Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
4.1.3. Analiza structurală a stărilor de spirit: Părinte (P), Adult(A), Copil (C);
› Starea de Părinte(P)
Fiecare dintre noi am înregistrat (şi încă mai înregistrăm) norme, opinii, judecăţi despre
oameni şi lucruri fără să fi avut posibilitatea să verificăm corectitudinea acestora. De asemenea,
am înregistrat comportamente de dominare, impunere sau protejare. O persoană accesează starea
de Părinte atunci, când comportamentul său reproduce un„model” pe care l-a înregistrat de la cei
din jur, de regulă, părinţi sau alte persoane care au exercitat o influenţă puternică asupra lor.
› Starea de Copil (C) se referă la simţuri şi include nevoile, senzaţiile şi emoţiile ce apar
în mod natural la o persoană. O persoană se manifestă prin Copilul său atunci când îsi exprimă
deschis si spontan dorinţele, trăirile, sentimentele. Spre exemplu: „Mi-e frică..”, „Vreau
îngheţată” etc. Starea de spirit C dovedeşte, sub formă de senzaţii interne şi externe, toate nevoile
şi dorinţele manifestate de o persoană şi le exprimă ca sisteme de comportamente, reflectate în
gânduri şi emoţii. Comportamentul C explică faptul că, nu arareori, suntem înclinaţi să acţionăm
conform dorinţelor şi plăcertilor noastre; în alte cazuri, avem tendinţa de a ne feri de lucruri sau
fapte care, în anumite circumstanţe, ne-au creat neplăceri sau chiar suferinţe.
› Adultul (A) (numit si Calculatorul) se manifestă atunci când o persoană gândeste, simte
si acţionează autonom, raportându-se la realitatea obiectivă. El organizează, compară, prevede,
evaluează, analizează, decide, solicită, înregistrează si comunică informaţii. Îi sunt
corespondente : privirea directă, gesturile măsurate, siguranţa linistită. Aspectul pozitiv al stării
de Adult este că ne permite culegerea obiectivă de informaţii, luarea de decizii gândite,
rezolvarea problemelor, îndeplinirea sarcinilor, dar mai ales „o integrare armonioasa între dorinţe
(Copil) si valori (Părinte), fapt care oferă personalităţii un sentiment de mulţumire în viaţă, în
acord cu sine însusi.
Cele trei stari de spirit (P, A si C) constituie o grila de analiza ce poate fi explicata nu
numai propriei persoane, ci si unor grupuri sau colectivitati (ne referim la compartimente,
intreprinderi, firme etc.). Spre exemplu, pentru o instituţie (firma) starile de spirit includ:
P dintr-o instituţie
(firmă) este definit
prin P fondatorului acesteia
si al salariaţilor săi, respectiv
prin ansamblul tradiţiilor,
normelor, tipurilor de strategii (“spiritul casei”) utilizate, ca şi prin structurile specifice de control,
securitate şi supraveghere manifestate şi/sau prezente la toate niveluri ierarhice componente ale
structurii organizatorice.
A unei intreprinderi (firme) este dat de A fondatorului acesteia şi al salariatilor săi, adica
prin ansamblul organelor de: formare; reflecţie; producţie; informare; comunicare; decizie.
Fig.4.2.
Elementele
componenete
ale stărilor de
spirit în raport
de funcţiile
CC (sau, cum mai este denumit, “Micul Profesor') include intuiţiile, ideile “magice”
(“salvatoare”) etc.
Fiecare dintre cele trei stări de spirit de bază se poate manifesta astfel, in vederea rezolvarii
(solutionarii) problemelor:
› Părintele Grijuliu (PG). Sare în ajutor, se arată preocupat de orice lucru sau fapt. Se
caracterizează prin gesturi primitoare, atinge pe umeri pentru a da încredere, este surâzător,
încurajator, urmăreşte din spate pe cei ce lucrează. Are o voce liniştitoare, grijulie, caldă, uneori,
mieroasă.
b). dezavantaje: este prea asigurator, poate incuraja slabiciunea, delasarea si scuza,
ineficacitatea, ceea ce, finalmente, favorizeaza o atitudine prea indulgentă, permisiva.
› Adultul (A): Funcţia sa permanentă este de a rezolva problemele (atat pe cele “interne”,
specifice fiecarui individ, cât şi pe cele aparute între individ şi mediul ambiant). Este neutru,
ascultă, reformulează, caută informaţii. Are ţinută dreaptă, destinsă, îşi priveşte des
interlocutorul, direct şi neutru.
