Gheorghe Secheșan

Nemaipomenitele întâmplări
ale vajnicului brigadier Marinică

- roman -

Marinică brigadierul se simţea îngrozitor. Atât de rău, încât nici măcar nu îndrăznea să
deschidă ochii. Îl dureau într-atât, de parcă cineva i-ar fi scos din orbite şi îi lovea acum cu un
retevei, pe un suport de piatră, aşa cum spargi alunele sau nucile.
Dar cel mai tare îl durea capul. Îl simţea mare, cât o baniţă, de parcă i l-ar fi umflat
cineva cu o pompă dureroasă. Încercă să îl pipăie, să atingă cu mâna acea sferă plină de
suferinţă, şi care parcă nu mai era a lui. Se părea însă că limita circumferinţei ar fi fost undeva
departe, la marginea lumii, iar mâinile sale mult prea scurte pentru a putea măcar visa să
atingă acel infinit.
Îşi amintea vag, ca prin ceaţă, cauza primă a dezastrului existenţial şi dureros în care se
afla înfundat până în gât. Partea proastă era însă că prin faţa ochilor lui defilau crâmpeie
disparate, pe care nu putea, cu nici un chip, să le lege într-un storry cât de cât consistent.
Probabil însă că imaginile, or amintirea lor, sau chiar impactul asupra conştiinţei sale
erau atât de puternice, încât în ceaţa deasă din el se făcu o rază palidă de lumină, din care
răsări, plăpândă ca o icoană, imaginea mulgătoarelor fruntaşe de la gospodăria agricolă
colectivă, mai pe scurt, de la g.a.c. Îi era peste putinţă, însă, lui Marinică, pentru moment, să
îşi aducă aminte ce căutase acolo, şi ce legătură avea el cu acele mulgătoare, murdare, grase şi
grobiene, chiar dacă premiante.
Şi, deodată, Marinică avu o străfulgerare, ce ar fi putut fi asimilată cu o revelaţie, dacă
imediat nu şi-ar fi adus aminte cine şi ce era el, statut, evident, total incompatibil cu orice
dimensiune mistică.
El era brigadier. Brigadier fruntaş, într-un g.a.c. de frunte. Dintr-un om de nimic, un
coate-goale, un beţiv neisprăvit, pe care lumea nici măcar nu binevoia să îl salute, Marinică
ajunsese, peste noapte, un fel de Dumnezeu (Marinică-Dumnezeu, să zicem). Adică, mai bine

3
spus, un soi de Dumnezeu mai mic, căci cei mari de tot erau secretarul de raion, preşedintele
de g.a.c., secretarul de la Sfatul Popular, Şeful de Post de la Miliţie. Abia după aceea urma el.
Dar, oricum, pe ,,ramura” lui, el era şef. Avea atribuţii precise şi puteri nelimitate.
Trebuia să controleze bunul mers al lucrărilor în agricultură, să îi supravegheze pe oameni să
nu tragă chiulul, să le normeze munca. De asemenea, avea sarcini clare în ceea ce priveşte
educaţia patriotică şi ideologică a oamenilor muncii de la oraşe (mai puţin, căci Marinică
avusese ocazii destul de puţine să cunoască oraşul, prilejuri legate, toate, de instructajul lui ca
om politic al lumii noi) şi (mai mult al celor de la) sate, fiindcă aici îşi găsise adevărata
vocaţie de făuritor al socialismului (sau ce-o fi fost el).
La început, aşadar, Marinică s-a îndreptat înspre brigada de mulgătoare a g.a.c.-ului.
Inima îi era plină de gânduri frumoase şi curate, mai ales cu referire la una dintre mulgătoare,
care era mai aproape sufletului său: Dragă mi-i floarea de crin / Şi mândra cu păr galbίn; /
Dragă mi-a fost izma creaţă / Şi fetiţa albineaţă. / Când zâmbeşte se roşeşte / Când râde se
rumeneşte / Inima-ţi înveseleşte. / Şi când lucră în brigadă / Toată lumea stă s-o vadă.
Acum aici lucrurile chiar aşa şi erau, căci de cum apărea Marişica, toată lumea (de sex
masculin, se înţelege) se oprea din lucru, hăhăia, chiuia, ţistuia.
De unde apăruseră aceste versuri în mintea lui Marinică-brigadierul, cu greu ar fi putut să o
spună, chiar şi el? Făceau parte, desigur, din folclorul poetic nou, pe care geniul creator
popular îl crease practic peste noapte, datorită bucuriei extraordinare generate de viaţa nouă şi
îmbelşugată pe care Partidul o adusese oamenilor drept în case.
Este adevărat că existau şi voci duşmănoase, ale imperialiştilor americani şi inamicilor
de tot felul, care afirmau că aceste minunate stihuri populare nu erau născocite de popor, ci
chiar de oameni ai Partidului, plătiţi din greu pentru aceste inepţii, aşa cum le numeau ei, şi că
ţăranii harnici şi cinstiţi nici nu vroiseră să audă de partid, întovărăşiri, g.a.c.-uri şi alte prostii
de acest gen. Aşadar, concluzionau aceştia, nici gând de bucurii, entuziasm şi folclor nou.
Toate acestea însă nu erau decât vorbe înveninate, ale celor care pierduseră puterea, ale
capitaliştilor putrezi şi nesătui, care supseseră, până în prezent, sudoarea poporului, şi care
acum zăceau prin închisori, pentru a gusta din plin dreptatea sfântă a clasei muncitoare.
Aşa că, din când în când, atari versuri îi apăreau lui Marinică în minte spontan, fără ca el
să le cheme sau să facă vreun efort cât de cât pentru a le reţine. Poate că, mai ştii, chiar el le
crea, în subconştientul său adânc, şi la acest gând tainic, tulburător, Marinică se înfiora,
simţind nelămurit că astfel intra într-o cu totul şi cu totul altă categorie existenţială, aceea a
creatorilor populari de frumos. În orice caz, aceste eşantioane ale creaţiei populare îi prindeau

4
bine, şi îl scoteau de multe ori din încurcătură, iar ele, belele, bată-le să le bată, nu întârziau
niciodată să vină.
Aşa s-a întâmplat (începea, vag, să îşi aducă aminte) şi ieri după-amiază, când s-a dus la
ferma zootehnică a g.a.c-ului. Acolo îl aşteptau lucrătoarele harnice, îmbrăcate în halate noi,
albe, proaspete şi strălucind de curăţenie, deşi Marinică ştia bine că lucrurile nu sunt tot
timpul aşa. În mod obişnuit lucrătoarele nu purtau halate, ci umblau de colo-colo neîngrijite,
şleampăte şi pline de bălegar, târând după ele găleţile în care păstrau laptele muls, şi a căror
curăţenie era mai mult decât îndoielnică. De cum le văzu însă, drapate ca nişte mirese,
Marinică simţi o oarecare mândrie şi un pic orgoliu la gândul că tocmai pentru el
mulgătoarele se îmbrăcaseră astfel. În consecinţă, brigadierul a început să le recite versuri
mobilizatoare, pline de simţire şi elan patriotic: Brad din vârful muntelui, / Rucăreană, păr
gălbui, / Am o vorbă ca să-ţi spui: / Oile ce-s pe pripor / Sunt a noastre-a tuturor / Şi eu sînt
păstorul lor. / Vino şi tu, mândruliţă, / Şi fă-te o ciobăniţă. / La Mioare – Mioriţă: / Eu le
pasc, tu-mi dai guriţă. / Şi vom fi ciobani de frunte / În cel colectiv de munte.
Uluitor, însă, în loc să bată din palme, entuziaste, să se bucure şi să strige lozinci, aşa
cum făceau în mod obişnuit atunci când îl auzeau, mai ales dacă era însoţit de ,,Dumnezeii cei
mari” sau de tovarăşii de la Regiune, fetele de la fermă au început să râdă şi să facă un haz
nebun pe socoteala lui, bătându-se cu mâinile peste genunchi şi peste gură, fără ca bietul
Marinică să realizeze, totuşi, despre ce anume este vorba şi unde greşise, de fapt.
Într-o clipă, Marinică realiză monstruozitatea şi grozăvia situaţiei: el nu se afla în faţa
unor mulgătoare de oi ci, dimpotrivă, în faţa mulgătoarelor de vaci. Una dintre fete strigase,
chiar, sporind hohotul general: Noi nu suntem oi, tovarăşe Marinică, ci suntem vaci. Vaci, nu
oi.
Se vede însă că inspiraţia îl ajuta pe Marinică şi îi era aproape, ori de câte ori avea mai
mare nevoie de ea, căci îşi aduse aminte, brusc, de un alt cântec popular (nou), cu mult mai
adecvat, desigur, momentului: Frunzuliţă rar mărar / Neic-al meu a fost văcar / Păzea
crucea-averilor / Vitele boierilor. / Şi iar verde măr rotat / Nu era atunci în sat / Mai urât şi
mai amar / Decât traiul de văcar, / Că umbla prin ploi şi vânt / Numa-n zdrenţe şi flămând /
Şi umbla prin ger cumplit, / Necăjit şi umilit. / Frunzuliţă de-alior / Bade-al meu e-ngrijitor /
Stă cu drag şi zi şi noapte / Lângă vacile cu lapte / Le hrăneşte după carte / Cu siloz şi
concentrate / Le hrăneşte cu migală / Le adapă, le ţesală, / Şi le scoate la plimbare / Ca pe
nişte domnişoare. /
După valul de râsete care izbucni din nou, cu şi mai multă intensitate, Marinică îşi dădu
seama că iarăşi o scrântise, deşi pe moment nu îşi dădea seama prea bine, unde. Să fie, oare de

5
vină imaginea (pe care el, de altfel, o considera de-a dreptul reuşită) vacilor, asimilate cu nişte
domnişoare? Mintea lui Marinică era într-o febrilă căutare, căci în astfel de cazuri trebuie
gândit şi acţionat rapid, într-o fracţiune de secundă putând să îţi pierzi reputaţia atât de greu
dobândită. Şi revelaţia veni: în propoziţie era vorba despre mulgătoare, şi nu despre
mulgători, despre care „povestea” cântecul. Ce-i de făcut? Grea situaţie! Şi, cum versurile
salvatoare despre zootehnistele de la vaci nu veneau, Marinică ,,băgă” câteva cuvinte
mobilizatoare cu caracter general, din acelea care merg oriunde şi oricând, având un efect
garantat: Frunzuliţă cimbrişor, / Mie-mi place, fraţilor, / Drumul comuniştilor / Că din zi în zi
ne poartă / Către-o viaţă-mbelşugată / Cum n-am trăit niciodată. / Rămurică de gutui, / Drum
mai bun ca ăsta nu-i, / Drumul comunismului, / Să deschidă larga zare / Către fapte
roditoare.
Fetele mai chicotiră şi nu prea, căci de-acum era cam riscant să faci haz cu versuri de acest
gen, al căror sens era plin de responsabilităţi majore, situaţia fiind mult mai gravă decât
referirea la nişte simple mulgătoare, fie ele de oi sau de vaci. Aşa că Marinică profită de
situaţia creată, le vorbi responsabil şi important mulgătoarelor despre plan, partid, lupta pentru
pace şi, aruncându-i o ochiadă plină de subînţeles Marişicăi (care abia de-şi putea stăpâni
râsul) îşi sfârşi discursul mobilizator în mod apoteotic, astfel: Tu, partidule iubit, / De când tu
ai răsărit, / Toate tu le-ai împlinit / Toate tu le-ai înflorit / Trandafir crescut în sus / Era-n
luna lui August / Şi-n ziua de douăştrei / Când ai bătut pe mişei / Iar pe unde ai umblat /
Pasul ţi-a fost fermecat / Scoţi lumină la iveală / Din ori şi ce colţ de ţară, / Partidule, în
fruntea ta, / Luminează o mândră stea / Steaua păcii şi-a dreptăţii / Luminând în calea vieţii.
Cam fără legătură, ce-i drept, dar fetele au rămas mulţumite, chiar dacă au mai chicotit,
câte un pic, pe ici pe colo, însă slab.

6
 II

Marinică pleacă, în consecinţă, de la sectorul zootehnic, mulţumit, cu satisfacţia

datoriei împlinite. Era aşteptat la grădina de vară a satului de brigada de tractorişti, tovarăşi pe
care de altfel îi inspectase în orele dimineţii. Este drept că lucrurile nu prea fuseseră în ordine,
că tractoriştii nu începuseră încă lucrul, deşi era aproape ora nouă, că jucau cărţi şi chiar
miroseau puţintel a ţuică. Dar brigadierul interveni, din nou, salvator, cu infailibilele sale
cugetări mobilizatoare în versuri. Ştia el, din instinctul său de agitator politic, că astfel de
îndemnuri în versuri, bine plasate, pot face minuni, mai mult decât orice ameninţări: Păsărică,
mută-ţi cuibul, / Că vine neica cu plugul, / Cu plugul şi cu tractorul, / Să desţelenească-
ogorul / Şi îţi strică cuibuşorul. / Păsărică mută-ţi casa, / Că desfundă neica leasa / Şi pe
locu’ unde-ai stat, / Pe mărăcinişul nalt, / O să fie ogor arat, / Şi apoi un lan bogat, / Cât
lăstarul de înalt. Marinică sesizase, parcă, o oarecare ironie în glasul tractoriştilor fruntaşi,
atunci când i-au răspuns într-un glas, la unison, parcă puţin prea repede şi prea prompt ca totul
să fie foarte sincer (dar în fond parcă nu asta conta, ca totul să pară frumos şi bine, chiar dacă
nu era, întotdeauna, întru totul?): Foaie verde de-un bujor / Mândru-i omu muncitor, / C-a
văzut îndeplinit / Tot ce el a plănuit / Ca să vadă pe ogoare / Sute şi mii de tractoare / De
mult, era pe ogor, / Numai un singur tractor / Astăzi tractoarele, frate, / Ară-n câmpuri şi pe
coaste; / Iar când e la secerat / Vin combine la lucrat. / Creşte munca, creşte sporul, / Şi ne
dă belşug ogorul; / Creşte munca şi sporeşte / Republica înfloreşte.
La aceste cuvinte chiar că nu mai ai ce replică să dai. În instruirile la care mergea
învăţase bine acest lucru: să nu rişte nimic, să nu dea prilej la interpretări, să se arate
întotdeauna entuziasmat, pe linie, să nu cârtească, să nu se îndoiască, să raporteze orice
superiorilor, pentru ca aceştia să îşi asume răspunderea şi să ia hotărâri în locul său. Era cel
mai sănătos lucru cu putinţă. Deşi un dram de risc era, totuşi, în spusele sale, căci pe câmp era
acum, efectiv, doar un singur tractor, şi acela hârbuit şi vechi, cu capota ridicată şi măţăraia
pieselor de la motor la vedere, ca un cadavru disecat şi uitat pe masa de operaţie. Era şi
motivul pentru care tractoriştii spuneau că nu puteau lucra, căci un oarecare adevăr se
ascundea aici. În campania agricolă de vară, toamnă şi primăvară, S.M.T. – urile îşi furau unul

7
altuia tractoarele, înarmaţi cu tot felul de ordine şi decizii înalte. Apoi le înapoiau, cu chiu cu
vai, în urma ameninţărilor, într-o stare jalnică, de nu le mai recunoşteai cu nici un chip.
Dar Marinică, în timpul instructajelor sale de la oraş, mai învăţase ceva: arta stilizează,
concentrează, esenţializează. Chiar dacă pe ogor nu se afla acum decât un tractor prăpădit,
vechi şi vai şi amar de el, ochii minţii brigadierului vedeau (era obligatoriu asta, ca ochii săi
de brigadier înaintat, să vadă) dincolo de această (biată) realitate momentanee; era vorba,
desigur, de realitatea esenţelor, aceea pe care Partidul o dorea, o propovăduia şi o va şi
construi în viitor. Ohoho: Se miră codrul şi râul, / Cât de mare creşte grâul, / Se miră şi
mândrul soare, / De mulţimea de tractoare!
Mai mult, chiar, Marinică supralicită, marşând pe enormitatea artistică a metaforei,
transformând singularitatea jalnică a tractorului într-un roi impresionant de tractoare. Şi, în
timp ce perora, cu pieptul umflat, versurile miraculoase, se minuna, măi domnule, de puterea
artei; ce ştie şi ce poate ea să facă, adică: Frunzuliţă flori din vie / Trecând prin gospodărie /
Am văzut roi de tractoare / Pluguri şi secerătoare. / Frunzuliţă bob năut / Muncitorii le-au
făcut. /
Se mira şi Marinică de realitatea pe care o instituia prin vorbele sale, deşi ea părea foarte
îndepărtată de priveliştea cu un singur tractor din faţa ochilor săi. Dar, vorba aceea de demult,
credinţa mută munţii îşi amintea, vag, Marinică de această zicere bisericoasă şi retrogradă,
culcuşită undeva, în tainiţele minţii sale, şi închisă acolo de vreo babă bigotă, care reprezenta
trecutul duşmănos şi pe care ar fi vrut să îl uite, cu orice chip.
Aşa că le ură tractoriştilor spor la treabă, succes în muncă şi tocmai se pregătea să plece,
când unul dintre ei îl invită, în seara aceea, la grădina de vară, pentru a celebra începutul
fructuos al campaniei (care anume, de arat, de semănat, de recoltat, parcă nici nu mai conta
atât de mult, campanie să fie).
Astfel că, în faptul serii, Marinică se îndrepta, bine dispus şi voios nevoie mare, înspre
Grădina de vară, îmbrăcat impecabil, proletar dar fără cusur, cu pantaloni negri, cămaşă albă
şi şapcă de piele, muncitorească, cum purtau acum tovarăşii de la Regiune, urmând modelul
marii Uniuni Sovietice, prietenă, far călăuzitor etc.: Dinspre deal coboară-alene, / Primăvara
prin poiene. / S-au pornit pâraiele, / Dealu-şi schimbă straiele. / Soare blând pe boltă creşte,
/ Iarba muguru-şi iveşte, / Ca o zână până hăt, / Unde ieri a fost omăt / Primăvara-a prins să
bată, / Mai la fiecare poartă. / Sclipind cum e soarele, / Ies în larg tractoarele / Să are
ogoarele. / S-au pornit din deal în deal / Brazdele să curgă val, / Şi din zare până-n zare / Pe
ogor fără hotare, / Holde mai mănoase crească / Pentru fericirea noastră / Mult belşug să
fie-n sat / Când va fi la adunat.

8
 Nu prea erau chiar adecvate versurile, căci acum ei erau chiar la adunat, şi nu în
primăvară, aşa cum spunea melosul popular (aşa auzise Marinică odată că se spune, mai
preţios şi deci ,,mai ştiinţific”, la folclorul acesta care părea atât de bun la toate, ca un fel de
acoperământ gros, o învelitoare sub care puteai ascunde orice, dar mai cu seamă, adevărul).
Brigadierul reţinuse, însă, din noianul de versuri populare, ideea belşugului şi a adunatului, şi
se grăbi să trântească textul cu pricina.
Căci tractoriştii se adunaseră, într-adevăr, cu toţii, şi păreau porniţi pe chef mare, chiar
dacă Sărbătoarea recoltei era încă foarte departe. Să spunem, însă, că aveam de-a face cu un
chef mai micuţ, intermediar, pregătitor al celui (al celor) mare (şi/sau foarte mari).
La început au venit lichiorurile, verzi, maronii, roşii, ciocolatii, cafenii, portocalii,
vinete, albastre. Cine mai putea să ţină socoteala culorilor, şi mai ales a numeroaselor pahare
de lichior pe care le băuse, împreună cu vajnicii, harnicii şi vrednicii tractorişti? Drept pentru
care Marinică brigadierul ţâşni drept în sus, cu unul din păhărele în mână, într-un chiuit care
acoperi, dacă nu tot satul, cel puţin o bună parte din el şi, în mod cert, întregul spaţiu al sus-
numitei grădini de vară: Haideţi să ne veselim, / C-am scăpat de-amar şi chin, / Hora păcii s-
o încingém, / Noi, războaie nu mai vrem.
Desigur, versurile erau departe de perfecţiunea putredului poet (vechi) capitalist. Dar
erau sincere, pornite din inimă, din sufletul cast şi suferind al poporului obidit şi asuprit,
gândea Marinică, şi în tot acest timp continua să chiuie ca un apucat: Drag partid eu îţi cânt
ţie, / Cântec nou de bucurie / Şi-ţi cânt pe frunză de fag / Din sătucul nostru drag / Şi pe
fluieră îţi cânt / Că-i fain traiul pe pământ / Că de când sunt cu partidul, / Ghiersul vesel mi-i
şi mândru / Şi de când ne-ai ridicat, / Cântecul nu l-am uitat / Şi de când ne-ai dat un ţel, /
Braţele ni-s de oţel. / Mulţumim partid iubit, / Traiul că ne-ai fericit, / Şi ne duci oraşe, sate, /
Tot prin vremuri minunate / Iară noi îţi cântăm ţie, / Cântece de bucurie.
Apoi au venit aperitivele calde: mititei, cremwurşti fierţi, ficăţei de pui. Şi, bineînţeles,
ţuicile (acestea, însă, reci). Răcnind tot mai voios, Marinică ţâşni iarăşi în sus, cu paharul în
mâini, strigând: Şi-am zis verde şi-o alună / Struguraş bătut de brumă. / Hai, prefă-te în
licoare / Să te-nchin, măi frăţioare / pentru marea sărbătoare. / Sărbătoarea lui August /
Când am dat vieţii de gust. / Şi să-nchin paharul plin / Pentru vremea ce-o trăim / Să închin
pentru partid / Că pe noi ne-a dezrobit.
Acuma, Marinică îşi dădea seama că tocmai se apropiau vertiginos de Augustul glorios
şi, tot mai vesel şi bine dispus, dădu pe gât la repezeală o cantitate apreciabilă din lichidul
gălbui, parfumat şi savuros, numit, în mod obişnuit, ţuică.

9
 Atmosfera se încingea văzând cu ochii. Dar nici tractoriştii nu se lăsau mai prejos.
Stimulaţi de avântul lui Marinică, precum şi de cantitatea tot mai mare de alcool pe care o
îngurgitau fără încetare, tractoriştii (semănătorii, combaineriştii, discuitorii, după caz), se
ridicară brusc în picioare, şi începură să recite la unison, într-un glas, aidoma actorilor
adevăraţi, din ansamblurile de agitaţie de la oraş, care tropăiau acum voios pe absolut toate
scenele ţării: Foaie verde de secară, / Bine e la noi în ţară, / Soare nou a răsărit, / Ogoarele
s-au unit / Şi rodul lor e-nmiit; / Că azi duduie tractorul, / Şi-a pierit pe veci boierul; / Nu mai
secerăm cu mâna, / Astăzi seceră combina. / Şi iar verde de sulfină, / Noi avem în sat lumină,
/ Căci partidul face toate; / Avem drumuri asfaltate, / Nu bordeie, ci palate. / Avem cămin
cultural, / Avem creşă, dispensar; / Unde ieri se-nălţa praful. / Azi e cinematograful.
Întinzând mâna după fripturile care se porniseră să vină, şi admirând licoarea rubinie
care colora paharele, Marinică nu se putu abţine să nu se gândească, admirativ, la tabloul
minunat al societăţii noi pe care tractoriştii îl realizaseră atât de bine, în atât de puţine şi bine
simţite, totuşi (meşteşugit aduse din condei), cuvinte.
Aşadar, ne aflam chiar în momentul sosirii vinului. Marinică se simţea de-a dreptul
inspirat, aşa că strigă din toţi rărunchii: Şi-am zis verde trei alune / Spune, măi dorule, spune /
Ce mi-e mie drag pe lume? / Să aud cucul cântând / Şi tractorul duduind, / Vinul vechi de
razachie / Şi viaţa-n gospodărie.
La vederea mesei pline, încărcate cu bucate şi băuturi alese, Marinică îşi pierduse, parcă,
orice măsură a entuziasmului. Beat (la propriu, din ce în ce) de bucurie, ţinea o sticlă în mână,
recitând triumfător, ca şi cum ar fi anunţat, el însuşi, victoria deplină a socialismului
împotriva capitalismului imperialist: După plug cu două vaci / Nu aveam ce pune-n saci /
Plugul cel cu cinci brăzdare / Va fi rodul în hambare. / Foaie verde mărgărint / Daţi flăcăi un
chiuit / Unul lung şi nesfârşit / Pentru-al nostru drag partid.
Elogiul belşugului nu mai avea acum nimic desuet, lipsit de esenţă şi de acoperire în
realitate. Masa era plină cu de toate, şi nimeni nu putea afirma că versurile nu spuneau
adevărul.
Imaginea abundenţei declanşase în Marinică adevărate furtuni poetice. Era, realmente,
dezlănţuit, şi nimic nu îl mai putea opri. Alte şi alte secvenţe ale fericirii îmbelşugate care se
prăvălise peste ţară, odată cu venirea comuniştilor la putere, îi năvăliră fiinţa. Cerându-se cu
impetuozitate să iasă la lumina zilei, să se obiectiveze. Ceea ce Marinică şi făcea, răcnind în
continuare din răsputeri, cât îl ţineau rărunchii: Măi flăcăi de la „Tractorul” / Daţi voinicilor
cu zorul / Că ne-aşteaptă pe mirişti / Fraţii noşti colectivişti, / Toţi tovarăşi buni şi tari, /
Meşteri de recolte mari, / Şi ne-aşteaptă ca acasă / Cu pâine şi vin pe masă / Şi ne-aşteaptă

10
mai pe seară / C-un cântec de astă vară / Că se duc tractoarele / Pe toate ogoarele / Să
vestească tuturor / Roşu steag biruitor / Când aud motorul bun / Îmi pun floare la zăbun / Că
în graiul lor, ortace, / Desluşesc cântări de pace / Fericire şi belşug, / Pentru fraţii de la plug,
/ Bucurie şi lumină / Pe la sate şi-n uzină. În plus, unde mai puneai că era vorba şi de oarece
înfrăţire cu clasa muncitoare, de puţină cointeresare şi conlucrare, de cimentarea înfrăţirii
între clase etc. Marinică era mulţumit, pe deplin.

11
 III

Atât de mulţumit, încât nu mai ştie când i s-a întrerupt lumina. Cum anume s-a rupt şirul
evenimentelor, astfel încât habar nu mai are cum a ajuns în acest şanţ şi într-un asemenea
stare. Căci, trebuie să o recunoaştem, Marinică era într-un hal fără de hal. Plin de noroi şi de
un lichid verzui şi urât mirositor, vajnicul brigadier resimţea în străfundurile fiinţei sale o
greaţă atât de puternică, iar în mijlocul ţestei o durere atât de violentă, încât orice mişcare, fie
ea cât de mică, ori chiar începutul vreunei mişcări, îi pricinuiau chinuri îngrozitoare. Marinică
se temea până şi să îşi deschidă pleoapele.
Uită-te la tine, în ce hal ai ajuns, se auzi, în circumstanţele date, o voce, care venea, parcă,
din înaltul cerului, şi chiar avea acel timbru de neconfundat, tunător, care aparţine, se spune,
Judecătorului din Ceruri: Halal brigadier! Te-apucă şi râsul. Păi aşa exemplu dai, stimabile
brigadier, colegilor tractorişti, îmbătându-te ca ultimul dintre porci, tăvălindu-te prin
şanţuri, în noroaie şi în propria vomă? Ce model eşti tu, măi Marinică, ia spune?
Marinică îngheţă. Prin mintea lui înceţoşată îşi făcea loc, cu repeziciunea unei lame de
cuţit, un gând îngrozitor: cel care vorbeşte trebuie să fie, desigur, tovarăşul de la regiune,
venit în control, surprinzându-l, astfel în plin exerciţiu al...beţiei. Deşi iniţiase o mişcare
(slabă) de deschidere a pleoapelor, Marinică închise ochii la loc, imediat. Ar fi vrut să fi fost,
în acea clipă, mort, mort de-a binelea, mort definitiv, şi să nu mai ştie nimic, de nimeni.
Dar lucrurile nu puteau, desigur, continua aşa. Nu putea să stea ca mortu-n păpuşoi, la
infinit. Marinică trebuia să facă faţă situaţiei, oricât de grea, de imposibilă, de nesurmontat ar
fi părut ea. Aşa l-a învăţat Partidul să facă, şi aşa şi trebuie să se poarte un brigadier adevărat.
Astfel încât pleoapele, de plumb, aşa cum erau ele, se ridicară încet, foarte încet, de parcă ar fi
fost mai degrabă ale unui mort decât ale sale. Şi prin aceste adevărate obloane de oţel,
Marinică întrezări nişte imagini ciudate, ca şi cum activistul superior de partid ar fi stat cu
mult deasupra sa, de-a dreptul pe un nor şi, mai mult decât atât, ar fi avut aripi şi un cerculeţ
deasupra capului. Nu, toate acestea erau prea absurde, se vede că delira, îşi spunea, beţia
aceea cumplită şi amestecul băuturilor (fine, ce-i drept dar, oricum, amestecate) trebuie să fi
fost de vină, aşa că Marinică închise ochii uşurat şi căzu din nou într-un somn adânc,
binefăcător. Răceala pământului de toamnă nu îl mai supăra defel.
Ne-am înşela profund însă dacă am crede că firava rază de lumină care îi revelase lui
Marinică toate imaginile evocate mai sus ar fi fost singura din acest greu moment al vieţii în

12
care se afla. Ea (raza) se lăţi şi se lărgi, astfel încât deveni un fel de pară luminoasă, practic un
mănunchi de raze, care îi sfredeli parcă pleoapele şi aşa arse de beţie. Greu, cu aproape
nesfârşită greutate, le ridică totuşi; aşa cum erau acum, îi pricinuiau cumplite suferinţe, iar
ceea ce văzu îl terifie de-a dreptul. Pe un norişor, nu foarte sus, deasupra pământului stătea, cu
genunchii adunaţi sub el, un moşneguţ alb şi străveziu, cu nişte aripi imense lipite de spate, cu
un nimb luminos deasupra capului, care pâlpâia intermitent, când mai tare, când mai încet,
aidoma lămpii de control de deasupra uşii MAT-ului, chinuindu-se din răsputeri din pricina
căderilor de tensiune (becul de la MAT, nu îngerul). Închise ochii şi strânse din pleoape
puternic, cu ură, provocându-şi dureri şi mai mari, în speranţa că, totuşi, este vorba doar de o
himeră, de un vis, de o imagine de coşmar trecătoare.
Dar, când deschise ochii, imaginea era din nou acolo, imperturbabilă. Îl privea rece, tăios şi
sever:
 Cine eşti tu?, îndrăzni, temător, şoptit, mai mult ca un geamăt, Marinică.
 Eu, dragă Marinică (deşi n-ar trebui deloc să îţi spun aşa, ba chiar dimpotrivă),eu
sunt îngerul tău păzitor.
 Nu, nu te cred, nu te cred, nu te cred, rosti Marinică sacadat, ca un fel de formulă
magică de exorcizare, în speranţa că această tăgăduire repetată şi obstinată va
îndepărta imaginea neverosimilă, îngrozitoare, de neacceptat.
 Ba să crezi, Marinică, căci credinţa mută munţii, şi mai ales deoarece exact asta sunt.
Sunt îngerul tău păzitor şi am fost trimis din cerurile cele înalte aici, deasupra
infecţiei ăsta de sat al vostru care pute, Doamne iartă-mă, şi să te aduc pe calea cea
bună, deşi majoritatea colegilor mei îngeri (ca să nu mai vorbim de şefi) susţin sus şi
tare că eşti un caz pierdut, că nu mai este nimic de făcut cu tine, că te putem liniştiţi
abandona Iadului, definitiv Dar de, cum spuneţi voi, marxiştii, omul este cel mai
preţios capital, şi trebuie să încerc deşi, aşa cum te văd eu acum, speranţele sunt
foarte, foarte mici. Ba, aş spune, chiar inexistente.
Ajuns în acest punct, Marinică sări în sus ca ars, apoi căzu în genunchi, şi începu o
rugăciune aprinsă, în aceşti termeni. Pentru început, în locul consacratei formule, În numele
Tatălui, şi-al Fiului, şi-al Sfântului Duh, Amin, Marinică lansă, răcnit, un strigăt-lozincă
înverşunat, plin de obidă: Religia este opiumul popoarelor! Cam atât reţinuse el de la orele de
ateism ştiinţific deşi, fireşte, nici cuvintele acestea nu îi erau prea clare. Dar ura îi era sinceră,
căci preoţii au fost întotdeauna oameni îndestulaţi şi cuprinşi, şi de aceea au putut stârni
invidia amarnică a unor indivizi. E drept, cei mai nevrednici şi mai nenorociţi oameni din sat,

13
căci cine altcineva putea nutri resentimente faţă de preot? Îşi aduse, aşadar, aminte câteva
dintre miile de versuri mobilizatoare pe care le auzise, sau pe care el însuşi le recitase şi care,
spera el, puteau ţine loc de rugăciune: Morţii ei de sărăcie / Cât am tras-o, măi Mărie / Tu
lucrai la popa-n clacă / Eu la baie,-n Piatra Seacă / Tu trăgeai o săptămână / Pentr-o ţâră de
fărină / Eu luptam cu stâncile / Să ne ţinem zilele.
El învăţase, la cursurile de învăţământ politic, precum şi în orele de ateism ştiinţific, de
propagandă a regimului comunist împotriva oricăror forme de credinţe retrograde, că preoţii,
popii adică, sunt tot o formă de exploatatori, la fel ca şi chiaburii, moşierii, capitaliştii,
burghejii şi câţi alţii vor mai fi fost. Dar bucuria, de-o clipă numai, îi fu risipită brusc, ca şi
cum n-ar fi fost:
– Auzi, bre Marinică, tu să nu-mi înjuri p-acilea, că te dau de pământ de te ia mama
dracului, ca să zic aşa, Doamne iartă-mă! Ori te rogi aşa cum se cade, ori, dacă nu ştii, o laşi
în ameţeala ei de rugăciune (ptiu, fir-ar, că am început să mă iau după vorba ta,
neisprăvitule). Mai bine ai spune ceva, aşa, mai sfinţit, mai bine simţit, iar nu otrăvurile astea
marxisto-leniniste idioate, Dumnezeu să mă ierte şi să te ierte şi pe tine, în acelaşi timp.
– Dar, începu Marinică să îngaime, din ce în ce mai pătruns de grozăvia adevărului care se
impunea cu evidenţă, eu..., eu...nu ştiu nici o rugăciune. Nu m-a învăţat nimeni, niciodată,
nimic şi, de fapt, începu Marinică să se înfoaie dintr-o dată, câştigând (atât cât se mai putea, în
atari circumstanţe) în prestanţă, eu nici nu vreau să ştiu şi nici nu îmi trebuiesc rugăciunile
voastre blestemate, drog pentru popor, căci la mine Biblia este Capitalul lui Marx. Să fie
clar.
– Ascultă, Marinică, se porni îngerul din nou, rar, calm şi sfătos, pe mine să nu mă iei cu de-
alde astea, că te trăsnesc de nu te vezi. Comuniştii ăştia nenorociţi v-au băgat în cap tot felul
de idei tâmpite, cum că noi, sfinţii, îngerii etc. nu existăm, că toate astea sunt nişte invenţii,
bune de adormit şi de minţit poporul.
– Aşa e, aşa e, se porni Marinică, din nou, fără să mai poată fi oprit, cumva, de cineva sau
de ceva. Şi asta pentru că o trăsătură a propagandistului (fapt pe care-l învăţase mai degrabă
intuitiv), era aceea de a vorbi, mult şi cu spor, fără să te laşi întrerupt, contrazis sau
contracarat. Nici fizic, în primul rând fizic, propagandiştii nu puteau fi opriţi în nici un fel,
căci ei se porneau ca o moară stricată, şi nimic nu îi mai putea stăvili din avântul lor
revoluţionar, aşa cum se întâmplară lucrurile şi cu Marinică, acum: Birău mi-o poruncit / Să
am grijă de cuţit, / Că am on an de trăit. / Eu iară i-am poruncit: / De popa şi de birău / Nime
nu grăiască rău. / Pe birău l-o spânzurat / Pe popa l-o scos din sat. / Pe popa, pentru popie, /
Pe birău, pentru porţie.

14
 – E, şi ce-aţi făcut cu popa alungat? Aţi făcut un...Ei, uite, eu te întreb pe tine acum, eu
exist?
Marinică se află, din nou, într-un mare impas. Conştiinţa, precum şi toată învăţătura
(marxistă) pe care o acumulase, cu chiu cu vai, în aceşti câţiva ani de la „Revoluţie”, i-ar fi
dictat să spună că nu, el îngerul, nu se există, simpla sa prezenţă fiind într-o contradicţie
flagrantă, nu doar cu învăţăturile clasicilor marxist-leninişti, ci mai ales cu înalta învăţătură a
mult iubitului tovarăş Stalin. Pe de altă parte, Îngerul era aici, de faţă, cum să îi negi existenţa,
căci tocmai idealismul putred burghez ne învaţă că există şi o realitate dincolo de simţuri, pe
care nu trebuie numaidecât să o vedem, să o auzim, sau să o pipăim, şi totuşi ea fiinţează?
Darămite atunci când o poţi vedea şi, eventual, să o şi pipăi? În acest moment, Marinică avu
(o dată mai mult) o revelaţie, „iscată” brusc la auzul cuvântului pipăim. Îşi aduse aminte de
Marişica.
Rămase înmărmurit, nici nu mai mişca, măcar, căci în această zi, se pare, ar fi avut
întâlnire cu Marişica. „Dar şini iesti Marişica?”, se va întreba, exasperat, cititorul, sătul de
atâtea nume, situaţii, întâmplări ale lui Marinică, dintre care cele mai multe cu caracter într-
adevăr contradictoriu.
Marişica, aşa cum am amintit mai sus, este o mulgătoare fruntaşă, iubita (dar numai din
punctul său de vedere) lui Marinică, iar acesta, evocând-o, nu putu să se abţină să nu îşi
amintească nemuritoarele versuri ale rapsodului popular, cu referire la...mulgătoare: Foicică,
foi mărunte / Eu cu mândra-s sus pe munte / La oiţe bălăioare, / Mă întrec la mulgătoare / Şi
la caş de frământat / Şi la dulce sărutat. / C-are mândruliţa jună / Chipul drag ca o cunună. /
Şi-apoi las’ că pe la iarnă /Fulgii când or da să cearnă / O să facem nuntă mare / Şi-o să iau
mireasă floare / Meşteră la muls oiţe / Şi fruntaşă-ntre băciţe.
Evident, conta prea puţin faptul că (iarăşi, Marinică gafa cu seninătate) nu era vorba despre
mulgătoarele de la „vacile” g.a.c.-ului, ci despre cele „de la oi”. „Tot un drac”, se gândi
Marinică şi, în învălmăşeala aceea de gânduri dureroase-dulci, o altă realitate veni să îi strice
începutul de bucurie (al conştientizării rendez-vous-ului cu Marişica) care abia începuse să se
înfiripe: venirea iminentă a Tovarăşului de la Regiune. Lui Marinică îi înflori brusc, dureros,
ca un cui (în plus, alături de toate celelalte, care deja îi sfredeleau creierul) ,,poemul”: Ne-a
scăpat de anii grei / De trântori şi de mişei / Din grădină pângărită / Ţara-i azi floare-
nflorită / Inimioară, inimioară, / Fii veselă surioară / Că pe drumul însorit / Avem un cârmaci
iubit. / La marea aniversare / Tot omul cu mic cu mare / Din Sighet şi pân-la mare / S-
aducem salut fierbinte / Scumpului nostru părinte.

15
 În mintea lui Marinică (şi aşa făcută franjuri), „beneficiind” de o simultaneitate
dureroasă, se dădeau mai multe lupte: pe de o parte, „îngerul” bucuriei întâlnirii cu faimoasa,
vajnica şi fruntaşa mulgătoare Marişica lupta cu diavolul împieliţat al ideii că de ce trebuiau ei
să se întâlnească în prezenţa secretarului de la regiune? Căci, în acest caz, desigur, adio
intimitate, adio versuri, adio...tot.
Pe de altă parte, Marinică nu putea pricepe deloc ce mama naibii căuta motivul
conducătorului în subconştientul său, subconştient care tocmai îi dictase monumentalele
versuri de mai sus?
Şi, brusc, ca orice deziluzie, totul i se lumină, cu un licăr dureros: întâlnirea nu era
numai cu Marişica, fata după care râvneau toţi tractoriştii, brigadierii – şi chiar şi tovarăşii de
la raion, de la regiune, când făceau bine de veneau – (şi veneau, măi tată, căci aici, la noi la
ţară, era ca-n rai, nimic de zis) – ci, vai, cu mai multă lume sau, ca să fim mai exacţi, „cu toată
lumea”: erau „invitate” (Marinică, chiar, în stupizenia lui adâncă, era conştient de faptul că
acest cuvânt era doar un frumos eufemism, „mobilizare” fiind termenul cel mai potrivit; la
astfel de adunări lumea era cam împinsă de la spate, şi numai caietul de prezenţă al
conştiinciosului brigadier îi determina să răspundă prezent în cor şi, desigur, în unanimitate)
toate fetele de la sectorul zootehnic (deci nu numai Marişica, îi reaminti, din nou, gândul),
precum şi o delegaţie de la Centru. Marinică îşi reamintea, încet dar sigur, din cine anume era
compusă delegaţia: un Tovarăş important de la Regiune şi, desigur, nelipsitul preşedinte de
g.a.c. de care, sincer, Marinică se cam săturase, căci prea se împăuna cu rezultatele muncii
sale (şi care erea, nu-i aşa, ale întregului colectiv, şi deci şi ale lui), şi-şi dădea aere de
conducător. Apoi secretarul de partid de la ei din sat, ca şi, desigur, secretarul de raion.
Ajuns însă în acest punct, Marinică se dumiri şi mai mult: păi ăsta era chiar unul din
punctele de pe ordinea de zi: Omagiu Conducătorului Iubit. Şi ce-ar mai fi, se străduia să
scoată, din aburii grei de alcool, încă o amintire, Marinică? A, da, sărbătorirea intrării depline
şi definitive a tuturor ţăranilor cooperatori în noile şi minunatele gospodării agricole de stat.
Sărbătoare mare, îşi spuse Marinică, mâhnit, dar bucuros în acelaşi timp.
Mâhnirea nu venea, desigur, de la sărbătoare, căci de când partidul său luase puterea în
mod democratic, cu forţa, Marinică tot într-o beţie şi o sărbătoare o ducea. Păi, nu ne ajuta
aici minunatul vers popular-proletar? Ba ne ajuta, şi mai cu seamă acelea în care mândra
gospodărie era comparată cu o floare. Măi, ce versuri, se mai minună o dată Marinică, înainte
de a şi le (auto)recita: Care floare-i mai frumoasă, / Mai mândră, mai arătoasă? / Zambila,
ori vioreaua, / Ghiocelul ori laleaua; / Bujorul, că-i mai aprins, / Macul ca jarul nestins, /
Crinul alb, strălucitor, / Ori floarea din mărţişor? / De-ai umbla în lumea toată / Floare

16
mândră şi bogată, / Cu nectar atât de dulce, / Nu găseşti unde te-ai duce, / Că nu-i floare-n
lumea-ntreagă, / Ca gospodăria dragă.
Adevărul era că versurile erau de tot frumoase, socotea Marinică, mai ales acolo unde
rapsodul popular (ce conştiinţă de clasă ridicată trebuie să aibă ăsta, măi frate – rapsodul,
adică – îşi spunea brigadierul) se întreba, dilematic şi filosofic, care floare ar putea fi mai
frumoasă, ajungând la punctul paroxistic, când în text apărea brusc (dar nu nepregătit estetic)
imaginea macului ca jarul nestins. Era culmea frumosului, sughiţă Marinică, dar încântarea îi
fu umbrită (retezată, omorâtă din faşă, spuneţi cum vreţi, că tot aia e) de o dilemă: cum era
g.a.c.-ul lor ca o floare, când peste tot, cât vedeai cu ochii, era numai mizerie, sărăcie şi
putoare? E drept că atunci când veneau tovarăşii (şi veneau, veneau, căci le cam plăcea la
sat), totul era ca în reviste. Răsăreau halatele, sacii cu nisip, rumeguşul, zâmbetele pe feţele
„tovarăşilor cooperatori”. Mirosurile dispăreau ca prin farmec, alungate de parfumurile tari,
cu care tovarăşele brigadiere se stropeau din belşug (probabil cu vadra, considera Marinică,
judecând după imensitatea mirosurilor pe care tovarăşele le „emanau”).
Dar asta nu era toată ziua, ci numai la sărbători (ale Partidului, se înţelege) şi, deşi nu erau
rare nici acelea, nu se ţineau nici ele chiar zi de zi. Tocmai atunci, în zilele obişnuite, g.a.c.-ul
lor era foarte departe de a semăna cu o floare.
Până la uşa grajdurilor îţi pierdeai cizmele, oricât de înalte, străine şi frumoase erau, prin
noroiul gros şi puturos. Odată ajuns înăuntru, te izbea mirosul de bălegar, care te trântea pe
jos. Pe bietele vaci noroiul şi balega erau groase de un deget, iar despre curăţenia vajnicelor
mulgătoare, mai bine să nu vorbim. Numai un ochi format, de adevărat estet, precum cel al lui
Marinică, putea întrezări, sub stratul gros de mizerie, frumuseţea, eterna frumuseţe feminină
(precum şi, desigur, rapsodul popular, veşnic la pândă pentru a descoperi esteticul, chiar şi
sub haina cea mai mizeră).
Aici era un conflict dialectic (desigur, neantagonic). Şi totuşi, el ar fi vrut, dacă acest lucru
s-ar fi putut, şi dacă el (rapsodul ăla popular, adică) nu ar fi fost o entitate anonimă şi
colectivă, să stea puţin de vorbă între patru ochi şi să-l întrebe: Cum adică, tovarăşe? Cum,
ce? ar fi replicat celălalt (dacă ar fi existat). Cum vine treaba cu versurile astea ale dumitale?
Păi uite-aşa, simplu, din realitate, i-ar fi răspuns acesta. Ei, aici Marinică se cam încurca. Şi
iată de ce. Nu de puţine ori îi veneau în minte versuri ca acestea: Foaie verde foi şi-o fragă, /
Hai la muncă, frate dragă, / Hai să dregem plug şi coase, / Să arăm holde mănoase. / Azi i-a
noastră toată glia, / Carul, boii şi moşia.
Care va să zică, vechea moşie a boierului asupritor şi bandit (conform spuselor aedului
popular) este a noastră, a tuturor. Foarte bine, toate bune şi frumoase. Până aici, nimic de

17
obiectat, totul e clar. Acesta putea să constituie un real motiv de veselie, ceea ce trubadurul şi
consemnează, de altfel: Veselie, veselie, / Ţara-i holdă aurie / Taman cum mi-e dragă mie... /
Şi de-a lungu şi de-a latu / S-a dus pe pustie hatu – / Şi din munţi la Dunioară / Doar o holdă
e în ţară! / Din nou floare, floare-albastră / Ne uităm la ţara noastră / Şi în fabrici şi pe luncă
/ Peste tot e numai muncă / Mai zic verde şi-o sulfină / Gospodăria-i grădină / Cu straturi cu
flori frumoase / Şi cu inimi bucuroase – / Primeneşte-al ţării plai / Şi sufletul care-l ai; /
Codrule, frunză căruntă, / Viaţa ni se pare nuntă!
Şi aici lucrurile păreau destul de limpezi căci, atunci când era vorbă de nuntă, joc şi
veselie, pe Marinică îl puteai găsi şi dacă ar fi fost ascuns în gaură de şarpe.
Altceva nu prea putea el înţelege. Dacă lucrurile stăteau aşa (şi nu aveau nici un motiv să
nu stea aşa, nu?), atunci de ce ţăranii fugeau de g.a.c.? La modul propriu, căci nu o dată
Marinică a putut vedea că, atunci când comisia (formată din preşedinte, miliţian, tovarăşul
secretar de la partid şi o grămadă de susţinători ai partidului, cu bâte) pătrundea pe poarta din
faţă a gospodarului, pe cea din spate vedeai ţâşnind, cu o promptitudine aproape instantanee,
cel puţin doi-trei bărbaţi (cei care aveau dreptul să semneze, bun înţeles), şi care o tuleau de ai
fi zis că în spatele lor se pregătea de atac o hoardă de tătari abia ieşiţi de la iernat, în
primăvară, pe foamete?
Mai erau şi versurile cu îndemnurile la muncă, de-a dreptul „tari”, căci de câţi „ortaci”,
tovarăşi şi şefi îşi aducea aminte Marinică, de nici unul dintre ei nu se putea spune că ar avea
relaţii bune cu ea, cu munca. Ba chiar s-ar putea spune că, dimpotrivă, toţi fugeau de lucru ca
dracul de tămâie, pripăşindu-se prin tot felul de posturi de conducere, control şi îndrumare,
căldicele, bine plătite şi cu o serie de avantaje.
Mai mult, gândindu-se la aceşti vajnici tovarăşi, mândria clasei muncitoare, eşalonul cel
mai înaintat etc., Marinică ajunse la amara dar justa concluzie că toţi aceştia nu reprezentau
altceva decât o şleahtă de neisprăviţi, oameni de nimic, care în satele lor sau în locurile de
muncă de unde proveneau (dacă proveneau, căci majoritatea nu „poseda” aşa ceva), erau
ultimii dintre cei din urmă, cei de la coada cozii. Şi dintr-o dată statul socialist îi propulsase în
fruntea bucatelor, îi promovase, făcuse din ei oameni de bază în societate, fruntaşi, de, şi care,
pe deasupra, mai primeau şi diverse recompense: medalii, distincţii, prime la salariu şi, bun
înţeles, aşa cum însuşi rapsodul popular o promitea, o sărutare de la mândra de care, conform
noilor norme de morală şi de conduită în colectivitate, numai fruntaşii puteau beneficia: Gura
mea din ce-i făcută? / Dintr-un măr şi dintr-o turtă. / Cine-i fruntaş s-o sărute, / Cine-i codaş
să se uite.

