MB150;- INCINER8 A200

Fig. 6.1 Incineratoarele supuse metodei de alegere STEM

 "Echipament" "Vol camera[m3]" "Masa[kg]" "Temp. maxima[oC]" "Inaltimea[mm]" "Capacitate[kg]" 
 "INCINER8 A60" 0.13 400 850 2200 50 
 
Dateint   "IncinerPro i500" 0.28 1200 900 2920 150 
 "IncinerPro i150" 1.30 3200 950 1980 500 
 "Model MB150" 0.15 950 950 2600 120

 
 "INCINER8 A200" 0.18 630 1320 2600 100 

 Date  1   Date  2   Date  3   Date  4   Date  5  

 int  1  int  1  int  1  int  1  int  1
 
 Date  1   Date  2   Date  3   Date  4   Date  5  
 int  2  int  2  int  2  int  2  int  2

  1  Date  2   Date  3   Date  4   Date  5  
Tabelcaract   Dateint   int  3  int  3  int  3  int  3
3
 

 Date 1    Date  2   Date  3   Date  4   Date  5  
 int  4  int  4  int  4  int  4  int  4

  1  Date  2   Date  3   Date  4   Date  5  
 Dateint  5  int  5  int  5  int  5  int  5
 
-se obţine tabelul următor cu caracteristicile echipamentelor:

0 1 2 3 4
0 0.13 400 850 2.2·103 50
1 0.28 1.2·103 900 2.92·103 150
Tabelcaract 
2 1.3 3.2·103 950 1.98·103 500
3 0.15 950 950 2.6·103 120
4 0.18 630 1.32·103 2.6·103 100

58
 -acordarea utilităţilor la temperatura în camera de ardere se calculează cu formula:

𝑋𝑖𝑗 − 𝑚𝑖𝑛(𝑋𝑖𝑗 )
𝑈𝑖𝑗 = ;
𝑚𝑎𝑥(𝑋𝑖𝑗 ) − 𝑚𝑖𝑛(𝑋𝑖𝑗 )

-acordarea utilităţilor la capacitatea de ardere a deșeurilor se calculează cu aceeași relatie;

-acordarea utilităţilor la volumul echipamentului se
calculează cu relaţia:

𝑚𝑎𝑥(𝑋𝑖𝑗 ) − 𝑋𝑖𝑗
𝑈𝑖𝑗 = ;
𝑚𝑎𝑥(𝑋𝑖𝑗 ) − 𝑚𝑖𝑛(𝑋𝑖𝑗 )

-acordarea utilităţilor la rata de ardere se calculează cu aceeaşi relaţie;

-acordarea utilităţilor la masa instalației se calculează cu aceeaşi relaţie;
i:=0.. 4


MUtilitati  augment UTemp Umasa UVolumUCapac UInalt 
 2  2
 Tabelcaract   max Tabelcaract 
 i  
UVolum 
 2  2
max Tabelcaract   min  Tabelcaract 
i
   

 1  1
 Tabelcaract   max Tabelcaract 
 i  
Umasa 
 1  1
max Tabelcaract   min  Tabelcaract 
i
   

 Tabel  4    4 
 caract  i  min  Tabelcaract 
UInalt 
 4  4
max Tabelcaract   min  Tabelcaract 
i
   

 3  3
 Tabelcaract   max Tabelcaract 
 i  
UCapac 
 3  3
max Tabelcaract   min  Tabelcaract 
i
   
 0 1 1 0.766 0 
 0.128 0.714 0.894 0 0.222 
 
M Utilitati   1 0 0.787 1 1 
 0.017 0.804 0.787 0.34 0.156 
 
 0.043 0.918 0 0.34 0.111 

59
  0   1   1   0.766   0 
 0.128   0.714   0.894   0   0.222 
         
UTemp   1  Umasa   0  UVolum   0.787  UCapac   1  UInalt   1 
 0.017   0.804   0.787   0.34   0.156 
         
 0.043   0.918   0   0.34   0.111 
-se obţine matricea următoare:
"ui \ Cj" "Volum" "Masa" "Inaltime" "Temperatura" "Capacitate." 
        3   4  
 "u1"  MUtilitati 0   MUtilitati 1   MUtilitati 2  M
 Utilitati  0
M
 Utilitati  0
 0 0 0

 "u2"  M  
0    
1    
2  M  3  M  4  
  Utilitati  1  MUtilitati  1  MUtilitati  1  Utilitati 1  Utilitati  1
Matriceutilitati          3    4  
 "u3"  MUtilitati 0   MUtilitati 1   MUtilitati 2  M
 Utilitati  2  Utilitati  2
M
 2 2 2

 "u4"  M  
0    
1    
2  M  3    4  
  Utilitati  3  MUtilitati  3  MUtilitati  3  Utilitati  3  MUtilitati  3
        3    4 
 "u5"  MUtilitati 0   MUtilitati 1   MUtilitati 1  M
 Utilitati 4  M Utilitati  
 4
 4 4 4
0 1 2 3 4 5
0 "ui \ Cj" "Volum" "Masa" "Inaltime" "Temperatura" "Capacitate."
1 "u1" 0 1 1 0.766 0
Matriceutilitati  2 "u2" 0.128 0.714 0.894 0 0.222
3 "u3" 1 0 0.787 1 1
4 "u4" 0.017 0.804 0.787 0.34 0.156
5 "u5" 0.043 0.918 0.918 0.34 0.111

Se stabilesc apoi pierderile:

∑𝑗 𝑎𝑖𝑗
𝑌𝑗 =
∑𝑗 ∑𝑗 𝑎𝑖𝑗
𝑛

∑ 𝑌𝑗 = 1
𝑗=1

Coeficientul de importanţă se notează aij:

i:=0..4 j:=0..4

0 1 2 2 1
0 1 1 0 1

  4
A   1
1
1 0 2 2 Suma
i j
  A
i j
2 1 0 1 j 0
 
0 0 0 1 0

6
3
 0  
Suma  6
5
Sumadubla    Aij  21
i j
 
1

60
  0.29 
 0.14 
 0    
Pierderea 0
Suma
Pierderea  Pierderea   0.29  Sumap  1
Sumadubla
 0.24 
 
 0.05 
Având acestea se stabilesc apoi uşor utilităţile totale de exploatare:
𝑛
𝑁𝑡𝑖 = 𝑈𝑡 exp 𝑖 = ∑ 𝑈𝑖𝑗 ∙ 𝑌𝑗 ;
𝑖=1

 "A[nxn]" "Volum" "Masa" "Inaltime" "Temperatura" "Capacitate" "Suma" 

  0 
 "Volum" "-" A
0 1
A
0 2
A
0 3
A
0 4
Suma 0

 
 "Masa" A
1 0
"-" A
1 2
A
1 3
A
1 4
Suma 1
 0 
 

A 2   "Inaltime" A
2 0
A
2 1
"-" A
2 3
A
2 4
Suma 2
 0 


"Temperatura" A
3 0
A
3 1
A
3 2
"-" A
3 4
Suma0 3
 
 "Capacitate" A
4 0
A
4 1
A
4 2
A
4 3
"-" Suma0 4
 
 "Pierderea"

Pierderea0 0 Pierderea0 1 Pierderea0 2 Pierderea0 3 Pierderea0 4 Sumap 

-stabilirea pierderilor: Yj
0 1 2 3 4 5 6
0 "A[nxn]" "Volum" "Masa" "Inaltime" "Temperatura" "Capacitate" "Suma"
1 "Volum" "-" 1 2 2 1 6
2 "Masa" 0 "-" 1 0 1 3
A2 
3 "Inaltime" 1 1 "-" 2 2 6
4 "Temperatura" 1 2 1 "-" 1 5
5 "Capacitate" 0 0 0 1 "-" 1
6 "Pierderea" 0.286 0.143 0.286 0.238 0.048 1

 0
A  MUtilitati B  Pierderea

Număr de rânduri: l  rows (A) m  rows ( B)

Număr de rânduri: n  cols ( A) p  cols ( B)
-calculul utilităţilor totale de exploatare:
𝑛

𝑁𝑡𝑖 = 𝑈𝑡 exp 𝑖 = ∑ 𝑢𝑖𝑗 ∙ 𝑌𝑗

𝑖=1

61
 UtilitatiTotaleExploatare  "Matricele nu pot fi inmultite" if n  m
otherwise
for i  0  m  1
for j  0  p  1
C 0
i j
for k  0  n  1
for i  0  m  1
for j  0  p  1
C C A B
i j i j i k k j
C

 0.611 
 0.405 
 
UtilitatiTotaleExploatare   0.796 
 0.433 
 
 0.23 
-din toate cele cinci soluţii constructive se alege cea care are utilitatea totală de exploatare
cea mai mare şi anume Nt 3.
Soluţia constructivă adoptată este incineratorul tip IncinerPro i150.