Cuvinte şi expresii verbale folosite (clare, concise, logice, având un conţinut precis):
Înţeleg ce vreţi să spuneţi; Dacă înţeleg bine, doriţi să…; Există următoarele două soluţii…; În
acest caz, vom…; unde?; ce? Când?; posibilitate; alternativă; exact; inexact; obiective etc.
a) avantaje: emite ipoteze, evaluează soluţiile propuse (fiind pro sau contra acestora), fară
judecăţi de valoare şi/ sau emoţii exteriorizate; nu suprasolicitează importanţa nici unei persoane
şi, cand consideră necesar şi oportun, decide. Functionalitatea A depinde de calitatea
informaţiilor de care dispune.
› Starea de spirit Copil Rebel sau Adaptat (CA) raspunde problemelor apelând la modele
prestabilite, a căror eficacitate contează mai puţin în raport cu autoritatea parentală (de unde şi
tipurile de CAR si CAS)., reacţionează împotriva normelor impuse propriei persoane. Ca
autoritate parentală, cea mai importantă pentru CA este cea a PN, întrucât acesta
este Parintele care îi generează, de regulă, starea de supunere sau de “rebeliune”. Aşadar, ca
regulă generală, comportamentele CA sunt specifice persoanelor care îşi exteriorizează
sentimentele în caz de reusită sau de eşec. Cu totul excepţional, în situaţii neobişnuite, CA va fi,
poate, inhibat de constrângeri şi ezitant.
› Copilul Creativ (CC) ocupa un loc important in rezolvarea problemelor, mai ales
cand lipseste A. Calitatea observarilor sale in domeniul relatiilor inter-umane (efectuate in
propriul mediu familial) ii permite ca, adeseori, sa “inventeze”, cu mult succes, solutia cea mai
eleganta si rapida. In schimb, dispune de un rationament putin “elaborat” si, drept consecinta,
exista riscul suficient de ridicat ca el sa adopte “solutii geniale”, simpliste si irealiste. Prin
urmare, este recomandabil ca intuitiile CCsa fie lamurite (clarificate) de catre A. In aceste
situatii, CC devine un fel de cobai sau, cel mult, “creatorul de idei” atat de folositor pentru A! Si,
in mod sigur, A va sti cum sa profite!…
Expresii verbale: se caracterizează prin punerea unor mar întrebări referitoare la subiecte
„tabu”: Şi dacă?; Pentru ce să fac?; Arată-mi că este aşa!; Intuiţia îmi spune că…; poate; mda;
cred că.
b) dezavantaje: percepe realitatea conform dorinţelor sale, trăieşet într-o lume magică.
Copilul Supus (CS) respectă uzanţele şi normele, este rezervat; ignoră prezenţa problemelor.
De fapt, lasă impresia că, pentru el, nu exista nici o problemă. (De cate ori nu afirmam
aceasta!?). Aflat in starea CS, un individ spune “vrute si nevrute” si, când placerea sau suferinţa
sunt prea intense, îşi exteriorizează puternic emoţiile (uneori, chiar brutal). Iar senzaţiile sunt
extrem de fine şi bogate în informaţii utile pentru CC si A.
Cuvinte şi expresii prioritar utilizate: Mi-ar plăcea să…, Aveţi dreptate…; Vă rog, aţi putea
să…?; Aş face-o din suflet, dar…; Vinovat; ruşine; timid; ascultător.
2. Se raspunde la intrebare:
a) P: “Eu sunt cel care trebuie să rezolve problema? Este raspunderea mea? Dacă nu,
cine trebuie să o rezolve?”
Nu trebuie să uităm faptul că peste 50% din energia şi motivaţia unei persoane se află
în C din ea. Iar această ultimă întrebare poate fi cea mai importantă pentru a găsi o soluţie
eficace.
Tranzacţia este o formă de schimb social între două sau mai multe persoane (fizice si/sau
juridice). Ea se poate efectua oral, în scris, prin gesturi, priviri, obiecte etc. In momentul in care
două persoane se află fată în fată, sunt puse în “joc” şase stări de spirit, câte trei pentru fiecare
individ. Pentru a stapâni comunicarea (şi, implicit, tranzacţia), este extrem de important să
identificăm ce stare de spirit este activă, în momentul schimbului, pentru fiecare persoană.
Aceasta, cu atat mai mult, cu cât stările, ca şi indivizii, sunt foarte diferite.