18
 Gândul acesta, că s-ar putea întâmpla să nu mai beneficieze de iubirea fruntaşelor din
gospodărie, îl turti şi mai rău pe bietul Marinică. Acesta i se părea cel mai rău dintre rele, pe
care, de altfel, genialul creator popular îl şi consemnase în memorabilele sale versuri. S-au
văzut, chiar, cazuri, în care brigadieri codaşi au fost refuzaţi categoric de către mândrele,
harnicele şi fruntaşele cooperatoare: Frunză verde sălcioară, / De ce plângi tu, inimioară /
După mândra bălăioară / Ce-am iubit-o astă-vară? / Că de mult ce ne-am iubit / Mândra mea
m-a părăsit. / Şi mi-a spus, mândra mi-a spus / Că de-obrazul ei eu nu-s, / Că la muncă în
tarla / N-am ieşit cu brigada – / Toată lumea mă râdea / Şi râdea şi mândra mea, / Inimioara-
mi sângera. / De-o veni, vara, veni, / Primu-n câmp eu oi ieşi / Şi-oi munci în altă vară / Să
mă placă mândra iară, / Mândra mea cea bălăioară.

19
 IV

Tristeţea lui Marinică, aşadar, venea din două direcţii: o dată că, din timp în timp, îl
lovea în nări o duhoare greu de suportat şi care, se gândea Marinică, nu putea proveni decât de
la propriul trup, tăvălit cu vârf şi îndesat prin noroi, vomă şi mizerii.
Pe de altă parte, pe Marinică îl încerca un regret imens la gândul că va lipsi de la cheful
inaugural, de primire, al oaspeţilor. Căci, desigur, acesta va fi unul dintre cele mai copioase,
pe măsura zilei deosebite şi măreţe pe care o trăiau. Fireşte, va fi şi unul „după”, dar de ce să
piardă un chef de pomină, aşa cum se anunţa cel din această dimineaţă?
„Încă mai e timp”, gândi deodată, strălucitor, Marinică. Şi, în vreme ce alerga, un gând şi
mai minunat decât toate celelalte evocate până acum îi veni în minte: îngerul dispăruse. Se
volatilizase, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Chiuind de bucuria descoperirii, Marinică alerga
sărind într-un picior, tot mai convins de faptul că tot ce i se întâmplase în lupta sa cu îngerul
nu fusese decât o fantasmă, o plăsmuire a minţii sale îmbibate de alcool.
Dar, cum nici o fericire nu poate dura o veşnicie, şi aceasta avu doar puţine clipe de
existenţă. Căci, alergând beat (la figurat, dar şi la propriu) de fericire, Marinică observă, cu
vădită neplăcere, că oamenii din faţa M.A.T.-ului, văzându-l, o iau la fugă. Marinică privi şi
el înapoi, convins că vreo dihanie odioasă îi luase urma şi îl gonea, dar nu observă nimic.
Ba da, până la urmă văzu, totuşi, ceva. Întorcând capul şi continuând să alerge, observă în
vitrina largă a frizeriei o arătare înspăimântătoare, cu părul vâlvoi, cu ochii scoşi din orbite, cu
cearcăne vinete, cu hainele murdare şi pline de pete suspecte, şi care se îndrepta ameninţător
spre el. Precaut (şi totodată speriat) se opri brusc, dar şi arătarea făcu la fel, şi atunci Marinică
înţelese că acea îngrozitoare creatură era chiar el. Era prea mult, chiar şi pentru vajnicul
brigadier Marinică, care se prăbuşi fără măcar un suspin, ca un miel căruia i se ia gâtul dintr-o
mişcare precisă şi energică.
Se înzdrăveni însă imediat, căci cineva se aplecă asupra lui, şi începu să îl sărute. Pătimaş,
pe faţă, pe mâini, şi îi venea să moară de fericire, căci realiza faptul că, fireşte, acum era în
rai. Numai acolo putea să fie atât de bine, şi Maricica, deasupra lui, să îl sărute cu nesaţ. Aşa
că, pentru a se convinge de faptul că nu visează, o mângâie tandru pe minunata sa iubită pe
buclele sârmoase, şi îi şopti tandru: Să nu mă mai pupi în public, Marişico, că ne vede lumea.

20
Marişica, însă, în loc de răspuns...mârâi, şi apoi scoase un schelălăit puternic. Marinică
deschise brusc ochii şi atunci văzu grozăvia: fiinţa care îl copleşise cu pupături şi atingeri
tandre de botic fusese, de fapt...un câine, o javră, o cotarlă din sat. Marinică îi mai trase şi el
un picior, câinele mai schelălăi o dată. Visul se spulberă. Oamenii, îndatoritori şi mărinimoşi,
îl apucară de subsuori, îl puseră la o masă din faţa M.A.T.-ului şi îi turnară pe gât, aproape cu
forţa, o cinzeacă de rachiu din cel bun. Asta avu un efect binefăcător asupra bietului Marinică;
deschise ochii larg, semn că mai era în viaţă, apoi îi închise la loc, dovadă că lucrurile nu erau
chiar aşa de sigure, apoi îi deschise din nou, într-un târziu, iar ceea ce văzu nu se poate spune
că îi plăcu deloc.
Căci, între timp, tovarăşii din sat îl aşezaseră în scaunul frizerului, din proprie iniţiativă,
sau poate că el le sugerase, cândva, acest lucru. Cert este că deja se simţea mai bine printre
mirosurile, parfumurile şi esenţele acelea tari, cu şervetul curat atârnat la gât, aşteptând să fie
tuns, bărbierit, remontat.
Deschizând ochii, Marinică avu senzaţia că se va prăbuşi din nou, dar acum nu mai avea
de unde, căci era aşezat.
Pe scaunul frizerului. Din oglindă, rânjind sarcastic, îl privea...Îngerul.
 Băi, Marinică, credeai c-ai scăpat? Ţi-am spus că de acum înainte te voi aduce pe
calea cea bună. Te las în paza Domnului, ca să mă exprim astfel.
Şi, din mijlocul oglinzii, Îngerul se înălţă drept în sus, lăsând în locul său imaginea vâlvoi a
lui Marinică, înghiţind în sec de mai multe ori, până când frizerul i-o reteză scurt:
 Da mai stai, bre nea’ Marinică, la un loc, vrei să-ţi iau gâtul, Doamne iartă-mă?
În faţa acestei perspective, Marinică se linişti brusc, admirându-l, în sinea sa, pe frizer;
cum poate el să facă, dintr-o sperietoare, o frumuseţe de băiat, cu bujori în obrăjori, fercheş,
de mai mare dragul? Brigadier, de, doar aşa spunea şi cântecul popular de viaţă nouă, doară
nu se putea lăsa el mai prejos: Foaie verde trei măsline / Ce-o avea neica cu mine? / De tot
calea mi-o aţine. / Şi pe soare şi pe stele / Tot în drumurile mele, / Şi pe ploaie şi pe vânt /
Parcă-ar fi cu legământ / Dimineaţa când mă scol / Neica-ogrăzii dă ocol. / Ziua-ntreagă pe
tarla / Neica-i tot în preajma mea. / Nu mi-ar fi cu supărare / De-ar fi om ca orişicare / Toată
ziua mă sfădeşte / Să învăţ cum se prăşeşte. / Cin-l-a pus, mamă, să fie, / Brigadier peste
câmpie? / Şi n-ar fi prea vina lui / I-vina preşedintelui / Că m-a dat aşa din şagă / Chiar la
neica în brigadă. / Dar nu e nici vina lui / Nici a preşedintelui / Ci e numai vina mea / Că m-
am cerut eu în ea.
Marinică oftă, atât de tare şi de profund, că frizerul nu numai că era cât pe-aci să-i taie o
ureche, dar scăpă şi o lacrimă, pe colţul ochiului şi, ştergându-şi-o înduioşat, flutură briciul

21
prin faţa ochilor lui Marinică, astfel încât acesta crezu, pentru o clipă, că până aici i-a fost, şi
nimic mai mult. Oftatul lui Marinică venea din aceeaşi pricină: Marişica.
Gândindu-se la întâlnire (deşi era tot mai puţin convins că ea se va petrece în tête-à-tête,
aşa cum i-o şoptea imaginaţia şi cum şi-o dorea şi el, cu toată ardoarea), Marinică mângâie cu
duioşie gândul său despre Marişica.

22
 V

Visuri erotice, înălţătoare, i se înfiripară, în consecinţă, în minte, aidoma unor nouraşi

rozalii, dodolaşi şi rumeni, precum madonele rubensiene, visuri care ar fi putut transpuse în
viaţă printr-o formulă foarte simplă; gospodăria colectivă şi dragostea: Soare, copilaş
frumos, / Lasă-te la mândra jos, / Să-i spui soare frăţior, / Că m-am înecat de dor, / Că
muncesc de dragul ei, / În fruntea colectivei, / Şi să-i spui, soare, să vie, / Pe la ceasul de
chindie, / Pe la ceasul de-nserat / Când răsare luna-n sat, / Că de-atâta dor băut, / A stat
plopul din bătut, / Şi de-atâta dor nespus,/ S-a-ntors Topologu-n sus.
Iar ea, „înecată de amor”, i-ar fi răspuns, cu şoapte, în versuri preluate din folclorul nou,
şi prelucrate de însăşi fata visurilor sale, fruntaşa Marişica, din ciclul Secerişul şi dragostea:
Foaie verde sălcioară / Vino, bade, mâine seară / Că te-aştept în poartă-afară / Să-ţi dau
flori şi-o gurişoară. / C-am fost ieri singură-n casă / Doru’ tău greu mă apasă. / Şi-ai trecut
la poarta mea – / Rău mai doare inima. / Frunzuliţă lozioară, / Nu fi tristă, Mărioară / Că nu
ţi-am vorbit aseară. / Ţi-oi vorbi la secerat / C-avem rod îmbelşugat / Pentru mine, pentru
tine, / Pentru fraţii din uzine.
Dar visul, din păcate, nu dură mult (reveria, visarea, balansul acesta între rai şi paradis),
căci în oglinda din faţa sa se aprinse din nou o luminiţă, la fel ca aceea de pe ecranul
televizorului Cosmos, de care beneficiau doar câţiva tovarăşi din sat, desigur, cei mai
merituoşi: tovarăşul preşedinte de g.a.c., tovarăşul secretar de la raion, tovarăşul secretar de la
Sfatul Popular, tovarăşul comandant de la Miliţie şi, bun înţeles, Sediul Partidului însuşi.
Acolo, în după-amiezele ploioase stăteau cu toţii (activişti, brigadieri, secretari) şi priveau
emisiunile de televiziune, dar în special, meciurile de fotbal.
O clipă, o clipă, doar, îl cuprinse o spaimă cumplită, crezând că iarăşi îşi va face apariţia
Sfântul, de care tocmai crezuse (sperase) că a scăpat. Răsuflă însă uşurat, văzând că pe
oglinda din faţa sa se lăţeşte nu imaginea Îngerului său (de care, în treacăt fie spus, tocmai se
săturase până peste cap), ci aceea a şefului tractoriştilor, un ţigan mare, mustăcios şi urât, care
îl privea direct în ochi, zâmbind batjocoritor; ba chiar lui Marinică i se păru că aude, ca o
prelungire a imaginilor de coşmar, cum tractoristul-şef recită printre dinţi, sardonic (versuri pe
care, disciplinat, aşa cum a învăţat să fie la şcoala de Partid, Marinică le şi încadră în tematica

23
Tractoristul – seducător): Foaie verde trei migdale / Să m-aştepţi mândruţo-n vale / La
brigada de tractoare / C-am ceva, neică, să-ţi spui, / Ceva de-ale câmpului. / Vino când sînt
singurel / Să-ţi arăt un măgerel, / Măgerel roşu la floare / Dat în brazdă de tractoare, / Să ţi-l
pui mândruţă-n piept / Să nu mă faci să te-aştept / Că eu mândro m-am jurat / Să rămân la
voi în sat, / Că-ndrăgii satu şi câmpu / Hai, treci valea şi vezi dâmbu; / Nu e dâmb pe câmp la
voi / Unde n-am poposit noi / Pe toate dealurile / Am schimbat brăzdarele / Colea-n vale-ntre
vâlcele / Au înflorit trei lalele / Nu-s lalele, viorele, / Viorele, măgerei / Mândruţă sînt ochii
tăi / Şi m-am jurat mândruliţă / Ca să-mi iau colectivistă / Să rămân la voi în sat / Să te văd
la secerat / Că m-ai fermecat, ştii bine, / Când te văd lângă combine.
Asta n-ar fi fost nimic, căci Marişica era o fată frumoasă, harnică şi destoinică, şi nu puţini
erau cei care ar fi râvnit la graţiile iscusitei cooperatoare. Versurile, frumoase şi
mobilizatoare, făceau dureros aluzie (căci Marinică ştia sensul ascuns al trimiterilor la
dâmburi şi vâlcele) la un episod al vieţii extra-cooperatiste (mai existau şi astfel de clipe, ştia
Partidul de ce îi punea pe oameni să lucreze până crăpau, fire-ar mama lor a dracului de
puturoşi), cunoscut sub numele de jocul de-a capiţa.
Neîncrezător, şi convins că totul nu este decât o calomnie ordinară a mustăciosului
tractorist, Marinică îşi aminti, fără nici o plăcere, regulile „jocului”: în mai multe căpiţe de
fân, aşezate (premeditat) concentric se ascundeau, cu capul înainte şi cu catrinţele afară,
divele cooperatoare, aşteptându-i pe cavaleri, vajnicii tractorişti, mândria gospodăriei agricole
colective, căci vorba ceea, nu? Mândru-i în gospodărie / Că-i o singură câmpie / Netezită de
tractoare / Fără haturi şi răzoare. / Bate vântul, bate lin / Holdele cu spicul lin / Râd în ele
zorile / Râd secerătorile / Dau un chiot până-n văi / Până-n văi cu mândre clăi / Şi e numai
voie bună / Că ni-e munca împreună. / Foaie verde şi-o alună / Colectiva noastră-i bună. /
Viaţă nouă să trăieşti / Că tu dragă ne mai eşti.
Aceştia (tractoriştii, adică) vizitau, pe rând, fiecare căpiţă, iar brigadierele trebuiau să
ghicească imediat cine este focosul tractorist-fruntaş. De bună seamă, fetele nu ghiceau (ele
nu aveau nici un interes, vezi bine, ca jocul să se termine prea repede), şi totul continua ca
într-o orgie nesfârşită a putredului capitalism, de care se tot povestea la lecţiile de învăţământ
politic. De altfel, rapsodul popular nemurea şi el dragostea romantică, iubirea, visarea, dorul,
dar parcă între ceea ce evoca acesta şi ceea ce îi relata, rânjind, Ionică – ţiganul – tractoristul,
era o distanţă puţin cam prea mare: Foiliţă de chiper, / Stelele până ce pier / Eu pe câmp îmi
fac alt cer / Tot din brazde lăcuite / De luceferi poleite; / Plugurile-mi ară bine / Cine mai
este ca mine: / Numai luna şi tractorul / Şi pe sat se plimbă dorul / Numai luna şi câmpia / Şi
în sat şade Maria.

24
 De fapt, nu Maria, ci Marişica, şi nu în sat, ci pe câmp, la „capiţa”, dacă ar fi să ne luăm
după vorbele răutăcioase ale lui Ionică – ţiganul – tractoristul, dar noi nu ne putem lua după
spusele invidioase ale unui astfel de om. Nici Marinică nu se lua, convins fiind că totul era o
mare, imensă şi gogonată calomnie şi minciună, până când, de parcă i-ar fi ghicit gândurile,
Ionică – tractoristul făcu cu mâna un gest obscen, râse sardonic, întoarse cu degetele un buton
imaginar şi dispăru brusc de pe ecran. Pentru o clipă, Marinică fu fericit, scăpase. Apoi se
nelinişti brusc, căci pe suprafaţa oglinzii (Dumnezeule, oare cine m-a pus să vin la frizer?, se
întrebă, înciudat, Marinică) apăru brusc imaginea-simbol a muncitorului şi muncitoarei din
filmele sovietice şi care, înfrăţiţi, ţineau în mână drapelul (sfânt, ăsta era cuvântul, ce să-i faci)
al comuniştilor din măreaţa Uniune Sovietică. Numai că (şi aici Marinică avu un fior de
spaimă şi, în acelaşi timp, o îndoială, un imens dubiu), într-adevăr, ceva nu prea se potrivea.
În locul imnului scumpei noastre Uniuni, se auzea altceva, şi acest ceva suna cam aşa:
Frunzuliţă de secară / Spune-mi, dragă inimioară, / Mai trăiesc până la vară / Să mă duc pe
munte iară. / Să beu apă din izvoară / Să mă uit păstă ogoară / Să-mi văd drăguţu cum ară /
Să mă uit păstă ogor / Să-mi văd mândru pe tractor?
- Dorul peste dealuri trece, / Mă mir că nu rătăceşte / De pe badea-l nimereşte / Printre
câmpuri şi ogoare / În mulţimea de tractoare.
Ei, nici asta nu ar fi fost mare lucru; Marinică îşi formase deja gustul estetic în
materie de literatură la şcolile de partid pe unde mersese, şi la spectacolele de agitaţie la care
fusese „cu clasa” (de la şcoala de partid, se înţelege), aşa că auzise destulă poezie nouă (că
doar nu era să se delecteze cu Marcel Prévost). Îşi încântase auzul, de asemeni, cu marşurile
triumfale, atât cele sovietice, cât şi cele autohtone (căci de Bach, Mozzart, Chopin şi alţi
imperialişti nici nu putea fi vorba).
Alta era problema (sau problemele, dovedindu-se imediat că erau mai multe): în locul
înălţătoarei, mobilizatoarei şi eroicei melodii ale imnului sovietic, se auzeau, dinspre oglindă,
intonaţiile inconfundabile ale cunoscutei melodii C-aşa beu oamenii buni, iar stimaţii şi iubiţii
proletari sovietici, care între timp luaseră chipurile odiosului Ionică – ţiganul şi al gingaşei
Marişica, ţineau în mână, în locul stindardului gloriosului partid sovietic eliberator, un
mănunchi de...falusuri. Mari, în erecţie, drepte şi semeţe, tremurând delicat în bătaia vântului
necruţător şi aspru al revoluţiei.
Marinică, iarăşi, crezu că are halucinaţii, că imaginile acestea apocaliptice au la origine
cheful monstru de aseară, cu tractoriştii; când muzica se estompă treptat, imaginea se
dezintegră, ultimele fragmentându-se şi disipându-se; după un mic răgaz, în care oglinda se
întunerici de tot, când Marinică tocmai vru să îşi spună că a scăpat, iaca poznă, căci „ecranul”

25
se lumină din nou, şi în faţa ochilor lui Marinică începură să se deruleze scene de un erotism
deşănţat care, chiar şi pentru el – e drept că numai la sex cu Marişica se gândea tot timpul –
erau prea mult.
Şi, să vezi imagini de imagini. Un glas gros şi mustăcios (pe care Marinică îl bănui
serios că îi aparţine lui Ionică-mustăciosul) rosti, cu nuanţe de bariton: Arta erotică pe câmp.
Kama-Sutra pentru tractorişti fruntaşi.
Marinică avu, deodată, o bănuială cruntă. Cu ocazia vizitei conducătorului progresist Indira
Gandhi la Bucureşti, grăbită să salute democraţia populară de la noi, la ei în sat venise şi o
delegaţie de indieni mustăcioşi şi tuciurii (de parcă erau toţi fraţi gemeni ai lui Ionică –
ţiganul, nu alta).
Atunci, Marinică avusese de suferit de pe urma lor. Când îi văzu atât de întunecaţi, începu
să îşi facă înfrigurat cruce, deşi prezenţa mulţimii de activişti, preşedinţi şi securişti de toate
felurile l-ar fi îndemnat, poate, că e mai bine să se abţină. Chiar fu întrebat ce l-a apucat, de o
să creadă bieţii indieni că suntem un popor de mistici, când noi tocmai am scuturat jugul
exploatării capitaliste şi pe acela al opresiunii religioase (cu toate că Marinică auzise despre
poporul indian că este unul dintre cele mai credincioase de pe glob, numai că ei se închină la
alte ciudăţenii), dar el spuse că niciodată nu văzuse aşa ceva, şi de aceea. La început, chiar
crezuse că „arătările” din faţa lui sunt maimuţe, aşa cum văzuse el la Grădina Zoologică de
la Băneasa,, unde fusese dus la absolvirea primului semestru al ciclului I de pregătire politică
pentru brigadieri. Atunci când unul dintre invitaţi se înclină respectuos, cu mâinile împreunate
în dreptul buzelor, şi spuse câteva cuvinte, Marinică se sperie şi mai tare, şi se pomeni zicând:
Uite că şi vorbeşte măimuca. Asta era cât pe-aci să-l coste foarte scump, dar noroc că
tovarăşii, principiali, au luat-o de glumă, şi au izbucnit în râs. Atunci lucrurile s-au aplanat, iar
lucrările bilaterale între delegaţii progresişti indieni şi cei mai înaintaţi reprezentanţi ai
tractoriştilor din Republica Populară Română (un lot de tractoare produse la Uzinele
„Tractorul” Braşov urma să meargă în India, iar cei mai buni dintre cei buni ar fi trebuit să
însoţească produsele tehnologiei româneşti) au continuat în condiţii optime, şi totul părea să
decurgă normal şi bine (ba chiar, în pofida incidentului anterior, Marinică presupunea că are
serioase şanse să ajungă printre fericiţii însoţitori de tractoare).
În final, însă, se produse un alt eveniment, pe care Marinică nu avea să-l mai uite toată
viaţa. Tovarăşul care conducea lucrările nu avu de lucru şi, adresându-se sălii, se interesă dacă
participanţii aveau întrebări. Da, răspunse hotărât Marinică, deşi (puţina) experienţă politică
acumulată până în acel moment îi şoptea să tacă dracului din gură şi să nu mai întrebe nimic,

26
Aş vrea să ştiu, tovarăşe profesor, următorul fapt: dacă tovarăşii din delegaţie sunt atât de
închişi la culoarea pielii, după cum se vede, atunci cum sunt ţiganii la ei?
Sala izbucni dintr-o dată în hohote de râs, de se cutremurară geamurile şi candelabrele.
Marinică, însă, întrebase de serios. Propagandistul se întunecă deodată şi, la întrebarea mirată
şi contrariată a tovarăşului indian, îi traduse întrebarea lui Marinică. Tovarăşul din India
începu să râdă cu poftă, şi se pare că asta l-a şi salvat. Dar despre plecarea în India, desigur,
nu a mai fost niciodată vorba. Ei, şi atunci, ca un fel de consolare, dar şi de prietenie din
partea lui, indianul mustăcios îi oferi, discret, o ediţie de lux, ilustrată, a celebrei, Kamasutra,
arta indiană a amorului, despre care Marinică numai auzise. Şi, mamă Doamne, ce era acolo!
Dar imaginile, îngrozitoarele imagini, la care Marinică se aştepta cu inima strânsă, nu
apărură (ce bine) imediat. Pe fond de Republică, măreaţă vatră, crescută-n fum de bătălii,
apăru Povestitorul, în persoana Poetului de la Regiunea de Partid, înalt, emoţionat, cu o frunte
lată, cu ochii pierduţi dincolo de marginea sus a „ecranului” (de fapt, a oglinzii), şi începu să
rostească rar, în ritm de poem patriotic, următoarele versuri:
Bărbaţii se împart în trei clase.
Oh, iubit partid, în funcţie de mărimea lingamului:
Bărbatul-cal (Mustăciosul, mustăciosul, îşi spuse Marinică, îngrozit)
Bărbatul-taur (Preşedintele, preşedintele, ironic, Marinică)
Bărbatul-iepure (Tovarăşul secretar, tovarăşul secretar).
Marinică nu ştia ce e acela lingam, dar putea deja bănui. Nu ştia, şi nici nu înţelegea cam
ce putea căuta Partidul în această anunţată furtună erotică dar poate, îşi spuse, o fi vorba de
vreo preluare constructivă a celor mai înaintate concepţii erotice din India progresistă în
spiritul marxism-leninismului, al moralei comuniste, al înaltelor precepte morale ce stau la
fundamentul celulei de bază a societăţii, familia (potrivit spuselor luminate ale Marelui
Părinte al popoarelor, Multiubitul şi Stimatul Tovarăş Stalin).
În plus, imaginarul îi juca feste. Atunci când, transfigurat şi transpus, de parcă ar fi anunţat
ultimele producţii-record ale Uzinei „23 August”, Poetul de Partid de la Regiune rosti
sintagma Bărbatul-armăsar, Marinică şi văzu imaginea în consecinţă, ceea ce, trebuie să
spunem cu toată obiectivitatea, îi făcu mult rău. Secvenţa, din fericire, nu dură prea mult, fiind
urmată de aceea a Preşedintelui, ale cărui dimensiuni erau acceptabile, într-o posibilă
măsurare directă a forţelor, chiar, pentru ca, în cele din urmă, ilustrarea conceptului de bărbat-
iepure, prin persoana (ilustră, de altfel, cel puţin la nivel oficial), a tovarăşului secretar, să îl
bine dispună de-a dreptul, căci necazul altora ne face, uneori, să ne simţim mai buni, mai

27
fericiţi (deşi, recunoştea în sinea sa Marinică, satisfacţia era destul de meschină şi, bun înţeles,
incompatibilă cu etica socialistă).
Femeile, o, femeile, continuă, cu acelaşi glas patetic şi patriotic, Poetul de Partid de la
Regiune:
Femeile, o, nepreţuit şi drag partid,
Se disting în trei categorii
Conform principiului (marxisto-leninist, desigur)
Menţionat mai sus,
Adică, în funcţie de adâncimea lui Yoni (deşi se scria cu totul altfel, Marinică rânji
mânzeşte în sinea lui, căci cine s-ar fi putut gândi la altceva decât la ceea ce se gândea el
însuşi, adică la Ionică?),
Putem raporta cu mândrie că avem:
Femeia-elefant (Lenuţa de la vaci, zâmbi sardonic, unor amintiri zguduitoare, Marinică)
Femeia-iapă (Mariţa, de la curci, se înfioră el de satisfacţie)
Femeia-căprioară (Marişica, se înmuie de tot, cu spaimă fremătătoare, Marinică).
Şi, pentru că era absolut singur (cu frizerul), şi pentru că nimeni nu ar fi putut cu nici un
chip să îi vadă, pe ecran (mă rog, pe oglindă) gândurile, şi pentru că nici draga, vajnica şi
merituoasa noastră Securitate a Poporului nu era pe aproape (ca să îi ghicească, cu vreo
blestemată de maşinărie sofisticată, ideile), Marinică îşi lăsă liberă mintea să fabrice imagini,
în vreme ce din „difuzoare” (oricum, de undeva din spatele oglinzii) se auzeau, filtrate discret
de o instalaţie profesionistă HF, ritmurile înălţătoare ale melosului popular nou: Bobuşor
uscat de linte, / Femeia şi mai nainte / Avea tare multă minte / Dar să fie i-a fost dat / Veşnic
roabă la bărbat. / Frunză verde ca aluna, / Azi femeia îi tot una / Îi tot una cu bărbatul / De
când o crăpat bogatu, / De când s-o luminat satu.
Măi, ce ţi-e şi cu tehnica asta nouă, îşi spuse, cu înciudată admiraţie, Marinică. Nici nu se
terminară bine minunatele acorduri, că ecranul oglinzii se şi umplu de ilustrarea concretă a
celor mai înaintate concepţii erotice Kama-Sutra, combinată cu înaltele concepţii despre
societate, morală şi femeie ale marxism-leninismului, îmbogăţite de genialele directive –
precis – (şi în acest delicat domeniu) ale Marelui Conducător al popoarelor, Tovarăşul Stalin.
În acest timp, în partea de jos a oglinzii apărea, titrat, un text, comentariu adaptat al Kama-
Sutrei pentru tovarăşii tractorişti din Republica Populară Română:
1. Poziţia soţiei lui Indra:

28
 Femeia, aşezată pe scaunul tractorului, îşi adună coapsele după umerii bărbatului,
deasupra, puţin îndoite şi desfăcându-le larg în lateral; ea le poate sprijini şi pe aripile
laterale ale utilajuli, pentru o mai bună priză şi penetrare.
În tot acest timp, „difuzoarele” „filtrau” încontinuu: Cucule, pasăre blândă, / Zboară
peste deal şi cântă / Şi cântă din fag în fag / Să te-audă cin’ mi-i drag; / Să te-audă mândruţa
/ Că mi-i tare dor de ea. / Să-i duci, cuce-un pic de dor / Pă roata de la tractor. Foaie verde
de mohor, / Vin mândruţă pe ogor, / Ca să-ţi spun că mi-este dor, / Cu tine să mă însor.
Tot mai fascinat de ceea ce i se întâmpla, Marinică văzu, cu deplină satisfacţie, ca să ne
exprimăm astfel, şi personajele ce ilustrau punerea în practică a teoriei. Acesta era, de altfel,
încă un element esenţial de diferenţă între capitalismul putred şi socialism, căci la noi
principiile teoretice cele mai înaintate erau puse, imediat, cu hotărâre patriotică, în practică. Şi
asta, deoarece, nu-i aşa, teoria ca teoria, dar practica...
Personajul masculin era (se putea altfel?) Ionică – ţiganul – tractoristul – beţivul – hoţul –
şi – leneşul, iar personajul – feminin (care, după opinia de amorez – amator a lui Marinică, ar
fi putut fi încadrată la o categorie intermediară, între Femeia – Iapă şi Femeia – Elefant) nu
era nimeni altcineva...decât tehniciana de la S.M.A., Tovarăşa Ciochină. Marinică îşi aminti
pe dată imensul scandal iscat acuma câteva luni de acest episod amoros care, iată, intrase într-
un manual de eros ştiinţific, e drept că o ediţie scurtă, prescurtată, pentru tractorişti, dar
oricum, Kama-Sutra, de, şi în plus, cu imagini şi filme.
Tovarăşa Ciochină era tehniciană la S.M.A. şi îi plăcea...arta erosului. Asta nu ar fi fost
o problemă, căci la S.M.A. hălăduia o puzderie de tractorişti, veniţi din toate colţurile ţării la
acest g.a.c. fruntaş, dornici de o ilustrare, două sau chiar mai multe a unei pagini din Kama-
Sutra. Şi asta fie cu vreo tovarăşă de la „Personalul Tehnic”, ori o brigadieră fruntaşă, o
mulgătoare sau vreo prăşitoare harnică de pe ogoarele înfrăţite ale patriei. Problema era că
tovarăşa era căsătorită cu Tovarăşul Ciochină, care tocmai primise o funcţie importantă la
Regiune, aşa că el era mai tot timpul plecat de acasă în maşina neagră Volga, pe care Partidul
i-o pusese la dispoziţie.
Iată cum se întâmplaseră lucrurile (fapt ilustrat de imaginile care i se derulau acum în faţa
ochilor, ceea ce îl făcea pe Marinică să bănuiască un lucru destul de îngrijorător: oare
tractoarele – numai ele? – nu aveau implantate undeva camere miniaturizate de luat vederi –
din acelea din care se puteau vedea numai la filmele cu spioni capitalişti americani –, menite
să supravegheze, totuşi (şi) buna desfăşurare a lucrărilor agricole de pe întinsul socialist al
ţării?).

29
 În primul rând, este foarte probabil, îşi spunea în sinea sa brigadierul nostru, ca Ionică să fi
urmat şi un curs (fie el foarte scurt) de Kama Sutra pentru sate, căci nu se aruncă pur şi
simplu peste tovarăşa tehniciană, şi nici aceasta nu se lăbărţă dintr-odată pe scaun. Nu. Ea
începu să facă mişcări încete, unduitoare, asemănătoare întrucâtva celor practicate de cadânele
din haremul sultanului, despre care Marinică auzise câte ceva la Cursul Scurt de Istorie a
Eroticii Imperialiste din Imperiului Otoman.
Gurile rele spun că tovarăşa încercase acelaşi procedeu şi cu tovarăşul secretar (acum) de
la Regiune, dar acesta i-ar fi poruncit să se înfăşoare în voaluri spumoase şi străvezii, timp în
care el va merge în beci, pentru a gusta o ţuică din aceea galbenă, bătrână şi tare, care face
sângele să clocotească în vine. Zis şi făcut dar, întors în iatacul conjugal şi văzându-şi soţia
unduindu-se printre văluri, el i-ar fi reproşat că nu o aşteaptă în pat. În timp ce ea se
conforma, tovarăşul (viitor) secretar merse să mai bea o duşcă, dar nici acum nu fu mulţumit,
şi îi ceru tovarăşei să se aşeze într-o poziţie provocatoare, pe care Kama-Sutra o numeşte,
poate prea puţin poetic, dar pe deplin realist, poziţia vacii. Tovarăşa ascultă, iar tovarăşul se
aşeză pe spatele ei, şi o rugă încetişor, cu un glas de o indefinită tandreţe: Dulceaţă mică,
dacă tot suntem în poziţia asta, nu mă duci în beci să mai beau o duşcă? Astfel luă sfârşit o
şedinţă de amor care ar fi putut fi reuşită dacă nu s-ar fi terminat înainte de a începe. Şi multe
alte „şedinţe” de acelaşi fel avură un scenariu aproape identic, se spune.
Astfel încât tovarăşa tehniciană (care, în termeni de tehnică a amorului, se poate spune
că era „o arzoaică”) îşi orientă atenţia către...SMA.

30
 VI

Cât priveşte scena de amor care se desfăşura chiar acum în faţa ochilor săi, Marinică
trebui să recunoască, în pofida resentimentelor pe care le nutrea faţă de Ionică – tractoristul –
ţigan – fruntaş, acest fapt, de natura evidenţei; totul se petrecea ca la carte, cel puţin în ceea ce
priveşte „preludiul”: Vatsyayana începe prin a descrie „camera plăcerilor”, care va trebui să
fie decorată cu diverse flori aranjate cât mai frumos posibil. Aici va avea loc primirea femeii
dorite, în prezenţa prietenilor lui şi a servitorilor săi. Vor bea băuturi tari şi răcoritoare, vor
conversa pe diverse teme de societate şi despre artă, vor cânta la diverse instrumente
muzicale. (...) Bărbatul îi va da femeii să mănânce din mâna sa fructe şi dintr-o cupă îi va da
să bea apă sau sucuri naturale, proaspete, de fructe (sucuri de curmale de cocotier, mango
etc.). Vor putea servi supe, fiertură de arpacaş, şerbeturi, după care bărbatul o va conduce pe
o terasă a clădirii, de unde vor privi luna şi cerul înstelat. Este bine ca bărbatul să cunoască
puţină astrologie şi să poată explica amantei sale poziţia aştrilor, implicarea şi semnificaţia
acestora în destinul uman etc. El îi va arăta Luceafărul de dimineaţă, Steaua Polară, cele
şapte Rishis sau Ursa Mare.
Acuma, lucrurile aşa stăteau şi aici dar nu tocmai, căci cu mijloacele de la noi din ţară, din
noua democraţie populară, era puţin mai greu, totul fiind la început, chiar şi arta erotică (cu
greutăţile, desigur, inerente oricărui început). Astfel, în locul „camerei plăcerilor” (de unde
naiba să scoţi aşa ceva, nu? când în barăcile destinate tractoriştilor dormeau câte zece-
cincisprezece inşi, iar apoi camerele erau pline de mirosuri grele, irespirabile, paturile
încărcate de jeg şi de popoare întregi de insecte, care de care mai flămânde şi mai nesăţioase),
se propusese, mai practic, tractorul. De altfel ne-o spunea şi melosul popular nou, într-un
cântec intitulat simplu, dar expresiv, Dor de pe tractor: Cucule, de unde vii? / - De colea, de
peste vii. / - Dar de mândra ce mai ştii? / Ştiu bine că-i sănătoasă / Şi-i ca garoafa frumoasă.
/ Şi mai ştiu că-i este dor / După al ei bădişor / - Cucule, pasăre blândă, / Du-te peste deal şi
cântă / Şi cântă din fag în fag, / Să te-audă cin mi-i drag / Să te-audă mândra mea, / Că mi-e
tare dor de ea, / Şi să-i duci un pic de dor, / Chiar de-aici de pe tractor.
Iată că pasărea respectivă îi dusese dorul mândrei, în speţă tovarăşei tehniciene, iar ea
venise, cuminte şi ascultătoare, aşteptând (poate puţin cam nerăbdătoare, judecând după

31
nervozitatea din ce în ce mai mare cu care îşi unduia şoldurile şi îşi mişca mâinile printre
văluri) ritualul de iubire al Tovarăşului Ionică.
Iar acesta, cum am spus, făcea şi el, săracul, ce putea. În absenţa „camerei plăcerilor”,
aşadar, tractorul şi scaunul său, bietul, bătucit de atâtea funduri de vajnici lucrători pe
ogoarele patriei. A la place des fleurs din „iatac” (doar nu era câmpul plin de flori, să-şi ia,
dacă-i trebuie?) se ridica, drept din spatele cabinei (descoperite acum, căci era în toiul verii), o
tufă uriaşă de urzici pe care Ionică nici nu se mai osteni să o scoată căci, gândise el oarecum
pervers, atunci când premeditase întâlnirea cu tovarăşa tehniciană, dacă se ajungea la
flagelări, de pildă, de unde mama dracului iei tu bici din fire de păr de cal (din coadă), cu
noduri, pe când o tufă de urzici e colea lângă tine, şi oricând...
Mai problematic a fost cu fructele; prunele nu se făcuseră încă (şi era şi păcat să le strici
pe...), iar livada de cireşi şi caişi era departe. În plus, în anul acela, din cauza faptului că nu a
venit combustibilul la timp, o podidiseră omizile, astfel că de departe puteai vedea pomii goi,
ca după incendiu, şi unde şi unde, câte o cireaşă sau o caisă răzleaţă, scăpată ca prin minune
de fălcile viermilor, printre crengile înnegrite. Nu departe de locul întâlnirii de iubire se afla
un (rest de) răzor, constituit dintr-o tufă de porumbe, aproape coapte, iar Ionică îi întindea
tehnicienei, în locul fructelor exotice despre care scria în instrucţiuni, câte o porumbă – fructe
care, se ştie, şi când erau coapte bine erau acre de îţi făceau gura pungă, dar acum, când abia
de dădeau în pârg – aşa că tovarăşa tehniciană mânca porumbă după porumbă, se unduia şi se
strâmba, se unduia şi se strâmba.
Cu nectarul de fructe nu a fost o problemă, un tractorist vrednic fără bidonul de răchie
alături nefiind de imaginat, aşa că Marinică o privea cu nesaţ pe tovarăşa tehniciană, cum se
unduia, consuma porumbe şi se strâmba şi, din când, ridica la gură bidonul cu rachiu tare,
trăgea câte o duşcă, deşi se vedea că nu îi plăcea deloc, dar ce să-i faci, dacă aşa scria în
carte... E drept că acolo se făcea referire şi la apă, şi ea, tovarăşa tehniciană, chiar solicitase
acest lucru, însă în bidonul pe care i-l oferise Ionică fusese cândva, am putea spune chiar
foarte recent, benzină, aşa că atunci când mirosise numai bidonul, femeii i se făcuse rău, îi
veni să vomite şi chiar vomită, peste parapetul din spate al tractorului, sub privirile
răbdătoare, atente şi înţelegătoare ale lui Ionică – tractoristul – ţiganul, stricând puţin din
atmosfera romantică a întâlnirii.
Lucrurile reveniră însă repede la normal (un normal relativ, desigur), ţuica îi făcu bine
tovarăşei, chiar alungându-i, într-o oarecare măsură, greaţa.
Partea cu astrologia se arăta puţin mai grea, căci Ionică – ţiganul – tractoristul era şi foarte
prost şi greu de cap, astfel încât nimic, niciodată, nu se lipea de el, şi abia dacă putea descifra

32
textul (silabisind, al) Kama-Sutrei. Despre astrologie nici nu putea fi vorba aşadar. Deşi
considerată ştiinţă burgheză, ea fusese în vederile tovarăşilor propagandişti, care apreciau (şi
pe bună dreptate) că tractoristul trebuie să aibă cunoştinţe elementare şi din acest domeniu.
Dacă, de pildă, în vremea arăturilor de noapte, cerul va fi înstelat, harnicii tractorişti vor putea
să se ghideze după aştrii cereşti şi astfel nu vor mai consuma deloc curent electric. Iată.
Dar dacă cerul va fi înnorat, se va putea întreba, cu timiditate, cititorul? Ei, bine, răspunsul
îl va afla chiar în text, în rândurile următoare, căci deşi Marinică urmărea imaginile cu o tot
mai aprinsă (am putea spune aţâţată) curiozitate, sătul de mişcările şi gesturile ante ale celor
doi protagonişti, aşteptând ca din clipă în clipă să înceapă, potrivit descrierilor din text,
deodată imaginea „se stinse”, dacă ne putem exprima astfel (şi putem, de ce nu am putea, la o
adică, post-modernismul, iată, ne dă o libertate absolută şi în proză; deşi nu a apărut conceptul
de proză-liberă – prin analogie cu versul-liber – ea, proza-liberă există fiind, în sfârşit
eliberată de canoanele inutile ale construcţiei, sensului, organizării, ideologiei literare şi alte
fleacuri de acest gen, care au subminat, vreme de secole, am putea spune, exprimarea liberă şi
independentă) şi în locul ei „apăru” un întuneric-beznă, ca urmare a acoperirii cerului de o
pătură neagră de nori duşmănoşi.
Bucuria lui Ionică – tractoristul – ţigan, care astfel se văzu salvat, căci nu ştia cum ar fi
scos-o la capăt cu aştrii, descrierea lor şi semnificaţia simbolică în idila cu tehniciana, dar şi
disperarea lui Marinică brigadierul, care nu mai vedea nimic. Auzea, recitate patriotic şi cu
emfază, printre gemete, scrâşnete, oftaturi, icnete şi chiar ţipete, versuri bine alese, menite să
ilustreze înălţătorul moment, din tezaurul inestimabil al folclorului nou: Frunză verde foaie
dragă, / Crengile toate se pleacă / Cu vârful către pământ / Şi mă-ntreabă de ce cânt. /
Spusu-le-am cu bucurie, / Că sînt la gospodărie. / Şi mi-e traiul mai uşor, / Când pornesc
mândrul tractor, / Şi mi-e viaţa nouă, bună, / Când o trăim împreună. / Frunză verde de
mătasă, / Azi am pâine albă-n casă / Iară verde flori în vie, / Drag mi-e la gospodărie, / Drag
mi-e noaptea pe răcoare, / Când ar mândrele tractoare.
Trebuie să spunem că numai o parte a versurilor conţinea poezie propriu-zisă, pentru că în
ele exista şi o mare parte de realism (chiar dacă nu pe de-a-ntregul socialist) în ele. Astfel,
dacă bine îşi mai aminteşte cititorul de cele descrise cu câteva pagini (nu multe ) mai sus,
Ionică – ţiganul – tractoristul, sătul (şi se pare că deja şi tehniciana) de atâtea mişcări pre-
ludice, tocmai încerca să transpună (creator, desigur), în practică, poziţia cunoscută sun
numele de Soţia lui Indra.
Acuma, problema cu teoria era că ea, teoria, era una, iar practica, de cele mai multe ori,
cu totul alta. În text lucrurile păreau simple şi uşoare, aproape volatile (Ionică – ţiganul –

33
tractoristul se felicită în gând pentru formidabilul cuvânt găsit) dar, puse în aplicare în viaţa
de zi cu zi, ele se dovediră puţin mai grele. Astfel, cele mai mari dificultăţi fură întâmpinate la
aşezarea membrelor partenerei pe aripile tractorului. Din prea mare emoţie, entuziasm şi
dorinţă, partenerii mai mult bâjbâiră, astfel încât cineva atinse cheia de contact şi, aproape
instantaneu, ambreiajul, astfel încât tractorul o luă brusc din loc, ca o capră cuprinsă de
năbădăi.
Situaţia ar fi putut fi remediată, desigur, dacă acţiunea cunoscută de specialişti sub numele
de Soţia lui Indra ar fi fost oprită puţin, tractorul scos din viteză, cheia scoasă din contact şi
apoi aparatul, iarăşi, băgat în viteză. Dar cine se mai putea opri, în atari condiţii, mai ales în
cazul acestei poziţii, cunoscută ea ca fiind una dintre cele mai voluptuoase? Şi, mai mult, nici
plugul nu fusese ridicat, astfel că, atunci când o luă la goană pe ogor, tractorul trase, vorba
cântecului, brazdă afânată, numai că nu „pe drum drept, fără haturi”, ci în zig-zag: Soare
mândru, luminos, / Eşti la lume de folos, / Peste dealuri, peste ape, / Încălzeşti apele toate, /
Pătrunde cu razele / În toate inimile. / Să arunce armele, / Să le-arunce pe pustie, / Şi război
să nu mai fie! / Ţărilor din depărtare, / Ţărilor surori şi fraţi / Atomu-l deşurubaţi / Şi praful
să-i aruncaţi! / Metalul bun să-l turnaţi, / Faceţi pluguri şi tractoare / Ca să araţi pe ogoare,
/ Trageţi brazdă afânată / Ca să crească grâu-ndată / Şi s-aveţi belşug în casă, / Pâine şi pui
fript pe masă, / Vinul alb de razachie / Şi război să nu mai fie.
Şi, pentru ca tacâmul să fie complet, în drumul său smucit şi zig-zagat tractorul trecu
peste un tufiş învecinat, de unde apăru de îndată, alergând cu toată disperarea, roşu şi
înspăimântat...însuşi tovarăşul secretar, soţul tovarăşei tehniciene. Dar, când e vorba de iubire,
tractoriştii au fost întotdeauna, realmente, de neoprit: Măgheran din făgădău / Harnic e
bărbatul meu; / Ziua ară, / noaptea ară, / Şi seamănă grâu de vară. / El nu seamănă din
mână / Grâul pică din maşină / Aşa pică fir cu fir / Creşte mândru trandafir. / Iară cine l-o
tăia / N-o tăia cu secera / Ci-o tăia cu maşina.
Şi lucrurile chiar aşa şi stăteau. Tractorul, cu plugul ridicat în sus, ca un falus nou şi
democratic, al întregului popor, tăia de-a valma, cam tot ce întâlnea pe drum, în vreme ce
tovarăşul tractorist-şef şi tovarăşa brigadieră nu mai conteneau în probarea poziţiei Soţia lui
Indra.
După ce termină cu tufa în care îşi găsise vremelnic adăpost tovarăşul secretar, tractorul
„atacă” o altă tufă, ceva mai mare de unde, de această dată ţâşniră, hăhăind cu zgomot, mai
mulţi tovarăşi tractorişti, ortaci de-ai tovarăşului Ionică, desigur, şi care aflaseră şi ei de cele
ce aveau să se întâmple sub clar de lună (vorba vine), şi acum asistau, ca omul, la spectacol,
până ce zănatecul de tractor venise să le strice plăcerea.

