Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manual Fizica Cls. A VI-a PDF
Manual Fizica Cls. A VI-a PDF
53
25 CAPITOLUL III | Concepte de bază în fizică – Determinarea valorii unei mărimi fizice
L5. Măsurarea directă a lungimii, ariei, volumului și a duratei ..........................................25
L6. Erori de măsurare, surse de erori, înregistrarea datelor într-un tabel ...........................29
L7. Calcularea valorii medii și a erorii absolute medii. Scrierea rezultatului
măsurării unei mărimi fizice ........................................................................................30
L8. Măsurarea indirectă a ariei și a volumului ................................................................... 31
2. Explicarea științifică a unor fenomene fizice simple și a unor aplicații tehnice ale acestora
2.1. Identificarea în natură și în aplicații tehnice uzuale a fenomenelor fizice studiate
Lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
2.2. Descrierea calitativă a unor fenomene fizice simple identificate în natură și în aplicații tehnice uzuale
Lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19,
20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
2.3. Respectarea regulilor stabilite pentru protecția propriei persoane, a celorlalți și a mediului în timpul utilizării diferitelor instrumente,
aparate, dispozitive
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
3. Interpretarea unor date și informații, obținute experimental sau din alte surse, privind fenomene fizice simple și aplicații tehnice ale
acestora
3.1. Extragerea de date și informații științifice relevante din observații proprii
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
3.2. Organizarea datelor experimentale în diferite forme simple de prezentare
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
3.3. Formularea unor concluzii simple cu privire la datele obținute și la evoluția propriei experiențe de învățare
Lecțiile 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
6
CUVÂNT-ÎNAINTE
Iată un manual care are toate caracteristicile didactice și științifice moderne prezente. Este rezul-
tatul unei îndelungate activități didactice de predare, dar și de editare a manualelor, în general, și de
fizică, în special.
Ca orice manual complet, și acesta oferă îndrumări metodice detaliate, care ajută atât profeso-
rul, cât și elevul, la organizarea procesului de învățământ. Prin ele, autorul indică intențiile, dar și
deschiderile posibile ale unor teme, prin probleme propuse și rezolvate (cu menționări specifice, de
natură didactică, privind atât punctajul posibil, cât și tipologia întrebărilor), prin teme experimentale,
extinderi, întrebări și rezumate care completează tema discutată. Se vede „patina“ spiritului editorial
al Editurii ALL, reflectată în manual.
Am regăsit în manual grija și atenția necesare întâlnirii elevilor cu fizica și cu noțiunile ei de
bază. Pe cât pare de simplu, pe atât de dificil de realizat este acest aspect. Lipsa cunoștințelor anteri-
oare de științe și de fizică (indiferent de lecțiile de științe anterioare clasei a VI-a), lipsă care nu este
„literară“, ci senzorială, este greu de depășit. Încercarea de a introduce și de a propune experimente
simple este fundamentală, căci suplinește de multe ori lipsa contactului elevilor cu natura și cu rea-
litatea (cu joaca în aer liber, de asemenea).
Partea introductivă („Ce este fizica?“) este cu atât mai importantă, cu cât înțelegerea unei ști-
ințe este un act de acumulare de fapte mai mult sau mai puțin disparate, pe care oamenii de știință
încearcă să le organizeze logic. Ori, la vârsta elevilor la primul lor contact cu fizica, aspectul global
al unei științe este departe de a fi sesizat. De aceea, probabil că „Ce este fizica?“ va căpăta un răs-
puns cât de cât consistent abia în ultima clasă de liceu. Discuții de tipul „Cum funcționează fizica?“
sunt bine-venite.
Manualul încearcă și reușește să „deschidă“ canalul de cunoaștere a naturii prin exersarea curio-
zității elevului. Nenumăratele exemple din manual sunt revelatoare. Unul dintre cele mai semnifica-
tive ar fi cel al deschiderii capitolului „Curentul electric“ cu tema fulgerului!
Un aspect extrem de important merită remarcat, și anume faptul că figurile și fotografiile din
carte sunt de o calitate deosebită, precum și extrem de bine alese pentru a exemplifica fenomenele
discutate.
Aceeași mențiune este legată de imaginile și de scurtele descrieri istorice și biografice ale unor
fizicieni importanți. În acest fel, fizica devine mai „umană“.
În ansamblu, cred că este un manual care poate fi considerat de referință. Orice autor poate să-și
prezinte punctele de vedere didactice și exemplificările ca pe un produs al modului personal de a
vedea predarea unui subiect. Dar ansamblul este cel pe care-l avem în față.
Fizica nu este o materie ușor de predat, așa cum nu este nici ușor de învățat. De aceea toate vari-
antele interesante sunt de luat în considerare, cum ar fi manualul de față.
În final, trebuie să observăm faptul că autorul a trecut prin toate etapele de ucenicie didactică și
științifică: a fost cadru didactic universitar, a făcut cercetare științifică și a editat carte școlară.
Manualul de față poate fi considerat mai mult decât un manual standard. El conține direct, dar
și indirect (printre rânduri și prin spirit) măiestria dascălului care dorește să conducă elevul spre
înțelegerea și spre deschiderile științifice moderne, punându-i la dispoziție metode prin care această
aventură a cunoașterii se poate obține. „Aventura cunoașterii“, de la observație la teorie, prezentată
de un dascăl cu experiență în toate aspectele – de la școală la cercetare – este meritorie.
Le doresc succes elevilor care vor învăța după acest manual și voi fi bucuros să aflu că mulți
profesori au ales ca manual această carte.
7
INTRODUCERE
Acesta este primul manual dintr-un proiect care prevede un set complet de manuale de fizică
pentru gimnaziu. Am pornit în această întreprindere din dorința de a pune la dispoziția elevilor și a
profesorilor un text ordonat și complet, care să constituie o bază a dialogului profesor-elev. Cred că
studiul fizicii necesită și merită un efort de gândire și o anumită rigoare. Acest efort nu poate fi decât
benefic celor care se supun unei astfel de provocări.
Manualul de față este alcătuit din 10 capitole și 42 de lecții, iar cuprinsul urmărește cu fidelitate
programa analitică. Cele 42 de lecții nu sunt egale ca întindere sau ca dificultate. Este la latitudinea
profesorului să aloce un interval de timp armonizat cu necesitățile fiecărei clase.
Manualul este conceput pentru a fi utilizat în primul rând de către elev. Este o resursă de învă-
țare independentă și completă, pe care elevul o poate folosi fără a fi necesar să apeleze la alte cărți.
O bibliografie suplimentară este utilă doar pentru o abordare extinsă a subiectelor sau pentru un nivel
de pregătire peste medie. Desigur, informația primită la clasă rămâne esențială. Manualul nu și-a pro-
pus să ofere modele de predare. Cred că fiecare profesor își va menține stilul propriu și modalitatea
de a dialoga cu elevul, adaptată la fiecare situație în parte. Manualul poate veni în ajutorul elevilor
ca o completare a celor aflate în clasă sau poate veni cu o perspectivă diferită.
Fiecare lecție tratează subiectul din programă plecând de la exemplele uşor de observat din jurul
nostru, încercând să facă şi mici extensii teoretice, atât cât sunt acestea cu putinţă. Limitările decurg
în primul rând din nivelul cunoștințelor de matematică și din lipsa cunoştinţelor de chimie, dar și din
nivelul vârstei căreia i se adresează.
TEMELE din cadrul lecțiilor sunt concepute pentru a crea un motiv de dialog și de dezbatere în
clasă. Ele pot fi folosite, însă, și ca sarcini individuale.
În anumite locuri am adăugat mici texte suplimentare, marcate grafic prin caractere italice. Aceste
texte sunt menite să dea un plus de savoare sau să completeze informația de bază.
Figurile și toate imaginile sunt numerotate în legătură cu lecția căreia îi aparțin. De exemplu Fig. 23.3
va reprezenta a treia figură din L23. Toate figurile au descrieri complete a ceea ce reprezintă.
Portretele oamenilor de știință. Tot pentru destinderea manierei în care este asimilată informația
și pentru a deschide un orizont cultural contextual informației sunt prinse în manual foarte scurte
prezentări ale marilor fizicieni ale căror nume intervin, inerent, în expunere.
PROBLEME REZOLVATE. Ori de câte ori s-a putut, am introdus probleme tip, împreună cu
rezolvarea acestora. Cred că aceste probleme se pot dezbate în clasă, fiind un pas important pentru
a se ajunge în faza de prelucrare și de utilizare a informației și pentru a facilita drumul elevului spre
rezolvarea de probleme, în general.
EXPERIMENTE. Am introdus, atunci când a fost posibil, propuneri de experimente care pot fi exe-
cutate în clasă sau în laborator. Aceste experimente sunt descrise și dirijate în detaliu și nu presupun
o aparatură de laborator specială.
EXTINDERI. Manualul mai conţine câteva mici extinderi, marcate grafic, care pot fi folosite
pentru clasele cu un nivel mai ridicat sau pentru elevii cu un interes mai mare pentru fizică. Pe de
altă parte, ele pot fi ignorate fără a fi afectată continuitatea expunerii.
9
ÎNTREBĂRI. La sfârșitul fiecărei lecții am adăugat o mică baterie de întrebări simple, menite să
fixeze informația prezentată. Ele pot fi folosite atât ca punct de pornire pentru o dezbatere în clasă,
cât și ca teme individuale, și sunt o bună ocazie de sintetizare.
REZUMAT. Fiecare lecție se încheie cu inventarierea câtorva idei care formează structura de bază
a lecției. Ele pot ajuta elevul să revadă rapid conținutul lecției și să deceleze lucrurile pe care nu le
stăpânește încă.
PROBLEME. Fiecare capitol, cu excepția primului, are la sfârșit un set de probleme, acestea fiind
împărțite pe lecții și numerotate ca atare. Am clasificat problemele propuse în trei grade de dificul-
tate, pentru a orienta profesorul atât în alcătuirea sarcinilor individuale, cât și într-o eventuală punc-
tare. Aș echivala cele trei niveluri de dificultate cu note de genul:
– nivelul * notele 5 – 7
– nivelul ** notele 7 – 9
– nivelul *** notele 9 – 10.
Altfel, fiecare profesor își poate construi cu ușurință un sistem de punctaj pentru fiecare catego-
rie de probleme.
Din punct de vedere al dificultății și al rolului fiecărei categorii, aș caracteriza cele trei trepte
astfel:
* probleme de fixare, dovedind o anumită acomodare cu conținutul;
** probleme mai elaborate, care presupun o anumită independență în folosirea și în combinarea
cunoștințelor;
*** probleme care cuplează cunoștințe din mai multe capitole, care necesită o bună stăpânire a
cunoștințelor și capacitatea de a le folosi creativ.
Din păcate, nu toate capitolele permit construirea tuturor celor trei niveluri de probleme.
În privința tipului de probleme propuse spre verificare, s-au folosit diferite categorii de posibili-
tăți de evaluare, adaptate, desigur, cunoștințelor din fiecare caz. Astfel, am folosit:
1) întrebări deschise;
2) întrebări de tip grilă, cu un singur răspuns corect;
3) întrebări cu răspuns multiplu;
4) formulări care verifică însușirea corectă a limbajului;
5) probleme de calcul.
În total, manualul conține circa 270 de probleme din cele trei categorii de dificultate.
La sfârșitul manualului este inclus un capitol cu rezolvări complete sau indicații de rezolvare
pentru problemele propuse.
MULȚUMIRI
Doresc să îi mulțumesc, în primul rând, doamnei profesor Ştefania Lazăr, care a fost primul
meu cititor și primul critic. Sugestiile doamnei profesor, oferite de-a lungul procesului de elaborare
a manualului, au fost mereu foarte pertinente și le-am respectat în totalitate. Fără încurajarea și
sprijinul dânsei, scrierea acestui manual ar fi fost făcută în orb, eu neavând niciun fel de experiență
de predare la nivelul gimnaziului. Colaborarea cu doamna profesor Ştefania Lazăr a înlăturat nesi-
guranța pe care o simțeam, în mod firesc, la abordarea unui asemenea proiect dificil. M-am temut
întotdeauna de această încercare extraordinară de a introduce noțiunile de fizică pentru prima dată
în viața de școlari a elevilor de gimnaziu. Dacă în această etapă noțiunile sunt prezentate confuz sau
eronat, schimbarea percepției elevilor devine ulterior o sarcină imposibilă.
Profesorul Mircea Rusu mi-a fost profesor la Universitate, apoi coleg de catedră la Facultatea de
Fizică, autor atunci când am devenit editor și, nu în ultimul rând, un mentor și un model de viață –
ca om, ca fizician și ca profesor. Cu tot respectul și dragostea clădite în 45 de ani, multe mulțumiri.
10
Mulțumesc colegilor din Editura ALL și colaboratorilor editurii, care m-au asistat încă de la pri-
mele pagini în realizarea acestei lucrări. Mulțumesc doamnei Elena Cofas pentru redactarea lucrării
din punctul de vedere al conținutului. Deosebite și calde mulțumiri pentru Ioana Văcărescu, care nu
a precupețit ore bune de somn pentru redactarea lucrării din punct de vedere lingvistic.
Liviu Stoica este cel care a realizat, în multe versiuni, paginarea manualului, iar Andra Penescu,
fiica mea, este cea care a făcut cea mai mare parte a desenelor, fiind, în același timp, și creatoarea
graficii și a copertei. Multe mulțumiri cu drag.
Am lăsat la sfârșit mulțumirile pentru managerul lucrării, sprijinul meu din umbră încă de la
înființarea Editurii ALL – Anca Salvator, care s-a ocupat de proiect de la primele corecturi până la
comanda către tipografie.
P.S. Mulțumesc, de asemenea, conducerii CNEE, care a avut amabilitatea de a-mi furniza atât
referatele de evaluare din faza inițială a concursului, cât și pe cele din urma contestației. Sunt recu-
noscător și acelor evaluatori care au făcut recomandări cu bună-credință. Multe dintre acestea au fost
folosite la realizarea formei finale a manuscrisului.
Notele obținute la evaluarea inițială au fost următoarele: 87, 95, 98 şi 89 (echivalent punctaj peda-
gogie), generând o medie de 92,25 puncte și plasând manualul pe locul 3 între cele patru versiuni
calificate.
În urma contestației, notele acordate lucrării au fost: 51, 84, 99 şi respectiv 78 (echivalent punctaj
pedagogie), care au generat după „mediere“ valoarea finală de 82,5 puncte, insuficientă pentru ca
manualul să obţină aprobarea (punctaj minim 85 puncte).
Consider că acest manual, care se va intitula „FIZICĂ – manual neoficial pentru clasa a VI-a“,
are dreptul la existență chiar și fără mirul Ministerului Educației Naționale sau al EDP și sper că vor
fi profesori și elevi cărora să le fie de folos.
Mihail Penescu
August 2018
11
CAPITOLUL I | Introducere în studiul fizicii
Numim știință (cunoaștere) un ansamblu de cunoștințe reunite prin faptul că se referă la același
subiect. Acest subiect poate fi mai restrâns sau mai general. Voi studiați deja mai multe științe – mate-
matica, biologia, iar acum fizica. Caracteristic științelor este faptul că ele se dezvoltă formulând
reguli cu un caracter foarte general, numite legi, care se respectă în toate situațiile. Dacă o astfel de
lege este vreodată infirmată de realitate, ea este abandonată sau suferă modificări în așa fel încât să
respecte realitatea. Trebuie să înțelegeți că legile științei reflectă realitatea și nu impun realitatea.
Realitatea naturii există indiferent dacă noi îi cunoaștem legile după care funcționează sau nu.
12
Am putea spune că principiul este o idee care stă la baza legilor. Un principiu înseamnă o idee care
nu se modifică, indiferent de situație. Regăsiți principii în matematică, în fizică și este bine să aveți prin-
cipii și în viață.
Prin univers se înțelege tot ce ne înconjoară. Tot ceea ce știm sau nu știm că există. O civilizație
extraterestră face parte din univers, deși acum nu știm cu precizie dacă așa ceva există. În fizica
modernă se vorbește acum mult și despre multivers – care ar însemna mai multe lumi paralele.
Fizica pleacă de la observarea unor situații particulare și după studii îndelungate generalizează
observațiile, formulând principii și legi. Putem spune că principiile au un grad de generalitate absolut.
Principiile fizicii sau ale matematicii sunt întotdeauna respectate, indiferent de situația particulară.
Principiile trebuie să fie simple și generale. Exemple de principii ați întâlnit în geometria euclidiană.
Un exemplu este principiul dreptelor paralele, care susține că: două drepte sunt paralele dacă nu se
întâlnesc niciodată. Și fizica, la fel ca matematica, se construiește formulând câteva principii. De
exemplu, așa cum veți vedea, optica geometrică se construiește plecând de la câteva principii privind
propagarea luminii. Legile fizicii formulează reguli după care se desfășoară fenomenele naturii.
Aceste reguli se deduc din foarte multe observații și măsurători. Odată descoperite regulile unui
fenomen pentru un număr de împrejurări, putem să extindem legile respective la orice altă situație în
care se observă fenomenul respectiv.
Din folosirea principiilor și legilor decurge gradul mare de generalitate al fizicii. Presupunem că
principiile și legile fizicii stabilite în mediul nostru înconjurător sunt valabile atât în sistemul nostru
solar, cât și în toată galaxia, și chiar în tot universul. Toate verificările de până cum susțin această
idee.
TEMĂ Recitiți acum definiția fizicii și încercați să comentați generalitatea acestei științe.
Cunoașterea legilor fizicii ne permite să prevedem cum se vor desfășura lucrurile în continuare.
Cu cât vom cunoaște mai bine legile fizicii, cu atât vom ști mai multe despre viitorul nostru și al
Universului.
Fizica nu trebuie privită izolat. Fizica este o știință conectată cu toate celelalte științe. Cea mai
apropiată este matematica. Matematica stă la baza fizicii. Matematica este limbajul naturii, iar fizica
este cea care explică natura prin limbajul său, numit matematică. La rândul său, fizica stă la baza
explicării fenomenelor din toate celelalte științe ale naturii. Toate dezvoltările tehnologice – telefonul
mobil, trenul pe pernă magnetică, avioanele invizibile pentru radar, roboții – își au originea în legile
fizicii.
Fizica este o știință în permanentă evoluție. Cu toții ne schimbăm modul în care vedem și
judecăm lumea înconjurătoare, pe măsură ce cunoștințele de fizică avansează.
Mulți dintre filosofii greci au intuit că Pământul este sferic, dar credeau că Soarele se rotește
în jurul Pământului. Mai mult de un mileniu, oamenii au crezut în modelul lui Ptolemeu, care
considera că Pământul este fix, iar Soarele și celelalte planete se rotesc în jurul său. Acum știm
că Soarele se află în centrul sistemului planetar, iar Pământul și celelalte planete se rotesc în
jurul său. Mai știm că Pământul se rotește în jurul propriei axe și că Luna se rotește în jurul
Pământului.
Fizica vă va învăța să gândiți. Veți învăța să găsiți soluții. Veți învăța să puneți împreună toate
infor mațiile pe care le aveți despre un subiect, să extrageți esențialul și apoi să căutați regulile de
funcționare, pentru a vedea care sunt evoluțiile posibile.
Nu trebuie să memorați raționamente sau algoritmi. Memoria este esențială pentru a înmagazina
informațiile de bază. Apoi dați frâu liber propriului raționament.
Fizica se studiază astăzi în marile laboratoare. În România, cele mai mari laboratoare de fizică
sunt în orașul Măgurele, lângă București. Acolo este un accelerator de particule, iar acum se con-
struiește cel mai mare laser din lume. Un accelerator special de particule a fost construit la Geneva
(Fig. 1.4). Cele mai mari laboratoare și instalații speciale pentru studiul fizicii se fac prin colabo-
rări internaționale. CERN (acronimul de la vechea denumire Consiliul European pentru Cercetare
Nucleară) este numele sub care este cunoscută Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară. În
14
Fig. 1.4 Laboratorul de fizică de la Geneva
(Accelerator la energii foarte mari)
astfel de facilități lucrează sute sau mii de fizicieni, iar investițiile sunt uriașe. Aceasta este modali-
tatea prin care fizica face progrese în zilele noastre.
Fizica, printr-o acumulare continuă, a dezvoltat numeroase subdomenii, fiecare adresându-se unui
anumit tip de fenomene, fiecare acoperind o vastă arie de studiu. Printre cele mai moderne domenii
sunt astrofizica, fizica nucleară, fizica particulelor elementare, fizica laserilor, teoria generală a câm-
purilor.
În acest an de studiu vom face primii pași, discutând câteva lucruri fundamentale ale unor capi-
tole clasice ale fizicii – mecanică, electricitate și magnetism, fenomene termice, fenomene optice.
ÎNTREBĂRI
1. Credeți că studiul fizicii vă va fi de folos în viață?
2. Găsiți câteva situații în care credeți că vă pot fi de folos cunoștințele de fizică.
3. Ce credeți că veți învăța la fizică?
4. Credeți că o să ajungeți să vă placă fizica sau, mai degrabă, va deveni un domeniu de care nu vă
veți interesa?
SUGESTIE. Notați-vă într-un caiet răspunsurile la întrebările de mai sus, încercând să fiți complet
sinceri. Păstrați caietul pentru a-l revedea peste un an, peste câțiva ani și apoi peste 10-15 ani. Astfel
veți avea posibilitatea să vedeți dacă ați intuit bine sau nu propria evoluție.
REZUMAT
1. Fizica este o știință a naturii care studiază legile Universului.
2. Fizica este în permanentă evoluție.
3. Fizica este conectată cu toate celelalte științe și activități umane.
15
CAPITOLUL II | Concepte de bază
în fizică – Mărimi fizice
L2. Fenomen fizic
Fizica studiază legile naturii. Faptul că toate fenomenele au un anumit grad de repetabilitate ne-a
îndreptățit să credem că natura funcționează după niște reguli. Aceste reguli sunt niște legi profunde
ale naturii, pe care fizica încearcă să le evidențieze.
Să luăm câteva exemple simple.
Orice corp lăsat liber cade spre Pământ, ploaia cade întotdeauna spre sol și nu invers, nu există
nicio situație care să contrazică acest fapt.
Ziua și noaptea sunt întotdeauna alternante și nu avem situații în care 2-3 zile se succed la rând
și apoi o noapte.
Întotdeauna la contactul dintre două corpuri cu temperaturi diferite, corpul mai cald se răcește,
iar corpul mai rece se încălzește, cele două corpuri având tendința de a ajunge la aceeași temperatură.
Niciodată nu se întâmplă să se răcească mai mult corpul rece, iar cel cald să se încălzească mai tare.
Dacă țineți între palme un pahar cu apă rece, în timp, apa se va încălzi, iar palmele voastre se
vor răci. Dacă repetați același lucru cu o cană de ceai fierbinte, ceaiul se va răci, iar palmele se vor
încălzi.
DEFINIȚIE Fenomen fizic reprezintă orice modificare de stare a unuia sau mai multor corpuri.
Prin stare se înțelege ansamblul proprietăților fizice la un moment dat.
Pentru a ne comprima exprimarea vom folosi în continuare noțiunea de sistem fizic când ne vom
referi la un corp sau la un ansamblu de corpuri.
Noțiunea de sistem
fizic este foarte gene-
Jupiter rală, ea putându-se
aplica practic oricărei
Mercur
situații. Creionul cu
Pământ
care scriem este un sis-
tem fizic. La fel, sala
Uranus de clasă poate fi consi-
Venus
Marte derată un sistem fizic.
Saturn
Soarele Planet a Pământ
poate fi considera tă
Centura de asteroizi
un sistem fizic, la fel
Neptun Sistemul Solar (Fig.
2.1) sau Calea Lactee
Fig. 2.1 Sistemul Solar este un sistem fizic. (galaxia în care ne
16
aflăm) împreună cu Galaxia Andromeda
(Fig. 2.2).
DEFINIȚIE Orice delimitare fizică
sau mentală a unui corp sau a unui grup
de corpuri este un sistem fizic.
DEFINIȚIE Provocarea unui fenomen fizic în vederea studierii lui se numește experiment.
Experimentul are avantajul că poate fi repetat ori câte ori este nevoie, până când determinăm
toate caracteristicile pe care le urmărim. Pentru a putea compara rezultatele este esențial ca repetarea
experimentului să se facă în condiții identice.
Dacă lăsați să cadă o piatră din vârful unui turn și îi urmăriți căderea, acesta este un experiment.
Dacă urmăriți temperatura apei dintr-un vas pus pe foc, acesta este un experiment.
Din observațiile strânse de-a lungul timpului putem formula o concluzie foarte importantă.
În condiții identice, toate fenomenele fizice se petrec identic. Asta înseamnă că fenomenele fizice
se desfășoară după niște reguli care acționează permanent și pe care le vom denumi legi ale fizicii.
Ceea ce veți învăța este să înțelegeți legile fizicii, adică regulile după care se desfășoară feno-
menele fizice. Altfel spus, regulile după care se comportă natura. Aceste reguli au un grad mare de
generalitate și de aceea spunem uneori că sunt universale. Trebuie spus, însă, că știința nu cunoaște
încă toate regulile care guvernează natura. Trebuie să înțelegeți că stadiul cunoașterii este în perma-
nentă evoluție, iar oamenii dezvoltă mereu noi ipoteze asupra legilor profunde ale naturii. În școală
veți învăța numai ceea ce cu toții considerăm la acest moment ca fiind cunoștințe dobândite cu grad
foarte mare de încredere. Dacă veți dori să depășiți această barieră a cunoașterii umane, va trebui să
vă aventurați singuri în necunoscut, folosindu-vă de mintea și de imaginația proprii și de cunoștințele
deja câștigate.
ÎNTREBĂRI
1. Care este deosebirea dintre un experiment și un fenomen fizic?
2. Care ar fi motivul pentru care unele legi ale fizicii se schimbă de-a lungul timpului? Își schimbă
natura comportamentul sau sunt alte motive?
REZUMAT
1. Natura se comportă după niște legi universale.
2. Fenomen fizic reprezintă orice modificare de stare a unui sistem fizic.
3. Experimentul reprezintă provocarea unui fenomen fizic în vederea studierii lui.
17
L3. Mărimi fizice și unități de măsură
Măsurătoare
Să încercăm să aflăm lățimea sălii de
clasă. Cel mai la îndemână este să măsu-
răm distanța dintre cei doi pereți cu picio-
rul – mai precis, lungimea tălpii pantofu-
lui (ca în Fig. 3.1). Din măsurătorile făcute
în clasă de diverși copii, să presupunem
că se obțin rezultate cuprinse între 39 și
43 de „lungimi de pantof“, în funcție de
mărimea încălțămintei celor care au măsu-
rat. Acest rezultat vă dă o imagine asupra
dimensiunii clasei. Puteți să faceți același Fig. 3.1 Lungimea piciorului poate fi folosită
exercițiu și în sala de sport și veți putea ca etalon pentru măsurarea unei distanțe.
compara cele două încăperi.
Ați făcut astfel de exerciții de multe ori când, de exemplu, doreați să fixați cele două porți ale
terenului de fotbal improvizat. Măsurați un număr de „lungimi de pantof“ și așezați două pietre care
reprezentau limitele porții imaginare. Atunci aveați grijă ca același copil să „măsoare“ ambele porți,
pentru a fi siguri că sunt egale. Altfel, cel care avea un număr mai mic la pantof ar fi obținut o poartă
mai mică.
Dacă veți măsura, cu o riglă, lungimea pantofului, veți putea calcula distanța respectivă în cen-
timetri, înmulțind numărul de „lungimi de pantof“ cu lungimea în centimetri a unui pantof. Astfel,
veți putea afirma că lățimea clasei este, de exemplu, egală cu 840 de cm. Rezultatul acesta, sau unul
foarte apropiat de el, îl obțineți pentru fiecare elev sau elevă care a făcut măsurătoarea, indiferent de
lungimea pantofului. Deja, aceasta este o dimensiune pe care o puteți compara cu orice altă dimen-
siune – lungimea camerei din locuința voastră sau distanța până acasă.
Prin acest mic exercițiu ați făcut mai multe măsurători și ați determinat o mărime fizică – lun-
gimea – folosind ca unități de măsură „lungimea pantofului“ și centimetrul.
Avantajul folosirii aceleiași unități de măsură – centimetrul – față de o unitate proprie – „lungimea
pantofului“ – constă în faptul că vom putea oricând să ne comparăm măsurătorile cu ușurință.
Un exercițiu asemănător cu cel de mai sus ar fi măsurarea lungimii pupitrului școlar. Fiecare
dintre voi poate măsura lungimea băncii cu palma. Întindeți palma ca în Fig. 3.2 și vedeți de câte ori
este cuprinsă în lungimea pupitrului. Fiecare va obține propriul rezultat, în funcție de mărimea pal-
mei. De obicei, fetele vor obține un număr mai mare de „lungimi de palmă“ la măsurarea pupitrului
decât băieții. Avem însă o certitudine, lungimea pupitrului este aceeași. Ea reprezintă valoarea reală
a mărimii fizice numite lungime (sau dimensiune). Dacă, însă, fiecare elev își măsoară apoi mărimea
palmei în centimetri și calculează lungimea pupitrului – înmulțind numărul de lungimi de palmă cu
numărul de centimetri corespunzător lungimii palmei – rezultatele vor fi foarte asemănătoare.
Se poate întâmpla ca lungimea băncii să nu fie neapărat un număr întreg de lungimi de palmă,
dar atunci puteți folosi grosimea degetelor și puteți repeta procedura, pentru a obține un rezultat cât
mai precis.
În miile de ani în care omul s-a luptat să înțeleagă natura, el a învățat să compare și să ordo-
neze obiectele din jurul său. Procesul de ordonare este foarte important (fundamental) în stabilirea
18
unor reguli. Astfel, omul a învățat să
facă deosebirea între un corp mai mare
și unul mai mic, între un corp mai cald
și unul mai rece, între un fenomen care
durează mai mult și un fenomen care
se petrece fulgerător. Voi înșivă vă ale-
geți un telefon mobil mai ușor, sau cu
un ecran mai mare, purtați pantofi de
mărime potrivită, reglați vara aerul con-
diționat la o temperatură mai mare sau
mai mică. Toate aceste lucruri înseamnă
Fig. 3.2 Lungimea palmei întinse poate fi un etalon de măsură.
a compara diferite proprietăți ale corpu-
rilor care ne înconjoară. Acestor propri-
etăți, care pot fi comparate, le atașăm
ceea ce vom numi mărimi fizice. Fiecare corp are, însă, un număr foarte mare de proprietăți care
îl caracterizează. Unele proprietăți sunt cantitative – deoarece li se poate atașa o valoare nume-
rică –, iar altele sunt pur calitative. În fizică ne vom îndrepta atenția în special asupra proprietăților
cantitative. Numai acestea pot fi comparate și ordonate.
Ne vom feri să folosim în fizică proprietățile calitative. De exemplu, are importanță în fizică
dacă un drum este mai lung sau mai scurt, dar nu ne folosește aprecierea că un drum este mai
dificil sau mai ușor.
Să ne gândim la câteva exemple de proprietăți cantitative cărora le putem atașa mărimi fizice.
Proprietății corpurilor de a ocupa un loc în spațiu i se atașează mărimea fizică numită volum,
proprietății corpurilor de a primi sau ceda căldură i se atașează mărimea fizică numită tempera-
tură, proprietății corpurilor de a se opune modificării stării de repaus i se atașează mărimea fizică
numită masă. Toate acestea sunt proprietăți cantitative, care pentru noi devin mărimi fizice. În
lecțiile următoare vom studia toate aceste mărimi fizice.
Timpul este o mărime fizică. Timpul, ca mărime fizică, ne ajută să urmărim succesiunea eve-
nimentelor. Timpul, ca durată, poate fi ordonat. Știm că sunt fenomene care durează mai mult și
fenomene care se petrec foarte rapid.
Vom constata că există un număr foarte mare de mărimi fizice. Dar și aici, fizica ne-a învățat
să separăm esențialul.
Există doar șapte mărimi fizice fundamentale – spațiul, timpul, masa, intensitatea curentului
electric (despre care vom vorbi la capitolul despre electricitate), temperatura termodinamică (sau
temperatura absolută), cantitatea de substanță și intensitatea luminoasă. Toate celelalte mărimi
fizice se numesc mărimi derivate, deoarece se deduc din aceste mărimi fizice fundamentale. Veți
vedea că există un mare număr de mărimi fizice de care ne vom folosi și care sunt toate derivate
din cele fundamentale.
Câteva exemple de mărimi fizice derivate, cu care ne vom întâlni în paginile următoare, sunt:
viteza, accelerația, greutatea, densitatea, forța.
Toate mărimile fizice se exprimă prin valori numerice. Valorile numerice ale mărimilor fizice
ne permit compararea și ordonarea lor.
Unități de măsură
Mărimile fizice sunt proprietăți cantitative, deci pot fi comparate și ordonate. A ordona
înseamnă a aranja (fizic sau mental) mai multe corpuri în ordinea – crescătoare sau descres-
cătoare – a valorii unei proprietăți cantitative (adică a valorii mărimii fizice care se compară).
Comparația dintre două valori ale unei proprietăți cantitative înseamnă măsurare.
19
Pentru a putea compara între ele mai multe valori ale unei mărimi fizice, a apărut ideea de a
avea o dimensiune etalon pentru fiecare mărime fizică, față de care să comparăm/măsurăm pro-
prietatea tuturor celorlalte corpuri. Așa au luat naștere unitățile de măsură. Unele dintre ele vă sunt
deja foarte familiare. Știți că distanțele se măsoară în metri, iar timpul în secunde. Vă este clar că
distanța până acasă este mult mai mare decât lungimea pupitrului. Știți că zece secunde trec mult
mai repede decât o oră (chiar dacă este vorba despre „ora de fizică“). Știți că o săritură de doi metri
este mult mai lungă decât una de jumătate de metru.
Ce nu vă poate spune încă fizica este de ce, uneori, o oră vi se pare că trece foarte greu, iar
alteori câteva ore pot trece ca o clipă. Fizica nu știe să explice aceste lucruri, deși ni se întâmplă
tuturor.
De-a lungul istoriei, oamenii au măsurat foarte multe lucruri, fiecare cum s-a priceput. Au făcut
asta din necesitate. În
primul rând, au măsu-
rat lungimi și mase
pentru a putea face
schimburi, comerț.
Un balot de stofă era
măsurat cu palma sau
cotul. Uneori, o dis-
tanță era măsurată cu
pasul. Masa de cere-
ale era comparată cu
masa unor pietre luate
ca etalon (Fig. 3.3).
Unitățile de măsură Fig. 3.3 Pietrele erau folosite ca unitate de măsură.
difereau complet de
la un loc la altul.
Folosirea unor etaloane atât de diverse și de imprecise făcea practic imposibilă o comparație
științifică între măsurători.
Primul progres făcut în perfecționarea unităților de măsură a avut loc în Franța, în anul 1799,
prin introducerea sistemului metric. Se introducea pentru prima dată un sistem zecimal (un sistem
de unități în care multiplii și submultiplii variază cu puterea lui 10). În prezent, aproape toate uni-
tățile de măsură sunt în sistem zecimal, ceea ce ușurează enorm manipularea cifrelor.
La Conferința Generală din 1960 de la Paris s-a introdus Sistemul Internațional de Unități,
cunoscut ca sistemul SI. Pentru cele șapte mărimi fizice fundamentale s-au definit unitățile etalon,
recunoscute internațional, prezentate în Tabelul 3.1.
Pentru ca unitățile de măsură să fie utile cu adevărat, trebuie îndeplinite două condiții. Ele
trebuie să permită măsurări cât mai precise și să fie acceptate de cât mai mulți oameni, adică de o
mare majoritate.