Daca o tranzacţie este unitatea de schimb bilateral între două stări de spirit, relaţiile dintre
persoane şi grupuri sunt constituite din serii de tranzacţii care se succed. In acest
context, AT permite analiza detaliată şi precisă a schimburilor şi “canalizării” (orientării) lor,
astfel, facilitând buna intelegere a fenomenelor apărute pe parcursul comunicării.
a) Tranzacţii paralele (complementare) care apar in cazul in care o stare de spirit solicita
alteia să răspundă stării aflate la originea tranzacţiei. Prin urmare, sunt vizate numai două stări, şi
neprevazutul este exclus din comunicare.
P 140 mil.
lei
Care este
profitul? A
A
b) Tranzactii incrucişate care apar atunci când un individ, căruia i s-a solicitat o anumită
stare de spirit, nu raspunde în funcţie de aceasta, ci furnizează interlocutorului său un raspuns
neasteptat.
P
Unde ai fost
A
ieri? Aveam A Sunt liber şi nu
nevoie de
ajutorul tău trebuie să-ţi fac
raportul!
C
Desfasurandu-se la mai multe niveluri, asemenea tranzactii pun in joc mai multe stari de
spirit in cazul fiecaruia dintre interlocutori. Si, atat timp cat tranzactia ascunsa poarta continutul
mesajului, exista riscul de a nu intelege sau de a intelege gresit pe unul dintre cei doi in
terlocutori.
Tranzacţiile tangenţiale au loc atunci când unul dintre interlocutori ignoră ceea ce spune
celalalt şi fară să o dovedească (sau, uneori, fara să-şi dea seama), schimbă subit subiectul.
Asemenea tranzacţi sunt, realmente, devalorizante, unul dintre interlocutori (sau, poate, chiar
ambii) neezitâd să apeleze la “loviturile” generate de mesajele ascunse (“lovituri” mai mult sau
mai puţn evidente) transmise celui cu care discută.
b) Obţinerea acordului, a unei poziţii clare sau a unei decizii din partea
interlocutorului; pentru aceasta, este recomandabil să se recurgă la intrebări închise, de genul:
Stabilim tarifele la nivelul celor practicate de societăţle comerciale de stat sau mai
mari cu 3%?
c) Obţinerea unui punct de vedere cât mai puţin subiectiv. Intrebarile orientate (sau de
influenţare) sunt, adeseori, originare de la P sau C şi nu este recomandabil a se apela la ele decât
în cazuri restrânse, clar definite. De aceea, pentru a nu influenţa răspunsul dat de interlocutor, în
practică se utilizează întrebările neutre. Deci, în loc de: “Ce părere avţti de ideea mea genială?”,
este mult mai eficient să formulăm întrebarea: “ Ce părere aveţi de această idee?”.
frazele neutre;
reformulările;
Fiecare dintre noi are de „jucat”, în viaţa cotidiană, roluri mai mult sau mai puţin plăcute.
Aşadar, suntem, într-o mai mică sau mai mare masură, „actori” ai propriei vieţi. Printre
instrumentele propuse de AT, noţiunea de „rol” este, fară îndoială, una dintre cele mai bogate în
semnificaţii. Astfel, „rolul” pe care îl avem de jucat trebuie perfect înţeles, logica sa internă
permiţăndu-ne „modularea” (adaptarea) propriului comportament la fiecare situaţie.
a) EU +, TU +
Aceasta este situaţia cea mai favorabilă şi, în acelaşi timp, favorizantă. In cadrul ei,
persoana devine conştientă de propriile responsabilităţi şi, în consecinţă, acţionează într-o
manieră realistă şi constructivă. Ambii indivizi au incredere în propriile capacităţi şi trăiesc
sentimente de amiciţie, unitate, fortţ şi acord cu propria persoană şi cu mediul ambiant.
c) EU +, TU -
d) EU -, TU -
Este situatia cea mai trista, a carei solutii o constituie abandonarea “luptei” si resemnarea.
Individul se situeaza pe pozitia de spectator pasiv, neimpresionandu-1 si neatragandu-1 nimeni si
nimic. Adeseori, se manifesta ingaduitor fata de propriile slabiciuni, lasa totul “pe maine” si/sau
uita extrem de usor. Prefera sa nu ceara nimic decat sa fie refuzat(a), da dovada de aversiune fata
de schimbari, nu este exclus sa manance si sa bea mult (din lipsa altor preocupari! …). In acelasi
timp, este incapabil(a) sa fie fericit(a) si este distant(a), evitand inconvenientele propriei
hipersensibilitati si neangajandu-se niciodata. Este neproductiv(a), distructiv(a) si chiar
autodistructiv(a).