34
35
 VII

Cert este că a fost panaramă, nu glumă. Tovarăşul secretar convocă de urgenţă o

şedinţă de proporţii, în care înfieră actul antisocial al tovarăşului Ionică – tractoristul – ţiganul
care, în loc să folosească la maximum timpul afectat aratului, semănatului şi culesului se deda
la acţiuni scârbavnice în timpul serviciului, ceea ce contravenea nu numai eticii şi moralei
comuniste, ci chiar şi legislaţiei acesteia, cea mai înaintată, mai dreaptă şi mai justă dintre
justiţii, incomparabilă, desigur, cu putreda şi nedreapta jurisdicţie burgheză şi care, desigur, la
fel ca toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate, de pe ogoare, din fabrici şi uzine, nu suferea nici
lenea: Frunză verde lemn de scai / Mândră, ce inimă ai? / De când cer gură să-mi dai? / Să ai
inimă de piatră / Şi m-ai săruta odată! / - Inima mea nu-i de spine / Să se strice pentru tine; /
Inima mea nu-i de piatră / Să se strice dintr-o dată / Eu te-aş săruta cu drag / De-ai fi şi tu-n
sat fruntaş / Dar tu bade eşti codaş.
În plus, se vorbea de daune de mii de lei, pe care cine o să le plătească acum, căci tractorul,
în goana sa neostoită, pusese la pământ (cum ar veni) frumuseţe de arătură?
Astfel că tovarăşului Ionică – tractoristul – ţiganul îi fu desfăcut contractul de muncă,
pentru abateri de la regimul de muncă şi comiterea de fapte reprobabile în timpul orelor de
serviciu, cât şi pentru aducerea de prejudicii grave proprietăţii socialiste de stat (şi să zică
mersi că nu i-a fost întocmit şi un dosărel penal, tovarăşi).
Tovarăşul Ionică – ţiganul – tractoristul nu se dădu, însă, bătut şi, invocând justiţia şi
dreptatea socialistă, dădu în judecată S.M.T.-ul şi pe tovarăşul secretar, conform principiului,
aproape imposibil de atacat, Partidul care dă dreptate la popor: Frunză verde de mohor, /
Partidu’ nost’ muncitor / Dă dreptate la popor. / Partidu că s-o luptat, / De boieri că ne-o
scăpat, / De boierii afurisiţi, / Ce pe noi ne-o celuit, / Şi mulţi ani ne-o chinuit. / Şi partidu
nostru, frate, / Ni-o-nvăţat pe toţii carte, / Şi să trăim cu dreptate. / Bine-n lume să trăim, / Şi
să nu ne celuim; / Să trăim cu toţi uniţi, / Şi la lucru înfrăţiţi.
Motivul pe care îl invocă Marinică fu acela că episodul nu a avut loc în timpul orelor de
program, ci noaptea, când el ar fi trebuit să se odihnească şi, cu toate acestea, s-a dus să
muncească pentru Partid şi pentru popor. Tovarăşa tehniciană a trecut întâmplător pe acolo,
pentru a verifica calitatea lucrărilor agricole. În plus, iubirea sinceră, principială, colegială nu

36
este condamnată de partid, ba chiar am putea spune că este încurajată: Frunză verde-a
plopului, / În lunca Potopului, / Pe miriştea grânelor, / La lumina stânelor, / Se plimbă un om
voinic / În cămaşă şi ilic. / Nu se plimbă pe picior, / Ci conduce un tractor, / Care varsă foc
pe nări, / Şi-are-n faţă doi bujori, / Doi bujori scânteietori / Luminează până-n zori. / Vede
omul ce lucrează / Şi brăzdarul cum brăzdează / Frunză verde foi de măr, / Lasă plugul,
puişor, / Ş-ai cu mine în zăvoi / Să ne iubim amândoi. / Aşteaptă-mă, puică dragă, / Să termin
tarlaua-ntreagă, / Şi la tine oi veni, / Şi-amândoi ne vom iubi, / Când de-arat oi termina /
Câmpu-ntreg şi ţarina.
Avu loc recursul, şi judecătorul fu ferm pe poziţii, înfierând cu mânie proletară lenea,
codaşii, precum şi pe cei care nu se aliniau efortului (eroic al) întregului popor: În vremea
boierului / Sub biciul vătafului / Plângea pământul sub noi / De necazuri şi nevoi / Plângea
rodul lăcrimat / De mâini arse adunat / La chiaburi în pod băgat.../ Bogătanii se-ntâlneau /
Masă mare întindeau / La noi nici nu se uitau. / Noi cei mulţi din sat, săracii / Scuturam din
nou iar sacii: / Nu mai e, s-a terminat / De când postul s-a lăsat, / Ciorba lungă-n strachină/
Sărată cu lacrimă.../ Azi avem destulă pâine / Semănători şi combine / În locul scaieţilor /
Cântecul băieţilor, / Jocul drag al fetelor.../ Freamătul uzinelor.../ Dobroge de lângă mare /
Cu obraz scăldat de soare / Te-au urmat surorile / Câmpul drag cu florile / Legănatul
grânelor / Zumzetul albinelor. / Peste tot e veselie / Zâmbete şi hărnicie / Fericit este poporul
/ Căci el e conducătorul / Când la casa ţării-n Sfat / Şi plugaru-i ascultat, / Ţara mea, ogor
unit, / Să cântăm în sărbătoare / De pe-ntinsele ogoare / Cântecul belşugului / Cântec drag
partidului...
Dar avocatul poporului ceru şi prezenţa „vinovatului moral”, adică a tovarăşei tehniciene,
în speţă, şi care, pe drept cuvânt se putea spune că era floare a colectivului: Bine, mândruţ,
bine, bine, / Pare-ţi-a rău după mine / Io-s a colectivii floare / Lumea după mine moare, după
cum şi tradiţia populară nouă (aici lucrurile se cam băteau cap în cap, gândi Marinică, căci
tradiţia este „milenară, reprezentând lupta strămoşilor noştri pentru dreptate împotriva
exploatatorilor” – cum învăţase el la Şcoala de Partid, iar noul nu poate fi, cu nici un chip,
vezi bine, milenar) o afirma.
Şi mai avea ceva tovarăşa tehniciană; un ce anume care făcea ca, la ivirea sa, tractoriştii să
înceteze lucrul, tovarăşii de la regiune să încremenească în poziţie de drepţi şi, în general,
orice bărbat să rămână cu gura căscată, ca peştele pe uscat, cu ochii mari.
Avea tovărăşica, aşadar, ceea ce oamenii de la ţară numeau vino-ncoa, iar putrezii de
imperialişti americani sex appel. Destul şi bine că tovarăşul judecător, pregătit a priori să
înfiereze actele reprobabile ale tovarăşei tehniciene, înţepeni brusc, gura i se uscă şi, pentru o

37
fracţiune de secundă, bătu aerul cu mâinile, ca o găină în faţa cuţitului, care şi-a adus aminte
deodată că, în urmă cu mii de ani, ştiuse să zboare. Recăzu (tovarăşul judecător) în scaunul
judecătoresc, cu o faţă care îl recomanda mai degrabă ca pe un candidat la sapă, lopată şi
colivă, decât ca pe un vajnic cavaler al dreptăţii regimului popular, ce era de fapt. Nici vorbă
nu mai era de înfierare, iar tovarăşul judecător amână şedinţa, invitând-o politicos (tremurând
de emoţie şi de poftă în acelaşi timp, din toate încheieturile) în biroul său capitonat, unde îi
explică, bâlbâindu-se, tovarăşei tehniciene că ar fi nevoie, conform unui nou şi modern
principiu de drept, al constituţiei socialiste, fireşte, de o reconstituire.
Tovarăşa tehniciană ştia că nici vorbă să existe un astfel de principiu, dar consimţi pe dată
la „reconstituirea respectivă,” ştiind că astfel va scăpa şi ea, şi cavalerul ei de pe tractor, de
toată dandanaua.
În absenţa tractorului, a lunii şi a mărăcinilor, lucrurile se petrecură puţin altfel. Şi iată
cum (se pare) că se desfăşurară ele: în acel moment crucial al existenţei sale, în care i se
oferea prilejul (nesperat) de a pune mâna pe una dintre cele mai bune bucăţici, dacă nu
cumva, chiar, cea mai bună, din viaţa lui, tovarăşul judecător (care, între noi fie vorba, era
bătrân, slab, palid, cocârjat şi trist, ochelarist şi libidinos, astfel încât nimic din întreaga sa
atitudine şi înfăţişare nu prevestea vreo izbândă, fie ea cât de mică, în plan erotic) trebui, pe
cale de consecinţă, să treacă în revistă toată gama actelor de posesiune de care auzise, şi care
îi produc femeii plăcere, numai dacă sunt executate într-o anumită ordine:
Brânciul
Baterea untului
Străpungerea
Frecarea
Apăsarea
Lovirea
Lovitura mistreţului
Lovitura taurului
Prinderea vrăbiei.
Potrivit manualelor de „erotism pentru popor” şi care pătrunseseră, desigur, şi în barourile
socialiste, democratice, brânciul nu însemna nici pe departe ceea ce şi-a închipuit deja bietul
şi naivul nostru cititor (şi cu el şi Marinică, şi care percepea şi el relatarea, alături de
receptorul principal, lectorul nostru), adică faptul că judecătorul, în graba sa (firească,
judecând după felul provocator în care arăta tovarăşa tehniciană) de a dobândi victoria finală,
i-ar fi dat un brânci tovarăşei...pe canapea. Nu. Nici vorbă. Potrivit definiţiei din manual,

38
brânciul înseamnă introducerea lingamului (pentru o clipă, Marinică uită iarăşi ce înseamnă
acest cuvânt, dar îşi readuse repede aminte).
Este adevărat că, un pic, cam la fel ca şi celebrul Arc de Triumf, lingamul tovarăşului
judecător se cam arcui, dar apoi îşi reveni la poziţia semi-automată, de unde putu declanşa, ca
la carte (sau mă rog) acţiunea respectivă, când tovarăşa tehniciană se afla în picioare în faţa
sa, numai în bluza fără sutien, bluză cu care avusese grijă să se doteze, de acasă, din spirit de
prevedere.
Baterea untului era o activitate la care Marinică asistase de multe ori, la g.a.c., atunci
când harnicele tovarăşe mulgătoare fruntaşe, folosindu-se de un separator, băteau laptele până
ce acesta prindea, la suprafaţă, o crustă gălbuie, lipicioasă şi uşor greţoasă la aspect,
trimiţându-l cu gândul la tot felul de chestii (şi crede, ce mai, e aproape sigur, că şi pe
tovarăşe, la fel, judecând după chicotele ascuţite pe care acestea le scoteau, în timpul
operaţiunii), dar nu despre asta era vorba, desigur.
Vocea din spatele oglinzii, care îi oferea imagini, îl lămuri pe dată: mişcarea
circulară/învârtirea lingamului în yoni; bărbatul trebuie să-şi ţină lingam-ul cu mâna. Asta
devenise chiar un lucru destul de simplu pentru tovarăşul judecător căci, după ce lingamul sau
cum îi mai spuneau kama-sutrii ăştia, ţâşnise ca o săgeată la vederea tovarăşei tehniciene şi
mai ales a ceea ce avea ea sub fustiţă (sau, mă rog, bluziţă), acesta – lingamul – se cam
fleoşcăise, aşa că sprijinirea sa, indiferent în ce mod, devenise absolut necesară şi chiar, am
putea spune, inerentă.
Străpungerea părea destul de clar, un fleac, chiar, dar citirea textului titrat de pe
oglinda-ecran îl puse puţin în încurcătură pe Marinică: străpungerea se face atunci când
lingam-ul loveşte în clitoris (asta ce naiba o mai fi? se întrebă sincer uimit, Marinică), dacă
yoni-ul se găseşte dedesubt. Dacă yoni-ul se găseşte deasupra, procedeul se numeşte frecare.
Atunci când bărbatul se mişcă fără a-şi retrage lingam-ul aflat în profunzimea yoni-ului,
avem de-a face cu apăsarea. Retragerea lingam-ului însoţită de re-introducerea lui imediată,
printr-o mişcare bruscă, se numeşte lovirea.
Marinică era acum aproape cu totul în ceaţă şi, judecând după cutele enorme de pe frunte,
se vedea cât de colo că nu mai înţelege mai nimic din întreaga terminologie de specialitate
înşirată. Noroc de imagini care, chiar aşa parazitate cum erau, îi cam făceau o părere despre
cele ce se întâmplau (sau se întâmplaseră cândva, mă rog).
În sinea sa, totuşi, se gândea el, oarecum inconştient, cei care turnaseră acest film
documentar şi educativ nu fuseseră prea inspiraţi. Şi Marinică nu se referea nicidecum, aici, la
tovarăşa tehniciană, o tovarăşă de nădejde, pe cinste, o adevărată mândrie a gospodăriei

39
noastre colective, ci la tovarăşul judecător care, tot străpungând, frecând, apăsând şi lovind,
rămase în mână cu o prună mică, vânătă şi umflată, cu care mare mirare să mai fi putu trece la
faza următoare, adică la lovitura mistreţului.
Îl scoaseră din încurcătură câteva lovituri respectuoase în uşă, la capătul cărora apăru, grav,
marţial şi ţeapăn (la vederea prunei cioclul nu catadicsi nici măcar un rictus sau un zâmbet,
ceva), grefierul; părând că nu vede nimic, acesta spuse, cu o voce gravă:
– Tovarăşe judecător, vă sună de la centru, de un sfert de oră. Este tovarăşul secretar.
Binevoiţi să răspundeţi sau aveţi bunăvoinţa să...
– Te-n c...pe m.... de capitalist burghez împuţit, ieşi afară imediat şi nu mai îmi tulbura
intimitatea, strigă iritat la culme tovarăşul judecător, făcându-şi nevăzută pruna vânătă şi
umflată dureros sub roba generoasă, semn al puterii cu care poporul îl investise. Nu vezi că îi
acord tovarăşei tehniciene sfaturi despre moralitatea socialistă, pe care, sărmana, nici nu a
avut când şi cum să şi-o însuşească, pe vremea putredului capitalism?
– Desigur, tovarăşe judecător, grefierul onoratului tovarăş judecător al poporului vede şi
remarcă toate aceste lucruri, dar la capătul celălalt al firului este un tovarăş secretar care
strigă, am putea spune chiar răcneşte, afirmând că vrea numaidecât să spună ceva ilustrei
dumneavoastră persoane.
– Du-te-n mă-ta de inglişmen capitalist, lasă că răspund eu de aici, strigă din nou judecătorul,
ţinându-şi cu o mână pantalonii (ca să nu le spunem, totuşi, nădragi), iar cu cealaltă aruncând
cu o gheată înspre grefier. Acesta se înclină respectuos, luă gheata în plină figură şi apoi se
retrase marţial.
Cu acest personaj, grefierul Gavrilă, era o adevărată panaramă. Comunist de nădejde, om
de omenie, cadru talentat, de al nostru, din popor, pentru noi, dintre noi, Gavrilă se trezi într-o
bună zi, de la coada vacii, direct pe malurile Tamisei, într-un schimb de experienţă. El se
ceruse, desigur, pe malurile Volgăi, în iubita capitală a dragii noastre Uniuni, dar pentru
locurile acelea era bătaie mare, trebuia să fii foarte bun şi să ai şi pile sus de tot (nu mai
vorbesc de dosar), aşa că, dintre cinci sute de candidaţi care râvniseră la acest schimb în
Marea Uniune, bietul nostru tovarăş Gavrilă nu reuşi să „prindă” decât o amărâtă de Anglie, şi
aia pe malurile tulburei şi murdarei şi reacţionarei Tamise (aşa cum învăţase el la şcoală), în
înceţoşata (la propriu şi la figurat) Londră.
Dar de, ce să faci, omul propune şi Partidul dispune. Cert este că, în două luni de zile,
englezii au făcut din Gavrilă neom. Dacă, până atunci, se purta şi el la fel ca toţi activiştii de
vârsta lui, adică înjurând, îmbătându-se, lovind cu pumnul pe chiaburii şi reacţionarii care
îndrăzneau să comploteze împotriva partidului iubit şi să nu intre în gospodăria colectivă,

40
acum Gavrilă se schimbă radical. În redingotă, cu mănuşi albe, de un calm desăvârşit, Gavrilă
nu mai semăna nici măcar fizic cu cel de odinioară.
Bărbierit în permanenţă, frizat, pomădat, cu părul ondulat, Gavrilă era o copie palidă a
revoluţionarului de odinioară (înainte de a pleca în îndepărtata Anglie, mai exact): răzvrătitul
cu părul vâlvoi, cu ochii scoşi mai tot timpul din orbite, cu pumnii strânşi, gata să lovească,
oriunde l-ar fi prins, pe duşmanul de clasă, murdar, nebărbierit, desculţ, desprins parcă din
stampele care ilustrau răscoala de la 1907.
Ba chiar, spuneau gurile rele (sau bune, depinde din ce punct de vedere vedeai lucrurile,
căci aceste voci aparţineau vajnicilor şi temerarilor tovarăşi de la Securitatea Poporului, care
apărau Republica Populară de duşmanul din exterior, dar mai ales de cel din interior,
capitalistul, burghezul, chiaburul, studentul, intelectualul, toţi cei care abia aşteptau să facă
vânt noii republici, şi să reinstaureze putredul imperialism), că tovarăşul Gavrilă fusese
invitat, la un tur (scurt dar, oricum, tur) al Londrei, în caleaşca oficială, de însăşi Regina, care
îl simpatiză atât de mult, încât vru să îi ofere titlul onorific de Grefier al Înaltei Curţi de
Casaţie al Majestăţii Sale. Cineva din anturajul Curţii Regale îi atrase însă politicos atenţia că
tovarăşul (sau sir, mă rog), Gavrilă nu avea decât două clase primare, şi acelea făcute în
grabă, la f.f., astfel încât, tristă şi dezamăgită, regina nu-i mai acordă decât simplul titlu de sir.
Tovarăşii de la mai sus-amintita instituţie puseră însă imediat mâna pe el, considerându-l
spion vândut lagărului capitalist; însă şi acolo, în închisoare, tovarăşul Gavrilă se comportă ca
un adevărat gentelman, lăsându-i perplecşi pe vajnicii lucrători din Securitate, specializaţi în
educarea prin aplicarea de lovituri bestiale, şi obişnuiţi ca victima să cedeze repede, să se
roage să fie iertată sau, dimpotrivă, să insulte organele şi Partidul, şi astfel să îi enerveze şi
mai mult pe tovarăşii securişti. Prin urmare, atunci când anchetatorul se enerva pe calmul
desăvârşit al tovarăşului Gavrilă şi le ordona brutelor de torţionari să îl stingă în bătaie,
Gavrilă se ridica demn, se înclina respectuos şi se adresa anchetatorului cu următoarea frază:
– Intenţionează stimatul tovarăş maior să îmi administreze o bătaie soră cu moartea?
Doreşte onoratul tovarăş anchetator să îmi dau jos hainele, pentru a putea să mă bată mai
bine? Să binevoiască multiubitul nostru tovarăş să aştepte o secundiţă.
Apoi începea să se dezbrace, calm, metodic, oferindu-şi fundul, palmele sau tălpile
tacticos, în funcţie de programul de bătaie din acea zi.
Asta îi înnebunea literalmente pe tovarăşii securişti, căci ei vedeau în fiecare om pe care îl
anchetau un veritabil duşman al poporului, care trebuia urât, stâlcit în bătaie, arestat,
întemniţat şi, în cele din urmă, exterminat. Politeţea asta le încurca socotelile.

41
 După bătăi, care ar fi îngenunchiat şi un cal, tovarăşul Gavrilă găsea întotdeauna puterea
(de unde, Dumnezeule, de unde?) să îşi revină. Îşi punea în ordine hainele, din ce în ce mai
ponosite şi mai ferfeniţite, le călca, printr-un sistem primitiv, numai de el ştiut (căci nimic nu
îi era permis deţinutului din închisorile comuniste) şi, atunci când paznicul trăgea zăvorul şi
năvălea în odaie, cu gândul de a-l duce, în pumni, la anchetă, Gavrilă se înclina discret, cu
fracul fâlfâind din toate rupturile şi întreba cu o voce gâtuită de politeţe:
– Doreşte tovarăşul gardian să servească un ceai, o cafea, o gustărică? De unde le scotea, pe
acestea, e greu de ştiut şi imaginat căci, deşi interdicţiile erau crunte, Gavrilă avea
întotdeauna un pliculeţ de ice tea sau de black coffee, cu care îi scotea din minţi pe vajnicii
gardieni, paznici, tovarăşi securişti.
Este foarte probabil că Gavrilă ar fi putrezit în beciurile Securităţii, uitat de lume, dacă nu
ar fi intervenit o vizită a unei delegaţii de jurişti din Marea Britanie. Printre altele, s-ar fi
interesat de sir Gavrila, aşa cum pronunţau ei, dorind, în acelaşi timp, să îi transmită salutările
cele mai cordiale din partea reginei.
Tovarăşii de la Comitetul Central o cam băgaseră pe mânecă, convinşi fiind că de acum
trupul tovarăşului Gavrilă îngraşă ogoarele fără haturi ale patriei, dar nu mică le fu mirarea şi
bucuria să îl descopere pe Gavrilă în fundul unei hrube întunecoase citind (prin ce miracol?)
tacticos un fragment din Finacial Times (e drept că vechi de o săptămână). Îl „reabilitară”, la
figurat, căci la propriu a fost mai greu şi, cu toată strădania medicilor din noul regim, pe faţa
sa tot se mai vedeau câteva vânătăi neregulate de mărimea unor cartoafe.
La întrebarea tovarăşilor gentelmani despre ce este vorba, tovarăşul Gavrilă a răspuns,
partinic, pe linie, ferm şi politicos că a, nu e nimic, o simplă eczemă de frontieră. Inglişmenii
habar nu aveau despre ce este vorba, dar se prefăcură că oho, ştiau bine, şi zîmbiră şi ei
amabil, considerând că este vorba de vreo boală de-a lor, socialistă, trecătoare (boala
copilăriei socialismului, sau cam aşa ceva, parcă auziseră).
Destul şi bine că tovarăşul Gavrilă fu reabilitat, şi pus în slujba tovarăşului judecător al
poporului.
Retrăgându-se (din birou, vă amintiţi?) Gavrilă, tovarăşul judecător dădu fuga (din nou) la
cartea cu instrucţiuni şi cu o mână pe ea, iar cu cealaltă în altă parte, reluă acţiunea pe care
tocmai o întrerupsese, cu atât mai mult cu cât tovarăşa tehniciană aştepta, liniştită (şi vag
acoperită, în grabă, cu un maldăr de dosare de „duşmani ai poporului”), reluarea respectivei
acţiuni: Lovitura mistreţului se practică atunci când nu se freacă decât o parte a yoni-ului,
cei doi amanţi fiind culcaţi pe o parte. Frecarea alternativă a ambelor părţi ale yoni-ului
reprezintă Lovitura taurului. Frecarea rapidă, fără retragere, a lingam-ului aflat în

42
profunzimea yoni-ului reprezintă Prinderea vrabiei. Acesta este sfârşitul actului sexual
însoţit de obţinerea plăcerii.
Fără îndoială că ceva plăcere se produsese acolo, pe covorul biroului Judecătorului
Poporului, judecând după grohăiturile acestuia, întinderea sa pe covor şi darea ochilor peste
cap (încât tovarăşa parteneră se şi cam sperie un pic), dar numai din partea acestuia, căci
tovarăşa, placidă, se pare că mai aştepta ceva care nu mai venea, sfârşitul venind înaintea
începutului şi încadrându-se, pare-se, în următorul paragraf al celebrei Kama-Sutra: Atunci
când femeia îl depăşeşte pe bărbat prin dimensiunile ei, împreunarea cu bărbatul care o
urmează imediat sub acest raport se numeşte împerechere josnică, şi este de două feluri; în
timp ce împerecherea cu bărbatul cel mai îndepărtat de ea este foarte josnică, fiind de un
singur fel: Iapa şi Iepurele alcătuiesc împerecherea foarte josnică.
Imaginea se întunecă de tot, brusc, apăru un soare luminos, victorios, probabil soarele
socialismului, reflectă Marinică, şi tocmai se bucura de necazul altuia, în speţă al
Judecătorului Tribunalului Poporului. Chiar se gândea că bine că nu mai poate vedea nimeni
imaginile acelea, de-o pildă frizerul sau, Doamne fereşte, oricine altcineva, când deodată auzi,
cu disperare, în spatele său, un cor de voci cristaline, cântând suav: 23 August are ani de
viaţă, / Şi inimile mici – în mare sărbătoare - / zvâcnesc în piept, de parc-ar vrea să-l spargă:
/ Noi, toţi copiii clasei muncitoare, / Noi risipiţi dar înfrăţiţi în lumea largă, / Suntem copiii
lui.../ Din inimile-n floare, / În mii de graiuri cântecul să zboare: / Pe veci hotarul vrajbei să
se şteargă / Şi pentru toţi lucească-acelaşi soare.
Asta era, totuşi, puţin cam prea mult, chiar şi pentru Marinică. Aşa că sări din scaun (era
să-şi taie, a doua oară, gâtul) şi, cu ştergarul într-o mână, şi cu bisturiul (căci de unde satâr?)
într-alta, îi goni pe copii până în mijlocul uliţei, strigându-le: de Kama-Sutra vă arde vouă
acuma, puşlamale ce sunteţi. Învăţaţi, învăţaţi şi iarăşi învăţaţi, fi-v-ar mama voastră a
dracului să vă fie, lovindu-i, când pe unul, când pe altul cu ştergarul (şi ameninţându-i, doar,
cu bisturiul, în absenţa Marelui Satâr).
Se linişti în curând, se întoarse, frizerul îl îmbărbătă şi îl calmă, cu aceste cuvinte: Că
mireasa s-a gătit / Cu ce are mai frumos / Ca să-i fie de folos; / Cu haine multe cusute / De
mânuţa ei ţesute; / Cu haine multe brodate, / Prin munca ei câştigate; / Are mire brigadier, /
Muncitor pe şantier.
Deşi nu era chiar muncitor pe şantier (ar fi vrut el – O, ce frumos răsună valea, / De la
Bumbeşti la Livezeni). Aşa că se aşeză liniştit pe spate, în scaunul binefăcător al frizerului,
dispăruse şi Kama-Sutra, şi judecătorul, şi toţi, numai dorinţa, blestemata de ea, rămăsese,

43
când hait, din nou Îngerul, cu cămăşuţă de nor, albă ca zăpada, cu un volum de Savatie
Baştovoi în mână:
– Ei, bine, Marinică, începuşi cu de-alde astea, nu? Umbli la bibliografie, da? Dar despre
aceste rânduri, cam ce spui? Şi îngerul începu să recite rar, evlavios, cu intonaţie
bisericească, ca pe un poem religios. Parcă şi clopote se auzeau, îşi spuse, speriat, Marinică:
Mie însă îmi vin în minte cuvintele Scripturii: Şi au văzut flăcăii omeneşti că fetele
oamenilor sunt frumoase şi au intrat la ele (Facere, 6). Vezi, Duhul Sfânt zice că sunt
frumoase. Frumoase, nu greţoase. Frumoase, pentru că sunt biserici ale lui Dumnezeu. De
aceea sunt frumoase.
Da, fetele omeneşti, chiar şi cele desfrânate, sunt frumoase ca asemănarea Bisericii. Parcă
ne poate convinge cineva că este altfel, când nu numai ochii, ci şi inima şi toată fiinţa noastră
ne spune că e aşa? Chiar dacă mintea va bombăni tot timpul că nu ne plac, totuşi frumuseţea
lor rămâne. Cu toate acestea, David zice că sunt frumoase doar ca asemănare a Bisericii, nu
ca Biserica însăşi. Asta mă duce cu gândul la perioada sovietică, când bisericile n-au fost
distruse toate ci, cele mai frumoase au fost transformate în muzee, săli de agrement, unele
chiar în săli de sport, în depozite. Când te uitai dinafară, erau ca nişte biserici adevărate, dar
când intrai înăuntru, nu mai era aşa. Aşa este şi cu frumuseţea femeilor. Sunt frumoase, după
măsura Ziditorului Care le-a făcut, că El le-a făcut ca să-i fie Lui biserici. Dar sunt moarte,
sunt închise, ca şi bisericile din vremea sovietică, pentru că în ele nu se mai săvârşeşte
Liturghia (Ierodiacon Savatie Baştovoi, O pogorâre la iad, Timişoara, Editura Marineasa,
2002, p. 63, rosti Îngerul rar, apăsat şi foarte fillogicaly correct).
Păi şi atunci, Kama-Sutra îţi trebuie ţie, măi omule lui Dumnezeu, măi brigadierule, măi
Marinică? Păi tu nu ştii câte rele îţi aduce cartea asta, ţie? Câte dorinţi tulburi, câte deviaţii
de la calea cea dreaptă?

44
 VIII

Adevărul e că Marinică se cam săturase. Îi era greu şi lui, săracul, cu atâtea imagini,
poziţii, intrigi, întâmplări. Şi acum, colac peste pupăză, îl mai apăsa şi conştiinţa. Dar îl apăsa
rău, nu aşa, de parcă o mahmureală nouă, mai puternică şi mult mai perfidă decât aceea de
dimineaţă, definitivă, se pare, se aşeza pe bietul său cap.
Şi apoi, povestea aceasta cu Îngerul îl terminase aproape de tot.
Pe de o parte, Marinică nu era de tot ateu, căci în copilărie mersese, vrând-nevrând, la
biserică, împins (sau mai degrabă tras) de mama şi de bunica sa. Deşi peste tot i se spunea că
biserica este un adevărat opium pentru popoare, parcă tot îi părea rău să umble cu parul prin
lăcaşuri după oameni, să îi noteze într-un carneţel special, ca apoi să îi raporteze întocmai
tovarăşului, ori de câte ori aceştia Îl pomeneau pe Dumnezeu sau îşi făceau cruce, ori îl
puneau să recite versuri împotriva părintelui sau bisericii: Şi-n loc să-mi cânte popa, / Mie mi-
a cînta banda, / De te-ar durea inima, / Maică, şi pe dumneata, / Dacă o ai asculta. / În loc
să-mi tragă clopotile, / Trag nemţii cu tunurile, / Clătină-se dealurile.
Ba chiar, alteori, ferească Dumnezeu (ca să ne exprimăm astfel), versurile erau
îndreptate chiar împotriva Sfântului (poate de acolo i se trage prezenţa acestuia, atât de
insistentă şi de supărătoare, gândi Marinică): Nu-i bun Domnul de ocară / Că în cer şi pe
pământ / Nu-l aude nici un sfânt.
Pe de altă parte, aşa cum putuse vedea bine cu doar câteva clipe înainte, Marinică se
gândea cu nelinişte că oricine putea vedea aceleaşi imagini în oglindă. Şi nu îi era atât de
poziţii, de chefuri şi de femei, căci lasă că ştia şi el, trăgeau tovarăşii de la Securitate nişte
chefuri ca acelea...Cât de cele mistice, în care apărea chiar Sfântul său personal... De pildă, lui
Marinică nu îi era totuna, pentru că mai avusese o încurcătură pe linie de religie cu noul
regim, deşi putea să jure şi acum, cu o mână pe carnetul de partid, iar cu cealaltă pe Statutul
PRM sau chiar al PCUS, că totul fusese o eroare de interpretare.
Iată cum se petrecuseră lucrurile:
Într-o toamnă îmbelşugată, la fel ca toate toamnele de după colectivizare (Frunzuliţă de
susai, / Cu nevasta mă certai / Că hambaru nost’ îi mic / Şi grâu-i bogat în spic / Că
hambaru-i strâmtorat / Şi rodu-i îmbelşugat), dar mai ales de dinainte, din cote (lucrurile aşa

45
se şi întâmplară: de mult ce luară de pe ogoarele oamenilor, nu mai aveau unde să pună
grânele), hambarele oamenilor nu mai ajungeau (căci şi aşa erau deja golite de harnicii
tovarăşi prieteni din Uniunea Sovietică, măreaţa republică în care se construia, pentru prima
oară în lume, comunismul, tovarăşi cu care noi aveam puternice şi principiale relaţii de
colaborare şi ajutor reciproc: noi le dădeam grâul, iar în schimb ei ne luau porumbul).
Astfel că se „organizară” pătule mari, hambare încăpătoare, în care oamenii aduceau cu
bucurie patriotică (deşi nu întotdeauna aceasta se putea citi foarte clar pe feţele lor) cotele
obligatorii către stat: Foaie verde solzi de peşte, / Inimioara-n mine creşte, / Când văd treaba
cum sporeşte.../ Boabe să nu risipim, / Munca-n grabă s-o gătim, / Şi cu cugetu curat, / Să
dăm cotă către stat.
De fapt, dacă stăm să ne gândim bine, îşi spunea Marinică în gând, cotele acestea sunt
lucrul dracului, Doamne iartă-mă. Se dezvoltase chiar şi o subtemă în cadrul creaţiei artistice
populare, care îi îndemna pe oameni să predea cotele obligatorii către stat şi, în plus să şi
simtă o adevărată recunoştinţă, dragoste faţă de El (stat, partid sau ce-o mai fi fost), pentru că
îi cere o parte din recoltă: Hai frate la treierat, / Să-mplinim cota la stat, / Cine este democrat,
/ Şi plugar adevărat, / Cu dragoste către stat, / Cu drag merge la predat, / Dând din fruntea
grâului, / În folosul statului.
Ceea ce, desigur, era puţin mai greu. Fără ca să-şi bage coada nici un putred de spion
capitalist, brigadierul Marinică observase singur că aceste cote erau un fel de furt oficial, pe
faţă, al Noului Regim: cei care nu vroiau să intre în g.a.c.-uri (şi, ce să mai zicem, oftă
Marinică, nici nu prea vroiau), aveau de adus statului nişte cote care te lăsau multă vreme
fluierând în mijlocul drumului, cu gura căscată. Ele, spunea noul nostru stat socialist,
atotbiruitor, erau menite să ducă hrană, pâine albă şi nouă muncitorilor de la oraş, adevăraţii şi
principalii făuritori ai lumii noi, socialiste: Foaie verde trei migdale, / Măi tovarăşi frăţioare,
/ Hai cu cota la predare / Să strângem grămada mare, / Pentru lumea muncitoare. /
Muncitorii din uzine / De la noi aşteaptă pâine, / Iar nouă să ne trimeată, / Unealtă
mecanizată.
De fapt, chiar după predarea cotelor nominale, tovarăşii de la Partid nu erau mulţumiţi, şi
mai cereau, încă şi încă, până când omului (chiaburului, de fapt, că pe chiabur nici nu-l puteai,
la o adică, numi om) nu-i mai rămânea nimic în bătătură, o dădea dracului de viaţă şi intra în
g.a.c. cântându-şi peste tot „bucuria” de a munci ogoarele fără haturi ale „tuturor”:
Gospodăria care ne-a adunat, ca să nu mai muncim împrăştiat – Foicică din Banat, /
Cucule, când ai plecat / Câte unu ne-ai lăsat / Şi munceam împrăştiat. / Până, cuce-ai
înturnat / Noi ne-am colectivizat; / Ai lăsat ogoare-o mie, / Şi-ai aflat gospodărie.

46
 Dar să lăsăm, totuşi, îşi spuse Marinică în sinea sa, să nu divagăm prea mult, căci
divagările nu-s bune la nimic, poate doar să distragă atenţia cititorului de la probleme
importante, pregnante şi stringente, care acum se dovedesc a fi Marinică şi presupusul său
trecut său mistic.
Căci Marinică avusese probleme de acest gen, deşi se putea oricând jura pe – hai să zicem
Manifestul PCUS – că nu fusese vinovat cu nimic şi că în viaţa lui nu nutrise sentimente
religioase, mistice sau altceva de soiul ăsta.
Însă (pentru că atunci, la începuturi, Marinică nu era brigadier, ci doar un simplu om al
muncii de pe ogoare), pentru ca lucrurile să meargă şi mai bine, brigadierul le oferea
lucrătorilor un ciocănel de răchie, din aceea galbenă, uleioasă, din rezervele secrete ale
gospodăriei agricole colective, de stat.
Marinică lucra cu spor dar, în realitate, gândul numai la nemaipomenitul lichid galben-ca-
uleiul îi era. Şi, într-un moment de destindere, când tovarăşul brigadier, aflat sus, la primire,
în vârful pătulului, făcu o glumă mai deocheată, Marinică simţi că acum e momentul lui, şi îi
spuse celui din faţa sa: Costele, roagă-te de Ăl de sus să ne mai dea o ţuică. Ăl de sus era,
desigur, tovarăşul brigadier-şef, dar urechi răuvoitoare auziră altfel. Marinică fu chemat de
urgenţă la Comitetul Regional de Partid, şi cercetat zile în şir pentru o vină pe care nu o avea
şi nu o recunoştea, recitând sus şi tare (căci alte versuri prin care să incrimineze instituţia
bisericii nu îi prea veneau în minte): Casele-s mai arătoase, / Şi viaţa-i mai frumoasă. / Azi
cui îi place a lucra / Trăie bine ca popa. / Cui îi place a munci / Ca ,,domnii” poate-a trăi.
Până la urmă fu lăsat în pace, dar episodul îi atârna greu la dosar, căci fu refuzat la
promovare pentru primul lot de tovarăşi trimişi la oraş să urmeze cursurile de brigadieri.
Evident că Marinică a suferit mult. El, care se credea şi se considera unul dintre cei mai
merituoşi lucrători de pe tarlalele patriei, să fie întrecut de toţi neisprăviţii, era o lovitură
puternică dată orgoliului său personal.
Nu-i nimic, îşi spuse Marinică în gând, mai sunt loturi, se vor mai ivi ocazii, nu este încă,
totul, pierdut. Şi ocazii se mai iviră, chiar în acea toamnă, numai că Marinică o rată şi pe
aceea şi, mai mult, era cât pe-aci să o încurce rău de tot, să fie catalogat drept duşman al
poporului şi să înfunde puşcăria.
Se vorbise prin sat, şi zvonul se adeveri, din nefericire, destul de repede, că tovarăşii vor
extinde cotele şi la alte produse, nu numai la grâu şi porumb: lapte, carne, brânză, ouă
şi...ţuică. Asta fu o lovitură puternică, mult prea dură, pentru toţi tovarăşii ţărani, cooperatori
sau nu, din sat. Adică, cum să le ia cotă de pe ţuică? Mare necaz. Mai mare nici nu se putea
imagina.