5.3 Calculul diametrului conductei de evacuare a gazului

𝑄1 = 𝐴1 ∙ 𝑣1
Întrucât,
0.452
𝐴1 = 𝜋 ∙ = 0.158𝑚2
4
atunci,
𝑚3
𝑄1 = 0.158 ∙ 4.5 = 0.711
𝑠
Debitul volumetric la ieșirea din conducta de evacuare, utilizând legea lui Charles, este:
𝑄2 = 𝑄1 ∙ (𝑇2 /𝑇1 )
523.15 𝑚3
𝑄2 = 0.711 ∙ ( ) = 0.317
1173.15 𝑠
Aria secțiunii transversale de evacuare est atunci,
𝑄2 0.317
𝐴2 = = = 0.07𝑚2
𝑣2 4.5
Diametrul conductei de evacuare este atunci,
4𝐴2 4 ∙ 0.07
𝐷=√ =√ = 0.09𝑚
𝜋 𝜋

62
 Cap 6. Norme tehnice de exploatare și protecție a muncii în cazul
incineratoarelor

Normele specifice de securitate a muncii sunt reglementări cu aplicabilitate națională,

cuprinzând prevederi minimal obligatorii pentru desfășurarea diferitelor activități în condiții de
securitate.

6.1 Condiții de exploatare

Instalațiile de incinerare se exploatează astfel încât să se atingă un nivel de incinerare la
care conținutul de carbon organic total (COT) al cenușii și zgurii să fie mai mic de 3% din greutatea
în stare uscată a acestora sau la care pierderea lor la aprindere să fie mai mică de 5% din greutatea
în stare uscată a acestora. Dacă este necesar, se utilizează tehnici corespunzătoare de pretratare a
deșeurilor[32].
Instalațiile de incinerare sunt concepute, echipate, construite și exploatate astfel încât, chiar
în condițiile cele mai nefavorabile, după ultima admisie de aer de combustie, gazele rezultate din
proces să fie aduse, în mod controlat și omogen, timp de două secunde, la o temperatură de 850°C,
măsurată în apropierea peretelui intern sau într-un alt punct reprezentativ al camerei de combustie,
autorizat de autoritatea competentă. Dacă este vorba de deșeuri periculoase, având un conținut de
substanțe organice halogenate, exprimat în clor, mai mare de 1%, temperatura trebuie adusă la
1100°C timp de cel puțin două secunde.
Fiecare linie a instalației de incinerare este echipată cu cel puțin un arzător de rezervă, care
trebuie să pornească automat când temperatura gazelor de combustie scade mai jos de 850°C sau
de 1100°C, după caz, după ultima admisie de aer de combustie. Aceste arzătoare sunt, de
asemenea, utilizate și în fazele de pornire și de stingere cu scopul de a asigura în permanență
temperatura de 850°C sau 1100°C, după caz, în timpul fazelor menționateși de asemenea în
perioada în care deșeurile nearse se află în camera de combustie.
În momentul pornirii și stingerii, sau când temperatura gazelor de combustie scade sub
850°C sau 1100°C, după caz, arzătoarele auxiliare nu pot fi alimentate cu combustibili care ar
putea genera emisii mai mari decât cele care ar rezulta în urma combustiei combustibilului lichid
definit la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 75/716/CEE a Consiliului, a gazului lichid sau a
gazelor naturale[32].
Instalațiile de coincinerare sunt concepute, echipate, construite sau exploatate astfel încât,
chiar în condițiile cele mai nefavorabile, gazele rezultate din coincinerarea deșeurilor să fie aduse
în mod controlat și omogen la o temperatură de 850°C timp de două secunde. În cazul deșeurilor
periculoase cu conținut de substanțe organice halogenate mai mare de 1%, exprimat în clor,
temperatura trebuie să ajungă la 1100°C.
Instalațiile de incinerare și de coincinerare sunt echipate și utilizează sisteme automate care
împiedică alimentarea cu deșeuri:
-în timpul fazei de pornire, până când este atinsă temperatura de 850°C sau 1100°C;
-de fiecare dată când nu se menține temperatura de 850°C sau 1100°C;
-de fiecare dată când măsurătorile continue prevăzute de prezenta directivă arată că una
dintre valorile limită de emisie este depășită din cauza unor dereglări sau disfuncționalități ale
sistemelor de epurare.
În cazul coincinerării propriilor deșeuri la locul producerii acestora în cazanele pentru
scoarță existente în industria celulozei pentru hârtie și a hârtiei, o astfel de autorizație trebuie să
fie condiționată cel puțin de respectarea dispozițiilor stabilite în ceea ce privește valorile limită de
emisie pentru carbonul organic total.

63
 Instalațiile de incinerare și coincinerare sunt concepute, echipate, construite și exploatate
astfel încât să se evite evacuarea în atmosferă a unor emisii care antrenează o poluare atmosferică
importantă la nivelul solului; în particular, gazele de eșapament trebuie evacuate în mod controlat
și în conformitate cu normele comunitare relevante privind calitatea aerului, printr-un coș de fum
a cărui înălțime este calculată astfel încât să protejeze sănătatea oamenilor și mediul[32].
Căldura produsă prin incinerare sau coincinerare este valorificată în măsura posibilului.
Deșeurile din activități medicale cu riscuri de infectare ar trebui introduse direct în cuptor,
fără a fi amestecate în prealabil cu alte categorii de deșeuri și fără a fi manipulate în mod direct.
Administrarea instalației de incinerare sau coincinerare trebuie asigurată de către o
persoană fizică având competența necesară pentru acest tip de activitate[32].

6.2 Norme specifice de securitate a muncii în cazul incinerării deșeurilor

Normele specifice de securitate a muncii în cazul incinerării deșeurilor sunt:
1. Personalul de exploatare și întreținere al instalației de incinerare va purta obligatoriu
echipamentul individual de protecție prevăzut pentru acest loc de muncă.
2. Persoanele aflate în control sau vizite organizate vor purta obligatoriu cască de protecție.
3. Este interzisă evacuarea resturilor înlăturate de pe platforme printre golurile dintre utilaje
și platformele de circulație[33].
4. Este interzisă pornirea unor utilaje oprite, înainte de a se constata evitarea oricărui
pericol de accidentare a personalului ce deservește aceste utilaje.
5. În cazul unor remedieri la unele utilaje, remedieri ce implică oprirea instalației, pe
butoanele de pornire a acestor utilaje, aflate la panourile de comandă, se va monta indicatorul "NU
SE PORNEȘTE ! SE LUCREAZĂ !"; persoana ce depanează utilajul are obligația ca la încheierea
lucrării să comunice acest lucru electricianului de serviciu pentru a se putea efectua repornirea
utilajului.
6. Orice oprire a unor utilaje se va face numai cu avizul conducătorului locului de muncă.
7. Persoana care va schimba "geamul vizor" de la cuptoarele de incinerare va efectua
operația numai cu mănuși de protecție sau când cuptorul nu funcționează.
8. Manevrarea capacului de vizitare, ce permite observarea alimentării primului element
basculant cu deșeuri, se va face numai cu mănuși de protecție.
9. În timpul efectuării observațiilor privind alimentarea cu deșeuri a cuptorului de
incinerare, prin capacul de vizitare, lucrătorul ce efectuează această supraveghere va avea o
distanță de privire față de gura de vizitare de minimum 1,5m.
10. Repunerea automata în funcțiune a arzătorului de combustibil lichid se va face în
prezența conducătorului locului de muncă, care va lua toate măsurile pentru evitarea suprapresiunii
în cuptor. Se va verifica starea de funcționare a clapetelor de exploatare.
11. Remedierile ce urmează a fi efectuate la toate utilajele calde (cuptoare, baterii de
cicloane, sistemul de valorificare a căldurii gazelor arse, distribuitorul de aer supraîncălzit canalele
de gaze și aer supraîncalzit) se vor efectua numai atunci când temperatura acestora va fi egală cu
cea a mediului ambiant.
12. Se interzice efectuarea depanărilor la utilajele calde, fără întreruperea tensiunii de
alimentare, în cadrul liniei respective de incinerare.
13. În timpul depanării în interiorul unor utilaje se interzice efectuarea de probe la utilajele
ce deservesc linia de incinerare pe care se efectuează depanarea.
14. Evacuarea bulgărilor de cenușă se va face numai după oprirea transportorului cu racleți
de către personal autorizat, iar repornirea transportorului se va face numai după ce lucrătorul care
a efectuat îndepărtarea bulgărilor se află în afara oricărui pericol de accidentare.