Necesitatea preciziei și a generalizării folosirii acelorași unități de măsură s-a impus cu greu.
Prima dintre aceste condiții, legată de precizie, înseamnă că pentru fiecare unitate de măsură
trebuie să definim un etalon în așa fel încât el să reprezinte cu exactitate aceeași valoare ori de
câte ori este verificat.
A doua condiție este legată de necesitatea de a putea compara măsurătorile făcute în orice loc
de pe glob.
Oamenii se atașează de trecut și renunță foarte greu la obișnuință. Veți vedea că există zone
și țări care folosesc un sistem paralel de unități de măsură. Țolul (sau inch-ul = 0,0254 m), mila =
1.609,344 m și mila marină = 1.853,18 m sunt încă mult folosite, iar în anumite domenii de activitate
sunt singurele folosite. Pentru exprimarea masei se mai folosește uncia (care are valori diferite in
SUA, în UK), sau livra (UK – pound) egală cu 0,373 kg.
20
Tabelul 3.1 Mărimi și unități fundamentale în SI
Simbolul frecvent Denumirea unității de Simbolul unității
Mărimea fizică
utilizat măsură în SI de măsură
lungimea l metrul m
timpul t secunda s
masa m kilogramul kg
intensitatea curentului electric I Amperul A
temperatura termodinamică T Kelvinul K
cantitatea de substanță u molul mol
intensitatea luminoasă Il candela cd
Pentru fiecare mărime fizică există și o unitate de măsură. Celor șapte mărimi fizice fundamen-
tale le corespund unitățile de măsură fundamentale. Toate celelalte unități de măsură pentru mărimile
fizice derivate sunt deduse din cele fundamentale.
De câte ori veți exprima valoarea unei mărimi fizice este obligatoriu să menționați unitatea de
măsură.
Dacă nu veți respecta această regulă, valoarea respectivă nu are nicio semnificație.
Afirmând că un avion ajunge de la București la Cluj în 1,2 sau în 72 nu semnifică nimic. Dacă
veți spune că avionul ajunge în 1,2 ore (adică o oră și 12 minute) sau în 72 de minute, atunci toată
lumea a înțeles ce ați vrut să spuneți.
Pentru fiecare situație este important să folosim unități de măsură adecvate. Nu este convenabil să
exprimăm lungimea șoselei de la București la Cluj în metri, pentru că nu o vom parcurge pe jos, ci, cel
mai probabil, cu mașina. Și atunci suntem interesați ca această distanță să fie exprimată în kilometri.
Când cumpărăm mere nu cerem un număr de grame de mere, ci o cantitate exprimată în kilograme.
Practica ne-a învățat să folosim unitățile de măsură potrivite pentru fiecare situație și de aceea folosim
multipli și submultipli pentru fiecare unitate de măsură de bază.
ÎNTREBĂRI
1. Din enumerarea alăturată, menționați proprietățile cărora le putem atașa mărimi fizice: culoare,
mărime spațială, durată, miros, importanță.
2. Putem compara culoarea gazonului cu suprafața terenului de fotbal? Justificați răspunsul.
3. Pentru ce credeți că este necesar să definim mărimi fizice?
4. De ce sunt utile unitățile de măsură?
5. De ce este mai convenabil ca un număr cât mai mare de oameni să folosească aceleași unități de
măsură?
REZUMAT
1. Mărimile fizice sunt proprietăți măsurabile ale sistemelor fizice sau ale fenomenelor fizice.
2. Există șapte mărimi fizice fundamentale. Toate celelalte mărimi fizice sunt derivate din mări-
mile fizice fundamentale.
3. A măsura înseamnă a compara. Evident, trebuie comparate mărimi de același fel.
4. Pentru ca mai multe măsurători, făcute în situații diferite, să poată fi comparate/ordonate sunt
necesare unitățile de măsură (sau etaloanele).
5. În continuare, în tot manualul, vom folosi Sistemul Internațional de Unități (SI).
21
L4. Multiplii și submultiplii unităților de măsură
În natură măsurăm lucruri cu dimensiuni extrem de diferite. Uneori măsurăm lungimea pupi-
trului, alteori măsurăm distanța dintre două orașe sau distanța de la Pământ la Lună. La fel, putem
fi interesați să măsurăm grosimea unui fir de păr sau dimensiunea unei celule organice. Pentru
toate acestea avem nevoie de multiplii și de submultiplii metrului. Regula este că, în sistemul
zecimal, multiplii și submultiplii unităților de măsură cresc și descresc cu puterea lui 10, adică
descreșterea la submultiplul următor este întotdeauna de zece ori mai mică, iar creșterea de 10 ori
mai mare. O altă simplificare este că, întotdeauna, multiplii și submultiplii au același prefix pentru
Pentru a ilustra cât de variate sunt dimensiunile pe care le întâlnim în natură și de care ne folosim
aveți câteva exemple în Tabelele 4.2 – 4.4.
Tabelul 4.2 Valori aproximative ale unor lungimi măsurate Tabelul 4.3 Valori aproxi-
Distanța Lungimea (m) mative ale masei unor corpuri
Un an-lumină 9 1015 Sistemul-Corpul Masa (kg)
Raza medie a orbitei Pământului în jurul Soarelui 1,5 1011 Soarele 2 1030
Distanța medie dintre Pământ și Lună 4 108 Pământul 6 1024
Raza medie a Pământului 6 106 Luna 7 1022
Altitudinea obișnuită a unui satelit artificial 2 105 Corpul uman 7 10
Lungimea unui teren de fotbal 9 10 O bacterie 1/1015
Dimensiunea celei mai mici particule de praf 1/104 Atomul de hidrogen 2/1027
Dimensiunea unei celule vii 1/105 Electronul 9/1031
ÎNTREBĂRI
1. De ce este nevoie de multiplii și submultiplii unităților de măsură?
2. Cum este mai convenabil să exprimați distanța București – Cluj? a) în milimetri b) în metri
c) în kilometri?
23
REZUMAT
1. Multiplii și submultiplii unităților de măsură din SI sunt în sistem zecimal.
2. Timpul este singura mărime fizică care nu se supune sistemului zecimal în SI.
PROBLEME
L2. Fenomen fizic volumul, culoarea, vârsta, mirosul, forma, starea
de agregare, popularitatea.
* 2.1. Dați câte trei exemple de fenomene fizice
din următoarele categorii – (a) mișcarea planete- * 3.6. De ce este mai convenabil să folosim Sis-
lor, (b) fenomene meteorologice. temul Internațional de Unități?
* 2.2. Dați trei exemple de sisteme fizice. * 3.7. Care sunt unitățile de măsură convenabile
pentru exprimarea următoarelor mărimi fizice:
* 2.3. Dați trei exemple de experimente.
a) suprafața unui teren de fotbal; b) suprafața
** 2.4. Construiți sisteme fizice prin combinarea României; c) înălțimea unui munte; d) volumul
următoarelor 6 sisteme fizice: Oceanul Atlantic, unui bidon cu apă.
aerul atmosferic, Pământul, Marea Mediterană,
sala de clasă, clădirea școlii.
L4. Multiplii și submultiplii unităților
** 2.5. Plecând de la exemplele de sisteme fizice de măsură
de mai sus, construiți alte sisteme fizice, luând
în considerare porțiuni din acestea. * 4.1. Exprimați diagonala unui televizor de
40 inch în cm. (1 inch = 2,54 cm)
*** 2.6. Plecând de la exemple de fenomene
* 4.2. Câți m înseamnă 2,5 ha de teren?
2
fizice, formulați niște posibile legi ale fizicii, care
să descrie aceste fenomene. Încercați să extindeți * 4.3. Dacă un autobuz pleacă din Constanța la
legile formulate la alte fenomene concrete. ora 6 și 45 minute și ajunge la București la ora 10
și 30 minute, aflați câte minute a durat călătoria.
*** 2.7. Găsiți un exemplu de experiment fizic.
Apoi imaginați un experiment asemănător, în * 4.4. Câți ani a trăit Arhimede, dacă s-a năs-
care ați schimbat o condiție. Analizați diferența cut în anul 287 î.Hr. și a murit în anul 212 î.Hr.?
și influența schimbării alese asupra desfășurării Transformați această durată în zile.
experimentului.
** 4.5. Câți cm de apă încap într-un pahar de
3
0,250 l?
L3. Mărimi fizice și unități de măsură
** 4.6. Completați tabelul exprimând suprafe-
* 3.1. Găsiți două obiecte din jurul vostru care pot țele în unitățile respective.
fi folosite ca o unitate de măsură pentru lungimi.
mm 2 cm 2 m2 km 2
* 3.2. Folosind datele din Tabelul 4.4, exprimați
vârsta Universului și a Pământului în ani. 120
1.400
* 3.3. Enumerați trei proprietăți fizice cărora le
puteți atașa mărimi fizice. 0,240
* 3.4. Rigla, cm , volumul, săptămâna, ceasul, 230
3
24
CAPITOLUL III | Concepte de bază în fizică –
Determinarea valorii unei mărimi fizice
L5. Măsurarea directă a lungimii, ariei, volumului
și a duratei
Măsurarea înseamnă compararea între mărimea măsurată și unitatea de măsură (mărimea
standard). În cazul lungimii trebuie să comparăm lungimea obiectului cu unitatea etalon, care este
metrul, sau cu un multiplu sau cu un submultiplu al metrului.
Măsurarea lungimii, ariei și volumului înseamnă măsurători de același fel. Este vorba despre
determinări spațiale într-o singură dimensiune – lungimea, în două dimensiuni – aria sau suprafața și,
respectiv, în trei dimensiuni – volumul. În continuare vom vorbi despre câteva determinări simple ale
unor dimensiuni ale obiectelor din jurul nostru. Astfel de măsurători se pot face direct, prin compara-
rea directă dintre unitatea de măsură și obiectul măsurat.
1 L1 =
2 L2 =
3 L3 =
4 L4 =
5 L5 =
(L1 + L2 + L3 + L4 + L5)
Valoarea medie Lm =
5
Fig. 5.2 Măsurători cadastrale cu instrumente cu GPS
TEMĂ Precizați cum s-ar putea măsura, utilizând o metodă indirectă, grosimea unei pagini de
manual folosind rigla.
Dimensiunea pupitrului se poate măsura însă cu ușurință, folosind o ruletă. Cu ruleta puteți
măsura și dimensiunile clasei sau ale camerei în care locuiți. Grosimea unei foi de hârtie se poate
măsura direct, folosind un micrometru. Dacă vreți să măsurați cu precizie grosimea pereților unei
căni de ceai va trebui să folosiți un șubler. Concluzia este că pentru a efectua măsurători directe ale
unor lungimi trebuie să folosiți instrumentul potrivit pentru dimensiunile respective.
Semnalul GPS este asigurat de un ansamblu de 24-32 de sateliți plasați pe orbită la circa 20 km înălțime.
Măsurarea duratelor
Preocuparea pentru măsurarea timpului a existat dintotdeauna. Măsurarea timpului se poate
face comparând durata fenomenului măsurat cu durata unui fenomen periodic sau ciclic. Primele
fenomene periodice studiate au fost legate de astronomie. Oamenii au urmărit mișcarea astrelor, a
Soarelui și a Lunii și au găsit reguli de repetabilitate. Așa au fost definite perioadele care ne mar-
chează și acum viața: anul, luna, ziua. Apoi a fost necesară o măsurare mai precisă a timpului și
oamenii au definit ora, minutul și secunda.
În SI, timpul se măsoară în secunde (s).
Secunda este singura unitate de măsură din SI care nu are multipli în sistem zecimal. Multiplii
pentru secundă sunt minutul și ora.
1 min = 60 s și 1 h = 60 min = 3.600 s.
În schimb, submultiplii secundei sunt zecimali. Folosim unități de măsură ca zecimi de secundă
(0,1 s), milisecunda (0,001 s), microsecunda (1/106 s).
În prezent, măsurarea duratelor este la îndemâna oricui, iar oamenii s-au obișnuit să cronometreze
aproape orice activitate. O oră de predare la școală durează de obicei 50 min și este urmată de o pauză
de 10 min. Vă cunoașteți programul școlar cu precizie pentru câteva luni înainte. Vă cronometrați
durata necesară pentru a ajunge de acasă la școală. Vă programați vizita la dentist la o oră foarte pre-
cisă. Medicul își programează vizitele pentru fiecare pacient știind cât durează în medie o consultație.
Există un orar bine stabilit pentru trenuri, avioane, metrou sau transport urban, în general. Toate feno-
menele din jurul nostru sunt măsurate din punctul de vedere al duratei. Se știe cu precizie cât trebuie
ținut la cuptor un curcan sau un cozonac. Cuptoarele cu microunde sunt dotate cu cronometru cu pre-
cizie de secunde.
27
Măsurați timpul necesar pentru a încălzi o
cafea sau o porție de mâncare. Majoritatea între-
cerilor sportive se desfășoară sub controlul tim-
pului – de la cursa de 100 m plat până la parti-
dele de șah. Măsurarea timpului a intrat în viața
noastră și putem spune chiar că viața noastră se
desfășoară sub presiunea timpului.
Printre primele instrumente folosite pentru
măsurarea timpului a fost clepsidra (Fig. 5.5).
Curgerea nisipului fin dintr-o parte în alta a
clepsidrei era o modalitate simplă de măsurare a
duratelor pe vremea romanilor.
Un alt fenomen periodic folosit apoi pentru
măsurarea timpului a fost oscilația pendulului.
Orice corp atașat de un fir ancorat într-un punct
fix reprezintă un pendul (Fig. 5.6). Scos din
Fig. 5.5 Clepsidra echilibru, pendulul execută o mișcare periodică
de o parte și de alta a poziției de echilibru.
Mișcarea pendulului a stat la baza construirii
orologiilor. Reglând lungimea pendulului putem
controla frecvența oscilațiilor sale.
Astăzi există cronometre cu precizie de
zecimi și sutimi de secundă, la îndemâna oricui.
Există ceasuri electronice și ceasuri inteligente,
care măsoară timpul cu precizie de sutimi de
secundă, sau aplicații pe orice telefon inteligent
sau pe tabletă. Puteți să folosiți oricare dintre
aceste instrumente pentru a determina durata
unui fenomen sau a unui proces.
Fig. 5.6 Pendulul EXPERIMENT. Măsurați durata de cădere
liberă a unei mingi de tenis.
Tabelul 5.2 Durata de cădere liberă Aveți nevoie de o minge de tenis și de un cro-
nometru. Puteți folosi un cronometru de la ceas
Nr. măsurătoare (
Durata căderii 1 2 s
10
) sau de la telefon. Pregătiți un tabel după modelul
Tabelului 5.2, în care să înregistrați măsurătorile.
1 t1 =
Rugați colegul sau colega de bancă să ridice min-
2 t2 = gea cât mai sus deasupra capului, în așa fel încât
3 t3 = să o poată lăsa să cadă liber până la podea. Porniți
cronometrul simultan cu momentul în care mingea
4 t4 = începe să cadă și opriți cronometrul când mingea
5 t5 = lovește podeaua. După două-trei încercări de probă,
notați rezultatul cronometrării în tabel. Repetați
(t1 + t2 + t3 + t4 + t5)
Durata medie experimentul de minimum cinci ori. Calculați apoi
5
media duratei de cădere, însumând toate duratele
măsurate și împărțind la numărul de măsurători.
Repetați experimentul inversând rolurile cu colega/colegul de bancă. Comparați rezultatele și
explicați eventuala deosebire dintre ele.
ÎNTREBĂRI
1. De ce nu este convenabil să măsurați lungimea unui teren de fotbal folosind o riglă de 50 cm?
2. Pentru ce fel de corpuri se poate folosi metoda comparației cu hârtia milimetrică în măsurarea
suprafeței?
3. Măsurarea volumului prin comparație cu volumul de lichid dezlocuit este mai utilă în cazul cor-
purilor cu formă regulată sau în cazul corpurilor cu formă neregulată? Explicați.
28
REZUMAT
1. Măsurarea directă a lungimii se poate face folosind instrumente adecvate – rigla, ruleta, metrul
de tâmplărie, șublerul și micrometrul.
2. Măsurarea lungimii folosind telemetrul cu laser sau semnalul GPS sunt metode indirecte de
măsurare a distanțelor.
3. Măsurarea directă a suprafețelor se poate face prin comparare cu suprafața determinată pe
hârtie milimetrică.
4. Măsurarea volumelor se face plecând de la ipoteza că volumul corpului este egal cu volumul
lichidului dezlocuit.
5. Măsurarea duratelor se face comparând durata fenomenului cu durata unui fenomen ciclic.
Ați văzut deja că am folosit foarte multe tabele în lecțiile precedente. Este ușor să înțelegeți
că tabelele sunt un instrument extrem de util în fizică, ele sintetizând informații care pot fi astfel
ușor urmărite și comparate. De asemenea, tabelele sunt necesare și pentru a avea datele organi-
zate pentru prelucrarea ulterioară și pentru interpretarea rezultatelor. Practic, orice măsurați în
fizică va trebui înregistrat într-un tabel. Un tabel, cu cât este mai bine organizat, cu atât mai mult vă va
ajuta la prelucrarea și interpretarea datelor.
Ați observat că, în toate măsurătorile pe care le-ați încercat până acum, rezultatele au diferit
puțin între ele. Veți constata că întotdeauna există o diferență între valoarea reală a mărimii fizice
măsurate și rezultatul individual al fiecărei măsurători în parte.
DEFINIȚIE Diferența dintre valoarea măsurată și valoarea reală a mărimii măsurate se numește
eroare de măsură.
Nu există măsurători exacte, iar pentru a exprima corect o măsurătoare trebuie să precizați eroa-
rea cu care valoarea respectivă a fost determinată.
Eroarea de măsură este o noțiune obiectivă, pentru că orice măsurătoare are o precizie limitată.
Niciodată nu vom putea cunoaște valoarea reală a unei mărimi fizice. Dacă efectuăm măsurători de
lungime cu o riglă, precizia măsurătorii nu poate depăși cea mai mică gradație a riglei, care este 1 mm.
Altfel spus, eroarea de măsură poate fi de cel puțin 1 mm. Dacă facem măsurători cu un micrometru
este posibil ca eroarea să scadă sub un micron, adică 1/106 m. Dacă măsurăm timpul cu un cronometru
care indică secundele, eroarea poate fi de 1 s. Dacă folosim un cronometru electronic, care măsoară
sutimile de secundă, eroarea de măsură scade la 0,01 s – sau putem spune că precizia a crescut la o
sutime de secundă.
Erorile de măsură depind în primul rând de precizia instrumentelor folosite. Eroarea de măsurare
poate fi, însă, influențată și de procedura de măsurare. Este important să respectăm regulile specifice
fiecărei măsurători și este esențial ca măsurătorile succesive să fie făcute în condiții identice.
Fără discuție, există întotdeauna posibilitatea existenței unor erori umane sau de procedură în
cazul oricărei măsurători. De aceea există practica de a elimina dintr-un șir de măsurători erorile
grosolane, adică acele valori care diferă în mod evident de majoritatea celorlalte valori. De aseme-
nea, se poate întâmpla să existe factori care să influențeze o măsurătoare, pe care experimentatorul
să nu îi cunoască sau să nu îi sesizeze. De aceea, fizica experimentală este de multe ori o artă, care
armonizează toți factorii încercând să micșoreze influența unora în favoarea altora.
29
ÎNTREBĂRI
1. Cum este mai practic să memorați rezultatele unui experiment: într-un tabel sau printr-o
descriere?
2. Tabelul pentru înregistrarea datelor unui experiment trebuie conceput înainte sau după începerea
experimentului?
3. Credeți că înregistrarea datelor experimentale într-un tabel se face doar de către elevi în experi-
mentele școlare sau la fel procedează și cercetătorii în marile laboratoare de fizică?
4. Puteți afla valoarea reală a unei măsurători fizice? Încercați să argumentați.
REZUMAT
1. Orice măsurătoare trebuie înregistrată într-un tabel pentru memorare, pentru organizarea rezul-
tatelor și pentru interpretarea acestora.
2. Nu există măsurători exacte. Nu putem cunoaște valoarea reală a unei mărimi fizice, ci numai
valoarea măsurată.
3. Diferența dintre valoarea reală și valoarea măsurată a unei mărimi fizice se numește eroare de
măsură.
4. Erorile de măsură depind de precizia instrumentelor folosite.
REZUMAT
1. Valoarea mărimii măsurate este egală cu media aritmetică a măsurătorilor.
2. Eroarea absolută sau, mai simplu, eroarea de măsură se definește ca modulul diferenței dintre
valoarea măsurată și valoarea medie a măsurătorilor.
3. Eroarea absolută medie sau eroarea medie este egală cu media aritmetică a erorilor de măsu-
rare.
4. Valoarea unei mărimi fizice măsurate se exprimă ca: valoarea medie ± eroarea medie.
De cele mai multe ori, o mărime fizică nu poate fi determinată în mod direct. Dar întotdeauna
o mărime fizică este legată de alte mărimi fizice care sunt accesibile unor măsurători directe.
Este nevoie de ingeniozitate și de cunoașterea fenomenelor în profunzime, pentru a imagina
experimente care să ne conducă prin măsurători simple, directe, la mărimile fizice care ne inte-
resează. Cele mai multe măsurători directe se pot face asupra timpului, a distanțelor sau asupra
unor semnale electrice. Din astfel de măsurători fundamentale se obțin informații despre mărimi
fizice foarte complexe.
Printre cele mai simple exemple sunt determinarea ariei unei suprafețe de formă geometrică
regulată și a volumului unui corp de formă regulată.
Revenind la exemplele discutate mai sus, vom vedea că este mult mai ușor să determinăm aria
prin calcul.
ÎNTREBĂRI
1. De obicei, un telefon mobil are colțurile rotunjite. Calculând aria ca produsul dintre lungime
și lățime, va face ca rezultatul să fie mai mare sau mai mic decât suprafața reală?
2. Ce erori intervin în determinarea volumului penarului prin metoda de mai sus?
31
REZUMAT
1. Determinarea unei suprafețe de o formă geometrică regulată se face măsurând laturile și cal-
culând suprafața prin formula matematică.
2. Determinarea volumului unui corp geometric se poate face măsurând dimensiunile corpului și
apoi calculând volumul cu ajutorul formulei matematice.
PROBLEME
L5. Măsurarea directă a lungimii, ariei, b) Cu cât crește nivelul apei, dacă se introduce în
volumului și a duratei apă un corp cu volumul de 2,5 m3 și care este
complet scufundat?
* 5.1. Podeaua unei încăperi este acoperită cu
plăci de gresie pătrate, cu dimensiunea de 40 cm. *** 5.10. Într-o zi de școală plecați de acasă la ora
Dacă pe o latură a camerei numărați 9 plăci și 7 și 10 min și ajungeți la școală la ora 7 și 45 min.
jumătate de gresie, ce lungime are această latură? Începeți cursurile la ora 8 fix și aveți 6 ore de
curs. Fiecare oră durează 50 min și este urmată de
* 5.2. Durata unei reprize de fotbal este de o pauză de 10 min. După ultima oră plecați direct
45 min. Pentru întreruperi, arbitrul prelungește către casă și faceți pe drum cu 10 min mai mult
repriza cu 4 min. În realitate, întreruperile totale decât la venire. Calculați:
au durat 7 min. Câte minute s-au jucat efectiv? a) La ce oră ajungeți acasă?
** 5.3. Un copil măsoară lățimea unei porți de b) Câte minute ați petrecut în total pe drum, la
fotbal folosind lungimea pantofului. Dacă numără dus și la întors?
28 de lungimi de pantof, știind că poarta are 7 m, c) Câte minute a durat toată ziua voastră de
calculați lungimea pantofului purtat de copil. școală – de la plecare până la venire – și câte
minute efective de curs ați făcut?
** 5.4. O cameră de baie are dimensiunile de
2,5 m pe 4 m. Dacă vreți să acoperiți podeaua cu L6. Erori de măsurare, surse de erori, înre-
gresie pătrată cu dimensiunea de 30 cm, de câte gistrarea datelor într-un tabel
plăci de gresie aveți nevoie? * 6.1. Măsurați lățimea ferestrei folosind o
** 5.5. Calculați numărul de zile dintre echinoc- ruletă pe care cea mai mică diviziune este 1 mm.
țiul de primăvară (ziua egală cu noaptea), care Care este eroarea minimă cu care puteți face
are loc la 21 martie, și solstițiul de vară (cea această măsurătoare?
mai lungă zi a anului), care are loc pe 21 iunie. * 6.2. Care este precizia maximă cu care puteți
Exprimați această durată în ore, minute și măsura o durată folosind un cronometru electro-
secunde. nic care arată sutimile de secundă?
** 5.6. Un film difuzat la televizor durează * 6.3. Într-o zi de antrenament, un atlet este cro-
128 min. Dacă el este întrerupt de 4 calupuri de nometrat (de către antrenorul său) în alergări de
publicitate, de câte 12 min, și începe la ora 20.30, 100 de metri plat. Primele cele mai bune patru
aflați la ce oră se va termina filmul. rezultate sunt înregistrate în Tabelul III.1.
** 5.7. Într-un ibric turnăm 500 cm3 de apă și Tabelul III.1
preparăm cafeaua. Știind că ceașca de cafea are
Nr. curent 1 2 3 4
150 ml, câte cafele ați făcut?
Durata
*** 5.8. Un perete are lățimea de 4 m și înălți- 10,23 10,18 10,02 10,11
alergării (s)
mea de 3 m. O rolă de tapet are lățimea de 80 cm
și lungimea de 2,5 m. De câte role de tapet aveți Calculați valoarea medie a duratei realizate de
nevoie, dacă puteți monta tapetul vertical și îl sportiv în cursa de 100 de metri plat.
puteți înnădi? ** 6.4. Pentru fixarea punctului de pedeapsă
*** 5.9. Un bazin de înot are lungimea de 30 m de la 11 m pe un teren de fotbal, fac măsurători
și lățimea de 20 m. Pentru a micșora nivelul apei trei arbitri. Cele trei puncte obținute de ei sunt
cu 20 cm se folosește o găleată de 8 l. în linie dreaptă, perpendiculare pe linia porții și
a) De câte ori trebuie folosită găleata? aflate la distanțele de 5 cm și 7 cm, unul față
32
de altul (unul se află mai aproape cu 5 cm față erorii absolute. Calculați eroarea absolută, eroa-
de cel din mijloc și celălalt la 7 cm mai departe rea medie și exprimați rezultatul final al măsu-
decât cel din mijloc). Punctul final va fi fixat la rătorilor, punând în evidență eroarea medie.
valoarea medie a distanței față de poartă. Aflați ** 7.2. Faceți o măsurătoare directă a supra-
poziția finală a punctului de pedeapsă. feței telefonului mobil, folosind hârtie milime-
** 6.5. Într-un experiment școlar, un elev trică. Așezați telefonul ferm deasupra hârtiei și
încearcă să măsoare perioada de oscilație a unui desenați cu grijă conturul determinat de acesta
pendul. Pentru aceasta, urmărește pendulul și pe hârtia milimetrică. Numărați apoi pătrățe-
cronometrează durata de producere a zece osci- lele cuprinse în contur și apreciați și numărul
lații complete. Primele 8 măsurători le-a înregis- de pătrățele incluse parțial. Repetați operația
trat în Tabelul III.2. de trei ori și înregistrați rezultatul într-un tabel.
a) Identificați erorile grosolane și încercați să Calculați suprafața telefonului pentru fiecare
explicați proveniența lor. măsurătoare, suprafața medie, eroarea absolută
b) Calculați valoarea medie a perioadei de osci- a fiecărei măsurători și eroarea medie.
lație, considerând toate cele 8 măsurători și L8. Măsurarea indirectă a ariei și a volumului
apoi eliminând erorile grosolane. Explicați
* 8.1. Un paralelipiped are dimensiunile
diferența. a = 10 cm, b = 22 cm și c = 34 cm. Calculați
volumul și aria totală a paralelipipedului.
L7. Calcularea valorii medii și a erorii *** 8.2. La construirea unui gard lung de 9,68
absolute m se folosesc scânduri cu lățimea de 8 cm și gro-
simea de 2,5 cm, așezate vertical, cu o distanță
** 7.1. Refaceți Tabelul III.2, eliminând erorile
între ele egală cu 4 cm. Înălțimea gardului este
grosolane și adăugând o coloană pentru calculul de 2 m. Pentru vopsirea gardului se folosește o
vopsea cu o putere de acoperire de 2 m2 pentru
Tabelul III.2 fiecare litru de vopsea. Știind că o cutie de vop-
Nr. curent Durata măsurată (s) sea are 900 cm3, calculați câte cutii de vopsea
1 10,12 trebuie să cumpărați.
2 9,84 *** 8.3. O cameră de baie are dimensiunile L =
4 m, l = 1,8 m și h = 2,8 m. Baia are o fereastră
3 11,4 pătrată cu latura de 80 cm și o ușă cu înălțimea
4 8,20 de 1,9 m și lățimea de 90 cm. Pentru a acoperi
complet pereții băii cu faianță, folosiți plăci cu
5 9,78 dimensiunea de 20x30 cm, așezate cu latura
6 10,31 mare orizontal. Știind că o cutie de faianță con-
ține 8 plăci, calculați câte plăci de faianță trebuie
7 10,24
să cumpărați. În ce fel ar trebui ambalată faianța
8 10,14 pentru a cumpăra cât mai puține plăci?
33
CAPITOLUL IV | Fenomene mecanice –
Mișcare și repaus
L9. Mișcare și repaus. Corp, mobil, reper
Cu cât ne vom adânci mai mult în studiul fizicii, ne vom convinge că mișcarea este proprie-
tatea cea mai generală a materiei. Natura nu există în absența mișcării. Absența mișcării, adică
repausul, este doar o ficțiune a minții noastre sau o percepție relativă a simțurilor noastre. Suntem
obișnuiți să vorbim despre corpuri în repaus, dar aceasta nu este decât o stare relativă. Nu există
repaus absolut. Mișcarea corpurilor se întâmplă permanent în jurul nostru și este imposibil să nu
o observăm.
Materie înseamnă tot ceea ce ne înconjoară. Și corpul nostru, cât și o bucată de lemn, dar și o
grupare de molecule înseamnă materie.
Se mișcă frunzele, se mișcă oamenii din jurul nostru, se mișcă planetele și stelele pe cer, se mișcă
Pământul pe care ne aflăm, se mișcă fiecare particulă de materie. Totul se mișcă. Unele mișcări le
sesizăm, altele – nu. Timp de mii de ani, oamenii nu au știut că Pământul se rotește în jurul propriei
axe, deși această rotație are loc cu viteze amețitoare. Și asta pentru că simțurile noastre nu detectează
această mișcare.
Mobil
Nu putem percepe mișcarea sau repausul unui corp decât în raport cu un alt corp. Un corp se
mișcă dacă își schimbă poziția față de noi, cei care îl observăm. La fel, un corp se află în repaus dacă
rămâne în aceeași poziție față de observator. Va trebui să dăm noțiunii de poziție un caracter științific.
Observator înseamnă corpul, considerat fix, față de care studiem mișcarea unui alt corp. O altă
denumire este aceea de reper.
Precizarea poziției unui corp se face întotdeauna în raport cu un alt corp, care va fi luat ca reper,
ca referință. În limbajul comun spunem că pupitrul se află în clasă, eventual pe rândul din mijloc. La
fel, sala de clasă se află în școală, la etajul întâi. Școala se află pe strada X, în orașul Y. Și exemplele
pot continua la nesfârșit. Orice poziție reprezintă de fapt localizarea în raport cu un reper.
Spunem că un corp se mișcă dacă își schimbă poziția față de un alt corp luat ca reper și că se
află în repaus dacă NU își schimbă poziția față de corpul luat ca reper.
34
Atât mișcarea, cât și repausul nu pot fi definite decât în raport cu un alt corp luat ca reper.
Putem spune că mișcarea și repausul sunt relative, adică depind de corpul ales ca reper.
Să analizăm această afirmație prin mai multe exemple. Dacă vă aflați într-un tramvai, pe un
scaun, iar tramvaiul trece prin dreptul școlii, înseamnă că față de școală vă aflați în mișcare, iar
față de tramvai sunteți în repaus. Dacă tramvaiul oprește în stație și vă ridicați să coborâți, din acel
moment sunteți în mișcare atât față de tramvai, cât și față de școală. În toate aceste exemple, tramva-
iul și școala au fost considerate repere, iar voi ați reprezentat corpul a cărui mișcare o studiem. Din
toate multiplele caracteristici ale corpurilor considerate, în toată discuția nu ne-a interesat decât pozi-
ția fiecărui corp – școală, tramvai, elev. Nu are nicio relevanță câte etaje are clădirea școlii, numărul
tramvaiului sau în ce clasă studiază elevul. Acesta este modul de operare în fizică. Urmărim doar
elementele esențiale pentru studiul respectiv. În cazul de față, ne interesează numai poziția corpului
față de un reper sau altul. În fapt, poziția corpului poate fi reprezentată de un punct – un punct geo-
metric. Celelalte proprietăți nu ne interesează în studiul mișcării. Acest punct geometric se va numi
mobil.
Putem concluziona că în stu-
diul mișcării unui corp, acesta
este redus la un singur punct
geometric, numit mobil.
Noțiunea de mobil este
primul model fizic cu care vă
întâlniți. Veți vedea că vor urma
foarte multe alte modele, sim-
plificări ale naturii, necesare
pentru a putea studia fenome-
nele fizice mai ușor. Crearea de
modele este unul dintre instru-
mentele cele mai puternice folo-
site în cercetare.
Modelele fizice pot fi uti-
lizate doar dacă sunt îndepli-
nite anumite condiții. Putem
aproxima un corp cu un punct
geometric (mobil), numai dacă
dimensiunile corpului sunt mult
mai mici în raport cu deplasarea.
Dacă vreți să studiați mișcarea
unui copil care sare coarda, de
exemplu, nu puteți folosi mode-
lul de mobil, adică nu puteți
reprezenta copilul printr-un sin-
gur punct. Ați pierde în acest
fel informații esențiale despre
fenomenul studiat. La fel, dacă
Fig. 9.2 Tipuri de mișcare ce nu pot fi aproximate
ne interesează mișcarea unui cu mișcarea unui punct material
copil care se joacă învârtindu-se
într-un picior, nu putem folosi aproximația de punct geometric. Dacă, însă, ne interesează deplasarea
unui automobil de la Deva la Cluj, atunci putem aproxima fără probleme automobilul cu un punct
geometric, numit mobil. La fel dacă studiem mișcarea de revoluție a Pământului în jurul Soarelui.
TEMĂ Dați exemple de mișcare în care corpul care se mișcă poate fi aproximat cu un mobil.
Un model fizic reprezintă o simplificare a unui sistem fizic prin păstrarea unui număr minim de pro-
prietăți cantitative, care sunt esențiale pentru studierea unui fenomen sau a unei categorii de fenomene.
35
ÎNTREBĂRI
1. De ce spunem că mișcarea este relativă?
2. De ce avem nevoie de modele fizice?
3. De ce în studiul mișcării este neapărată nevoie de un corp luat ca reper?
4. În mișcarea sa de rotație în jurul propriei axe, Pământul poate fi aproximat cu un mobil?
REZUMAT
1. Mișcarea este proprietatea generală a materiei.
2. Mișcarea și repausul sunt relative (depind de reperul ales). Nu există niciun corp aflat în repaus
absolut.
3. Mobilul este un model fizic, în care un corp este aproximat cu un punct geometric. Un corp poate
fi aproximat cu un mobil numai dacă dimensiunea sa este mult mai mică decât deplasarea.