47
 Se adunară pe grupuri, grupuleţe, tovarăşii lucrători din agricultură, apoi într-un singur lot,
mare, unic, unit, solidar, gândindu-se cum să procedeze.
– Să o ascundem în pământ, adânc, să nu o găsească, propuse unul.
– Nu se poate, replică un altul, căci ăştia (ăştia fiind un duşman nedefinit, neclar, dar care
îi desemna, în orice caz, pe toţi cei care atentau la sfânta lor ţuică), au câini special dresaţi,
care simt ţuica de la distanţă mare, imediat, şi se duc glonţ acolo, o dezgroapă şi te demască.
Da, nu era prea bine. Unde mai pui că puteai fi trecut imediat la sabotaj, acuzat că ascunzi
averea de popor şi că privezi sfânta clasă muncitoare de cele necesare traiului, pentru a putea
să înfăptuiască, apoi, măreţul program al Partidului, de făurire a noii societăţi multilateral
dezvoltate (acuma, chiar ţuica noastră le lipseşte, gândi, cu obidă, Marinică).
Să o bem noi toată, că în stomac nu ne-o mai găseşte, spuse deodată, într-un acces de
genialitate, Marinică şi toţi aprobară ideea în mod spontan, aşa încât zile în şir grupuri mari de
băutori populari se mutau, de la o casă la alta, pentru a „stinge” butoaiele cu ţuică. Satul fu,
săptămâni întregi, la pământ, la propriu, aşa încât nimeni nu mai putea ieşi la muncă, iar
ogoarele înfrăţite rămaseră, în acel an, pârloagă.
„Urechile profesioniste” aflară imediat cine este vinovatul, dar lucrurile se aplanară din
nou, atunci când Marinică invocă duşmanul extern, şi teama ca nu cumva bunătate de
producţie de ţuică să cadă pe mâna capitaliştilor străini, cum ar fi, de pildă, Mister. Acesta,
ştim bine, doar atât aştepta, o clipă de neatenţie din partea socialismului, ca să încarce
butoaiele cu răchie şi să le ducă departe, la ei, în America: Cine-o scornit jalele? / Mister, cu
vapoarele! / Cine-o scornit jalea grea? / Mister, cu America! // Cine face-avere mare? /
Mister, cu-ale lui vapoare, / Foaie verde bob năut /Doamne, de ce n-am murit / Pe vapor
când m-am suit?
Acuma, se gândea Marinică, e adevărat că el nu fusese în America, dar ştia aceste
lucruri de la lecţiile de învăţământ politic, şi din caricaturile pe care tovarăşii ziarişti ai
Regimului Nou le desenau prin ziarele lor progresiste. Este drept că mulţi plecaseră în
America înainte de război, de veniseră plini cu bani, şi-au luat pământuri, case şi vite
(devenind, bineînţeles, chiaburi care sug sângele poporului), şi nimeni nu s-a mai plâns atunci,
nici de Mister, şi nici de vapoarele lui, dar se vede treaba că asta era o altă politică înţeleaptă a
Partidului, aceea de a reconsidera trecutul patriei şi, în general, pe al tuturor acelor care au
acţionat în regimul de tristă amintire.
Când lucrurile se îndreptară, cu chiu, cu vai, Marinică primi auss-weiss-ul de a merge la
cursurile de brigadier. Într-una din zile, la orele de formare a conştiinţei politice şi ideologice,
li se recitară câteva poezii din creaţia nouă, a tovarăşilor poeţi care, în nemuritoarele lor

48
versuri, au scris despre Ţară, Partid, Omul Nou şi, mai ales, despre Tovarăşul Stalin, a cărui
aniversare tocmai era atunci: Printre sălile înalte cutreieram domol, / Slăvind prinosul vieţii
către al ei părinte. / Şi gânduri avântate asemeni unui stol / De tinere prigorii îmi năvăleau în
minte. // Cântecul nostru e cântec fierbinte / Şi dragostea fără hotare / Din inimi se îndreaptă
spre Stalin părinte / Şi dascăl iubit de popoare. // Drumul greu şi lung ne-a fost. / Dar de-ar
mai fi fost pe-atât, / Tot nu ne-ar fi fost urât / Că lumina din Kremlin / Ne-a făcut cerul senin /
Şi învăţătura ta / Luminatu-ne-a calea.
Şmecheria era că, după prelucrările anterioare, ceea ce se petrecea acum era un fel de
examen (colocviu îi spunea, de fapt, dar cine putea ca să reţină atâtea cuvinte grele, care îl
depăşeau pe Marinică?). Cursanţii trebuiau să recunoască trei autori din generaţia nouă, de
aur, care cânta noile valori ale societăţii socialiste, pornind de la textele studiate.
– Dan Deşliu, Octav Păun şi Mihai Beniuc, spuse Marinică, fără să clipească, măcar.
Literalmente, sala întreagă scoase, la unison, un şuierat lung de admiraţie, în faţa unei
performanţe atât de înalte: iată, un tractorist de la ţară, pe cale de a deveni brigadier, şi care
cunoaşte atât de multă literatură, nouă, progresistă, revoluţionară.
– Şi de unde îi cunoşti matale atât de bine pe tovarăşii poeţi? întrebă tovarăşul
propagandist, jumătate căzut în admiraţie, jumătate curios, căci tovarăşul propagandist nici nu
îşi amintea să mai fi avut vreodată un tovarăş-elev atât de sârguincios şi, realmente, de
talentat.
– Tovarăşul Poet a ţinut-o pe sor’mea, tovarăşu’ propagandist, răspunse prompt
Marinică, făcând sala să se zguduie, acum, de râs.
– Cum adică a ţinut-o? nu înţelese, de prima dată, propagandistul.
– Adică a fost drăguţu’ ei (sala era în extaz). Venea tovarăşii săptămânal şi recita, ba pe
la cămin, ba pe la g.a.c., ba pe la Sediul de Partid: Stalin – învaţă micul pionier / Şi utemistul
nostru Stalin zice / Când a pornit la muncă-nflăcărat. // Şi inimile mici – în mare sărbătoare /
Zvâcnesc în piept, de parc-ar vrea să-l spargă: / Noi, toţi copiii clasei muncitoare / Noi,
risipiţi dar înfrăţiţi în lumea largă, / Suntem copiii lui.../ Din inimile-n floare, / În mii de
graiuri cântecul să zboare: / Pe veci hotarul vrajbei să se şteargă / Şi pentru toţi lucească-
acelaşi soare.
Eu, când l-am văzut pe tovarăşul Poet, am amuţit. Îmi zic (în versuri, că cum poţi vorbi
altfel despre un poet atât de mare?): Uite-l pe tovarăşul Beniuc, / Lumea vorbeşte / Că ştie
şapte limbi, / Şi ruseşte.
E drept că nu mai erea ei nici pionieri, şi nici măcar utecişti, dă-i dracu’, nişte bătrâni
libidinoşi care se dedulciseră la cărniţă tânără, că aşa le-a promis tovarăşu poet lu’mama şi

49
lu’sora mea, că o ia de nevastă, că de-aia îi şi primea la noi, în curte, punea masa, ei, şi
trăgia nişte chiolhanuri, mamă, mamă, cu vin, cu găini fripte, şi recita din creaţia lor. Că, de:
Să fim părtaşi / La nuntă de fruntaşi, / Au crescut la noi, / Îi cunoaştem pe-amândoi. / Mirele
e fecior, / Om din popor / Isteţ, muncitor; / De toată lumea iubit. / Mireasa în gospodărie, / E
a brigăzii mândrie. / Pe ogor, / Lucrează cu spor; / În grădină, / Parcă-i albină, / Lucrează
cât zece / La zile nimeni n-o întrece. / În cinstea lor închin / Un pahar de vin.
Mai primea şi mama câte ceva de la tovarăşu secretar, de la tovarăşu preşedinte, că noi
eram oameni săraci, de unde atâţia bani, să îi ţii pe nemâncaţii ăia pe mâncare şi pe băutură,
plus că li s-a făcut şi ălorlalţi de drăguţe, şi venea la noi tot câte una şi una, de ziceai că
suntem la Moulin Rouge, zău aşa, tovarăşe propagandist.
Ei, şi unde mi ţi s-a înfoiat mama odată şi ţi i-a azvârlit pe toţi afară, cu Stalin al lor cu
tot, de nu s-au văzut. A plâns sor’mea cât a plâns, da pe urmă s-a potolit, că nu prea avea ce
face. Nici cu asta nu s-a sfârşit, că tovarăşu’ preşedinte de g.a.c. îşi făcea treaba cu poeţii
ăştia, aduna tot satul, raporta la judeţ, apăreau în ziare, la radio, chiar şi la televizor au
apărut o dată, în ograda noastră, da’ era dichisită, tovarăşe propagandist, de nu o mai
recunoşteai, tovarăşii poeţi în mijlocul maselor populare, de.
Atât a îmbrobodit-o pe mama, sireaca, că mai o dată, că până la toamnă, că o să aibe
ei grijă de ei, că o să-i treacă două, ba chiar trei zile muncă la g.a.c., pentru una, şi mama,
zâmbind, a acceptat.
N-a trecut nici o săptămână, să zic două, şi tovarăşii poeţi a şi apărut:
– Ei, mamă soacră, gata găina?, a întrebat Tovarăşul Poet, cu faţa plină de zâmbet, făcând
cu ochiul către ceilalţi doi. Şi a intrat în curte, vesel nevoie mare, recitând: Frunză verde de
stejar, / Cântă mierliţa-n lăstar / Cu viers potolit şi rar. / Şi nu cântă de amar, / Ci de dor şi
voie bună / Că tot codrul îmi răsună / Şi-ascultă izvoarele / Când răsare soarele / Şi-i
răspunde de pe deal, / Doină dulce din caval. / Frunzuliţă flori de mei / De la August douăş-
trei / Drumul vieţii mi-e-nflorit / Şi traiul înveselit / Mi-a adus lumină-n casă, / Şi pâine albă
pe masă. /
– Fi-ţ-ar găina, Partidu şi augustul mâne-tii al dracului, a început mama, căci ea nu avea
nivel politic, sireaca, tovarăşe propagandist, şi a luat vreo două scurtături de pe prispă, şi a
început să arunce după distinşii tovarăşi poeţi, care nu ştia pe unde să mai nemerească poarta.
Sala era pe jos, iar Marinică nu putea înţelege de unde atâta distracţie, căci el personal se
mândrea cu faptul că îl cunoştea pe Tovarăşul Poet.
Ei, a fost iarăşi prelucrat, admonestat. Sancţionat nu, dar Marinică simţea el că nu este
totul în regulă, că, totuşi, ceva se-ntâmplă, pentru că toţi colegii săi de promoţie de la şcoala

50
de brigadieri promovaseră în funcţii superioare, fuseseră trimişi la şcoala de partid, numai el
stătea, amărât, brigadier într-un sat nenorocit.
Trecură săptămâni, luni, trecură ani, Marinică spera, şi când tocmai credea că tovarăşii
au uitat de pătărania aceea nenorocită, şi mai şi auzise că îi umblau actele, spre a fi trimis la o
şcoală superioară de partid de la oraş, şi de aici, ehei..., mai făcu una boacănă, care-l ţintui
definitiv pe postul său de modest, dar vajnic, şi sincer brigadier de la ţară.
Înţeleapta conducere a Partidului ducea o politică justă în ceea ce priveşte naţionalităţile
conlocuitoare: Ei cu toţii se iubesc, / Şi cu toţii se înfrăţesc: / De-i român ori de-i armean, /
De-i maghiar ori de-i ţigan, / Parcă toţi sînt dintr-un neam.
Acuma este nu mai puţin adevărat că, dintre toţi, cei din neamul ţigănesc erau cei mai
mulţi la ei în sat şi furau şi cel mai mult. Marinică se gândea, de pildă, la isprava veşnicului
său rival, Ionică Ţiganul, care fusese trimis „la munca de jos”, după ce fusese promovat şef cu
propaganda cu ocazia alegerilor, pentru că „vânduse” unui străin, venit cu o delegaţie pe
meleagurile lor, chiar sediul de partid.
Uimit de frumuseţea localului (un fost conac boieresc), străinul întrebase a cui este acea
casă frumoasă, iar Ionică ţiganul Perian (i se spunea Perian, pentru că îi peria pe toţi, până
punea mâna pe bani) spusese că este a lui, şi-a făcut-o de când lucrează la g.a.c.: Munţilor,
pădure deasă, / Mi-oi face din voi o casă, / Casă – naltă – mpodobită, / Cu ţiglă acoperită. /
Floricică de măr dulce, / De te-ai duce cît te-ai duce, / Nu mai vezi căsuţe mici, / Nici copiii
cu opinci, / Nici să plângă de foame, / Au cizmuţe şi paltoane, / Nici copiii roşi de boală, /
Toţi aleargă către şcoală, / Voinicei şi sănătoşi / Că par nişte feţi-frumoşi.
Ionică a luat banii, şi dus a fost. Când străinul a venit şi a vrut să îşi ia casa în primire, a
constatat cu stupoare că acolo se afla instalat Sediul de Partid al Satului. Pe Ionică, ia-l de
unde nu-i, mai ales că în sat erau destui ţigani, şi de unde Dumnezeu să îi recunoşti, că toţi
sunt la fel? A fost admonestat, criticat şi „trimis la munca de jos”, şef al tractoriştilor din sat.
Lui puţin îi păsa. Că de furat era de unde.
Într-o zi, la o şedinţă de învăţământ politico-ideologic, s-a pus din nou problema
naţionalităţilor conlocuitoare: că să le promovăm, să nu simtă că sunt defavorizaţi. Cu acest
prilej au fost aduşi în sala mare de şedinţe a Sediului de Partid mulţi ţigani (nu-i puteai aduna
pe toţi, că umpleai trei Cămine Culturale, dar măcar o parte).
Marinică tocmai simţise, nu de mult, fiorul creaţiei populare atingându-i zona sensibilă de
pe şira spinării, astfel încât crea, în stil folcloric, zi şi noapte, cât era ziulica de mare, cântând
bucuria vieţii noi, răcnind ca un apucat: S-aud cânt de viaţă nouă / Curat ca un strop de rouă.

51
/ Bucuriile-mi ţin calea / Cântă codrii / Cântă valea / Un cântec de slavă lui, / Dragului,
Partidului. / Cântă satu-n valea largă / Cântă uliţa întreagă.
Spre sfârşitul şedinţei (destul de chinuite, de altfel, căci ţiganii nu mai aveau deloc răbdare,
chiuind, strigând şi batjocorind la aproape fiecare frază a tovarăşului propagandist),
conducătorul şedinţei se uită cu subînţeles la Marinică, întrebându-l dacă avea ceva de spus.
Şi Marinică avu: Spune mândră doină, spune, / C-am fost necăjit pe lume, / Că mi-o fost
traiul de câine, / N-aveam rufă, n-aveam pâine. / Nici o buleandră pe mine. / Casa pe stâlp
priponită / Şi nevasta betejită, / Copchiii, desculţi şi goi, / Şi o droaie de nevoi, / Da o vinit,
mări, vinit, / Un flăcău chipeş, vestit, / Şi un vânt mare-a stârnit, / Munţii nalţi i-o clătinat, /
Munţii negri de păcat / Şi pe domni i-o dărâmat, / Răul tot l-o retezat / Să nu mai ridice capul
/ Câtu-i lumea şi veleatul. / Şi flăcăul ne-o adus / Scumpă zi de August / Zi de viaţă şi cu gust
/ Şi-a deschis zare senină / Către viaţa de lumină / Ne-a dat putere şi spor / Să ne înfrăţim pe
ogor. / Pâine albă avem pe masă / Mi-i nevasta sănătoasă / Şi copchiii-s sănătoş/ Ca zorile de
frumoşi. / Şi mulţumim flăcăului / Dragului, Partidului. / Şi tovarăşii-activişti / I-a omorât pe
fascişti, / Şi ne fac ţara frumoasă, / Ca o floare de mătasă, / Şi o fac ca florile / Să n-o mânce
ciorile.
Ţiganii din sală s-au oprit brusc din vociferat, au ciulit urechea şi au crezut că prin
sintagma „ciorile” rapsodul popular, adică Marinică, se referea chiar la ei, la ţigani. Au
vociferat, au protestat. Marinică îşi semnase sentinţa. Nu avea să mai promoveze niciodată,
era clar. Intrase pe un teren minat, şi anume pe acela al naţionalităţilor conlocuitoare.

52
 IX

Stimate tovarăşe Înger – Şef,

Subsemnatul, Îngerul lui Marinică, având numărul de înmatriculare
999.999.999.999.999 ± &, vă declar următoarele, sub proprie semnătură şi răspundere:
Dragi colegi, Şefule, iubiţi tovarăşi îngeri (aici Sfântul lui Marinică izbucni literalmente-n
plâns, atât era de cătrănit, săracul, dar acest lucru nu s-a putut vedea în text, doar că deasupra
satului se abătu o ploaie căldicică, de vară, binefăcătoare; cine s-ar fi putut gândi măcar că un
înger, şi mai ales cel al lui Marinică brigadierul, se usca de plâns?), muritorul ăsta al meu, pe
care mi l-aţi dat în grijă, a înnebunit de tot.
Am crezut, la început, atunci când mi-aţi trasat această sarcină, că va fi floare la ureche.
Păi, de când vă salahoresc eu, pe aici, prin ceruri, nu am primit o misiune mai uşoară, mi-
am spus.
Ce-am pătimit eu cu sfinţii din deşert, care au răbdat ce au răbdat, de foame, de sete şi,
mai ales, de sex, până le-a apărut pe centura deşertului Sahara nişte geto-dace-trace (ptiu),
care era să îi elimine de tot din calendarul bisericesc, dacă nu eram eu acolo să le spun la
fete că sfinţii ăştia e săraci, n-are bani, şi e şi bătrâni pe deasupra, de-a plecat cotoarbele,
de parcă ar fi venit pretorienii, zău aşa!
Mi-aţi dat până şi un evreu în seamă, să îl creştinesc, de-am crezut că vreţi să îmi faceţi
felul, şi să mă trimiteţi la iad, pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, dar tot am
reuşit!
Cu ăsta, însă, e greu de tot, mult stimaţi şi iubiţi tovarăşi (ptiu!) îngeri, şi am să vă spun
şi de ce: nu mă pot înţelege cu el deloc, dar absolut deloc. La orice îi zic, îmi arde câte un
exemplu din lirica lor populară nouă, trăsneasc-o, Doamne iartă-mă, de rămân cu gura
închisă şi aripile pleoştite. Nu am replică. De aceea vă cer sprijinul, ajutorul şi părerea
sinceră, cum să procedez, că îmi vine să îmi trântesc aura de pământ şi să mă duc
„dincolo”. E imposibil ca acolo să dau peste aşa ceva.
Eu tot îi apar, îl cert, îl dojenesc, îl copleşesc cu exemple, îi dau nenumărate pilde, dar
el nimic, începe să îmi recite tot felul de elucubraţii. De aceea, dragi şi preţuiţi tovarăşi de

53
ceruri, vă rog să faceţi ceva, să interveniţi pe la tovarăşii de jos, pe care îi protejaţi şi îi
ocrotiţi, că altfel tare mi-e teamă că vom pierde un suflet, noi, şi va câştiga iadul unul (dacă
nu cumva partida e ca şi pierdută).
Cu respect, semnez
Sfântul lui Marinică. Trăiască Tovarăşul Stalin, părintele
tuturor îngerilor din lumea-ntreagă (sic!)

Îngerul-Şef luă textul scris pe o bucată de auroră, de bună calitate, de culoare roşie, îl citi o
dată, de două ori, apoi se cruci, îşi dădu ochii peste cap, îşi fâlfâi aripile a supărare, se dădu pe
spate, îşi împinse un pic aura pe ceafă, ca să-i mai cadă picăturile de transpiraţie (rece) în
Oceanul Pacific, şi apoi spuse:
– Băi, îngerule lui Marinică, tu ai înnebunit de tot. Păi ce vorbe sunt astea? Am adus
marxismul în ceruri? Ce-i cu termenii ăştia: tovarăşe înger, sarcini, Stalin, multstimaţi şi
iubiţi?
– Dar, tovarăşe Înger-Şef, începu Îngerul lui Ionică, vreau să-mi fac autocritica...
– Nici un tovarăş şi nici o autocritică. Dacă te mai aud pronunţând un singur termen de
acest fel, te sancţionez, ăsta, pardon, te trăznesc de-ţi merg fulgii. Păi de-aia am luptat noi
două mii de ani cu păgânii şi cu necredincioşii, şi cu luteranii, şi cu papistaşii, şi cu cine-o
mai fi fost? De-aia am murit noi la Revoluţie, Doamne iartă-mă, am vrut să zic la cruciade, în
războaiele sfinte, şi peste tot?
Ca să vii tu acum, acilea, să ne perverteşti cu limbajul tău marxisto-leninisto-stalinisto-
socialisto-comunist? Mai lasă-ne dracului în pace, Doamne apără şi păzeşte!
Ia du-te matale în hol, pe norul acela amărât, cenuşiu şi trist, de grindină, şi în timp ce tu
te decomunizezi, noi vom vedea ce mai putem face.
Îngerii ceilalţi, în frunte cu îngerul-şef, se retraseră în sala de şedinţe, o spărtură
somptuoasă în stratul de ozon, cu Lumină Sfântă naturală, cu stâlpi de lumină de import,
dintr-o altă galaxie, cu zefir delicat, produs de aripile timide a douăsprezece de mii de îngeriţe
virgine, care au fost chemate la ceruri înainte..., cu canapele şi fotolii din raze autentice (nu
din cele artificiale, produse de mai ştiu eu ce „Electrica” ori aşa ceva), cu măsuţe din lemn de
măr din grădina lui Adam (căci, de când cu pocinogul, mărul lui Adam tot creştea, prolifera
monstruos, aşa că îngeri-ţapinari, specializaţi în astfel de operaţiuni, îl fasonau periodic;
rămânea, în consecinţă, mult lemn de măr, din care îngeri-întreprinzători făceau măsuţe
cochete, precum aceasta, şi le vindeau pe sub mână, mă rog, pe sub aripă), pe care se răsfăţau
cupe cu ambrozie veritabilă, adusă chiar din pivniţele Vaticanului.

54
 După dezbateri furtunoase, care au durat ceva, Îngerii se reîntoarseră şi îl primiră din nou
pe Îngerul lui Marinică, bietul, care nu mai ştia în ce, dar mai ales în cine, să creadă acum: în
Stalin sau...?
– Dragă Îngerule nr. 999.999.999.999.999 ±∂, al lui Marinică, am ajuns la concluzia justă
că ai sfeclit-o rău de tot. Şi nu atât alunecarea dumitale pe o pantă periculoasă, deviaţonistă,
de stânga-stânga ne îngrijorează, căci candidaţi la îngerime avem până-i hăul, ci influenţa
dezastruoasă pe care o ai asupra celor din jurul tău. De pildă, poate nici nu cunoşti faptul că,
în scurtul răgaz între alunecarea lui matale şi venirea aici, o secţie întreagă a raiului a trecut
la socialism. Au făcut Revoluţie, au naţionalizat livezile de măslini, merii şi frunzele de viţă,
au ars Bibliile şi au deschis o tipografie pe frunze de palmier, cu versete din Biblia satanică a
lui Marx, Engels şi Stalin.
Noroc că Sfântul Petru tocmai s-a întors din concediu, de pe calea Lactee, şi le-a arătat el
Revoluţie.
Îngerul lui Marinică înghiţi în sec, deveni (şi mai) străveziu, palatinul i se uscă brusc,
şi simţi în gură un gust amar, ca de ambrozie stătută şi trezită, lăsată pe fereastra cerului mai
multe zile în şir.
Îşi dădea prea bine seama că e groasă de tot, şi că ar putea foarte uşor să fie acuzat de
crimă de Uneltire împotriva Raiului, ceea ce era grav, de neiertat, şi se pedepsea cu trimiterea,
pentru un stagiu de o viaţă, pe...Pământ. Acolo cei vinovaţi erau nevoiţi să se comporte
exemplar, să nu mintă, să nu fure, să nu păcătuiască, să fie sfinţi, cum ar veni, ce mai (ceea ce
nu era tocmai uşor, având „în spate” această condiţie nenorocită de om-muritor). Apoi,
păcătosul ar fi fost reprimit în rai, vreo două-trei sute de ani, dar nu cu drepturi depline, ci
doar cu statut de observator. În sfârşit, după un comportament ireproşabil (exista o categorie
de îngeri-supraveghetori, însărcinaţi special cu monitorizarea) urma o perioadă de „probe” de
alte câteva sute de ani şi, finalmente, era din nou promovat în funcţia de înger. Greu de tot. Se
cutremură ca de un vis urât, şi scoase un sunet gâjâit, venit parcă din fundul Iadului, de la o
şedinţă cu pucioasă şi smoală topită.
Dar Îngerul-Şef i-o reteză scut:
– Lăsaţi, că ştim ce vrei să spui. De data asta ai scăpat, dar ca prin urechile acului, să ştii.
Am întocmit un plan, prin care să te ajutăm, să te sprijinim, să te îndreptăm. Iar dacă nu vrei,
să te obligăm. Ian ascultă aici.
Îngerul lui Marinică făcu, în consecinţă, câţiva paşi, la început cam anemici, apoi din ce
în ce mai siguri, căci simţea el că pericolul cel mare trecuse, şi că nori negri tocmai defilaseră
deasupra aurei capului său.

55
 Respectuos, umil şi ascultător, cu capul înclinat, Îngerul lui Marinică se apropie (cu
urechea) de Îngerul-Şef, şi asculta tot ceea ce, cu un surâs ghiduş pe buze, acesta îi spunea. De
la o figură oarecum apatică şi uşor nedumerită, de parcă un tren rapid ar fi trecut pe traseul pe
care el zbura în mod obişnuit printre nori, şi i-ar fi teşit puţin aura, Îngerul lui Marinică trecu
la una interesată, apoi faţa i se lumină de-a dreptul, până când i se lăţi, în cele din urmă, într-
un zâmbet lat de bucurie, greu de descris în cuvinte. Era salvat.
Începu să fâlfâie din aripi sacadat şi fericit, recitând mai mult ca pentru sine: Frunză verde
de cicoare, / Azi în ţară-i sărbătoare. / Să cântăm cu mic, cu mare, / Căci ţărani şi muncitori /
Îşi aleg conducători: / Deputaţi şi deputate / Ce ne vor conduce, frate, / Cu cinste şi cu
dreptate; / Ce vor lupta cu tărie / Pentru pace şi frăţie; / Pentru pace, bunăstare, / Pentru
clasa muncitoare.
Între timp, arunca o privire furişată peste spate (respectiv peste aripi). Nu dorea să fie auzit
de soborul de îngeri, care se îndreptau, fericiţi şi mulţumiţi, spre un nor mai gri şi mai murdar,
deasupra căruia stătea scris, cu litere cam strâmbe, Taverna. Desigur că aceştia ar fi înţeles
greşit versurile sale, căci omagiul lui se adresa chiar lor, îngerilor care au putut avea o idee
atât de bună. Pe de altă parte, nu-şi putea scoate din memorie motivul gloriosului August 23,
care îl scosese, se pare, dintr-o încurcătură de proporţii, ce l-ar fi putut elimina temporar, sau
chiar definitiv, din rândul îngerilor.

56
 X

Între timp Marinică aţipise blând, în vreme ce frizerul îi fricţiona obrajii cu Diana
mentol, „articol” care îi înţepa pomeţii cu o căldură plăcută, odihnitoare, îndeamnându-l la
somn. Tocmai când acesta (somnul, adică) se apropia cu paşi delicaţi de el, vrând să îl ia în
braţele binefăcătoare ale uitării, lui Marinică îi apăru din nou Îngerul. Ca electrocutat,
brigadierul holbă nişte ochi cât farfuriile, încât bietul frizer se sperie. Fără glas, Marinică îi
făcu semn că poate să continue, subjugat de figura oarecum nouă a Îngerului. Acesta nu mai
era, acum, deloc supărat ci, dimpotrivă, extrem de bine dispus, de parcă ar fi venit de la vreo
chermeză din Cartierul Îngerilor, de la o ambrozie mică with soda (pentru că, trebuie să o
ştim, îngerilor mai tineri, de sub o mie cinci sute de ani, nu li se permitea să bea ambrozie
sec, ci doar cu sifon). Ba chiar, lui Marinică i se păru, pentru o clipă, din nou, că visează, căci
Îngerul său, atât de vehement cu toate ale Partidului până atunci, acum flutura două steguleţe,
din carton subţire, unul roşu, cu stema Uniunii Sovietice pe el, iar celălalt tot roşu, dar pe care
erau desenate secera şi ciocanul. Pe o parte, căci pe cealaltă era inscripţionat: 23 August.
Ţinând steguleţele în mână, îngerul recita: Spune Argeş, spune tu, / Spune tu că ai văzut, /
Cum trăiam din greu în jug, / Strângând la boieri belşug, / Spune tu c-ai cunoscut / Viaţa
noastră din trecut. / Fără case, fără pâine, / Îndurarăm trai de câine / Fără petic de pământ, /
Hodină nici în mormânt, / Numai trudă şi nevoi, / Copiii bolnavi şi goi, / Spune cum în patru-
ş-patru / S-au rupt lanţurile-n patru / Şi ne-a scăpat de robie / Partidul pentru vecie.
Marinică ar fi vrut să nu mai ştie de nimeni şi de nimic, ar fi preferat să se întoarcă la
starea de dinainte, la somnul binefăcător, fie aceasta şi în şanţ, numai să nu i se mai întâmple
toate neroziile pe care le trăia şi care, se vedea limpede, cu ochiul liber, îl depăşeau complet.
Pe de o parte, Marinică ştia că pe la ei nu curgea Argeşul, ci doar un pârâiaş amărât,
departe de a simboliza ceva, orice ar fi, dar Îngerul său recita aceste versuri cu atâta forţă,
încât Marinică se trezi că le recită şi el, cu voluptate, ca pe o litanie, ca pe un simbol al
sentimentelor profunde pe care le nutrea faţă de noua orânduire. Ca şi cum, realmente,
Argeşul era chiar pârâiaşul lor rebegit, care se căznea, mai cu seamă vara, să supravieţuiască
şi să îşi merite numele de râu.

57
 Este drept şi faptul că lucrurile îi păreau lui Marinică acum, că le auzea rostite din chiar
gura propriului său Înger, oarecum exagerate. Traiul nu fusese, pare-se, în trecut, chiar de
câine, iar memoria afectivă (căci auzise, parcă, foarte vag, de aşa ceva, tot de pe la un curs
festiv de ceva) îi aducea ecouri îndepărtate despre o copilărie fericită şi îmbelşugată, în care
nu îi lipsea nimic, cu prânzurile de duminică şi de sărbători cu pui şi cu jimblă caldă, cu
tăiatul porcului, din care se făceau cârnaţi, slănină, caltaboşi, şuncă pentru tot anul următor.
Dar tot memoria afectivă, despre care îşi amintea, de la lecţiile de filosofie marxistă, că
aparţineau unui putred filosof francez idealist, cu nume de rasă de oaie, Bergson, îi aducea la
suprafaţă şi alte fapte, care nu îi mai gâdilau fiinţa în mod atât de plăcut. Era vorba aici de
munca năucitoare de la câmp, la care copiii erau duşi, la ţară (desigur, de crunţii exploatatori,
formaţi din părinţi chiaburi), de la vârsta de patru-cinci ani. Poate tocmai de aceea, din această
ură funciară şi atavică (fireşte, cuvinte pe care Marinică nu le ştia, şi nici nu le-ar fi înţeles,
dar al căror concept i se rotea în jurul capului, aidoma fluturilor în jurul becului chior din faţa
Căminului Cultural), faţă de cei care exploatau munca firavelor vlăstare ale poporului (în loc
să îi ducă în sălile de clasă, unde să îşi însuşească lumina învăţăturii marxiste, aşa cum tinerii
o făceau azi,) s-a născut aversiunea lui faţă de muncă. S-ar putea spune că această noţiune
(dar, mai cu seamă realitatea, trista ei negaţie) era tot atât de departe de Marinică precum
filosofia idealiştilor germani, Schopenhauer, Kant şi Hegel de boii sterilizaţi de la g.a.c., care
îşi întorceau spre el ochii plini de bunătate şi de milostenie. Probabil că de aici i s-a tras şi
pasiunea cu care s-a dedicat băuturii. Marinică nu vroia să spună că din cauza ei (a horincii,
adică) şi-a pierdut el pământurile moştenite de la părinţi, dar lucrurile nu stăteau nici prea
departe de adevăr, căci băuturica cerea bani, iar bani fără muncă nu „se poate” obţine decât
furând. Marinică însă nu ajunsese, pe atunci, brigadier, căci prietenii săi, comuniştii sovietici,
nu veniseră încă în ţară, ca să schimbe lumea, aşa că îşi vindea, în acea vreme, pământurile şi
le bea încetişor, cu metodă.
Se poate spune, deci, că marii salvatori ai omenirii, comuniştii, eroii, ,,au picat” la ţanc,
tocmai atunci când Marinică nu mai avea ce vinde. Ei l-au salvat, punându-l în fruntea
bucatelor din sat, unde se afla şi acum (sau mă rog, metaforic vorbind, dar nici prea departe de
realitate.).
De aceea, nici măcar nu se putea spune despre el că minte, atunci când vibra la versurile
pe care le recita acum Îngerul lui, cu emfază, cu pasiune şi plin de convingere în ceea ce
spune: Frunzuliţă cimbrişor, / Mie-mi place, fraţilor, / Drumul comuniştilor, / Că din zi în zi
ne poartă, / Către-o viaţă-mbelşugată / Cum n-am trăit niciodată.../ Rămurică de gutui, /
Drum mai bun că ăsta nu-i / Să deschidă larga zare / Către fapte roditoare.

58
 Deşi în ceea ce priveşte justeţea unicului drum pentru popor, acela pe care comunismul îl
cam silea să meargă, subconştientul lui Marinică manifesta ceva îndoieli; referitor însă la
viaţa îmbelşugată pe care noul regim i-a adus-o, lui cel puţin, dar şi şefilor săi, cu asupra de
măsură, rapsodul popular avea o dreptate absolută. Era motivată astfel şi bucuria pe care
Îngerul o invoca. Pentru câteva mii (să fi fost zeci de mii?) de oameni, August 23 a
reprezentat o adevărată mană cerească:
Sună-şi codrul frunza deasă, / Nici inima nu se lasă. / Codrul freamătă de vânt, / Inima de
câte sunt: / Codrul cântă când adie, / Inima de bucurie / C-a aflat a noastră ţară / Socialista
primăvară. / Ţară, ţară, fată dalbă, / Porţi a libertăţii salbă / Tot cu soare daurită / De un
August dăruită.
Ceea ce nu putea înţelege Marinică nici în ruptul capului, pe de altă parte, era ce naiba îl
apucase, deodată, pe Înger? Dacă până acum, începând din această dimineaţă, i se arăta tot
timpul, în cele mai nepotrivite şi neaşteptate momente şi locuri, ameţindu-l cu deşănţata sa
propagandă religioasă şi (în fond) anti-comunistă, acum, poftim, începea să recite el acele
versuri nemuritoare şi populare, care slăveau Partidul, gloriosul popor sovietic, pe marele
Stalin, precum şi (pe) nemuritorul August.
– Ei, ce zici Marinică? întrebă Îngerul, cu glas prietenos şi plin de căldură, de parcă era
tovarăşul propagandist, cu câteva clipe doar înainte de a-i bălăcări, de a-i face una cu
pământul, reacţionari şi în alte feluri, pe ei, pe cursanţii zeloşi.
– ?!?!, făcu Marinică, interzis, căci ce să mai zică, sărmanul de el, era atât de buimăcit, încât
nu scoase decât câteva şuierături anemice şi dubioase, ce nu puteau fi, realmente, comparate
cu nimic.
– Nu mai apreciezi frumuseţea versului popular, măiestria artistului din popor care a ştiut să
imortalizeze, în aceste memorabile versuri, măreaţa victorie a Partidului etc., ş.t.c.l.?
Aici, Marinică nu mai spuse din nou nimic, căci îşi pierduse vocea, care părea că plecase
definitiv de la el, la multe mii de leghe (na, că începuse să gândească la fel ca anglo-
americanii), fără vreo şansă să se mai întoarcă vreodată. Dădu doar din cap, grăbit, într-un
semn de încuviinţare, care se vroia un ba da hotărât.
– Nu eşti de acord cu ideile care transpar din aceste memorabile, minunate şi chiar
excepţionale expresii ale geniului popular?
Din nou un ba da, grăbit şi hotărât, mai hotărât, chiar, decât precedentul, căci aici era deja
vorba de implicarea politicului, şi nu puteai risca nimic. Iată, se dovedea încă o dată faptul că
se ştie niciodată de unde eşti privit, ascultat, supravegheat.

59
 – Şi atunci, dragă Marinică, începu din nou Îngerul, cu glas mieros, şi oarecum
condescendent, ca un părinte a cărui odraslă nu are un IQ chiar atât de ridicat, ba chiar unul
foarte jos, care este problema, nu înţelegi?
Marinică dădu din cap afirmativ, şi apoi spuse hotărât:
– Nu!
– Păi, să mă ierţi, spuse Îngerul cu condescendenţă, dar chiar eşti prost. Nu înţelegi,
omule, brigadierule, fruntaşule, că nici nu mai ştiu cum să îţi mai spun, că noi, eu, adică, în
special, vrem să te ajutăm?
– Nu!
– Ia fii atent aici! Tu acum eşti într-o situaţie delicată, ca să nu spunem, de-a dreptul, că
eşti în...până-n gât (pentru că nici nu-i frumos, iar noi, îngerii, nici nu suntem obişnuiţi să
vorbim aşa). Până aici e clar?
– Cristal.
– Adevărat?
– Foarte adevărat.
– Mai trebuie să îţi spun ce se va întâmpla cu tine dacă cineva din sat le va spune şefilor ce
ai făcut aseară şi în ce hal arătai astăzi, dis-de-dimineaţă?
Marinică „flutură” din cap atât de vehement, încât frizerul se mai holbă o dată la el,
convins, aproape, că de această dată vajnicul „său” brigadier şi-a rupt gâtul.
– Vrei să ieşi din această situaţie şi, mai mult decât atât, să fii pe deplin victorios din această
confruntare? Şi, în plus, să o câştigi definitiv pe Marişica, fata visurilor tale, să îi devii soţ,
principial, în cadrul gospodăriei colective, aşa cum se obişnuieşte acum la voi, şi cum ne-o
arată însuşi inestimabilul tezaur al folclorului vostru popular (şi destul de neautentic, între
noi fie vorba): Miresucă, draga mea, / Sărută pe nănaşa / Sărut-o cu bucurie / Că ţi-a făcut
cununie / Cu rod din gospodărie / Ţi-a ales nănaş cu minte / Pe cinstitul preşedinte, / Şi ţi-a
dat minte de soi / Din brigadă de la noi. / Şi-am să mai spun: / Colectiva le e nun, / În crâng
la marginea miriştii, / Vor încinge hore mii, / Cu toţi colectiviştii.
Palid de atâta emoţie, moale ca o zdreanţă, Marinică dădea firav din cap, ca o mârţoagă
rebegită, ajunsă la capătul drumului şi al puterilor. Vroia, sigur că vroia, era tot ce îşi putea
dori mai mult, în aceste momente, dar oare ce se mai putea face acum, când situaţia părea
definitiv scăpată de sub control?
– Ei, bine, dacă vrei şi vrei cu tot dinadinsul acest lucru, noi te vom ajuta să le îndeplineşti.
Marinică sări în genunchi, la un fir de păr de bisturiul (prea) bine ascuţit al frizerului, şi
începu să se închine, cu deosebită evlavie...oglinzii goale.

60
 – Ridică-te, Marine, făcu, grav, îngerul, căci ai să te faci de râs şi ai să te compromiţi,
definitiv, şi toate astea pe degeaba. Nimeni nu mă poate vedea, în afară de tine. Lumea va
crede că ţi-ai pierdut minţile.
– Mi-am pierdut un nasture, strigă Marinică, victorios, arătându-i frizerului un bumb rupt
şi ciobit, pe care şi-l rupsese de la şliţ, pentru a-l arăta frizerului şi pentru a mai salva, astfel,
cât de cât, situaţia.
– Te mai tund, azi, tovarăşe brigadier Ionică, te mai rad, te mai aranjez? întrebă
descurajat frizerul, aproape cu lacrimi în ochi, că io o dau dracului de situaţie, şi mă car.
– Răbdare, tovarăşe frizer, răbdare şi tutun, spuse Marinică, înviorat, căruia glasul îi
revenise ca prin farmec, şi avea acum un chef nebun de vorbă, de conversaţie şi de antren. Dar
nu cu frizerul, desigur.
– Şi cum se vor întâmpla toate acestea, mă rog, dacă nu sunt indiscret? întrebă Marinică,
posesor acum al unui cu totul şi cu totul alt tonus, şi al unei verve ieşite din comun.
– Ne ocupăm noi de toate, spuse Îngerul îndatoritor, tu numai să fii ascultător, să te porţi
cum trebuie şi să faci ceea ce vrem noi.
– Şi cam ce-aţi vrea voi? întrebă, cu largheţe, Marinică, pentru că acum ar fi dat şi ar fi
promis orice, atât de aproape era de momentul adevărului, al triumfului său absolut, în
societate, în partid, şi în dragoste. De altfel, era sigur că aşa se vor întâmpla lucrurile, căci
Partidul veghea mereu asupra fericirii tuturor: Pe vatra inimii mele / Cântă două păsărele - /
Una-i tristă şi cernită, / C-am fost tare necăjită; / Când mai cântă, când mai şade / Cântecul
ei greu îmi cade, / Una-i veselă şi albă / Ca floricica de nalbă / Şi mi-a crescut-o de pui /
Partidul cu grija lui; / Fie soare, fie stea, / Cântecu-i fârtat cu ea; / Fie nor, fie senin /
Cântecul ei sună plin.../ Şi cum măre să nu sune / Când le-avem pe toate bune? / Zi-i tu,
pasăre frumoasă / Bucuria mea din casă - / Am copii ca florile, / Cu ochii ca zorile / Zi-i tu
pasăre uşoară / Bucuria mea de-afară - / Holda-i naltă şi-ncărcată / Din colectivă bogată. /
Pe vatra inimii mele, / Cântă două păsărele / Cea negruţă-n urmă trece, / Colilia mă petrece,
/ Că mi-o tot creşte de pui, / Partidul cu grija lui.
Şi, culme a post-modernismului, în final Marinică se văzu chiar pe sine, brigadier de
frunte, cu zootehnista fruntaşă, cea mai fruntaşă dintre toate, Marişica: Foaie verde sălcioară
/ Măriuţă, Mărioară, / Vină mâine-n prag de seară / Sub cel fir de lozioară. / Când om merge
la cămin / Tot pereche noi să fim, / Să te-nvârţi cum ştiu cu foc, / Şi la dansuri şi la joc. /
Haide, fată bălăioară / Nu fii tristă ca aseară, / Nu mă face de ocară. / Că tot eu te-oi împăca
/ Cu tractorul te-oi purta / La arat şi-nsămânţat / Pe ogor în lung şi-n lat / Ca să crească

61
bobul plin/ Pentru anii care vin / Foaie verde sălcioară / Măriucă, Mărioară, / Dragostea de-
un an şi-o vară / Nu se strică într-o seară.
E adevărat că aseară, sau mai bine zis după-amiază, spre seară, Marinică o rasolise rău de
tot cu Marişica. Nu numai că visul său de iubire părea acum îndepărtat, dar devenea tot mai
irealizabil. Ultima imagine pe care o avusese despre inaccesibila doamnă a visurilor sale nu
era deloc promiţătoare, ba s-ar putea spune că dimpotrivă: cu poalele suflecate în brâu,
Marişica se strica de râs, bătându-se peste coapsele goale. Îi era greu lui Marinică să spună ce
îl emoţionase mai tare: râsul sardonic al alesei inimii, sau coapsele goale, care se înroşeau
delicat, văzând cu ochii?
Dar, în acelaşi timp, o mulţime de alte şi alte întrebări se iscau în mintea sa (supusă, în
vremea din urmă, la unul dintre cele mai dure examene, să gândească): cum se va întâlni cu
Maricica? De unde tractor? Şi cum se vor petrece toate acestea, la modul cel mai concret
posibil? Aproape că mintea îi lua foc.
– Ne vom ocupa noi, nu îţi fie teamă, Marinică, îi spuse, glacial şi sigur pe sine, Îngerul. Tu
numai trebuie să te ţii de promisiune.
– Ce trebuie să promit? Spune repede, se repezi, într-un suflet, Marinică, gata de orice.
– Să te călugăreşti, replică, impasibil, Îngerul.
– Să ce? Să cum? Să poftim? începu să se bâiguie, puternic, Marinică, de parcă numai ce
căzuse din înaltul cerului, şi acum încerca, oarecum, să se dezmeticească şi să îşi revină.
– Aşa e, Marinică, după cum ai auzit. Şi, în plus, nimic nu este negociabil. După ce toate
se vor fi terminat, după ce vei fi încununat de gloria Partidului şi a poporului, după ce te vei
fi căsătorit cu admirabila ta Marişică (şi care, rămâne între noi, mie mi se pare cam
vulgară), vei renunţa la tot, şi vei merge într-o mânăstire. Ce zici?
– Zic că nu, un nu hotărât, duşmanilor, reacţionarilor, popilor, îngerilor şi tuturor
exploatatorilor, de tot felul: C-aici am crescut de mic / Şi-au trecut prin frunza mea / Tot
plânsu cu jalea, / Nevoia şi foametea. / Am văzut până mai ieri / Oameni trudind la boieri. /
Eu la oameni eram gazdă / Şi-am văzut căzând pe brazdă / Colo, tocmai lângă luncă, /
Oameni istoviţi de muncă, / Sub gârbace de vechil, / Tu, pe-atunci erai copil. / Foaie verde
pruni mărunţi, / Ai omorât oameni mulţi.../ Şi bătrâni, şi mai voinici. / Hei, dar pe la noi prin
sat / Sânt multe de aranjat. / Că destul am tot oftat / Până când ne-am liberat. / Domnule
solgăbirău, / Lasă jerga, că-i de rău, / Şi te du la dom’notar / Să vă lege un jăndar, / Numa cu
un pălămar. / Că de-acum până-n vecie / Trebui oameni de-omenie. / Şi-am zis verde grâu
mărunt, / Grele zile-am mai trăit / Când munceam pe la ciocoi / Şi trăiam ca vai de noi. /
Măi, dorule, când ţi-oi spune / Câte le-am mai tras pe lume, / Câte-am tras şi-am suferit, / Că

62
mă mir că n-am pierit. / Azi s-a schimbat socoteala, / Şi-au pierdut boierii fala. / Măi,
plugari, nu vă lăsaţi, / Legea dreaptă n-o scăpaţi.
– Poftim, iar începe, făcu, plin de supărare, Îngerul. Păi măi, tovarăşe, ptiu, Marinică,
iar începi să împroşti cu noroi? Iar dai din picioare? Ce mă tot iei lucratul, cu asupritul şi cu
tot felul de chestii dintr-astea? Când ai lucrat tu vreodată, în viaţa ta? Ai lucrat pe dracu’,
Doamne iartă-mă, că nici nu ştii unde-i ţarina. De biserică, ce să mai vorbim. Poate că de
asuprit te-o fi asuprit doar cârciumarul, când nu a mai vrut să îţi dea de băut pe datorie.
Marinică era abătut rău de tot. Îngerul ăsta al lui ştia tot. Deodată, o lumină (putea
spune că de-a dreptul cerească) îl străfulgeră: dacă minte? Să promită şi să nu se ţină de
cuvânt? În fond, în lupta cu duşmanul (iar credinţa religioasă, trebuie să o recunoaştem, a fost
dintotdeauna unul dintre duşmanii de frunte ai comunismului), nimic nu este interzis sau
imoral. Duşmanul trebuie urmărit până în fundul Iadului, şi stârpit acolo, fără nici o milă: Şi
ochii păzesc colnicul / Să-şi vadă sosind voinicul / Ce-i grăbit s-ajungă-n sat / Unde mândra
şi-a lăsat / Din Boemia la vale / Tot coboară la cătane / Şi se-ntorc învingători / Pe boieri îi
prind fiori.
– Da, spuse Marinică plin de hotărâre, primesc, primesc să fiu călugăr, după ce voi fi fost
promovat pe linie de partid (aş dori funcţia de secretar de partid, dacă se poate, sau măcar
pe aceea de preşedinte al g.a.c.-ului, stimate tovarăşe Înger, adăugă, sardonic, Marinică) şi
după ce Marişica, mult iubita Marişică, va deveni definitiv nevasta mea, şi numai şi numai a
mea, că acum...
Îngerul încuviinţă plin de satisfacţie (cu un mic amendament – secretar la Sfat, celelalte
locuri fiind ocupate), planul mergea, pericolul se îndepărtase, iar el, fâlfâind uşor din aripi, se
înălţă la cer, fluierând încetişor şi suav un Te Deum mic.