64
 15. Manevrarea podurilor rulante se va face numai de către persoane instruite și numite în
acest scop.
16. Se interzice curățarea tuturor utilajelor mobile sau rotative în timpul funcționării.
17. La oprirea instalației de incinerare, desfacerea capacelor de vizitare ale utilajelor calde
nu se va face înainte de oprirea exhaustorului și la efectuarea operației se vor utiliza mănuși de
protectie.
18. Se interzice staționarea în apropierea clapetelor de exploatare când instalația
funcționează.
La fiecare instalație de incinerare a deșeurilor menajere vor fi afișate la locuri vizibile:
-regimul tehnologiei de exploatare, care va cuprinde limitele minime și maxime ale
temperaturii, presiunii, debitelor, nivelurilor;
-schemele tehnologice de principiu ale instalațiilor respective și schemele monofilare ale
instalațiilor electrice;
-instrucțiuni în caz de avarie.
Orice modificare în regimul tehnologic se va face numai cu aprobarea conducătorului
locului de muncă[29].
Lucrătorii au obligația de a anunța imediat conducătorul locului de muncă, cu privire la
orice defecțiune existentă în timpul exploatării instalației, care ar conduce la accidente de muncă
sau avarii.
Înainte de pornirea instalației se vor verifica:
-starea de funcționare a dispozitivelor de stins incendiul;
-starea aparatelor de măsură și control și mai ales a indicatoarelor de temperatură; -
montarea dispozitivelor de protecție (scări, podețe, capace pe cămine și canale, apărători)
demontate la oprire.
Lucrările și operațiile dificile stabilite în instrucțiunile de lucru ale instalației vor fi
efectuate pe cât posibil ziua. Atunci când este necesar ca aceste lucrări să fie executate noaptea, se
vor lua toate măsurile de securitate a muncii și se va obține aprobarea specială scrisă a conducerii
persoanei juridice și numai după ce au fost luate toate măsurile de securitate prevăzute prin
instrucțiunile proprii.
Toate aparatele din instalație vor fi supuse unor verificări periodice pentru asigurarea bunei
funcționări și a stării de uzură. Rezultatele verificărilor se vor nota pe o fișă care trebuie să existe
pentru fiecare aparat.
Toate locurile de muncă se vor menține în permanență în ordine și curățenie. Pe platforma
fiecărei instalații se vor prevedea surse de apă potabilă și truse farmaceutice pentru acordarea
primului ajutor.
Este interzisă folosirea echipamentului de protecție și de lucru în afara orelor de program.
După terminarea programului, echipamentul de protecție va fi depus în dulapurile personale din
vestiar.
Este interzisă spălarea hainelor, a echipamentului de protecție, a sculelor, a aparatelor de
măsură și control cu substanțe volatile (benzină, toluen, xilen etc.).
Este interzis ca personalul tehnologic de la instalații să efectueze lucrări de intervenție la
instalațiile electrice (schimbarea becurilor, tuburilor, siguranțelor, controlul tablourilor de
distribuție etc.). Aceste lucrări vor fi efectuate numai de personalul de specialitate al atelierelor
electrice.
Se interzice efectuarea oricărei lucrări în raza unei instalații de incinerare deșeuri menajere
fără să aibă avizul conducătorului locului de muncă[33].
Toate agregatele componente ale instalațiilor vor fi inscripționate în locuri vizibile, cu
numerele și numele pozițiilor din fluxul tehnologic.

65
 Aprinderea manuală a focului în instalația de incinerare se va face obligatoriu de către doi
lucrători, dintre care unul va introduce șomoiogul în fața injectorului, iar celălalt va deschide
progresiv ventilul de combustibil lichid, până la amorsarea combustiei. Se interzice folosirea
benzinei sau a altor hidrocarburi de tip ușor la aprinderea arzătoarelor. După utilizare, șomoioagele
se vor stinge în cutii cu nisip prevăzute în acest scop.
Injectoarele de combustibil lichid vor fi de tip demontabil sau cu legături flexibile, care să
permită retragerea lor[29].
Punerea în funcțiune a cuptoarelor se va face conform instrucțiunilor de lucru speciale,
respectându-se curba de temperatură până la atingerea regimului nominal.
Oprirea cuptorului se va executa conform instrucțiunilor de lucru și de protecție a muncii
specifice, asigurându-se protecția împotriva accidentelor și avariilor.
În caz de defecțiuni ca: neetanșeități în circuitele tehnologice, dărâmări de ziduri în cuptor,
creșteri bruște de presiune peste limita admisă sau alte accidente care pun în pericol securitatea
instalației, se va proceda la oprirea forțată a cuptorului și implicit a instalațiilor tehnologice.
Se impune în mod obligatoriu ca cenușa din cuva post ardere să fie scoasă la intervalele
indicate în instrucțiunile de lucru și funcționare a instalației, în caz contrar existând pericolul
aprinderii benzii transportoare din cauza temperaturii ridicate sau blocării cuptorului de incinerare.
Înainte de punerea în funcțiune, schimbătoarele de căldură vor fi supuse probei de presiune
hidraulică[33].

66
 Cap.7 Analiza procesului de ardere cu metoda elementului finit

7.1 Introducere
Arderea are loc deasupra grătarului în camera de incinerare. Întregul volum al camerei de
ardere cuprinde în mod normal, camera de incinerare în interiorul căreia se găseşte un grătar situat
în partea de jos, pereții pe de părțile laterale ale cuptorului pot fi reci sau încălziţi, iar în partea de
sus există o sursă de încălzire. Deoarece deşeurile municipale au un conținut de substanțe volatile
ridicat, gazele volatile sunt conduse în afară și numai o mică parte din incinerarea efectivă are loc
pe sau în apropierea grătarului[34].
Următoarele cerințe influențează construcția camerei de incinerare:
-forma și mărimea grătarului incinerare
-dimensiunea grătarului determină dimensiunea elementului de secțiune transversală a
camerei de incinerare;
-vortexarea și omogenitatea debitului gazelor de ardere
-amestecarea completă a gazelor de ardere este esențială pentru o bună incinerare a gazelor
de ardere;
-timp de staționare suficient pentru gazele de ardere în cuptorul fierbinte
-un timp de reacție suficient, la temperaturi ridicate, trebuie să fie asigurat pentru incinerare
completă;
-răcirea parțială a gazele de ardere
-pentru a se evita fuziunea de cenușă zburătoare fierbinte la cazan, temperatura gazelor de
ardere nu trebuie să depășească o limită superioară la ieșirea camerei de incinerare[34].
Design-ul detaliat al unei camere de ardere, este de obicei, influenţat de tipul de grătar
folosit. Design-ul exact al camerei necesită anumite compromisuri deoarece cerinţele procesului
se schimbă în funcţie de caracteristicile combustibilului. Fiecare furnizor are propria lor
combinație de grătar și cameră de ardere, proiectarea precisă a acesteia se bazează pe performanța
individuală a sistemului lor și pe experiențele specifice ale acestora[34].
În general, trei design-uri diferite pot fi distinse. Nomenclatura provine din direcția fluxul
de gaze de ardere în raport cu fluxul de deșeuri: curent unidirecțional, contracurent și curent mediu.
Camera de ardere cu flux paralel, sau curent unidirecțional:
Într-un aranjament de ardere co-curent, aerul de combustie primar și deșeurile sunt ghidate
într -un flux în echicurent prin camera de ardere. Prin urmare, orificiul de evacuare a gazelor de
ardere este situat la capătul grătarului. Numai o cantitate relativ redusă de energie schimbată între
gazele de ardere și deșeurile pe grătar[34].
Avantajul conceptelor actuale unidirecționale este faptul că gazele arse au cea mai lungă
perioadă de retenţie în zona de aprindere și că astfel trebuie să treacă prin temperatura maximă.
Pentru a facilita aprinderea, aerul primar trebuie să fie preîncălzit la valori termice foarte mici[34].
Camera de ardere în contracurent:
În acest caz, aerul de combustie primar și deșeurile sunt ghidate în contracurent prin camera
de ardere iar duza gazelor de ardere se află la capatul din față al gratarului. Gazele de ardere
fierbinți facilitează uscare și aprinderea deșeurilor[34].
Trebuie să se acorde o atenție specială pentru a evita scăparea fluxurilor de gaze nearse.
De regulă conceptul în contracurent necesită o cantitate mai mare de aer secundar.