Copilul intervine: „Si daca te-ar angaja, tot nu te-ar plăcea cei din noul colectiv, pentru că
ai fi mai în vârstă ca ei.” Adultul decide: „Sunt bun în meseria mea, asa că, si daca nu voi fi
angajat după primul interviu, tot îmi voi găsi până la urmă un loc de muncă bine plătit.”
Într-un alt exemplu, unei soţii nemulţumite, C îi spune: „Mă simt foarte nefericită în
căsnicia mea. M-am săturat!”. P intervine: „Ar trebui să fii mai tolerantă si să ai mai puţine
asteptări. Si în plus, stii bine că în familia noastră divorţul nu este acceptat de nimeni.”
Într-un final, femeia hotărăste cu A: „Se apropie concediul si atunci voi avea timp suficient
să mă gândesc în liniste ce e de făcut. Voi lua o decizie după ce voi analiza toate posibilităţile.”
Sau, unui student aflat înaintea examenului, P îi zice: „Stii bine că stapânesti la perfecţie
materia! Nu are rost să te mai apuci să recapitulezi.”
Copilul îi spune si el: „Să mă apuc acum să recitesc! Ce prostie! ”. Însă tânărul decide cu
starea de A: „Colega mea are dreptate, mai bine recitesc cursurile, am suficient timp.”
Acestea sunt doar câteva exemple în care cele trei Stări ale Eu-lui comunică între ele. Însă
situaţia devine complexă într-o tranzacţie ce are loc între doi sau mai mulţi indivizi, pentru că
aici vom avea tot atâtea stări de P, de C si de A câţi oameni sunt implicaţi în procesul de
comunicare. Trebuie menţionat întâi de toate că oamenii au nevoie de aceste tranzacţii cu
semenii lor. Tranzacţiile procură stroke-urile (stimuli, argumente hotărâtoare), care sunt de fapt
stimulii de care avem cu toţii nevoie, un fel de „calorii psihologice”, de hrană afectivă.
De la mersul în mulţime, care aduce o mică cantitate de stroke-uri, si până la intimitate,
care este considerată a fi cea mai bogată în stroke-uri, există o paletă largă de moduri de
comunicare (verbală sau nonverbală), care ne furnizează acesti stimuli în diferite grade
Concret, adresându-i unui om un cuvant, un zâmbet sau chiar numai o privire, sau, din
contră, lovidu-l fizic sau psihologic (printr-o ceartă sau printr-o insultă), i se furnizează un
stimul. Dacă nu se pot dobândi stroke-uri pozitive (ceea ce oamenii urmăresc în primul rând), vor
acţiona pentru a obţine cel puţin stroke-uri negative, provocând incidente si altercaţii. Aceasta
este o simplă, dar importantă constatare prin care analiza tranzacţională explică adevărata
semnificaţie a unor comportamente aparent aberante.
Ian Steward si Vann Joines împart stroke-urile în condiţionate si necondiţionate. Un stroke
condiţionat se referă la ceea ce facem, pe când un stroke necondiţionat se referă la ceea ce
suntem.
- Condiţionat pozitiv : „Ai scris o lucrare excelentă!”
- Condiţionat negativ : „Nu-mi place se spui!”
- Necondiţionat pozitiv : „Esti formidabil!”
- Necondiţionat negativ : „Te urăsc.”
Pornind de la acestă nevoie de stimuli pe care toţi oamenii o au, ajungem la tipurile de
comunicare studiate din perspectiva analizei tranzacţionale. Noi însine ne folosim de anumite
strategii, de cele mai multe ori inconstient, pentru a ne procura porţia zilnică de stroke-uri.
Generăm sau participăm la dialoguri iniţiate de alţii care, cum am mai spus, sunt numite de Eric
Berne tranzacţii.
În funcţie de modul în care cei doi interlocutori dispun de stările Eu-lui lor, aceste
tranzacţii sunt pozitive sau negative.
Pentru a exemplifica, vom numi interlocutorii cu X si Y.
Tranzacţiile pozitive au loc între:
- Părintele Normativ al lui X si Adultul lui Y ;
- Adultul lui X si Adultul lui Y ;
- Copilul Liber al lui X si Copilul Liber al lui Y ;
- Părintele Binevoitor al lui X si Copilul lui Y. 12
În primul caz, X i se adresează lui Y : „Îmbraca-te mai repede! Sau vrei să întârziem?”
(observăm că întrebarea nu asteaptă practic un răspuns, ci este formulată cu sens de repros), iar Y
răspunde, uitându-se la ceas : „Nu avem motiv să intrăm în panică, mai avem la dispoziţie 20 de
minute.”