Fig. 10.1 Fotografii cu toate exemplele de mai sus – avion, minge de tenis, barcă cu motor și masă de biliard
36
Dacă ne aflăm într-o mașină care se deplasează, față de mașina luată ca reper suntem în repaus,
dar mașina la rândul său se mișcă față de șosea. Continuând raționamentul, observăm că șoseaua (care
se află pe sol) se mișcă odată cu Pământul, care se rotește în jurul propriei axe ș.a.m.d.
Spațiul în care trăim este tridimensional, iar traiectoria este o curbă în spațiul tridimensio-
nal. Cele mai la îndemână exemple pot fi traiectoria unui avion sau a unei mingi de tenis, care
se înalță, se deplasează pe o anumită direcție curbă și apoi aterizează, urmărind tot o traiectorie
curbă în spațiu. Un caz particular este mișcarea într-un singur plan, cum este cazul unei bărci
cu motor în deplasare pe un lac, sau a mouse-ului de calculator care se deplasează pe suprafața
mesei.
Cea mai simplă traiectorie este o linie dreaptă. Un sportiv care aleargă într-o cursă de 100 m
plat, sau mișcarea bilelor pe masa de biliard între două ciocniri sunt exemple de traiectorii rectilinii.
Mișcarea se poate clasifica după forma traiectoriei. Când mișcarea este o curbă în spațiu, spu-
nem că este o mișcare curbilinie. Această formă a traiectoriei are cazurile particulare ale mișcării
în plan, cum ar fi mișcarea circulară, sau cazul cel mai simplu al mișcării pe o singură direcție,
cum este mișcarea rectilinie. În cele ce urmează vom distinge cazurile cele mai importante:
mișcarea curbilinie – cazul general în care traiectoria este o linie curbă în spațiu sau în plan;
mișcarea circulară – în care mobilul se mișcă pe o traiectorie în formă de cerc;
mișcarea rectilinie – în care traiectoria este o linie dreaptă.
Sistemul de referință trebuie astfel ales încât să fie adecvat mișcării studiate și să permită o
reprezentare cât mai simplă a poziției mobilului. Alegerea va depinde de tipul traiectoriei. Pentru
o mișcare curbilinie în spațiu va trebui să alegem un sistem în trei dimensiuni. Dacă este vorba
despre o mișcare în plan, putem folosi doar două direcții pentru a defini poziția unui punct.
O axă de coordonate (Ox) este o dreaptă pe care se fixează o origine și se alege un sens pozitiv
de parcurs, figurat printr-o săgeată. Fiecare poziție A pe axă reprezintă valoarea coordonatei A(x1).
Pentru un sistem de axe în plan xOy alegem două drepte perpendiculare, care se intersectează în
origine și care au atribuit un sens pozitiv de parcurs, figurat printr-o săgeată. Orice punct M(x1,y1)
din acest plan reprezintă o poziție în plan definită prin coordonatele (x1,y1), ale căror valori le deter-
minăm prin proiecțiile perpendiculare pe cele două axe. Pentru a urmări o mișcare în spațiu avem
nevoie de un sistem de coordonate tridimensional, format din trei drepte perpendiculare între ele
(Oxyz). Un punct P(x1,y1,z1) din acest sistem de coordonate se definește prin proiecțiile (x1,y1,z1) pe
cele trei axe. Cele trei tipuri de sisteme de coordonate sunt prezentate în Fig. 10.2.
37
Fig.10.4 Sistem de referință unidimensional
DEFINIȚIE Se numește sistem de referință un sistem de axe cu o unitate de măsură pentru spa-
țiu și o axă a timpului, cu o unitate de măsură pentru timp.
EXEMPLE
Mașina pleacă din origine la momentul inițial t0 = 0 spre punctul A, unde ajunge la momentul t1.
Vagonul pleacă la momentul inițial t 0 din punctul A aflat la 300 m de intrarea în depou. La
momentul t1, vagonul ajunge în depou, care se află în originea sistemului de coordonate.
38
Fig. 10.7 Alegerea sistemului de coordonate
C. Un corp care cade liber din vârful unui turn are tot o mișcare rectilinie.
Sistemul de coordonate poate fi ales (a) cu originea în vârful turnului sau (b) cu originea la sol
(Fig. 10.7)
(a) Mobilul cade din origine spre sol, atingând solul în dreptul coordonatei h;
(b) Mobilul cade din vârful turnului de la înălțimea h, atingând solul în punctul de origine O.
Traiectoria depinde de sistemul de referință. Dacă lăsați o piatră să cadă liber de la fereastra
unui tren în mișcare, traiectoria pietrei va fi diferită față de tren și față de un observator aflat pe sol.
Pentru cel din tren piatra va cădea vertical. Pentru cineva care observă piatra din exterior, de la sol,
traiectoria va fi o curbă.
Veți vedea, prin exerciții, că alegerea convenabilă a sistemului de referință este esențială pentru
rezolvarea oricărei probleme de mișcare.
ÎNTREBĂRI
1. Pentru studiul mișcării circulare, sistemul de referință ales trebuie să fie:
a) unidimensional b) bidimensional c) tridimensional
Justificați alegerea.
2. Ce informații vă furnizează o axă a timpului?
3. Putem vorbi despre traiectoria unei monede învârtite pe masă ca un titirez? Explicați.
4. În mișcarea sa de rotație în jurul propriei axe, ce formă are traiectoria Pământului? Dar în miș-
carea sa de revoluție în jurul Soarelui?
5. Care sunt caracteristicile traiectoriei mouse-ului de calculator?
6. La ce ne folosește noțiunea de traiectorie?
7. De ce avem nevoie de un sistem de referință?
8. Când avem nevoie de un sistem de referință tridimensional?
REZUMAT
1. Curba descrisă de mobil în mișcare se numește traiectorie.
2. În funcție de forma traiectoriei, avem mai multe tipuri de mișcare – mișcare curbilinie, mișcare
circulară, mișcare rectilinie.
3. Mișcarea nu se poate studia decât într-un sistem de referință, pentru că mișcarea diferă de la un
sistem de referință la altul. Asta este oglindirea faptului că mișcarea este relativă.
4. Sistemul de referință se definește ca ansamblul dintre un sistem de axe spațiale și o axă a tim-
pului. O axă stabilește o direcție, un sens și o origine.
39
L11. Distanța parcursă. Durata mișcării
Am văzut că toate corpurile se mișcă. Mai departe vom discuta câteva elemente care să ne ajute
să caracterizăm mișcarea fiecărui corp.
O pasăre zboară dintr-un pom pe casă. Asta înseamnă că s-a deplasat, iar traiectoria ei a fost
o linie curbă. Distanța parcursă este egală cu lungimea acestei curbe, numită traiectorie. Distanța
parcursă de pasăre nu este egală cu distanța, în linie dreaptă, dintre punctul de plecare și punctul de
sosire. Dacă un atlet aleargă pe o pistă făcând un tur complet de stadion, distanța dintre punctul de
plecare și punctul de sosire este zero, dar asta nu înseamnă că atletul a stat pe loc. Distanța parcursă
de atlet este egală cu lungimea pistei de stadion. Putem considera o nouă definiție:
DEFINIȚIE Distanța parcursă reprezintă lungimea traiectoriei parcurse de mobil între punctul
de pornire și cel de sosire.
Vom nota distanța cu l și o vom măsura în metri sau în multiplii sau submultiplii metrului.
l = m
Un alt element pe care îl putem observa cu ușurință este durata mișcării. Durata mișcării este
timpul scurs din momentul plecării până în momentul sosirii. Zborul păsării poate dura câteva
secunde. Nu știm cu precizie, pentru că este mai greu de măsurat direct. În schimb, de cele mai multe
ori, cineva cronometrează timpul în care atletul parcurge o pistă completă de stadion. Își notează
momentul t1 în care atletul a luat startul și momentul t2 , în care a încheiat cursa. Acest interval de
timp se numește durata mișcării și este egal cu t = t2 – t1.
DEFINIȚIE Durata deplasării reprezintă intervalul de timp dintre momentul sosirii și momentul
plecării mobilului.
Într-o cursă de 100 m plat, la care participă șase atleți, știm de la început că traiectoria este o
linie dreaptă și că distanța parcursă de fiecare atlet este aceeași, egală cu 100 m. Momentul inițial
este același pentru toți cei șase participanți. Momentul sosirii, însă, diferă, are altă valoare pentru
fiecare atlet. Durata mișcării este diferența dintre momentul sosirii și momentul inițial. Cursa este
câștigată de cel care ajunge primul la linia de sosire. Durata mișcării este cea mai mică pentru
câștigător și cea mai mare pentru cel care ajunge ultimul. De exemplu, câștigătorul ajunge la linia
de sosire după 9,9 s, iar atletul plasat pe ultimul loc ajunge după 10,1 s.
ÎNTREBĂRI
1. Distanța parcursă este egală întotdeauna cu
distanța dintre punctul de sosire și cel de plecare?
2. Dacă două mobile parcurg aceeași distanță,
duratele mișcărilor lor vor fi egale?
3. Dați exemple de situații în care este important
să știm durata mișcării și distanța parcursă.
Fig. 11.1 Start în alergare
REZUMAT
1. Orice mișcare se caracterizează prin durata mișcării și distanța parcursă.
2. Distanța parcursă de un mobil este egală cu lungimea traiectoriei.
3. Durata reprezintă intervalul de timp între momentul final și momentul inițial al mișcării stu-
diate.
40
L12. Viteza medie. Unități de măsură. Caracteristicile vitezei
(direcție, sens)
În exemplul alăturat, toți atleții parcurgeau aceeași distanță, dar în timpi diferiți. Unii aleargă
mai repede, alții mai încet. Și aceasta este o caracteristică a deplasării. Este important pentru noi
să știm în cât timp un anumit vehicul va parcurge o anumită distanță. Mărimea fizică care măsoară
acest lucru se numește viteză. În continuare vom urmări două exemple de mișcare și vom defini
viteza pentru fiecare în parte.
Pentru a pune în ordine aceste două exemple, definim o mărime fizică, care să exprime distanța
parcursă de un mobil într-un interval de timp, numită viteză medie.
DEFINIȚIE Viteza medie este definită ca raportul dintre distanța (l) parcursă de un mobil și
durata totală a deplasării (t = t2 – t1).
l l
vmed = =
(t2 – t1) ∆t
Viteza medie = spațiu/timp, deci unitatea de măsură în SI pentru viteza medie = Unitatea de
măsură pentru distanță/Unitatea de măsură pentru timp
l m
v = =
t s
Pentru cele două exemple putem calcula vitezele corespunzătoare
(A) va = 120 km/120 minute = 1 km/minut
(B) v b = 120 km/80 minute = 1,5 km/minut
Vedem acum cu ușurință ordinea vitezelor. v b (viteza motocicletei) este mai mare decât va (viteza
microbuzului). Se poate spune chiar că motocicleta merge o dată și jumătate mai repede decât micro-
buzul.
Exprimarea vitezei în aceste unități de măsură este, însă, neuzuală și deci greu de comparat cu
alte viteze. O exprimare adecvată pentru viteza unor astfel de vehicule este în km/h. Să facem această
transformare a unităților de măsură. Știm că 1 h = 60 minute, obținem
va = 1 km/1 minut = 1 km/(1/60) h = 60 km/h
v b = 1,5 km/min = 1,5/ (1/60) h = 90 km/h
41
Pentru a exprima aceste viteze în unități SI, adică în m/s, vom face următoarele calcule.
Întrucât 1 km = 1.000 m, iar 1 h = 60 min = 60 60 sec = 3.600 s, calculele ne conduc la valorile
următoare:
va = 60 km/h = 60 1.000 m/3.600 s = 60.000/3.600 m/s = 16,66 m/s
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Pe traiectoria rectilinie ABC din Fig.12.2, un
mobil M se deplasează în felul următor: parcurge
distanța AB = 100 m în intervalul de 20 s, iar dis-
tanța rămasă BC = 200 m în 25 s. Să se afle vitezele
medii cu care se deplasează mobilul pe fiecare por-
țiune și pe întreaga distanță AC și să se ordoneze
Fig. 12.2 Calculul vitezei medii
crescător aceste viteze. Credeți că pe toată distanța
AC mobilul s-a mișcat cu viteză constantă?
Observație. Trebuie să vedeți că viteza medie NU este egală cu media aritmetică a vitezelor:
v3 = 6,66 m/s iar vm = v1 + v2 = 5 + 8 = 6,5 m/s
2 2
În cele mai multe cazuri, corpurile nu se deplasează cu viteză constantă. În cazul păsării care
zboară dintr-un pom pe casă, ea a plecat de pe loc, și-a luat avânt până a ajuns la o anumită viteză
și apoi a încetinit pentru a ateriza lin pe acoperiș. Concluzia este că, de cele mai multe ori, viteza
variază de-a lungul traiectoriei. Pentru a caracteriza mai precis deplasarea mobilului, trebuie să
definim viteza în fiecare moment.
Viteza la un moment dat reprezintă distanța parcursă în unitatea de timp. Mărimea vitezei este
egală cu raportul dintre deplasare și timp. Ea poate varia de la un moment la altul și de aceea viteza
poate avea diferite valori în diferite puncte ale traiectoriei.
42
Viteza la un moment dat (sau viteza momentană, sau, și mai simplu, viteza) este o mărime
fizică mult mai utilă în caracterizarea mișcării decât viteza medie. Viteza medie este doar un număr.
În schimb, viteza momentană ne dă informații și despre cum se mișcă mobilul – adică ne indică direc-
ția și sensul mișcării. Viteza unui mobil la un moment dat ne spune câți metri pe secundă parcurge
mobilul în acel moment, precum și orientarea deplasării.
DEFINIȚIE Viteza unui mobil la un moment dat este egală cu spațiul parcurs în unitatea de timp.
x
v= (12.1), unde x este spațiul parcurs de mobil în unitatea de timp t.
t
Unitatea de măsură este evident aceeași ca în cazul vitezei medii.
m
v =
s
A spune că un avion se deplasează cu 800 km/h nu este o informație prea clară. Dacă însă știm
că avionul se deplasează spre vest cu viteza de 800 km/h, atunci avem deja o informație completă.
Știm că valoarea vitezei este egală cu 800 km/h, direcția de deplasare este est-vest, iar sensul
deplasării este spre vest.
Este uzual să reprezentăm grafic viteza printr-o săgeată. Alegerea nu este întâmplătoare. Săgeata
are semnificația unei deplasări, iar în plus ne poate indica direcția și sensul deplasării. Uneori putem
să folosim lungimea săgeții pentru a indica și mărimea vitezei. Când comparăm mai multe viteze în
același plan, este foarte convenabil să desenăm lungimea săgeții proporțional cu mărimea vitezei.
În Fig. 12.3 putem vedea că aplicând con-
venția de a desena viteza ca o săgeată de lun-
gime proporțională cu valoarea vitezei, aflăm
din desen multe informații despre cum se depla-
sează mobilul M pe traiectorie. În exemplul
reprezentat, valoarea vitezei variază de-a lungul
traiectoriei, iar orientarea sa se schimbă perma-
nent.
Să comentăm informația pe care o putem
extrage din Fig. 12.4 (a). Putem spune că mobilul
M1 are o viteză aproximativ dublă față de celelalte
două mobile. Mobilul M2 se deplasează perpendi-
cular pe direcția de deplasare a lui M1. Mobilul M3 Fig. 12.3 Variația vitezei ca mărime și orientare
se deplasează oblic în stânga față de M1. Putem de-a lungul traiectoriei
spune destule lucruri dintr-un simplu desen.
Să vedem ce ne aduce în plus desenul din Fig. 12.4 (b). Aici avem precizată orientarea geografică.
Practic, am plasat cele trei mobile într-un sistem de coordonate (reper). Acum știm că M1 se deplasează
spre est cu o viteză dublă față de celelalte două vehicule, respectiv M2 se deplasează spre sud, iar M3
spre nord-vest. Dacă, în plus, s-ar cunoaște momentul în care fiecare vehicul pleacă dintr-o anumită
poziție, am avea un sistem de referință complet pentru cele trei vehicule. Pentru a descrie complet miș-
carea, ar trebui să putem ști unde se află fiecare mobil în fiecare moment.
Vom analiza cele două exemple prezentate în Fig. 12.5 (a) și (b).
Două automobile se deplasează pe o șosea în linie dreaptă. Vom studia două cazuri: situația
în care automobilele merg în același sens (a) și situația în care cele două vehicule merg unul spre
celălalt (b). Dacă știm viteza fiecărui mobil, poziția inițială și momentul în care începe mișcarea,
putem plasa totul într-un sistem de referință și acolo putem urmări cu ușurință ce se întâmplă cu
fiecare vehicul în timp. Vom putea calcula poziția fiecărui mobil în fiecare moment, momentul și
poziția în care ele eventual se întâlnesc, sau distanța dintre cele două vehicule în orice moment.
Să urmărim cele două situații.
ÎNTREBĂRI
1. Enumerați câteva situații din viața cotidiană în care cunoașterea vitezei de deplasare este importantă.
2. Enumerați care sunt deosebirile și asemănările dintre viteza medie și viteza momentană.
3. Ce informații aveți din cunoașterea vitezei momentane a unui mobil?
4. Dați exemple de procese a căror viteză nu se măsoară în m/s (de exemplu, viteza cu care citiți se
poate exprima în număr de pagini/oră).
44
REZUMAT
1. Viteza medie este raportul dintre distanța parcursă și durata mișcării. Viteza medie ne permite
să spunem când un mobil merge mai repede sau mai încet. Cunoașterea vitezei medii ne permite
să prevedem durata unei deplasări.
2. Valoarea vitezei medii depinde de unitățile de măsură. Viteza medie este caracterizată printr-o
valoare numerică și nu ne furnizează informații despre cum se deplasează mobilul.
3. Viteza momentană (sau mai simplu „viteza“) reprezintă spațiul parcurs de mobil în unitatea de
timp și ne indică, de asemenea, direcția și sensul deplasării.
4. Viteza este întotdeauna tangentă la traiectorie (de-a lungul traiectoriei).
Dacă viteza este constantă înseamnă că mobilul străbate distanțe egale în intervale de timp egale.
Mișcarea rectilinie uniformă este cea mai simplă formă de mișcare.
NOTĂ. Să nu confundați viteza constantă cu viteza medie. Deși, în cazul particular al mișcării
rectilinii uniforme, cele două mărimi au valori egale, semnificația lor este complet diferită.
TEMĂ Specificați diferențele dintre viteza medie și viteza momentană în cazul mișcării rectilinii
uniforme.
O primă regulă importantă pentru mișcarea rectilinie uniformă este că viteza este constantă.
Exprimarea matematică a acestui fapt este foarte simplă:
v = ct. (13.1)
Această expresie se numește legea vitezei.
În mișcarea rectilinie uniformă, mobilul se
deplasează pe o dreaptă cu viteză constantă. Să
considerăm Fig. 13.1, în care este reprezentată
mișcarea unui mobil care pleacă la momentul t0
din punctul A, aflat la coordonata x0, și se depla-
sează în sensul pozitiv al axei Ox cu viteza v. La
un moment oarecare t, mobilul va ajunge în punc-
tul B aflat la coordonata x [notația uzuală este Fig. 13.1 Reprezentarea mișcării rectilinii uniforme
B(x)]. într-un sistem de referință
45
Dacă notăm cu d distanța parcursă, aceasta va fi egală cu d = x – x0.
Pe axa Ox, o coordonată x reprezintă distanța până la origine. În cazul nostru x0 este lungimea seg-
mentului care începe în x0 și se termină în O și x este lungimea segmentului dintre punctul x și punctul O.
Ca urmare, lungimea segmentului d dintre x și x0 este egală cu diferența dintre segmentele x – x0 (d = x – x0).
Distanța d este parcursă pe durata t = t – t0. Folosind definiția vitezei (12.1), putem scrie:
d x – x0 x – x0
v= = deci v = și putem scrie
t t – t0 t – t0
v(t – t0) = x – x0 sau x – x0 = v(t – t0) și deci
x = x0 + v(t – t0) (13.2)
Expresia (13.2) se numește legea mișcării rectilinii uniforme. Coordonata x reprezintă poziția
mobilului la orice moment t. Legea mișcării rectilinii uniforme ne spune în ce punct x se află mobilul
în fiecare moment t, în sistemul de referință considerat. În această formulă,
x0 se numește spațiul inițial – și reprezintă poziția inițială a mobilului;
t0 se numește momentul inițial – și reprezintă momentul la care pleacă mobilul din poziția inițială.
Expresia (13.2) are un caracter general și ne permite să exprimăm orice situație a mișcării recti-
linii uniforme.
Exemple numerice.
A. Dacă un mobil pleacă din originea sistemului de coordonate, x0 = 0, la momentul inițial t0 = 0,
relația (13.2) devine x = vt.
Știind viteza mobilului putem calcula poziția sa în orice moment t. De exemplu, pentru v = 5 m/s
la diferite momente, mobilul se va afla în pozițiile:
t = t1 = 1 s; x1 = 5 m/s x 1 s = 5 m
t = t2 = 1,5 s; x2 = 5 m/s x 1,5 s = 7,5 m
t = t3 = 3 s; x3 = 5 m/s x 3 s = 15 m
t = t4 = 3,6 s; x4 = 5 m/s x 3,6 s = 18 m
B. Dacă la momentul inițial t0 = 0, mobilul pleacă din poziția x0 = 3 m, cu viteza v = 6 m/s, în sensul
axei Ox, legea mișcării rectilinii uniforme (13.2) se rescrie
x = x0 + vt, adică x = 3 + 6t .
Putem afla poziția mobilului pentru orice valoare a lui t:
t = t1 = 1 s; x1 = 3 m + 6 m/s x 1 s = 9 m
t = t2 = 3,2 s; x2 = 3 m + 6 m/s x 3,2 s = 22,2 m
t = t1 = 5 s; x1 = 6 m + 4 m/s (5 s – 3 s) = 14 m
t = t2 = 10 s; x2 = 6 m + 4 m/s (10 s – 3 s) = 34 m
Un caz important este cel în care mobilul pleacă dintr-un punct P(x0) și se deplasează cu viteza
v1 către originea sistemului de coordonate, ca în Fig. 13.2.
46
În această situație, legea mișcării rectilinii uniforme se va scrie:
x = x0 – v1(t – t0) (13.2.a)
Viteza are semnul negativ pentru că este îndreptată în sens opus axei Ox. Se poate observa că,
pe măsură ce timpul crește, mobilul se apropie de origine, deci x scade. La un moment dat, mobilul
ajunge în origine, iar x devine egal cu zero. Dacă mobilul își continuă mișcarea, el trece în stânga
originii sistemului de coordonate, iar x devine negativ.
În cazul particular în care mobilul pleacă din originea sistemului de coordonate, înseamnă că x0
= 0, iar dacă momentul inițial este t0 = 0, atunci legea mișcării rectilinii uniforme are forma cea mai
simplă și se scrie conform relației (13.2):
x = vt (13.3)
O altă notație utilizată pentru relația (13.3) este:
S = vt (13.3.a)
Aceasta este forma particulară a legii mișcării rectilinii uniforme. Ea exprimă faptul că dis-
tanța parcursă (spațiul parcurs) este proporțională cu timpul, factorul de proporționalitate fiind viteza
v (s t). Aceasta înseamnă că, într-un timp dublu, mobilul parcurge o distanță dublă; la un timp triplu,
spațiul parcurs este triplu și tot așa.
Putem reprezenta relația (13.3) într-un sistem de coordonate spațiu-timp, ca în Fig. 13.3.
Considerăm pe orizontală axa timpului, iar pe verticală axa Ox a spațiului. Orice punct din
planul (x,t) al graficului este caracterizat de valoarea proiecțiilor pe fiecare axă. De exemplu, din
punctul M oarecare se trasează proiecțiile per-
pendiculare pe fiecare axă și se obțin coordona-
tele punctului (x1,t1), ca în Fig. 13.4.
În continuare, vom proceda la fel pentru a
trasa graficul relației legii mișcării rectilinii
uniforme (13.3), pentru cazul particular în care
viteza are valoarea v = 5 m/s. Pentru diferite
valori ale timpului, x va avea valorile corespun-
zătoare din Tabelul 13.1.
Unind punctele (O, A, B, C) de pe grafic,
corespunzătoare coordonatelor din Tabelul 13.1,
graficul rezultat este o dreaptă (Fig. 13.3) care
trece prin origine.
Tabelul 13.1
Coordonata O A B C Fig. 13.3 Reprezentarea grafică
a legii mișcării rectilinii uniforme
t (s) 0 1 2 3
x (m) 0 5 10 15
47
Putem calcula această pantă folosind oricare două puncte de pe dreapta O – C din Fig. 13.3.
Dacă alegem punctele A și C, putem scrie
x 15 – 5 10
= = = 5 m/s
t 3–1 2
Pentru punctele O și C scriem
x 10 – 0
= = 5 m/s
t 3–1
Odată obținut graficul mișcării, putem afla totul despre mișcare. Graficul ne arată punctul inițial
x
de plecare, la momentul inițial, ne arată viteza de deplasare prin panta sa , iar fiecare punct al
t
graficului ne arată poziția mobilului la momentul respectiv. Graficul mișcării este ilustrarea directă
a legii de mișcare.
Tabelul 13.2
t(s) 0 1 2 3 4 5
(M1) x = 10t 0 10 20 30 40 50
(M2) x = 20 + 5t 20 25 30 35 40 45
t = 3 s, atunci se obține:
(M1) x = 10 (m/s) 3 (s) = 30 m
(M2) x = 20 (m) + 5 (m/s) 3 (s) =
= 20 (m) + 15 (m) = 35 m
Obținerea graficului
Trasăm pe hârtie milimetrică axele Ot și Ox.
Pe axa timpului considerăm fiecare centimetru
o secundă, iar pe axa spațiului atribuim fiecă-
rui centimetru o distanță de 5 m. Prin proiecții Fig. 13.5 Două mobile care se deplasează în același sens
48
desenăm punctele corespunzătoare coordonatelor (M1). Unind punctele, vom obține o dreaptă care
trece prin origine. Procedăm la fel pentru coordonatele mobilului (M2). Unind punctele se obține o
dreaptă care pleacă de pe axa Ox din punctul notat cu A și având o înclinație mai mică. Mărimea
pantei sau a înclinației dreptei ne indică viteza mobilului.
Punctul de intersecție al celor două drepte este punctul în care mobilul M1 ajunge din urmă
mobilul M2. Reprezentarea grafică ne arată simplu și direct punctul și momentul întâlnirii celor două
mobile în punctul de coordonate t = 4 s și x = 40 m [P(4,40)].
ÎNTREBĂRI
1. Dați câteva exemple de mișcare rectilinie uni-
formă.
2. Într-o mișcare rectilinie uniformă, mobilul își
poate schimba sensul deplasării?
3. Ce formă are graficul reprezentării mișcării
rectilinii uniforme în coordonate (x,t)?
4. Ce semnificație are panta dreptei în reprezen-
tarea grafică a mișcării rectilinii uniforme în
coordonate (x,t)?
5. Ce puteți spune despre mișcarea mobilului
reprezentat în Fig. 13.7? Fig. 13.7 Mișcare rectilinie uniformă
49
REZUMAT
1. Elementele mișcării sunt traiectoria și legea de mișcare. Cea mai simplă formă de mișcare este
mișcarea rectilinie uniformă, în care mobilul se deplasează cu viteză constantă pe o traiectorie
rectilinie.
2. Legea mișcării rectilinii uniforme se scrie x = x0 + v(t – t0) și ne permite calculul poziției mobi-
lului în orice moment, în SR ales.
3. Graficul mișcării rectilinii uniforme în sistemul de coordonate (x,t) este o dreaptă. Orice punct
de pe această dreaptă reprezintă poziția mobilului la momentul respectiv. Panta dreptei este
egală cu viteza mobilului.
DEFINIȚIE Pentru un interval de timp oarecare, definim accelerația medie ca raportul dintre
variația vitezei și intervalul de timp.
v vfinal – vinițial
amed = = (14.1)
t tfinal – tinițial
Unitatea de măsură în SI pentru accelerație rezultă din definiție:
v m/s
amed = = = m/s2
t s
Deoarece un mobil poate ca, pe un interval de timp oarecare, să își modifice de mai multe ori viteza și chiar
sensul acesteia – poate fi frânat și apoi accelerat în secunda următoare, sau poate merge constant o perioadă –
accelerația medie nu prea ne dă informații asupra fenomenului fizic real. De exemplu, dacă am calcula accele-
rația medie a unui tramvai între două stații, rezultatul va fi zero, conform relației (14.1), iar această valoare nu
reflectă nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate.
Mărimea fizică cu adevărat utilă este accelerația la un moment dat (sau accelerația momen-
tană), definită astfel:
Să sintetizăm într-un tablou unic situațiile cele mai importante privind orientarea accelerației în
raport cu viteza și efectele fiecărei orientări (Tabelul 14.1).
Pe aceeași direcție cu viteza, în sens opus vitezei Viteza scade Mișcare încetinită
ÎNTREBĂRI
1. Care sunt diferențele dintre accelerația medie și accelerația momentană?
2. Care este unitatea de măsură pentru accelerație în SI?
3. Când un mobil este frânat, care sunt orientările reciproce dintre viteză și accelerație?
4. Ce sens trebuie să aibă accelerația pentru ca un mobil să își crească viteza?
REZUMAT
1. Accelerația medie este egală cu raportul dintre variația vitezei și intervalul de timp. Accelerația
medie este o valoare care are sens doar dacă viteza variază ca mărime.
51
2. Accelerația momentană (sau simplu accelerația) este egală cu variația vitezei în unitatea de
timp. Accelerația este caracterizată prin mărime, direcție și sens.
3. Accelerația și viteza pot avea aceeași direcție sau direcții diferite.
a) Dacă accelerația are aceeași direcție și același sens cu viteza, atunci viteza crește.
b) Dacă accelerația are aceeași direcție cu viteza, dar sens opus acesteia, atunci viteza
scade.
c) Dacă accelerația are o direcție diferită față de viteză, atunci viteza își schimbă direcția cu
tendința de a lua direcția și sensul accelerației.
Un caz particular important al mișcării neuniforme este cel al mișcării rectilinii în care acce-
lerația este constantă. În această situație, accelerația și viteza sunt coliniare. Dacă accelerația este
constantă, valoarea accelerației momentane este egală cu accelerația medie.
Expresia (15.1) arată că viteza este proporțională cu timpul, factorul de proporționalitate fiind
accelerația. În cazul particular în care, la momentul inițial t0 = 0, mobilul pleacă din repaus – adică
v0 = 0 – atunci relația (15.1) se simplifică astfel:
v = at (15.2)
și putem vedea mai ușor proporționalitatea dintre
viteză și timp.
Să încercăm să reprezentăm grafic legea vite-
zei. Considerăm mai întâi relația (15.2) și construim
un grafic în coordonate (v,t) pentru două valori
diferite ale accelerației: a1 = 5 m/s2 [cazul (a)] și a2
= 10 m/s2 [cazul (b)]. Atribuind valori timpului t
în secunde se obține Tabelul 15.1, din care putem
desena cele două grafice din Fig. 15.1.
Tabelul 15.1
t(s) 0 1 2 3 4 5
53
ÎNTREBĂRI
1. Comentați asemănările și deosebirile dintre accelerația constantă din mișcarea rectilinie uniform
variată și accelerația medie.
2. În cazul unui mobil care frânează cu accelerație constantă, cum variază distanța parcursă în
prima secundă de frânare, față de a doua secundă și a treia secundă?
REZUMAT
1. În mișcarea rectilinie uniform variată, traiectoria este o linie dreaptă, iar accelerația este con-
stantă și orientată de-a lungul traiectoriei.
2. În mișcarea rectilinie uniformă variată, viteza variază constant.
PROBLEME
L9. Mișcare și repaus. Corp, mobil, reper e) Un corp luat ca reper îl considerăm fix și de
aceea nu putem lua ca reper un corp care se
* 9.1. Când considerați că un corp se află în
deplasează față de alt corp.
repaus?
* 9.7. Alegeți completarea corectă a frazelor de
** 9.2. Cine se mișcă mai repede – Pământul
mai jos:
față de Lună sau Luna față de Pământ?
a) Spunem că mișcarea și repausul sunt relative,
* 9.3. Vă aflați într-un tren în mișcare. Enume- adică depind de...
rați câteva repere față de care sunteți în repaus 1. timpul la care se face observația
și câteva repere față de care vă aflați în mișcare. 2. mișcarea celorlalte corpuri
* 9.4. Dintre exemplele următoare, identificați 3. corpul ales ca reper
situațiile în care puteți studia mișcarea folo- b) Mișcarea unui copil care dansează nu poate fi
sind modelul de mobil: un avion zboară de la aproximată cu mișcarea...
București la Iași, Pământul se rotește în jurul 1. unei păsări în zbor
propriei axe, mișcarea unor bile de biliard, un 2. unui mobil.
satelit artificial al Pământului aflat pe orbită, un
atlet care aruncă o suliță. L10. Traiectorie. Sistem de referință
* 9.5. Care dintre următoarele afirmații sunt * 10.1. Dați exemple de traiectorii posibile într-o
adevărate? mișcare plană.
a) Un mobil reprezintă un corp fără dimensiuni.
** 10.2. a. Într-un sistem de coordonate plan
b) Un mobil este un corp care se mișcă.
(xOy) desenați pozițiile punctelor M(2,4) și
c) Un corp care se mișcă întotdeauna se numește
P(5,3). Unitatea de măsură pentru spațiu este
mobil.
metrul.
d) Un corp ale cărui dimensiuni sunt mult mai
b. Uniți cele două puncte printr-un segment de
mici decât deplasarea poate fi aproximat cu un
dreaptă. Ce semnificație fizică puteți atribui
mobil.
acestui segment?
e) Un mobil este un model fizic.
*** 10.3. Traiectoria depinde de sistemul de
* 9.6. Care dintre afirmațiile următoare sunt
referință. Desenați traiectoria unui punct de
eronate?
a) Un mobil este un punct geometric care apro- pe circumferința unei roți de bicicletă, care se
ximează poziția unui corp ale cărui dimen- mișcă cu viteză constantă, față de centrul roții
siuni sunt mult mai mici decât lungimea și față de sol.
deplasării. *** 10.4. Din vârful unui turn de 100 m se lasă
b) Modelele fizice sunt reprezentări imaginare să cadă un corp greu. În Tabelul IV.1 sunt înre-
care înfrumusețează realitatea. gistrate distanțele față de sol, la care se află cor-
c) Modelele fizice sunt reprezentări imaginare pul la diferite momente. Folosind hârtie milime-
care simplifică realitatea. trică, construiți un sistem de axe perpendiculare,
d) Un corp aflat în repaus absolut se numește considerând pe verticală axa Oy care reprezintă
reper. înălțimea mobilului, măsurată în metri, iar pe
54
Tabelul IV.1 * 12.6. Lungimea traiectoriei Lunii în jurul
Pământului este de aproximativ 2,5 106 km.
Timpul t (s) Înălțimea y (m)
Calculați viteza medie cu care Luna se mișcă în
0 100 jurul Pământului, considerând perioada orbitală
1 95 de 29 de zile.
2 80 * 12.7. Lungimea traiectoriei Pământului în
mișcarea sa de revoluție în jurul Soarelui este de
3 55
aproximativ 9,3 108 km. Calculați viteza medie
4 20 a Pământului pe orbită.
* 12.8. Un înotător parcurge un bazin dus-întors în
orizontală axa Ot a timpului, măsurat în secunde. 2 minute. Dacă lungimea bazinului este de 30 m,
Desenați punctele reprezentate de coordonatele calculați viteza medie cu care înoată sportivul.
din tabel și apoi curba care unește aceste puncte.