63
 XI

Îngeriţă, Îngeriţă, / Cu păr galbin în cosiţă, Vino-n vale,-n poieniţă / Să te-nvăţ să dai
guriţă.
Aşa cânta Îngerul, plutind diafan pe deasupra norilor cummulus, altoind cu o vergea de
alun stelele mai mici, care îşi iţeau imprudent căpşoarele deasupra stratului gros-alburiu.
Pământenii ar fi putut jura că se pornise o ploaie de stele, că e vorba de un adevărat semn
ceresc. Îngerul lui Marinică habar n-avea însă de aşa ceva, el hălăduia, fericit şi uşurat, pe
poteca strâmtă dintre nouri, căutând-o pe Îngeriţa lui Marişica, pentru a avea cu ea o discuţie
deschisă, principială, tovără...ăsta, îngerească.
– Măi, Îngerule lui Marinică, mai lasă-mă, Domnule, cu chestii dintr-astea, proletare, că
ai înnebunit tot Raiul cu ele. Iar vrei s-o păţeşti, se auzi un glas diafan, din colţul unui nor,
după care apăru şi Îngeriţa.
Acuma, Marişica drept ca Marişica, dar Îngeriţa...Dumnezeule. Blondă, voluptuoasă, cu
sânii mari şi aripile mici, cu nişte gene negre, lungi (oare erau adevărate, sau false? gândi
instantaneu Îngerul lui Marinică), care făceau liniştit umbră unui sat întreg, corespundea „la
fix”, socotea el, prototipului Nayika, adică acele femei pe care bărbaţii le pot avea fără a se
considera că păcătuiesc, scopul legăturii lor fiind plăcerea sau procreerea, sau pentru o
ocazie impusă de orgolii sau capricii pur personale. Ele pot fi fecioare, femei măritate de
două ori sau curtezane.
Da, dar nu îngeriţe, gândi, cu năduf, Îngerul.
– Aşadar, măi Îngerule lui Marinică, făcu Îngeriţa supărată şi nu foarte, trăgând pe ascuns
dintr-o ţigaretă lungă, pe care o palma şi ea, biata, cum putea, sub o aripă care, de altfel, se
cam şi îngălbenise de atâta fum, aruncând priviri furişate în sus, de unde ar fi putut fi –
păcatele mele – văzută, ţie numai la sex îţi este gândul (căci uneori, atunci când „subiectul”
le ascundea foarte bine, îngerii puteau citi gândurile interlocutorului).
– Ce să fac, dragă Îngeriţă, cu năduf, m-a înnebunit de cap Marinică ăsta al meu? Toată
ziua stă în birturi, se gândeşte numai la femei, pe care le şi aleargă, de altfel, prin diverse
culturi: păpuşoi, grâu, secară, mei, soia, sfeclă de zahăr şi ce dracu (Doamne iartă-mă) mai
cultivă şi ăştia, că numai trestie de zahăr şi cafea n-au pus (încă). Aşa că m-am molipsit şi

64
eu, dar după câte ştiu, gândurile necurate nu se mai pun decât la muritori, şi nici nu mai eşti
pedepsit pentru ele.
– Dacă se află, eşti pedepsit, şi Îngeriţa îl privi pe Înger insinuant şi chiar languros.
– Ei bine, sper să nu se afle. Ascultă, dar pentru altceva am venit eu aici, reluă Îngerul lui
Marinică, prefăcându-se că nu îl vede, şi de altfel că nici nu îi pasă de pieptul Îngeriţei, care
tresălta uşor, sacadat şi precipitat.
– Ştiu, spuse Îngeriţa, luându-şi şi ea seama, trebuie să îl salvăm pe Marinică, şi asta cu
ajutorul meu, sau mai bine spus al pământencei mele, de care răspund în mod direct, şi
anume Marişica. Ai şi un plan?
– Am, desigur că am, spuse, plin de orgoliu, Marinică, dar pe urmă o lăsă mai moale, sau
mai bine spus Sfinţii Părinţi Îngeri au, şi mi l-au încredinţat mie, pentru ca împreună...
– Să-l auzim, i-o reteză, nerăbdătoare, Îngeriţa (lui) Marişica.
– A, păi e destul de simplu. Marinică va primi, de la g.a.c., un tractor nou-nouţ,
ireproşabil, împodobit cu flori (scos chiar acum de pe porţile uzinei de tractoare Stalin, din
oraşul cu acelaşi nume, Stalin).
– De la noi?
– Păi cum? Sigur. E drept că sună ca dracu, ca că spun aşa, dar asta e.
– Ei bine, şi?
– Va merge cu el pe deal, cântând cu dor (aici nu este nici o problemă, căci versurile
populare... (ngeriţa ridică palma, în semn că ştie, mersi, nu mai e nevoie ). Acolo, ca din
întâmplare (şi aici intervii tu), va apărea Marişica, îmbrăcată, bineînţeles, în costum popular,
cu ie ţesută din borangic, cu catrinţă de sărbătoare, luată din inventarul Căminului Cultural,
cu poale împodobite conform regiunii folclorice în care ne aflăm. Călare, bineînţeles, pe un
minunat armăsar de culoare alb-stas. Şi de asta mă voi ocupa tot eu.
– Şi care este rolul meu în toată povestea asta, că nu înţeleg?
– Ei, nu mare lucru. Să fiţi acolo, la locul şi timpul stabilite, iar tu să te ocupi de chestiile
voastre femeieşti: seducţie, ochi daţi peste cap, sex-appeal, oftaturi, ştii tu.
– Şi nu este interzis asta, Tovară...ăsta, Domnule, Îngerule Marinică, na, că m-am fâstâcit
de tot.
– Nu, dacă finalizarea este pozitivă. Noi trebuie să veghem să nu se ajungă la situaţii
ireversibile, dacă mă înţelegi, iar dacă totuşi se va ajunge, să se petreacă totul în cadru
organizat, principial, în instituţia căsătoriei, care...
– Bine, bine. Păi, să purcedem, nu-i aşa?

65
 – Ba da. Aşa e. Să...cum îi zici (căci Îngerul, de când răspundea de brigadierul ăsta,
se...marinicăzase şi el, adică, altfel spus, înţelegea lucrurile din ce în ce mai greu, iar la
pronunţat era, ca să zicem aşa, dezastru) purcedem.

66
 XII

Marinică apăru, într-adevăr, în vârful dealului, la câteva minute după discuţia celor doi,
adică a Îngerului şi a Îngeriţei, cântând duios: Leacu mi-s ochii mândrii / Când mă priveşte cu
ii. / Din scaun de la tractor / De dor scap şi nu mai mor!
Era îmbrăcat impecabil, cu cămaşă albă, pantaloni negri, pantofi de lac; renunţase la şapca
de piele, pentru ca vântul să îi resfire părul castaniu, cârlionţat. O stare de euforie, ca să nu îi
spunem de-a dreptul beatitudine, îl cuprinsese, de nici nu mai ştia când se trezise într-o căruţă
hodorogită, trasă de o mârţoagă de cal care, urcând acum eroic dealul (efort, se pare, mult
peste puterile animalului) părea că îşi va da, dintr-o clipă într-alta, definitiv, duhul.
La început se enervase rău, îl chemase rapid la ordin pe Înger, printr-un şuierat prelung,
anume modulat astfel, încât Îngerul apărea la minut, ţinându-se cu mâinile (mă rog, aripile) de
timpane, şi implorându-l să tacă. Îl întrebă, desigur, ce e cu porcăria asta, căci Îngerul îi
comunicase un cu totul alt scenariu: tractor nou, impecabil, cu vopsea strălucitoare, flori,
pavoazare, steguleţe. Păi ce era asta? În plus, căruţa era atât de murdară, şi puţea atât de tare
(tocmai se transportase gunoi de grajd în ea), iar căluţul părea atât de obosit, jigărit şi plin de
noroi, încât „pavoazarea” lui cu flori, panglici şi steguleţe roşii şi tricolore ar fi fost nu doar
superfluă, ci de-a dreptul periculoasă, putând să-i aducă necazuri mari lui Marinică, pe linie
de...Secu, putând fi considerată ca o sfidare sau mai ştii, Doamne fereşte, chiar un act de
sabotaj.
Îngerul se scuză însă, aproape plângând şi el de ciudă că planul, ireproşabil în teorie, se
prezenta cam aiurea, în practică, de la bun început; astfel, el îi explică lui Marinică situaţia, că
numai atât a putut face, că fiind această zi de mare sărbătoare comunistă, 23 August, adică,
toate tractoarele au fost mobilizate pentru defilare, la fel şi plugurile, combinele, semănătorile,
grapele, orice era cât de cât mecanizat şi putea demonstra, într-un fel sau altul, superioritatea
regimului comunist faţă de putredul regim capitalist. Perioadă, nu-i aşa, când existau atât de
puţine tractoare, iar ele aparţineau exclusiv capitaliştilor, exploatatorilor, chiaburilor. Astăzi,
însă, câmpul este plin de mii de tractoare, produs românesc (ori sovietic) sută la sută, şi nu
străin, imperialist, ca până acum: A plecat badea la plug / Nu cu boi ori vaci la jug. / Ci c-un
românesc tractor / Şi cu al mândruţii dor. / Tractoru-i bună maşină / Mulţam celor din uzină /

67
Şi le dorim sănătate / Şi noi tractoare la sate / Că şi noi bucuroşi dăm / Din belşugul ce-
adunăm. / Când ziulica mijeşte / Badea tractorul porneşte / Trage plug cu cinci brăzdare / Pe
unitele ogoare. / Din brazdele-alăturate / Scoatem roade mai bogate / Bogăţia holdelor /
Bucuria tuturor / Ară bade, ară bine / Că vin şi eu lângă tine, / Ţi-aduc prânzul cu corfiţa / Şi
dragostea cu guriţa.
Acuma, cântecul era frumos, nimic de spus. Numai că, în afară de tractorul românesc,
nimic nu prea corespundea realităţii. Astfel, din nefericire, Marinică mergea la faimoasa
întâlnire cu Maricica, e drept, nu cu un car înjugat cu boi ori cu vaci, dar nici cu tractorul ci,
dimpotrivă, cu o mârţoagă terfelită şi pe care el, personal, nu o vedea prea bine până la
sfârşitul zilei.
Pe de altă parte, cu dusul la oraş, mai va. E drept că la oraş mergeau foarte multe
produse de la ţară, şi asta în fiecare zi, dar bietul orăşan nu le prea vedea. Activişti, secretari,
propagandişti, cenzori, culturnici, responsabili cu diverse sectoare de activitate etc., etc., toţi
trebuiau să se înfrupte, zilnic, din recolta (din ce în ce mai săracă) ţării. Din ce rămânea,
desigur, căci şi aici, la sat, erau guri: preşedintele de g.a.c., secretarul de raion cu întregul său
alai, miliţia, organele de securitate, procuratura, ehehei, toţi aveau stomahuri râvnitoare.
Cât despre guriţa mândrei, ar fi vrut el. Tânjea după un sărut al Marişicăi ca după o
promovare, ba parcă şi mai mult decât atât.
În plus, lui Marinică îi lipsea entuziasmul, aproape în totalitate. Lovea uşor şi parcă în silă
căluţul sfrijit, dar şi cu o oarecare îngrijorare. Dacă l-ar fi lovit prea tare, căluţul ar fi căzut,
desigur, fără nici un fel de îndoială, şi de-a mirare dacă s-ar mai fi sculat vreodată.
În plus, ca un fel de grijă tovărăşească, dar şi ca să se achite cumva, cumva de ordinele
venite de sus, ghiduşii de la g.a.c. scriseseră pe căluţ, cu litere roşii, de-o şchioapă, Трактор
ромынєск, şi îi şi montaseră, pe greabăn, un fel de coş din tablă de inox. Dar, ciudat lucru,
căluţul nu vroia să semene cu nici un chip a tractor ba, mai mult, era de-a dreptul o arătare,
ceva de speriat: Cântă cucul la Cristur / De se-aude împrejur, / De-ar cânta pân-a-nsera, / S-
audă şi mândra mea / Cât de frumos cântă cucu / Da mai voios mere plugu, / Că-n pământul
strămoşesc, / Ară tractor românesc.
În spatele căruţei, pentru atmosferă, desigur, tovarăşii de la SMT montaseră, într-adevăr, un
plug, dar el era profund nefuncţional.
Întâi, că nu era din fier, ci confecţionat din polistiren, şi apoi vopsit. Văzut de departe, arăta
ca un plug. Se deschidea, astfel, o „tradiţie”, care se va fi dovedit glorioasă în comunism:
aceea a falsurilor perfecte. Pornind de la tractoarele din cauciuc, împrăştiate pe câmp, pentru a
fi văzute din helicopterul prezidenţial, continuând cu vacile din carton, pentru a putea fi

68
observate, fotografiate şi filmate din maşină, de pe şosea, şi „încheind” cu merele, perele şi
strugurii din ghips (pe care era mai bine să nu vrei să le consumi), fructe legate frumos cu aţă
sau sârmă de copaci, pentru a ilustra bogăţia „nesfârşită” a recoltelor socialiste, nimic nu
părea prea mult pentru a da o lovitură de imagine „putredului” capitalism.
Apoi, pe de altă parte, partea proastă este că, tot zdrăngănind cu el pe drum, câte-o
bucată se desprindea din frumosul şi esteticul agregat, lăsând să se vadă „răni” albe din
polistiren.
Aşa cătrănit, Marinică era, totuşi, cu toate simţurile ciulite. Deznădăjduit, spera ca măcar o
parte (partea cea mai importantă, desigur) din promisiunea Îngerului să se împlinească. De
aceea şi auzi, încă de departe, un zumzet ciudat, ca de albine supărate că li s-a stricat stupul;
imediat după aceea îşi dădu însă seama că zumzetul era de fapt melodia inconfundabilă a
celebrei Katiuşe sovietice, în vreme ce versurile, desigur, nu erau cele originale, ci altele,
adaptate magistral, genial am putea spune, la situaţia de moment: Dorul meu pe unde trece /
Tot pe badea îl petrece / Îl ajunge şi-l opreşte / Inima i-o potoleşte. / Badea meu e brigadier /
E iute ca un piper, / Are ochi ca mura neagră / Gura dulce ca o fragă / Că-i frumos şi nalt la
stat / Priceput la sărutat / Dar şi la gospodărie / I-ăl mai harnic dintr-o mie. / Şi la joc şi la
cântat / Nu-l întrece nime-n sat.
Ceea ce se profila la marginea orizontului întrecea orice aşteptări. Căci, la fel ca pe
scena marelui şi celebrului Balşoi Teater, unde Marinică fusese cu ani în urmă, Marişica
apărea cântând, ca o veritabilă solistă de operă, cu gura rotunjită, subliniind cuvintele şi ideile,
lungind vocalele, mijindu-şi languros genele (şi aşa prea) lungi.
Era îmbrăcată cu o ie autentică, tivită cu fir de aur. În partea din faţă, textul fiind arcuit
uşor de sânii săltăreţi, apărea scris PMR, iar în spate, CCCP, brodat, de asemenea, cu fire de
borangic. O fustă lungă, transparentă, vaporoasă, îi mula coapsele şi i le scotea în evidenţă.
Cizmele militare, ruseşti, din box, se bălăngăneau poetic, cu fiecare pas al respectivului
animal.
Căci aici era buba. Marinică se cam obişnuise cu nerespectarea algoritmului. Orice era
programat, proiectat, intenţionat sau promis suferea, la comunişti, o modificare. Şi nu în bine,
niciodată. Nu mai vorbim de întârzieri, amânări sau chiar anulări, care erau la ordinea zilei.
Şi de data aceasta a fost, desigur, la fel. Dacă Marişica era „programată” să apară călare pe
un cal alb, împodobit ca de mare sărbătoare, cu flori, panglici la urechi şi pe greabăn, cu fire
din lână tricoloră în coadă, care să facă să vibreze de emoţie până şi aerul pe unde ar fi trecut,
ei bine, în realitate ea călărea...un măgar. Sau, mai exact spus, o...măgăriţă. Asta judecând
după elanul brusc care cutremură mârţoaga de la atelajul lui Marinică.

69
 Judecând însă după felul în care reacţionă Marinică, lucrurile nu stăteau deloc bine. Ochii
îi ieşiră instantaneu din orbite, devenind mari, cam cât ochiul-boului, se înroşi brusc şi începu
să caşte gura, aidoma peştelui lăsat pe uscat. De altfel, pe acolo ieşi şi sufletul lui Marinică,
grăbit să sfârşească odată cu toate acestea şi să se înalţe la ceruri. Norocul lui însă (şi
nenorocul sufletului), că Îngerul se şi afla acolo, grăbit să îi explice lui Marinică situaţia.
Văzând însă că s-ar putea să nu mai aibă cui să explice nimic, Îngerul se repezi la suflet şi, cu
o aşchie sănătoasă smulsă din stâlpul cerului, agitată deasupra aureolei, îl zogoni pe acesta (pe
suflet) înapoi, în trupul brigadierului (cam în acelaşi mod în care femeile de la sat alungau
găinile îndărăt în curte, când fugeau în uliţă). Lucru nu aşa de greu, finalmente, încât Marinică
era tot aşa, cu gura căscată, încremenit pe capră, şi cu ochii beliţi în zarea îndepărtată. Acesta
(sufletul) reintră în trupul lui Marinică, şi se pitulă undeva într-un colţişor foarte ascuns, căci
proprietarul (sufletului) începu să răsufle din nou, dar atât de anemic şi de neconvingător, că
nu ar fi putut muta o pană din loc cu răsuflarea aceea debilă.
Îngerul zbura vinovat în jurul lui Marinică, frângându-şi mâinile (aripile), explicându-i că
el (iarăşi) nu are nici o vină, că probabil (ce mai, mai mult ca sigur), armăsarul alb, pe care el
însuşi îi sugerase (şoptindu-i în gând) preşedintelui de g.a.c. să îl aleagă pentru Marişica,
fusese ales pentru a trage vreun car alegoric, ceva, în ultimul moment.
Trist, Marinică dădea din cap, mai mult resemnat decât aprobator. Altfel îşi imaginase
acest sfârşit de dimineaţă: el, triumfător, în picioare, în cabina deschisă a tractorului frumos
nichelat, strălucitor, ţinând în mână o eşarfă roşie, cu insemnele Marii Uniuni Sovietice pe ea,
fluturând-o înspre Maricica, în bătaia vântului. Ea, galopând cu multă delicateţe un armăsar
alb, vopsit discret şi cu mult bun gust pe părţile laterale în tricolor, roşu, galben şi albastru,
înaintând cu un uşor efect de relanti, cu pletele fluturând în vânt, recitând, pe fond muzical
patriotic, versuri din miraviliosul folclor poetic nou, de dragoste. Se pare, îl străfulgeră pe
Marinică un gând mârşav, că totul se dusese pe apa sâmbetei, căci de unde cântări patriotice,
când unul călărea o mârţoagă de cal, ce abia mai păşea, iar celălalt (sau mai bine zis cealaltă)
o, Doamne iartă şi păzeşte, o măgăriţă. Era convins că nemuritoarea muzică de dinainte fusese
o iluzie auditivă.
Şi totuşi, auzul lui Marinică auzea ceva. Era cu totul altceva decât simpla iluzie de
dinainte, şi anume: Frunză verde foi de fragă / Măi bădiţă din brigadă, / Fă bine semănătura
/ Că apoi eu ţi-oi da gura. / De când ne-am eliberat / Electrică avem în sat / Şi ni-i drag tot
ce-i aici / La lumina lui Ilici!

70
 Marinică se cutremură de emoţie şi de satisfacţie, în acelaşi timp, la gândul viitoarei şi în
acelaşi timp nesperatei plăceri. Şi totuşi, dacă şi promisiunea respectivului sărut nu era altceva
decât tot o metaforă, la fel ca şi denominarea Lumina lui Ilici?
Lumina lui Ilici (sau, mai bine spus, Lampa lui Ilici) era numit curentul electric, becul,
cu alte cuvinte. Această minune pătrunsese şi în satul lor, dar greu. Peste tot, la emisiunile
radio, la jurnalele de la cinematograf, în ziare şi în reviste se relata amplu despre această
minune a comunismului şi a socialismului, inventată de către un savant sovietic, desigur,
Electrovici (unii îi mai spuneau dar, desigur, răutăcios, după denumirea franceză a becului
electric, Ampulovici). Se spunea, de altfel, că socialismul, la fel ca şi comunismul, înseamnă
electricitate. Lumea abia aştepta minunea. Aveau să prindă curaj şi curtezanii rurali mai
fricoşi din fire, aceia care nu prea îndrăzniseră să îşi curteze alesele inimilor lor, de frica
întunericului. Pe când aşa, la lumina (viitoarelor) becuri, totul se va schimba, bineînţeles,
decisiv: Bădiţă cu ochii verzi / Eu de-acuma nu te crez / Cum ţi-e frică de-nserat / Cu
electrică în sat?
Aceasta era una din priorităţile majore, declarate, ale comunismului: electrificarea. Din
când în când, de sub ploaia de fulgere apărute din senin, ca un acompaniament firesc (şi
frumos) al melodioaselor versuri, răzbăteau acorduri ale geniului popular, întruchipat de
Marişica, acum călare pe măgăriţă: Sărmană lampă de gaz / N-am să te mai aprind az. /
Sărmană lampă de foc / N-am să te aprind de loc, / Căci de-acu mi-am instalat / Becuri mari
de luminat. / Cum pe şaltăr mâna laşi / S-aprinde ca la oraş / Cum pe şaltăr mâna pui / Nu-ţi
mai trebe lampa-n cui.
S-a declanşat, în consecinţă, o adevărată nebunie. Au început să se construiască
hidrocentrale, drumuri, baraje, poduri. Zeci de mii, sute de mii, milioane de stâlpi electrici au
apărut ca prin minune, ca o pădure a victoriei luminii socialismului asupra întunericului,
evident capitalist. Cel puţin aşa scria în ziare, căci lumina venea destul de rar prin sate şi
cătune, şi chiar şi acolo unde ajungea, nu fericea pe toată lumea: Sediul PMR, Sediul g.a.c.,
MAT-ul, Magazinul Mixt, Casa secretarului de partid, a Preşedintelui de g.a.c.,, a
comandantului de Miliţie etc. Dar atât. Partidul nu era încă pregătit să dea lumină la tot satul.
Oamenii răi, însă, evident duşmani făţişi, şi care nu înţelegeau că trebuie ceva timp până
când miracolele minunatului regim nou se vor instala definitiv, au denumit astfel, Lampa lui
Ilici adică, vechea lampă cu petrol, de care începuseră să se folosească din nou, pentru că
minunea, de cele mai multe ori, cam tuşea, se întrerupea, se stingea când îţi era lumea mai
dragă. Oamenii au scos iarăşi de prin poduri, acolo pe unde le aruncaseră şi nu prea, bătrânele
lămpi cu gaz, de care speraseră (pentru că aşa li se promisese, fireşte) că au scăpat definitiv.

71
Aşa că au denumit-o, simplu (pentru că trebuia să poarte un – nou – nume, nu?), Lampa lui
Ilici.
Dar lasă, că şi Marişica asta, uneori... Din prea mare grabă, sau din neştiinţă, sau poate
chiar din joacă, ea luase în mână o lampă din aceasta, a lui Ilici şi cânta, ţinând-o în mâna
dreaptă, uitându-se la ea la ca la Sfintele moaşte, sau ca tovarăşii propagandişti la minunatele
învăţături ale tovarăşului Stalin, mai bine: Foicică din grădină, / Sara, colo pe la cină, / S-
aprind becuri lucitoare / Şi sătucu-i ca o floare. / Fain mai e cînd ai lumină, / Sara, colo pe la
cină. / Poţi citi oricît pofteşti / Făr-să te mai chiondăreşti / Şi-asculţi radio cum răsună / Cum
ne cîntă viaţa bună.
Or, în plus, pentru că Marinică urmase şi un curs scurt de semiotică marxistă, el ştia prea
bine că totul este interpretabil. Dacă, de-o pildă, Marişica vroia să spună prin această punere
în prăpastie (aşa auzise el că se numeşte acest gen de problematizare cu care se canonea acum,
mise en abîme, iar el îşi tradusese singur) că şi sărutarea respectivă, guriţa adică, va fi tot un
fel de glumă, sau chiar de metaforă, ca şi lampa cu gaz faţă de Lampa lui Ilici?
În orice caz, lucrurile începeau să se anime şi, deşi nu se petrecea totul chiar ca în visele
sale, întâlnirea părea iminentă. Mai existau câteva inadvertenţe cam jenante, dar ele nu
puteau, în fond, să strice o bucurie atât de mare.
Dar, fie din pricina faptului că Marişica era, încă, destul de departe, fie din cauza fulgerelor
care brăzdau cerul, provocate de Înger şi Îngeriţă, pentru atmosferă, Marinică nu auzea prea
bine, aşa că începu să răcnească, de parcă ar fi fost un apucat: Trandafir de pe cărare / Cântă,
mândro, cântă tare / Să te-aud şi eu din vale / De la staţia de tractoare. / Cântă-ţi, fată,
bucuria / Că s-a-nveselit câmpia / Şi te-ademeneşte-n jos / Lîngă râsul ei frumos. / Cântă-ţi,
fata mea, iubirea / Cu glasul şi cu privirea, / Cântă-ţi cântecu-nălţat / La gospodărie-n sat.
Poate din pricina răcnetului sau din cauza apropierii tot mai mari de măgăriţa care îi
trezise, brusc, un real interes, calul se învioră brusc. Ajuns (ca prin miracol) pe culmea
dealului, căluţul avea în faţă o privelişte cât se poate de promiţătoare: o măgăriţă se îndrepta
spre el, venind puţin cam din stânga. Drumul făcea aşadar o buclă, o cotitură, care i se păru
cam mare micii mârţoage relansate, aşa că o luă de-a dreptul pe câmp.
În mod normal, acesta ar fi trebuit să fie neted ca-n palmă, mai ales că recoltarea se cam
încheiase, şi erau aşteptate arăturile de toamnă. Dar vezi, că nu era chiar întins, aşa cum ar fi
fost să fie şi cum, de altfel, cu multă exactitate (poate chiar prea multă, luând-o de multe ori
înaintea realităţii), o afirma cântecul, nemuritorul cântec popular: Foicică alior / Mult mi-a
fost de-o vreme dor / Să n-am parte de răzor / Să nu-l văd când ies la muncă / Nici pe coastă,
nici pe luncă / Numai loc de întinsoare / Pentru mândrele tractoare! / Locul trist era alt’dat’ /

72
de răzoare sfârtecat / Câte semne pe hotar / Tot atâtea griji şi-amar / D-apoi firicel de ghindă
/ Bine-i ochiul să cuprindă / Dintr-o singură privire / Câmpul fără cetluire / Fără piatră fără
hat / Câmp unit şi câmp bogat. / Şi de dau cu gândul roată / O tarla mi-i ţara toată. /
Acuma, de adevărat era adevărat. Ţara întreagă se transformase într-o tarla. S-au pornit
arăturile peste tot. Pe dealuri, smârcuri, prin mlaştini, pe marginea pădurilor, lângă drumuri,
oriunde era un petec de pământ, inundabil sau nu, se intra cu tractorul. Aceasta era marea
prioritate a agriculturii, alături, desigur, de cealaltă, cel puţin la fel de mare, ogorul fără
haturi.
Acuma şi ţăranii ăştia de dinaintea comunismului, aşa analfabeţi, chiaburi şi înapoiaţi cum
erau, se pare că n-or fi fost tâmpiţi.
Pădurile îşi aveau rolul lor, ca şi lacurile şi mlaştinile care începuseră să fie desecate
într-o veselie. În urma vajnicilor ţapinari rămăsese pământul neted, curat, şi fără răzoare. În
calea apelor. Inundaţiile deveniră, de câţiva ani, ceva la ordinea zilei, şi toţi stăteau, îşi sugeau
degetele, şi se întrebau de ce, timp în care îi omagiau pe ţapinari: Foaie verde toporaş, / Zi din
fluier, fluieraş, / Şi mai iute, şi mai lin / Despre viaţa ce-o trăim. / Din bătrâni noi tot muncim
/ Cu secure, cu ţapin / Azi avem de ajutor / O mândreţe de tractor.
Răzoarele fuseseră desfiinţate şi de pe tarlaua cu pricina (cea pe care îşi făcuseră apariţia
personajele noastre, dacă cititorul îşi mai aminteşte), mai de tractor, mai de ţapinari, mai de
harnicii colectivişti cooperatori care, tot mai mulţi, se obişnuiseră să ia de peste tot cam tot ce
se putea. Mai mult se tăiaseră pomii, pentru lemn, dar cioatele, crengile, şanţurile, cam
rămăseseră. De asta se convinse imediat şi Marinică, judecând după salturile pe care le făcea
„tractorul” său şi, implicit, el însuşi, sărind de pe capră parcă tot mai sus, ca un veritabil
Hopa-Mitică.
Printr-un miracol însă, Marinică se menţinea pe capra căruţei sale. La revenirea pe şosea,
însă, şanţul (sau fostul răzor, ori ce-o mai fi fost) se dovedi puţin prea lat. Zdruncinătura îl
aruncă zdravăn pe Marinică, acesta făcu o boltă de toată frumuseţea şi căzu, zdruncinat de tot
şi ameţit în ultimul hal, la picioarele (fermecătoare ale) Marişicăi.
Iar ea, diva, cu o promptitudine admirabilă, începu să cânte încetişor, în ritm de doină
duioasă: Vino-n dealu cu jelea / Că-i acolo bădiţa / Şi ţi-o-ndrepta inima / Hai din nou la
secerat / În holda fără de hat / Cu toţi flăcăii din sat / Şi-atunci de boală-ai scăpat.
Terfelit, de-abia mai simţindu-şi oasele zdrobite, cu cămaşa cea albă boţită şi mânjită,
cu pantalonii cei noi zdrenţuiţi, cu tină şi zgaibe sângerânde pe tot corpul, Marinică avu
puterea să îşi îndrepte faţa plină de vânătăi înspre Marişica, şi să îi şoptească: Dragă mi-i
luna-ntre stele / Şi ochii mândruţei mele / Dragă mi-i ziua cu soare / Şi mândruţa muncitoare.

73
 Aleasa inimii sale îşi stăpânea cu greu râsul, căci declaraţia aceasta de dragoste, din praful
drumului, primită de la un ins tăvălit bine prin colb, întins pe jos şi zdrobit, la propriu, nu o
încânta deloc, plus că ea nu prea îl plăcea pe acest Marinică brigadierul. Care îi tot dădea
târcoale, doar-doar.
Dar ce să faci, scenariul era scenariu, cineva parcă i se instalase în creieri, şi de acolo îi
dicta, pas cu pas şi fir cu fir, ce să facă, ce să spună, cum să se comporte. Aşa că alunecă lin
de pe măgăriţă şi se aplecă asupra trupului aproape neînsufleţit al lui Marinică: Frunză verde
de cicoare / Bade-al meu râde la soare / Că din zare până-n zare / A arat zece hectare / Că e
primul la arat / Şi primul la semănat. / Tu să râzi şi eu să cânt / Să-nflorim acest pământ. /
Frunză verde foi de vie, / Drag mi-e la gospodărie, / Suflă vântu-n sus şi-n jos, / Prin lanul de
grâu frumos / Tu să râzi şi eu să cânt / Să-nflorim acest pământ. / Frunză verde de cicoare /
Bade-al meu râde la soare, / Şi-am să-i duc o pâine mare, / C-a arat zece hectare.
Acuma, ce-i drept, lui Marinică nu-i prea ardea de râs, căci îl dureau şalele dar, auzind
cântecul diafan al mult prea iubitei sale Marişica, şi pentru că, în plus, acolo era vorba şi de
ceva pâine, se ridică într-o rână, îndreptând teatral mâna spre mândra cooperatoare, „zicând”:
Marişică, Marişică, / Ce flori semeni pe colnică? / – Semăn flori de lămâiţă, / Badelui să-i
dau guriţă, / Semăn floare de muşcată, / Badii să-i dau gura toată. / Să nu-i fie dor şi sete /
Dragostea să mi-l îmbete / Să-l îmbete, să-l aline, / Că el ară pentru bine / Pentru bine,
pentru ţară / Soare tânăr să răsară.
Aluzia lui Marinică era străvezie de tot, dar Marişica o ignoră, făcându-se că nu o înţelege.
Oricât îi sugera entitatea aceea bizară din cap tot felul de bazaconii, care de care mai ciudate
şi chiar scabroase, ea nu se putea deda la aşa ceva. Mai cu seamă cu acest Marinică ridicol,
caraghios, bun de nimic, care stârnea râsul (şi praful) la fiecare pas pe care îl făcea. Găsi însă
o salvare în chiar versurile pe care le cântase Marinică mai adineaori şi, luându-le ad-literam,
se răsuci energic înspre măgăriţa care se uita cu ochi mari, şi destul de suspicioşi, la mârţoaga
de căluţ, şi scoase de acolo o sticlă de vodkă, bună acum şi pentru cei slabi, care purta măreţul
nume al Tătucului tuturor popoarelor. O îndreptă înspre căzutul în praful drumului, Marinică:
Săcară, mare-ai crescut, / La colectiv ţi-a plăcut; / La colectiv pe tarla, / Unde-a arat bădiţa.
/ Unde-am arat cu tractorul, / Să dau, secărică, sporul.
La aceste cuvinte, şi mai ales la vederea sticlei cu lichid alb, gustos, făcut în Marea
Uniune, din grâne de cea mai bună calitate, Marinică se învioră brusc, se ridică de-a binelea,
în capul oaselor, întinse mâna şi, cu degetele făcute cange, spre minunatul obiect, urlă: Ce
frumos înfloresc zorii / Când trec mecanizatorii / Trec strunind peste câmpii / Car de foc în

74
herghelii / Cum revarsă ploaia, norul, / Aduce belşug tractorul, / Că sub brazdă-am îngropat
/ Tone de superfosfat / Din uzina Năvodari / Să crească holdele mari.
– Aţi îngropat voi pe dracu, îşi spuse Marişica în gând. Le-aţi vândut, tonele alea, şi le-aţi
băut. Cât despre mecanizatori ca tine, halal să-ţi fie. De-aia şi arată câmpiile patriei aşa cum
arată. Toţi mecanizatorii patriei lui peşte sunt la fel.
Dar evident că Maricica numai gândea aceste lucruri, nu le putea şi spune. În primul rând,
pentru că experienţa o învăţase să nu se pună cu şefii, nici cu cei mari, dar mai cu seamă cu
cei mici, pentru că ăştia par a fi cei mai ai dracului, mai plini de complexe şi de resentimente.
Să nu refuzi pe nici unul dintre ei, categoric, şi să îi tot duci cu zăhărelul, dacă poţi.
În al doilea rând, nu se putea opune cu nici un chip vocii ăleia nenorocite, care îi dicta,
practic, ce să facă. Aşa că se ridică brusc, se arcui din bust, la fel ca nemuritoarea Ioană Darc,
şi rosti, semeaţă: Cucule cu pană sură / Bine îi mai zici din gură / Bine-i zici şi mie-mi place /
Ia fă-te puţin încoace / Şi du-te la mândra mea, / Că-i plecată singurea, / Jos în luncă la
izvoară, / Unde tractoarele ară / Şi cântă-i până deseară, / De urât şi dor să-i ţie / Treaba
mai cu spor să-i fie.
Smulgând, practic, sticla cu licoare minunată din mâna mândrei Marişici, lui Marinică atât
îi trebui, un mic îndemn la cântec. Golind cu sete (căci nu mai servise nimic de câteva ore
bune) jumătate din butelcă, ştergându-se apoi la gură cu o parte din cămaşa albă (odată) care
acum atârna, se porni să cânte în gura mare sau, mai bine zis, să răcnească: Ce mi-i drag
acuma mie? / Să mân caii-n herghelie, / Să mân caii fermecaţi / Cu benzină adăpaţi. / Caii
nu-i mân din diplan / Că îi mân de la volan.
Acuma, ori că din sperietură, ori că mârţoaga se apropia tot mai ameninţător de ea,
măgăriţa se îndepărtă puţin de această tevatură, în trap uşor, pentru ca apoi să o ia la galop,
de-a binelea. Marişica, în calitatea ei de îngrijitoare zootehnică fruntaşă, se aburcă deîndată,
din câteva sărituri (aici am putea evoca amazoanele, ideologia marxistă interzicând, însă,
orice referire la putredul sistem capitalist, imperialist, feudal, sclavagist, miotlogic,
antropologic – altfel decât critic, se înţelege –), pe spinarea măgăriţei. Cu mâna ridicată în sus,
orientată înspre Răsărit (căci Lumina, parcă, vine de la Răsărit), Maricica galopa vijelios, ca
o adevărată urmaşă a Ecaterinei Teodoroiu: Zboară vântule din zori / Şi ridică-te spre nori. /
Şi vesteşte soarele, / Că-l poftesc tractoarele / Să pornească-ntrecere / De azi până-n secere.
Cu Marinică, însă, lucrurile se desfăşurară puţin mai greu, ca să nu spunem dificil.
Auzind cuvântul „întrecere”, cuvânt magic pentru orice comunist adevărat (iar el se considera
unul dintre aceştia, fără doar şi poate), vajnicul brigadier sări drept în picioare (deşi o oarecare
relativitate putem spune că ar fi existat şi aici), şi se pregăti să sară în tractorul (sau, mă rog,

75
în simulacrul de tractor) cu care fusese înzestrat, recitând plin de abnegaţie: Cu tractor şi
secere / Hai flăcăi la-ntrecere! / Cine o ieşi fruntaş / Duce steagul mintenaş. Evident,
Marinică se gândea la steagul pe care Marişica îl purta din nou în mâini, şi care devenise
pentru brigadier un simbol. În sensul că, se gândea el, dacă o va prinde pe Marişica, îi va
smulge steagul din mână, îl va înfige pe tarla, declamând solemn: Foaie verde şi-un dudău /
Sus pe deal ară un smeu / Un tractor din Semeteu. / Ară bade. Ară bine, / Şi diseară vin-la
mine / Că mi-e tare dor de tine! / Peste deal, peste vâlcele / Vorbeau două păsărele, / Că
bădiţă-al meu mă cere! / Vin bădiţă, că-mi duci dorul, / Ca să ne ari cu tractorul / Rod mai
mult să dea ogorul.
Bineînţeles (cititorul şi-a dat seama), Marinică îşi punea propriile dorinţe şi vise în gura
(virtuală) a Marişicăi. Ei, şi după ce va fi recitat aceste versuri, Marişica s-ar fi înmuiat ca o
cârpă, ar fi alunecat în braţele sale şi (abia) ar fi şoptit, pătrunsă de iubire: – Busuioc de pe
cărare, / Semănat de-o fată mare, / Semăna-te-aş pe ogor / Pe-ogor arat de tractor, / De
tractorul tău, bădie, / Ce ne-aduce bucurie / Bucurie şi mult spor / Pentru omul muncitor.
Dar vezi, că socoteala de pe tractor nu se potriveşte cu cea de pe câmp. Marinică şi-o fi
început el, nu-i vorbă, saltul, dar şi mârţoaga sa de cal o luase la galop, cam o dată cu el.
Văzând că măgăriţa (lui) se îndepărtează ameţitor, şi că aşa o ocazie n-o să mai prindă el în
veci, caricatura de tractor a lui Marinică (mârţoaga, adică) o luă din loc ca un veritabil pur
sânge, exact în momentul în care Marinică se lansa cu elan către tractor (citeşte, cititorule,
căruţă). Rezultatul fu următorul: Marinică nu luă (din nou) contact cu solul, aşa cum ne-am fi
aşteptat, de altfel, ci reuşi să se prindă, la limită, cu mâinile de loitrea căruţei (tractorului), vru
să strige după ajutor, să o roage pe Marişica să îl ajute, să oprească dracului, cumva,
mârţoaga, dar nu reuşi, vai, decât atât: Stăi, mândruţă, şi m-ascultă, / Că nu mai am vreme
multă, / Pe sub Giumalău la vale / Şi-a făcut remorca cale / Tot în chiot de tractoare. /
Frunzuliţă trei migdale, / Şi-a făcut remorca cale / Ca pasărea zburătoare / Şi vântul peste
ponoare.
Dar Marişica, atâta treabă avea? Când îşi văzu măgăriţa prinzând vânt, pe Marinică
rămânând în urmă şi aflat într-o situaţie mai mult decât delicată, le lăsă amarului de şoapte,
voci şi sugestii din interiorul ei, şi, călărind voiniceşte „atelajul” din dotare, strigă: Hei!
Acuma e de trai! / Că avem tractor, nu cai / Că ne-am dat mână cu mână / Şi-apoi mână,
bade, mână. Badea ar fi mânat el, nu-i vorbă dar, în poziţia în care se afla, era puţin mai greu.
Prins zdravăn cu o mână de loitrea carului (căci cu cealaltă ţinea sticla, pe care n-ar fi lăsat-o
nici dacă ar fi ştiut că o să moară din această pricină), Marinică atârna pe o parte, încercând
din răsputeri să se aburce, în vreme ce picioarele îi atârnau prin colbul drumului, stârnind un

76
adevărat nor de praf. De departe, ai fi zis că s-a dezlănţuit vreun taifun. Aşa că mai încercă o
dată, la plezneală: Zice mierla către cuc: / - Nu ştiu frate un’s-apuc / Că sînt singură pe lume /
Şi n-am milă de la nime’ / Vino, soro, vino-ncoa / Nu-ţi mai fă inimă rea / C-apoi nu eşti
singurea. / Căci te-aşteaptă pe tractoare / Fraţi de-ai tăi şi surioare, / Şi te-aşteaptă pe
câmpie / Fraţi de-ai tăi cu bucurie / Să-ţi ţină tovărăşie.
Şi conform principiului dovedit de atâtea ori în practică, potrivit căruia gura păcătosului
adevăr grăieşte, în valea care se căscase dintr-odată în faţa urmăritei, aceasta putu vedea un
punct de lucru SMT, unde tovarăşii tractorişti stăteau grămadă, privind la televizor: Frunză
verde ca mohorul, / Cine-a scos televizorul, / Fie-i viaţa floare-albastră, / Înflorită la
fereastră! Mă uitai la el aseară, / Văzui pe badea cum ară, / Năzdrăvan de fier i-e calul, /
Trece apa, trece dealul, / Şi bădiţ-al meu nu crede / Că-s cu el şi nu mă vede.
Văzându-i însă strâns uniţi în jurul a ceva, Maricica avu impresia, pentru început, că
mecanizatorii de la punctul SMT scriu la o măsuţă şi atunci, bucuroasă că a scăpat, cel puţin
pentru moment, de urmăritorul ei insistent, apucă steagul cu amândouă mâinile, îl flutură
voiniceşte şi strigă înspre tractorişti, plină de bucurie: Foaie verde iasomie / Badea care-mi
place mie / Nu scrie-n canţelărie / Că scrie colea pe lunci / Cu tractorul brazde-adânci / Şi
seamănă pe câmpie / Cum alţii scriu pe hârtie / Dintr-un bob să iasă-o mie / Şi-o să iasă rod
bogat / De bădiţa semănat.
Tractoriştii se întoarseră brusc, ca la o comandă, cam speriaţi, temându-se că au fost
descoperiţi frecând menta în timpul serviciului, dar apoi, uimiţi de intuiţia vajnicei Marişica,
ghicitoare din prima a ocupaţiei lor, răsuflară uşuraţi. Într-un cor bărbătesc, baritonal, plin de
speranţă şi de optimism, vrednic de ansamblul Doina al Armatei, ei îşi abandonară ocupaţia
de până atunci şi începură un cântec popular, plin de abnegaţie: Mândruţo, dragostea mea, /
Ţi-am trimis o cărticea / Să citeşti şi tu în ea / Să-ţi astâmperi inima / Să te odihneşti cu dor /
Că ţi-o scriu de pe tractor.
Pentru că, într-adevăr, tractoriştii jucau cărţi. Adunaţi în jurul televizorului, unde ar fi
trebuit să urmărească (desigur, cei care nu erau cuprinşi în evenimentele ce se desfăşurau în
sat) defilarea de 23 August, ei jucau un soixante-six-en-quatre. Aşa le spusese o delegaţie a
tovarăşilor comunişti de la L’Humanité că se numea jocul acela pe care ei îl jucau şi care la ei
în sat, pe ogor şi la sediu se chema, simplu, tovărăşeşte, şaişase.
Cu faţa către frumoasa şi plina de nuri Marişică, grupaţi în semicerc, tractoriştii cântau
de mama focului, cu mâinile întinse, agitându-le ritmic în aer, lungind finalul notelor, exact
aşa cum se făcea în musicalurile americanilor capitalişti, fire-ai ei ai dracului, cu capitalismul
lor împuţit, cu tot, că bun mai e, uneori.