În al doilea exemplu de comunicare pozitivă, X spune : „Unde este cartea de bucate?”, Y
răspunde : „Pe masă.” În a treia situaţie, X poate exclama : „Ce vreme bună e afară, am chef să
mă plimb! ”, iar Y va răspunde : „Si eu! Hai să ne plimbăm! ”. În al patrulea caz, X spune : „Of,
esti răcit! Vrei să îţi fac un ceai fierbinte?”, Y răspunde: „Da, as vrea! Mă simt atât de rău!”
Tranzacţiile negative au loc între:
- Părintele Normativ al lui X si Copilul Adaptat al lui Y (Rol Persecutor);
- Părintele Binevoitor al lui X si Copilul Adaptat al lui Y (Rol Salvator);
- Copilul Adaptat al lui X si Copilul Adaptat al lui Y (Rol Victimă);
- Copilul Adaptat al lui X si Părintele Binevoitor al lui Y (Rol Victimă).13
În prima situaţie, X spune : „Mâine avem sedinţa, nu întărzie nimeni! ”, iar CA se
conformează : „Bine,sefu! ”
În al doilea caz, X îi zice lui Y : „Înţeleg că nu vă simţiţi prea bine, mergeţi acasă si
odihniţi-vă”, la care Y reacţionează: „Mulţumesc, domnule director! ” În a treia tranzacţie, X
exclamă : „Vai, iarăsi am gresit întregul dosar! Ce ne facem?!”, Y răspunde : „Nu stiu, eu unul nu
văd nicio iesire. Vom fi concediaţi! ”
În a patra scenă, X spune : „Nu mai pot! Oare ce au toţi cu mine? ”, iar Y : „Nu te mai
gândi la asta! Eu sunt de partea ta. Va fi bine, ai să vezi!”
Am afirmat mai sus că aceste tranzacţii se desfăsoară în funcţie de modul în care
participanţii înţeleg să-si folosescă stările Eu-lui lor. O anumită deprindere reflexă se învaţă încă
din cea mai fragedă vârstă, pe care tindem să o aplicăm în toate tranzacţiile noastre. Aici ar trebui
să intervină A nostru si să facă selecţia: să păstreze atitudinile pozitive (ca, de exemplu,
exprimarea spontană, deschisă a C L) si să controleze atitudinile păguboase care ne fac să
alunecăm în rolul de Victimă, Salvator (atunci când e în defavoarea interlocutorului nostru) sau
Persecutor. Din modul în care reusim sau nu să facem acest lucru, ajungem la ceea ce Eric Berne
numea scenarii de viaţă. Altfel spus, viaţa fiecărui individ se desfăsoară după un scenariu „scris”
si „jucat” de el însusi. „Deciziile aparţin persoanei responsabile de faptul că urmează sau refuză
modelul parental.”
Există trei mari categorii de scenarii de viaţă : câstigător, noncâstigător sau perdant.
„Câstigător” înseamnă, în Analiza Tranzacţională, o persoană care isi realizează
obiectivele propuse în mod confortabil, plăcut si usor. Cineva cu un scenariu noncâstigător,
numit adeseori si „banal”, este un om care câteodată câstigă, iar câteodată pierde, dar niciodată
prea mult în niciuna din aceste direcţii, pentru că nu-si asumă niciun risc. În opoziţie cu scenariul
câstigător, un „învins” este un individ care nu-si realizează obiectivele, sau, dacă totusi si le
realizează, el rămâne tot nefericit.
Comunicarea noastră cu semenii decurge din aceste scenarii. Atitudinile de viaţă sunt
cel mai evident concept al analizei tranzacţionale. A fi OK înseamnă să te simţi câstigător,
autonom, pozitiv. A fi non-OK înseamnă contrariul, adică să te simti prost, sa fii dependent,
timorat, perdant.
Cele patru atitudini de viaţă sunt :
- „Eu sunt OK – Tu esti OK ”, cea mai fericită atitudine, pozitivă ;
- „Eu nu sunt OK – Tu esti OK ”, atitudinea celor supusi si care adoptă cu usurinţă rolul de
Victimă ;
- „Eu sunt OK – Tu nu esti OK ”, atitudinea celor aroganţi, care preiau rolul de Persecutor ;
- „Eu nu sunt OK – Tu nu esti OK ”, atitudinea pasivă, atitudinea celor indiferenŃi sau
deprimaţi, a celor care fug de răspundere.