67
 Camere de ardere în curent mediu sau cu centru de curgere:
Compoziția deșeurilor municipale solide variază în mod considerabil și conceptul actual
pentru camera de ardere în curent mediu este un compromis pentru un spectru larg de alimentare.
Un amestec bun al tuturor curenților parțiali de gaze de ardere trebuie avut în vedere atunci când
se construiesc contururi promotoare de amestec și/sau injecții de aer secundar. În acest caz,
orificiul de evacuare al gazelor de ardere este amplasat în mijlocul grătarului[34].
Cu ajutorul metodei manageriale STEM am ales IncinerPro i150 ca fiind soluția
contructivă cea mai favorabilă:
Tab.4.5 Specificații tehnice[27]

Specificații tehnice Model IncinerPro i150

Combustibil GPL, Gaz natural, Bio gaz
Volum cameră de ardere 0.28m³
Capacitate de încărcare 100-kg
Temp. maximă de operare 900°C
Metoda de încărcare Sus
Durata încălzire de la 40 minute
Energie electrică 220v monofazat
Dimensiuni exterioare
Lungime 1.36m
Lățime 1.2m
Înălțime (+coș) 2920mm
Masă proprie 1200kg

Fig.7.1 Incinerator IncinerPro i150[27]

68
 7.2 Proiectarea echipamentelor cu ajutorul sistemelor 3D

Una dintre diferenţele majore dintre modelarea solidă 3D şi desenare 2D este crearea
modelului tridimensional cu o precizie desăvârşită. Datorită sistemelor existente la ora actuală pe
piaţă la preţuri acceptabile, aceste modele pot fi vizualizate, analizate şi modificate ca şi cum ar fi
obiecte reale. Pentru mulţi proiectanţi, este un mare câştig de a-şi putea exprima concepţiile şi
ideile faţă de un model real. Un ansamblu poate fi uşor explodat în elemente şi se poate crea o
imagine foarte clară a ceea ce va fi viitorul produs.
Posibilitatea de a extrage automat vederile necesare reprezentării 2D a produsului, este un
mare avantaj pentru procesul de fabricaţie. Proiectarea are nevoie de un sistem de care să
îndeplinească urmatoarele obiective:
-costuri şi timp de dezvoltare reduse;
-optimizarea activităţii de proiectare;
-integrarea capabilităţilor de modelare a solidelor cu instrumente de analiză structurală;
-răspuns rapid la schimbarile parametrilor iniţiali;
-creşterea calităţii analizei structurale în scopul îmbunătăţirii produsului final;
-un nivel ridicat de încredere în produse.
Utilizarea sistemelor computerizate în vederea asistării proiectantului în procesele de
creare, modificare, analiză şi optimizare a unui proiect, a fost denumită proiectare asistată de
calculator. Procesul modern de proiectare asistată de calculator include aplicaţii diverse, pornind
de la desenarea sau modelarea computerizată şi continuând cu calculul proprietăţilor masice,
analiza toleranţelor, vizualizarea rezultatelor analizelor, modelarea cu elemente finite, şi alte
funcţii elementare de calcul ingineresc. Toate activităţile enumerate necesită existenţa formei
geometrice a produsului, ea fiind necesară şi pentru programarea maşinilor unelte cu comandă
numerică (CAM). Din acest motiv, componenţa de modelare geometrică este cea mai importantă
din suita de componente CAD. Modelul geometric poate fi utilizat ulterior de pachete software din
domeniul CAE, pentru a simula şi analiza comportamentul produsului în diverse condiţii. Aici pot
fi încadrate vitezele şi acceleraţiile caracteristice punctelor de interes ale unui mecaism,
programele de analiză cinematică, cu ajutorul cărora sunt determinate traiectoriile, termotehnică,
programe de analiză cu elemente finite utilizate în rezolvarea unor probleme de rezistenţă,
distribuţia câmpurilor magnetice, mecanica fluidelor, dar şi a altor probleme care implică existenţa
unor câmpuri continui. Pe baza rezultatelor obtinuţe, poate fi executată în continuare o procedură
de optimizare, axată de cele mai multe ori pe reducerea masei produsului fara a-i afecta
performanţele.
Proiecterea şi desenarea asistate de calculator, în sensul cel mai larg (CAD-ul), se
realizeaza cu programe de calculator care se pot clasifica în urmatoarele categorii de aplicaţii
informatice:
-aplicaţii pentru modelare geometrica și desenare asistată de calculator (dintre care
mentionăm AutoCAD, Design CAD, Solid Works, etc.);
-aplicaţii pentru rezolvarea unor probleme generale de calcul matematic, utile mai ales în
ingineria asistată CAE (dintre care mentionam Matlab, MathCAD, Maple, etc.) sau simularea unor
sisteme particulare descrise de ecuaţii diferenţiale (precum Spice);

69
 -aplicaţii destinate modelării numerice, cu element finit sau cu funcţii similare dedicate
rezolvării ecuaţiilor cu derivate parţiale, utilizate în proiectarea integrată (cele mai raspândite sunt
cele de calcul structural ca ANSYS, COSMOS);
-sisteme integrate de aplicaţii, cu un grad de integrare a componentelor CAE/CAD/CAM
mai mare sau mai mic (dintre care menţionam I-DEAS, CATIA, ProEngineer.

7.3 Programe specializate de analiză numerică a curgerii fluidelor

ANSYS® ICEM CFD Cart3D. Este un pachet software de analiză de înaltă fidelitate folosit
pentru proiectare aerodinamică conceptuală şi preliminară. Permite utilizatorului să realizeze în
mod automat analize CFD pe geometrii foarte complexe. Pachetul include utilitare pentru importul
geometriei, modelare şi intersecţie suprafeţe, discretizare precum şi analiză la curgere.
ANSYS CFX dispune de o experienţă considerabilă în studierea modului în care pot fi
imbunătăţite performaţele pompelor, motoarelor de avion, turbinelor, compresoarelor şi ale altor
maşini rotative, tocmai acest lucru propulsându-l ca lider pe piaţă în acest domeniu. Modelele
specializate pentru combustie, curgere reactivă şi radiaţie, ajută printre altele la creşterea
productivităţii şi îmbunătăţirea duratei de viaţă a produsului.

Fig.7.2 Analiza curgerii fluidelor în contextul ciclului proiectare – fabricaţie;

FLUENT
FLUENT este un pachet CFD complet, foarte flexibil şi puternic folosit pentru simulări de
orice complexitate. Oferă o gamă completă de modele fizice ce pot fi utilizate pentru un spectru
larg de aplicaăii, din diverse industrii.
FLOWIZARD
FloWizard este un instrument de modelare de tip rapid flow ce permite inginerilor
proiectanţi/de proces să valideze proiectele mult mai rapid şi cu o mai mare acurateţe, mult mai
devreme în cadrul ciclului de dezvoltare al produsului.
FLUENT for CATIA V5.
FLUENT for CATIA V5 integrează în totalitate tehnologia de modelare de tip rapid flow
din FLUENT în procesul PLM (Product Lifecycle Management) din CATIA V5, oferind
inginerilor posibilitatea să proiecteze, să analizeze şi să optimizeze produsul în cadrul unui singur
mediu de lucru.
POLYFLOW
POLYFLOW este un instrument FE avansat ce include o gamă foarte largă de modele
fluide vâscoelastice, fiind ideal în cazul analizelor realizate în domeniul procesării polimerilor,
formarea sticlei precum şi pentru multe alte aplicaţii din domeniul procesării de materiale.

70
 7.4 Postprocesarea
Este etapa în care se evaluează şi se interpretează rezultatele obţinute. Pentru a caracteriza
cât mai bine procesul studiat s-au analizat următoarele:
-În figurile 7.3 şi 7.4 sunt prezentate liniile de curent pentru aerul secundar şi primar;

Fig.7.3 Liniile de curent - aer primar

Fig.7.4 Liniile de curent - aer secundar

71
-Figura 7.5 prezintă liniile de curent pentru gazul metan:

Fig.7.5 Liniile de curent - gaz metan;

-Figura 7.6 prezintă distribuţia vitezelor pentru aerul de intrare:

Fig.7.6 Distribuţia vitezelor - aer intrare;

72
-Figura 7.7 prezintă distribuţia vitezelor pentru aerul secundar:

Fig.7.7 Distribuţia vitezelor - aer secundar;

-Figura 7.8 prezintă distribuţia vitezelor pentru gazul metan:

Fig.7.8 Distribuţia vitezelor - gaz metan

73
-Figura 7.9 prezintă distribuţia concentraţiei de CO2:

Fig7.9 Distribuţia concentraţiei de CO2;

-Figura 7.10 prezintă distribuţia concentraţiei de temperatură:

Fig7.10 Distribuţia concentraţiei de temperatură;

74
-Figurile 7.11 şi 7.12 prezintă distribuţia concentraţiei de temperatură din planul X-Z:

Fig7.11 Distribuţia concentraţiei de temperatură la ieșire vedere plan X-Z;

Fig7.12 Distribuţia concentraţiei de temperatură vedere plan X-Z;

75
-Figura 7.13 prezintă distribuţia vitezelor gazelor de ardere la ieșire vedere plan X-Z:

Fig.7.13 Distribuţia vitezelor gazelor de ardere la ieșire;

- figura 7.14 prezintă variaţia presiunii, punctul de maxim având valoarea de 45.4Pa;