* 12.9. Un copil urcă un drum de 2 km la deal
Care este semnificația fizică a curbei obținute? în 20 de minute și se întoarce în 12 minute.
Calculați viteza medie și media vitezelor în m/s.
L11. Distanța parcursă. Durata mișcării * 12.10. Un autobuz parcurge prima parte a dru-
* 11.1. Un înotător parcurge un bazin în 50 s. mului de 20 km în 20 min și apoi restul călăto-
Dacă bazinul are lungimea de 20 m, calculați ce riei de 30 km în 40 min. Calculați viteza medie
distanță parcurge înotătorul dacă face 10 bazine și media vitezelor în km/h.
dus-întors și cât timp durează acest exercițiu. ** 12.11. Două trenuri se deplasează pe linii
* 11.2. Un atlet se antrenează pentru alergarea de paralele, cu vitezele constante v1 = 80 km/h și
5.000 de metri. Dacă pista stadionului are 300 m, respectiv v2 = 82 km/h. Calculați viteza cu care
câte lungimi de pistă trebuie să alerge atletul? se apropie un tren față de celălalt dacă:
(a) Trenurile merg în același sens;
* 11.3. Autobuzul cu care mergeți la școală vine (b) Trenurile merg în sens contrar.
la fiecare 5 min și staționează câte 2 min la fie-
** 12.12. Două garnituri de metrou trec una pe
care stație. Dacă aveți de mers până la școală 4
lângă alta, în sens opus, cu vitezele v1 = 69 km/h
stații, iar între stații autobuzul ajunge în 3 min,
și respectiv v2 = 75 km/h. Cele două trenuri au
care este timpul maxim de care aveți nevoie pen-
lungimi egale. Dacă cele două garnituri se află
tru a ajunge la școală?
una în dreptul celeilalte un timp de 4 s, aflați lun-
** 11.4. Vă suiți în metrou și mergeți o stație. În gimea unei garnituri.
acest timp mergeți din spatele metroului până în ** 12.13. Care este viteza de impact la ciocnirea
față și înapoi. Lungimea metroului este de 40 m, a două automobile care se deplasează cu vitezele
iar între stații distanța este de 500 m. Ce distanță v1 = 100 km/h și v2 = 120 km/h, în următoarele
ați parcurs față de sol? Dar față de metrou? două situații:
(a) cele două automobile merg în același sens pe
L12. Viteza medie. Unități de măsură. o autostradă;
Caracteristicile vitezei (direcție, sens) (b) cele două automobile merg în sens opus pe
un drum național.
* 12.1. Viteza poate fi îndreptată în sens opus Exprimați rezultatele în m/s.
deplasării?
** 12.14. Explicați care este motivul pentru care
* 12.2. Desenați viteza în câteva puncte ale unei autostrăzile sunt mai sigure din punct de vedere
traiectorii circulare. al riscului de accident, ceea ce permite o limită a
* 12.3. Un avion zboară cu viteza de 800 km/h. vitezei maxime admise mai mare, în comparație
Calculați ce spațiu parcurge avionul în 10 cu un drum național, în care sensurile de mers
secunde. nu sunt despărțite.
** 12.15. Când nu funcționează scara rulantă,
* 12.4. Un atlet aleargă 400 de metri în 50 de
un călător coboară în 30 s. Dacă același călător
secunde. Calculați viteza sa.
coboară stând în repaus pe scara rulantă, ajunge
* 12.5. Un leopard aleargă timp de 50 de în 10 s. Cât timp durează coborârea dacă per-
secunde cu viteza de 20 m/s. Ce distanță va stră- soana coboară în mers pe scara rulantă în func-
bate în acest timp? țiune?
55
*** 12.16. Un călător traversează un deal: urcu-
șul durează 20 de minute, iar călătorul face
2.000 de pași a câte 50 cm fiecare. În vârf se
odihnește pentru 5 minute și apoi coboară 1.800
de pași a câte 60 cm fiecare și ajunge la baza
dealului în 15 minute. Calculați:
1) durata totală a mișcării
2) distanța parcursă de călător
3) viteza medie v1 cu care călătorul urcă dealul
4) viteza medie v 2 cu care călătorul coboară
dealul
5) viteza medie pentru întreaga deplasare.
56
L14. Punerea în mișcare și oprirea unui corp.
Accelerația medie, unitate de măsură
* 14.1. Un tramvai pleacă din repaus și atinge
viteza de 30 km/h în 9 s. Calculați accelerația
medie a tramvaiului.
* 14.2. Un tren se apropie de stație și frânează
de la viteza de 90 km/h. Știind că accelerația
de frânare este de 0,1 m/s2, cu cât timp înainte
trebuie să înceapă frânarea?
* 14.3. Desenați traiectoria unui mobil care se
mișcă cu viteză constantă sub influența unei
accelerații perpendiculare permanent pe viteză.
Figurați viteza și accelerația.
Fig. IV.4 Problema 13.7
* 14.4. Un tramvai pleacă din stație și merge uni-
form accelerat timp de 35 s până atinge viteza
1) Câte rotații complete face roata bicicletei pe de 35 km/h, apoi frânează 10 s și se oprește.
această distanță. Calculați accelerația pe prima porțiune a drumu-
2) Ce distanță parcurge un punct A de pe cir- lui, accelerația de frânare, accelerația medie pe
cumferința roții bicicletei. tot traseul și media accelerațiilor.
3) Care este viteza medie a punctului A de pe ** 14.5. Un tren de metrou pleacă din stație
circumferința roții bicicletei. și merge uniform accelerat timp de 80 s până
*** 13.9. Pe o șosea rectilinie, un ciclist pleacă atinge viteza de 80 km/h. Apoi merge cu viteză
din localitatea A cu viteza v1 = 10 km/h. Un al constantă până aproape de stația următoare, când
doilea ciclist pleacă din același loc, mai târziu începe să frâneze timp de 12 s până se oprește.
cu 20 min, în aceeași direcție, cu viteza v2 = 12 Calculați:
km/h. a) accelerația pe prima porțiune de drum
a) Reprezentați cei doi cicliști într-un sistem b) accelerația de frânare
de referință și scrieți legea mișcării rectilinii c) media accelerațiilor și accelerația medie.
uniforme pentru cele două mobile.
b) Calculați distanța la care se întâlnesc cele L15. Mișcarea rectilinie uniform variată
două mobile față de localitatea A.
c) În ce moment se află al doilea ciclist la mij- * 15.1. Toate corpurile cad spre Pământ cu o
locul distanței dintre primul ciclist și punctul accelerație constantă g = 9,8 m/s2, numită acce-
de pornire? lerație gravitațională. Lăsând un corp să cadă
d) Reprezentați grafic, folosind hârtie mili- liber de la mare înălțime, ce viteză va atinge
metrică, pozițiile celor două mobile în funcție acesta după 1,5 s?
de timp. * 15.2. Se spune că o mașină performantă
*** 13.10. Din două orașe separate de o șosea atinge viteza de 100 km/h în 6,5 s. Care este
rectilinie de 80 km pleacă simultan două accelerația pe care o dezvoltă motorul acestei
motociclete, una spre cealaltă. Cele două vehi- mașini?
cule merg cu vitezele constante v1 = 70 km/h * 15.3. Pentru a intra într-o depășire, o mașină
și respectiv v 2 = 80 km/h. care se deplasează cu viteza v1 = 70 km/h acce-
a) Reprezentați într-un sistem de referință lerează cu a = 4 m/s2. La ce viteză va ajunge
mișcarea celor două vehicule. automobilul după 2 s?
b) Scrieți legile de mișcare pentru cele două
motociclete în sistemul de referință ales. * 15.4. Un automobil care se deplasează cu
c) Reprezentați pe hârtie milimetrică, în coor- 60 km/h trebuie să ajungă la 90 km/h într-un
donate (x,t), legile de mișcare de mai sus. timp de 3 s. De ce accelerație are nevoie?
d) Folosind graficul obținut anterior, determi- * 15.5. Un corp aruncat vertical în sus cu viteza
nați poziția și momentul întâlnirii celor două inițială v 0 = 10 m/s este frânat cu accelerația
motociclete. gravitațională g = 10 m/s2. Aflați timpul după
care corpul se oprește, numit timp de urcare tu.
57
** 15.6. Un corp este aruncat vertical în sus cu
viteza inițială v0 = 8 m/s. Calculați viteza corpu-
lui la jumătate din timpul de urcare. Se consi-
deră g = 10 m/s2.
*** 15.7. În graficul din Fig. IV.5 sunt repre-
zentate trei cazuri de variație a vitezei pentru
trei mobile M1, M2 și M3. Precizați ce informații
puteți extrage despre mișcarea fiecărui mobil.
58
CAPITOLUL V | Fenomene mecanice – Inerția
Inerția este o proprietate fizică și vom vedea că acesteia i se atașează o mărime fizică.
Manifestarea inerției apare peste tot în natură, ea fiind o proprietate generală a materiei, la fel
ca mișcarea. Inerția este pusă în evidență ori de câte ori are loc schimbarea vitezei unui corp, deci
atunci când apare o accelerație.
Să urmărim o serie de exemple comune.
Un troleibuz care pleacă de pe loc produce un efect vizibil asupra călătorilor. Este bine să
ne ținem de o bară sau să stăm bine așezați pe scaun la momentul în care troleibuzul pornește.
59
Troleibuzele au un motor electric care imprimă o accelerație destul de mare la pornire. Toate corpu-
rile din interior au tendința de a rămâne pe loc datorită inerției. Și atunci, pornirea bruscă a trolei-
buzului se manifestă ca o smucitură destul de puternică asupra pasagerilor. Pasagerii simt tendința
de a rămâne pe loc, ca și cum ar fi împinși înapoi față de mișcarea vehiculului. Fenomenul este
același pentru orice călător aflat într-un vehicul care accelerează – mașină, tren, avion etc. Același
fenomen, dar în sens opus, se manifestă la frânarea unui vehicul. Pasagerii, datorită inerției, au
tendința de a-și menține starea de mișcare, iar când vehiculul frânează, ei simt un șoc spre înainte.
EXPERIMENT. Puteți verifica această realitate cu un mic experiment foarte la îndemână. Așezați
deasupra unui pahar o foaie de hârtie pe care sprijiniți o monedă (Fig. 16.1). Trageți brusc foaia de
hârtie. Moneda va cădea în pahar. Datorită inerției, moneda nu urmărește foaia de hârtie, ci rămâne
pe loc, căzând în apa din pahar.
Alte exemple de manifestare a inerției puteți
identifica în celelalte imagini din Fig. 16.1.
60
Fig. 16.3 Galileo Galilei (1564 – 1642) Fig. 16.4 Isaac Newton (1643 – 1727), unul dintre cei mai
a revoluționat știința Renașterii. Filosof, astronom, mari fizicieni ai tuturor timpurilor. A formulat principiile
inventator, fizician și matematician, mecanicii și legile atracției universale. A studiat
el este supranumit părintele științei moderne. propagarea luminii și dispersia luminii.
Un corp își menține starea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus relativ dacă asu-
pra lui nu acționează niciun factor extern.
Acest enunț este foarte apropiat de enunțul principiului inerției (sau primul principiu al meca-
nicii), formulat pentru prima dată de Galileo Galilei și apoi integrat de Issac Newton în principiile
mecanicii: un corp își menține starea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus relativ atât timp
cât asupra lui nu acționează nicio forță. (Noțiunea de forță va fi discutată în capitolele următoare.)
ÎNTREBĂRI
1. Dacă un corp rămâne în repaus pe o supra-
față plană, credeți că asupra lui nu acționează
niciun factor, sau că există influențe care se Fig. 16.5 Astronaut în stare de imponderabilitate
compensează?
2. Toate corpurile se opun la fel creșterii vitezei?
3. Ce este mai ușor de oprit: o sanie care alunecă la vale sau un automobil care alunecă pe aceeași
pantă?
REZUMAT
1. Variația stării de mișcare sau de repaus a unui corp necesită un efort. Corpurile se opun schim-
bării vitezei.
2. Proprietatea generală a corpurilor de a se opune schimbării stării de mișcare cu viteză constantă
sau stării de repaus relativ se numește inerție.
3. Toate corpurile tind să-și mențină starea de repaus relativ sau de mișcare rectilinie uniformă,
atât timp cât asupra lor nu acționează niciun factor extern.
61
L17. Masa – măsură a inerției. Unități de măsură
Proprietății corpurilor de a-și menține starea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus
relativ i se atașează mărimea fizică numită masă, notată cu m. Altfel spus, inerției corpurilor i se
atașează mărimea fizică numită masă, care măsoară mărimea inerției. Un corp cu o masă mai mare
va avea o inerție mai mare, iar un corp cu o masă mai mică va avea o inerție mai redusă.
Suntem familiarizați cu ideea că un vagon de cale ferată are o masă mai mare decât o minge de
tenis. Acum avem și o definiție pentru masă.
DEFINIȚIE Mărimea fizică care măsoară inerția unui corp se numește masă.
Cantitatea de substanță și masa sunt mărimi proporționale. Un corp care conține mai multă sub-
stanță va avea o masă mai mare, adică se va opune mai mult schimbării stării sale de mișcare. Unitatea
de măsură în SI pentru masă este kilogramul: kg.
m = kg
Etalonul pentru kg este un cilindru dintr-un aliaj din platină și iridiu, păstrat în condiții speciale
la Sèvres, lângă Paris.
Kilogramul a rămas singurul standard din SI care mai este reprezentat de un corp. Oamenii de
știință fac eforturi pentru a redefini standardul pentru masă în funcție de niște constante universale,
cum sunt definite și celelalte unități de măsură din SI.
În fizică, valorile numerice și unitățile de măsură joacă un rol esențial. Valoarea unei mărimi fizice
este un prim indiciu dacă o afirmație este plauzibilă sau nu. Dacă vă spune cineva că „pe un pod de
18 cm circulă două trenuri în sens opus“ este evident că ceva este fals. La fel, un enunț de genul „un
camion cu masa de 200 g“ este lipsit de credibilitate, ca și un enunț care afirmă „un camion de 300
de tone se deplasează...“. Unitățile de măsură bine alese și valorile numerice plauzibile ale mărimilor
fizice vă vor indica un enunț cu șanse de a fi adevărat. Un camion poate avea câteva tone, iar un creion
câteva grame.
ÎNTREBĂRI
1. De ce este mai greu să împingeți o sanie cu doi copii pe ea decât o sanie pe care se află un singur
copil?
2. De ce atunci când mergeți pe bicicletă nu este necesar să pedalați încontinuu?
3. Inerția este direct proporțională sau invers proporțională cu masa?
REZUMAT
1. Proprietății corpurilor de a se opune schimbării stării de mișcare i se atașează mărimea fizică
numită masă.
2. Masa măsoară inerția.
3. Masa și cantitatea de substanță sunt proporționale.
62
L18. Măsurarea directă a masei corpurilor. Cântărirea
Cel mai utilizat instrument folosit pentru măsurarea
directă a masei unui corp este balanța. Principiul balanței
este foarte simplu. (Fig. 18.1) Pe o pârghie cu brațe egale
(adică o bară rigidă sprijinită pe un suport în punctul din mij-
loc) se agață două talere identice. Pe fiecare taler se așază un
corp, iar dacă pârghia balanței este orizontală, înseamnă că
cele două corpuri au aceeași masă. Dacă masa unuia dintre
corpuri este cunoscută, fiind un etalon, atunci se cunoaște și
masa celuilalt corp, care este cel cântărit.
EXPERIMENT. Să facem un experiment folosind balanța de laborator. Ideea este foarte simplă.
Mai mulți elevi măsoară masa acelorași obiecte și înregistrează rezultatele într-un tabel folosind una
sau mai multe balanțe de laborator. Se calculează apoi masa medie a fiecărui obiect cântărit, eroarea
absolută pentru fiecare măsurătoare și eroarea absolută medie. Se comentează datele experimentale
și rezultatele obținute. Cum veți ști dacă unul dintre colegi a greșit o măsurătoare? Ce credeți că
trebuie făcut cu acel rezultat?
Pașii experimentului
1. Alegem un set de trei obiecte a căror masă se poate măsura ușor cu balanța pe care o avem la dispo-
ziție – de exemplu, o gumă, o monedă, o cheie.
2. Se construiește Tabelul 18.1 de mai jos.
Tabelul 18.1 Cântărirea folosind balanța de laborator
Numele Masa măsurată Eroarea Masa măsurată Eroarea Masa măsurată Eroarea
elevului a corpului 1 (g) absolută (g) a corpului 2 (g) absolută (g) a corpului 3 (g) absolută (g)
A
B
C
D
E
...
Valoarea medie M(g)
Eroarea absolută
medie (g)
63
3. Fiecare elev măsoară cât mai atent masa fiecărui obiect și notează rezultatul în tabel.
4. Se calculează valoarea medie a masei, eroarea absolută a fiecărei măsurători și eroarea absolută
medie și se completează valorile obținute în tabel.
5. Se observă dacă există erori grosolane – dacă o măsurătoare diferă foarte mult de celelalte
rezultate. Dacă se identifică astfel de măsurători, atunci acele valori trebuie eliminate, iar calculul
valorii medii trebuie refăcut.
Dacă veți păstra în calcul măsurători evident greșite, rezultatul mediei va fi eronat și de aseme-
nea interpretarea preciziei de măsurare va fi incorectă.
Construcția balanțelor s-a dezvoltat foarte mult, în funcție de necesitățile practice. Sunt balanțe
farmaceutice cu precizie de miligrame, balanțe electronice speciale cu precizie de zecimi de miligram
sau există cântare speciale care cântăresc camioane de câteva tone. Cele mai comune sunt cântarele
electronice de bucătărie. De obicei, acestea au și o funcție care fixează tara la zero. Adică, dacă așezăm
un vas pe cântar și apăsăm un buton, în loc să afișeze masa vasului, cântarul va afișa zero, și astfel,
adăugând în vas corpul pe care vrem să-l cântărim, de exemplu o cantitate de zahăr, cântarul va indica
direct masa zahărului din vas.
ÎNTREBĂRI
1. În ce ordine este indicat să așezați masele etalon pe talerul unei balanțe cu brațe egale în procesul
de cântărire?
2. Cum puteți mări precizia de cântărire în cazul unei balanțe de laborator care folosește mase
etalon?
REZUMAT
1. Cântărirea corpurilor se face cu ajutorul balanței.
2. Precizia cântăririi depinde de precizia balanței sau a cântarului folosit.
3. Practic, cântărirea cu ajutorul balanței înseamnă comparația între masa corpului cântărit și
masa etalon.
DEFINIȚIE Densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masa corpului și volumul ocupat de acesta.
64
Putem spune că densitatea reprezintă masa unității de volum, iar unitatea de măsură în SI este
cea derivată din definiție:
ρ = kg/m3 (19.2)
Dacă un corp este alcătuit dintr-o singură substanță, atunci densitatea corpului este egală cu
densitatea acelei substanțe. Această mică observație banală este foarte importantă, pentru că densi-
tatea este astfel exprimată ca fiind una dintre proprietățile esențiale ale substanțelor.
Cunoașterea densității substanțelor are foarte mare utilitate în practică, iar orice proiect tehnic
trebuie să țină cont de densitatea substanțelor care intră în alcătuirea acestuia. Cunoscând densitatea
substanțelor, vom înțelege de ce unele corpuri plutesc în apă, iar altele se scufundă. Întâmplător,
densitatea apei are o valoare ușor de memorat și poate fi folosită ca un termen de comparație pentru
toate celelalte substanțe.
ρapă = 1.000 kg/m3
Tabelul 19.2
Masa Densitatea Eroarea Volumul Masa Densitatea Eroarea
Volumul
apei apei absolută de ulei uleiului uleiului absolută
de apă (ml)
(g) (kg/m3) (kg/m3) (ml) (g) (kg/m3) (kg/m3)
100 98 980 19,6 100 78 780 20,9
200 201 1.005 5,4 200 162 810 9,1
300 303 1.010 10,4 300 236 786,6 14,3
400 398 995 4,6 400 328 820 19,1
500 504 1.008 8,4 500 404 808 7,1
Densitatea medie/
999,6 9,7 800,9 14,1
Eroarea absolută medie
65
6) Calculați densitatea rezultată în urma fiecărei măsurători pentru cele două lichide. Calculați apoi
densitățile medii rezultate din acest experiment.
7) Calculați eroarea fiecărei măsurători.
8) Formulați concluziile experimentului și indicați principala sursă de erori.
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Calculați masa unui amestec de 200 ml de apă și 100 ml de ulei. Densitatea apei este apă =
= 1.000 kg/m3, iar densitatea uleiului este ulei = 800 kg/m3. Exprimați rezultatul în grame.
REZOLVARE
Masa amestecului este egală cu suma maselor celor două lichide:
m = m1 + m2
Masa fiecărui lichid se calculează folosind definiția densității (19.1)
m1 = apă V1 și m2 = ulei V2
Pentru a calcula direct, exprimăm volumul lichidelor în m3.
V1 = 200 ml/103 = 0,2 l = 0,2/103 m3 V2 = 100 ml/103l = 0,1 l = 0,1/103 m3
Cele două mase se calculează direct
m1 = 1.000 0,2/103 kg = 0,2 kg = 0,2 103 g = 200 g
m2 = 800 0,1/103 kg = 0,08 kg = 0,08 103 g = 80 g
iar masa amestecului va fi m = 200 + 80 = 280 g.
TEMĂ – EVRIKA! Una dintre cele mai cunoscute legende ale Antichității – cea legată de excla-
mația lui Arhimede: EVRIKA!, adică AM GĂSIT! – vorbește despre măsurarea densității unui
aliaj. În Siracuza secolului al III-lea, conducătorul orașului, Hieron, avea îndoieli asupra purității
coroanei sale din aur și i-a cerut lui Arhimede, care era cel mai mare savant al cetății, să verifice,
fără a strica coroana, dacă este aur pur sau un aliaj cu argint. Ideea metodei se pare că i-a venit lui
Arhimede în baie, când a observat cum corpul său dezlocuiește apa. A sărit bucuros din apă și a
ieșit pe străzi strigând „Evrika!“.
Evident, Arhimede a rezolvat problema, consolidându-și faima care dăinuie peste milenii. Cum a
procedat Arhimede nu se mai știe cu precizie, dar acum voi aveți cunoștințele necesare pentru a
rezolva într-un fel dilema regelui Hieron și a repeta raționamentul lui Arhimede.
Faceți un calcul și formulați un mic referat asupra metodei.
REZOLVARE. Este posibil ca Arhimede să fi procedat în felul următor: în primul rând a măsurat
volumul coroanei. A folosit un vas cu apă în care a scufundat coroana și a măsurat volumul coroanei
prin măsurarea volumului de apă dezlocuit, prin diferența de nivel a apei din vas. A confecționat apoi
un corp din aur pur având același volum cu coroana. Deja lucrurile erau ca și rezolvate. Folosind o
balanță, a așezat pe un taler coroana, iar pe celălalt bucata de aur având același volum. Dacă balanța
a rămas echilibrată înseamnă că bijutierul coroanei a fost cinstit și a făcut coroana din aur pur. Dacă
balanța s-a înclinat în partea aurului înseamnă că la turnarea coroanei s-a mai folosit și alt material cu
o densitate mai mică decât aurul, cum este argintul, de exemplu.
66
ÎNTREBĂRI
1. Densitatea unui aliaj de aur și argint este mai mare sau mai mică decât densitatea aurului pur?
2. Un aliaj din aur și argint conține o parte aur și două părți argint. Cum variază densitatea aliaju-
lui, dacă proporțiile de aur și argint devin egale?
REZUMAT
1. Densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masă și volum.
2. Densitatea este o caracteristică specifică fiecărei substanțe.
PROBLEME
L16. Inerția – proprietatea generală * 16.8. Care dintre următoarele afirmații sunt
a corpurilor adevărate?
a) Inerția unui corp depinde de accelerația
* 16.1. Dați patru exemple de manifestare a
imprimată.
inerției.
b) Inerția unui corp este o măsură a efortului
* 16.2. Dați trei exemple în care inerția este necesar pentru a-i schimba starea de repaus.
folositoare și alte trei exemple în care inerția c) Inerția unui corp depinde de direcție.
poate fi periculoasă.
* 16.9. De ce credeți că atunci când mergeți pe o
* 16.3. De ce credeți că au loc mai multe acci- trotinetă, puteți multă vreme să nu puneți picio-
dente rutiere iarna, pe gheață? rul jos pentru a împinge trotineta?
* 16.4. Folosind un caiet și o minge de tenis,
puneți în evidență inerția mingii.
L17. Masa – măsură a inerției.
* 16.5. Care dintre următoarele afirmații sunt Unități de măsură
adevărate?
* 17.1. Completați fraza: un corp cu o masă mai
a) Inerția este proprietatea corpurilor de a
.... va avea o inerție mai mare, iar un corp cu o
rămâne pe loc.
masă mai .... va avea o inerție mai mică.
b) Inerția este o proprietate generală a corpuri-
lor. * 17.2. Completați fraza: masa și cantitatea de
c) Cu cât inerția corpurilor este mai mare, cu substanță sunt ......
atât ele stau mai mult în repaus.
* 17.3. Dacă într-un autobuz urcă 10 persoane,
d) Cu cât inerția corpurilor este mai mare, cu
inerția sa totală crește sau scade? Explicați.
atât este nevoie de un efort mai mare pentru
a le scoate din starea de repaus relativ sau de * 17.4. Care dintre afirmațiile următoare sunt
mișcare rectilinie uniformă. corecte:
a) Două corpuri puse la un loc au o inerție mai
* 16.6. Completați afirmațiile următoare cu ter-
mare decât fiecare corp în parte.
menii corespunzători:
b) Inerția unui autobuz crește dacă persoanele
a) Un corp își menține starea de repaus sau de
din autobuz se așază grupat pe locurile din
...... atât timp cât asupra lui nu acționează
față.
niciun factor extern.
c) Inerția unei bărci scade dacă se aruncă din
b) ..... este proprietatea corpurilor de a se opune
schimbării stării de ..... sau de mișcare recti- barcă doi saci cu balast.
linie uniformă. * 17.5. Exprimați în kg următoarele mase:
c) Un corp cu o inerție mai mică se va opune m1 = 23,3 g, m2 = 13,23 tone, m3 = 25 chintale.
mai ..... schimbării stării sale de repaus relativ
sau de mișcare rectilinie uniformă. L18. Măsurarea directă a masei corpurilor.
Cântărirea
* 16.7. Ordonați, în raport cu mărimea iner-
ției, următoarele corpuri: o minge medicinală, o * 18.1. Puteți cântări cu aceeași balanță masele
minge de tenis, un vagon de cale ferată, Pământul, următoarelor corpuri: o monedă, un sac cu grâu,
Luna. o cisternă?
67
* 18.2. Cum puteți aprecia precizia unei balanțe **19.7. O mașină trebuie să transporte plăci de
de laborator? ciment pentru un pavaj cu suprafața de 100 m2.
Grosimea pavajului este de 8 cm. Dacă mașina
* 18.3. Ce este de preferat să măsurați: masa sau
poate transporta 3,3 t, determinați câte drumuri
greutatea corpului?
trebuie să facă. Se consideră densitatea cimentu-
* 18.4. Care dintre afirmațiile următoare este lui ρciment = 1.800 kg/m3.
corectă? Erorile de cântărire depind de:
**19.8. Prin turnare, un corp din fier are un gol
a) precizia cântarului interior. Masa corpului este de 150 kg, iar volu-
b) volumul corpului cântărit mul este V = 57 dm3. Calculați volumul golului
c) masa corpului. interior. Se consideră ρfier = 7.900 kg/m3.
**19.9. Care va fi densitatea unui amestec de
L19. Densitatea corpurilor, unitate volume egale din apă și alcool sanitar (ρalcool =
de măsură. Determinarea densității = 0,8 g/cm3).
* 19.1. Care masă este mai mare: masa unui litru **19.10. Un top de hârtie de scris are 500 de
de apă sau masa unui litru de ulei? coli cu formatul 210 mm/297 mm. Pe ambalaj
este scrisă valoarea 70 g/m2. Care sunt masa unei
* 19.2. Care dintre afirmațiile următoare este coli de hârtie și masa întregului pachet?
adevărată?
a) Densitatea este proporțională cu masa corpu- **19.11. Se amestecă volume egale din lichide
lui. cu densitățile ρ1 și ρ2. Care va fi densitatea ames-
b) Densitatea este invers proporțională cu volu- tecului?
mul corpului. **19.12. Se amestecă mase egale de apă și
c) Densitatea depinde de masă și de volum. alcool sanitar (ρalcool = 800 kg/m3). Care este den-
d) Densitatea depinde de compoziția corpului. sitatea amestecului?
*19.3. Completați Tabelul V.1 cu valorile den- **19.13. Într-un vas se amestecă 200 ml de apă
sităților exprimate în unitățile de măsură cores- și 150 ml de alcool sanitar (ρalcool = 800 kg/m3).
punzătoare. Calculați:
a) masa amestecului
Tabelul V.1
b) densitatea amestecului.
Kg/m3 g/cm3 g/l
***19.14. Două cuburi de dimensiuni egale,
7.880 confecționate din materiale diferite, sunt alipite.
10,5 Împreună cântăresc 400 g. Aflați volumul cubului,
19.310 dacă cele două densități au valorile ρ1 = 2,7 g/cm3
și ρ2 = 10,5 g/cm3.
*19.4. Calculați masa unui lingou de aur cu ***19.15. O bucată de aliaj aur-argint are
dimensiunile de 6 cm, 8 cm și respectiv 16 cm. masa de 59 g și volumul de 4 cm3. Considerând
Densitatea aurului este de 19.310 kg/m3. ρaur = 19 g/cm3 și ρargint = 10,5 g/cm3, calculați:
*19.5. O cană cântărește goală 145 g. Dacă se a) volumele de aur și argint folosite în aliaj
umple cana cu apă, aceasta va cântări 395 g. b) masele de aur și argint.
Calculați volumul apei.
*19.6. Calculați masa unui cub cu latura de
2 cm confecționat din:
a) fier (ρfier = 7,9 g/cm3)
b) argint (ρargint = 10,5 g/cm3)
c) aur (ρaur = 19,3 g/cm3).
68
CAPITOLUL VI | Fenomene mecanice – Interacțiunea
Să urmărim Fig. 20.1 în ipostazele (a), (b) și (c). Pe două cărucioare care se pot deplasa liber pe
o suprafață orizontală se așează un magnet și un obiect metalic. Se analizează trei situații: (a) căru-
ciorul cu magnet este menținut fix; (b) căruciorul cu corpul metalic este menținut fix; (c) ambele
cărucioare sunt libere. Putem spune că:
(a) Magnetul atrage corpul metalic.
(b) Corpul metalic atrage magnetul.
(c) Cele două corpuri se atrag reciproc.
Reformulând, putem spune că magnetul acționează asupra metalului (a), apoi că metalul acțio-
nează asupra magnetului (b) și, în final, că cele două corpuri acționează unul asupra celuilalt (c).
Realitatea este că, în toate cele trei cazuri, cele două corpuri acționează unul asupra celuilalt.
În primele două situații, unul dintre corpuri nu se mișcă pentru că este ținut cu mâna, iar celălalt se
mișcă. Asta nu înseamnă, însă, că acel corp care se deplasează nu acționează asupra celuilalt.
Cele două corpuri nu sunt în contact, acțiunea reciprocă dintre cele două corpuri are loc de la
distanță.
În primul rând, observăm că cele două corpuri se mișcă. Are loc schimbarea stării de repaus.
Din repaus, cele două corpuri sunt puse în mișcare, ceea ce înseamnă că ajung la o viteză diferită de
zero, adică sunt accelerate.
Se poate întâmpla ca deformarea să fie permanentă, așa cum stau lucrurile dacă un automobil
este frânat brusc de un pom, ca în Fig. 20.6.
Din cele arătate mai sus am văzut că interacțiunea dintre două corpuri poate produce:
A. Efecte dinamice – modificarea vitezei (accelerare, frânare), modificarea traiectoriei.
B. Efecte statice – deformarea. Deformarea poate fi elastică, în cazul în care dispare la încetarea
acțiunii, sau plastică, dacă persistă și după încetarea acțiunii.
Concluzia cea mai importantă este că acțiunea corpului A asupra corpului B produce întotdeauna
o acțiune reciprocă – numită reacțiune – a corpului B asupra corpului A.
În accidentul din Fig. 20.6, mașina a lovit pomul, iar pomul a reacționat asupra mașinii, care s-a
turtit. Atât pomul, cât și mașina sunt afectate. Interacțiunea a fost o interacțiune de contact cu efecte
dinamice (mașina s-a oprit, iar pomul a fost scuturat) și statice – mașina și pomul au suferit deformări.
În general, efectele dinamice și efectele statice pot avea loc simultan.
TEMĂ Dați trei exemple de interacțiune, specificând de fiecare dată acțiunea și reacțiunea, tipul
de interacțiune – de contact sau de la distanță –, precum și tipul de efecte produse.
Pe măsură ce cunoașterea a avansat, fizicienii și-au dat seama că există numeroase tipuri de inter-
acțiune, cu caracteristici extrem de precise. Așa au apărut și s-au dezvoltat ramuri întregi ale fizicii,
care studiază diferite tipuri de interacțiune. Prima a fost identificată interacțiunea gravitațională, apoi
interacțiunea electromagnetică, interacțiunea nucleară ș.a.m.d. În ultimele decenii, oamenii de știință
și-au dat seama că toate aceste forme de interacțiune ar trebui să aibă o origine comună. Astăzi, marea
bătălie a fizicii este încercarea de a unifica într-o formulă unică toate formele de interacțiune cunoscute.
ÎNTREBĂRI
1. Un corp poate fi supus mai multor acțiuni simultane?
2. Dați trei exemple în care acțiunea mecanică asupra unor corpuri își compensează efectele.
3. În ce categorie ați încadra căderea liberă a corpurilor: a) interacțiune prin contact direct; b)
interacțiune de la distanță?
4. Un automobil este pus în mișcare de acțiunea motorului. În ce categorie intră această interacți-
une – de contact sau de la distanță?
REZUMAT
1. Interacțiunea înseamnă acțiunea reciprocă dintre două corpuri.
2. Acțiunea produce întotdeauna o reacțiune.
3. Acțiunea și reacțiunea sunt simetrice și pot fi inversate.
4. Acțiunea și reacțiunea au sensuri opuse.
5. Acțiunea mecanică poate avea două tipuri de efecte: schimbarea stării de mișcare și deformarea.
6. Deformarea poate fi elastică sau plastică.
71
L21. Forța – măsură a interacțiunii. Unitatea de măsură
a forței
Interacțiunea poate fi mai puternică sau mai slabă, putând avea intensități foarte diferite. Efectele
interacțiunii dintre două corpuri sunt cu atât mai puternice cu cât interacțiunea este mai intensă.
Dacă o cutiuță de carton este lovită de o minge de tenis de masă, efectul este puțin important. Dacă,
însă, peste cutie cade o nicovală de 10 kg, atunci efectul este foarte clar, cutia fiind complet strivită.
Intensitatea interacțiunii este o proprietate cantitativă, căreia putem să-i atașăm o mărime fizică.
DEFINIȚIE Mărimea fizică care măsoară intensitatea interacțiunii se numește forță și se notează
cu F.
În Fig. 21.1, dacă vagonetul este acționat de o forță oblică față de orizontală, efectul va fi mai
mic decât atunci când aceeași forță îl trage paralel cu planul orizontal. De asemenea, și dacă sensul
forței s-ar schimba, atunci s-ar inversa și mișcarea vagonetului.