77
 De unde-or fi învăţat ei mişcările astea, se întreba, mirată, Marişica, apoi simţi cum o
uşoară spaimă pune stăpânire pe ea, văzându-i pe tractorişti cum se apropie, pas cu pas,
rânjind, cu ochii scăpărând, cu mâinile îndreptate chiar spre trupul ei? Căci tractoriştii, scăpaţi
acum de spaima de a fi fost consemnaţi şi pedepsiţi de către organele de conducere realizară,
într-o fracţiune de secundă, că sunt singuri pe câmp, cu Marişica.
Aceasta nu pierdu prea multă vreme, însă, şi exact în clipa în care tractoriştii mai aveau
doar un salt de făcut până să o smulgă de pe măgăriţă (care acum stătea, şi se uita la ei cu ochi
mari, trişti şi umezi), diva g.a.c.-ului scoase din harnaşament o balalaică, şi începu să cânte
trist: Foaie verde de bujor,/ Bădia mieu îi pi tractor, / Trage brazde pe ogor, / Dă pâine
pentru popor.
Deodată, însă, norocul începu să îi surâdă Marişicăi. În vreme ce ea cânta trist versurile
de mai sus, şi lacrimi amare îi spălau faţa (fiind convinsă că va fi victima poftelor nesăţioase
ale mecanizatorilor din vâlcea, în cadrul unui viol colectiv, tovărăşesc), la marginea micii
ridicături de pământ apăru, învăluit într-un nor de praf, atelajul, tractorul, căruţa lui Marinică.
Mârţoaga, văzând hăul care se căscase în faţa sa (de fapt era o mică denivelare, dar o
exagerare a realităţii dă bine, credem noi, făcând, totuşi, puţină atmosferă), se opri brusc. Din
pricina inerţiei, dar şi a sticlei pe care o ţinea strâns în mână, neînţelegând să renunţe la ea în
ruptul capului, trupul lui Marinică se mai târî câţiva metri, aterizând fix la picioarele măgăriţei
lui Marişica: Cântă ciocârlia-n zbor / Când aude de tractor; / Cântă cucul în grădină / Când
aude de combină; / Cântă chiar şi pupăza / Când aude batoza!
– Băi, acesta, se revoltară tractoriştii, pe noi să nu ne faci batoză, şi cu atât mai puţin
pupăză. Noi suntem mecanizatori, tractorişti de frunte, şi nu acceptăm jigniri de felul acesta
de la un scurmător în praf. Şi să mai ştii, măi râmă mică, aici, pe câmpul acesta mizerabil,
noi, singuri, reprezentăm Partidul: Când mă uit în deal la gară, / Trenurile toate cară /
Numai pluguri şi tractoare / Să ne crească grâna mare. / Stejerel nalt şi rotat / Toate câte-
avem în sat, / El, partidul, ni le-a dat / Şi viaţa ne-a luminat.
Marişicăi i se făcu milă de vajnicul ei curtezan. Se lăsă să alunece pe spinarea măgăriţei
dar, fie că nu era obişnuită cu descălecarea unui astfel de animal, fie că se grăbise prea tare,
cert este că aterizarea ei nu fusese una prea reuşită.
Căzu, aşadar, în ceea se putea numi poziţia ciuci, iar frumosul veştmânt îi descoperi
aproape în totalitate partea din spate, întoarsă acum spre brigada de tractorişti, transformată,
ad-hoc, într-o mică, dar vioaie brigadă de agitaţie. Descumpăniţi de privelişte, tractoriştii se
opriră o clipă, dar apoi îşi reluară prestaţia, în ritm de soul: Cântaţi, păsărele dragi, / Că
mândra culege fragi / Să le ducă cu mult spor / La bădiţa pe tractor.

78
 Marişica înţelese îndată aluzia şi, de altfel, nici nu era prea greu, aşa că se aplecă asupra
brigadierului tăvălit în drum şi care, nesperat, deveni într-o iubitul ei: Când privesc lanul
mănos, / Şi sărutul e frumos. / Badiul e cu cetera / Şi cu mândra alăturea; / Cetera cântă,
răsună, / De trai lin şi voie bună, / Că voinicu-i tractorist, / Fata-i de colectivist.
În fapt, era o a adevărată declaraţie de dragoste, aproape o cerere în căsătorie. Mai clar,
o capitulare definitivă în faţa asediului de luni şi luni de zile a neobositului Marinică. Acesta
învie, parcă din morţi, îşi întinse mâinile pline de dor (şi de praf) către Maricica, vrând să o
cuprindă pe după gât. Ea, însă, se feri delicat, arătându-i cu coada ochiului pe tractoriştii care
urmăreau scena cu o atenţie mult mai mare decât a şarpelui care îşi hipnotizează prada, înainte
de a o înghiţi. Marinică renunţă, deci, dar nu scăpă ocazia, îngânând, cu voce slabă, stinsă, aşa
cum trebuie că îşi vor fi lăsat testamentul cu privire la patrie strămoşii neamului, înainte de a
pieri în ghearele duşmanului: Mândro, dacă ţii la mine / Aşteaptă pân’seara vine, / Mândro,
de nu m-ai uitat / Vin’ la cămin pe-nserat / Când m-oi întoarce în sat. / De când cu campania
sînt / Nu mi-ai trimis un cuvânt. / Te-am aşteptat în zadar / Când pe cer stele răsar. / Te-am
aşteptat cu durere / Când pe boltă luna piere. / Te-am aşteptat pustiit / Când zorile au venit. /
Te-am aşteptat până-n sară / Să-ncepem dragostea iară. / Şi s-o-ncepem cu temei / Că mi-e
dor de ochii tăi.
Mai de voie, mai de nevoie, Marişica acceptă, nu cu prea multă bucurie. Ştie ea ce
înseamnă Căminul Cultural. Serbare în cinstea zilei de 23 August, băutură, pipăială etc. Nu,
mulţumesc. Acum, însă, nu avea încotro, aşa că fu de acord.

79
 XIII

– N-a prea fost ca la carte, spuse Îngeriţa, pilindu-şi în continuare vârfurile aripilor,
acţiune începută încă într-unul din episoadele anterioare, dar pe care nu o finalizase, încă, nici
acum, în prezent (prezentul continuu al scriiturii, desigur, căci, dacă cititorul îşi aduce aminte,
şi ar trebui să îşi amintească, o parte din acţiune se petrece în rai). De fapt, dacă ar fi să
respectăm strictamente adevărul istoric, Îngeriţa cam încheiase acţiunea de pilire a vîrfurilor
de aripi, şi se pregătea să le înroşească, folosindu-se, în acest scop, de un amestec de praf
roşu, amestecat cu o pulbere aurie, strălucitoare.
– Nu, nu prea, acceptă şi Îngerul abătut, care sperase puţin altceva. Cărămidă cu mică?
întrebă, apoi, ca să se afle în treabă şi ca să facă un pic de conversaţie, căci amândoi, atât
Îngerul, cât şi Îngeriţa, erau cătrăniţi rău.
– Ţţţţ, făcu Îngeriţa, cărămidă cu praf de aur. Mi-l aduc ţiganii, aproape în fiecare zi o
mierleşte câte unul. Ba un cuţit, ba o ceartă, ba o frontieră, ba un palat neterminat. Am pe
cineva la Vămile Cerului, şi mă anunţă.
– Păi, cum?
– Da, într-adevăr, nu se pot abţine şi mai fură şi de pe Pământ. Vin cu buzunarele
doldora: o cărămidă, un buzunar cu praf, o ţiglă, ceva.
– Şi praful amestecat cu aur?
– A, a fost o ocazie. Nu mai prind eu aşa ceva. Dar mi-am făcut rezerve. Mi-ajunge pe o
mie de ani, cam cât un calendar. Până atunci o să iese din modă, şi mai găsesc eu ceva. Aşa.
Şi s-au luat de la o casă, un palat, cum fac ei acum. Neamuri, cu fraţi, surori, cumnaţi,
verişori, naşi, fini, că dacă n-ar fi computerele astea, de au apărut acum, zău dacă te-ai

80
descurca, nici nu ai şti să îi chemi la ceruri, când, şi pe cine? Nu s-au înţeles, şi s-au hotărât
să o împartă. Şi aşa, tot au împărţit-o, de s-a ales praful din ea.
– De aici praful de cărămidă, spuse, perspicace, Îngerul.
– Te-ai prins.
– Şi aurul?
– Păi da, că unii îngropaseră, în temelii, şi aur, să nu îi prindă Miliţia. Da’ nu le-a spus
ălorlalţi, să nu emită pretenţii. Şi aşa s-a amestecat toate (na, că încep să vorbesc şi eu cu
dezacorduri, ca ei), de nu mai ştii care e aurul, care praful. Baftalo! Adică, bafta mea, am
vrut să spun, da m-am luat după unul de a venit azi dimineaţă, şi care mi-a fost repartizat.
Aşa mi-a spus, când a venit, baftalo. Da’ el mi-a explicat că avut mare baftă să scape, că
dacă nu îi făcea ăia un buzunar în burtă (aici n-am prea înţeles), venea Miliţia şi, dacă scăpa
şi de ăia (deşi nu s-a văzut, zice-se, om sau ţigan scăpat din mâna lor), venea şi judecata
ţigănească, cum o fi aia. Atunci, eu mă duc, făcu Îngeriţa, ridicându-se cu greu de pe norişorul
pirpiriu pe care se aşezase.
– Da’, că trebuie să vină.
Nici nu îşi termină bine observaţia Îngerul, că în rai (sau în acest segment de rai, mai bine
zis), începură să apară câţiva îngeri morţi, ca să spunem aşa (deşi expresia ni se pare, sinceri
să fim, cam improprie), de beţi. Ei mergeau împleticit, tot împiedicându-se de turlele unor
catedrale catolice trufaşe, care împungeau, cu vârfurile lor, cerul, ţinându-se cu aripile pe
după umeri, cântând dezordonat, şi profund afon, melodia C-aşa beu îngerii buni.
– Cu ăştia ce-i? mai aruncă, furişat, Îngeriţa, când tocmai era să dea colţul Turnului lui
Babel (construcţie, se ştie, menită să ajungă până la cer).
– Ăştia, ăştia e îngerii (adică sunt, de fapt, că tot mai mult am început să vorbesc ca ei,
Doamne fereşte) lu’ tovarăşii.
 Care tovarăşi?
 Ăia care trebuie să intre în scenă în capituluşul următor. Face parte din plan.
 Şi ăsta o să iese, sau tot...?
 Păi să ne rugăm la Dumnezeu, ce avem altceva de făcut?
 O, Doamne, că L-aţi băgat, pe drăguţul de El, în toate prostiile voastre comunisto-
ateisto-staliniste. Sper să nu vă trăznească.
 Nici noi. Adică, şi noi sperăm.
 Foarte bine.
 Pa.

81
  Pa, pa.
Între timp, îngerii cu pricina se apropiaseră tot mai mult şi îl vedeau, ca prin ceaţă, pe
Îngerul lui Marinică.
 Bă, întrebă unul, care se vedea mai treaz, ăsta nu e Îngerul lui Marinică, ăla cu care
ne-am mai troznit noi o dată, da’ rău de tot?
 Ba da, mă el e!
 Şi nu mişcă şi el, nimic, aşa, ceva, din aripi?
 Nu ştiu, să-l întrebăm.

82
 XIV

Acum, însă, în glorioasa zi a lui August 23, la Căminul Cultural era agitaţie mare.
Activitate susţinută. Tocmai veniseră tovarăşii de la regiune, şi erau primiţi cum se cuvine,
cum e neamul nostru obişnuit din moşi-strămoşi, une petite collation, o atenţie, acolo, ceva:
Frunză verde lin pelin / Satul drag ni-l înflorim / Iar pe luncă colo-n vale / Facem diguri şi
canale / Drag mi-i seara sus pe deal / În căminul cultural / Când pe scenă cântă-o fată /
Mândră şi îmbujorată. / Iar când ne-nturnăm spre casă / Cerem câte-o carte-aleasă / Şi dăm
aripi gândului / În lumina becului / Lampa mare-a lui Ilici / Ce se-aprinse-n sat aici. / Multe-
avem în sat la noi / Sat bătrân în straie noi.
Versurile nu erau lipsite de tâlc, vezi bine. Despre ceea ce se întâmpla, de fapt, la
Căminul Cultural, naraţiunea va dezvălui mai multe în cuprinsul acestui capitol, dar puţin mai
jos, adică mai târziu, căci abia acum îşi fac apariţia în scenă preopinenţii. Reprezentanţii
organelor de partid şi de stat, regionale şi locale.
La început apăru Tovarăşul de la Regiune. Îndrumătorul principal. El reprezenta autoritatea
Partidului în teritoriu. La fiecare şedinţă, la fiecare întrunire, consfătuire sau pur şi simplu o
întâlnire banală de lucru, Tovarăşul de la Regiune asculta cu atenţie disimulată, mestecând cu
poftă (căci tot timpul trebuia să mănânce ceva, în faţa sa farfuriile nu mai conteneau să se
perinde; dacă îi lipseau bucatele din faţă, tovarăşul era nervos, irascibil şi admonesta pe
absolut toată lumea). Apoi, la final, se ştergea la gură şi pe mâini, de obicei cu faţa de masă,
aceasta fiind una dintre plăcerile sale deosebite; alegea la urmă una dintre broşurile geniale
din opera Tovarăşului Stalin, deschidea la o pagină anume, pregătită dinainte (indiferent la
ceea ce se discutase înainte, desigur), citea şi trăgea concluzia. Şi aşa rămânea hotărât: Câte
cărţi pe poliţi sînt / Toate sînt cu legământ, / Că pe fiecare faţă / Partidul ne dă povaţă.
Coborî, deci, din maşină, gras, impunător, puţin blazat, plictisit, aşa cum îi stă bine oricărui
şef care se respectă. Nu privi în mod deosebit pe nimeni dintre cei adunaţi în faţa Căminului
Cultural (respectiv preşedintele de g.a.c., secretarul de partid, secretarul de raion, câteva
muncitoare fruntaşe din sectorul zootehnic, legumicol şi viticol, îmbrăcate în costume
populare curate, proaspete, imaculate, impecabile). Intră în încăperea mare, pregătită

83
sărbătoreşte, cu mese întinse, cu feţe de masă albe şi se întoarse spre audienţă: Azi în sate îi
dreptate / Ţăranii avem bucate / Cuvântul partidului / Îi povaţa satului.
Atâtea le-a trebuit. Acesta a fost semnalul. Preşedintele sări înaintea tovarăşului şi,
întinzându-i o ploscă încrustată cu motive populare, plină cu rachiu curat, galben, de prună,
închină: Spune frunză de chiperi / Cum am trăit până ieri / Când munceam pe la boieri. /
Pâinea ne-o mânca primarul / Carnea ne-o mânca jandaru’ / Brânza ne-o mânca notaru /
Iară noi mâncam amarul. / Foamea ne şedea povară / Şi simţeam cum ne doboară / Dar o
venit, mări venit / Partidul nostru iubit / Şi ne-o ridicat pe toţi / Să scăpăm ţara de hoţi. / De
pe dealuri şi coclăi, / De pe lunci, de pe ponoară / Şi-am rămas stăpâni în ţară.
Apăru şi tovarăşul secretar de partid al organizaţiei de bază din sat. Ca să nu se lase mai
prejos, el îi apucă repede de mâini pe preşedinte şi pe secretarul de raion, încropind, în pripă,
o horă săltată, care trebuie să fi fost interesantă şi spectaculoasă la origine dar care, acum,
pornită de un burtos şi jucată de alţi doi, şi mai şi, nu arăta, desigur, foarte bine: Mândră ţară
e Banatul / Azi în ea cântă tot natul. / Cântă traiul fericit / Că li-i rodul însutit, / Câte zile
fericite / Că ogoarele-s unite, / Că partidul nost’iubit / Ne-a dat tot ce ne-am dorit.
Faţa tovarăşului de la regiune radia de fericire. Totul începea bine, chiar foarte bine.
Secretarul de raion, care cu câteva minute înainte dispăruse, apăru acum din nou, îmbrăcat în
ocnaş, cu un biloi cât toate zilele la picior şi care, judecând după cât de greu trăgea, părea să
fie adevărat. El se aruncă în praf, într-un genunchi, în faţa tovarăşului de la regiune, şi începu
să răcnească din toţi rărunchii (căci era limpede că nici unul dintre reprezentanţii satului nu
avea nici cea mai mică urmă de voce sau cultură muzicală): Foaie verde bob negară / Cine
conducea în ţară? / Vodă c-o ceată de hoţi / Ne-aducea jalea la toţi, / Boierii, hoţi şi mişei /
Făceau treaba cum vreau ei, / Că ne conducea, măi frate, / Numa-n palme şi gărbace, / Ne
făcea dreptate, nene, / În lanţuri după zăbrele, / Ne dădea pâine şi sare / În cătuşe la-
nchisoare. / Foaie verde matostat / Toată viaţ-am aşteptat / Până-n anul patru’ş’pat’ / Când
partidul ne-a scăpat / Şi de jug ne-a dezlegat. / Foicică de-avrămească / Ne-a făcut viaţa
frumoasă / Mai plină, mai luminoasă / Astăzi ţara noastră dragă / E vestită-n lumea-ntreagă.
Asistenţa (căci se adunase ceva gură-cască, între timp) începuse să cam îşi dea coate şi să se
hlizească. Gurile rele vorbeau că tovarăşul ar fi fost înainte puţin cam deţinut, de drept
comun, adică şuţ de buzunare, ce mai, la oraş. Partidul îl făcuse mare şi tare, dar cine mai
stătea acum să analizeze icnetele, coatele şi aluziile mulţimii murdare şi nerecunoscătoare?
Intrară în sala Căminului Cultural, în vreme ce toţi trei, cocârjaţi, aduşi de spate, murmurau
sacadat: Că vă poftim / Să chefuim / Să petrecem împreună / Până noaptea, pe sub lună, / Să

84
ne fie bucuria / Mare cât câmpia, / Adunată laolaltă / Bucuria noastră / Viaţa îmbelşugată /
Poftiţi / Să vă veseliţi / La anul şi la mulţi ani, / Să trăiţi.
Lumina era difuză. Chiar lângă bină, acolo unde jucau fetele şi băieţii din ansamblul sătesc,
Doina Lăstărişului, s-a amenajat o masă mare, festivă. Paralel cu bina, o măsuţă ceva mai
mare, desigur, cea a tovarăşului, de unde plecau alte două, mai mici, în mod cert ale
tovarăşilor din sat, dar având şi ele „deschidere”, adică vedere la scenă. Pe masa tovarăşului
de la regiune era o sticlă de whisky Johny Walker, una de Dubonnet, alta de Martini, încă una
de Cinzano. Mai în spate, aşa, pentru inducerea în eroare a duşmanului, o butelcă pântecoasă,
cu un acoperământ din pai, şi care adăpostea o ţuică autohtonă, de cea mai bună calitate,
precum şi o sticlă de Vodkă Stalinskaia. De undeva, din spatele scenei, se auzeau versuri
recitate solemn: Partidu’ nostru cel drag / Ne-aduce stele şirag / Şi le-aprinde de cu sară / Pe
stâlpi şi streşinoară.
Tovarăşul de la regiune se repezi la sticla de whisky, o destupă (cam greu, cu dinţii, căci
avea un fel de ştuţ din plastic, ca să nu curgă prea mult în pahare, dintr-odată, whisky-ul fiind,
se ştie, o băutură fină – poate prea fină – pentru putrezii de capitalişti) şi, din câteva
gâlgâituri bine ţintite, o goli: Frunzuliţă foi ca fagul / Când răbdarea trecu pragul / Ridică
Partidul steagul, / Steagul luptei ne-nfricate / Pentru pâine şi dreptate.
Preşedintele de g.a.c., secretarul de partid şi secretarul-prim de la raion auziseră ei câte
ceva despre performanţele Tovarăşului, dar parcă asta era prea de tot: holbară nişte ochi cât
cepele, nevenindu-le să creadă. Preşedintele însă pricepu repede aluzia, îşi reveni şi pocni din
degete. Îndată apăru o frumoasă cooperatoare, tânără, zglobie, îmbrăcată cu o frumoasă ie cu
motiv popular, din borangic subţire, subţire, şi...atât. Atât, pentru că nu avea nici catrinţă, nici
fustă, nimicuţa, ia străvezie trecând doar cu puţin peste...Ducea două tăvi, pe care se aflau mai
multe gustări rafinate: brânză Camembert, măsline de Makrigialos, icre de Manciuria,
arpagic murat de Lyon, pastramă de capră, salată cu Mortadella şi porumb, tartine cu
creier, tartine cu pastă de anşoa şi măsline, salată de creier cu sardele, salată de andive cu
piept de pasăre şi maioneză, salată de anghinare cu măsline, salată andaluză, salată de
păpădie, rulouri din şuncă umplute cu hrean, creier à la grec, cântând duios: Nu ne mai
trebe ciocoi / Pământul ni-l muncim noi, / Că republica-aşa vrea: / Noi să trăim bine-n ea; /
Şi Republica iubeşte / Pe omul care munceşte.
Ea se aplecă în tot acest timp uşor înspre tovarăşul de la regiune, pe care era cât pe-aci să îl
lovească apoplexia, atât de minunea bucatelor pe care nu le mai văzuse în viaţa lui, cât şi de
ceea ce putu observa sub ia tovarăşei, şi îi şopti aproape la ureche, galeş: Azi am lapte, am şi

85
brânză / Şi sînt cinstite la rânză / Am şi lână, am şi oi, / Şi pruncii nu-mi mai sînt goi. / Azi
mi-i drag a făşcâi / Pe sub poalele Mândrii / Turma zootehnicii.
De bucurie şi de emoţie, Tovarăşul înşfăcă sticla de Dubonnet, o deschise şi pe aceasta,
tot cu dinţii, şi o dădu apoi de duşcă, într-o clipită: Eu, partidul vreau să-l cânt, / Câtu-i soare
pe pământ! / Partidul de nu era / M-aş fi-ntins ca iedera / Care sprijin n-a aflat / Şi-a căzut şi
s-a uscat.
Şi, într-adevăr, dacă nu ar fi fost sticlele acelea sfinte de pe masă, lucrurile aşa s-ar fi
petrecut, mai mult ca sigur. Tovarăşul, adică, s-ar fi uscat, judecând după setea enormă care îl
încerca amarnic, de parcă venea de la un schimb de experienţă din Sahara, zău aşa.
Veniră apoi supele. Între timp, Tovarăşul mai goli o carafă mare cu ţuică, continuând să
guiţe şi începând oarecum să se bălăngăne: Beau şi astăzi, beau şi mâine, / Las’ să beau că-mi
mere bine / De belşug şi de lumină / Casa mea cea nouă-i plină / Când are omul de toate /Bea
şi-un deţ dacă socoate / Când îţi iasă norma strună / Bei şi câte-o ţuică bună / La sfârşit de
săptămână. / Când se ţine azi de şut / Băieşu câştigă mult. / Când lucră echipa bine / Bei şi
tot îţi mai rămâne. / Când lucră echipa rău / Treci pe lângă făgădău / Şi zici că-i vinarsu’
rău / Dacă nu-s bani în hăşcău.
În sandale romane, cu coif de legionar roman, şi în rest cu nişte cureluşe de piele peste
părţile mai ruşinoase, apăru o altă tovarăşă, împingând un cărucior, pe care se lăfăiau
castroane din porţelan japonez, cu diverse sortimente de supă: supă din ouă de broască
ţestoasă, supă picantă de creveţi, supă lioneză de ceapă, supă de hasmaţuchi, supă din limbi
de bibilică, supă de creier, supă de vişine spaniole, supă de sparanghel, supă de fazan, supă
de ciuperci, supă-cremă Excelsior, supă-cremă englezească, supă-cremă egipteană, supă-
cremă Balzac. Tovarăşul leorpăia cu hărnicie, luând castronaşele şi dându-le de duşcă,
deodată, în burdihanul parcă fără fund, înfierbântându-se tot mai mult, icnind şi chiuind la
intervale regulate: Frunză verde de tidru, / Să trăiască partidu’! / Frunză verde din izvor, /
Partidu’ nost’ muncitor, / Care ne-ndrumă, ne-nvaţă, / Cum să trăim în viaţă; / Cum să trăim
fericiţi, / De griji şi rele feriţi. / Partidu’ multe ne-a dat, / Viaţa că ne-a uşurat / Partidu’ ne
sfătuieşte / Şi de rele ne fereşte.
Urmară, în mod firesc, borşurile şi ciorbele: borş de ştiucă, borş de stavrid, borş cu
bureţi, borş de hribi, borş de găină, borş de mere, borş polonez, ciorbă cu cârnaţi afumaţi,
ciorbă de iepure, ciorbă Gazpacho, Minestrone.
Preşedintele de g.a.c., înnebunit de bucurie că totul se desfăşura bine, chiar foarte bine,
îşi turnă un păhăruţ din licoarea gălbuie (făcându-se că nu observă privirile încruntate şi pline
de ură ale Tovarăşului), se ridică în picioare şi, sprijinindu-şi burta de faţa de masă imaculată,

86
cu broderii populare, spuse: Frunză verde mărgărit / Pe fascist l-am urmărit – / Lăsa deal,
lăsa vâlcea / Numai de-a-ndăratelea. / Lăsa pisc, lăsa văiugă, / Oleo, Doamne, ce mai fugă! /
Şi-l strigam cu glas de tun / – Stai, fascistule, să-ţi spun / Doar o vorbă singurică / Nu te mai
topi de frică / Ori alergi, ori stai în loc / Tot te-ajunge-al nostru foc; / De nu te-ajunge-al
puştii, / E mai iute-al inimii – / Glonţul puştii mai coteşte, / Al inimii nu greşeşte.../ Şi te culcă
în ţărână / Oasele-aici să-ţi rămână / Frunză de pe crânguşor / Fugeau hitlerii ciopor / Şi s-
au dus pe sub pământ, / Unde nu mai au cuvânt, / De-atunci ţara înfloreşte, / Partidul iubit ne
creşte / Cu soare şi primăvară / Şi cu miere gălbioară, / Cu pâine şi libertate / Şi cu zile-
nseninate.
Era, pe de o parte, o mică aluzie la ceea ce, să nu uităm, se sărbătorea (căci parcă, zău
aşa, uitaseră cu toţii): ziua de 23 August, eliberarea ţării de sub jugul fascist, cu sprijinul
glorioasei Armate Roşii.
Aici situaţia era puţin mai delicată. În primul rând, te încurcai la terminologie.
La început fusese Ziua eliberării de sub jugul fascist de Armata Roşie Eliberatoare. Apoi
Eliberarea ţării de sub jugul fascist cu sprijinul Armatei Roşii Eliberatoare. Mai târziu va
deveni Insurecţia armată sub conducerea PCR (care, îi trecu prin gând ca o părere,
preşedintelui, nici nu erea, căci se afla în ilegalitate, pentru că dorise să dea Basarabia
sovieticilor), pentru ca în cele din urmă să devină Revoluţia de eliberare socială şi naţională.
Sanchi. De parcă nu ştiau cu toţii ce fusese de fapt, adică întoarcerea armelor împotriva
fostului aliat, Germania, şi alianţa cu fostul duşman, acum Marele Prieten de la Răsărit,
Uniunea Sovietică, adică. Numai că Marele Prieten fusese mult mai al dracului decât fostul
aliat, devenit peste noapte, duşman. Beţi cui, soldaţii sovietici se purtau ca nişte vizigoţi,
călcând, la propriu, satele cu cizmele lor, incendiind, violând, omorând. De parcă ei erau
adevăraţii duşmani.
Dar ce trebuia să îşi bată el capul cu asta? Asta se cerea, asta spunea. Pe de altă parte, se
pare că vorbele preşedintelui fuseseră un mic semnal. Îndată apăru, îmbrăcată în uniformă
(sumară) de ostaş german, o altă tovarăşă cooperatoare.
Ea ducea un cărucior, plin cu tăvi, pe care se etalau cozi de raci, raci fierţi în vin, rasol de
chefal, languste, homari, scoici, mici caracatiţe, găluşte de ştiucă cu smântână, păstrăvi în
aspic, scrumbii afumate, spumă de raci, frigărui de peşte şi creveţi, patina de peşte, platouri
de stridii şi de peloride prăjite, ghindă neagră de mare, ghindă albă de mare; apoi spondili,
glicomaride, nisetru mareşal, scoici cu sos tartar, scrumbii cu ciuperci, ragu de sparanghel
cu codiţe de rac, icre de heringi, cremă de heringi, pastă de heringi, unt cu icre, chifteluţe din
crabi, crabi cu sos de stridii, sepia prăjită cu legume, somon înăbuşit, totul într-o combinaţie

87
de culori atrăgătoare: Fruits de mer, mein commandant, und fisch, spuse cooperatoarea,
pocnind din călcâie cizmele pe care le purta până sub genunchi; deasupra, şi până departe;
imediat sub bluziţa de fascistă, încinsă cu o curea lată, de legionar, nu mai era practic nimic,
dar nimic, nimic, nimic.
 Şi de unde, toate acestea, drăgălaşă tovarăşă? întrebă realmente curios Tovarăşul?
 Din Bistriţa, Tovarăşu de la Regiune!
 Din Bistriţa?
 Da, din Bistriţa.
Păi, sigur, că da, ce întreb eu? Că doar Partidul ne duce acum şi cu pluta, nu cum era ca
mai înainte, tovarăşi, că rău mai era: Foaie, busuioc bătut, / Am cunoscut în trecut / Şi amar şi
jale multă / Ca să poţi să duci o plută. / Plecai din Broşteni cu pluta, / Năucit cum e cucuta /
Şi veneai din deal la vale, / Tot cu chin şi multă jale, / Dar acum cu pluta mea, / Merg
cântând pe Bistriţa, / Că-i lumină la Bicaz, / Ridicată din zăgaz. / Se va revărsa lumina, / Ca
şi razele de soare, / Peste munţi, peste ogoare, / Rod al clasei muncitoare.
Aiurit, şi de menu, dar mai ales de „gestapovistă”, Tovarăşul apucă să gâlgâie şi sticla de
Martini: Frunză verde trei muşcate / Băteau tunurile toate, / Şi iar frunză de secară /
Bucureştiu-n mărgioară / Era numai foc şi pară / Hitleriştii cu toptanu’ / Înfundau leasa şi
lanu’ / Ura mi-i tăia-n secure / La Băneasa în pădure, / Prin grădini şi prin şosele / Se-
auzeau oftând şrapnele / Cădeau şerpii sub granate / Ca grâiele secerate / Ca umbra-n
amiaza mare / Presărată de frunzare; / Nu piereau de flori de măr / Ci i-au prins bine-n
răspăr / Muncitorii, ei, bujorii, / De-au iscat în ţară zorii; / Muncitorii ce-au robit / Pe-un
codru mucegăit / Numai cu sudori stropit / Au lăsat maşinile / Şi-au trecut grădinile / Şi toate
miriştile / Şi cu partidul în frunte / Au pornit fascişti să-nfrunte / Şi i-au alungat din ţară / De-
a venit o primăvară / Cu-a dreptăţii floare rară / August, cerceluş al verii, / Tu ai alungat
boierii / Şi-am rămas cum am rămas / De suim cu slobod pas / De la bine spre mai bine /
Vechi dureri să ni se-aline.
Toată lumea ştia că nu a fost aşa, că partidul a avut un rol aproape neglijabil nefiind, la
acea vreme, o forţă politică demnă de luat în seamă. Dar, dacă vremurile şi, mai ales, Partidul
o cereau, asta dădeam, gândi Tovarăşul, lăsându-şi mâna moale în cea a tovarăşei
cooperatoare, care i-o desprinse încet de pe sticla (goală, acum) de Martini; apoi îl ameninţă
ghiduş cu degetul, spunându-i afectuos: Nein, mein kamerrad.

88
 Apoi scoase de sub cămaşa de un alb impecabil o sticlă de vin alb, Riesling, citi Tovarăşul
repede, rece (oare cum îl suportase, îl străfulgeră ideea?), şi îi turnă într-un pahar de cristal,
înalt, cu picior, lichidul minunat.
Ah, dar asta era o altă problemă. Cu mâncatul. Şi mai cu seamă cu băutul. Partidul îl luase
pe Tovarăş direct din fabrică, unde era un fel de om la toate sau, mai exact, un bun la nimic,
cum ar fi spus tovarăşii din Partidul Comunist Francez, adică un bon à rien: dormea pe unde
apuca, mânca pe la birturile de cartier şi, desigur, mâncăruri populare – ciolan cu fasole,
mâncare de cartofi, cartofi cu ceapă etc. Dimineaţa, o bucată de brânză, de slănină, dacă se
găsea – şi nu prea se găsea, pentru cei puturoşi –, o ceapă, şi la muncă – dacă nu era prea beat,
desigur, şi de obicei, cam era.
Acum, însă, Partidul îl pusese într-o mare dilemă. Activitatea lui, pe linie de Partid, era
aceea de îndrumare, de supraveghere, de îndreptare, de corectare. Adică, de fapt, să nu facă
nimic. Şi, la drept vorbind, la asta se pricepea cel mai bine. Problema era că de fiecare dată
era invitat la masă. De cele mai multe ori, nici nu mai apuca să inspecteze nimic. Raportul îl
întocmea la întoarcere,...din burtă. Şi nici asta, cu mesele, nu era o problemă, bineînţeles.
Copil de alcoolici, de lumpen proletariat, cum bine spunea tovarăşul Marx, Tovarăşul de la
Regiune nu a ştiut niciodată ce e aceea o masă adevărată aşa că, de când se ştia, el tot flămând
era (fapt pe care îl punea, evident, pe seama putrezilor de burgheji). Aşezat la masă (la orice
masă, în orice moment al zilei şi în oricare zi a săptămânii), Tovarăşul devora tot, de parcă
într-un singur personaj s-ar fi regăsit şi Flămânzilă, şi Setilă, deopotrivă. Sau mai mulţi.
Nu, nu asta era problema. Problema era că toţi, în Paş’ pe mă-sa, de parcă s-ar fi vorbit, au
început să servească numai bucate fine. Cu cât îi înfiereau mai mult în cântece, în brigăzi de
agitaţie, în şedinţe de demascare pe „foşti”, cu atât îi copiau mai mult în ceea ce priveşte arta
culinară. Bun lucru, în aparenţă. Numai că aici existau atâtea reguli, interdicţii şi alte alea, că
nu îţi mai venea să mănânci deloc.
Când tocmai degusta al cincilea pahar de vin alb, lăsându-le încolo de reglementări,
sorbind zgomotos dintr-o scoică şi care lui, personal (Tovarăşului), îi sugera o....apăru o altă
tovarăşă, îmbrăcată în costum de vânător tirolez. Cu pantaloni scurţi din piele, care îi lăsau să
se vadă coapsele bine arcuite, cu piepţii ca nişte bostani, bombând pielea verde a costumului
de s-o spargă, nu altceva, îi oferi tovarăşului un minunat tablou vânătoresc: piftie din carne de
cocoş de munte, cârnaţi de mistreţ, ostropel de iepure, porumbei pe costiţă afumată, sturzi,
cocoşari, muşchi de capră şi de mistreţ, cap de mistreţ, raţe sălbatice şi lişiţe fierte, iepuri,
Apoi „vânătoriţa” tiroleză duse mâna la spate, apucă puşca de ţeavă (cu care ocazie
Tovarăşul tresări puţin, căci cine ştie, duşmanul nu doarme niciodată), dar nu se întâmplă

89
nimic (rău), pentru că ţeava de puşcă se dovedi a fi duda unui dovleac de la ţară, anume
crescut pentru această întrebuinţare, numit, puţin cam nepoetic, „trăgulă”, la capătul căreia se
afla un mic recipient. Dovleacul, adică, era acum plin cu un vin negru, de consistenţa
untedelemnului, numai bun să însoţească minunile vânătoreşti de până atunci. Tiroleza
slobozi un ioddler: Struguraş crescut în vie / Am scăpat de sărăcie / Frunză verde busuioc, /
În sat e cântec şi joc, / Cântăm şi ne veselim / Cu vin roşu ne cinstim. Închinând un pahar cu
vinul acela untos, Tovarăşul se ridică, acum puţin mai greoi, şi rosti cu entuziasm scăzut (căci
îl trăgea în jos şi vânatul, dar şi vinul, însă la fel de sincer ca şi până acum), un elogiu la
adresa codrului, care ne dădea toate cele ale vânatului): Codrule, codruţ de fag, / Dă-mi o
rămurea cu drag / Să i-o duc Partidului / C-a rupt spinii răului / Şi ne-a scos din inimioară /
Toată negura amară.
 O, dar staţi bine cu plugul, Tovarăşe de la Regiune! spuse admirativ „tiroleza.”
 Ăăă, da, spuse Tovarăşul, rânjind libidinos. Păi cum? mai întrebă, neînţelegând chiar
de-a binelea. Cui îi mere plugul bine / Poate bea şi-i mai rămîne / Cum îi mere secera/
Poate zice cetera: / Di-li-li şi da-la-la răsună replica „tirolezei”, însoţită de un
minunat „ioddler”, mai şăgalnic, de această dată.
Secretarul de partid se ridică brusc şi el dar, nemaiavând timp să îşi ia paharul, pentru a
răspunde cum se cuvine la toastul Tovarăşului de la regiune, precum şi la meşteşugitele
intervenţii ale tovarăşei-cadru de nădejde, ridică în aer, în chip de pahar, o minunată ureche de
mistreţ, frumos rumenită, crocantă şi aromată: Frunză verde iarbă mare / Bate vântul de la
vale, / Poartă holda cum îi valul, / Să ne-umplem acum hambarul, / Bob ca aurul, măi frate, /
Că nu mai lucrăm în parte, / E a nost’ tot ce muncim / Viaţa nouă ne-o cinstim. / De-aia noi
când secerăm / Vers partidului cântăm.
Sosi apoi prânzul propriu-zis: limbă cu măsline, găină grasă cu sparanghel, păsări în
pesmet, uger de scroafă, păsări fripte, şniţel de căprioară, şniţel englezesc, şniţel italian,
şniţel milanez, sufleu de creier, ficat normand cu roşii, ficat parizian, carne de vită cu sos de
stridii, file de porc cu ţelină, găină cu ananas, pui în sos de arahide, raţă cu ghimbir, raţă cu
fructe, sos Bechamel, sos demi-glas, sos Madera, sos Meunière, sos Morney, sos Ravigot, sos
spaniol cu măduvă, iar ca garnituri: napi cu smântână, vinete italieneşti, vinete cu şvaiţer şi,
în chip de pâine, turte de făină, pâine de Picenum, aduse de un grup de tovarăşe din sectorul
legumicol, mici, delicate, îmbrăcate în chimonouri, purtând platourile direct pe cap.
Tovarăşul de la Regiune însă nu mai era capabil să se ridice. Înfipse un linguroi mare într-
un bol plin cu sos vineţiu şi, lăsându-l să curgă din nou (nu înainte însă de a-i umple de stropi
pe cei din jur), începu să mormăie: Şi mai spuneţi munţilor / Cum se-ndreaptă omu-n zbor /

90
Spre zările ce se-aprind / Luminate de Partid / Nu mai plânge doina-n munţi / Cântec
mândru-n Vrancea-auzi.
Apoi, culme a rafinamentului, vinuri felurite: vin de trandafir, vin cu piper, vin de pere, vin
de gutui, vin de rodii, de coarne, de scoruşe. Tovarăşul bea, se ridica în picioare, şi striga cât îl
ţinea gura: Oamenii noştri din sat / Mobile şi-au cumpărat / Cântă radio în casă / Râd
bucatele pe masă / Dobrogeană, dobrogeană / Fată bună la sprânceană / Stai o şoaptă să-ţi
şoptesc / De nuntă te pregătesc / Treierul s-a terminat / Şi-n hambare-i adunat / Grâul roşu e-
n hambare / Pâinea coaptă-i în cuptoare / Şi ca mâine-n poloboace / Vinul zice: vino-ncoace.
/ Vară, vară, dulce vară; / te rog, dragă fetişoară / Prinde-te în joc cu noi / Că am scăpat de
nevoi / Să horim cu bucurie / Pace-n lume-n veci să fie.
Servanta, o tovarăşă plină de nuri, era echipată în...mecanizator şi, în vreme ce servea
vinurile, şuşotea languros: – Te-am cătat, mândro-n grădină / Şi tu lucrai pe combină / – Te-
am cătat, bade-n ogor / Şi tu lucrai pe tractor / – Bată-te, mândro, te bată / Ai ajuns
mecanizată. / Dar ia seama că te-ajung / Guriţa ca să ţi-o ţuc / – Oi ţuca-o dumneata / Când
seara se va lăsa / Şi lucru oi termina. / – Văd, mândro, te-ai supărat, / Dar las’ că te duc la
sfat / Cu forma de cununat. / – Nu te teme, bade, vin, / – Te-aştept cu o glajă de vin / S-o-
nchin ochilor tăi / Şi belşugului pe văi.
În acest timp, tovarăşii din sat se matoleau şi ei, dar cu mai multă discreţie, desigur.
Preşedintele, care vroia cu orice chip să rămână definitiv în amintirea Tovarăşului, sări
deodată şi, închinând cu ulcica, începu să răcnească: Beţi, Toarşù’, cu voie bună, / Că mai
este-o bute plină, / Legată cu şapte cercuri / Să ne ţie până miercuri. / Că mai este un butoi, /
Să ne-ajungă până joi. / C-avem tot ce trebuieşte / La om când se veseleşte, / Şi-s câştigate
cinstit, / De când cu toţi ne-am unit.
Apoi, înspre final, adus de două fetişcane dulci, de la ţară, sosi desertul: plăcintă de cireşe
şi cremă de kefir, prăjituri Copenhaga cu brânză de vaci, tort de migdale, şerbet de
trandafiri, halva turcească, Madlena lui Proust.
La vederea desertului, însă, Tovarăşul de la Regiune se făcu stacojiu, se săltă câţiva
centimetri, îşi duse mâna la gură apoi întinse cu disperare degetul cel mare al mâinii celeilalte
înspre un loc anume, semn că trebuie să meargă urgent, dar urgent, afară. Acolo însă, din
păcate, se afla cămara de alimente, iar tovarăşii interpretară total greşit gestul său. Se ridicară
brusc, se luară pe după umeri şi, tropăind, începură să grohăie: Frunză verde de negară, /
Vodă doarme în cămară. / Boierii hoţi şi mişei / Fac trebile cum vor ei. / Foaie verde de
negară, / Norodul plânge şi zbiară.