Fig.7.14 Variaţia presiunii

76
-Figura 7.15 prezintă variaţia temperaturii, punctul de maxim având valoarea de 1100K;

Fig.7.15 Variaţia temperaturii;

-Figura 7.16 prezintă variaţia vitezei gazului, punctul de minim având valoarea de
aprozimativ 1m/s;

Fig.7.16 Variaţia vitezei;

77
- Figura 7.17 prezintă concentraţia de NO;

Fig.7.17 Variaţia concentraţiei de NO;

- Figura 7.18 prezintă concentraţia de CO2:

Fig.7.18 Variaţia concentraţiei de CO2;

78
-Figura 7.19 prezintă concentraţia de H2O:

Fig.7.19 Variaţia concentraţiei de H2O;

-Figura 7.20 prezintă concentraţia de N2:

Fig.7.20 Variaţia concentraţiei de N2;

79
 7.5 Concluzii
Metoda CFD devine din ce în ce mai utilizată în modelarea sistemelor care includ curgerea
fluidelor din multe domenii. Codurile CFD fac posibilă rezolvarea numerică a transportului
fluidelor, bilanţurilor de masă şi energie în sisteme cu geometrie foarte complicată. Rezultatele
prezintă modele deosebite ale curgerii şi transferului de căldură ce sunt foarte greu de obţinut
experimental sau prin metode de modelare convenţionale.
Utilizarea mediilor de analiză numerică CFD, în cazul dat ANSYS CFX-5.7, în cadrul
cercetării sistemelor de incinerare, permite determinarea parametrilor importanţi cum ar fi:
distribuţia presiunii și câmpului de viteze in interiorul camerei de ardere; determinarea liniilor de
curgere ale curentului generat de alimentarea normala; distribuţia câmpului de temperatură;
distribuţia concentraţiei anumitor gaze/lichide. Acest fapt permite aprecierea performanţei
obiectului studiat fără cheltuieli considerabile, cu efort minim şi maximă operativitate.
Calculele tridimensionale sunt de un real ajutor pentru a explica procesul de ardere, care
să cuprindă toate elementele sale esenţiale.
În urma simulării reies mai mulți parametrii:
-liniile de curent pentru aerul secundar şi primar
-liniile de curent pentru gazul metan
-distribuţia vitezelor pentru aerul de intrare
-distribuţia vitezelor pentru aerul secundar
-distribuţia vitezelor pentru gazul metan
-distribuţia concentraţiei de CO2
-distribuţia concentraţiei de temperature
-distribuţia concentraţiei de temperatură din planul X-Z
-variația presiunii care are punctul de maxim cu valoarea de 45.4Pa;
-variaţia temperaturii, punctul de maxim având valoarea de 1100K
-variaţia vitezei gazului, punctul de minim având valoarea de aprozimativ 1m/s
-concentraţia de NO
-concentraţia de CO2
-prezintă concentraţia de H2O
-prezintă concentraţia de N2
Cu acești parametrii am putut lua o decizie corectă pentru alegerea soluției contructive.

80
 Concluzii
Mediul înconjurător reprezintă un element esențial al existenței umane,iar protejarea lui
reprezintă una dintre cele mai importante responsabilităţi umane, deoarece poluarea mediului
condunce la apariația unor mutații ce pot modifica condițiile de viață actuale sau încazuri extreme
pot chiar duce la încetarea totală a vieții.
Considerând creşterea continuă a populației, fapt ce epuizează resursele naturale ale
planetei şi duce la poluarea acesteia în mod continuu, management-ul deşeurilor este o posibilă
soluție pentru încetini degradarea planetei.
Depozitarea deşeurilor deşi este metoda cel mai des utilizată de management al
deşeurilor, aceasta nu este foarte eficientă fapt ce duce la poluarea elementelor (apă,aer,sol) şi la
ocupoarea unor spații ce altfel ar putea fi folosite în alte scopuri. Pentru a reduce volumul de
deşeuri şi a salva aceste spații, incinerarea poate fi soluția aleasă. Incinerarea este o metoda
eficientă de reducere a volumui de deseuri si a elementelor nocive associate acestora. Reducerea
volumului de deşeuri nu este singurul avantaj al incinerarii, această metoda de management al
deşeurilor permite şi recuperarea unei parţi din energia consumată pentru incinerarea
deşeurilor prin intermediul unor recuperatoare de caldură.
Alte avantaje ale incinerarii sunt rapiditatea procesului, putând fi distruse cantități foarte
mari de deșeuri într-un timp relativ scurt şi sterilizarea anumitor substanțe nocive, deșeurile
medicale (periculoase), nămolul din stațiile de epurare și celelalte deșeuri incinerate sunt
transformate într-o cenușă solidă, un produs final steril, inert, nepericulos, care poate fi folosită
ca material de construcție.
Instalațiile de incinerare sunt însoțite de anumite filtre pentru gazele de ardere, astfel gazele
emise prin arderea deșeurilor sunt "curățate" înainte de a fi dispersate în atmosferă.
Incinerarea deşeurilor prezintă un dezavantaj major, costul incinerarii este destul de ridicat
iar tehnologia folosită nu este perfecționată, fapt ce permite anumitor particule fine să ajungă în
atmosferă. De asemenea incinerarea deşeurilor, ca orice alt proces de ardere, emite CO2, un gaz
cu efect de seră, lucru ce duce la deteriorarea calității vieții.

81
 Bibliografie

[1]https://www.scribd.com/doc/135612361/Impactul-Deseurilor-Asupra-Mediului
[2]http://greenly.ro/deseuri/procedeul-de-tratarea-a-deseurilor-incinerarea
[3]https://www.scribd.com/document/135612516/Incinerarea-Deseurilor-2
[4]Cristian Marunteanu, Mihaela Stanciucu, Ingineria geologica a depozitelor de deseuri , Ed.
Universitatii din Bucuresti, 2001
[5]http://www.creeaza.com/legislatie/administratie/ecologie-mediu/Depozitarea-
deseurilor865.php#_ftnref1
[6]http://www.helicam.ro/domenii-de-aplicare/Categories-Tree/6567-Depozite-de-Deseuri
[7]Cristina Sorana Ionescu, Depozite de deseuri, Bucuresti, 2000.
[8]Agenția pentru Protecția Mediului Sibiu. Ghid privind Managementul Deşeurilor. Editura
Tribuna Sibiu.
[9]http://documents.tips/documents/tratarea-mecanica-a-deseurilor.html
[10]Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului - ICIM Bucureşti.
Metode şi tehnologii de gestionare a deşeurilor - Metode de tratare mecanică. Bucureşti.
[11]Pascu Radu Vasile. Managementul deșeurilor. Editura Universităţii "Lucian Blaga",
Sibiu, 2009.
[12]Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului - ICIM Bucureşti.
Metode şi tehnologii de gestionare a deşeurilor - Metode de tratare termică. Bucureşti.
[13]http://www.aim-srl.ro/product2a.html
[14]Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului - ICIM Bucureşti.
Metode şi tehnologii de gestionare a deşeurilor - Metode de tratare termică. Bucureşti.
[15]http://greenly.ro/deseuri/procedeul-de-tratare-al-deseurilor-coincinerarea
[16]www.isover.ro
[17]Drysdale D., An Introduction to Fire Dynamics (Second Edition), John Wiley & Sons, 2008.
[18]Spearpoint M., Fire Engineering Design Guide (Third Edition), New Zealand Center for
Advanced Engineering, 2008.
[19]http://server.ce.tuiasi.ro/~ddiaconu/download/FOC/A_Prelegerea%201%20NOTIUNI%20D
ESPRE%20ARDERI.pdf
[20]Cercetarea cauzelor de incendii, Calotă S., Popa Gh., Sorescu G., Dolha S., Editura Universul
Juridic, 2010.
[21]https://ro.wikipedia.org/wiki/Flac%C4%83r%C4%83
[22]http://www.termo.utcluj.ro/termo/06ardere.pdf
[23]R. Vâlcu. Termodinamica chimică. –Bucureşti: Editura Tehnică, 1994. –736 p.
[24]Manualul inginerului termotehnician/D. Arădău, I. Biriş, C. Iosifscu,...; coord. B. Popa. –
Bucureşti: Editura Tehnică,1986. -884 p.
[25]A.Marinescu. Conservarea energiei. –Ch.: U.T.M., 2000. -174 p.
[26]http://www.incineratoare.com/model-a60.html
[27]http://www.bentleyromania.ro/farm/waste-spectrum/incineratoare-de-capacitate-mica/WS-
VK150/
[28]http://www.bentleyromania.ro/farm/waste-spectrum/incineratoare-de-capacitate-mica/WS-
VK500/
[29]http://www.multilab.ro/incineratoare/incinerator_organice.html
[30]http://www.multilab.ro/incineratoare/incinerator_industriale.html
[31]http://www.incineratoare.com/model-a200.html
[32]Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. DIRECTIVA 2000/76/CE privind incinerarea
deșeurilor. 4 decembrie 2000.
[33]http://www.iprotectiamuncii.ro/norme-protectia-muncii/nssm-31
[34]European Commission. Integrated Pollution Prevention and Control. August 2006.