Trebuie însă să subliniem faptul că toată lumea trece prin toate cele patru atitudini de
viaţă. Cu toate acestea, dominanta este în strânsă legătură cu scenariul de viaţă al fiecăruia dintre
noi. Ca să exemplificăm, vom reda din nou posibile dialoguri între X si Y în cele patru ipostaze
de atitudini de viaţă.
Eu OK –Tu OK :
X : „Cum stăm cu planul stabilit?”
Y : „Ne încadrăm perfect în timp. Suntem la zi. ”
Eu non-OK –Tu OK :
X : „Iarăsi am pierdut trenul! Cum de toată lumea se poate trezi la timp, numai
eu nu?
Eu OK –Tu non-OK :
X către Y : „ Iarăsi ai întârziat la lucru! Ti-am spus să nu se mai întâmple! ” Eu non-OK –
Tu OK :
Deoarece Y si-a luat pe nepregătite trei zile libere, lasându-l baltă cu proiectul, X afirmă :
„Nu te mai poţi baza pe nimeni în ziua de azi, iar eu, oricât îmi bat capul, nu pot termina lucrarea
de unul singur. ”
Pe baza celor de mai sus explicate, oamenii creează jocuri. Aceste jocuri sunt discuţii în
care subiecţii se lasă angrenaţi pentru a obţine o cantitate cât mai mare de stroke-uri. Ei joacă
(deliberat sau nu) anumite roluri (Victimă, Persecutor, Salvator).
De obicei, aceste roluri ni le asumăm din reflex, asa cum am fost obisnuiţi în copilărie să
procedăm pentru a primi atenţie, deci pentru a primi stroke-uri. Analiza tranzacţională ne ajută să
constientizăm aceste jocuri si, atunci când se dovedesc păguboase, sa le punem punct. Si nu în
ultimul rând, să le punem punct într-o manieră elegantă. De exemplu, într-o discuţie în care se
urmăreste bârfa, X ar putea spune : „Ai observat cât de dezordonat a asezat Z dosarele în rafturi?
”. Este evident pentru toată lumea că această frază de început ar putea duce la o conversaţie
lungă în care al treilea coleg (absent de la faţa locului) ar fi pe îndelete bârfit. Cu puţină
inteligenţă (si -de ce nu?- cu minime cunostinţe de AT), Y ar putea raspunde : „Nu, nu am
observat. ”, si astfel ar pune punct unei discuţii neproductive.
Cunoasterea elementelor de analiză tranzacţională, şi mai ales punerea lor în practică, zi
după zi, în diferite circumstanţe, ne pot îmbunătăţi semnificativ tranzacţiile pe care le avem cu
semenii nostri. Să ne gândim doar la modul în care am putea ameliora discuţiile din cadrul unui
departament de lucru, unde grupul este format din mai mulţi indivizi care vin fiecare cu
personalitatea lor proprie si cu un istoric propriu în domeniul tranzacţiilor pozitive si negative,
care riscă oricând să devină un „ tezaur personal”, adică un scenariu repetitiv, în sensul că se
reiau vesnic acelasi tip de discuţii între participanţi, indiferent de context sau de subiectul
abordat, în care indivizii joacă acelasi rol, cel care le convine cel mai mult : Persecutor, Victimă
sau Salvator. De obicei alegerea se face inconstient, din reflex. La fel se petrece si în cadrul unei
familii, în cazul unor certuri conjugale sau ale unor discuţii tensionate între părinţi si copii.
Despre beneficiile Analizei Tranzacţionale am putea vorbi mult. Ea are practic o
aplicabilitate nelimitată. A fost utilizată pe scară largă în formarea personalului responsabil de
relaţiile cu publicul. Aici, atât modul de te adresa clientului, persuadarea lui în a-l face să-şi
cumpere produsul, cât si ameliorarea anumitor conflicte încă din stadiul incipient, sunt elemente
de bază pentru a te menţine pe piaţă. Analiza tiparelor de stroke-uri are aplicaţii clare în cresterea
motivaţiei profesionale. Sefii ar trebui să deprindă puterea ce decurge din atribuirea de stroke-uri
pozitive angajaţiilor lor pentru sarcini bine îndeplinite si utilizarea limitată si doar în cazuri
extreme a stroke-urilor negative. A fost analizat chiar si un principiu numit „stroke-uri diferite
pentru oameni diferiţi”: în timp ce X obţine cea mai mare satisfacţie din laudele sefilor, Y obţine
stroke-urile de care are nevoie sub forma primelor sau a concediilor mai lungi.