Acțiunea unei forțe este caracterizată de trei factori:
A. de mărimea forței
B. de direcția forței
C. de sensul forței.
Ca și în cazul vitezei și al accelerației, este uzual să reprezentăm forțele prin săgeți. Mărimea săge-
ții este proporțională cu intensitatea forței, direcția săgeții este direcția de acțiune a forței, iar vârful
săgeții ne arată sensul de acțiune al forței.
Întotdeauna accelerația imprimată corpului de către o forță este pe aceeași direcție cu forța și
în sensul acesteia. Se poate arăta experimental că valoarea accelerației imprimate corpului este pro-
porțională cu forța care acționează asupra lui. Aceste observații s-au dovedit extrem de importante
pentru înțelegerea mișcării corpurilor.
Accelerația imprimată unui corp este direct proporțională cu forța și are direcția și sensul
acesteia.
Accelerația imprimată unui corp de către o forță este invers proporțională cu masa corpului.
Dacă, de exemplu, lovim cu aceeași forță o minge de volei și o minge medicinală, efectul asupra
celor două mingi este total diferit. Dacă aplicăm aceeași forță asupra a două corpuri cu mase diferite,
72
corpul cu masă mai mică va căpăta o accelerație mai mare. Efectul forței este cu atât mai mare cu cât
inerția corpului este mai mică. Putem scrie:
F
a= (21.2)
m
unde prin F înțelegem suma tuturor forțelor care acționează simultan asupra corpului.
Din relația (21.1) rezultă
F = ma (21.2)
Accelerația și forța au aceeași direcție și același sens (adică aceeași orientare).
Relația (21.1) ne permite să definim unitatea de măsură pentru forță – Newtonul (N).
DEFINIȚIE Un Newton reprezintă forța care imprimă unui corp cu masa de 1 kg o accelerație
de 1 m/s2.
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Un corp de masă m = 4 kg se află pe o suprafață
perfect netedă. Dacă asupra corpului acționează
o forță exterioară de tracțiune orizontală de 20 N
(Fig. 21.2), calculați accelerația imprimată cor-
pului.
REZOLVARE
F
Din relația (21.1) putem scrie a = = 20/4 =
m
= 5 m/s2.
În problema de mai sus, F este o forță exteri- Fig. 21.2 Reprezentarea forței și a accelerației
oară, reprezintă acțiunea și se numește forță de
tracțiune, iar ma este reacțiunea și se numește
forță de inerție.
ÎNTREBĂRI
1. Care sunt efectele dinamice ale forței?
2. Care sunt efectele statice ale forței?
3. Efectele statice și efectele dinamice ale unei interacțiuni pot avea loc simultan? Argumentați prin
exemple.
4. De ce trebuie să caracterizăm forța prin mărime, direcție și sens, și nu este suficient să cunoaș-
tem doar mărimea forței? Argumentați prin exemple.
5. Dați câteva exemple de forță de acțiune și forță de reacțiune specificând cum acționează fiecare.
REZUMAT
1. Forța este mărimea fizică care măsoară intensitatea interacțiunii.
2. Forța este caracterizată prin mărime, direcție și sens.
3. Forța pune în mișcare un corp aflat inițial în repaus.
4. Forța poate mări sau micșora viteza unui corp, deci produce o accelerație.
5. Forța poate să schimbe direcția mișcării.
73
L22. Exemple de forțe (greutatea, forța de frecare,
forța elastică)
Greutatea
Am observat că toate corpurile sunt atrase spre Pământ. Acum știm că sunt atrase de o forță,
pe care o numim atracție gravitațională sau, mai simplu, greutate, pentru care notația uzuală este G.
Această forță este cea care produce căderea corpurilor spre Pământ. Galileo Galilei a studiat căderea
liberă a corpurilor și a ajuns la concluzia că toate corpurile cad spre Pământ cu aceeași accelerație.
Vom numi această mărime accelerație gravitațională și o vom nota cu g (g = 9,81 m/s2). Accelerația
gravitațională este verticală și este întotdeauna îndreptată în jos, spre centrul Pământului.
Fig. 22.3 Aristotel (384 î.Hr. – 322 î.Hr.) este cel care a pus bazele
științei ca disciplină în Antichitate. A studiat și a scris, acumulând
primele cunoștințe de fizică, biologie, zoologie, logică și metafizică.
S-a alăturat Academiei lui Platon în Atena la vârsta de 17 ani, unde
Fig. 22.2 – Turnul din Pisa a rămas până la 37 de ani. A fost apoi profesorul lui Alexandru cel Mare.
74
Folosind relația (21.2) putem scrie
G = mg, (22.1)
formulă ce reprezintă exprimarea greutății unui corp. Se observă că masa și greutatea sunt direct
proporționale, constanta de proporționalitate fiind accelerația gravitațională g.
<G> = N
Greutatea unui corp cu masa de 1 kg este de 9,8 N.
Greutatea și accelerația gravitațională sunt verticale și orientate spre sol. În fapt, forța gravitați-
onală este îndreptată spre centrul Pământului, definind verticala locului (Fig. 22.4).
Newton a arătat că atracția gravitațională se exercită pe distanțe oricât de mari și că este direct
proporțională cu masele celor două corpuri aflate în interacțiune. Aceasta este forța responsabilă pentru
mișcarea tuturor corpurilor cerești.
Greutatea este forța cu care Pământul atrage obiectul studiat. Ea este rezultatul interacțiunii dintre
cele două corpuri. Ce se va întâmpla dacă mutăm
corpul studiat pe un alt corp ceresc și măsurăm gre- Tabelul 22.1 Greutatea pe diferite planete
utatea acelui corp pe Marte sau pe Lună? Newton Planetă Greutatea unei mase m = 1 kg (N)
a ajuns la concluzia că rezultatele vor fi diferite. El Pământ 1,67
a demonstrat că atracția exercitată asupra unui corp
cu masa de 1 kg va fi diferită pe diferite planete, Lună 9,8
fiind proporțională cu masa planetei. În Tabelul Marte 3,72
22.1 sunt înregistrate valorile greutății unui corp cu
Jupiter 24,8
masa de 1 kg, pe Lună și pe diferite planete.
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Recordul masculin la săritura în lungime pe Pământ este de circa 9 m. Considerând că lungimea
săriturii este invers proporțională cu accelerația gravitațională, estimați cât ar deveni acest record pe
Lună. Se consideră accelerația gravitațională pe Pământ egală cu g = 10 m/s2, iar pe Lună egală cu
g L = 1,7 m/s2.
REZOLVARE
Putem scrie că lungimea săriturii pe Pământ este L = C/g, iar lungimea săriturii pe Lună este L1 = C/gL,
unde C este o constantă oarecare. Împărțind cele două relații, putem scrie L1/L = g/gL,
deci L1 = (10/1,7)L = 5,9 L = 52,9 m.
75
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Pe o suprafață plană se află în repaus un corp de
masă m. Analizați care sunt forțele care acțio-
(a)
nează și cum se echilibrează acestea.
REZOLVARE
Corpul este atras spre Pământ cu greutatea G.
Forța G acționează asupra corpului. Corpul
apasă pe suprafață cu o forță egală cu G (F =
G). Suprafața de susținere răspunde cu o forță (b)
egală și de sens opus apăsării F, care reprezintă
reacțiunea planului R. Deci, asupra corpului acți-
onează două forțe egale și de sens opus, greu-
tatea G și reacțiunea R a planului, care își fac
echilibru. Ca urmare, corpul rămâne în repaus. Fig. 22.5 Greutatea și reacțiunea planului își fac echilibru.
Forța de frecare
Un vagon lăsat în mișcare liberă pe șine se va mișca din ce în ce mai încet, până se va opri.
O sanie care alunecă pe un derdeluș, după ce ajunge pe o porțiune orizontală, se va opri după
parcurgerea unei anumite distanțe. Când se apasă frâna unei biciclete sau a unei mașini, aceste vehi-
cule încetinesc și eventual se opresc (Fig. 22.6).
Cine credeți că produce frânarea mișcării în toate aceste exemple? Știți cum se numește acea
forță care produce frânarea?
La contactul dintre două corpuri care se deplasează unul față de celălalt are loc un feno-
men de frecare. Această frecare se manifestă prin tendința de a se opune deplasării relative
dintre cele două corpuri (alunecării celor două corpuri unul față de celălalt).
Fig. 22.8
Un exemplu cu grad mare de generalitate este ilustrat în Fig. 22.8. Un corp se află în repaus
pe o suprafață plană. Apoi corpul este împins de o forță de tracțiune F1 și totuși corpul rămâne în
repaus. Dacă forța de tracțiune crește la o anumită valoare F2 , corpul se deplasează cu viteză con-
stantă. Mărind în continuare forța de tracțiune la o valoare F3, corpul începe să se miște accelerat.
Care este explicația?
Ca să avem un exemplu, corpul de care vorbim poate fi un șifonier, împins prin casă, sau poate
fi un vagon de cale ferată, tras de o locomotivă.
Să analizăm care sunt forțele care intervin în cele trei etape ale mișcării. Pe verticală, forțele
își fac echilibru, așa cum am discutat mai sus.
a) Corpul este în repaus. Asupra lui nu acționează nicio forță orizontală.
b) Corpul rămâne în repaus. În această situație v = 0, a = 0. Înseamnă că forța de tracțiune este
echilibrată de către o altă forță. Aceasta este forța de frecare dintre corp și suprafața de contact.
Deci F1 = Ff1.
c) Corpul se mișcă cu viteză constantă. În această situație v = ct., a = 0. Deci forțele se echili-
brează: F2 = Ff2.
Ff2 este mai mare decât forța de frecare Ff1.
Ff2 este valoarea maximă a forței de frecare posibilă între cele două corpuri. Ea se numește
forță de frecare de alunecare. Putem spune că forța de frecare dintre două corpuri poate avea
valori cuprinse între zero și valoarea maximă, numită forță de frecare de alunecare.
d) Forța de tracțiune F3 imprimă o accelerație corpului. Forța de frecare rămâne la valoarea Ff2
și este mai mică decât F3. Putem calcula accelerația corpului de masă m folosind relația (21.2)
ma = F3 – Ff2 , adică
F3 – Ff2
a= .
m
77
Forța elastică
Dacă se acționează asupra unui resort, acesta se alungește
sau se scurtează. Deformarea este elastică deoarece resortul
revine la forma inițială după ce încetează acțiunea asupra lui.
În resort ia naștere o forță care readuce resortul la forma inițială
și care se numește forță elastică. Tot o forță elastică apare și la
deformarea elastică a oricărui corp alcătuit din orice material
elastic – cauciuc, lemn sau metal.
Alungirea unui resort (sau comprimarea lui) este proporți-
onală cu forța care acționează asupra acestuia. Putem scrie că,
pentru orice resort
Δl F
unde Δl este alungirea resortului, iar F forța exterioară aplicată.
Ca urmare, se poate defini forța elastică prin formula:
F = k Δl (22.2)
unde k se numește constanta de elasticitate (sau constanta elas-
tică) și este caracteristică fiecărui resort (sau fiecărui corp care
Fig. 22.9 Determinarea constantei
se deformează). elastice
Să verificăm formula (22.2) printr-un experiment.
Dispozitivul din Fig. 22.9 ne permite să verificăm propor-
ționalitatea dintre alungire și forță. De asemenea, putem calcula și valoarea constantei elastice a
resortului folosit.
EXPERIMENT
Necesarul de laborator: stativul din figură, care are o riglă fixată ferm vertical; un set de 2-3
resorturi diferite ca dimensiune; un set de discuri cu mase egale m(g) marcate; un cârlig special cu
care se pot fixa discurile de resort.
Pașii experimentului:
1. Se citește poziția pe riglă a capătului resortului x0 (mm).
2. Se agață un prim disc de cârlig și se citește noua poziție a resortului x1 (mm).
3. Se agață în continuare câte un disc suplimentar și se citesc pozițiile corespunzătoare ale capă-
tului resortului.
4. Se calculează deformarea resortului ca diferența Δx = x – x0 și se completează toate aceste
date în Tabelul 22.2.
Tabelul 22.2
Greutatea discurilor agă- Poziția capătului resortu- Alungirea resortului Valoarea lui k ca raportul
țate F = G = mg (N) lui x (mm) Δx (mm) dintre G/Δx (N/mm)
0 x = x0 0
G1 x = x1 Δx1 = x1 – x0 k1 = G1/Δx1
2G1 x = x2 Δx2 = x2 – x0 k2 = 2G1/Δx2
3G1 x = x3 Δx3 = x3 – x0 k3 = 3G1/Δx3
...
Valoarea medie a lui k kmediu (N/mm)
5. Se calculează raportul k = F/Δx pentru fiecare alungire, unde F este egal cu G1, 2G1, 3G1
ș.a.m.d. Conform Tabelului 22.2, valoarea lui G1 se obține din formula G1 = mg, unde m este masa
inscripționată pe disc.
78
6. Se construiește pe hârtie milimetrică un grafic cu axa verticală F măsurată în N și cu axa
orizontală Δx măsurată în mm. În acest grafic se fixează punctele corespunzătoare măsurătorilor din
Tabelul 22.2.
7. Folosind o riglă, se trasează o dreaptă printre punctele experimentale.
8. Se calculează k mediu folosind valorile din tabel.
9. Se calculează valoarea lui k din panta dreptei desenate pe hârtia milimetrică și se compară
cu valoarea lui k mediu. Care credeți că este valoarea cea mai apropiată de adevăr și din ce motiv?
10. Repetați experimentul cu un alt resort și comparați rezultatele.
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Folosind dispozitivul din Fig. 22.9, să calculăm constanta elastică a unui resort rezultată dintr-o
măsurătoare.
Se agață de resort un disc cu masa m = 50 g. Alungirea resortului măsurată cu rigla atașată dispozi-
tivului este Δx = 5 mm. Care este valoarea constantei elastice? (Se consideră g = 10 m/s2).
REZOLVARE
F
k= ; F = mg = 50 g 10 m/s2 = 0,05 kg 10 m/s2 = 0,5 N
Δx
Înlocuind în formula lui k rezultă
0,5 N 500
k= 5 = N/m = 100 N/m
m 5
103
ÎNTREBĂRI
1. Cum este greutatea unui corp aflat pe Lună, față de greutatea sa pe Pământ? Care este explicația?
2. Lăsând să cadă liber un corp de la aceeași înălțime h atât pe Pământ, cât și pe Lună, în care din-
tre cazuri credeți că va atinge o viteză mai mare?
3. Descrieți forțele de frecare dintre un șifonier și podea, atunci când șifonierul este împins fără a
fi deplasat.
4. Dacă de capătul unui resort atârnați o masă de două ori mai mare, alungirea resortului: a) crește
cu 50%; b) rămâne aceeași; c) se dublează; d) se triplează.
REZUMAT
1. Toate corpurile cad la fel spre Pământ, cu aceeași accelerație gravitațională g = 9,81 m/s2.
2. Greutatea unui corp pe Pământ este egală cu G = mg.
3. Forța de frecare apare la suprafața de contact dintre două corpuri și are sens opus alunecării.
4. Forța elastică este proporțională cu deformarea și se exprimă prin relația F = k Δx, unde k este
constanta de elasticitate a corpului deformat. Constanta de elasticitate este o caracteristică a
fiecărui corp.
79
L23. Măsurarea forțelor. Dinamometrul
Proprietatea resorturilor de a se deforma proporțional cu mărimea forței ne oferă o metodă foarte
comodă și directă de a măsura forțele. Dacă se cunoaște constanta elastică a unui resort, măsurând
alungirea Δx sub acțiunea unei forțe F determinăm imediat mărimea forței din formula
F = kΔx.
Dinamometrul este un dispozitiv care măsoară forța sau greutatea folosind principiul de mai
sus. Dinamometrul (Fig. 23.1) este constituit dintr-un resort, fixat alături de o gradație care a fost
etalonată astfel încât să indice, pentru fiecare alungire a resortului, valoarea forței (greutății) care a
determinat alungirea respectivă. Deci, fiecare gradație va indica o anumită valoare în newtoni (N).
G
Întrucât relația dintre greutate și masă este exprimată de formula simplă de proporționalitate m = ,
g
orice dinamometru se poate etalona și în unități de masă (kg). În acest fel, dinamometrul devine un
instrument de măsurare a masei, adică un cântar.
Pentru a măsura greutatea sau masa unui corp, dinamometrul trebuie să fie agățat de capătul
superior într-o poziție verticală (Fig. 23.2). Dacă vrem să măsurăm o forță de frecare, dinamometrul
se va folosi într-o poziție orizontală și va trage cu viteză constantă corpul aflat pe suprafața plană.
ÎNTREBĂRI
1. Între două dinamometre cu constante de elasticitate diferite, care credeți că are o precizie mai
mare de măsurare?
2. Un dinamometru destinat măsurării greutăților foarte mari va trebui să aibă o constantă de elas-
ticitate cât mai mare sau cât mai mică?
REZUMAT
1. Măsurarea forțelor se poate face prin măsurarea alungirii unui resort.
2. Dispozitivul folosit în măsurarea forțelor se numește dinamometru.
3. Dinamometrul se poate etalona în unități de forță (N) sau de masă (kg).
80
L24. Relația dintre masă și greutate
În limbajul comun, din obișnuință, oamenii folosesc denumirea de greutate, pentru măsurarea
masei. Există și acum produse pe care este specificată greutatea cu valoare în grame. Este o eroare
cumva acceptată tacit. Deși, așa cum am văzut, greutatea este o forță și are alte unități de măsură,
întrucât procesul de măsurare a masei sau a greutății este practic același, din cele mai vechi timpuri,
oamenii s-au obișnuit să spună că măsoară greutatea corpurilor. În viața practică, greutatea (respectiv
masa) a avut dintotdeauna un rol esențial. Oamenii au făcut comerț și au apreciat corpurile mai ales
pe seama greutății (masei) decât pe alte criterii. Oricine va spune că „un sac cu ciment este mai greu
decât unul cu făină“ în loc de „un sac cu ciment are masa mai mare decât un sac cu făină“ – ambele
formulări fiind corecte și din punctul de vedere al fizicii.
Atunci când măsurăm o masă sau o greutate facem aceeași măsurătoare – comparăm forța cu
care este atras spre Pământ corpul măsurat cu forța exercitată asupra unui corp etalon. Cu toate aces-
tea, cele două mărimi fizice sunt complet diferite.
Masa este măsură a inerției și este proporțională cu cantitatea de substanță. Masa este caracte-
rizată doar de valoarea sa și se măsoară în kilograme (kg) în SI.
Greutatea este o forță. Ea reprezintă forța gravitațională care se exercită asupra corpului respectiv.
Această forță este îndreptată întotdeauna spre centrul Pământului. Fiind o forță, greutatea este caracteri-
zată, pe lângă mărime, de direcție și de sens. Unitatea de măsură pentru greutate este Newton (N) în SI.
Masa și greutatea unui corp sunt proporționale
G
m=
g
Masa este o proprietate intrinsecă (proprie) a corpului, în timp ce greutatea este rezultatul acți-
unii unui alt corp asupra corpului respectiv. Greutatea este o măsură a interacțiunii dintre două cor-
puri, numită atracție gravitațională și, ca atare, depinde de caracteristicile ambelor corpuri implicate
(corp – Pământ, corp – Lună și așa mai departe).
ÎNTREBĂRI
1. Cum variază masa unui corp pe Pământ față de masa sa pe Lună?
2. Cine determină căderea liberă a corpurilor – masa sau greutatea?
REZUMAT
1. Masa este o măsură a inerției și este caracterizată doar prin valoarea sa.
2. Greutatea este măsură a interacțiunii dintre corp și Pământ și este o forță.
PROBLEME
L20. Interacțiunea, efectele interacțiunii a) Acțiunea este însoțită întotdeauna de reacțiune.
*20.1. Interacțiunea poate avea loc numai între b) Dacă acțiunea crește, reacțiunea scade.
două corpuri sau un corp poate interacționa cu c) Interacțiunea nu poate avea loc decât prin
mai multe corpuri simultan? contactul dintre corpuri.
*20.2. Care dintre exemplele următoare reprezintă d) Reacțiunea apare numai la interacțiunea prin
interacțiuni la distanță și care sunt interacțiuni la contact.
contact: *20.4. Interacțiunea de la distanță poate produce
a) mareele deformare? Dați exemple.
b) atracția corpurilor spre Pământ
c) frânarea unei trotinete *20.5. Completați formulările următoare cu ter-
d) atracția dintre doi magneți menii corespunzători.
e) lovirea unei mingi de tenis. a) Un corp se deformează .... dacă deformarea
*20.3. Care dintre exprimările următoare sunt dispare după îndepărtarea acțiunii.
corecte: b) Deformarea ..... este permanentă.
81
*20.6. Interacțiunea de la distanță poate pro- L22. Exemple de forțe (greutatea, forța de
duce frânarea unui corp? frecare, forța elastică)
*20.7. Asociați caracterul dinamic sau static *22.1. Care afirmație este corectă:
următoarelor exemple de efecte ale interacțiu- a) Toate corpurile cad spre Pământ, dacă nu au
nii: o masă foarte mică.
a) deformarea amortizoarelor unei mașini b) Corpurile mai grele cad mai repede decât
b) frânarea unei biciclete cele mai ușoare.
c) căderea liberă a unui corp c) Toate corpurile cad la fel spre Pământ, dar
d) umflarea unui balon. viteza cu care lovesc solul depinde de masa
corpurilor.
d) Toate corpurile cad la fel spre Pământ, cu
L21. Forța – măsură a interacțiunii. aceeași accelerație.
Unitatea de măsură a forței
*22.2. Calculați greutatea unui corp cu masa de
*21.1. Forța măsoară: 70 kg. Se consideră g = 10 m/s2.
a) efectele interacțiunii
b) intensitatea interacțiunii *22.3. Cu ce forță apasă un corp de 10 kg asupra
c) greutatea corpurilor. mesei pe care se află? Se consideră g = 10 m/s2.
*21.2. Care afirmație este adevărată: *22.4. Calculați greutatea unui cub din aluminiu
a) Accelerația are întotdeauna direcția forței, cu latura de 5 cm. Se dau ρaluminiu = 2,7 g/cm3 și
dar poate avea sens opus acesteia. g = 10 m/s2.
b) Accelerația are întotdeauna direcția și sen- *22.5. Accelerația gravitațională pe Pământ,
sul forței. pe Lună și pe Marte au valorile g P = 9,8 m/s2,
c) Forța poate fi perpendiculară pe accelerație. g L = 1,7 m/s2 și respectiv g M = 3,7 m/s2. Calculați
*21.3. Un corp cu masa m = 2 kg, aflat pe o greutatea unui corp cu masa de 1 kg pe fiecare
suprafață plană netedă, este împins de o forță dintre cele trei corpuri cerești.
orizontală care îi imprimă o accelerație de 3 *22.6. Pe o suprafață plană, cu frecare, se află
m/s2. Calculați valoarea forței care acționează un corp acționat de o forță orizontală F = 10 N.
asupra corpului. Știind că deplasarea corpului are loc cu viteză
**21.4. Care este afirmația corectă: constantă, calculați forța de frecare.
a) Acțiunea și reacțiunea sunt două forțe egale *22.7. Care dintre următoarele afirmații este ade-
și de sens opus, care își fac echilibru. vărată:
b) Acțiunea și reacțiunea nu își fac echilibru a) Forța de frecare este întotdeauna orizontală.
pentru că acționează pe corpuri diferite. b) Forța de frecare se opune vitezei.
**21.5. Pe o suprafață netedă se află trei căru- c) Forța de frecare are sens opus vitezei relative.
cioare identice cu masa m = 40 kg, așezate în d) Forța de frecare are sens opus accelerației.
linie (Fig. VI.1). O forță orizontală cu valoarea *22.8. Dați exemple în care greutatea învinge
F = 12 N acționează asupra primului cărucior. forța de frecare.
Acesta întâlnește al doilea cărucior, pe care îl
pune în mișcare accelerată, și apoi al treilea. *22.9. Un vas cu apă aflat pe o masă orizontală
Calculați accelerațiile pentru cele trei cazuri, este tras uniform accelerat de o forță F. Desenați
când forța împinge un cărucior, două căru- forța de frecare și suprafața apei.
cioare și apoi trei cărucioare. *22.10. O sanie vine de pe un derdeluș și apoi
alunecă până la oprire pe o suprafață orizontală.
Care sunt forțele care acționează pe cele două
porțiuni și ce rol joacă?
*22.11. De un resort vertical cu constanta elastică
k = 100 N/cm se agață un corp cu masa de 2 kg.
Calculați alungirea resortului. Se dă g = 10 m/s2.
Fig. VI.1
*22.12. Asupra unui resort acționează o forță F
care produce o deformare de 1,5 cm. Dacă forța
se dublează, cât va deveni alungirea resortului?
82
**22.13. Un vas cu apă având masa m = 6 kg se *23.4. Un dinamometru se alungește cu 1 cm la
află pe o suprafață plană. Care este forța cu care fiecare kg adăugat în sarcina sa. Calculați con-
apasă vasul asupra mesei, dacă în apă se adaugă stanta elastică a dinamometrului.
un cub din lemn cu masa de 0,4 kg? *23.5. Un dinamometru are o constantă elastică
**22.14. Fie două resorturi verticale diferite, de k = 50 N/cm. Lungimea scalei pe care se poate
care se agață un corp cu masa m1 = 2 kg, res- deforma are 7 cm. Calculați masa maximă care
pectiv un corp cu masa m2 = 4 kg. Alungirea poate fi măsurată cu acest dinamometru. Se dă
celor două resorturi este aceeași, egală cu 3 mm. g = 10 m/s2.
Calculați:
a) Constantele elastice ale celor două resorturi.
Se dă g = 10 m/s2. L24. Relația dintre masă și greutate
b) Alungirea celor două resorturi în cazul în *24.1. Completați afirmațiile următoare:
care se inversează greutățile.
a) Masa este caracterizată numai prin ......
**22.15. Pe o suprafață plană se află un resort cu
constanta elastică k = 5 N/cm, fixat de un capăt b) Greutatea este definită prin ......, ....., ......
și având în celălalt capăt un corp în formă de *24.2. Atașați noțiunile corecte – inerție și inter-
cub. Dacă se trage ușor resortul cu o forță ori- acțiune:
zontală, acesta se alungește cu 1 cm. Lăsat liber, a) Masa este o măsură a .....
sistemul rămâne în echilibru. Calculați forța de b) Greutatea reprezintă intensitatea unei .......
frecare dintre corp și suprafața plană.
*24.3. Completați următoarea afirmație: în SI,
unitatea de măsură pentru masă este ...., iar uni-
L23. Măsurarea forței. Dinamometrul tatea de măsură pentru greutate este....
*23.1. Ce măsoară un dinamometru: masa sau *24.4. Care dintre următoarele afirmații este
greutatea? corectă:
a) Greutatea este proporțională cu masa.
*23.2. Un dinamometru așezat într-un plan încli- b) Masa este proporțională cu greutatea.
nat de care se agață un corp va măsura corect
greutatea? Va măsura o greutate mai mare sau *24.5. Cu cât este mai mare masa unui corp pe
mai mică decât cea reală? Pământ decât pe Lună? Dar greutatea?
83
CAPITOLUL VII | Fenomene termice
84
Mărimea fizică atașată stării termice se numește temperatură și se notează cu t (sau T). Este
o noțiune destul de cunoscută din viața cotidiană. Vorbim tot timpul despre temperatura de afară,
despre temperatura din cameră, despre temperatura corpului omenesc, despre temperatura optimă
din frigider. Știm că sistemele (corpurile) mai calde au temperaturi mai mari, iar corpurile mai reci
au temperaturi mai mici. Putem ordona corpurile în funcție de temperatură.
La contactul dintre două corpuri există două posibilități:
A. Corpurile își modifică temperatura și asta se întâmplă dacă cele două corpuri au temperaturi
diferite. În această situație, corpul mai cald se răcește, iar corpul mai rece se încălzește. Procesul se
desfășoară până când cele două corpuri ajung la aceeași temperatură. Din acel moment, procesul înce-
tează, iar cele două corpuri rămân în echilibru.
Contactul dintre cele două corpuri care suferă procesul de răcire-încălzire se numește contact
termic, iar starea de echilibru la care ajung se numește echilibru termic.
B. Corpurile nu își modifică temperatura, iar această situație înseamnă că cele două corpuri au
aceeași temperatură, deci se află în echilibru termic.
Să analizăm ce se întâmplă la contactul termic a două corpuri cu temperaturi diferite. Întotdeauna
corpul mai rece se încălzește, adică își mărește temperatura, iar corpul mai cald se răcește, adică își
reduce temperatura. Putem spune că are loc încălzirea corpului rece pe seama corpului mai cald. În
fapt, ceea ce se întâmplă este un schimb de energie între cele două corpuri – corpul cald cedează
căldură, iar corpul rece primește căldura cedată de primul. Căldura schimbată între cele două
corpuri este o formă de energie.
Să urmărim câteva exemple de schimb de căldură la contactul termic.
Dacă așezăm un ibric cu apă deasupra flăcării de la aragaz, în scurtă vreme, apa se va încălzi.
Are loc un transfer de căldură de la flacără la ibric și la apa conținută de acesta.
Dacă într-o zi de primăvară ne așezăm la soare, în scurt timp simțim căldura sa. Corpul nostru
se încălzește pe seama căldurii primite de la soare.
Dacă în timpul iernii dăm reglajul caloriferului la maxim, acesta se încinge de la apa fierbinte
care circulă prin el și, ca urmare, va crește și temperatura aerului din cameră. Căldura a trecut de la
apa fierbinte la caloriferul metalic și apoi la aerul din cameră.
În toate exemplele de mai sus am întâlnit câte o sursă de căldură – flacără, soare, apă fierbinte –
care a transferat energie altor corpuri sub formă de căldură.
TEMĂ Găsiți trei exemple de contact termic și descrieți procesul prin care se ajunge la echilibru
termic.
ÎNTREBĂRI
1. Două corpuri cu temperaturi diferite t1 și t2, unde t2 t1 sunt puse în contact termic și ajung la
echilibru termic la temperatura t3. Puteți stabili în ce ordine se află cele trei temperaturi?
2. Dați trei exemple de surse de căldură.
REZUMAT
1. Starea termică este proprietatea sistemelor fizice de a primi sau de a ceda căldură.
2. Mărimea fizică atașată stării termice se numește temperatură.
3. Starea de contact dintre două corpuri care pot schimba căldură între ele se numește contact
termic.
4. Starea de echilibru dintre două corpuri aflate în contact termic se numește echilibru termic.
5. Căldura schimbată între două corpuri aflate în contact termic este o formă de energie.
85
L26. Măsurarea temperaturii. Scări de temperatură
Am observat că dacă punem două corpuri A și B în contact termic, unul se răcește, iar celălalt
se încălzește, până când cele două corpuri ajung la aceeași temperatură. Temperatura de echilibru nu
mai este egală nici cu temperatura corpului A, nici cu temperatura corpului B, ci este plasată undeva
între aceste temperaturi.
În particular, dacă două plăci paralelipipedice din cupru, identice, sunt aduse la temperaturi dife-
rite – una este încălzită pe o flacără, iar cealaltă este lăsată la temperatura camerei – când le punem
în contact vor ajunge la echilibru termic, la o temperatură apropiată de media celor două temperaturi
(Fig. 26.1).
Dacă, însă, realizăm același experiment în care încălzim o placă de cupru și o punem în contact
cu un firicel subțire de cupru aflat la temperatura camerei, atunci la stabilirea echilibrului termic,
temperatura finală va fi practic egală cu temperatura plăcii mari de cupru – Fig. 26.2.
Fig. 26.1 Contact termic și echilibru termic Fig. 26.2 Firul de cupru joacă rol
între două corpuri identice de termometru.
În această situație, firicelul de cupru a jucat rol de termometru, luând temperatura corpului
cu care se află în contact. Placa de cupru, a cărei temperatură rămâne practic neschimbată în urma
echilibrului termic, joacă rol de termostat.
Un termometru măsoară temperatura unui corp dacă, în urma contactului termic dintre corp și
termometru, temperatura de echilibru termic este egală cu temperatura corpului măsurat. Aceasta
înseamnă că temperatura termometrului egalează practic temperatura corpului măsurat, în timp ce
temperatura acestuia din urmă nu se modifică semnificativ.
Să urmărim alte două exemple simple.
Dacă aducem într-o cameră un pahar cu apă rece de la frigider și îl lăsăm un timp suficient, apa
din pahar va atinge temperatura aerului din cameră, fără ca aerul din cameră să își scadă semnifica-
tiv temperatura. La fel, o cană cu ceai fierbinte va ajunge la temperatura camerei, după un timp, fără
a încălzi semnificativ aerul din cameră.
În situațiile de mai sus, apa sau ceaiul fierbinte au atins, la echilibru termic, temperatura
aerului din cameră. Apa sau ceaiul au jucat rol de termometru. Aerul din cameră a jucat rolul de
termostat. Deci, termostatul este un corp a cărui temperatură rămâne practic neschimbată la atin-
gerea echilibrului termic cu un alt corp. De exemplu, atmosfera Pământului joacă rol de termostat
pentru tot ce se află pe suprafața Pământului.
TEMĂ Dați trei exemple de corpuri aflate în contact termic, care joacă rolurile de termometru și,
respectiv, de termostat.
Cuvântul termostat are și o semnificație tehnică – este acel dispozitiv care permite menținerea
unei temperaturi constante.
Pentru ca un termometru să măsoare temperatura este necesar să definim o unitate de măsură pen-
tru temperatură. În spațiul european, unitatea de măsură pentru temperatură este „gradul Celsius“ (°C).
Gradul Celsius se definește în felul următor: se consideră două stări de echilibru termic bine
determinate:
– starea de topire a gheții, căreia i se atașează temperatura de 0°C;
– starea de fierbere a apei, căreia i se atașează temperatura de 100°C.
86
DEFINIȚIE Un grad Celsius este intervalul de temperatură egal cu a suta parte din intervalul
dintre temperatura de fierbere a apei și temperatura de topire a gheții.
Scara dintre 0 și 100 este continuată, cu pași de aceeași lungime, deasupra punctului de fierbere
a apei și sub punctul de topire a gheții. Temperaturile sub 0°C sunt exprimate prin numere negative.
În scara Celsius, corpul uman are 37°C. Temperatura unui ceai fierbinte ajunge la circa 80°C, tempe-
ratura de păstrare a alimentelor în frigider este de aproximativ 5°C – 7°C, temperatura din congelator
este de –18°C, iar temperatura optimă de coacere variază între 150°C și 200°C. Temperatura de la
suprafața Soarelui este de 6.000°C.
Temperatura înseamnă mișcare. Cu cât un corp este mai fierbinte, cu atât particulele sale consti-
tuente au o mișcare mai intensă. Dar ce se întâmplă la temperaturi foarte joase?
Pe măsură ce temperatura scade, mișcarea încetinește. Deci, teoretic, mișcarea poate să înce-
teze complet la o anumită temperatură. Pentru a
ilustra această situație, s-a introdus scara abso-
lută de temperatură – sau scara termodinamică
de temperatură – cu unitatea de măsură numită
Kelvin (K). În scara absolută, temperatura vari-
ază de la zero absolut la temperaturi pozitive.
Temperatura de zero absolut ar însemna înce-
tarea mișcării. Dar, cum natura nu există în
absența mișcării, înseamnă că temperatura de
zero absolut nu poate fi atinsă niciodată. Pot
fi atinse, în schimb, temperaturi oricât de joase,
apropiate de zero.
Un interval de temperatură T = 1 K este
egal cu un interval de temperatură de 1°C.
T(K) = T(°C)
Temperaturii de 0°C îi corespunde tempe-
ratura de 273,15 K. Ca urmare, temperaturii de
0 K îi corespunde temperatura de – 273,15°C
(Fig. 26.3). Fig. 26.3 Compararea celor trei scări de temperatură:
Kelvinul este unitatea de măsură fundamen- Kelvin, Celsius, Fahrenheit
tală în SI.