82
 ANEXA 1 Raport simulare ANSYS - date selectate:

This run of the CFX-14.0 Solver started at 14:30:28 on 05 Sep 2017 by

user Admin on USER-THINK (intel_xeon64.sse2_winnt) using the command:
"C:\Program Files\ANSYS Inc\v140\CFX\bin\perllib\cfx5solve.pl" -batch
-ccl runInput.ccl -fullname "Arzator Emilian GEORGESCU_002"

Setting up CFX Solver run ...

CH4-Mass Fraction | 3.75 | 2.8E-04 | 5.1E-03 | 5.4 2.2E-02 OK|
O2-Mass Fraction | 1.86 | 1.2E-03 | 1.9E-02 | 5.4 2.5E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 2.74 | 1.9E-03 | 2.9E-02 | 5.4 7.8E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 2.76 | 1.9E-03 | 3.0E-02 | 5.4 8.0E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 1.04 | 5.1E-03 | 2.0E-01 | 5.4 1.7E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 110 (50) CPU SECONDS = 2.384E+03 (3.718E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 1.10 | 5.2E-04 | 6.5E-03 | 2.2E-02 OK|
V-Mom | 1.00 | 7.5E-04 | 9.6E-03 | 1.1E-02 OK|
W-Mom | 1.08 | 4.7E-04 | 1.5E-02 | 3.0E-02 OK|
P-Mass | 1.05 | 2.9E-05 | 5.3E-04 | 8.5 3.1E-02 OK|
I-Radiation | 1.18 | 4.3E-05 | 1.3E-03 | 13.7 7.8E-02 OK|
H-Energy | 1.02 | 4.1E-04 | 1.7E-02 | 5.4 3.4E-02 OK|
T-Variance | 1.01 | 4.7E-04 | 1.4E-02 | 5.4 9.6E-03 OK|
K-TurbKE | 1.09 | 1.2E-03 | 2.2E-02 | 5.4 1.4E-02 OK|
E-Diss.K | 1.02 | 6.5E-05 | 2.2E-03 | 8.7 5.0E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 0.98 | 3.5E-04 | 1.3E-02 | 5.4 2.4E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 1.02 | 1.8E-03 | 4.3E-02 | 5.4 3.0E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 1.03 | 1.9E-03 | 4.2E-02 | 5.4 3.2E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 1.03 | 1.9E-03 | 4.2E-02 | 5.4 3.2E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.97 | 3.5E-03 | 6.6E-02 | 5.4 1.8E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 111 (51) CPU SECONDS = 2.392E+03 (3.797E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 1.04 | 5.5E-04 | 6.7E-03 | 2.3E-02 OK|
V-Mom | 0.98 | 7.4E-04 | 8.9E-03 | 1.1E-02 OK|
W-Mom | 1.11 | 5.2E-04 | 2.0E-02 | 3.1E-02 OK|
P-Mass | 1.09 | 3.1E-05 | 5.3E-04 | 8.5 2.8E-02 OK|
I-Radiation | 1.17 | 5.0E-05 | 1.3E-03 | 13.7 8.4E-02 OK|
H-Energy | 0.91 | 3.7E-04 | 1.5E-02 | 5.5 3.2E-02 OK|
T-Variance | 0.98 | 4.6E-04 | 1.3E-02 | 5.4 1.0E-02 OK|
K-TurbKE | 1.04 | 1.2E-03 | 2.1E-02 | 5.5 1.6E-02 OK|
E-Diss.K | 0.99 | 6.5E-05 | 2.3E-03 | 8.7 5.4E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 0.97 | 3.4E-04 | 1.8E-02 | 5.5 2.6E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 0.96 | 1.7E-03 | 4.3E-02 | 5.5 2.8E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.96 | 1.8E-03 | 3.4E-02 | 5.5 3.1E-02 OK|

83
 H2O-Mass Fraction | 0.96 | 1.8E-03 | 3.5E-02 | 5.5 3.1E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.98 | 3.4E-03 | 6.8E-02 | 5.5 1.7E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 116 (56) CPU SECONDS = 2.432E+03 (4.193E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 1.03 | 4.9E-04 | 1.1E-02 | 2.4E-02 OK|
V-Mom | 0.98 | 6.2E-04 | 7.7E-03 | 9.8E-03 OK|
W-Mom | 0.98 | 5.7E-04 | 1.3E-02 | 2.1E-02 OK|
P-Mass | 1.03 | 3.5E-05 | 6.1E-04 | 8.5 3.0E-02 OK|
I-Radiation | 0.82 | 3.8E-05 | 1.5E-03 | 13.7 8.2E-02 OK|
H-Energy | 0.69 | 3.1E-04 | 7.4E-03 | 5.4 2.1E-02 OK|
T-Variance | 0.97 | 4.0E-04 | 1.2E-02 | 5.4 9.3E-03 OK|
K-TurbKE | 0.92 | 9.3E-04 | 1.9E-02 | 5.4 9.8E-03 OK|
E-Diss.K | 1.11 | 8.9E-05 | 2.4E-03 | 8.7 2.8E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 0.68 | 2.8E-04 | 7.5E-03 | 5.4 3.2E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 0.95 | 1.4E-03 | 3.1E-02 | 5.4 1.8E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.97 | 1.5E-03 | 3.5E-02 | 5.4 2.0E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 0.97 | 1.5E-03 | 3.5E-02 | 5.4 2.0E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 1.02 | 3.6E-03 | 1.3E-01 | 5.4 1.6E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 124 (64) CPU SECONDS = 2.505E+03 (4.920E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 0.92 | 3.8E-04 | 6.3E-03 | 1.4E-02 OK|
V-Mom | 0.96 | 5.2E-04 | 7.2E-03 | 1.2E-02 OK|
W-Mom | 0.94 | 4.1E-04 | 8.0E-03 | 1.6E-02 OK|
P-Mass | 0.95 | 2.1E-05 | 3.9E-04 | 8.5 4.4E-02 OK|
I-Radiation | 1.06 | 4.4E-05 | 1.4E-03 | 13.7 7.4E-02 OK|
H-Energy | 0.93 | 2.1E-04 | 5.5E-03 | 5.5 2.8E-02 OK|
T-Variance | 0.93 | 2.7E-04 | 6.9E-03 | 5.4 1.3E-02 OK|
K-TurbKE | 0.97 | 6.5E-04 | 1.8E-02 | 5.4 1.1E-02 OK|
E-Diss.K| 1.09 | 5.6E-05 | 1.3E-03 | 8.7 2.6E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 0.94 | 1.9E-04 | 4.6E-03 | 5.5 3.1E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 0.93 | 8.9E-04 | 2.4E-02 | 5.5 2.9E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.94 | 9.1E-04 | 2.3E-02 | 5.5 3.2E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 0.94 | 9.1E-04 | 2.2E-02 | 5.5 3.2E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.86 | 2.1E-03 | 3.6E-02 | 5.5 2.0E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 127 (67) CPU SECONDS = 2.529E+03 (5.167E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 0.92 | 3.0E-04 | 7.5E-03 | 1.3E-02 OK|
V-Mom | 0.93 | 4.3E-04 | 6.2E-03 | 1.1E-02 OK|
W-Mom | 0.93 | 3.4E-04 | 8.9E-03 | 1.4E-02 OK|
P-Mass | 0.97 | 1.9E-05 | 3.6E-04 | 8.5 4.0E-02 OK|
I-Radiation | 0.97 | 4.4E-05 | 1.4E-03 | 13.7 6.6E-02 OK|