De asemenea, la analiza structurării timpului la sedinţe, cunosterea elementelor de AT ne
ajută să „simţim” energia oamenilor adunaţi acolo. Dacă se simt plictisiţi ori nerecunoscuţi
pentru meritele lor, vor recurge adesea la jocuri. Schimbarea tiparelor stroke-urilor si crearea de
medii propice provocărilor pozitive pot duce la eliminarea jocurilor si la cresterea productivitaţii
si a implicării salariaţilor.
Teoriile analizei tranzacţionale se pot dovedi deosebit de utile si în domeniul educaţional.
Cunoscându-le, pedagogul se va putea ocupa eficient de tinerii aflaţi în diverse stadii de
dezvoltare.
Practic, dacă stăpânim tehnicile propuse de Analiza tranzacţională, putem aduce pe un
fagas bun orice comunicare, la orice nivel. Si, mai ales, orice comunicare care ar tinde sa
denatureze în conflict.
Exemple:
Informaţii externe - este foarte cald;
- el este nervos;
- îmi lipsesc informaţii;
A - trebuie să analizăm
mai detaliat;
Întrebările de opinie — sunt cele prin care se cere părerea persoanei cu care se discută.
Acestea pot avea ca scop:
valorizarea clientului: cea mai sigură metodă de a câștiga simpatia cuiva este să-i
ceri părerea, să-i ceri într-un fel sau altul să-și prezinte punctele de vedere, soluțiile. Oamenii
adoră acest lucru și pot deveni recunoscători pentru aceasta;
culegerea de informații: nu numai despre subiectul propriu-zis, ci și date pe care
le veți putea folosi ulterior;
definirea personalității interlocutorului: descoperirea elementelor care l-ar motiva
pe interlocutorul d-voastră ;
verificarea înțelegerii de către partenerul de dialog a ideii exprimate;
câștigare de timp, îndepărtarea de la subiect.
Aceste întrebări sunt folosite în toate fazele discuției, în special la începutul acesteia,
răspunsul interlocutorului fiind un bun punct de plecare. Ele trebuie evitate în final, pentru a nu
lungi inutil discuția.
Întrebările de investigare sunt cele care urmăresc să clarifice unele situații, să aducă
elemente noi, să detalieze, în special când apare o nevoie ascunsă. Pot fi folosite și pentru a arăta
interlocutorului că sunteți atenți la explicațiile sale, că doriți să-i înțelegeți bine problemele. În
astfel de cazuri este necesară o minimă precauție, deoarece, anumite întrebări, adresate prea
brutal, neatent, pot fi luate drept indiscreții, în anumite situații.
Exemplu: Deci, dacă am înțeles corect, dumneavoastră puneți accentul mai mult
pe personalitatea și pe inteligența persoanei recrutate, decât pe competențele sale tehnice, este
adevărat?
De cele mai multe ori se folosesc înaintea finalizării unei discuții, când se caută să se obțină
o serie de confirmări succesive din partea partenerului de negociere, după care i se cere să ia
decizia, ca o concluzie logică. Aveți grijă cu astfel de întrebări, fiindcă puse prea des, pot da
impresia unei atitudini prea didactice din partea d-voastră, interlocutorul de negociere simțindu-
se ”devalorizat”.
Întrebările de retur sunt acele întrebări care se pun atunci, când se dorește să se
răspundă la o obiecție sau la o întrebare cu o altă întrebare. Pot avea ca scop:
să-l oblige pe interlocutor să reformuleze obiecția sau întrebarea în termeni mai
avantajoși pentru dumneavoastră;
să-l facă să răspundă singur la propriile obiecții sau întrebări;
să-l ajute a ocoli capcanele întinse de către interlocutor, a câștiga timp, etc. (scop
defensiv)
Exemplu:
- Are carcasa foarte groasă, cred că din cauza aceasta este atât de greu acest dormitor.
- Cum crede ți, de ce am construit-o în acest fel? Pentru noi ar fi fost mai comod și mai
ieftin să o facem mai subțire.
- Exact! În plus...
Folosirea acestor întrebări poate fi luată drept o fugă de responsabilitate din partea
dumneavoastră. De aceea, astfel de întrebări ar trebuie evitate când vi se cere o informație foarte
precisă.
Întrebările fals alternative sunt acelea prin intermediul cărora interlocutorul este pus să
aleagă între două sau mai multe variante conținute în întrebare. Au drept scop:
controlarea discuției prin limitarea opțiunilor partenerului de dialog;
tactică psihologică: interlocutorului i se lasă, aparent, posibilitatea de a alege, însă
i se dau doar două posibilități între care să aleagă, ambele fiind în avantajul dumneavoastră;
conducerea partenerului de negociere spre concluzia dorită, din aproape în
aproape;
reformularea ideilor și sintetizarea acestora.