Fig. 26.4 Anders Celsius (1701 – 1744). Astronom suedez Fig. 26.5 Lord Kelvin, William Thomson
care a introdus scara de temperatură centigradă (de la (1824 – 1907), fizician născut la Belfast, de origine
expresia în limba latină centum gradus). În 1948, această irlandeză și scoțiană. A avut numeroase contribuții
scară de temperatură a fost redenumită scară Celsius, în la dezvoltarea electricității și a formulării primelor
onoarea savantului suedez. două principii ale termodinamicii.
87
Tabelul 26.1
Temperatura în Fahrenheit din Celsius F = (C 1,8) + 32
Temperatura din Celsius in Fahrenheit C = ( F – 32)/1,8
Temperatura în Kelvin din Celsius K = C + 273,15
Temperatura în Celsius din Kelvin C = K – 273,15
O altă scară de temperatură, scara Fahrenheit, folosită în America, se bazează pe alte două puncte
fixe: un amestec de gheață și clorură de sodiu (sare de bucătărie) și temperatura corpului omenesc.
Intervalul acesta este împărțit în 96 de diviziuni egale. Astfel, în scara Fahrenheit, temperatura de topire
a gheții este de 32°F, iar temperatura de 100°C corespunde temperaturii de 212°F (Fig. 26.3). Se observă
că 1°C = 1,8°F.
Conversia dintr-o scară de temperatură în alta o puteți face folosind formulele din Tabelul 26.1.
Instrumentele de măsură folosite pentru măsurarea temperaturii se numesc termometre. Am
văzut că un termometru este un corp care pus în contact termic cu un alt corp, în urma echilibru-
lui termic ajunge la temperatura corpului măsurat. Un tip de termometru, cel mai uzual, folosește
efectul de dilatare pentru a măsura temperatura. Vom reveni asupra modului de funcționare și
etalonare a termometrului.
ÎNTREBĂRI
1. Dacă punem în contact termic două corpuri identice aflate la temperaturi diferite, putem consi-
dera unul dintre corpuri termometru, iar celălalt corp măsurat?
2. Ce condiție trebuie să îndeplinească un corp pentru a fi considerat termometru?
3. Putem defini o scară de temperatură luând ca interval diferența dintre temperatura de topire a
oțelului și temperatura de topire a gheții?
REZUMAT
1. Un corp care atinge temperatura corpului cu care este pus în contact, ca urmare a stabilirii
echilibrului termic, se numește termometru.
2. Gradul Celsius este egal cu a suta parte a intervalului dintre temperatura de fierbere a apei și
temperatura de topire a gheții.
3. Un interval de temperatură de 1 K este egal cu un interval de temperatură de 1°C.
4. Gradul Fahrenheit este egal cu a suta parte din intervalul dintre temperatura de echilibru a
amestecului de gheață și apă sărată și temperatura corpului uman.
În interiorul aceluiași corp solid – o bară metalică, de exemplu –, transmiterea căldurii se face
prin conducție. În cazul lichidelor și gazelor, transmiterea căldurii se face prin convecție. Un al treilea
88
mod de transmitere a căldurii este
prin radiație (Fig. 27.1).
Conducția căldurii este un
proces la nivel molecular. Dacă
un capăt al barei este încălzit, în
această zonă, moleculele corpului
au o mișcare mai intensă, care se
propagă prin ciocniri de la particulă
la particulă, din aproape în aproape,
către moleculele care se mișcă mai
lent. În felul acesta, căldura trece
din zonele mai fierbinți către zonele
mai reci, iar temperaturile tind să se
egaleze (Fig. 27.2). Are loc propa-
garea mișcării, fără ca moleculele
dintr-un capăt al barei să ajungă în Fig. 27.1 Mecanismele de transmitere a căldurii
celălalt capăt. Are loc un transfer de
mișcare (energie), fără transfer de
substanță.
Convecția căldurii. Deplasarea
straturilor de materie mai caldă, în
partea superioară, apare ori de câte
ori lichidele sau gazele sunt încăl-
zite neuniform. Acest mod de a
transporta energia, cu ajutorul unui
transport de materie, se numește
convecție. Sistemul de încălzire
centrală al unei clădiri, care trans- Fig. 27.2 Transferul căldurii prin conducție
portă căldură de la o sursă de căl-
dură la diverse încăperi ale clădirii, este un proces de convecție. Convecția are un rol important în
meteorologie.
Căldura care ne vine de la Soare se numește radiație termică, întrucât radiația (deci energia
transportată) depinde foarte mult de temperatură. Acest tip de transport de căldură nu este legat de
niciun transport de substanță. Chiar și corpurile reci emit radiație termică (plasată în zona infraroșu
a frecvențelor).
Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a transporta energie termică prin con-
ducție. Există substanțe cu conductibilitate foarte mare, cum sunt metalele, și substanțe cu conducti-
bilitate redusă, cum ar fi sticla. O conductibilitate redusă au și gazele sau gazele rarefiate (sau vidul).
Încălzind simultan un cui și o baghetă de sticlă, la o flacără, întreg cuiul de fier se va încinge imediat,
în timp ce celălalt capăt al baghetei din sticlă va rămâne rece.
Conductibilitatea termică diferită a substanțelor are numeroase aplicații. Sunt situații când avem
nevoie de o conductibilitate cât mai mare, cum este cazul caloriferelor, și de aceea folosim la fabricarea
caloriferelor fier sau mai degrabă aluminiu. În transportul apei calde prin rețelele orășenești, trebuie să
evităm pierderea de căldură, și de aceea conductele de termoficare sunt înfășurate în diverse materiale
izolante termic.
În construcția unui termos suntem interesați ca transferul de căldură între incinta interioară și
exterior să fie minim. De aceea, incinta se confecționează de obicei din sticlă, și este izolată de incinta
exterioară printr-un strat de aer, sau acel spațiu este uneori vidat. La fel un frigider, pentru a nu se
încălzi de la mediul exterior, este căptușit cu mai multe straturi de materiale izolante termic.
ÎNTREBĂRI
1. De ce credeți că un gaz are o conducție termică mult mai scăzută decât un solid?
2. Când deschideți o ușă în timpul iernii, pe ger, cum credeți că vor circula curenții de aer cald și
cei de aer rece între cameră și exterior?
89
3. În două pahare cu apă identice, aflate la temperatura camerei, se pune câte un cub de gheață de
aceeași dimensiune. Unul dintre pahare este lăsat în cameră, iar celălalt este pus în frigider. Cum
vor evolua temperaturile apei din cele două pahare după un interval de timp? Descrieți toate
schimburile de căldură care intervin.
REZUMAT
1. Căldura trece întotdeauna de la corpul cu temperatură mai mare la corpul cu temperatură mai mică.
2. Schimbarea stării termice are loc în urma cedării sau primirii de energie termică.
3. Transmiterea căldurii poate avea loc prin conducție, prin convecție sau prin radiație.
4. Conducția căldurii este procesul prin care moleculele mai energetice ciocnesc moleculele mai lente,
transferând energia din aproape în aproape. Transferul energetic are loc fără transport de substanță.
5. Convecția căldurii este procesul prin care straturile mai încălzite de lichid sau gaz se ridică
deasupra. Este un transport de energie cu transport de masă.
6. Radiația termică este emisă de toate corpurile și reprezintă un transport de energie fără trans-
port de masă.
7. Viteza cu care se propagă căldura prin conducție depinde de substanță.
PROBLEME
L25. Starea termică, echilibrul termic, tem- L26. Măsurarea temperaturii.
peratura. Contact termic Scări de temperatură
*25.1. Două corpuri cu temperaturi diferite, *26.1. Un pahar cu apă pus în frigider are cali-
puse în contact termic, ajung la echilibru ter- tatea de termometru sau de termostat?
mic: *26.2. Punând în contact termic două corpuri
a) la temperatura cea mai mică af late la temperaturi diferite, temperatura
b) la temperatura cea mai mare finală va fi egală cu:
c) la o temperatură intermediară. a) suma celor două temperaturi
*25.2. Completați: Căldura trece întotdeauna b) diferența dintre cele două temperaturi
de la corpul cu temperatura mai .... la corpul cu c) temperatura de echilibru af lată între cele
temperatura mai .... două temperaturi inițiale.
*25.3. Când două corpuri cu temperaturi dife- *26.3. Când unui bolnav i se pune termometrul,
rite sunt aduse în contact termic, care corp ce se măsoară – temperatura termometrului sau
cedează căldură? temperatura persoanei?
*25.4. Dacă între două corpuri aflate în con- *26.4. Exprimați în Kelvin temperatura de
tact termic nu mai are loc schimbul de căldură, topire a gheții, temperatura de fierbere a apei și
înseamnă că cele două corpuri au ajuns la ...... temperatura corpului uman.
*25.5. Care afirmație este adevărată: *26.5. Exprimați o variație de temperatură de
a) La contactul termic, căldura cedată de cor- 22 K în °C.
pul mai cald este mai mare decât căldura **26.6. Exprimați o variație de temperatură de
primită de corpul mai rece. 10°C în °F.
b) La contactul termic, căldura cedată de cor-
pul mai cald este egală cu căldura primită de **26.7. Ce temperatură arată un termometru
corpul mai rece. etalonat în °F, vara la 38°C?
c) La contactul termic, căldura cedată de cor- **26.8. Dacă punem în contact două corpuri
pul mai cald este mai mică decât căldura pri- identice, temperatura de echilibru se va atinge
mită de corpul mai rece. la temperatura medie dintre cele două corpuri.
*25.6. Dacă punem în contact termic trei cor- Calculați această temperatură în °C, știind că
puri cu temperaturi diferite, unde se va situa un corp are temperatura de 270°C, iar celălalt
temperatura de echilibru? are temperatura de 0°F.
90
L27. Modificarea stării termice. *27.3. Care sunt materiale izolatoare termic și
Încălzire, răcire (transmiterea căldurii) care sunt bune conductoare de căldură: alumi-
*27.1. Care dintre afirmațiile următoare este gre- niul, lemnul, sticla, aerul, ebonita, fonta.
șită: *27.4. De ce credeți că se fac mânere din ebonită
a) Căldura trece întotdeauna de la corpul mai sau din lemn ustensilelor de bucătărie?
cald la corpul mai rece. *27.5. a) O bară metalică este încălzită la o fla-
b) Căldura primită de corpul mai cald este întot- cără.
deauna egală cu căldura cedată de corpul mai b) Apa dintr-un ibric este încălzită pe foc.
rece. c) Apa mării este încălzită de Soare.
c) Temperatura de echilibru depinde de tempe- Care sunt, în fiecare caz, mecanismele de trans-
raturile inițiale ale celor două corpuri puse în mitere a căldurii: convecție, radiație, conducție?
contact termic.
*27.2. Completați cu termenii corecți:
a) Prin convecție are loc un schimb de căldură
..... transport de substanță.
b) Prin conducție are loc un transfer de căldură
..... transport de masă.
c) Transferul căldurii prin radiație se face .....
transport de substanță.
91
CAPITOLUL VIII | Fenomene termice –
Efecte ale schimbării stării termice
L28. Dilatare/contracție
Toate corpurile își modifică volumul la variația temperaturii. Cu excepția apei, toate substanțele
își cresc volumul la creșterea temperaturii, respectiv își micșorează volumul la scăderea temperaturii.
(a) (b)
În fizică există și alte stări de agregare, cum ar fi plasma, care, simplificând, este un gaz ionizat.
Ionizare înseamnă ruperea unor electroni din atom.
92
Dilatarea substanțelor depinde foarte mult de starea de agregare. Astfel, gazele se dilată foarte
puternic la creșterea temperaturii, în timp ce lichidele și solidele suferă o variație mică a volumului
la modificarea temperaturii.
Dilatarea solidelor
Un corp solid încălzit își mărește volumul.
Dilatarea solidelor este liniară, pentru că alungirea unei dimensiuni l este proporțională cu
variația temperaturii T. Un corp solid izotrop (proprietățile corpului nu depind de direcție) se dilată
proporțional pe toate cele trei direcții, adică un corp de o anumită formă își menține aceeași formă
în urma dilatării sau contracției produse la schimbarea temperaturii. Variația dimensiunii unui solid
l cu creșterea temperaturii este proporțională cu lungimea inițială. Dilatarea pe unitatea de lungime
este aceeași pe toate direcțiile și este specifică fiecărui material. Astfel, dacă încălzim un paralelipi-
ped din cupru de la temperatura T1 la temperatura T2 > T1 toate cele trei laturi ale paralelipipedului se
alungesc cu același procent, păstrându-se proporționalitatea celor trei laturi (Fig. 28.4)
Dacă în loc de cupru am folosi aluminiu, dilatarea ar fi cu aproximativ 50% mai mare.
Fig. 28.4 Solidele își măresc cu același procent toate cele trei dimensiuni
la creșterea temperaturii (a1/a = b1/b = c1/c).
Fig. 28.5 După încălzire, bila își menține Dilatarea solidelor depinde de natura sub-
forma sferică, dar nu mai poate trece prin inel. stanței. Putem observa acest lucru folosind un
93
pirometru cu cadran (Fig. 28.6), care este un dis-
pozitiv conceput pentru studiul dilatării liniare
a solidelor. O variantă a acestui dispozitiv poate
conține un suport cu două brațe verticale, pe care
sunt fixate orizontal trei bare metalice din alumi-
niu, cupru și fier. Fiecare dintre aceste bare este
conectată la un indicator de pe cadranul gradat.
Încălzind barele cu ajutorul spirtierei, vom con-
stata că cele trei bare împing acele indicatoare
în mod diferit, ceea ce înseamnă că fiecare bară
a suferit altă alungire, deși toate barele au fost
încălzite la fel.
Dilatarea diferită în funcție de natura meta-
lelor are un efect spectaculos în cazul unei bare Fig. 28.6 Pirometru cu cadran
bimetalice, formată din două lame din metale
diferite prinse împreună (Fig. 28.7). În urma
încălzirii, datorită dilatării diferite, bara se
curbează. Cu cât variația de temperatură este mai
mare, cu atât curbura se accentuează. Acest com-
portament se folosește în multe aplicații pentru
măsurarea temperaturii sau pentru întreruperea
unor circuite electrice, fiind principiul de funcți-
onare al termostatului.
Termostatul este acel dispozitiv care contro-
lează variația de temperatură, menținând tempe-
ratura între anumite limite prestabilite. Funcțio- Fig. 28.7 Dilatarea unei lame bimetalice
narea termostatului se bazează pe monitorizarea
unei temperaturi, prin întreruperea sursei de căldură atunci când temperatura depășește o anumită
valoare, respectiv reconectarea la sursă atunci când temperatura scade sub o valoare prestabilită.
Fenomenul de dilatare (sau contracție) termică are o importanță deosebită în inginerie. Ați obser-
vat că șinele de tren sau de tramvai sunt fixate lăsând o anumită distanță între tronsoane (Fig. 28.8).
Acest spațiu dintre două bucăți de șină are rolul de a evita deformarea șinelor în timpul verii. Oțelul
are o variație a lungimii de aproximativ 1 mm pentru fiecare metru de lungime, la o variație a tem-
peraturii de 100°C. Dacă un tronson de cale ferată are o lungime de 5 m, atunci ne așteptăm la o
variație de circa 5 mm între vară și iarnă, pentru fiecare porțiune, ținând cont că iarna temperatura
poate scădea la –30°C, iar vara în plin soare se ating frecvent temperaturi de circa 70°C.
Același fenomen de dilatare este prevăzut și la construcția podurilor. În unele cazuri, un capăt al
podului se lasă liber să culiseze pe un sistem de rulmenți, alteori se lasă o distanță între tronsoanele
de pod. (Fig. 28.9)
Fig. 28.8 Îmbinarea șinelor de cale ferată Fig. 28.9 Îmbinarea tronsoanelor de pod
94
Conductele de orice fel (de gaz, de apă) se îmbină cu bucle, pentru a preveni efectele dilatării și
contracției. Cablurile aeriene de electricitate sunt lăsate să facă o anumită curbură, pentru a nu ten-
siona stâlpii de susținere la contracție în timpul iernii, iar exemplele pot continua.
Dilatarea lichidelor
Lichidele suferă odată cu creșterea temperaturii o dilatare mult mai puternică decât solidele. Apa,
de exemplu, se dilată de circa șapte ori mai mult decât sticla.
Și în cazul lichidelor, dilatarea depinde de natura substanței. Alcoolul, de exemplu, se dilată de
aproximativ șase ori mai mult decât mercurul.
Pentru a urmări dilatarea lichidelor, de cele mai multe ori se folosește un balon de sticlă prevăzut
cu un dop străpuns de un tub care pătrunde în vas (Fig. 28.10). Se umple balonul cu apă colorată (se
poate folosi o picătură de cerneală pentru colorarea apei) până când urcă la un anumit nivel în tub.
Apoi vasul se încălzește folosind o spirtieră. Se va observa că nivelul lichidului urcă în tub pe măsură
ce temperatura crește. Dacă apoi vasul este răcit, nivelul lichidului revine la poziția inițială.
Analizând mai atent micul experiment de mai sus, trebuie să observăm că prin încălzire se dilată
atât lichidul, cât și balonul de sticlă. Ceea ce noi observăm este, de fapt, diferența între variația volu-
mului de lichid și variația volumului balonului de sticlă.
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Am afirmat că la aceeași variație de temperatură apa se dilată de șapte ori mai mult decât sticla.
Presupunând că în experimentul de mai sus am măsurat o variație a volumului apei cu 6 mm3, calcu-
lați variația volumului balonului de sticlă și variația reală a volumului de apă.
REZOLVARE
Variația observată a volumului de apă este egală cu diferența dintre variația reală a volumului de
apă și variația volumului balonului de sticlă:
ΔVmăsurat = ΔVapă – ΔVsticlă
Pe de altă parte, știm că variația volumului apei este de 7 ori mai mare decât variația volumului sticlei:
ΔVapă = 7 ΔV sticlă
Înlocuind această expresie în relația de mai sus se obține:
95
ΔV măsurat = 7 ΔV sticlă – ΔV sticlă = 6 ΔV sticlă, deci ΔV sticlă = ΔV apa /6, adică
Faptul că dilatația lichidelor este proporțională cu variația de temperatură are o aplicație directă
în construirea termometrelor cu lichid. În principiu, un termometru cu lichid este alcătuit dintr-un mic
rezervor cu lichid (de exemplu, mercur sau alcool) conectat la un tub subțire. La încălzire, lichidul se
dilată și pătrunde în tub, lungimea ocupată de lichid în tub fiind proporțională cu temperatura. Lângă
tub putem fixa o mică tijă gradată care să facă corespondența între lungimea ocupată de lichid și tem-
peratură. Inscripționarea tijei în grade Celsius se numește etalonare și astfel, în loc să citim o lungime
în mm, vom citi direct temperatura în grade Celsius.
Din ce în ce mai mult, termometrele cu lichid sunt înlocuite de termometrele electronice. Unul
dintre avantajele acestora este durata foarte scurtă – de ordinul secundelor – în care ajung la
echilibru termic cu corpul măsurat și afișează rezultatul. Sunteți obișnuiți ca atunci când utilizați
termometrul cu mercur să păstrați termometrul sub braț sau sub limbă pentru câteva minute. Abia
după aceea puteți citi corect temperatura corpului, deoarece echilibrul termic se realizează în timp,
nu instantaneu.
Dilatarea gazelor
Gazele se dilată termic cel mai mult în raport
cu lichidele și solidele.
Dilatarea termică a gazelor poate fi corect măsurată numai dacă menținem constantă presiunea
exercitată asupra gazului.
Dilatarea gazelor este proporțională cu variația de temperatură. Putem urmări variația volumului
unui gaz folosind un balon ca cel din Fig. 28.13.
La o creștere foarte mică a temperaturii, picătura de lichid care izolează gazul din balon de
aerul exterior se va deplasa spre dreapta, indicând o dilatare a gazului. Dacă temperatura continuă
să crească, picătura se va deplasa mai mult, indicând proporționalitatea dintre variația volumului
și variația temperaturii. Dacă încălzirea încetează, picătura de lichid se va deplasa spre stânga pe
măsură ce volumul gazului se micșorează. Este foarte important ca pe toată durata experimentului
temperatura și presiunea exterioare să rămână constante.
ÎNTREBĂRI
1. După încălzire, bila din Fig. 28.5 nu mai poate trece prin inel. Ce ați putea face ca totuși să fie
posibilă trecerea bilei prin inel?
2. Este corectă afirmația: „Volumul lichidului este proporțional cu temperatura“?
3. La încălzirea unui lichid, densitatea sa crește sau scade? Dar masa lichidului?
4. De ce credeți că este nevoie să mențineți termometrul în contact cu corpul câteva minute pentru
a citi temperatura, atunci când este măsurată cu un termometru medical cu mercur?
REZUMAT
1. Toate corpurile își variază volumul la variația temperaturii. Fenomenul se numește dilatare
termică sau contracție termică.
2. În toate cazurile, variația volumului este proporțională cu variația de temperatură.
3. Dilatarea depinde de natura substanței.
4. La o creștere a temperaturii, toate dimensiunile unui corp solid cresc în aceeași proporție.
5. Gazele se dilată termic mai mult decât lichidele, iar lichidele se dilată termic mai mult decât soli-
dele.
97
L29. Transformări de stare de agregare
Aceeași substanță se poate găsi în diferite
stări de agregare, în funcție de condițiile fizice în
care se află. Cele trei stări de agregare – solidă,
lichidă și gazoasă – sunt stări termice. Deci tre-
cerea de la o stare la alta se va face prin transfer
de căldură.
Cel mai la îndemână exemplu sunt stările
de agregare ale apei. Ne întâlnim zilnic cu cele
trei forme de agregare ale apei: lichidă, solidă
(sub formă de gheață) și gazoasă (sub formă de
vapori). (Fig. 29.1)
Topirea și solidificarea
Fig. 29.1 Cele trei forme de agregare ale apei
DEFINIȚIE Procesul de trecere a unei sub-
stanțe din starea solidă în starea lichidă se
numește topire, iar procesul invers se numește
solidificare.
Există și cazuri în care, prin încălzire, substanța solidă trece direct în stare gazoasă. Procesul se
numește sublimare, iar procesul invers se numește desublimare.
În funcție de modul în care are loc topirea, există două categorii de substanțe:
A. Substanțe ca apa sau naftalina, la care topirea și solidificarea au loc la temperatură constantă,
specifică substanței, numită temperatură de topire/solidificare.
B. Substanțe ca sticla sau unele aliaje, care înainte de a se topi trec printr-o stare intermediară de înmu-
iere, temperatura crescând până la transformarea completă în lichid.
În ambele cazuri, topirea se face cu absorbție de căldură.
Ne vom referi în continuare doar la topirea substanțelor cu temperatură de topire determinată.
În decursul încălzirii unui solid, odată atinsă temperatura de topire – momentul apariției stării
lichide – creșterea temperaturii încetează până la trecerea în stare lichidă a întregului corp.
Trecerea solid-lichid are loc la temperatură constantă și se face numai în urma absorbției
de căldură din exterior.
Cu cât masa unui solid este mai mare, cu atât va necesita mai multă căldură pentru a se topi. La
solidificare sistemul va elibera aceeași cantitate de căldură ca cea absorbită la topire.
Dacă se urmărește dependența de timp a temperaturii unui solid (de exemplu, gheață), care este
încălzit începând de la o temperatură t1 inferioară temperaturii de topire ttop , apoi este topit și încălzit
în continuare, se obține un grafic ca în Fig. 29.3. În primul interval de timp, până la atingerea tem-
peraturii de topire ttop, temperatura crește proporțional (liniar) cu timpul (sau cu căldura absorbită).
Din momentul începerii procesului de topire, temperatura se menține constantă, iar cele două forme
de agregare coexistă. Când toată masa corpului este în stare lichidă, temperatura începe din nou să
crească proporțional cu timpul (cu căldura absorbită). Procesul de mai sus se presupune că se petrece
98
sub influența unei surse de căldură constante, astfel încât timpul este proporțional cu căldura transfe-
rată corpului.
Procesul poate fi parcurs și în sens invers. La răcirea unei substanțe lichide, survine solidifica-
rea ei. Temperatura de solidificare este identică cu temperatura de topire. În timpul solidificării
se degajă o cantitate de căldură egală cu cea absorbită la topire. Deci stările termice reprezentate în
Fig. 29.3 pot fi parcurse și în sens invers.
La temperatura de topire, evoluția amestecului solid-lichid spre una dintre stările lichidă sau solidă
este determinată de sensul transferului de căldură. Dacă sistemul primește căldură, acesta evoluează
spre starea lichidă, iar dacă cedează căldură, va evolua spre starea solidă. Dacă transferul de căldură
încetează, cele două stări rămân în echilibru termic.
Temperatura de topire/solidificare este caracteristică fiecărei substanțe sau amestec de substanțe.
În concluzie, putem spune că topirea/solidificarea are loc la o temperatură fixă, numită tempera-
tura de topire/solidificare, specifică fiecărei substanțe sau amestec de substanțe.
Unele substanțe necesită mai multă căldură pentru a se topi decât altele. Căldura eliberată la
solidificare este egală cu cea absorbită la topire.
Vaporizarea și condensarea
Vaporizarea este procesul de trecere a unei substanțe din stare lichidă în stare gazoasă. Procesul
invers se numește condensare.
Vaporizarea depinde de condițiile în care se află lichidul față de mediul înconjurător. Vaporizarea
poate avea loc într-o incintă închisă (un vas cu capac, de exemplu) sau în atmosferă liberă, când lichi-
dul se află într-un vas descoperit.
A) Vaporizarea în volum limitat poate avea loc în vid sau în atmosferă gazoasă.
B) Vaporizarea în atmosferă liberă poate avea loc:
– la suprafața liberă a lichidului, iar procesul se numește evaporare
– în tot volumul lichidului, iar atunci procesul se numește fierbere.
Vidul se poate obține în laborator prin extragerea aerului dintr-o incintă. Cu cât în incintă canti-
tatea de gaz este mai mică, cu atât avem un vid mai înalt.
Vaporizarea unui lichid are loc prin absorbție de căldură, iar condensarea unui gaz se face prin
cedare de căldură către exterior.
99
Vaporizarea în vid are loc foarte rapid, iar
vaporizarea în atmosferă gazoasă este lentă.
Procesul de evaporare are loc strict la
suprafața unui lichid și se poate produce la
orice temperatură aflată între temperatura de
solidificare și temperatura de fierbere.
Fierberea are loc în tot volumul lichidului,
iar temperatura este constantă pe toată durata
procesului. De exemplu, apa fierbe la tempe-
ratura de 100°C. (Fig. 29.4) Asta înseamnă că,
în condiții obișnuite, nu putem obține apă la o
temperatură de 200°C sau 250°C. Fig. 29.4 Fierberea apei
Există pentru fiecare substanță o anumită temperatură și o anumită presiune la care cele trei stări de agre-
gare sunt în echilibru termic. Acest punct se numește punct triplu și este specific fiecărei substanțe.
ÎNTREBĂRI
1. Un lac care îngheață la începutul iernii încălzește atmosfera sau o răcește și mai mult?
2. Ce durează mai mult: să fierbeți un ibric de 0,5 l cu apă sau un vas cu 2 l de apă?
3. Dacă lăsați un vas cu apă pe foc un timp îndelungat, apa dispare, iar vasul se arde. Care credeți
că este explicația?
4. De ce credeți că apele înghețate încep să se dezghețe primăvara?
REZUMAT
1. Topirea este procesul de trecere a unui corp din stare solidă în stare lichidă. Procesul invers
se numește solidificare.
2. Topirea se face prin absorbție de căldură. La solidificare, corpul eliberează aceeași cantitate
de căldură ca cea absorbită la topire.
3. Pentru anumite substanțe, topirea și solidificarea au loc la aceeași temperatură, constantă în
timpul procesului, numită temperatură de topire sau temperatură de solidificare.
4. Temperatura de topire/solidificare depinde de substanță sau de amestecul de substanțe.
5. Vaporizarea înseamnă transformarea unui lichid în gaz la absorbția de căldură. Procesul
invers se numește condensare.
6. Vaporizarea unui lichid în aer liber poate avea loc doar la suprafață – evaporare – sau în tot
volumul – fierbere.
7. Evaporarea are loc la orice temperatură situată între temperatura de solidificare și cea de
fierbere.
8. Temperatura de fierbere este fixă și este caracteristică fiecărei substanțe sau amestec de
substanțe.
100
L30. Aplicații (anomalia termică a apei, circuitul apei
în natură)
Anomalia termică a apei
Apa se deosebește de restul lichidelor prin două particularități, numite anomalii.
P
rima anomalie a apei. Apa caldă se comportă la fel ca celelalte lichide, micșorându-și volumul
pe măsură ce se răcește. Anomalia intervine la 4°C, când volumul începe să crească, dacă răcirea
continuă până la atingerea temperaturii de îngheț. Asta înseamnă că densitatea apei este maximă la
4°C, ceea ce face ca apa mai caldă, la 10°C, de exemplu, sau mai rece, la 2°C, să poată pluti peste
apa aflată la 4°C. Apa este singurul lichid care are această proprietate. Anomalia apei are o mare
importanță în natură. Iarna, când temperatura atmosferică scade, se răcește și suprafața apelor.
Apa va începe să înghețe la suprafață, iar gheața va pluti peste apa aflată la 4°C. În felul acesta, în
apele suficient de adânci, sub gheață se va afla apă la 4°C, care va permite supraviețuirea faunei
și florei subacvatice.
A
doua anomalie a apei. În general, volumul unui lichid scade la solidificare. Apa, însă, își mărește
brusc volumul la solidificare: 1 l de apă trece în 1,1 l de gheață. Această anomalie are la rândul său
o serie de consecințe în natură. Pe o apă liniștită, gheața plutește la suprafață. Ea izolează apa de
dedesubt și o ferește de o înghețare rapidă. Apa îngheață lent, de la suprafață spre adânc.
c) Condensarea. Este procesul prin care vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături
lichide, formând norii sau ceața.
d) Precipitațiile. Reprezintă procesul prin care apa care s-a condensat în atmosferă cade pe supra-
fața Pământului sub formă de ploaie, zăpadă, grindină, chiciură sau lapoviță.
e) Topirea. Procesul prin care zăpada și gheața se topesc, trecând în stare lichidă.
Pe scurt, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care apa cade sub formă de
precipitații și apoi se scurge înapoi în oceane.
Cantitatea de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne constantă și are o valoare
estimată la 505 km3/an.
ÎNTREBĂRI
1. Temperatura apei oceanelor crește sau scade în urma evaporării?
2. Cum pot supraviețui peștii într-un lac care îngheață în timpul iernii?
3. Care este cel mai mare rezervor de apă din natură?
4. Ce temperatură poate avea apa unui râu pe care curg sloiuri de gheață?
REZUMAT
1. Anomaliile apei înseamnă că apa are un volum minim la 4°C, care începe să crească sub această
temperatură (prima anomalie) și că volumul gheții este mult mai mare decât volumul apei în
stare lichidă.
2. În natură circulă ciclic o cantitate constantă de apă, care trece prin evaporare în atmosferă, se
condensează sub formă de nori și ceață și revine pe sol sub formă de precipitații.
102
PROBLEME
L28. Dilatare/contracție a) egală
*28.1. Care este ordinea mărimii dilatării ter- b) mai mare
mice, la aceeași variație de temperatură, între c) mai mică decât a apei.
cele trei stări de agregare? *29.3. Vaporizarea se produce:
*28.2. Prin dilatarea termică a unui solid, den- a) la 100°C
sitatea sa: b) la orice temperatură
a) crește c) la orice temperatură peste 4°C
b) scade d) la orice temperatură peste temperatura de
c) rămâne constantă. solidificare.
*28.3. La îmbinarea șinelor de tren se lasă un *29.4. Putem să folosim temperatura de topire a
spațiu pentru a preveni dilatarea în lungime a sticlei ca reper într-o scară termometrică?
tronsoanelor de cale ferată. De ce nu se ia nicio *29.5. Completați cu exprimarea corectă:
precauție pentru variația în grosime a șinelor de a) vaporizarea are loc ....
cale ferată? b) fierberea se petrece în ....
*28.4. Care dintre afirmațiile următoare sunt *29.6. Prin vaporizare, apa din pahar:
adevărate: a) se răcește
a) alungirea unei tije metalice este proporțională b) rămâne la aceeași temperatură
cu temperatura c) se încălzește.
b) alungirea unei tije metalice este proporțio- *29.7. La condensare, vaporii:
nală cu lungimea inițială a) cedează căldură
c) alungirea unei tije metalice este proporțională b) primesc căldură
cu variația de temperatură c) primesc și cedează căldură în același timp.
d) alungirea unei tije metalice este invers pro-
porțională cu grosimea tijei. *29.8. De ce în aerul cald al verii, paharele reci
cu apă se aburesc?
*28.5. O bară de aluminiu se dilată cu 1 mm
la o variație t de temperatură. Cu cât se dilată *29.9. De ce la prima ninsoare fulgii de zăpadă
aceeași bară la o variație egală cu 3 t? se topesc imediat?
**28.6. Un paralelipiped din aluminiu, cu dimen-
siunile a = 30 cm, b = 10 cm și c = 40 cm, este L30. Aplicații (anomalia termică a apei,
încălzit până când latura a se dilată cu 0,3 mm. circuitul apei în natură)
Calculați:
a) dimensiunile b și c după dilatare. *30.1. Care este fenomenul și care este resursa
b) densitatea piesei după dilatare, știind că ini- principală de apă din care se formează norii?
țial aluminiu = 2,7 g/cm3. *30.2. Descrieți evoluția temperaturii amestecu-
**28.7. Sticla se dilată de 7 ori mai puțin decât lui apă-gheață a unui râu, în timpul primăverii.
apa. Într-un pahar de apă gradat turnăm o canti- *30.3. De ce este nevoie de un amestec antigel,
tate de apă și încălzim sistemul. Măsurăm o dila- care împiedică înghețarea, în radiatoarele mași-
tare a apei cu 12 mm3. Să se calculeze dilatarea nilor, în timpul iernii?
reală a apei.
*30.4. Prin topire, gheața:
a) își mărește volumul
L29. Transformări de stare de agregare b) își micșorează volumul
c) nu își modifică volumul.
*29.1. Precizați când va evolua un amestec de
apă cu gheață spre starea solidă: *30.5. Densitatea gheții este:
a) când va primi căldură a) mai mare decât densitatea apei la 4°C
b) când va ceda căldură b) mai mică decât densitatea apei la 4°C
c) când va fi lăsat în echilibru. c) densitatea nu depinde de starea de agregare.
103
CAPITOLUL IX | Fenomene electrice și magnetice
(12)
(13)
(11)
(15) (16)
(14)
Fig. 31.1 16 imagini cu magneți și utilizarea lor
104
1. În prima imagine avem un joc pentru copii în care piesele conțin fire magnetice, astfel încât ele
se atrag și pot fi combinate în diferite forme.
2. În a doua imagine se observă niște piese mici cu o mică folie magnetică, care se fixează pe
tabla ușii frigiderului. Pot fi folosite pentru a fixa o foaie de notițe, pe care să lăsați mesaje, și
de multe ori le găsiți la chioșcurile cu suveniruri turistice.
3. A treia este o fotografie care prezintă un tratament medical cu plăci magnetice.
4. Caseta audio conține o bandă cu proprietăți magnetice care are capacitatea de a memora sem-
nale care reproduc muzica preferată.
5. O macara poate folosi, în loc de cârlig, un magnet foarte mare pentru a ridica mașinile într-un
cimitir de mașini.