91
 Era prea mult. Tovarăşul se repezi spre uşa din spate, deschisă de fetiţe, trecu printre ele ca
lupul printre oi, le trânti la pământ, cu tăvile lor cu deserturi cu tot, şi se repezi afară, unde
evacuă numărul mult prea mare de feluri de mâncare chiar şi pentru el, pentru care orice
broker londonez ar fi pariat, cu o cotă de unu la un milion, că este cu neputinţă să păţească aşa
ceva.
Şi apoi se prăbuşi la pământ, cu demnitate. În jurul său roia, vesel, un nor de steluţe:
Partidul nostru cel drag / Ne-aduce stele şirag. / Şi le-aprinde de cu sară / Pe stâlpi şi la
streşinoară.
Tovarăşii din sat alergară la el, îi dădură cu oţet pe la frunte, îl aburcară, cu chiu cu vai,
într-o roabă, apoi îl aşezară din nou pe scaunul său, oferindu-i (horribile dictu) o cană mare cu
apă de la fântână. Tovarăşul o goli pe nerăsuflate, îngăimând cu un vizibil efort: Azi la
inimioara mea / Nu e foc cu pară grea / Nu e foc cu pară lată / Cum era de altădată. / Azi în a
mea inimioară / Este-un foc cu roşu pară / Este-un foc roşu nestins / Ce partidul l-a aprins.
Uşa din spate se deschise din nou, şi pe ea îşi făcu apariţia...dăscăliţa din sat. Era tânără,
frumoasă, plină de nuri şi, ceea ce era cel mai important, ducea în mână o tavă plină cu
păhărele de toate culorile. În cealaltă mână avea o foaie de catalog, din care citea, didactic,
uitându-se peste ochelarii (falşi) care îi stăteau pe nas:
Cocktail Brandy
Cocktail Chicago
Cocktail Derby
Cocktail East India
Cocktail Fancy Gin
Cocktail Fancy Whisky
Cocktail Gin
Cocktail Laws
Cocktail Mac Donalds
Cocktail Martini
Cocktail Metropolitan
Cocktail de şampanie
Era exact ce îi trebuia Tovarăşului, în aceste momente grele. El o cuprinse de mijloc pe
tovarăşa dăscăliţă, cu multă grijă, ca nu cumva să se răstoarne paharele şi – Doamne fereşte,
să se verse conţinutul lor – ; tandru, scoase apoi nişte sunete ce s-ar fi dorit un fel de
declaraţie de dragoste, dar aduceau mai degrabă cu cele ale unei foci izolate pe o banchiză, în
vreme ce iubitul ei se afla pe o alta: Dăscăliţă, dăscăliţă, / Ne-adunaşi de pe uliţă / Şi ne-ai

92
dat la fiecare / Aur şi mărgăritare / Dintre foi de-abecedare. / Pentru c-ai răzbit prin ploi /
Fie-ţi anii cu altoi, / Pentru c-ai răzbit prin tină, / Fie-ţi anii cu lumină / Tihna, floare de
grădină. / În oastea partidului, / Eşti firul din lupta lui. / Astăzi multe flori măiastre, / Cresc
cununa vieţii noastre / Lângă florile ăstui an, / Râde suflet de sătean / Că la noi a răsărit, /
Soare tânăr jinduit, / Soare tânăr, mândră şcoală, / Ce face comunii fală / Ieri cu negura
legaţi, / Astăzi, oameni învăţaţi / Ieri, în căsuţe pitice,/ Azi ni-s casele voinice, / Şi de bârne,
şi de piatră, râde bucuria-n vatră.
Tovarăşul dădu de duşcă dintr-odată toate coktailurile, care dispărură de parcă n-ar fi fost,
apoi adormi brusc, sforăind încetişor, pe coapsa Tovarăşei Dăscăliţe.

93
 XV

Am putea crede că episodul festivităţilor de la Căminul Cultural s-a încheiat, şi că ne

putem acum ocupa liniştiţi, din nou, de Marinică. Lucrurile nu stau însă deloc aşa. Şi asta
pentru că somnul Tovarăşului nu dură mult. Tovarăşul secretar de raion îl zgâlţâi încet de
umăr, şoptindu-i: Meşter bacì strânge rafu / C-o vinit cinematografu / Şi pe-o pânză cât o
ţundră / Ai să vezi tu viaţă mândră / Şi-ai să vezi de toate cele / Câte-n lună şi în stele.
Nemulţumit, Tovarăşul îşi ridică (nu uşor) capul şi chiar vru să protesteze, nemulţumit;
când deodată, în sala de mese, adică, de fapt, în Căminul Cultural, se lăsă întunericul şi, o dată
cu el, tăcerea. Din difuzorul satului (naratorul, în acest punct, se întreba dacă aceeaşi melodie
se auzea şi în celelalte locuri din sat, unde se aflau montate difuzoare, şi de unde veneau, vrei-
nu vrei, muzică, ştiri, marşuri, versuri patriotice înflăcărate şi mobilizatoare etc.) se filtra,
difuz, insinuant şi incitator...muzică de jazz. Şoptit, tainic şi misterios începu să se audă şi o
voce baritonală, uşor răguşită, aducând puţin cu vocea lui Louis Amstrong, poate şi cu cea a
lui Johnny Răducanu, dar în care oricine din sat ar fi putut recunoaşte, de fapt, vocea lui Moş
Belitu, paznicul de la vaci al g.a.c.; tovarăşul de la regiune nu îi cunoştea însă foarte bine pe
toţi, chiar după voce, aşa că mergea: Dragostea cu ce începe? / Vara din busuioc verde / De
la ochi, de la sprâncene, / De la buze subţirele, / De la gâtu’ cu mărgele, / De la merele din
sân, / De la jocu din cămin.
Tovarăşul secretar de partid, din ce în ce mai beat, căci se slobozise din nou la răchie, se
ridică clătinat în picioare şi, ţinând în mână un frumos trandafir de plastic, care imita perfect o
varietate de trandafir locală, începu să cânte urlat, răguşit, pe ritmuri de jazz-blue: Ştii Mărie
de ce vin / Şi stau seara la cămin? / Alţi-s cu televizorul / Pe mine mă mână dorul. / La ecran
cu toţii cată / Eu la rochia-ţi înflorată; / Toţi ascultă ştirile / Eu îţi sorb privirile; / Mi te văd,
floare mireasă, / Cu rochia ta de mătasă. / Lângă tine de-mi fac loc / Tu pe scenă sari la joc. /
Şi-aş trece şi munţi şi ape / Să fiu lângă tine-aproape / Şi-aş trece pâraiele / Să-ţi sărut eu
buzele. / De-aş tăia şi firu-n patru / Lângă tine-am să joc teatru. / Dacă altfel n-am putut / Pe
scenă să te sărut.
Şi, într-adevăr, nici nu termină bine secretarul de partid ultimul vers, că pe scenă şi
apăru...Florişica, cântând pe linia melodică a memorabilului blues, Me and Bobby Mc Gee, al
nu mai puţin nemuritoarei Janis Joplin: Foaie verde tămâioare, / Drag mi-e să fiu lucrătoare,
/ Lucrătoare, ţesătoare / Pentru lumea muncitoare. / Zboară, pânză, zboară, zboară, / Peste-

94
uzine şi ogoară, / Du-te-n sate,-n magazine, / Că eşti ţesută de mine. / Şi pe drumul firului /
Să duci gândul dorului / La neicuţ-al meu din sat, / Că-i fruntaş la secerat.
Florişica era îmbrăcată în ţesătoare. Acum, îmbrăcată e un fel de a spune, căci mai degrabă
era dezbrăcată. Avea pe ea un fel de plasă de peşte de pescuit, cu ochiuri atât de mari, că
puteau trece prin ele liniştite câteva ştiuci de 2-3 kilograme, rare de-ţese sânii afară din ele.
Pielea smeadă, dată cu ulei camforat, părul roşu, ridicat în sus, cânta şi dansa, în ritmul pe
care-l impunea, în fundal, sunetul inconfundabil al războiului de ţesut, ţinând în mâini o
suveică, şi ţesea, imaginar, un covor (care, după mişcările pe care Florişica le tot făcea, era
foarte greu, dacă nu imposibil de anticipat cam cum ar fi putut el arăta în final).
Apoi apăru Lenuţa, cooperatoare dintre cele mai frumoase. Ea era îmbrăcată cu o cunună
de spice pe cap, cu opinci noi, din piele de porc întoarsă, şi...atât. Într-o mână ţinea o seceră,
iar în cealaltă un mănunchi de falusuri, confecţionate din pâine. Lenuţa secera. Secera şi
cânta: Măi grâule, grâuşor, / De pe lan fără răzor, / Cine te-a pus în pământ, / Fie-i traiul
vesel cânt, / Cui ţi-a plivit pălămida / Fie-i calea ca oglinda – / Te-au plivit pe la chindie, /
Fete din gospodărie / O ceată de copiliţe, / Chituţă de garofiţe: / Faţă albă, de zăpezi, /
Primele peste brigăzi, / Face-te-ai, grâule, face, / Nalt ca trestia-n răstoace.
Apoi, în vreme ce cânta acest fragment atât de sugestiv, Lenuţa mima un anumit tip de
îmbrăţişare, cunoscut în literatura erotică sub numele de amestecarea seminţelor de susan cu
cele de orez.
În spatele ei venea un grup de tinere cooperatoare secerătoare, cu trupuri mlădioase, pline
de farmec, acoperite doar cu nişte văluri transparente din borangic: Lan de aur, val cu val, /
Lan de aur, lan bogat, / De copile-mpresurat, / De copile bălăioare, / Cărând snopi de
cingătoare / Legaţi de-o secerătoare.
Ieşind secerătoarele, intră o tovarăşă, Mariţa, înaltă, zveltă, cu un pronunţat aer de
intelectuală, cu ochelari frumoşi de baga, iar în rest, în pielea goală. Păşea apăsat, călcând pe
tocuri, în vreme ce din difuzoare se auzea vocea Patriciei Kass, intonând languros: Trandafir
de pe cetate, / Eu îţi scriu, bădiţă, carte, / Carte scrisă cu cerneală / Ca să ştii că îţi fac fală. /
Frunză verde din livadă. / Eu sînt prima în brigadă / Şi lucrez, bade, cu spor, / Pentru ţară şi
popor.
Mariţa călca maiestuos, impunător şi elegant, ca o veritabilă dirigintă care ar citi notele la
purtare ale elevilor săi, la sfârşit de an şcolar. Ea chiar citea, de altfel, o pagină de catalog,
atâta doar, că în loc de note, recita auditoriului, din ce în ce mai interesat (care deja, în sală,
începuse să fluiere şi să facă tot felul de glume porcoase), poziţia erotică numită chiar aşa:
Lectura..

95
 Şi, tocmai când nu mai lipsea aşa de mult pentru ca entuziasmul (ca să nu spunem
excitaţia) publicului (format, cititorul îşi mai aminteşte, din Tovarăşul de la Regiune,
preşedintele de G.A.C., secretarul de raion şi secretarul de partid) să atingă paroxismul, apăru
o altă tovarăşă, Marghioliţa, „îmbrăcată” în costum de ţapinar, cu un topor imens, simulând că
tăia ceva (?) pe un buştean imaginar, în icnetele (reale) ale asistenţei. De când ţara-i liberată /
Viaţa lor este schimbată, / Nu mai dorm în frig şi ploi, /Ci pe paturi albe moi / Nu lucră ca
altă dat’ / Azi lucră mecanizat. / Toţi muncesc pe întrecute / Să dea ţării lemne multe, / Multe
şi de calitate / Ca să fie prelucrate / De cei de la gatere / Să se facă cetere, / Să ne cânte cu
folos, / Traiul nostru luminos, se auzea în difuzor, în vreme ce, icnind cu mânie, Marghioliţa
suspina: poziţia Sănătatea tăietorului de lemne.
Apăru Zorica, de la vaci, înzestrată cu nişte sâni atât de mari, încât tovarăşii crezură că este
vorba, de fapt, de ugere. Apoi se dezmeticiră repede, căci fata cânta, pe ritm de sârbă, făcând
să îi salte podoabele, despre zestrea cu care o înzestrase Mama Natură: Fata cea cu zestre
mare / Avea pe vremuri căutare / Azi fata cu zile multe / Nu răzbeşte să sărute.
La vederea acestei imagini de-a dreptul apetisante, Tovarăşul se gândi că bostanii tovarăşei
Zorica seamănă cu nişte clopote imense de la bisericile tovarăşilor credincioşi, când aceasta se
porni să chiuie: Botezul clopotelor, o poziţie interesantă în manualul de erotism.
După ieşirea Zoricăi, cu bostanii ei cu tot, intră pe scenă, în ritmul cântecului popular Mi-o
zis mama că mi-o da, / Zestre când m-oi mărita, pe cap cu cunună de mireasă, cu şosetuţe
albe, cu dantelă, în picioare, şi cu nişte chiloţei atât de mici şi de transparenţi, încât ai fi putut
spune liniştit că nici nu îi avea, Vetuţa: Frunză verde frunzuliţă / Vino la mine, bădiţă! / Dacă
mă vrei de nevastă / Vino-n colectiva noastră! / Vino-n casă cînd doreşti, / Bădiţă, de mă
iubeşti! / Vino ochii şi-ţi aruncă / Zestre vezi din zile-muncă, / Am muncit, bade, o vară, / Şi-
am strâns roade, patru cară, / Mi-am dorit, bade, în casă, Zestre mare şi frumoasă, / Vino,
bade, acum în sat, / Că-s gata de măritat.
În acest interval, din difuzor se revărsa vocea melodioasă, deşi puţin răguşită de la răchie şi
tutun, a paznicului Badea Ion: poziţia Primul pas.
La apariţia Amarghioalei, tuspatru tovarăşi tresăriră cu putere, gândindu-se că i-a luat
dracul. Pe scenă apăru un drac de-adevăratelea – de fapt Amarghioalei, cu o mască de drac pe
cap, cu nişte chiloţei micutei pe ea,...din piele de drac, cu o coadă lungă, pe care şi-o plimba
pe restul trupului, în general, gol. Avea în picioare un fel de sandale care imitau foarte bine
copitele de drac şi, dansând pe ritm de flamenco, cânta...drăceşte: Noi, femeile din sate, / Care
sântem democrate, / Noi vara la câmp muncim / Producţia s-o mărim. / Iar iarna la şezători, /
Unde-s fete şi feciori, / Noi prin muncă ne distrăm, / Republica s-o-nfiinţăm. / Republica

96
populară, / Ea ne-a adus pacea-n ţară. / Cini vre pace, să trăiască. / Cini vre război, să
plesnească. / Şi cine vre războiel / Să deie dracu-n el.
Imediat, sau aproape imediat (căci se părea că Moş Belitu ar fi fost, din timp în timp,
ocupat cu suptul vreunei sticle ascunse, fiindcă de multe ori rata intrările, dar ce să-i faci, aici
suntem la ţară, mai greşesc ei şi cei artişti de la Bucureşti) se auzi şi vocea din off: Balta
dracului.
Veni şi Agripina, îmbrăcată frumos, cu lanţuri la mâini, dar şi acelea rupte. Striga, bătând
aprig din picior. În spatele ei se născu, Dumnezeu ştie de unde, o auroră boreală, atât de
frumoasă, de tovarăşii erau cât pe-aci să cadă pe spate: Frunză verde păpădie, / Să trăiască 8
Martie; / Frunză verde-a plopilor, / Că-i ziua femeilor; / Frunza verde de-a din oală /-I
aurora boreală / A femeii muncitoare, / Pentru pace, bună-stare. / Frunză verde din Poiană,
/ Bine-i place la Ioană, / La Ioană şi Mărie / C-au scăpat de sărăcie / De jug greu şi de robie.
/ Azi femeia din tot satul / Are drepturi ca bărbatul.
Şi vocea, tot mai obosită şi mai ambetată, se pare, şoptea: Aurora boreală.
Purtând un jug, apăru şi Mariko, reprezentantă a naţionalităţilor conlocuitoare. Avea un sân
(gol) pictat cu roşu, celălalt (tot gol), în verde, iar chiloţeii albi. Pe ritm îndrăcit de ceardaş,
cânta, se rotea şi se drăgălea: Chind eram la mama fotă / Nu era lume aşa drag, / Eram
mereu exploatat, / Că chiaburii rei in sat / Tot mereu m-a exploatat. / Or batâr cât le-am
lucrut, / Pe voie nu am facut, / Şi ei la mine a...batut. / Frunzuliţe de flocirelele cu roui, / Ne-a
venit rândul şi la noi, / Avem oamenii din noi, / Să judecăm la ciocoi pe ei.
Colacul de salvare, spuse vocea, tot mai stinsă.
Dar spaima tovarăşilor urcă la cote paroxistice atunci când pe scenă apăru (cum au putut să
o urce, se întreba, aiurit, Tovarăşul?) nici mai mult, nici mai puţin, decât...o combină.
Triumfătoare şi complet goală, cu o cunună de grâu pe cap, Artimela (era absolventă de
liceu) le cântă tovarăşilor cu glas piţigăiat: Busuioc de pe cărare, / Am un bade mândru tare /
Ca soarele când răsare. / Şi lucrează la motoare / Că s-o dus de-o învăţat, / La Oneşti, la
combinat. / Şi-am să mor de dor nebună / Că nu l-am văzut de-o lună / Dar Oneştiul e
departe / Vreo trei dealuri ne desparte / Vreo trei dealuri şi o stână / Dorul vine pe combină. /
Frunzuliţă meri domneşti / Badea-l meu de la Oneşti / Se aprinde doru-n mine / Şi-aş zbura
până la tine, / Dar nu prea mai sunt combine / Dorul meu să mi-l alini. / Pe ogoare fără spini
/ Şi să-ţi spun bădiţă bine, / Ca să te mândreşti cu mine / Lângă mândrele combine / Că-s
fruntaşă pe ogoare / Ca şi tine la motoare. / Face-mi-oi năframa punte / Să mă duc să mă
sărute, / Că-i combainerist de frunte, / Doamne bate-l, bine ţucă.
Vocea, tot mai împleticită, încoronă: Şuieratul trenului.

97
 Băieţii, adică tovarăşii, erau de-a dreptul înnebuniţi. Îşi aruncară şepcile în sus, fluierară,
tropăiră, îşi rupseră cămăşile de pe ei.
Artimela ieşise şi nu mai veni nimeni. Ba, mai mult decât atât, se stinse şi lumina, tăcu şi
vocea (mai mult ca sigur că Moş Belitu se prăbuşise în spatele scenei, căci un zgomot
înfundat, de obiect greu, se auzi din fundal) şi, vreme de câteva clipe nu se mai întâmplă
nimic. Isterizaţi, tovarăşii urlau ca nişte măgari, gata să urce pe scenă şi să scotocească
întregul Cămin Cultural, dacă va fi nevoie, numai să le găsească pe tovarăşe înainte de a avea
timp să îşi ia costumele corespunzătoare, de stradă.
Dar escaladarea binei nu mai avu loc. Scena se umplu de lumină şi fetele reapărură,
complet goale, sau aproape, căci acolo unde ar fi trebuit să fie...aveau, toate, un moţ negru, de
care era fixată o cutie din tablă. Fetele îşi scuturau pieptul, dar şi tinichelele: Astăzi glasul
moţului / Şi lumina Clujului / Mulţumesc Partidului.
O clipă, Tovarăşul se opri descumpănit, căci nu înţelegea despre ce e vorba. Apoi se dumiri
brusc, şi pocni satisfăcut din degete. Ca la o comandă, apărură câţiva paznici de la g.a.c.,
ducând în spate saci cu bani. Tovarăşii îşi înfundau mâinile până la coate în bănet şi le scoteau
pline cu bancnote, pe care le aruncau înspre cooperatoare. Înnebunite de fericire, fetele
adunau grămezi întregi, ţinându-le strâns la piept. Pe o scară laterală, tovarăşul făcu un fel de
salt (mai mult îl aburcară tovarăşii) pe bină şi, cu faţa către sală spuse, cu faţa luminată de o
fericire tâmpă: Spusu-i-am nevestii-asară / Că mâni avem sfat în ţară, / S-arătăm chiaburilor:
/ Republica nu-i a lor, / Că-i a democraţilor. / Asta-i lume de trăit, / Că banii s-or stabilit.
Fetele scoaseră un ţipăt de deznădejde şi aruncară banii direct în capul Tovarăşului. Acesta
se apăra, râdea şi nu putea pricepe nici în ruptul capului de ce sunt fetele atât de supărate.
După „stabilizare”, banii vechi nu mai aveau nici o valoare,

98
 XVI

Întâmplarea făcea ca, odată cu sărbătorirea glorioasei zile de 23 August, să se declanşeze

şi alegerile. Comunale. Or, Marinică nu putea rata o asemenea ocazie, mai ales că se simţea
purtat de val de o forţă nevăzută, parcă (deşi ceva bănuieli avea). Alegerea sa ar fi însemnat
un triumf deplin, Marişica l-ar fi privit cu alţi ochi, şi l-ar fi luat de soţ, Ionică ar fi pierdut
bătălia definitiv.
Dar la ce post râvnea Marinică, poate se întreabă şi cititorul, şi de ce nu, şi alţii?
Căci secretar de raion, nici pomeneală. Ăştia erau numiţi de la raion. Te trezeai cu ei într-o
dimineaţă, pe nepusă masă, fără să poţi spune nici măcar cârc.
Preşedinte de G.A.C., nici să nu te gândeşti. Cel vechi era atât de înfipt, şi ştia să îi
primească pe toţi atât de bine, încât şi dacă (Doamne fereşte) s-ar fi întors la loc capitalismul,
el tot în funcţia sa de preşedinte de g.a.c. ar fi rămas. Secretar de partid, iarăşi, nu se putea,
aici trebuia o brumă de şcoală şi sprijin puternic. Or, de unde? La şcoală, de Marinică nu s-a
prins mai nimic, oricât de multă bunăvoinţă a avut, deşi câte-un crâmpei de cultură universală
îi trecea aşa, prin minte, ca un glonte vrăjmaş prin fruntea eroică a soldatului sovietic
eliberator.
De sprijin şi de pile, ce să mai vorbim? Peste tot pe unde a fost, Marinică a reuşit să dea
atât de frumos cu băţul în baltă, încât nimeni nu mai vroia să audă de el, dară-mi-te să îl mai şi
promoveze.
Aşa că Marinică elaborase o strategie cam diabolică (dacă nu ar fi fost trasată chiar de
îngeri), şi anume să îşi înceapă campania înainte de venirea tovarăşilor oficiali. El aflase, prin
iscoadele proprii, că aceştia erau la o gustare, în sediul Căminului Cultural. Şi tot din
experienţa de partid de până acum ştia şi cam ce înseamnă acest mic popas, înaintea
discursului oficial cu ocazia zilei (sfinte!) de 23 August. Avea, practic, ore întregi înaintea lui.
Aşa că se puse pe treabă, şi începu să îşi elaboreze discursul. Totul era important: cum va
veni în mijlocul oamenilor (care de bună seamă erau cu toţii acolo, vrând, nevrând, şi nici de
băut nu prea putuseră să bea; desigur, vânzarea băuturilor alcoolice, ca şi a micilor, a
cremwurştilor, a grătarelor era strict interzisă până după discursul oficial), cum le va capta
atenţia, cum îi va atrage de partea sa.

99
 Dar dacă tovarăşii aveau pe altcineva în gând? Dacă veneau cu el, şi îl impuneau, ce ar mai
fi putut face bietul Marinică. Nu-i aşa că nimic? Oricum, merita să încerce.
Planul fusese bun, nimic de zis. Marinică ar fi trebuit să apară pe coama dealului care
adăpostea vâlceaua de discursuri oficiale călare pe un cal alb, cu steagul Revoluţiei desfăşurat.
El ar fi trebuit să se ivească în ochii oamenilor ca un simbol al mişcării populare, ca un
exponent al clasei muncitoare, elementul cel mai progresist şi cel mai revoluţionar al societăţii
socialiste şi comuniste: Motivul muncitorului care, înfrăţit cu ţăranul, clădeşte o viaţă
nouă ar fi ţâşnit în subconştientul electoratului (virtual) de mâine: – Muncitori de la furnale /
Şi cu cei de pe ogoare / Mâinile şi-au dat frăţeşte, / Şi-au pornit-o voiniceşte / Să clădeasc-o
viaţă nouă, / Cum e stratul cel de rouă.
Primise şi calul cel alb, armăsarul preşedintelui, mândria g.a.c-ului, fala colectivului.
Paznicul nu vroise în ruptul capului, că orice, dar calul alb el nu îl dă, că puşcăria o să-l
mănânce, dar o lăsă mai moale, deîndată ce Marinică scoase o litră de răchie. Principiile
zburaseră imediat, şi calul mergea liniştit, tras de căpăstru, după Marinică.
Zadarnic doreau însă Îngerii să îl ajute pe Marinică, dacă dracul continua să îşi bage coada.
Un astfel de gând, necurat, îi trecu lui Marinică prin minte, şi îl împinse să mai dea o raită
mică pe la MAT, ca să se dreagă. Este drept că şi dimineaţa fusese plină de emoţii dintre cele
mai diverse. Dar Marinică se emoţionă de-a binelea după şapte rânduri de mastică albă, cu
dulce. Sări pe cal aşa cum auzise el că săreau haiducii lui Şapte-Cai, când mergeau să îi
elibereze din asuprire pe bieţii ţărani exploataţi. Numai că, ori de unde îşi luă avânt prea mare,
ori că se mişcase calul, Marinică ateriză de partea cealaltă a înşeuatului animal. Acesta
întoarse curios capul, clătină puţin din el (din cap). Marinică se ridică furios, cu chiu cu vai,
scuturându-şi ţinuta, până atunci impecabilă. Cineva îi înfipse, totuşi, steagul în mâini, îl
aburcă, cu chiu cu vai pe cal, şi îi dădu acestuia bice, care o rupse la goană cât ai clipi.
Marinică se bălăngănea astfel de o parte şi de alta a şeii, dar nu cădea căci, pesemne, dacă
există un Dumnezeu al beţivilor o fi fiind, fără doar şi poate, şi unul al beţivilor-activişti-de-
partid-aflaţi-în-campanie-electorală-călare-pe-cal.
Estimp, oamenii erau adunaţi în vâlcea, în faţa prezidiului improvizat: o masă acoperită cu
pânză roşie, câţiva butuci (mai exact, cinci), răsfiraţi la întâmplare (şi nu tocmai), iar în
spatele prezidiului, pe o umflătură de pământ, un mic catarg, pe care fâlfâia steagul roşu
eliberator.
Erau însetaţi, tovarăşii cooperatori, şi îşi mai treceau pe sub mână câte o sticlă de ceva, pe
ascuns, tânjind după sfârşitul manifestaţiei. Tresăriră, cu toţii, ascunzând sticloanţele prin
bugigăi, atunci când se auzi un răpăit puternic de tobe. Vine armata?

100
 Nu, din fericire nu (căci prin alte sate armata venise să îi convingă cu armele pe ţăranii care
nu vroiau să intre în colectivă şi, în cele din urmă, i-a convins) era doar Moş Belitu, puţin
zdruncinat de episodul de dimineaţă, dar refăcut acum, cel puţin în parte. El răpăi din nou în
tobă, trezindu-i şi pe ultimii neatenţi, care şi câţi or mai fi fost, adormiţi sau doar ameţiţi, şi
strigă de se auzi peste văi şi peste văi (căci munţi nu erau la ei în zonă, ca să se audă şi acolo):
Frunză verde spic mărunt, / Nu-s alegeri ca demult; / Nu-s alegeri ca şi ieri, / Când
conduceau cei boieri; / Nu-s alegeri de primari, / Cu bâte şi cu jăndari.
– Să să ştie, începu, apoi, Belitu, azi, cam peste câteva minute, o să vie în mijlocul
dumneavoastră tovarăşul Marinică, să îşi facă propegandă electorală. Să nu lipsâţi, mă,
adăugă, repede, căci vreo câţiva se şi ridicară repede în picioare, cu faţa îndreptată spre MAT,
căci are să dea şi răchie, şi apoi are să vă ia mama dracului, dacă lipsâţi, că face prezenţa, şi
iar o umbla cu condica după voi pe câmp, să vă taie din zilele muncă.
Şi abia termină moşul de vorbit, că un nor de praf se zări în zare (adică în vârful dealului,
căci orizontul satului cam până acolo se întindea, de obicei, până în vârful dealului).
Marinică îşi făcu apariţia, viforos, cu steagul roşu într-o mână, şi cu un clondir cu răchie în
cealaltă. Nu arăta totuşi ca haiducii din manualele de istorie, căci avea cămaşa scoasă din
pantaloni, descheiată, şi chiuia ca un apucat: În consilii pe la sate / Şi la judeţe, măi frate, / S-
alegeau de consilieri / Numai gazde şi boieri; / Numai ,,domni”, gazde vestiţi, / Nu ţărani
săraci, cinstiţi. / S-alegeau conducători / Cei mai mari înşelători, / Puşi de domni, nu de
popor; / Puşi de domni ca să-i slujească, / Averea să le-o păzească, / Pe noi să ne jefuiască; /
S-alegeau cu-nşelăciuni, / Cu horincă şi minciuni. / S-alegeau în sat la noi / A boierilor
slugoi; / S-alegeau de vălăsmani / Numai dintre bogotani, / Dintre cei ce exploatau, / Şi pe
noi ne înşelau. / Cei săraci, cei gospodari, / Nu erau buni de primari, / Şi nici de consilieri, /
Pentru că n-aveau averi.
Impresionant, nimic de zis, numai că Marinică nu reuşi să oprească la timp armăsarul cel
focos al preşedintelui, şi trecu în goana mare printre viitorii alegători. De-abia dacă vreo doi-
trei, mai sprinteni, reuşiră să îi ia plosca din mâini, şi acum şi-o smulgeau unul altuia, cu
sălbăticie, tăvălindu-se pe jos, zgâriindu-se şi scuipându-se. Până când ceilalţi amatori se
prinseră despre ce este vorba, era târziu. Sticluţa, de acum, era nu goală, ci de-a dreptul
uscată.
În cele din urmă, calul se opri, cum-necum, în vârful dealului următor. Marinică îl întoarse
voiniceşte şi veni din nou înspre vâlcea, de data asta pregătit să facă o oprire cum scrie la
carte. Şi reuşi, numai că oprirea îi fu prea bruscă, şi steagul cel roşu, al Revoluţie Mondiale,
căzu la pământ. Semn rău. Marinică sări sprinten, bălăngănindu-se, luă steagul, îi scutură

101
faldurile de pantalonii soioşi, şi răcni într-un aşa hal la cei adunaţi în jurul său, încât aceştia
făcură câţiva paşi, de spaimă, înapoi: Pe cei ciocoi, chiaburoi, / Cine mi-i vota apoi? / Tăt cei
hoţi şi plini de bani, / Nu cei mulţi şi cei sărmani. / Căci ţăranul fără carte / Şi femeile toate /
N-aveau dreptul să voteze, / Numai ca să lăcrămeze. / Iar feciorii din armată / Nu votau ei
niciodată, / Erau puşi doar să ne bată / Dacă noi cumva îndrăzneam / Şi cuvântul ni-l
spuneam.
– Ce zice că, ce zice că ? întrebau cei aflaţi mai în spate, şi care nu auzeau nimic din cele ce
răcnea Marinică.
– Pe dracu, zice, asta zice, spune şi el prostii, să îl alegem, mormăiră cei mai din faţă, dar
Marinică înţelese cu totul altceva, adică ce vroia el, de fapt: Mă doreşte mesele să mă asculte,
îşi spuse, plin de mândrie, Marinică, şi sări direct pe cal, pentru ca toţi tovarăşii ţărani,
mecanizatori, zootehnişti etc., precum şi tovarăşele respective, să îl poată auzi cât de frumos
şi de convingător vorbeşte el:
– Alegem aici, măi frate, / Deputaţi şi deputate / Pentru Sfaturi Populare / Muncitori de pe
ogoare, / Muncitori de la uzine, / Ce ne vor conduce bine, / Cu cinste şi cu dreptate, / Ca să
progresăm în toate. / Viaţa să ne-o ridicăm, / Traiul să ni-l uşurăm. / De aceea tot poporul: /
Mama, tata şi feciorul, / Bunicul şi cu bunica, / Nepoatele şi cu fiica, / La douşcinci august,
măi frăţie, / Vor merge cu bucurie / Să voteze pe ai lor, / Oameni dragi şi din popor; / Pentru
pace să voteze, / Traiul să-şi îndestuleze. / Foaie verde trei afine, / Să mă voteze pe mine.
Ţăranii cooperatori, însă, precum şi mecanizatorii, ca şi toţi cei care se adunaseră acolo nu
apreciară prea mult zisele, judecând după hohotele de râs care izbucniră deodată, în cor.
Ce se întâmplase, iarăşi? Din cauza desfăşurării evenimentelor cu o mult prea mare
repeziciune, Marinică se aşezase pe cal puţin invers, aşa că acum viitorul prim-secretar de sfat
putea să îi vadă şi pe tovarăşii alegători dar, în egală măsură, şi ceea ce evacua armăsarul, pe
partea opusă, din prea plinul stomacului său, în hohoteala generală a tovarăşilor alegători,
care s-ar fi cuvenit, totuşi, să fie puţin mai respectuoşi, orişicâtuşi.
Şi tocmai se gândea Marinică la impasul în care se găsea viitorul său politic, pe deluşorul
dinspre sat se iscă, din nou, un nor de praf.
Ţăranii, cooperatori sau nu, mecanizatorii, oamenii muncii etc. rămaseră o clipă perplex,
uitându-se cu mirare, când la norişorul care se apropia, când la Marinică. Pentru că nu puteau,
totuşi, înţelege. Iarăşi venea Marinică? Păi, era deja aici. Şi dacă nu era el, cine mai putea
stârni un atare nor de praf? Grea întrebare (şi totuşi nu chiar atât de grea). Pentru că lin, ca un
vis de iubire, pe panta care cobora înspre vâlceaua sărbătorilor comuniste, cobora o remorcă.
Ca la o comandă, ţăranii cooperatori fruntaşi şi alegători începură să cânte, pe fondul muzical

102
al operei Aida, de Verdi: Ialomiţă-n malul tău / Nu mai creşte azi dudău / Creşte orz şi creşte
grâu, / Şi pădurea ca un brâu. / Pământul l-am cam udat, / Tot din Cămin am secat, / Şi am
făcut ogoare noi, / Lângă tine în zăvoi. / Şi iar verde mărgărit, / Toată vara am muncit, /
Malul ţi-am împodobit, / Şi cu grâne şi cu iarbă, / Ca să vadă ţara-ntreagă / Cât ne eşti nouă
de dragă. / Colo-n vale-ntr-o vâlcea / Am muncit cu draga mea / Am muncit o-ntreagă vară /
În brigada voluntară, / Foaie verde viorea / Ialomiţă-n unda ta, / Se-oglindeşte vremea mea, /
Vremea nouă şi c-o stea / Stea frumoasă purpurie, / Ialomiţă argintie.
Ţăranii cooperatori cântau pentru că aşa trebuia; la fiecare apariţie din aceasta, învăluită
sau nu în nori de praf, apărea câte un ştab care trebuia proslăvit, aşa că era bine să ovaţionezi,
preventiv.
Pe măsură, însă, ce remorca se apropia, cântecul de circumstanţă al sătenilor se transformă
în ovaţii, iar apoi de-a dreptul în urale. În remorcă stătea însuşi Tovarăşul de la Regiune,
aşezat confortabil pe o canapea, şi ea oficială, din piele neagră veritabilă, ţinând pe genunchi
un frumos eşantion din frumuseţile locale (descrise în capitolul anterior, vă amintiţi). De-a
stânga şi de-a dreapta, la fel, câte o fătucă, îmbrăcată exact în „costumul” cu care evoluase pe
scenă.
Apropiindu-se de mulţimea adunată pentru a-l primi entuziastă în minunata şi glorioasa zi
de 23 August, Tovarăşul de la Regiune se ridică (greu), sprijinit serios de tovarăşele
cooperatoare (care, de acum, la lumina zilei, nu mai arătau nici ele chiar atât de bine, având
cearcăne vineţii la ochi) şi, ridicând în sus mâna dreaptă, în care avea o sticlă imensă de
şampanie frapată, declamă: Frunză verde de sulfină / Cine urcă la obcină / Cu remorca la
maşină? / – Bădiţă, şofer iubit, / Harnic şi neobosit / Urcă-n sus drumuri de munte /
Prăvălatice şi strâmte, / Codrul verde tot se pleacă / Ca să-i facă loc să treacă / Peste deal şi
peste vale / Pîn’la rampa de-ncărcare. / Foaie verde, foaie lată, / Cu maşina încărcată /
Badea se întoarce-ndată / Şi butuci el cară, cară, / De cu zori şi pînă-n seară, / Eu îl port la
inimioară.
Aproape nimic din cele ce existau în cântecelul popular nu lipsea din realitatea în care se
bălăngănea Tovarăşul; nici măcar buştenii, care luaseră acum forma inedită a tovarăşilor
activişti din sat şi care, beţi morţi, se rostogoleau de colo-colo, printre picioarele descoperite
ale tovarăşelor animatoare cooperatiste.
Ajuns în mijlocul sătenilor, care îl ovaţionau de parcă ar fi fost cel puţin Ştefan cel Mare,
întors învingător de la luptă (aşa ceva ei nu mai văzuseră, nu numai în directivele P.C.R., dar
nici măcar la ei în sat), Tovarăşul se aşeză cu abilitate pe planul înclinat care servea la
descărcatul din remorcă al sacilor plini cu recolte bogate şi, alunecând în mijlocul maselor

103
largi populare, recită, cu picioarele în sus (pentru a amortiza puţin contactul cu solul): Busuioc
de lângă casă / Mi-am făcut viaţa frumoasă / Şi iar verde de cicoare, / Nu mai cade pe ogoare
/ Vaca slabă, / Iapa gloabă, / Că tractorul / Face sporul / Şi-avem bobul ca lumina / De ni-l
seceră combina. / Ca lumina soarelui / E azi viaţa omului / Luminat-a cu temei / August
douăzeci şi trei – / Soare care s-a aprins / Când poporul a învins.
Lui Marinică îi bubuiră încă de cu dimineaţă nori negri în cap, gândindu-se la prezidiu şi la
membrii acestuia. Acum se mai linişti puţin, căci pe Tovarăşul de la Regiune îl cam cunoştea,
iar de tovarăşii oficiali din sat, ce să mai vorbim: erau de-ai lui. Aşa că ieşi grăbit în
întâmpinarea Tovarăşului, cu braţele larg deschise, jucând un joc de bucurie, local: Frunză
verde lemn uscat / Eu aicea n-am jucat. / Dar acuma am să joc / Să stea soarele pe loc. / Şi
luna să strălucească / Republica să trăiască.
Tovarăşul însă nu arătă un entuziast la fel de mare. Eschivă nedelicat îmbrăţişarea lui
Marinică, dădu plictisit din mână şi şopti, printre dinţi, îndreptându-se cu pas întins spre
prezidiu (îl durea rău capul, avea amar în gură, şi soarele strălucea pe boltă, bătându-l direct în
creştet): Foaie verde ca mărarul / Rău ne-a mai durut amarul, / Şi ne-a ars la inimioară /
Când domneau boierii-n ţară. / Câtă rouă-i pe vâlcea, / Dragă mi-i Republica. / Republica
populară / Draga noastră, mândră ţară. /
Ajuns la masa oficială, îi făcu semn lui Marinică să înceapă, uitându-se la ceas, semn că se
grăbeşte şi la alte întruniri, mult mai importante, nu are el timp de...
Înainte ca Marinică să pornească, însă, Tovarăşul îi spuse în şoaptă, repezit, aproape ca o
ameninţare: Distrează-i, amuză-i, atrage-i, captivează-i, cîştigă-i, subjugă-i. Nu, subjugă-i
nu, că nu sună principial. Să nu începi cu discursuri din alea neroade, să îmi plictiseşti bieţii
oameni în zi sfântă de sărbătoare.
Marinică îngheţă. Întreg discursul său era axat tocmai pe aşa ceva. Pe importanţa istorică a
actului de la 23 August, motivul Republicii populare etc: Şi iar verde de secară / Ne-am făcut
o mândră ţară / – Republica Populară –
Parcă de-al dracului, însă, drăguţii de ţărani colectivizaţi nu schiţară nici un zâmbet, ci îl
măsurau, ironic, din cap până în picioare. Căci pe el puteau să îl ridiculizeze, era de aici, din
sat, nu era mare scofală, nu se interpreta nimic politic. Cu braţele încrucişate, îl priveau în
albul ochilor, rânjind la el sarcastic, conştienţi că de succesul discursului său de acum
depindea soarta politică viitoare a lui Marinică.
În disperare de cauză, vorbitorul (Marinică) sări pe masă şi, punându-şi mâinile în şold,
începu să se legene în ritmul celebrei producţii populare Noi suntem români, schimbând însă
versurile (desigur, în mod creator): Măi dorule, floare dulce / Vin’ la mine că te-oi duce / Şi

104
te-oi răsări-n grădină / Cu faţa către lumină / Te-oi uda, te-oi îngriji / Cu tot focul inimii / Să
fii cea mai mândră floare / Câte le cunosc sub soare, / Floare roşie-ntre flori / În inimi de
muncitori / Floare-aleasă din câmpie / La feciori, la pălărie, / Floare roşie, floare rară /
Republică, scumpă ţară.
Nimic, nada, nessuno, keine, nicht, rien, nothing. Cu tot ajutorul Cerului, Marinică era
pe punctul de a rata poate ultima lui şansă de a evolua poilitic, de a ajunge domn de oraş şi,
poate, cine ştie, poate chiar la Bucureşti.
Sări sprinten de pe estradă (adică butucul cu faţă de masă roşie) în praful vâlcelei, execută
câteva tumbe şi apoi, smulgând un tulei uscat de floarea-soarelui din vecinătatea prezidiului, îl
îndreptă înspre masa auditoriului, agitându-l: Frunză verde merişor, / S-arătăm boierilor / C-
astă ţară nu-i a lor, / Că-i a proletarilor. / S-arătăm la cei jupâni / Că noi azi suntem stăpâni.
/ S-arătăm la-nşelători / Că-i ţară de muncitori: / Republica Populară / Îi a noastră mândră
ţară; / Ţară mândră ce-nfloreşte, / Fericirea vezi cum creşte.
Marinică simţea cum îl ajunge dezastrul din urmă. Zadarnic fusese totul: pactul cu diavolul
(pardon, cu îngerii), cavalcada de dimineaţă, strădania de a scrie discursul, abstinenţa de acum
o oră – căci cititorul îşi aminteşte, sperăm, că, înainte de venirea sa la miting, Marinică nu
băuse decât şapte sute de grame amărâte de mastică albă, cu dulce.
Cu lacrimi în ochi, terminat, aproape prăbuşit, Marinică ridică pumnii spre cer şi, cu ei
strânşi, declamă (era măreţ; nici Hamlet însuşi nu ar fi putut să o facă mai bine): Păsărică, pui
golaş, / Du-te iute la oraş, / Pân’la fraţii muncitori / Şi le dăruieşte flori/ Azi e zi de
sărbătoare / Îi găseşti la defilare, / În Piaţa Unirii frate, / Unde-s blocuri ridicate, / De toate
culorile / Ca câmpul cu florile.
Marinică ştia că regulile fair-play-ului campaniei electorale interziceau promisiuni de orice
natură, mai ales din acelea deşarte dar, din disperare, îşi permisese să dezvăluie ceva din
planul măreţ de construire a oraşelor la sate, pe care şi-l propusese (printre altele) Partidul, fie
ce-o fi.
Şi, în acel moment, se produse miracolul. Timid, aproape imposibil de sesizat, pe feţele
ţăranilor din primul rând miji un zâmbet. Beat de fericire, Marinică smulse o floare din tarla.
Cui să-i mai pese că floarea se numea puţa ţigăncii? Libertate, mândră floare, / Crescută-n
august cu soare / Lângă braţe muncitoare, / Libertate, libertate, / Floare mai mândră ca toate
/ Ai crescut în ţara mea / Azi ne-ai dat şi nouă soare.
Zâmbetele se înmulţiră şi se transformară în râsete uşoare. Ici şi colo, se auzeau bătăi
firave din palme. Marinică şarjă: Mureş, Mureş, apă lină / Face-te-ai coală velină / Ca să-i
scrii partidului / Despre viaţa omului, / Despre felul cum trăim, / Despre tot ce construim. /

105
Frunzuliţă de pe rouă, / Despre viaţa noastră nouă. / Noi cu toţii împreună / Am făcut ţara
cunună, / Cunună mândră de flori / Să trăieşti, să nu mai mori. / Muncitorii cu ţăranii / Îi
întineriră anii / Şi azi peste tot răsună / Cântecul şi voia bună.
Şi chiar aşa şi era. Voia bună crescuse considerabil. Tot mai mult, până în rândurile din
spate, se auzeau râsete sonore, hohote, bătăi din palme, strigăte de admiraţie. Marinică se
simţea o mare vedetă de cinema, chemat pe bină să i se înmâneze premiul Oscar. Plutea.
Recita şi plutea: De s-ar face-aşa deodată / Apele din ţara toată / Şi-ar curge fără opreală /
Râuri late de cerneală; / De s-ar face, măi bădie, / Frunza-n codru tot hârtie, / Păsările
secretari, / Cu tocuri din cei stejari, / Tot n-ar dovedi să scrie / Cât am vrea să mulţumim /
Celui pe care-l iubim, / Fratelui nostru mai mare / Ce ne-a scos din supărare; / Partidului
nostru frate / Ce ne-a făcut nouă dreptate.
Râsetele se transformară, toate, în hohote. Poate că aici, fiind vorba de fratele mai mare
eliberator, nu ar fi fost chiar strategic să se râdă în halul ăsta, dar cine mai stătea să
socotească, ce şi cum? Nu ceruse oare Tovarăşul, antren, voie bună şi entuziasm? Iată, acum
le avea.
Marinică ţopăia, plin de fericire. În faţa sa se iscară busculade. Cei din spate se împingeau
în faţă, făcându-şi loc cu coatele, dornici să ajungă chiar lângă Marinică, să îi soarbă vorbele,
să fie cât mai aproape de el. La intervale de timp, izbucneau urale. Marinică, în acest timp,
deborda: Şi când mă uitam la stele, / Vai de păcatele mele / Era vai şi era jele. / Şi când mă
uitam la flori / Mă prindeau de subsuori / Şi m-aruncau în închisori.
O bănuială îl muşcă deodată de piept, ca un şarpe hrănit la sân: cum că entuziasmul general
nu ar fi provocat de el, ci de altcineva. Şi asta deoarece bucuria maselor era cel puţin ciudată.
Viitorii alegători ai lui Marinică nu râdeau, nu se entuziasmau şi nu aplaudau tot timpul. Ci la
intervale, oarecum neregulate. Dar eroul nostru era acum pe val. Dacă înfigeai în trupul său o
sabie, fie ea şi pe aceea a duşmanului de clasă, nu ar fi curs nici măcar o picătură de sânge. În
timp ce se gândea, Marinică recita, şi recita, şi recita: Doamne, câte-am îndurat / Pân-am fost
la om bogat, / Doamne, câte-am pătimit, / Mă mir că nu am mai perit! / Câte lacrimi am
vărsat / Dacă le-aş fi adunat / Făceam un râu curgător / Numai din lacrimi şi dor; / Râu cu
valuri vălurele / Să ducă durerea-n ele. / Pare-mi bine c-au trecut / Vremurile de demult.
Entuziasmul mulţimii nu mai avea margini. Împingându-i, pur şi simplu, la o parte pe cei
din faţă (câţiva dintre ei, nepreveniţi, căzură ca nişte popice), din spate veniră fetele, din toate
sectoarele g.a.c.-ului. Ajungând mai în faţă, şi văzându-l pe Marinică, ele izbucneau pe dată în
râs, se aplecau, îşi acopereau faţa cu mâinile, hohoteau mai abitir, îşi pocneau palmele peste
catrinţele de sărbătoare. Deodată, Marinică observă ceva: auditoriul său entuziast nu se uita

106
chiar la el, ci undeva în spate. Sursa euforiei generale nu era, aşadar, el. Întoarse capul cu
spaimă şi cu sfială, apucând să mai recite, totuşi, nemuritoarele versuri: Floare albă de
muşcată, / Doamne, rău trăiam odată / Când noi la baroni lucram / Şi nimica nu aveam /
Baronii aveau pământ, / Noi aveam doară mormânt. / Baronii aveau de toate, / Noi zilele
numărate; / Ei aveau mare moşie / Iară noi doar sărăcie.
Şi apoi, îngheţă. În spatele său, pe o movilă, calul. Privind cu admiraţie la măgăriţa
Marişicăi, intra, din când în când (la intervale destul de neregulate, pentru a ne exprima
astfel), în erecţie. Vulcanul uriaş de voioşie de mai înainte fusese generat de etalarea în
totalitate a valorilor masculine ale harnicului armăsar.
Înainte de a leşina, Marinică mai apucă să audă corul tovarăşelor cooperatiste, în care i se
păru că recunoaşte vocea absolut inconfundabilă, a Marişicăi: Haideţi toate să muncim, /
Partidul să-l îndrăgim, / Ţara s-o ajutorim.