Exemplu: Doriți o garanție de 3 luni pentru echipamentul achiziționat sau una de 6 luni?
Întrebările fals alternative sunt utilizate, mai ales, pentru finalizarea unei discuții. Ele se
vor lansa în momentul în care aveți toate indiciile că interlocutorul este pe punctul de a decide
sau că s-a decis deja. Uneori aceste întrebări pot crea situații de manipulare (și chiar așa și este);
de aceea, trebuie urmărite atent reacțiile celuilalt în timp ce este pusă o întrebare.
Întrebările de relansare au ca principal scop devierea discuției, preluarea inițiativei fără
a-l brusca pe interlocutor. Constau în repetarea pe un ton interogativ a ultimului cuvânt sau a
ultimei părți a frazei interlocutorului (eventual într-o formă ușor modificată), urmată imediat de
o întrebare sau de o afirmație. În acest fel, inițiativa dumneavoastră poate părea o continuare
logică a ideilor exprimate de el, chiar dacă nu este așa în realitate. Întrebările de acest gen mai
pot să-l determine pe interlocutor să retragă o afirmație exagerată sau să o reformuleze, cu
avantajele psihologice deja știute. Evident, întrebările de relansare folosite prea des, pot deveni
într-un fel periculoase.
Întrebări de control sunt cele care verifică dacă cel întrebat este de acord cu cele discutate
sau mai are și alte preferințe înafara celor precizate. Spre exemplu: Am înțeles eu bine
că..., Vreți să spuneți că..., Mai este ceva ce nu am discutat încă?
Nu există reguli exacte referitor la modalitatea cea mai corectă de a pune întrebări, în ce
moment, pe ce ton, sau cui? Veți ajunge singuri să vă dați seama de acest lucru, în funcție de
faza în care este negocierea, în dependență de tipurile de personalitate ale interlocutorilor, de
reacțiile cele mai frecvente ale acestora, etc.
c) întrebări orientate (implică sau sugerează interlocutorului răspunsul): “Nu te
deranjeaza sa lucrezi tarziu, nu?”, “ N-ar fi mai bine daca...?”; Scopul întrebărilor orientate (de a
manipula sau de a încatuşa interlocutorul). Aceste intrebari manipuleaza sau dau senzatia de
incatusare, dse dominare, de manipolare a interlocutorului, mai ales când sunt formulate de către
un şef şi adresate unor subordinati. Din considerentele expuse, rezultă că, în general, nu este
recomandabil ca A să recurgă la îmtrebări orientate, întrucât nu va putea obţine informaţii
suplimentare, ci, practic, îşi va putea confirma numai propriul său punct de vedere.
Apelarea la acest gen de întrebări este, însă, recomandabilă în raporturile P-C, atunci
când P urmăreşete influenţarea C, oferindu-i acestuia un sentiment de siguranţă şi stăpânire de
sine.
d) Intrebari ipotetice: - “Ce s-ar intampla daca...” - cu scopul analizei soluţiilor, pentru
a se decela posibilele consecinţe ale fiecarei soluţii;
h) Intrebari secundare (“Spune-mi mai multe despre asta”) - cu scopul de a obţine
informaţii mai detaliate în cazul unui răspuns incomplet, superficial, vag, irelevant;
î) Intrebari multiple - cu scopul de a obţine informaţii despre mai mai multe lucruri la
un moment, pentru a dezorienta interlocutorul, care nu mai ştie la ce anume să răspundă.
k) Intrebari justificative ( “De ce...?”) - cu scopul de a justifica răspunsul
interlocutorului.
Intrebarile pot fi de doua tipuri: intrebari inchise si intrebari deschise
Bibliografia de bază:
1. Dorogan Maria, Curs de elocinţă, Editura ARC, 1995, p. 241-244, ISBN: 5-7790-0185-5;
2. Palii Alexei, Cultura comunicări, Editura EPUGRAF, 2005, p. 62-79, ISBN: 9975-924-50-6;
3. Popescu Dan, Arta de a comunica. Editura “Económica”: Bucureşti, 1998, p.51-79, ISBN:
973-590-062-9;
4. Pruteanu Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, vol.I, Editura POLIROM,
2000, p.183-189, p.162-169, ISBN: 973-683-450-6;
5. Prutianu Ştefan, Comunicare şi negociere în afaceri. Editura Polirom: Iaşi, 1998, p.108-109,
ISBN:973-683-051-9;