84
 H-Energy | 0.92 | 1.9E-04 | 6.6E-03 | 5.4 2.7E-02 OK|
T-Variance | 0.94 | 2.3E-04 | 6.8E-03 | 5.5 1.4E-02 OK|
K-TurbKE | 0.95 | 5.8E-04 | 1.3E-02 | 5.4 1.0E-02 OK|
E-Diss.K | 1.01 | 6.2E-05 | 1.3E-03 | 8.7 1.7E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 0.93 | 1.8E-04 | 7.3E-03 | 5.4 4.9E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 0.95 | 7.4E-04 | 2.6E-02 | 5.4 3.0E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.96 | 7.8E-04 | 2.8E-02 | 5.4 3.3E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 0.96 | 7.8E-04 | 2.8E-02 | 5.4 3.3E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.88 | 1.6E-03 | 4.5E-02 | 5.4 2.0E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 132 (72) CPU SECONDS = 2.569E+03 (5.560E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 0.96 | 2.2E-04 | 9.3E-03 | 1.2E-02 OK|
V-Mom | 0.93 | 2.8E-04 | 4.3E-03 | 8.8E-03 OK|
W-Mom | 0.93 | 2.3E-04 | 5.5E-03 | 1.3E-02 OK|
P-Mass | 0.90 | 1.3E-05 | 4.6E-04 | 8.5 3.0E-02 OK|
I-Radiation | 0.89 | 2.7E-05 | 1.5E-03 | 9.5 9.5E-02 OK|
H-Energy | 1.22 | 1.4E-04 | 1.4E-02 | 5.5 3.1E-02 OK|
T-Variance | 0.85 | 1.3E-04 | 4.1E-03 | 5.5 8.8E-03 OK|
K-TurbKE | 0.90 | 4.3E-04 | 1.1E-02 | 5.4 9.0E-03 OK|
E-Diss.K | 0.86 | 3.9E-05 | 8.0E-04 | 8.7 1.4E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 1.23 | 1.2E-04 | 1.4E-02 | 5.5 4.5E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 0.88 | 4.5E-04 | 1.5E-02 | 5.5 3.2E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.89 | 4.6E-04 | 1.6E-02 | 5.5 3.5E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 0.90 | 4.6E-04 | 1.7E-02 | 5.5 3.5E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.90 | 1.1E-03 | 4.4E-02 | 5.5 2.1E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 136 (76) CPU SECONDS = 2.599E+03 (5.868E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 1.03 | 2.3E-04 | 7.3E-03 | 1.4E-02 OK|
V-Mom | 0.99 | 2.4E-04 | 5.1E-03 | 1.1E-02 OK|
W-Mom | 0.97 | 1.9E-04 | 5.5E-03 | 1.5E-02 OK|
P-Mass | 0.94 | 1.1E-05 | 1.9E-04 | 8.5 3.5E-02 OK|
I-Radiation | 0.98 | 2.1E-05 | 1.7E-03 | 9.5 7.1E-02 OK|
H-Energy | 1.22 | 1.5E-04 | 1.0E-02 | 5.5 4.1E-02 OK|
T-Variance | 0.91 | 1.3E-04 | 6.1E-03 | 5.5 5.1E-03 OK|
K-TurbKE | 0.91 | 2.4E-04 | 4.7E-03 | 5.5 6.9E-03 OK|
E-Diss.K | 0.98 | 2.7E-05 | 6.8E-04 | 8.7 1.4E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 1.20 | 1.3E-04 | 1.0E-02 | 5.5 2.7E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 1.08 | 4.7E-04 | 1.1E-02 | 5.5 3.9E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 1.07 | 4.9E-04 | 1.1E-02 | 5.5 4.5E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 1.07 | 4.9E-04 | 1.1E-02 | 5.5 4.5E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 1.00 | 8.6E-04 | 3.7E-02 | 5.5 2.7E-02 OK|

85
OUTER LOOP ITERATION = 138 (78) CPU SECONDS = 2.615E+03 (6.020E+02)
Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 1.00 | 2.3E-04 | 7.8E-03 | 1.4E-02 OK|
V-Mom | 1.02 | 2.5E-04 | 4.9E-03 | 1.1E-02 OK|
W-Mom | 0.96 | 1.7E-04 | 4.3E-03 | 1.7E-02 OK|
P-Mass | 1.03 | 1.1E-05 | 2.0E-04 | 8.5 3.7E-02 OK|
I-Radiation | 0.99 | 2.0E-05 | 1.5E-03 | 9.5 7.8E-02 OK|
H-Energy | 1.12 | 1.4E-04 | 6.1E-03 | 5.5 3.7E-02 OK|
T-Variance | 1.04 | 1.4E-04 | 4.5E-03 | 5.5 5.5E-03 OK|
K-TurbKE | 1.02 | 2.5E-04 | 5.1E-03 | 5.4 6.2E-03 OK|
E-Diss.K | 1.06 | 3.0E-05 | 1.1E-03 | 8.7 9.4E-04 OK|
CH4-Mass Fraction | 1.10 | 1.3E-04 | 4.3E-03 | 5.5 3.3E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 1.07 | 5.4E-04 | 1.6E-02 | 5.5 3.6E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 1.07 | 5.6E-04 | 1.9E-02 | 5.5 4.1E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 1.07 | 5.6E-04 | 1.9E-02 | 5.5 4.1E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.93 | 7.5E-04 | 3.1E-02 | 5.5 2.6E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 140 ( 80) CPU SECONDS = 2.630E+03 (6.176E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 0.99 | 2.2E-04 | 6.9E-03 | 1.3E-02 OK|
V-Mom | 1.02 | 2.7E-04 | 5.1E-03 | 1.0E-02 OK|
W-Mom | 0.98 | 1.7E-04 | 3.2E-03 | 1.7E-02 OK|
P-Mass | 1.01 | 1.2E-05 | 2.5E-04 | 8.5 3.7E-02 OK|
I-Radiation | 0.96 | 1.9E-05 | 1.2E-03 | 9.5 8.2E-02 OK|
H-Energy | 1.01 | 1.5E-04 | 4.8E-03 | 5.4 3.3E-02 OK|
T-Variance | 1.07 | 1.5E-04 | 4.7E-03 | 5.5 6.5E-03 OK|
K-TurbKE | 1.00 | 2.5E-04 | 5.0E-03 | 5.4 5.7E-03 OK|
E-Diss.K | 1.03 | 3.3E-05 | 1.3E-03 | 8.7 1.0E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 1.05 | 1.4E-04 | 4.9E-03 | 5.4 3.1E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 1.01 | 5.8E-04 | 1.3E-02 | 5.4 3.2E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.99 | 5.9E-04 | 1.4E-02 | 5.4 3.6E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 0.99 | 5.9E-04 | 1.5E-02 | 5.4 3.6E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 1.00 | 7.2E-04 | 2.6E-02 | 5.4 2.4E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 149 (89) CPU SECONDS = 2.699E+03 (6.861E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 0.97 | 1.9E-04 | 5.9E-03 | 1.1E-02 OK|
V-Mom | 0.96 | 2.2E-04 | 4.4E-03 | 9.2E-03 OK|
W-Mom | 0.97 | 1.3E-04 | 3.0E-03 | 1.0E-02 OK|
P-Mass | 0.95 | 9.2E-06 | 2.0E-04 | 8.5 3.2E-02 OK|
I-Radiation | 0.96 | 1.4E-05 | 8.7E-04 | 9.5 7.3E-02 OK|
H-Energy | 0.84 | 1.1E-04 | 3.9E-03 | 5.4 2.3E-02 OK|
T-Variance | 1.01 | 1.4E-04 | 7.4E-03 | 5.4 6.6E-03 OK|
K-TurbKE | 0.91 | 1.3E-04 | 3.0E-03 | 5.4 5.5E-03 OK|
E-Diss.K | 0.93 | 2.1E-05 | 5.7E-04 | 8.7 1.2E-03 OK|

86
 CH4-Mass Fraction | 0.86 | 1.0E-04 | 3.3E-03 | 5.4 3.3E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 0.92 | 4.1E-04 | 1.6E-02 | 5.4 2.5E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.91 | 4.1E-04 | 1.6E-02 | 5.4 2.7E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 0.91 | 4.1E-04 | 1.6E-02 | 5.4 2.7E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 1.16 | 6.0E-04 | 4.2E-02 | 5.4 2.2E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 155 (95) CPU SECONDS = 2.744E+03 (7.317E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 0.97 | 1.4E-04 | 4.8E-03 | 1.0E-02 OK|
V-Mom | 1.01 | 2.0E-04 | 4.1E-03 | 7.8E-03 OK|
W-Mom | 1.00 | 1.2E-04 | 3.6E-03 | 1.2E-02 OK|
P-Mass | 0.97 | 6.7E-06 | 1.9E-04 | 8.5 3.0E-02 OK|
I-Radiation | 0.92 | 1.0E-05 | 8.1E-04 | 9.5 4.9E-02 OK|
H-Energy | 1.05 | 8.7E-05 | 4.9E-03 | 5.4 2.7E-02 OK|
T-Variance | 0.93 | 9.6E-05 | 3.3E-03 | 5.5 8.3E-03 OK|
K-TurbKE | 0.99 | 1.0E-04 | 2.8E-03 | 5.5 7.3E-03 OK|
E-Diss.K | 1.00 | 1.6E-05 | 4.1E-04 | 8.7 1.5E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 1.03 | 8.2E-05 | 3.9E-03 | 5.4 3.4E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 0.98 | 2.8E-04 | 9.4E-03 | 5.4 2.7E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 0.97 | 2.9E-04 | 7.9E-03 | 5.4 3.1E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 0.97 | 2.9E-04 | 7.9E-03 | 5.4 3.1E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.99 | 3.3E-04 | 1.5E-02 | 5.4 2.6E-02 OK|