6. Undeva, în India, există un întreg deal care conține zăcăminte de materiale magnetice și, ca
urmare, zona prezintă comportamente diferite, devenind atracție turistică.
7. Pământul însuși este un mare magnet și vom vedea ce importanță are acest fapt asupra vieții
noastre.
8. Acestea sunt formele de magneți folosite cel mai frecvent în laboratorul școlar de fizică, pentru
mici demonstrații.
9. O imagine spectaculoasă cu un tren de mare viteză aflat pe pernă magnetică.
10. Un copil care observă cum magnetul atrage cuiul din mâna sa.
11. Un ac magnetic care se poate roti liber și care se va orienta pe direcția Nord-Sud a polilor
magnetici ai Pământului.
12. O monedă veche de nichel – unul dintre materialele cu proprietăți magnetice.
13. O rocă de cobalt – alt material magnetic, care alături de fier și de nichel formează grupul
materialelor cu proprietăți magnetice, numite materiale feromagnetice.
14. Magnet atrăgând agrafele de birou.
15. O instalație de analiză medicală imagistică complexă, bazată pe un fenomen magnetic la nivel
de nucleu (rezonanță magnetică nucleară – RMN).
16. O bucată de magnetită precum cea găsită de greci în apropierea orașului Magnezia, din Asia
Mică, acum 2.500 de ani.
Pentru a înțelege mai bine toate aceste diverse implicații ale fenomenelor magnetice, să ne
concentrăm atenția mai întâi asupra unor situații simple.
Vom avea în vedere comportamentul unui magnet simplu, în formă de bară sau de potcoavă.
Astfel de magneți se pot obține prin presarea unor pulberi magnetice la cald (Fig. 31.1 – 8).
Astfel de magneți se numesc magneți permanenți. Ei își păstrează proprietățile magnetice,
practic nelimitat în timp, fără intervenție din exterior. Să discutăm pe rând proprietățile magneților
permanenți.
Magneții atrag materialele feroase, cum sunt acele, agrafele și alte obiecte care conțin fier (Fig.
31.1 – 5, 10, 14).
Când un magnet atrage o bucată de fier, acesta este, la rândul său, atras de bucata de fier cu o
forță de aceeași intensitate (este vorba de acțiune și reacțiune).
Forța de atracție magnetică dintre două corpuri descrește puternic cu distanța; adeseori, la dis-
tanțe de câțiva centimetri, acțiunea ei nu mai poate fi pusă în evidență. Când lipiți micii magneți
pe frigider, forța de atracție se simte doar de la o distanță de circa 1-2 cm.
Forțele magnetice nu se modifică dacă introducem între corpurile care interacționează materiale
neferomagnetice cum ar fi: hârtia, lemnul, materiale plastice, aluminiu. Forțele magnetice nu
au nevoie de un mediu material pentru a acționa; aceste forțe pot acționa și în vid. Este motivul
pentru care magnetul ornamental se „lipește“ de frigider la fel de bine și dacă între el și tabla fri-
giderului introducem o foaie de hârtie sau un carton. Forța magnetică presează foaia și aceasta
nu cade. (Fig. 31.1 – 2)
105
Forțe foarte puternice acționează la capetele magneților în formă de bară sau de potcoavă. Aceste
capete sunt denumite poli magnetici. Polii apar întotdeauna în perechi. Indiferent de forma lor,
magneții posedă întotdeauna doi poli. Între poli, însă, cum ar fi la mijlocul unei bare magnetice,
forțele sunt foarte slabe.
Cu toate că ambii poli exercită forțe de
atracție de aceeași intensitate asupra fie-
rului, ei au semnificații diferite și sunt
numiți diferit. Dacă folosim un ac mag-
netic care se poate roti liber (Fig. 31.1 –
11), acesta se va așeza mereu pe direcția
Nord-Sud, iar Nordul va fi indicat mereu
de același capăt al magnetului. Acest
capăt va fi numit polul Nord al magne-
tului (roșu), iar celălalt capăt va fi numit
polul Sud (albastru).
Cu doi magneți – așezați astfel încât să
se poată roti – se obține experimental
următorul rezultat: polii de același fel se
resping, iar polii opuși se atrag. Deci,
polul Nord și polul Sud se atrag, iar polii Fig. 31.2 Polii de același fel se resping,
de același fel, Sud-Sud și Nord-Nord, se iar polii opuși se atrag.
resping (Fig. 31.2).
Polii magnetici sunt inseparabili. Dacă
tăiem o bară magnetică la mijloc, obți-
nem două bare magnetice având fiecare
un pol Nord și un pol Sud. Putem repeta
de mai multe ori această operație, de fie-
care dată obținând magneți mai scurți,
dar fiecare păstrând cei doi poli – Nord
și Sud (Fig. 31.3) Fig. 31.3 Cei doi poli magnetici nu pot fi divizați.
ÎNTREBĂRI
1. Care sunt materialele feromagnetice?
2. Dați trei exemple din jurul vostru, de utilizare a efectelor magnetice.
3. Dacă aveți un set de patru bare magnetice egale, cum trebuie să le așezați pentru a forma un
pătrat? Desenați soluția folosind convenția de culoare asupra polilor magnetici.
REZUMAT
1. Magneții atrag materialele feromagnetice.
2. Forțele magnetice nu au nevoie de un suport material pentru a se exercita. Ele se manifestă și
în vid.
3. Polii magnetici sunt inseparabili.
4. Polii magnetici opuși se atrag, iar polii de același fel se resping.
106
L32. Magnetismul terestru. Busola
Să privim imaginile din Fig. 32.1.
Dacă pe o foaie de hârtie (sau pe o placă de sticlă) presărăm pilitură de fier și așezăm sub foaie
un magnet, pilitura de fier se va așeza imediat într-un anumit desen. Putem repeta experimentul de
mai multe ori, pentru a ne convinge că de fiecare dată pilitura de fier se așază la fel. Forma luată
de pilitură va arăta întotdeauna ca în Fig. 32.1 – (1) și (2). Pilitura de fier se așază în această formă
specifică, sub influența forțelor magnetice. Putem spune că pilitura „desenează“ modul în care acți-
onează forțele magnetice. Acolo unde se acumulează mai multă pilitură, forțele sunt mai puternice și
vedem că asta se întâmplă la cei doi poli magnetici. Mai vedem că există o continuitate a forței între
cei doi poli, că există curbe bine definite, care unesc cei doi poli de-a lungul cărora acționează forțele
magnetice. Observăm că aceste curbe diferă în funcție de forma magnetului.
Numim aceste curbe de-a lungul cărora acționează forțele magnetice linii de câmp magnetic, iar
ansamblul lor se numește spectrul magnetic.
Prin convenție, atașăm liniilor de câmp magnetic un sens – liniile de câmp ies din polul Nord și
intră în polul Sud – și de aceea desenăm niște săgeți care indică acest sens.
Forțele magnetice acționează într-un spațiu din jurul magnetului, fără necesitatea unui suport
material. Această formă de manifestare a unor forțe într-un anumit spațiu poartă numele de câmp de
forțe. În cazul magneților se numește câmp magnetic. Așa cum am văzut, câmpurile de forțe sunt
capabile să miște obiecte, deci posedă energie.
Putem reprezenta schematic liniile câmpului magnetic care însoțesc un magnet bară și un magnet
potcoavă – Fig. 32.1 – (3).
Magneții interacționează între ei, și, ca urmare, când apropiem doi magneți unul de celălalt, și
liniile câmpului magnetic se modifică, ca în Fig. 32.1 – (4).
(1) (2)
(3) (4)
107
Polul Nord Polul Nord
magnetic geografic
ÎNTREBĂRI
1. Desenați liniile de câmp magnetic ale unui magnet în formă de bară și apoi liniile de câmp mag-
netic a doi magneți în formă de bară aliniați la o mică distanță, ca în Fig. 32.1 – 3 și 4.
2. Cum se modifică liniile câmpului magnetic dacă cei doi magneți din Fig. 32.1 (4) sunt lipiți unul
de altul?
3. Credeți că în poziția la care ne aflăm noi, la latitudinea de 45°, liniile câmpului magnetic terestru
sunt paralele cu solul?
4. Credeți că în sala de clasă în care vă aflați există câmp magnetic terestru? Cum ați putea argu-
menta răspunsul?
REZUMAT
1. Pilitura de fier din preajma unui magnet se orientează de-a lungul liniilor de câmp magnetic.
2. Orice magnet este înconjurat de un câmp magnetic.
3. Câmpul magnetic este spațiul în care se exercită forțe magnetice.
4. Spectrul liniilor de câmp magnetic este reprezentarea grafică a direcției forțelor magnetice.
5. Pământul are un câmp magnetic propriu.
6. Busola este un instrument care ne arată direcția Nordului magnetic terestru, folosind un ac
magnetic care se poate roti liber în jurul unui ax.
108
L33. Structura atomică a substanței. Fenomenul de electrizare
(experimental). Sarcina electrică
Atomul și sarcina electrică
Orice corp poate fi secționat și împărțit în fragmente mai mici. O bucată de lemn poate fi făcută
așchii, așchiile se pot face rumeguș, rumegușul poate fi făcut cumva tot mai fin. La fel o rocă poate
fi transformată în pietricele mai mici, apoi în nisip. Întrebarea este cât de mici pot ajunge aceste
fragmente ale fiecărui corp.
Divizibilitatea materiei este un lucru evident.
În ultimul secol, fizica a demonstrat că materia
este alcătuită din particule. Particulele sunt con-
siderate corpuri care nu mai pot fi divizate în
alte componente. Aceste particule sunt mult mai
mici decât formațiunile celulare pe care le putem
vedea la microscop (Fig. 33.1).
Proprietățile extrem de variate ale corpurilor
care ne înconjoară se obțin prin diferitele combi-
nații pe care aceste particule le alcătuiesc.
Atomii de diferite feluri sunt combinații ale
unor astfel de particule. Fig. 33.1 Alcătuirea unei celule
DEFINIȚIE Atomul este diviziunea cea mai mică a materiei care mai păstrează proprietățile
elementelor chimice.
109
vedere electric, ele având un număr egal de sar-
cini pozitive și negative, și de aceea între ele nu
apare o interacțiune electrică.
Atomii neutri pot pierde un electron, și astfel
se formează două corpuri cu sarcină electrică –
un electron încărcat negativ și un atom încărcat
pozitiv. Acesta se va numi ion pozitiv, iar pro-
cesul se numește ionizare. La fel, poate avea loc
procesul prin care un atom neutru reține un elec-
tron în plus și devine ion negativ (Fig. 33.4). Fig. 33.4 Fenomenul de ionizare
Sarcina electronului este indivizibilă, adică nu putem pune în evidență sarcini mai mici decât
sarcina unui electron. În plus, orice sarcină nu poate fi decât un multiplu de sarcini electronice.
Fenomenul de electrizare
Fenomenele de electrizare sunt o primă dovadă experimentală a existenței sarcinilor electrice.
V-ați jucat probabil cu un pieptene cu care să atrageți mici bucățele de hârtie.
Puteți să încercați și următoarele experimente (Fig. 33.5). Pentru a avea succes, este bine să le
faceți într-o atmosferă cât mai uscată.
Încercați să vă pieptănați cu un pieptene din plastic într-o încăpere întunecată. Ce veți auzi? Puteți
observa ceva?
Frecați un pieptene din plastic cu o mânecă din lână. Apropiați pieptenele de mici bucățele de
hârtie. Ce se va întâmpla?
Dați drumul unui jet subțire de apă de la robinet și apropiați pieptenele. Veți observa că jetul este
deviat spre pieptene.
Umflați un balon cu aer, frecați-l cu o cârpă din lână și apoi apropiați-l de un jet de apă sau de un
perete. Ce veți observa?
Toate aceste efecte stranii au putut fi explicate inventând ideea de sarcină electrică. Nu putem
vedea sarcina electrică, dar putem crede în existența sa datorită efectelor pe care le produce și pe care
le putem observa cu ușurință.
Să vedem cum putem demonstra că există două tipuri de sarcină electrică – pozitivă și negativă.
Pentru acest experiment avem nevoie de două feluri de materiale: polietilenă și un material care
să conțină acetat de celuloză, cum ar fi o bandă de casetă audio. Folosind o cârpă de praf și frecând
bucăți din aceste materiale, se poate pune în evidență că bucățile din materialele de același fel se
resping, iar bucățile din materiale diferite se atrag. Astfel, se pare că există două feluri de sarcini: un
fel de sarcină se află pe polietilenă, iar celălalt pe acetatul de celuloză. Se poate spune că sarcinile
de același fel se resping, iar sarcinile de semn opus se atrag. Pentru simplitate, ne referim la aceste
sarcini drept sarcini pozitive și sarcini negative. Sarcina polietilenei este negativă, iar a acetatului
de celuloză este pozitivă.
110
TEMĂ Descrieți modul în care puteți desfășura
experimentul de mai sus.
ÎNTREBĂRI
1. După ce puneți în contact două bucăți de mate-
rial electrizat, care se atrag, interacțiunea din-
tre acestea dispare. Ce credeți că s-a întâmplat?
2. Un electroscop este format dintr-o tijă meta- Fig. 33.6 Charles-Augustin de Coulomb (1736 – 1806)
lică ce pătrunde într-o incintă de care sunt (Portret de Hippolyte Lecompte). Inginer și fizician
atașate două foițe de staniol. Dacă aducem pe francez, cel care a formulat legea care-i poartă numele
tijă o sarcină electrică, foițele se îndepărtează și care stabilește expresia forței electrice
una de cealaltă (Fig. 33.7.). Care este motivul? dintre două sarcini aflate în repaus.
REZUMAT
1. Atomul este constituit dintr-un nucleu pozi-
tiv și dintr-un înveliș electronic negativ.
2. Atomul poate pierde un electron, care devine
electron liber, sau poate capta un electron.
Atomii cu un electron lipsă se numesc ioni
pozitivi, iar atomii cu un electron în plus –
ioni negativi.
3. Prin frecare, anumite materiale se electri-
zează, adică pierd electroni sau captează
electroni, devenind încărcate pozitiv sau
negativ. Din acest motiv, ele se resping sau
se atrag.
4. Sarcinile de același semn se resping, iar sar-
cinile de semn opus se atrag.
5. Prin frecare, anumite materiale se electri-
zează, adică se încarcă cu sarcini pozitive
sau negative și, ca urmare, se atrag sau se
resping. Fig. 33.7 Electroscop
111
L34. Fulgerul. Curentul electric
Am văzut că atunci când trecem un pieptene din plastic printr-un păr des și lung, la întuneric, se
pot observa mici scântei luminoase. Să încercăm să înțelegem mecanismul acestui fenomen. El este
de aceeași natură cu declanșarea fulgerelor.
Atunci când două corpuri sunt electrizate cu sarcini de sens opus, acestea se atrag. Pe măsură
ce corpurile se apropie, electronii de pe corpul încărcat negativ tind să sară pe corpul cu lipsă de
electroni și să-l neutralizeze. Aceasta impune ca electronii să sară de pe un corp pe altul prin aer.
Acest lucru nu este posibil direct, dar neutralizarea dintre cele două corpuri poate avea loc prin pro-
ducerea unei scântei, adică prin producerea unei
descărcări electrice (Fig.34.1). Fenomenul se
produce în felul următor: sub influența atracției
exercitate de cele două corpuri electrizate, atomii
din imediata vecinătate a corpurilor se ionizează,
adică se produce o evadare a unor electroni din
învelișul atomilor neutri din aer. Acești ioni și
electroni liberi, accelerați de forțele electrice,
produc la rândul lor, prin ciocniri, alte ionizări
succesive, astfel că se formează o cascadă de
particule încărcate electric, care sunt dirijate
spre cele două corpuri electrizate. Electronii se
duc spre corpul încărcat pozitiv, iar ionii pozitivi
spre corpul încărcat negativ (Fig. 34.1). Procesul Fig. 34.1 Descărcare electrostatică
se produce foarte repede, cu o degajare mare de
energie. Acesta este motivul pentru care scânteia
este însoțită și de un zgomot. Volumul mic de aer
în care are loc descărcarea se încălzește brusc,
foarte puternic și se dilată, la fel ca într-o explo-
zie. Această mică explozie determină zgomotul
care însoțește scânteia electrică.
Fulgerul este o descărcare electrică produsă
de încărcarea cu sarcini electrice diferite a norilor
(Fig. 34.2). Particulele de apă și de gheață care
formează norii și care antrenează și alte particule
din atmosferă se încarcă electric în urma mișcă-
rilor însoțite de frecare, provocate de curenții de
aer. Descărcările electrice pot avea loc între două
părți încărcate diferit ale aceluiași nor, între doi
nori încărcați diferit sau între un nor și pământ –
caz în care fenomenul se numește trăsnet.
Lungimea unui fulger poate ajunge până la 1-3
km, iar durata fulgerelor este extrem de scurtă,
cuprinsă între 0,0004 s și 0,01 s. Descărcarea
energetică este foarte mare, motiv pentru care
fulgerele pot fi foarte periculoase, iar efectul de
tunet este impresionant.
Scânteia electrică și fulgerul reprezintă un
transport de sarcină electrică prin aer, deci trans-
port de sarcină printr-un gaz. Fig. 34.2 Fulgerul
Un curent electric poate fi mai intens sau mai slab, în funcție de cantitatea de electricitate trans-
portată printr-o secțiune în unitatea de timp.
112
DEFINIȚIE Intensitatea curentului electric I este
egală cu cantitatea de sarcină transportată printr-o
secțiune transversală în unitatea de timp.
Q
I=
t
În SI, intensitatea curentului electric se măsoară
în Amperi (A), după numele fizicianului francez
André-Marie Ampère (1775 – 1836) (Fig. 34.3).
Amperul este una dintre unitățile fundamentale ale
Sistemului Internațional de Unități și se definește ca
fiind cantitatea de sarcină de 1 Coulomb care traver-
sează o secțiune perpendiculară în intervalul de timp
de o secundă.
1C
1A=
1s
REZUMAT
1. Fulgerul este o descărcare electrică în aer. Fulgerul se produce între doi nori încărcați cu sarcini
diferite sau între porțiuni ale aceluiași nor încărcate cu sarcini opuse.
2. Curentul electric este un transport dirijat de sarcini electrice.
3. Intensitatea curentului electric este egală cu cantitatea de sarcină care traversează o secțiune
transversală în unitatea de timp.
4. În SI, intensitatea curentului electric I se măsoară în Amperi (A).
113
L35. Conductoare și izolatoare electrice. Generatoare,
consumatori, circuite electrice
Am văzut că sarcina electrică se poate acumula pe anumite corpuri. De asemenea, am văzut că
electronii nu circulă prin aer decât în anumite condiții speciale. Experiențele de electrizare au fost
realizate alegând cu mare grijă materialele utilizate. Asta înseamnă că acele experiențe nu reușeau
dacă se foloseau alte materiale, cum ar fi metalele, de exemplu. Putem să bănuim că diferite mate-
riale se comportă diferit față de mișcarea sarcinilor electrice.
Din punctul de vedere al modului în care se mișcă sarcinile electrice în diverse materiale, aces-
tea se clasifică în trei mari categorii.
a) Materiale bune conductoare de elec-
tricitate (conductori). În această categorie intră
metalele. În metale, cum sunt cuprul sau alumi-
niul, există electroni care circulă liber printre
atomii ionizați. Fiecare atom pierde câte un elec-
tron din învelișul exterior, care nu se mai află
sub influența de atracție a nucleului căruia îi
aparținea, ci se poate mișca aproape liber printre
atomii rețelei metalice (Fig. 35.1). Materialele
conductoare permit trecerea curentului electric.
Aceste materiale sunt folosite la construcţia
circuitelor electrice. Circuitele electrice sunt folo-
site pentru a transporta energia electrică dintr-un
loc în altul și a o folosi în funcție de necesități.
b) Materiale izolatoare electric (izolatori). Fig. 35.1 Mișcarea electronilor într-un conductor metalic
Sunt materiale care nu permit trecerea curentu-
lui electric. Hârtia, materialele textile, materia- Tabelul 35.1 Materiale conductoare
lele plastice, sticla sau aerul sunt exemple de izo-
și materiale izolatoare electric
latori electrici. Acesta este motivul pentru care
ele se electrizează prin frecare, deoarece sarci- Conductoare Izolatoare
nile, neputându-se mișca, rămân acumulate pe Cupru Aer
corpurile respective. În Tabelul 35.1 avem câteva
Aluminiu Materiale plastice
exemple de conductoare electrice și de izolatoare.
c) Materiale semiconductoare (semicon- Argint Hârtie
ductori). Cel mai utilizat semiconductor este Oțel Ceramică
siliciul. Semiconductorii au un comportament
Cărbune Sticlă
intermediar între conductori și izolatori. Prin
introducerea de impurități, conductibilitatea
semiconductorilor este foarte fin controlată, ceea ce a permis dezvoltarea uluitoare a microelectro-
nicii moderne. Pe baza microcircuitelor cu siliciu funcționează calculatoarele, telefoanele mobile,
precum și toate celelalte dispozitive electronice folosite în viața de zi cu zi sau în construcția rache-
telor cosmice.
Curentul electric și celelalte fenomene electrice asociate fac parte din viața noastră de mai
mult de un secol. La ora actuală suntem complet dependenți de accesul la curentul electric și la
energia electrică. Cum utilitatea unui lucru se observă mai bine atunci când se întâmplă să nu
mai ai acces la el, să ne imaginăm ce se întâmplă într-un interval de câteva ore în care accesul la
energie electrică este întrerupt. În fiecare casă nu mai funcționează practic nimic. Nu mai funcți-
onează frigiderul și nici fierbătorul de apă, nu mai avem lumină, iar dacă avem centrală termică,
aceasta se va opri și deci nu mai avem căldură și nici apă caldă. Nu mai funcționează televizorul,
calculatorul, nu ne putem încărca telefonul mobil, tableta sau bateria de la laptop. Nu mai avem
internet. Suntem complet izolați de lume și lipsiți de cele mai elementare comodități cu care ne-am
obișnuit atât de mult. Ne întoarcem la lumina lumânării sau eventual a lanternei, dacă mai avem
niște baterii de rezervă.
114
Să analizăm mai atent ce se întâmplă în această situație. Până acum am enumerat doar niște
efecte ale fenomenelor electrice. Să încercăm să înțelegem cum se ajunge să beneficiem de aceste
efecte. În primul rând, am enumerat o serie de obiecte construite să ne ușureze viața și să ne efici-
entizeze munca, și care funcționează pe baza consumului de energie electrică: frigider, televizor,
calculator, becuri electrice, telefon, tabletă etc. Toate acestea se numesc consumatori de electricitate
(sau consumatori electrici).
Pentru a consuma, deci a funcționa, aceste dispozitive trebuie să primească energie electrică de
undeva. Energia electrică, sub formă de curent electric, pe care o consumă aceste dispozitive este
produsă de ceea ce vom numi generatoare electrice.
Generatorul electric sau sursa de curent este o instalație sau un dispozitiv care transformă o anu-
mită formă de energie în energie electrică.
Energia electrică este acea formă de energie care pune în mișcare sarcinile electrice.
Generatoarele electrice sunt extrem de diverse ca principiu de funcționare și ca dimensiuni și
utilizări. În categoria generatoarelor putem cuprinde:
Centralele nucleare, centralele pe cărbune, hidrocentralele (Fig. 35.2 a – c).
Generatoarele eoliene, generatoarele pe motorină sau pe combustibil solid, dinamul (Fig. 35.3
a – c).
Bateriile de toate categoriile, acumulatorii (Fig. 35.4).
De exemplu, dacă ne referim la alimentarea cu energie a unei locuințe, atunci sursa energiei o
reprezintă o rețea publică la care este conectată locuința. Rețeaua publică este alimentată de la o cen-
trală electrică, care se poate afla la o distanță considerabilă. Dacă ne referim la becul unei lanterne,
acesta este alimentat de o baterie. Un telefon mobil sau o tabletă sunt alimentate de un acumulator
care funcționează ca o baterie reîncărcabilă.
115
În toate aceste cazuri, energia electrică furnizată
de o sursă trebuie transportată până la consumator.
Transportul se face de obicei prin cabluri electrice, care
sunt cabluri bune conductoare de electricitate, confec-
ționate de obicei din cupru. Putem vorbi de un circuit
al curentului electric, care pleacă de la sursă, străbate
cablurile de legătură și ajunge la consumator. Acest par-
curs se numește circuit electric.
ÎNTREBĂRI
1. Dacă veți conecta un fir de cupru și un fir de alumi-
niu, corpul rezultat va fi un corp conductor?
2. Dacă veți conecta un fir de cupru cu o bucată de
sfoară și apoi cu un nou fir de cupru, corpul rezultat
va fi un corp conductor? Justificați răspunsul.
3. Grupați în două categorii materialele următoare: sti-
clă, hârtie, fir de cupru, baghetă din sticlă, placă de
aluminiu, farfurie din ceramică.
4. Ce credeți că se întâmplă în Fig. 35.5? Fig. 35.5 Bicicletă statică
REZUMAT
1. Materialele conductoare de electricitate permit deplasarea electronilor și deci a curentului elec-
tric.
2. Materialele izolatoare nu permit trecerea curentului electric.
3. Generatoarele de electricitate transformă diverse forme de energie în energie electrică.
4. Un circuit electric este parcursul unui curent electric de la sursă la consumator.
116
Dacă întrerupătorul este deschis, curentul
electric nu trece, becul nu luminează, iar circu-
itul se numește circuit deschis.
Un circuit real, dintr-o cameră, de exem-
plu, sau dintr-o locuință, sau dintr-o clădire este
foarte complex, cuprinzând un număr mare de
elemente de circuit. Pentru a putea proiecta un
asemenea circuit a fost nevoie de introducerea
unor simboluri standard pentru fiecare element
de circuit. Aceste simboluri sunt arătate în
Fig. 36.2 Simbolurile Fig. 36.2.
elementelor de circuit Folosind simbolurile electrice, circuitul sim-
plu din Fig. 36.1 se desenează ca în Fig. 36.3.
Într-un circuit real, un rol important îl au diferitele forme de conectori. Pentru a conecta un
frigider la rețea este nevoie de un ștecăr și de o priză. Fiecare dispozitiv electric are un cablu care se
termină cu un ștecăr, de diferite forme. Avem nevoie de diferiți conectori pentru a alimenta un calcu-
lator sau pentru a încărca acumulatorul telefonului mobil. Fără conectori nu putem realiza un circuit
real. Calculatorul se conectează la imprimantă cu niște conectori speciali, televizorul se cuplează la
un dispozitiv video cu alt tip de conectori. Multitudinea de conectori ne poate face viața un coșmar.
ÎNTREBĂRI
1. Care este deosebirea dintre un circuit închis și unul deschis?
2. Ce credeți că se întâmplă dacă eliminăm din circuit consumatorul?
3. Dați câteva exemple de circuite în care se utilizează un singur bec.
REZUMAT
1. Un circuit simplu este format dintr-un consumator, o sursă, cabluri de legătură și un întrerupă-
tor, numite elemente de circuit.
2. Circuitele electrice se desenează folosind simboluri standard pentru elementele de circuit.
117
L37. Gruparea becurilor în serie și paralel
De foarte multe ori, utilizarea unui
singur bec nu este suficientă. Ce credeți?
Putem adăuga mai multe becuri în circuit?
Găsiți câteva exemple în care se
folosesc mai multe becuri într-un circuit.
Plecând de la circuitul simplu, prima
idee este de a adăuga încă un bec lângă
cel existent. Se va obține circuitul din
Fig. 37.1 (a). Într-un astfel de circuit,
becurile sunt legate în serie. Asta presupune
că ele sunt străbătute de aceeași intensitate a
curentului electric. Este evident că sarcina
care pleacă de la borna pozitivă trebuie să Fig. 37.1 Gruparea becurilor în serie și paralel
fie egală cu sarcina care ajunge la borna
negativă a generatorului. Putem continua
să adăugăm becuri și, astfel, să obținem un
circuit cu trei, patru sau mai multe becuri
conectate în serie. Acest tip de conexiune
are însă un dezavantaj: dacă unul dintre
becuri se defectează, atunci tot circuitul se
întrerupe și nu mai funcționează nici cele-
lalte becuri.
O soluție a acestei probleme este conec-
tarea becurilor în paralel, ca în Fig. 37.1
(b). Între aceleași puncte ale circuitului
simplu, între care este conectat primul Fig. 37.2 Gruparea în paralel
bec, se poate conecta încă un bec. Acesta
se spune că se află conectat în paralel cu
primul. Procedura poate continua, astfel putem conecta și al treilea bec în paralel cu primele
și tot așa. Avantajul acestui circuit este că dacă un bec se defectează, celelalte continuă să fie
alimentate și să funcționeze normal. În plus, un astfel de circuit ne permite să montăm câte un
întrerupător lângă fiecare bec și să le aprindem independent Fig. 37.2.
În circuitele de mai sus, becurile pot fi înlocuite cu orice alt consumator, iar modul de func-
ționare rămâne același.
Dacă scoateți din circuitul simplu consumatorul și conectați direct bornele generatorului,
se spune că ați scurtcircuitat sursa. Efectul poate fi foarte prost. Se poate întâmpla ca bateria
să se încingă și să scoată fum, iar cablurile se pot încinge până la topirea izolației. Ați obser-
vat că, tocmai pentru a evita astfel de scurtcircuite, toate cablurile folosite în laborator sau la
aparatura domestică sunt îmbrăcate în materiale plastice izolatoare. De asemenea, ștecărul este
confecționat din material izolant și doar contactele sunt metalice. Înlăturarea unui consumator
prin scurtcircuitare conduce la creșterea bruscă a intensității curentului electric. Acest fapt poate
deveni periculos, pentru că produce încălzirea instalației, efect care poate provoca un incendiu.
Creșteri bruște ale curentului electric se mai pot produce și din anumite accidente ale rețelei
de alimentare, care pot produce deteriorarea unor consumatoare conectate la priză, chiar dacă
sunt protejate de niște întrerupătoare. La o încălzire puternică, majoritatea întrerupătoarelor nu
rezistă.
118
EXTINDERE MĂSURAREA INTENSITĂȚII CURENTULUI ELECTRIC
Pentru măsurarea intensității curentului electric
se folosește un instrument dedicat, numit amperme-
tru. Instrumentul măsoară cantitatea de electricitate
care traversează circuitul în unitatea de timp și afi-
șează rezultatul în Amperi (A) sau miliAmperi (mA).
Ampermetrul măsoară intensitatea curentului electric
din ramura de circuit unde este conectat. Dacă vrem
să aflăm intensitatea curentului electric dintr-un cir-
cuit simplu vom insera ampermetrul în circuit, în serie
cu consumatorul și cu celelalte elemente (Fig. 37.3).
ÎNTREBĂRI
1. Care este inconvenientul conectării unor consumatori în serie?
2. Câte becuri pot fi conectate în paralel?
3. Cum credeți că sunt conectate becurile unei instalații ornamentale pentru pomul de Crăciun?
Cum puteți proba modul de conectare?
4. Dacă intensitățile curenților măsurate în circuitul din Fig. 37.4 sunt I1 = 0,1 A și respectiv
I2 = 0,2 A, cât credeți că va măsura ampermetrul în circuitul principal, montat în serie cu sursa?
REZUMAT
1. La gruparea în serie, prin toate becurile trece aceeași intensitate a curentului.
2. La gruparea în paralel, prin fiecare bec trece un curent electric diferit, ramificat din curentul
principal. Becurile pot fi aprinse independent.
3. Un scurtcircuit produce o creștere bruscă a intensității curentului electric, care determină încăl-
zirea circuitului, cu risc de incendiu.
119
L38. Norme de protecție împotriva electrocutării
Electrocutarea se produce atunci când, într-o
împrejurare oarecare, prin corpul uman trece un
curent electric. Efectul este cu atât mai mare cu
cât intensitatea curentului care străbate organis-
mul uman este mai mare. În cazul unor intensități
mari, electrocutarea poate afecta serios sănătatea
sau poate conduce la deces imediat.
În principiu, electrocutarea se poate produce
din cauze naturale, care sunt fulgerul și trăsne-
tul, sau din cauze artificiale produse de sursele
de electricitate utilizate de om.
120
instalația electrică a locuinței trebuie făcut cu mare precauție și, de obicei, trebuie lăsat în sarcina spe-
cialiștilor. Toate instalațiile casnice sunt acum protejate de așa-numitele „siguranțe“. Siguranțele sunt,
în principiu, niște conductori care suportă un anumit curent electric maxim. Atunci când, din diferite
motive, intensitatea curentului depășește o valoare de prag reprezentând un maxim de siguranță pe
care îl poate suporta, „siguranța“ întrerupe circuitul.
Există măsuri simple pe care trebuie să le aveți în vedere pentru a evita accidentul electrocutării.
Prizele să fie bine fixate în perete.
Toate cablurile aparaturii casnice trebuie să aibă izolația intactă.
Toate ștecărele să fie în bună stare.
Prelungitoarele pe care le folosiți să fie în stare foarte bună, cu izolația intactă.
Dacă schimbați un bec, să aveți grijă ca circuitul becului să fie întrerupt.
Dacă desfaceți orice aparat electric, el trebuie în prealabil scos din priză (nu este suficient să închi-
deți eventualul întrerupător care îl deconectează).
Nu introduceți obiecte în priză în afară de ștecărele standard conectate la aparatură.
Nu folosiți cabluri înnădite, cu izolația improvizată.
Uneltele folosite în preajma prizelor din casă sau a unor lămpi desfăcute trebuie să fie unelte de
electrician, care au mânere foarte bine izolate.
Nu folosiți aparate electrice atunci când sunteți în cadă sau când faceți duș. Apa este un bun con-
ductor de electricitate, care prin prelingere poate ajunge în puncte neprotejate de izolație și poate
produce un scurtcircuit foarte grav.
În general, în condiții de mare umezeală, feriți-vă să utilizați aparatura electrică.
ÎNTREBĂRI
1. De ce vârful paratrăsnetului trebuie să fie mai înalt decât clădirea pe care o protejează?
2. Ce se întâmplă dacă un aparat introdus în priză se defectează la un moment dat și produce un
scurtcircuit?
3. Dacă în urma unui scurtcircuit se sting toate becurile din casă, ce credeți că s-a întâmplat?
4. Ce precauții trebuie să luați atunci când sunteți în atmosfera umedă din baie?
REZUMAT
1. Protecția clădirilor față de trăsnet se face cu ajutorul paratrăsnetului.
2. Dacă o furtună vă surprinde în natură, căutați adăpost în mașină sau în cea mai apropiată clă-
dire.
3. Feriți-vă să utilizați aparatură cu cabluri prost izolate!
PROBLEME
L31. Magneți, interacțiuni între magneți, de respingere c) de atracție sau de respingere în
poli magnetici funcție de polii magnetici.
*31.1. Enumerați trei exemple de utilizare a *31.5. Între doi magneți, întotdeauna forțele
fenomenelor magnetice. sunt: a) de atracție b) de respingere c) de atracție
*31.2. Care dintre materialele următoare au pro- sau de respingere.
prietăți feromagnetice: sticla, aerul, aluminiul, *31.6. Dacă tăiați o bară magnetică în trei, câți
nichelul, argintul, fierul? magneți obțineți?
*31.3. Completați: forțele magnetice acționează
pe distanțe ...., sunt foarte puternice la poli și
mult mai slabe ...... L32. Magnetismul terestru. Busola
*31.4. Între un magnet și un obiect feromagne- *32.1. Ce semnificație au liniile de câmp mag-
tic se exercită întotdeauna forțe: a) de atracție b) netic?