107
 XVII

„Piaţa e plină însă de cărţi pe această temă şi ele se vând bine tocmai pentru că
autorii lor pretind a consemna întâlniri aievea şi conversaţii prelungite cu fiinţe
angelice.”1

Fragmentul de mai sus ne deschide vaste orizonturi spre un domeniu foarte

interesant, la modul general vorbind: în ceea ce priveşte textul dat, putem spune că,
iată, nici nu a început bine şi se şi „împotmoleşte” în divagaţii savantlâcoase despre
îngeri şi despre implicaţiile lor din viaţa de zi cu zi. Dar nu e aşa.
Pe Marinică îl lăsasem într-o dandana cât casa din care, cu chiu cu vai, cum am
văzut, va fi ieşind, târâş-grăbiş.
Am putea spune, şi pe bună dreptate, că personajul nostru iar s-a matolit, şi că
tocmai din această cauză avea din nou viziuni cu îngeri. Dar, ca de obicei, adevărul
stătea undeva la mijloc, singur-singurel. În sensul că, desigur, Marinică gustase olecuţă
mai mult decât de obicei, că doar era douştrei agust, nu’ aşa? Dar nu, nu avusese
viziuni cu îngeri ci, literalmente, Îngerul se înfăţişase, iarăşi, în faţa lui. De altfel,
întâlnirea, petrecută şi cu alte prilejuri, se bucura şi de un real suport teoretic, căci nu
puţini erau criticii, serioşi şi importanţi, care se pronunţaseră asupra acestor fenomene
(paranormale, numite de către unii tovarăşi neateişti şi nematerialişti, dar atunci când ţi
se întâmplă ţie, parcă, parcă...).
Nici nu apucase bine, aşadar, Marinică să se îmbete cum se cuvine, după datină,
pentru a-şi face curaj în vederea evenimentelor tumultuoase ce urmau să vină, că
Îngerul şi apăru. De data aceasta, fără nici o jenă, de-a dreptul la birt, cu un pahar de
ambrozie în faţă.
– Bună, Marinică, făcu Îngerul, cu un zâmbet de-a dreptul îngeresc, aşternut pe faţa-i,
e drept, cam şifonată (primise şi el, vezi, bine, o săpuneală zdravănă, în urma

1
Andrei Pleşu, Despre îngeri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p. 17

108
evenimentelor menite să salveze sufletul lui Marinică de ateism şi să-l ţâpe de-a
dreptul în rai, şi care ieşiseră cam anapoda).
– Bună, făcu Marinică, un pic cam în silă, şi abia şoptit, căci era aproape de prânzişor,
birtul, deci, fiind aproape plin; pentru că pe Înger nu îl putea vedea nimeni altcineva
decât el, Marinică, vreun coleg de birt şi-ar fi putut închipui, Doamne fereşte, că s-a
îmbătat atât de repede (după nici cinci pahare de mastică) şi că vorbeşte singur. Acum
ce mai vrei?
Marinică era sătul de tot şi de toate. Şi mai ales de Îngerul lui. Căci, vorba aceea,
dacă nici în cele sfinte nu poţi crede, atunci ce să mai...
– Sper că nu ai venit cu pretenţia absurdă să mă ţin de promisiunea aia neroadă, pe
care oricum nu am vrut să mi-o ţin, şi anumea să mă călugăresc.
– Păi, începu timid Îngerul.
– Nici un păi. Ai rasolit-o rău de tot, nene Înger, ce mai. Aşa de bine le-ai „potrivit”,
că am ajuns de râsul satului. Şi încă pot să zic „mersi” că lucrurile au rămas aşa, că
nu am fost retrogradat sau, mai rău, chemat de tovarăşii de la „ştii tu unde,” vai de
păcatele şi de zilele mele.
Pe măsură ce vorbea, Marinică se aprindea tot mai tare, tonul vocii se ridica treptat
şi, în cele din urmă, se trezi că urlă, singur, în tot birtul. Ca să disimuleze cumva acest
eveniment, care nu ar fi rămas, desigur, neobservat, ţâşni „în sus” (asta pentru că, aşa
cum cititorul ştie deja, Marinică dovedise reale talente de a „ţâşni” şi „în jos”), cu
paharul plin de mastică prima întâi în mână, şi răcni, clătinându-se cadenţat (dar destul
de sigur pe el, totuşi): Rozmarin cu flori mărunte / Satu nostru-i sat de frunte, / C-
avem colectiv bogat / Şi ni-e traiu-mbleşugat / Viorea în floare-albastră, / La
gospodăria noastră, / creşte rodu-n pai voinic, / Greu ca auru din spic / Mugurel pe
rămurele, / Colectiva-i numai stele, / De mândruţe ocheşele, / Harnice şi sprintenele, /
Şi la muncă şi la joc / Şi la sărutat cu foc; / Şi la muncă şi-adunat / Şi apoi la sărutat...
Ţăranii atâta aşteptau. După ce se hliziră cât se hliziră atunci când fusese vorba de
mândre, căci ştiau ei bine cam ce poame aveau în colectivă, ţâşniră şi ei „în sus” şi
începură să chiuie, la unison: Foaie verde tămâioare / Cât e satul meu de mare /
Bădiţa pereche n-are / Că mi-i mândru ca o floare / Când iese badea din curte /

109
Parcă-i floare de pe munte / Şi când iese pe câmpie / Parcă-i fir de iasomie / Ca
bădiţa altul nu-i / Fala colectivului / Că unde badea munceşte / Şi pământul înfloreşte.
E drept că un strop de ironie se putea decela din zâmbetul uşor, aşternut pe faţa
ţăranilor, dar asta nu ar fi putut-o observa decât cooperatorii înşişi, Îngerul, autorul şi,
eventual, cititorii, căci Marinică era mult prea preocupat să dea replica potrivită:
Cărăruie argintie / Ce duci spre gospodărie / Te calcă pasul voios / Că ni-e munca cu
folos / Te calcă pasul uşor / Că ni-e munca mai cu spor / Şi de când ne-am înfrăţit /
Ni-e ogorul nesfârşit / Am belşugul oaspe-n casă / Şi ni-e viaţa luminoasă.
Se poate spune, fără teama de a greşi prea mult că, în acest moment, ţăranii
cooperatori din birt izbucniră toţi într-un râs generos şi colectiv, deoarece ştiau ei cât
de uşoară îi era călcătura lui Marinică înspre gospodărie, după ce ieşea de la birt, mai
ales. Dar cine se oprea să se (mai) uite la asemenea răutăţi? Marinică avea el
necazurile lui, iar unul dintre ele stătea chiar în faţa sa, „încarnat”, dacă ne putem
exprima astfel (şi, în acest caz, chiar putem).
– Asta aşa-i, recunoscu, vrând-nevrând, Îngerul, dar te rog să mă crezi, dragul meu
Marinică: nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost din vina mea. Eu am vrut ca totul
să iese bine, am ajuns la o înţelegere divină cu Îngeriţa lui Maricica, şi numai dracii
ăia de îngeri (că nici nu pot să le spun altfel) ai lui tovarăşii a stricat tot, că erea beţi
mangă şi nu ştia ce face, că-mi vine să zic fire-ar mama lor a dracului, da nu pot, că
nu e nici principial, nici...(aici, cititorul atent – şi chiar cel puţin mai superficial, la
urma urmei – va putea constata, cu oarecare uşurinţă că, pe măsură ce dialogul dintre
cei doi prindea cheag, Îngerul se contamina de limbajul şi mai ales de gândirea lui
Marinică, şi asta pentru că, potrivit lui Ferdinand de Saussure – şi nu numai – între
gândire şi limbaj este o strânsă legătură):
– Ştii ceva, nene Înger, zise Marinică şoptit, care se afla acum pe val, şi-i cam luase
maul propriului său Înger, ia mai lasă-mă, că-s amărât şi nu mai ştiu de capul meu.
Adevărul este că Marinică nu îşi mai vedea capul de treburi. Fusese numit şef peste
Defilarea ce avea să aibă loc în sat, cu prilejul „sfintei zile de 23 August”, pentru a ne
exprima în acest mod). Toată vara fusese, în consecinţă, într-o agitaţie continuă,
pusese la punct fiecare amănunt, cu minuţiozitate. Avea un plan exact, riguros şi,
evident, nimic (rău) nu se mai putea întâmpla. Aceasta era, în fapt, lucrarea sa de

110
diplomă, passe-partou-ul, sau cum dracu’ i-o mai fi spunând, în vederea obţinerii
postului mult râvnit de secretar la Sfat.
Căci Marinică se hotărâse să promoveze, cu orice chip. Dusese un trai bun în
calitatea sa de brigadier (condiţie pe care o avea şi acum, de bună seamă dar pe care,
cum am aflat deja, era cât pe ce s-o piardă), dar parcă se cam săturase să tot alerge de
nebun pe coclauri, să se trezească dimineaţa odată cu cocoşii (uneori, chiar, din prea
mult zel revoluţionar, „stropit” din belşug cu vin, bere şi mici, trezirea se efectua direct
în şanţuri), să fie ultimul soldat din armata de comunişti a satului, şi în capul său se
spargă toate nerealizările (din nefericire, erau şi din acestea destule, însă, vezi bine, ele
nu erau destinate prezentărilor oficiale, în cadrul acestora fiind arătate doar succesele,
marile izbânzi, înălţătoarele, uluitoarele realizări din anii de glorie etc., etc., etc.).
– Păi, tocmai despre asta este vorba, începu, destul de firav, dar mai apoi tot mai
sigur pe el, Îngerul. Am venit să-ţi propun un târg.
– Iarăşi? făcu Marinică, mai mult speriat, decât mirat, căci înţelegerile sale cu Îngerul
nu prea ieşiseră bine şi, sincer, nici nu prea mai avea mare încredere în el. Nu ţi-a
ajuns? Căci mie...
– Nu, dragă Marinică, de data aceasta o să iese, vei vedea. Şi nici preţul nu mai este
atât de mare!
– Câte? rosti, fără voia lui, Marinică, deoarece el se şi gândea la câteva sute de mastică
bună, dar apoi îşi reveni, căci nu vroia să facă o impresie prea proastă Îngerului, dacă
ea nu era cumva deja făcută.
– Uite ce îţi propun eu, zise îngerul. Marinică oftă, mai goli un pahar de mastică şi se
pregăti să asculte, total neîncrezător. Deja presimţea pericolul. Căci, se ştie, o
nenorocire nu vine niciodată singură, ea fiind însoţită de înger. De data aceasta,
reuşita este garantată. Mă prind să te ajut în greaua campanie a organizării zilelor
festive de 23 August...
– E gata. Pregătirile, adică, e gata, i-o reteză Marinică.
– Te ajut să devii secretar la Sfat, iar tu, în schimb..., continuă impasibil Îngerul...
– Ştiu, ştiu, merg la mânăstire. Să ţi-o scoţi din cap, pe asta, cu băsearica!

111
– Nu, nu. Nu la asta mă refer. Încetezi, pentru o vreme, să proferezi cu orice prilej
zicale de-astea de-ale voastre, marxiste, pe versuri, căci, sincer să fiu, m-am năucit de
tot, de cap, şi te fac secretar la Sfatul Popular.
Marinică se şi visa, aievea, cu ochii deschişi, în biroul Secretarului Prim de la Sfat.
Va avea şi o secretară, desigur, şi oare cine putea fi mai potrivită acestui post,
decât...Marişica, aleasa inimii sale?
În fotoliul capitonat, în care te afundai aproape cu totul, Marinică, îmbrăcat în
proletar desăvârşit, cu proverbiala-i şapcă leninistă (din piele) pe cap, ar fi privit
gânditor, cu ochii întredeschişi, portretul Tovarăşului Stalin, atârnat pe perete,
cuprinzând, cu o privire admirativă, posesivă şi caldă, întregul birou, mobilat cu piese
Bidermeyer veritabil, confiscate de la un capitalist putred din sat (căci satul lor, din
nefericire – ori, dimpotrivă, din fericire, avusese şi aşa ceva); în absenţa lor, a
exploatatorilor, nu tu luptă de clasă, nu tu succese, nu tu victorii, nu tu promovări. Ei
şi, ridică din umeri Marinică, în faţa imaginarului interlocutor, dacă ei, duşmanii
poporului, nu ar fi existat, aici, la noi, în sat, i-am fi inventat. Acesta (biroul, desigur)
înlocuia vechiul look al predecesorului său (un nenorocit de deviaţionist de stânga, pe
care Marinică îl şi vedea zăcând în justele închisori proletare), şi acum se simţea
(adică, s-ar fi simţit) foarte bine în el, în pluşurile moi, mângâind cu sfială curbele
leneşe ale mobilelor, chiar dacă mâinile îi erau negre de păcură. Bocancii, plini de
noroi, lăsau urme adânci în covoarele moi, pluşate, persiene, moştenite de la aceiaşi
neiertători duşmani.
Pe nesimţite, ca un Înger (sau nu, nu, mai bine ca o umbră, căci consecinţele, fie şi
numai ale rostirii unui astfel de cuvânt, puteau fi incalculabile), Marişica – secretara –
ar fi păşit sfioasă în birou, i-ar fi aşezat în faţă tava cu cafeluţa frumos mirositoare,
lângă care s-ar fi lăfăit o ţigară de foi, din aceleaşi rezerve ale duşmanului putred şi
care, trebuie să o recunoaştem, Dumnezeule, dar bine mai ştia să trăiască.
– Şi de când această stare de bine? ar fi întrebat, timid, nişte voci de dincolo de nori,
care nu puteau fi decât ale îngerilor, dar nu a Îngerului său, fireşte, căci pe acesta îl
cunoştea până şi după fâlfâitul aripilor, dară-mi-te după voce.
– Păi aş dori din toamnă, se pomeni vorbind, cu voce tare, Marinică, tresărind el
însuşi, atât de surpriza constatării că realitatea era, de fapt, alta, cât şi de teama de a nu

112
fi auzit de urechi nedorite (nu era vorba, iarăşi, nici de această dată, de cele ale
Îngerului, căci acesta, aşa cum v-am mai spus, auzea tot, chiar şi gândurile neformate
încă). Şi cu ce am putea, mă rog frumos, să înlocuim inegalabilele cugetări
revoluţionare puse pe versuri de inestimabilul nostru popor?
– Păi, nu ştiu acum, spuse evaziv Îngerul. Vom vedea. Variante există, şi încă multe.
În locul acestor inesti...cum le spui, am putea pune câteva rugăciuni bine simţite sau
(privind faţa ţuguiată de dezaprobare a lui Marinică) câteva versuri ale tovarăşilor
voştri poeţi. Sau, şi, şi.
– Asta, parcă, da, zise Marinică.

113
 XVIII

„Un alt efect foarte răspândit al acestei gândiri este postularea unui interval vid
între Dumnezeu şi om. Or, tocmai spaţiul acestui interval este spaţiul credinţei, spaţiul
unei potenţiale întâlniri între pământ şi cer. În acest interval se mişcă îngerii, urcând
şi coborând, ca pe scara lui Iacob (s.n.). Mi s-a părut întotdeauna ciudat că suntem
gata să vorbim, cu oarecare nonşalanţă, despre piscul nebulos al Creatorului
transcendent, în vreme ce despre atât de apropiatele energii îngereşti aşezate între noi
şi El vorbim rar şi stingher.”2

Zis şi făcut. Îngerul se ridică puţin cam obosit (nu mai era nici el la prima
tinereţe, făcuse deja câteva secole bune), şi fâlfâi uşor din aripi, parcă puţin cam
stingher, oarecum nesigur pe el însuşi. Avea multe de făcut în acea zi, căci vroia să nu
mai dea chix şi, măcar aşa, puţin câte puţin, să îl aducă pe Marinică pe calea cea bună.
Urcând în sus pe scara lui Iacob, văzu cu mirare (şi nu prea, începuse să se
familiarizeze cu faptul că, după un timp, în loc să îi influenţeze ei pe pământeni,
îngerii se transformau, nu-ş cum naiba, ei, de nici nu îi mai recunoşteai) un grup de
îngeri-tovarăşi-actori, care mai mult cădeau decât coborau, pe scară în jos, la vale, spre
Pământ. Inevitabilul s-ar fi produs, fără îndoială, şi praful s-ar fi ales, atât de îngerii
actorilor, cât şi de aura şi aripile lor, dacă „Marinică”, având acum puteri aproape
discreţionare, conferite de mai marii săi îngeri, nu i-ar fi oprit la timp. Aceştia pe dată
se îndreptară din poziţiile lor caraghioase, în plină cădere fiind, iar Marinică-Îngerul,
dintr-o privire, le corectă poziţia. Îngerii-actori îşi confecţionară pe dată o figură
graţioasă, se îndreptară (oarecum) şi fâlfâiră lin, aproape vertical, spre o luncă din rai.
Spre ea îi împingeau, doucement, dar destul de ferm, privirile Îngerului.
– Ia, atenţie la mine, tovarăşi îngeri-actori (cu ăştia aşa trebuia să vorbeşti, nu aveai
încotro, alt limbaj nu mai ştiau)!
Ca la o comandă, îngerii-actori se liniştiră, căci noul regim băgase spaima în tot
poporul de îngeri, nu numai în tagma actorilor. E drept că unii dintre cei mai

2
Ibidem, p. 20

114
ascultători fuseseră chiar ei, actorii, aşa că nu prea aveau cum să se teamă. Dar mai
ştii? Nu putea fi ceva de rău, căci Îngerul care le vorbea nu era însoţit de
vreun...Doamne fereşte, aşa că tot la ce se puteau gândi era vreo sarcină, ceva, undeva,
de recitat. Şi nici nu gândiră bine aceasta, că Îngerul şi începu:
– Frunză verde măgheran, / Ui lele peste păian / C-am venit de la-mpărţit / Cu
căruţul vârfuit / Vine şi nevasta mea / Cu căruţa altuia / Dar la anul viitor / Iau
remorcă la tractor / Nu mai umblă cu-mprumut / Că nu face de-om avut.
Îngerii-actori se cam hliziră, dându-şi coate, à propos de nevasta personajului
principal care venea acasă în căruţa altuia, că ce căuta ea acolo, şi ce făcea în căruţă, şi
cine era acel altuia, să ne spună versul popular deschis, cinstit, principial, tovărăşeşte,
că noi ştim să privim adevărul drept în faţă, şi la o adică am putea şi noi ajuta, dacă nu
la treaba din căruţă, măcar la îndreptarea...
– Ia gura, se stropşi Îngerul lui Marinică.
Se cam săturase de îngerii ăştia actori, la urma urmei. Niciodată nu fuseseră prea
serioşi. Dar acum, ca să zicem aşa, o cam luaseră pe arătura din Rai. Apăreau cu orice
prilej festiv. Şi recitau din versurile astea tâmpite, de care se molipsise toată lumea,
până şi el, Îngerul lui Marinică. Recitau la radio, la adunările populare, la cele festive,
la şezătorile literare, la sărbătorile Partidului (nu puţine la număr), în zilele de muncă,
mobilizând, lăudând, lingând din greu. Păi cum să nu ţi se facă greaţă de ei? Şi peste
tot erau puşi în capul mesei, li se dădeau premii substanţiale în bani, li se acordau
medalii şi diplome de merit, titluri de actori emeriţi şi artişti ai poporului, iar ei guiţau
pe scene şi la microfoane despre Partid, bunăstarea şi fericirea poporului, când toată
ţara era într-o ruină, o sărăcie lucie şi o nenorocire de nu-i găseai capătul.
– Aşa că gura, îşi reluă Marinică gândul nerostit cu voce tare, până la capăt. Am o
treabă pentru voi.
– Aaaa, aşa da, rostiră, cu toată gura, încântaţi nevoie mare, actorii, care se cam
treziseră, văzând că li se flutură pe la nas (acuma, nu lor, ci pământenilor lor, dar asta
e, foloseau şi ei) o pleaşcă de asemenea proporţii.
Căci ce însemna o zi de 23 August glorios, revoluţionar, muncitoresc? Un pic de
fâţâială prin faţa tribunelor, puţin praf, oleacă de transpiraţie proletară duhnind din

115
toate părţile, da, desigur, însă apoi chiolhanul gras, muncitoresc, cu tovarăşii cei mari,
primele babane, depăşind câteva salarii bune, ehehe, Îngerul nostru să trăiască.
– De data asta, însă, e puţin mai greu, începu, cu glas cam încurcat, Îngerul. Va trebui
să faceţi pe...chiaburii.
– Noi, pe chiaburii? făcură veseli îngerii-actori. Păi asta-i floare la ureche, tovarăşe
Înger. Am făcut noi pe fasciştii, pe hitleriştii, pe capitaliştii, pe imperialiştii care suge
sudoarea sângelui la popor, şi nu o să putem face pe nişte amărâţi de chiaburoi?
Haida, de! Numai că în timpul scurt cât ne-a mai rămas, va trebui să ne mai îngrăşaţi,
să ne mai răsfăţaţi, să arătăm şi noi a...
– Lasă că sunteţi destul de burtoşi şi aşa, se răsti Îngerul. Că nu vă mai încape
cureaua, respectiv cordoanele. Treaba e că acum e puţin altfel. În sensul că tovarăşul
Marinică, pământeanul meu, vă va biciui.
– Oooooh, făcură, plini de oroare, îngerii. De-adevă’?
– Ei, de-adevă’, pe dracu, Doamne iartă-mă! Voi veţi fi îmbrăcaţi în hainele cele mai
bune pe care amărâtul ăla de teatru vi le poate da, chiaburi, de, cu lanţuri la mâini şi
la picioare, iar Marinică „vă va biciui”, simbolic, fireşte. Nici un fir din creştetul
capului vostru, măcar, nu va fi atins. Dar în schimb veţi, geme, veţi plânge, veţi cere
mila şi îndurarea poporului, veţi mima suferinţa pe drept îndurată, ca pedeapsă
dreaptă şi cinstită a proletariatului, întruchipat de...
– Marinică, rostiră, disciplinaţi şi de-a dreptul extaziaţi, actorii.
– Da, de vajnicul meu Marinică. Astfel, cu acest prilej, el se va evidenţia, şefii îl vor
preţui la adevărata valoare, şi îl vor promova. Toate vor fi, deci, bune, în cea mai
bună dintre lumi, de jos.
– Uraaa, uraaa, uraaa, strigară entuziasmaţi îngerii actori, care se repeziră, din nou,
pe scara lui Iacob în jos, să îşi anunţe, de data asta, propriii pământeni, despre pleaşca
imensă care căzuse pe capul lor.

116
 XIX

<<Lucrurile sînt bine organizate. S-ar putea vorbi, de pildă, despre un fel de
„diviziune a muncii”, de vreme ce fiecare din rangurile ierarhiilor cereşti are în
sarcină un anumit district al realului. Nu se ocupă toţi de toate: unii au în grijă omul
individual, alţii popoarele, alţii marile cicluri ale timpului. Până şi politologii ar găsi
câte ceva de rumegat parcurgând unele texte vechi despre comunitatea îngerilor.
Clement de Alexandria, de pildă, vorbeşte la un moment dat despre „îngeri de
dreapta” şi „îngeri de stânga”. Îngerii de dreapta se ocupă de sufletele celor care s-
au îndreptat prin pocăinţă, în vreme ce îngerii de stânga se ocupă, pedepsitor, de cei
păcătoşi, pe care îi aşteaptă iadul. Cum vedeţi, îngerilor de stânga le revine the dirty
job, administrarea sufletelor împietrite. S-ar zice că stânga se simte întotdeauna
bine, atât în cer cât şi pe pământ, în postura „sinistră” a judecătorului...”3(s.n.)

Să nu ne facem, însă, o părere greşită, şi să credem că toate erau chiar aşa, bune şi
frumoase sus, în cer. După briefingul cu îngerii-actori, Îngerul lui Marinică se aşeză pe
marginea unui nor, şi începu să plângă un pic. Doar puţin, şi pe pământ abia de se
observă, aşa, ca o rouă pe câmpiile înfrăţite şi mănoase (vezi Doamne) ale satului. Îl
apăsau toate. Aripile, vremea rea care se apropia, nenorocitul de destin al prăpăditului
acesta de Marinică, oh, toate i se spărgeau în cap, adică în aureolă. Dar nu avea
încotro. Oftă (în zare se auzi un tunet), se ridică şi porni pe pământ, pe o cărare printre
aurore, numai de el ştiută.
Marinică, strivit (la figurat) de greutatea momentului, zăcea (la propriu) cu capul pe
masa birtului. Îngerul se aşeză fâlfâind discret în faţa lui, dar pas ca Marinică să
observe ceva, în starea în care se afla. Îngerul bătu de câteva ori cu aripile în masă, şi
dacă văzu şi văzu că nu are cu cine, se apucă să vorbească oarecum singur:
– Măi, Marinică, treaba e ca şi rezolvată.

3
Ibidem, p. 23

117
– Îîîmmmîîîm, făcu Marinică, poate ca semn de aprobare, ori ca dovadă cum că ar fi
înţeles, sau pur şi simplu sforăind, uşor şi nu prea, pe masa birtului.
– Dar vezi, Marinică, să nu cumva să te îndemne diavolul şi să uiţi. Povestea trebuie
doar mimată. Actorii trebuie atinşi, în treacăt, şi nu trebuie să păţească nimic, dar
nimic de tot. Ei îşi ştiu rolul, avem şi tovarăşe machitoare, pardon, machiatoare, de la
teatrul din oraş, care îşi ştiu bine treaba, şi care vor face ca totul să pară natural, cât
mai firesc cu putinţă. M-ai înţeles, măi Marinică?
– Îîîmmmmîîîm, făcu din nou, Marinică, iar Îngerul său, neavând încotro, se mulţumi
doar cu atât; era tot ce se putea obţine, în acel moment, de la brigadier.
– Foaie verde trei spanace / Fă-mă doamne ce mi-i face / Fă-mă floare din grădină /
Să dorm cu badea pe mînă / Fă-mă fir de lămîiţă / Să-mi ascult pe-al meu bădiţă. / Ce-
mi vorbeşte la şedinţă, mai încercă Îngerul dar, nevăzând nici un rezultat, se lăsă
păgubaş.
Trecu ceva vreme. Din când în când, la fel ca sugarul obişnuit de mama lui să caute
ţâţa, mâinile lui Marinică se crispau pe masa birtului, căutând paharul (ori, mă rog,
paharele) izbăvitor (izbăvitoare). Dar el nu mai venea. Tovarăşul responsabil de la
MAT era păţit, iar beţiile lui Marinică i se spărseseră de prea multe ori în cap ca să mai
rişte în adâncirea beţiei personajului. Aşa că nu mai veni nimeni.
Sosi în schimb un curier speriat de la Sediu, Moş Belitu care, mai mult stând decât
alergând, se îndreptă spre MAT, strigând cât îl ţineau bojocii (şi care, e drept, nici nu
prea îl mai ţineau):
– La Sediu, la Sediu! Tovarăşe Marinică, începe defilarea! E jale mare! La Sediu!
Dar lui Marinică numai de Sediu nu-i ardea. Ridică fruntea (îi ardea de sete) şi cu
părul vâlvoi, ridică pumnul în sus, răcnindu-şi întrebarea:
– Şi ce-i?
– Păi este, tovarăşe Marinică, că începu muzicile, şi fanfările, iar dumneavoastră staţi
aici şi beţi la mastică pima-întâi, înghiţi în sec Moş Belitu, cu ochii ţintă pe pata de
răchie care, vărsată mai devreme pe faţa de masă (şi aşa cam neimaculată), se lăţea
văzând cu ochii, spre marea disperare a moşului, care îşi spunea în gând: Câtă risipă,
Dumnezeule, câtă risipă!

118
– Nu me duc, spuse hotărât Marinică, şi se trânti din nou cu capul de tăblia mesei,
sforăind dulce şi nepăsător.
– Ba trebe’, că a venit şi tovarăşul preşedinte, şi tovarăşul primar, şi e toţi acolo, zău
aşa.
– Nu me duc, măi, nu me duc, spuse iarăşi Marinică, fără să se mai sinchisească, de
această dată, să ridice capul de pe masă, mai adăugând ceva despre un pupat (al
tovarăşilor) şi un posterior.
– Şi a venit şi tovarăşii de la Raion, de la Regiune şi de la Securitate, îşi lăsă moş
Belitu cartuşele mai grele şi mai decisive.
– A, păi dacă-i musai, cu plăcere, făcu deîndată Marinică, schimbându-se imediat la
faţă, aranjându-şi ţinuta, trecându-şi mâinile prin păr. Era alt om. Şi care-i ordinea de
zi, tovarăşe Belitu? întrebă Marinică.
– Păi, dumneavoastră e primu’, tovarăşe Marinică, de-aia atâta zor. Dumneavoastră,
cu chiaburii. Am pregătit biciul, mă rog, tot ce trebe, pe ei, pe trântorii de chiaburi, i-
am băgat în lanţuri, numai dumneavoastră lipseaţi.
– AAAAHHH!, făcu Marinică dintr-odată, cuprins de o aprigă mânie revoluţionară.
Ridicând mâinile în sus, cu ochii roşii, scoşi din orbite, începu o tiradă nemiloasă
împotriva exploatatorilor de chiaburi: Foaie verde, foi trifoi / Bată-vă brînca, ciocoi, /
Că flămânzi, şi rupţi, şi goi / Mult am slugărit la voi! / Pentr-o baniţă făină /
Slugăream un an şi-o lună/ Pentr-un pumn de păpuşoi / Rămâneam şi fără boi; /
Pentr-un căluş de mălai / Tu şi pielea ne-o luai. / Bată-vă brânca, ciocoi, / Mult am
slugărit la voi! / Dară v-a venit de hac, / El, Partidul nostru drag. / Drag partid
muncitoresc / Al celor care muncesc!
– Aşa-i, tovarăşe Marinică, da tre’ să mergem.
Animat de elanuri revoluţionare, şi plin de ură împotriva chiaburilor, care-l
umiliseră ani şi ani de-a rândul, cu bogăţia, cu hărnicia şi vrednicia lor, în vreme ce el
era un coate-goale, la propriu şi la figurat, Marinică se avântă înspre Sediu. Se poticni
însă şi căzu, motiv ca să spumege iarăşi împotriva ciocoilor, să-i înjure şi să
prolifereze blesteme la adresa lor: Frunză verde dintre vii, / Tu Ileană, minte ţii / Cînd
eram noi doi copii / De pe malu’Bistriţii? / Păşteam porcii la ciocoi, / Tot desculţi,
flămînzi şi goi. / Păşteam porcii şi oftam / Şi din tălpi spinii scoteam. / Dar azi, verde

119
lozioară, / Mîndră te-ai făcut Ileană. / Părul tău e snop de soare, / Ochii tăi flori de
cicoare, / Gura ta o dulce fragă, / Mult mi eşti Lenuţă dragă! / Urcă soare, urcă sus, /
Că răul din sat s-a dus. / Bucură-te, mîndru soare, Că ni-i holda pînă-n zare, / Şi ni-i
viaţa ca o floare.
Căzu şi se ridică, ajutat de moş Belitu, care-l mai scutură un pic, îl mai reşapă, îl
aranjă, mă rog, să arate cât de cât.

120
•

XX

În loc de chiaburi, însă, în fruntea coloanei de demonstranţi apărură, deodată,

muncitorii. La început, cei de la fabrica de ţigarete din Timişoara. Aceştia se lăudau cu
depăşirile de plan (uriaşe), bun înţeles, dar şi cu un sortiment de ţigarete, nou, socialist,
expresie a realizărilor măreţe ş.a.m.d. Ceea ce izbea, de la bun început, deşi
„realizatorii” speraseră să nu se întâmple, era marea asemănare cu firma Kent, a
odiosului Apus. Dacă nu ai fi avut atâta încredere în tovarăşii comunişti de la
conducerea Fabricii de Ţigarete (şi, în general, de peste tot), ai fi putut jura că este un
furt, pe faţă.
Muncitorii agitau însă deasupra capetelor lor pachetele albe de ţigări, în locul
denumirii firmei respective scriind, cu caractere identice (din întâmplare, desigur),
Muncitorul. Dar tovarăşii, cât şi tovarăşele de la tribună nu aveau de unde să ştie acest
lucru. În primul rând că totul se întâmpla prea departe, iar în al doilea rând conta
enorm faptul că tovarăşii (şi tovarăşele) aleşi ai poporului, care priveau demonstraţia
de pe bină, nici nu (prea) ştiau să citească. Aşa că sufletul lui Marinică se făcu mic, cât
un ghemotoc, atunci când auzi un grup de vajnice cooperatoare, strigând la unison,
după ce îl văzură cam şifonat, crâmpoţit, cu hainele şi cu figura cam în neregulă: – Nu
vrem Kent, / Nu vrem valută, / Numa’ Marin să ne pupă/
În fruntea coloanei apăru Poetul: Mii de ani, la sute de popoare, / Am văzut doar
exploatare / Lumi istorice spoliate / De minorităţi aristocrate /(Marinică se gândea,
sincer, cum de putuse mulstimatul nostru poet să vadă sute de popoare, vreme de mii
de ani, că doar...) Între maşini, peste maşini, / peste tot, numai ruşini. Într-adevăr, în
acest moment se produse una: Lovrin Căcău, poetul popular al satului, reprezentantul
creaţiei culte în satul lor, tocmai mersese afară, pentru el. Tovarăşii colectivişti – dar

121
mai ales reprezentanţii acestora – avuseseră grijă de el încă la primele ore ale
dimineţii, astfel încât Tovarăşul Poet simţea o nevoie imperioasă de a merge „afară”
cam din zece în zece minute. Coloana nu ajunsese prea departe şi, de altfel, acest lucru
nici nu prea avea importanţă, căci deîndată ce o coloană nouă de demonstranţi se
apropia de bină, Lovrin Căcău se şi insinua în faţă şi, după ce aceasta „se sfârşea,” la
figurat, el dispărea, luând-o pe ocolite, aşezându-se din nou în faţa coloanei. Între
timp, desigur, se mai înfrupta şi din cele ale „ogoarelor fără haturi” şi, tot în acest
răstimp, mai da câte o fugă până „afară” – termen impropriu, fireşte, căci totul era
„afară”.
Aşa. Se vede însă treaba – pour ainsi dire – că, mobilizaţi de vizita atâtor tovarăşi
de vază de la Regiune, Raion, Miliţie şi Securitate, tovarăşii îngrijitori de la g.a.c.-eu s-
au întrecut pe sine cu atenţiile, punând hârtie fină – de export – la water closed, în
locul, adică, unde mai ieri tronau cocenii de cucuruz ori, în cel mai bun caz, numere
întregi, nedesfăcute şi deci, necitite din organul Scânteia. Or, ce se întâmplase? La
apariţia poetului Lovrin Căcău, care recita acum versuri mobilizatoare, adecvate şi la
obiect, toţi ţăranii – pe care Căcău tare ar mai fi avut chef şi chiar o făcu – în gând – să
îi numească ţărănoi, începură să râdă ca nişte apucaţi; convins că nu de el râd – cum ar
fi putut, căci cine râde de mine, râde de tine, tovarăşe, râde de fabrici şi uzine, nu-i
aşa? – Căcău îi dădea înainte, neperturbat. Marinică însă, precaut, de acum, păţit încă,
nu se repezi (la râs), căci sufla acum şi în ţuica rece, şi se uita în toate părţile, să vadă
ce se întâmplase; se petrecea că tovarăşul Lovrin Căcău, neobişnuit cu hârtia igienică
imperialistă, şi grăbit să îşi ocupe locul în capul coloanei de muncitori, pe care trebuia
să o mobilizeze cu versuri înflăcărate, îşi încheiase poate puţin cam prea în grabă
pantalonii, astfel încât un capăt al hârtiei igienice rămăsese pe undeva, prin interior, iar
celălalt capăt, păstrat cuminte o vreme în interiorul sulului, se desfăşurase de tot şi
flutura acum, triumfător, în bătaia vânticelului de august biruitor.
De cum văzură panarama, tovarăşii muncitori din primele rânduri săriră ca arşi, căci
era şi onoarea uzinei lor în joc, să prindă capătul buclucaş de hârtie igienică, dar ţi-ai
găsit să şi reuşească. Două pricini stăteau în calea reuşitei lor: odată că vântul, cam
molatic într-o primă fază, se cam înteţise din cauza agitaţiei lor; apoi, pe de altă parte,
poetul Lovrin Căcău, văzându-se gonit (uşor) de mulţimea din spatele său, crezu că

122
acesteia îi căşunase ceva pe el, şi că vrea să îl pedepsească exemplar, cinstit,
muncitoreşte, aşa că o rupse la goană, cu un fuleu şi un start de pe loc exemplare, ceea
ce îi făcu mai mult rău, căci buclucaşa hârtie igienică abia acum se învolbură în
văzduh, în toată splendoarea ei roză, stârnind hohotele atât ale proletarilor din primele
rânduri, cât şi ale tovarăşilor de pe bină.
Zadarnic încercau urmăritorii să îl reţină, cumva, în vreun fel, chiar apelând la
versuri mobilizatoare: „Hai bădiţă pe la noi / Să vezi multe blocuri noi / De-a lungul
Dîmboviţei / Şi de-a lungul Griviţei; / Să vezi parcu mare-alesu, / E Nicolae Bălcescu /
În mijlocul parcului, / Teatrul muncitorului. / Mare, bine aşezat / În aer liber, curat. /
Mai în faţa teatrului / E bazinul parcului! / Iară pe marginea lui, / Rondu
trandafirului.”
Dar Lovrin Căcău fugea mâncând pământul. Atunci, cei de la tribună începură să îi
facă semne, agitându-şi mâinile şi îmbiindu-l să vină spre ei. Ceea ce Poetul şi făcu.
Lung, dar binişor făcut, cam de dimensiunile unui urs mijlociu, Lovrin sări pe bină cu
o sprinteneală pe care nu i-ai fi putut-o bănui cu nici un chip în clipe normale, căci
altfel mergea atât de încet şi de îngălat, încât între momentul în care făcea un pas, şi
următorul puteai liniştit să tragi un pui de somn.
Disperat, vru să se avânte printre invitaţii oficiali de la tribună, dar nici nu făcu
saltul salvator peste parapetul pavoazat cu pânză roşie şi flori de puţa ţigăncii (pe care
Marinică le adusese în cantităţi impresionante, aşa cum îi spusese un mucalit, iar el se
conformase, vrând să facă o bună impresie; şi o făcuse.), că se opri brusc, ca şi cum s-
ar fi lovit de un zid. Acolo, chiar în primul rând, trona, pentru oficialii însetaţi, o ladă
cu bere Azuga, rece, iar Lovrin rezistă primului impuls, de a goli vreo două-zece sticle,
atât de sete îi era, însă mai apoi se opri, se aplecă brusc asupra lăzii, scoase vreo trei
sticle, pe care le destupă scurt, cu dinţii. Se aşeză cu fundul pe pervazul tricolor al
stabilimentului festiv, şi începu să arunce cu bere peste urmăritori. Aceştia se opriră
instantaneu, cu gurile căscate şi mâinile întinse în sus, strigând cu patos: Bere, bere,
apă dulce, / Te-am beut nu mă pot duce. / Are spuma ta măiastră, / Bere, dragostea
noastră. / Cîntă fabricile-n tine / De se-aude la coline, / Cîntă muzică cu foc, / De stau
oamenii pe loc. / Cîntă bulele de zor / La războiul berilor / Cîntă pocale-oţelite, /
Lîngă strunguri făurite.

123
 Din când în când, se auzea din mulţime câte un glas cam ateist: Botează-ne,
Lovrine, iar acesta, mare, imens, burtos şi crăcănat, cu şezutul pe marginea binei, care
scârţâia din răsputeri, şi abia de îl mai ţinea, mai arunca vreo câteva picături în direcţia
solicitată. Şi, atunci când mulţimea se potoli, indiferentă de acum la ce coadă trăgea
Lovrin după el, acesta îşi aduse aminte de propria persoană, cam însetată în acel
moment. Aşa că se aplecă şi goli, scurt şi fulgerător, încă alte câteva sticle din ladă.
Demonstranţii îşi luară locul în coloană, cam mârâind, căci necăjitele de picături de-
abia dacă le deschiseseră pofta, dar Lovrin se făcu nevăzut, prin spatele eşafodajului
roşu, alb, albastru, cu secere, ciocane şi steluţe, căci îl apăsa foarte tare la vezică. Iar
nevoile urgente cer soluţii pe măsură. Aşa că îmbrânci câţiva tovarăşi oficiali invitaţi,
care cam mârâiră, dar se dădură la o parte, neavând încotro. Lovrin o luă ca un apucat
în spatele binei, dar nu putu să opereze în consecinţă, căci câţiva tovarăşi din ultimele
rânduri, care cam bănuiau intenţiile poetului Lovrin, se uitau ţintă la gesturile şi actele
sale, astfel încât ceea ce vroia el era acum cu neputinţă. Aşa că o coti înspre o parte şi
merse întins, până când în faţa lui se ivi un gard salvator. Lovrin se duse direct la el şi,
deşi gardul cam duhnea (deh, era 23 August, doar, şi se presupunea că se va fi băut
îndestulă bere), începu să oficieze gesturile fireşti şi inerente unor astfel de momente,
sprijinindu-se cu mâna de gardul care părea solid, dar care cam scârţâi sub greutatea
(la propriu a) poetului.
Şi când tocmai procesul se desfăşura sub cele mai bune auspicii, se produse
imprevizibilul, care în viaţă ne produce atâtea necazuri dar care, în proză, este o
veritabilă mină de aur, căci îl scoate cel mai adesea pe autor din încurcătură, scutindu-l
de digresiuni savante şi plicticoase, de care cititorul de astăzi este mai mult decât sătul.
Pur şi simplu, în plin act al lui Lovrin, gardul, adică uşa (căci pe o uşă se sprijinise,
da fapt, Lovrin), se deschise. Dincolo de gard se afla casa unui gospodar al satului, iar
acesta, auzind zgomot, deschisese, firesc, uşa. Aşa că poetul Lovrin căzu, cu toată
greutatea lui, peste o grămadă de bălegar, pe care gospodarul conştiincios o adunase
pentru nevoi personale.
Cu prohabul desfăcut, cu pantalonii în vine, Lovrin se prăbuşi peste grămada de
bălegar, care făcu plici.

124