OUTER LOOP ITERATION = 157 (97) CPU SECONDS = 2.759E+03 (7.469E+02)

Equation | Rate | RMS Res | Max Res | Linear Solution |
U-Mom | 1.00 | 1.4E-04 | 6.0E-03 | 1.0E-02 OK|
V-Mom | 1.00 | 2.0E-04 | 5.4E-03 | 7.6E-03 OK|
W-Mom | 1.01 | 1.2E-04 | 4.1E-03 | 1.2E-02 OK|
P-Mass | 1.04 | 6.8E-06 | 3.2E-04 | 8.5 2.9E-02 OK|
I-Radiation | 0.90 | 8.4E-06 | 6.7E-04 | 9.5 5.0E-02 OK|
H-Energy | 0.89 | 8.5E-05 | 4.5E-03 | 5.4 2.6E-02 OK|
T-Variance | 1.30 | 1.3E-04 | 1.3E-02 | 5.4 8.2E-03 OK|
K-TurbKE | 1.00 | 1.0E-04 | 3.5E-03 | 5.4 8.3E-03 OK|
E-Diss.K | 1.00 | 1.6E-05 | 5.9E-04 | 8.7 1.8E-03 OK|
CH4-Mass Fraction | 0.92 | 8.3E-05 | 4.4E-03 | 5.4 3.2E-03 OK|
O2-Mass Fraction | 1.00 | 2.8E-04 | 5.3E-03 | 5.4 2.4E-02 OK|
CO2-Mass Fraction | 1.00 | 2.9E-04 | 5.2E-03 | 5.4 2.8E-02 OK|
H2O-Mass Fraction | 1.00 | 2.9E-04 | 5.2E-03 | 5.4 2.8E-02 OK|
NO-Mass Fraction | 0.94 | 2.8E-04 | 9.2E-03 | 5.4 2.9E-02 OK|

Peak Values of Residuals

Equation | Loop # | Peak Residual | Final Residual |
U-Mom | 51 | 5.46709E-04 | 1.35594E-04 |
V-Mom | 50 | 7.50689E-04 | 1.80718E-04 |
W-Mom | 54 | 5.91320E-04 | 1.16766E-04 |

87
 P-Mass | 1 | 9.94625E-04 | 7.03217E-06 |
I-Radiation | 52 | 5.47557E-05 | 6.72991E-06 |
H-Energy | 3 | 7.98033E-04 | 7.92788E-05 |
T-Variance | 4 | 1.47840E-03 | 8.98638E-05 |
K-TurbKE | 1 | 1.57366E-03 | 9.57528E-05 |
E-Diss.K | 1 | 3.65776E-03 | 1.48501E-05 |
CH4-Mass Fraction | 3 | 6.91563E-04 | 7.62469E-05 |
O2-Mass Fraction | 50 | 1.78851E-03 | 2.72292E-04 |
CO2-Mass Fraction | 4 | 2.25231E-03 | 2.77946E-04 |
H2O-Mass Fraction | 4 | 2.26445E-03 | 2.77804E-04 |
NO-Mass Fraction | 5 | 5.52350E-03 | 2.84854E-04 |

Variable Range Information

Domain Name : Default Domain
Variable Name | min | max |
Density | 1.55E-01 | 1.17E+00 |
Specific Heat Capacity at Constant Pressure | 1.01E+03 | 2.82E+03 |
Dynamic Viscosity | 1.11E-05 | 1.80E-05 |
Thermal Conductivity | 2.37E-02 | 3.43E-02 |
Isothermal Compressibility | 9.86E-06 | 9.87E-06 |
Static Entropy | 6.74E+03 | 1.20E+04 |
CH4.Density | 9.05E-02 | 6.52E-01 |
CH4.Specific Heat Capacity at Constant Pres | 2.20E+03 | 6.00E+03 |
CH4.Dynamic Viscosity | 1.11E-05 | 1.11E-05 |
CH4.Thermal Conductivity | 3.43E-02 | 3.43E-02 |
CH4.Isothermal Compressibility | 9.86E-06 | 9.87E-06 |
CH4.Static Enthalpy | -4.67E+06 | 4.00E+06 |
CH4.Static Entropy | 1.16E+04 | 1.95E+04 |
O2.Density | 1.80E-01 | 1.30E+00 |
O2.Specific Heat Capacity at Constant Press| 9.17E+02 | 1.19E+03 |
O2.Dynamic Viscosity | 1.92E-05 | 1.92E-05 |
O2.Thermal Conductivity | 2.66E-02 | 2.66E-02 |
O2.Isothermal Compressibility | 9.86E-06 | 9.87E-06 |
O2.Static Enthalpy | 1.42E+03 | 2.04E+06 |
O2.Static Entropy | 6.41E+03 | 8.49E+03 |
CO2.Density | 2.48E-01 | 1.79E+00 |
CO2.Specific Heat Capacity at Constant Pres | 8.47E+02 | 1.38E+03 |
CO2.Dynamic Viscosity | 1.49E-05 | 1.49E-05 |
CO2.Thermal Conductivity | 1.45E-02 | 1.45E-02 |
CO2.Isothermal Compressibility | 9.86E-06 | 9.87E-06 |
CO2.Static Enthalpy | -8.94E+06 | -6.64E+06 |
CO2.Static Entropy | 4.86E+03 | 7.13E+03 |
H2O.Density | 1.02E-01 | 7.33E-01 |
H2O.Specific Heat Capacity at Constant Pres | 1.86E+03 | 2.89E+03 |
H2O.Dynamic Viscosity | 9.40E-06 | 9.40E-06 |

88
H2O.Thermal Conductivity | 1.93E-02 | 1.93E-02 |
H2O.Isothermal Compressibility | 9.86E-06 | 9.87E-06 |
H2O.Static Enthalpy | -1.34E+07 | -8.92E+06 |
H2O.Static Entropy | 1.05E+04 | 1.49E+04 |
NO.Density | 1.69E-01 | 1.22E+00 |
NO.Specific Heat Capacity at Constant Press | 9.91E+02 | 1.23E+03 |
NO.Dynamic Viscosity | 1.78E-05 | 1.78E-05 |
NO.Thermal Conductivity | 2.38E-02 | 2.38E-02 |
NO.Isothermal Compressibility | 9.86E-06 | 9.87E-06 |
NO.Static Enthalpy | 3.01E+06 | 5.14E+06 |
NO.Static Entropy | 7.02E+03 | 9.19E+03 |
N2.Density | 1.58E-01 | 1.14E+00 |
N2.Specific Heat Capacity at Constant Press | 1.04E+03 | 1.29E+03 |
N2.Dynamic Viscosity | 1.77E-05 | 1.77E-05 |
N2.Thermal Conductivity | 2.59E-02 | 2.59E-02 |
N2.Isothermal Compressibility | 9.86E-06 | 9.87E-06 |
N2.Static Enthalpy | 1.69E+03 | 2.21E+06 |
N2.Static Entropy | 6.84E+03 | 9.10E+03 |
Total Absorption Coefficient | 1.00E+00 | 1.00E+00 |
Total Scattering Coefficient | 0.00E+00 | 0.00E+00 |
Radiation Intensity | 2.43E+03 | 6.37E+03 |
Velocity u | -2.59E+01 | 2.60E+01 |
Velocity v | -6.95E+00 | 3.06E+01 |
Velocity w | -2.97E+01 | 2.97E+01 |
Pressure | -3.89E+01 | 1.02E+02 |
Turbulence Kinetic Energy | 1.11E-02 | 1.95E+01 |
Turbulence Eddy Dissipation | 1.43E-01 | 4.27E+05 |
Eddy Viscosity | 2.42E-06 | 9.97E-04 |
Temperature | 3.00E+02 | 2.16E+03 |
Static Enthalpy | -4.67E+06 | 8.24E+04 |
Temperature Variance | -3.20E+01 | 1.24E+05 |
CH4.Conservative Mass Fraction | -1.98E-03 | 1.00E+00 |
CH4.Mass Fraction | 0.00E+00 | 1.00E+00 |
O2.Conservative Mass Fraction | -1.72E-05 | 2.32E-01 |
O2.Mass Fraction | 0.00E+00 | 2.32E-01 |
CO2.Conservative Mass Fraction | -1.06E-04 | 1.42E-01 |
CO2.Mass Fraction | 0.00E+00 | 1.42E-01 |
H2O.Conservative Mass Fraction | -8.67E-05 | 1.16E-01 |
H2O.Mass Fraction | 0.00E+00 | 1.16E-01 |
NO.Conservative Mass Fraction | -1.66E-07 | 4.63E-06 |
NO.Mass Fraction | 0.00E+00 | 4.63E-06 |
N2.Mass Fraction | 0.00E+00 | 7.68E-01 |

89