121
*32.2. Unde este câmpul magnetic terestru mai *34.3. De ce zgomotul de la fulger se aude mult
intens: a) la Poli; b) la Ecuator; c) la Tropice. mai târziu decât se observă descărcarea lumi-
noasă?
*32.3. Dacă sub o busolă plasați un magnet: a)
indicațiile busolei vor fi mai precise; b) acul busolei *34.4. Care dintre afirmațiile următoare este
se va orienta în funcție de magnetul din apropiere; corectă:
c) nu se modifică nimic în funcționarea busolei. a) Paratrăsnetul este un vârf metalic care se
conectează la pământ cât mai departe de casă
*32.4. Desenați liniile câmpului magnetic teres- pentru a atrage trăsnetele;
tru și explicați cum variază unghiul făcut de b) Paratrăsnetul este un fir metalic, care se
acestea cu solul în funcție de latitudine. Unde conectează la instalația electrică a casei pentru
este unghiul cel mai mare între liniile câmpului a o proteja de fulgere;
magnetic și sol? c) Paratrăsnetul se folosește numai la deal, pen-
*32.5. Lângă Polul Nord geografic se află: a) tru că acolo cad fulgerele cel mai des;
polul Nord magnetic sau b) polul Sud magnetic? d) Paratrăsnetul este un fir metalic conectat
direct la pământ, mai înalt decât casa pe care o
protejează, fixat pe exteriorul casei.
L33. Structura atomică a substanței. *34.5. Paratrăsnetul este cu atât mai sigur cu
Fenomenul de electrizare (experimental). cât: a) firul său de conexiune este mai scurt b)
Sarcina electrică firul său de conexiune este mai gros c) firul său
*33.1. Care afirmație este adevărată? de conexiune este mai subțire.
a) Toate materialele electrizate se atrag; **34.6. O mică bară cu lungimea de 0,5 m,
b) Toate materialele electrizate se resping; încărcată cu o cantitate de electricitate egală
c) Unele materiale electrizate se atrag, iar unele cu 0,002 C, se deplasează de-a lungul său cu
se resping. viteza de 5 m/s. Considerând repartiția sarci-
*33.2. Completați: a) sarcinile de același semn se nii uniformă, calculați intensitatea curentului
...... b) sarcinile de semn opus se ..... electric.
Tabelul IX.1
k1 k2 k3 B1 B2 B3
închis închis închis
închis închis deschis
închis deschis închis
deschis închis închis
deschis deschis închis
închis deschis deschis
deschis deschis deschis
123
L38. Norme de protecție împotriva electro- *38.3. De ce toate cablurile electrice și toți
cutării conectorii sunt izolați?
*38.1. Enumerați trei măsuri esențiale pentru *38.4. Cei care lucrează la o instalație electrică
prevenirea electrocutării. poartă încălțăminte izolatoare și, când e posibil,
*38.2. De ce trebuie să vă feriți de umezeală se suie pe un scaun sau pe o scară izolatoare.
atunci când folosiți aparate electrice? Care este motivul?
124
CAPITOLUL X | Fenomene optice
Există numeroase surse de lumină, unele naturale – Soarele, focul, fulgerul –, iar altele artifici-
ale – becul electric, lămpile fluorescente.
Cele mai multe obiecte nu emit lumină și nu se pot vedea într-o cameră întunecată. Este nevoie
de o sursă de lumină pentru a vedea obiectele din cameră. Sursa trimite lumină pe obiecte care se
reflectă și se împrăștie spre ochiul observatorului.
Obiectele care nu emit lumină și pot fi văzute doar prin împrăștierea luminii provenite de la o
sursă se numesc obiecte luminate.
Soarele este pentru noi cea mai importantă sursă de lumină. Planetele Sistemului Solar se pot
vedea numai datorită împrăștierii luminii venite de la Soare. Luna este un corp luminat, care lumi-
nează Pământul în timpul nopții, prin reflectarea luminii primite de la Soare.
Vedem în jurul nostru că există corpuri transparente, pe care lumina le traversează, cum sunt
aerul sau sticla. Alte obiecte, cum ar fi un carton sau o placă din lemn, sunt opace, pentru că opresc
complet trecerea luminii. O a treia categorie lasă să treacă lumina în mod difuz, așa cum se întâmplă
cu un geam mat, o foaie de calc sau o foaie de hârtie unsă cu ulei. Aceste corpuri care lasă să treacă
lumina în mod difuz se numesc corpuri translucide.
EXPERIMENT. Folosind o lumânare, verificați cum se vede lumina printr-o bucată de sticlă, o
bucată de calc și o foaie de carton.
125
ÎNTREBĂRI
1. Completați fraza folosind termenii – „sticla“ și „o foaie de calc“: ....... este transparentă, iar ..........
este translucidă.
2. Care este fenomenul prin care Luna plină luminează în nopțile senine?
3. De ce nu putem vedea obiectele dintr-o cameră întunecată?
REZUMAT
1. Corpurile care emit lumină se numesc surse de lumină.
2. Toate corpurile, cu excepția surselor de lumină, pot fi văzute doar prin împrăștierea luminii
provenite de la o sursă.
3. Din punctul de vedere al propagării luminii, corpurile se clasifică în trei categorii: corpuri
transparente, corpuri opace și corpuri translucide.
În drumul său, lumina parcurge toate pozițiile succesive din spațiu, de la sursă la ecran. Numim
acest fenomen propagarea luminii. Putem evidenția acest lucru dacă în drumul luminii plasăm un mic
ecran din carton. Lumina va fi oprită de carton. Dacă deplasăm cartonul în poziții succesive, lumina
ajunge la carton de fiecare dată.
Deci putem spune că lumina se propagă în linie dreaptă, din aproape în aproape. Spunem că
fasciculele de lumină sunt formate din raze de lumină. Din punct de vedere grafic, figurăm razele
de lumină prin linii drepte, pe care adăugăm o săgeată pentru a indica sensul de propagare.
TEMĂ Deși lumina se propagă în linie dreaptă, putem vedea și obiectele care nu sunt direct în
calea luminii. Dacă într-o cameră, în dreptul unei surse de lumină plasăm o carte, vom putea citi ce
scrie și pe cealaltă parte a cărții, opuse sursei. Explicați acest fenomen.
EXPERIMENT
Să realizăm un alt experiment clasic, care ne va demonstra că lumina se propagă în linie dreaptă.
Folosind o cutie din carton, construim un paralelipiped care are pe una dintre fețele laterale o gaură
rotundă cu diametrul de 2-3 cm, iar în fața laterală opusă este complet liberă. Lipim peste gaura
126
circulară o hârtie neagră, iar pe celălalt capăt o
foaie translucidă de calc. Perforăm în hârtia nea-
gră un mic orificiu, cu un vârf de ac și așezăm
în fața acestei laturi o lampă (Fig. 40.2). Privind
din cealaltă parte a cutiei, vom observa imaginea
filamentului pe ecranul din hârtie de calc. Am
realizat astfel o cameră obscură (sau o cameră
fotografică). Cum arată această imagine?
Fiecare punct al sursei de lumină trimite raze
prin orificiul practicat în peretele cutiei. Razele
ajung pe hârtia de calc și formează imaginea fila-
mentului. Observăm că această imagine este răs-
turnată.
Dacă îndreptăm camera spre o fereastră des-
chisă și privim ecranul, vom vedea pe ecran pro-
iectate imaginile de afară. Imaginile vor fi răs-
turnate. Fig. 40.2 Imagine răsturnată
Viteza luminii
Impresia noastră este că lumina se propagă
instantaneu. În realitate, nu există fenomene care
se petrec instantaneu. Toate fenomenele au o anu-
mită durată finită. Și lumina se propagă cu o anu-
mită viteză finită. E adevărat că viteza luminii
în spațiul cosmic, adică în vid, este foarte mare.
Albert Einstein (Fig. 40.3) a stipulat că viteza
luminii în vid este constantă și că este cea mai
mare viteză posibilă.
ÎNTREBĂRI Fig. 40.3 Albert Einstein (1879 – 1955) a fost cel mai
inspirat fizician al tuturor timpurilor. A elaborat teoria
1. Aflați distanța de la Pământ la Soare știind efectului fotoelectric, teoria relativității restrânse și teoria
că lumina călătorește 8 min și 20 s pentru a generală a relativității. Fără contribuțiile sale, rachetele
ajunge la Pământ. spațiale sau bomba nucleară nu ar fi existat. Nu ar fi
existat nimic din fizica modernă. Laureat al Premiului
2. De ce este posibil să vedem niște stele care Nobel pentru Fizică în 1921.
acum nu mai există?
REZUMAT
1. Lumina se propagă în linie dreaptă.
2. Razele de lumină sunt reprezentate prin linii drepte, cu un vârf de săgeată care indică sensul
de propagare.
3. Viteza luminii în vid este constantă și egală cu c = 300.000 km/s.
127
L41. Umbra. Producerea eclipselor (extindere)
Se numește sursă punctiformă o sursă de lumină a cărei dimensiune este mult mai mică decât
distanța față de corpul luminat. Practic, putem obține o sursă punctiformă folosind o sursă puternică
de lumină în fața căreia plasăm un paravan opac în care perforăm un mic orificiu sau o fantă foarte
îngustă. Mica perforație realizată în paravan va reprezenta o sursă punctiformă.
EXPERIMENT
În acest experiment folosim o lampă
puternică care luminează un ecran alb
într-o cameră întunecată.
A. Între lampă și ecran fixăm un
paravan opac în care am perforat o gaură
de 2-3 mm. Plasăm între paravan (care a
devenit sursă punctiformă de lumină) și
ecran diferite obiecte: un creion, un deget,
o monedă. Ce observăm?
Obiectul oprește o parte din lumină,
Fig. 41.1 Formarea umbrei în cazul unei surse punctiforme
iar pe ecran apare umbra obiectului
(Fig. 41.1). Umbra are aceeași formă cu
obiectul deoarece lumina se propagă rec-
tiliniu.
B. Observați ce se întâmplă dacă
apropiați și îndepărtați obiectul de sursă.
Dimensiunea umbrei se va modifica. Când
obiectul este mai aproape de sursă, umbra
este mai mare și are un contur mai difuz.
C. Să folosim acum un ecran în
care am produs o gaură de circa 2-3 cm.
Imaginea umbrei se modifică. În jurul
umbrei, ecranul este mai luminos, întrucât Fig. 41.2 Umbra și penumbra
gaura mai mare lasă să treacă mai multă
lumină. Marginile umbrei sunt mai puțin
pronunțate. Putem considera gaura mai mare echivalentă cu un număr mare de perforații puncti-
forme, adică de surse punctiforme. Fiecare formează propria umbră, numai că acestea nu se suprapun
perfect. În jurul umbrei apare o zonă semiluminată, numită penumbră. Deci sursele extinse for-
mează o umbră și o penumbră pentru obiectele opace aflate în drumul razelor de lumină (Fig. 41.2).
Producerea eclipselor
Fenomenul eclipselor se explică
direct prin formarea umbrei și a penu-
mbrei.
Eclipsa de Soare se produce atunci
când Luna se află între Pământ și Soare.
În această situație, Luna formează o
umbră pe Pământ, împiedicând razele
Soarelui să ajungă pe Pământ în plină
zi. Pentru un interval de timp cât Luna
obturează lumina care se propagă în
linie dreaptă de la Soare, într-o anumită
regiune pe Pământ se face întuneric,
generând un fenomen extrem de specta-
culos. În Fig. 41.3 se vede o imagine a Fig. 41.3 Umbra Lunii traversând Pământul
128
umbrei formate de Lună pe Pământ.
În Fig. 41.4 este o fotografie a
Soarelui în momentul de maximă
eclipsă, când cele trei corpuri cerești
sunt aliniate perfect, iar în Fig. 41.5
este prezentată o imagine a eclipsei
de Soare, obținută din spațiul cos-
mic, furnizată de NASA.
Eclipsa de Lună se petrece
atunci când Pământul se află între
Soare și Lună, cele trei corpuri
cerești fiind perfect aliniate. Lumina
Soarelui nu mai ajunge la Lună, ast-
fel încât Luna devine invizibilă de
pe Pământ pentru regiunile care
se află de partea Lunii și în partea
Fig. 41.4 Eclipsă de Soare văzută de pe Pământ
opusă față de Soare.
Fig. 41.6 Umbră, penumbră sau...? Fig. 41.5 Elementele unei eclipse de Soare
ÎNTREBĂRI
1. De ce se formează penumbră în cazul unei surse întinse de lumină?
2. Trasați mersul razelor din imaginea din Fig. 41.6.
3. Când Soarele se află între Pământ și Lună, avem eclipsă de Soare sau eclipsă de Lună?
REZUMAT
1. Un obiect plasat în fața unei surse punctiforme de lumină produce o umbră bine definită pe
orice ecran aflat în spatele obiectului.
2. O sursă întinsă de lumină produce o umbră și o penumbră pe un ecran plasat în spatele obiec-
tului.
3. Eclipsa de Soare se produce atunci când Luna se plasează între Soare și Pământ, pe aceeași
dreaptă. Regiunile din dreptul Lunii vor fi întunecate în plină zi.
4. Eclipsa de Lună se petrece atunci când Pământul se află între Soare și Lună. Luna devine invi-
zibilă pentru regiunile de pe Pământ aflate în partea opusă Soarelui.
129
L42. Devierea fasciculelor de lumină: reflexia și refracția
(experimental, descriere calitativă)
Reflexia luminii
TEMĂ EXPERIMENTALĂ
Verificați egalitatea dintre unghiul de incidență i și unghiul de reflexie r, folosind o sursă de lumină,
o fantă verticală practicată într-un ecran, o oglindă care se poate roti în plan vertical în jurul unui
ax, un raportor pentru măsurarea unghiurilor și o foaie de hârtie folosită drept ecran.
130
Să vedem cum se formează imaginea
unui obiect într-o oglindă (Fig. 42.3).
Să considerăm o lumânare în fața unei
oglinzi plane. Lumina va fi reflectată de
către oglindă. Când ne uităm în oglindă
vedem imaginea lumânării. Imaginea
este dreaptă, de aceeași dimensiune și
se află în spatele oglinzii. Imaginea nu
poate fi prinsă pe un ecran. Se spune că
este o imagine virtuală. Putem construi
Fig. 42.3 Formarea imaginii într-o oglindă plană
geometric imaginea fiecărui punct, deter-
minând intersecția a două raze sau a pre-
lungirilor acestora. În cazul nostru, razele de lumină care pleacă de la obiect se reflectă în oglindă și se
poate desena intersecția prelungirilor razelor. Imaginea se formează într-un punct simetric față de planul
oglinzii. Imaginea este virtuală pentru că se produce la intersecția prelungirilor razelor de lumină.
Refracția luminii
Să privim imaginile din Fig. 42.4. Creionul apare rupt în cele două imagini, iar moneda de
pe fundul paharului cu apă apare poziționată mai sus decât este în realitate. Așa cum am văzut,
imaginile se formează la intersecția razelor sau prelungirilor razelor. Fracturile din imagini apar
datorită faptului că lumina își modifică direcția de propagare la traversarea suprafeței de separare
dintre două medii transparente, în exemplele noastre aer-apă și aer-sticlă.
ÎNTREBĂRI
1. Cum se reflectă o rază de lumină care cade perpendicular pe o oglindă?
2. Desenați mersul unei raze de lumină care traversează o lamelă din sticlă.
REZUMAT
1. Fenomenul de întoarcere a razelor de lumină în mediul din care provin, la suprafața de sepa-
rare, dintre două medii, se numește reflexie.
2. În cazul reflexiei, raza incidentă, normala și raza reflectată se află în același plan.
3. Unghiul de incidență este egal cu unghiul de reflexie.
4. Fenomenul de modificare a direcției de propagare a luminii, la traversarea suprafeței de sepa-
rare dintre două medii transparente, se numește refracție.
5. Raza incidentă, normala și raza refractată se află în același plan.
6. La refracție, lumina se propagă mai aproape de normală în mediile mai dense.
PROBLEME
L39. Lumina: surse de lumină, corpuri L40. Propagarea rectilinie a luminii.
transparente, translucide și opace Viteza luminii
*39.1. Care este diferența dintre un corp opac și *40.1. Ce proprietate a luminii ne ajută să
un corp transparent? aliniem un șir de țăruși cu ochiul liber?
*39.2. Completați noțiunile corecte: ecranul **40.2. Dimensiunile umbrei unui nor sunt
unui telefon mobil este o sursă de lumină când aproape egale cu dimensiunile norului. Care
este ...... și este un obiect luminat când este ......
este explicația?
*39.3 Cum puteți transforma un corp translu-
***40.3. Distanța de la Pământ la Lună este
cid, cum ar fi o foaie de calc, într-un corp opac?
de apro ximativ 378.000 km. În cât timp
*39.4. Care dintre afirmațiile următoare sunt ajunge lumina reflectată de Lună pe Pământ?
adevărate și care sunt false? c = 300.000 km/s.
a) Corpurile opace și corpurile transparente nu
lasă lumina să le traverseze.
b) Corpurile transparente lasă lumina să treacă L41. Umbra. Producerea eclipselor
dacă este perpendiculară pe ele. *41.1. Eclipsa de Soare are loc atunci când:
c) Corpurile translucide, dacă sunt foarte sub- a) Pământul se află între Soare și Lună
țiri, lasă lumina să treacă prin ele.
b) Soarele se află între Pământ și Lună
d) Un corp translucid este un corp prin care
c) Luna se află între Soare și Pământ.
lumina se transmite difuz.
*41.2. În ce condiții se formează penumbra?
132
**41.3. Desenați razele de lumină care delimi- *42.2. Desenați mersul razelor de lumină și ară-
tează umbra și penumbra pe ecran în Fig. X.1. tați de ce un bazin de înot apare mai puțin adânc
decât în realitate.
**42.3. La intersecția a două drumuri înguste,
perpendiculare, se montează o oglindă plană,
pentru ca fiecare șofer să observe din timp mași-
nile care vin din cealaltă stradă. Unde trebuie
montată oglinda și la ce unghi față de axele celor
două drumuri?
Fig. X.1 Umbră și penumbră **42.4. Construiți un sistem din două oglinzi
care să întoarcă o rază de lumină cu 180°.
***41.4 În fața unui paravan în care este ***42.5. În fața unei oglinzi plane verticale se
practicat un mic orificiu se așază o sursă de așază un obiect cu lungimea de 10 cm. Construiți
lumină. La 30 cm de paravan se plasează un imaginea obiectului și calculați lungimea imagi-
ecran care recepționează lumina trimisă de nii. Ce se întâmplă dacă îndepărtați obiectul de
sursa punctiformă, realizată în paravan. Dacă la oglindă la 20 cm?
10 cm de paravan, în dreptul orificiului, se așază ***42.6. Un corp se află la distanța de 30 cm de
o monedă cu diametrul de 2,5 cm, construiți o oglindă plană.
umbra monedei pe ecran și calculați diametrul a) Calculați distanța dintre obiect și imagine.
umbrei. Refaceți desenul și calculul pentru o dis- b) Dacă oglinda se depărtează cu 20 cm, cu cât
tanță între paravan și monedă de 15 cm. Ce se se depărtează imaginea de obiect?
întâmplă dacă lărgim orificiul din paravan la un
***42.7. În fața unei oglinzi plane, la distanță de
diametru de 2-3 cm?
3 m se află un obiect care se apropie de oglindă
perpendicular pe aceasta, cu viteza v = 0,2 m/s.
L42. Devierea fasciculelor de lumină: Calculați viteza cu care se apropie imaginea de
reflexia și refracția obiect.
*42.1. Explicați de ce lumina reflectată de o ***42.8. Pe o oglindă plană cade o rază la un
oglindă formează o imagine, în timp ce lumina unghi de incidență de 30°. Cât va deveni unghiul
reflectată de o foaie albă de hârtie nu formează de reflexie, dacă oglinda se rotește cu 20° într-un
nicio imagine. sens sau în celălalt?
133
REZOLVĂRI ȘI INDICAȚII
135
**5.8. S perete = 3 × 4 = 12 m 2. S rolă = 2,5 × 0,8 = 2 m 2. N role = **6.5. a) măsurătorile 3) și 4) sunt cele mai distanțate de cele-
Sperete /Srolă = 6 role. lalte valori. Cel mai probabil eroarea poate surveni din numă-
***5.9. a) Volumul de apă care trebuie evacuat este egal cu V = rarea greșită a oscilațiilor. Se pare că în cele două cazuri s-au
L × l × h = 20 × 30 × 0,2 = 120 m3. Volumul unei găleți este egal numărat 11 și respectiv 9 oscilații, în loc de 10.
cu V1 = 8/1000 = 0,008 m 3. Deci volumul evacuat este egal cu b) Valoarea medie pentru cele 8 măsurători este 10,00 s.
volumul echivalent a 120/0,008 = 15 000 de găleți. Dacă eliminăm cele două erori grosolane media va fi 10,07 s.
b) Volumul corpului V1 se poate exprima ca volumul de apă dez- Se observă că în acest caz diferența este foarte mică. Asta se
locuit Vdezlocuit = L × l × h1. Întrucât V1 = Vdezlocuit , V1 = L × l × h1 întâmplă deoarece cele două erori grosolane în acest caz parti-
și deci h1 = V1/(L × l) = 2,5/30 × 20 = 0, 0041 m. cular se compensează – o dată a fost cronometrată o oscilație în
***5.10. a) t1 = 7 h 30 min este momentul plecării de acasă. plus, iar a doua oară o oscilație în minus.
t2 = 7 h 45 min este momentul în care ajungeți la școală.
t1 = t2 – t1 = 15 min este durata drumului până la școală L7. Calcularea valorii medii și a erorii absolute
t 3 = 8 h este momentul începerii cursurilor
t 2 = 5 h 50 min este durata cursurilor plus durata pauzelor – **7.1. Tabelul R 7.1
6 intervale de câte 50 min plus cinci pauze de câte 10 min.
Nr curent Durata măsurată (s) Eroarea absolută
t 4 = t 3 + t2 = 8 h + 5 50 min = 13 h 50 min este momentul ple-
1 10,12 0,05
cării de la școală
t 3 = t1 + 10 min = 25 min 2 9,84 0,23
t 5 = t 4 + t 3 = 13 h 50 min + 25 min = 14 h 15 min 3 9,78 0,29
b) t 4 = t1 + t 3 = 15 min + 25 min = 40 min
4 10,31 0,24
c) t5 = t5 – t1 = 14 h 15 min – 7 h 30 min = 6 h 45 min = 285 min
este intervalul total de la plecare până la revenirea acasă. 5 10,24 0,17
t 6 = 6 × 50 = 300 min = 5 h este durata totală petrecută în clasă 6 10,14 0,07
la orele de curs. Valoarea medie 10,07 0,175
136
CAPITOLUL IV L13. Mișcarea rectilinie uniformă.
L9. Mișcare și repaus. Corp, mobil reper Reprezentarea grafică a mișcării
*9.5. a), d) și e). **13.1. Tramvaiul se mișcă timpul t1 =d/v = 3/25 = 0,12 h =
*9.6. Sunt false afirmațiile: b), d), e) 7,2 min și staționează t2 = 5 * 2 min = 10 min. Deci durata totală
a deplasării este t = 17,2 min. Viteza medie este vm = d/t =
0,1744 km/min = 10,46 km/h.
L10. Traiectorie. Sistem de referință **13.2. Din momentul t0 = 0 până în momentul t1 = 15 s, mobi-
lul parcurge distanța d = vt1 = 150 m. (Fig. R 13.2)
***10.3. Față de centrul roții traiectoria este un cerc. Față de sol
traiectoria este o curbă ca în Fig. R 10.3.
137
obținem × = 4 m în fiecare caz. (M1) x1 = 6 – 0,33 6 = 4 m (M 2) *15.4. a = (v2 – v1)/t = 2,78 m/s2.
x2 = 1 (6 – 2) = 4 m (M 3) x3 = 0,66* 6 = 4 m. *15.5. g = (v0 – vf)/tu; tu = v0 /g = 10 m/s/10 m/s2 = 1 s.
***13.8. a) Plasăm cele două mobile într-un sistem de coordo- **15.6. tu = v0 /g, iar v = v0 – g tu /2 = v0 – g v0 /2g = v0 /2 = 4 m/s.
nate Fig. R 13.8, în care punctul A se află în origine. **15.7. (M1) Mobilul merge uniform încetinit și atinge viteza de
7 m/s după 6 s. (M 2) Al doilea mobil merge cu viteză constantă
de 7 m/s, a2 = 0. (M 3) Al treilea mobil merge uniform accelerat
din repaus și atinge viteza de 7 m/s în 6 s, deci se poate calcula
accelerația a3 = v/t = 7/6= 1,17 m/s2.
CAPITOLUL V
Fig. R 13.8. Cele două mobile pleacă din punctul A L16. Inerția – proprietatea generală a corpurilor
aflat în origine.
*16.5. b) și d)
*16.6. a) mișcare rectilinie uniformă; b) inerția ....repaus; c)
Primul mobil pleacă la momentul t01 = 0 min, iar al doilea la momen- puțin.
tul t02 = 20 min. Cele două legi de mișcare se scriu: (1) x = v1t și *16.8. b)
(2) x = v2 (t – t02) *16.9. Trotineta se mișcă datorită inerției. Dacă asupra sa nu
b) Întâlnirea are loc la momentul t1, când x = x1. La t1 avem v1t1 = ar interveni factori externi – cum este frecarea sau un drum în
v2 (t1 – t02), deci t1 = v2t02/(v2 – v1); t1 = 12 km/h * 20 min/(12 km/h pantă – trotineta s-ar mișca cu viteză constantă la infinit.
– 10 km/h) = 120 min. Întâlnirea are loc la distanța x1 = v1t1 = 10
km/h* 120 min = 20 km.
c) La un moment t2 primul ciclist se află la distanța d = v1t2 , iar L17. Masa – măsură a inerției. Unități de măsură
al doilea la distanța d/2 = v2 (t2 – t02). Deci v1t2 = 2v2 (t2 – t02), deci
*17.4. a) și c).
t2 = 2 v2t02/(2v2 – v1) = 34,28 min.
*17.5. m1 = 0,0233 kg; m2 = 13 230 kg; m3 = 2500 kg.
***13.9. a) Alegem un sistem de referință astfel încât primul
mobil pleacă din origine cu viteza v1 = 70 km/h, iar al doilea
pleacă din punctul A aflat la x02 = 80 km cu viteza v2 = 80 km/h
L18. Măsurarea directă a masei corpurilor. Cântărirea
mergând spre originea sistemului de coordonate (Fig. R13.9).
b) (1) x = v1t și (2) x = x02 – v2t
*18.2. Precizia este dată de valoarea celei mai mici mase etalon
disponibile.
*18.3. Întotdeauna se măsoară greutatea corpului, adică forța
cu care este atras de către Pământ. Instrumentul de măsură
folosit poate fi însă etalonat în kg sau în N.
*18.4. a)
138
**19.10. O coală de hârtie are suprafața S = l1 l2 = 623,7 cm 2 = *22.12. x = F/k. Alungirea se dublează + 3 cm.
0,06237 m 2. Densitatea superficială fiind 70 g/m 2, rezultă că o **22.13. F = G1 + G 2 = 64 N
coală cântărește m1 = 70 S = 4,36 g, iar 500 de coli cântăresc **22.14. a) k1 = m1g/x = 6,67 103 N/m; k2 = m2g/x = 3,33 N/m;
mtotal = 2,18 kg. b) x1 = m2g/k1 = 6 mm; x2 = m1g/k2 = 4 mm.
**19.11. amestec = (1 + 2)/2 **22.15. Dacă rămâne în echilibru însemnă că forța de frecare
**19.12. amestec = (m1 + m2)/(V1 + V2) = (m + m)/(m/apă + m/alcool) este egală cu forța elastică. Ffrecare = k x = 5 N.
= apă alcool /(apă + alcool).
**19.13. a) mamestec = mapă + malcool = apăVapă + alcoolValcool = 320 g;
b) amestec = mamestec /(Vapă + Valcool) = 0,91 g/ml L23. Măsurarea forței. Dinamometrul
**19.14. m = m1 + m2 = 1V + 2V = (1 + 2) V; V = 30,3 cm3
**19.15. m = maur + margint = aur Vaur + argint Vargint, iar V = Vaur + *23.1. Dinamometrul măsoară întotdeauna o forță, deci greuta-
Vargint; tea (forța cu care corpul este atras de Pământ și care egalează
m = aur Vaur + argint (V – Vaur); deci Vaur = (m – argintV)/(aur – argint) forța de deformare a resortului care reprezintă dinamometrul).
= 2 cm3. Vargint = 2 cm3.
Dar un dinamometru poate fi etalonat și în kg, adică în unități
de masă. Desigur, un dinamometru etalonat în kg nu va mai
indica masa corectă dacă este folosit pe Lună, de exemplu.
CAPITOLUL VI *23.2. Fiind pe un plan înclinat, la alungirea dinamometrului
L20. Interacțiunea, efectele interacțiunii nu va contribui întreaga greutate a corpului. Ca urmare, defor-
marea va fi mai mică decât cea corespunzătoare unei poziții
*20.1. Practic fiecare corp interacționează simultan cu toate
verticale. Dinamometrul va indica o greutate mai mică decât
celelalte corpuri din Univers. Cu unele dintre ele interacțiu-
cea reală.
nea este foarte slabă sau aproape nulă din cauza distanței și de
*23.3. Alungirea este proporțională cu forța, deci cu greutatea.
aceea interacțiunea cu acestea se poate neglija. Pe de altă parte,
este imposibil ca în natură să izolăm două corpuri astfel ca ele Resortul se va alungi cu o diviziune suplimentară.
să interacționeze numai între ele. Studiul interacțiunii dintre *23.4. k = mg/x = 10 N/cm
două corpuri este un model fizic, adică o aproximație simplifi- *23.5. mmaxg = k xmax; mmax = 7 kg.
catoare, prin care putem studia interacțiunea, făcând abstracție
de existența celorlalte corpuri.
*20.2. Interacțiuni la distanță: a), b), d). Interacțiuni la contact: L24. Relația dintre masă și greutate
c) și e).
*20.3. a) *24.1. a) Masa este caracterizată numai prin valoare; b) greuta-
*20.4. Desigur. Exemple: o picătură de apă în cădere este alun- tea este caracterizată prin valoare, direcție și sens.
gită de forța gravitațională, care însemnă interacțiune la dis- *24.2. a) inerție b) interacțiune
tanță. *24.4. a)
*20.5. a) elastic; b) plastică. *24.5. a) masa este aceeași b) GP/GL = g P/g L = 9,8/1,7 = 5,7
*20.6. Da *24.6. Nu are greutate.
*20.7. a) și d) static. B) și c) dinamic.
CAPITOLUL VII
L21. Forța – măsură a interacțiunii. L25. Starea termică, echilibrul termic, temperatura.
Unitatea de măsură a forței
Contact termic
*21.1. b)
*25.1. c)
*21.2. b)
*25.5. b)
*21.3. F = ma = 6 N
*25.6. Întotdeauna între temperatura cea mai mică și cea mai
*21.4. b)
mare.
*21.5. a = F/m; a1 = 0,3 m/s2; a2 = 0,2 m/s2; a3 = 0,1 m/s2.
139
CAPITOLUL VIII L34. Fulgerul. Curentul electric
L28. Dilatare/contracție
*34.1. Q = It = 8 C
*28.2. b) *34.2. Datorită intensității curentului electric generat.
*28.4. b) și c) *34.3. Lumina se propagă cu viteza cea mai mare, mult mai
*28.5. Dilatarea este proporțională cu variația de temperatură, mare decât sunetul.
deci va fi de 3 mm. *34.4. d)
**28.6. a) Dilatarea este proporțională pe toate direcțiile. Dacă
*34.5. a) și b)
latura a se dilată cu la = 0,3 mm/30 cm = 0,001, pentru celelalte
*34.6. I = Q/t; t = l/v; I = 0,02 A
laturi avem lb = 0,001*10 = 1 mm și Dlc = 4 mm.
b) m = 1V1 = 2V2 , deci 2 = 1V1/V2 = 2,62 g/cm3
**28.7. Vmăsurat = Vapă – Vsticlă; Vmăsurat = Vapă – Vapă /7; Vapă =
L35. Conductoare și izolatoare electrice.
7 Vmăsurat /6 = 14 mm3
Generatoare, consumatori, circuite electrice
L29. Transformări de stare de agregare *35.1. Pentru că în ansamblu conductorul este neutru din punct
de vedere electric, deci nu are loc o traversare a unei sarcini
*29.1. b) nete printr-o secțiune.
*29.2. b) *35.6. Pentru că aerul este izolator.
*29.3. d)
*29.4. Nu.
*29.6. a) L36. Circuitul electric simplu.
*29.7 a) Elemente de circuit, simboluri
140
CAPITOLUL X L42. Devierea fasciculelor de lumină: reflexia și refracția
L39. Lumina: surse de lumină, corpuri transparente,
translucide și opace *42.1. În cazul oglinzii fiecare rază se ref lectă sub același
unghi și astfel fiecărui punct obiect îi corespunde un punct
*39.4. d) imagine. Hârtia reflectă lumina difuz, adică razele care pleacă
de la obiect au diferite unghiuri de reflexie și nu pot forma o
imagine.
L40. Propagarea rectilinie a luminii. Viteza luminii **42.3. Oglinda se montează la intersecție, la un unghi de 45°
de axul fiecărui drum, adică perpendicular pe bisectoarea
*40.1. Propagarea în linie dreaptă. unghiului făcut de cele două drumuri.
**40.2. Însemnă că razele Soarelui cad perpendicular pe sol. ***42.4.
***40.3. t = d/c = 1,26 s
*41.1. c)
*41.2. Atunci când sursa de lumină nu este punctiformă.
**41.3.
***41.4.
141
GRUPUL EDITORIAL ALL
Mihail Penescu
V
FIZICA
ManualApentru clasa a VI-a
�
Manualul de fafii poate Ji considerat mai mult dwU un manual standard. El confine direct, dar �i
indirect (printre randuri �i prin spirit), miiiestria dasciilului care dore�te sii conducii elevul spre
infelegerea �i spre deschiderile �tiinfifice moderne, punandu-i la dispozifie metode prin care aceastii
aventurii a cunoa�terii se poate obfine. ,,Aventura cunoa�terii'� de la observafie la teorie, prezentatii de
un dasciil cu experienfii in toate aspectele - de la �coalii la cercetare - este meritorie.
Prof. dr. Mircea V. Rusu
Am scris aceastii carte cu gandul la elev. M-am adresat tot timpul acelui copil de doisprezece ani
care ia pentru prima data contact cu studiul naturii, prin intermediul fizicii. Am incercat sii-i trezesc
interesul pentru �tiinfa pe care am considerat-o intotdeauna cea mai fermeciitoare dintre �tiinfe.
Am incercat sii-i deschid o u�ii ciitre gandirea logicii, ciitre rafionamentul ordonat �i spumos, in acela�i
timp, care a condus omenirea spre marile progrese ale cunoa�terii.
Mihail Penescu
August 2018
Mihail Penescu a fast asistent universitar �i lector la Catedra de Fizica Atomica �i Nucleara a
FacultatH de Fizica din cadrul UniversitatH din Bucure�ti, intre anii 1981 �i 1994. Manualul de fata
reprezinta dorinta autorului de a apropia fizica �i studiul fizicii de cititorii tineri in fata carora se
deschide acum drumul cunoa�terii. Printre lucrarile sale adresate invatamantului preuniversitar,
publicate de-a lungul timpului, se numara Probleme recapitulative de fizicii - Editura ALL,
1995 I 1996, �i Caiete de Fizicii. Lecfii de termodinamicii - EdituraAMCO PRESS, 1991.
www.all.ro