„Afacerea“ Mihai Călin ― un episod pitoresc al vieţii

literare la sfârşitul anilor şaizeci

În numărul pe februarie 1968 al revistei „Amfiteatru“

(an III, nr. 26), la pagina 439 (paginile erau numerotate în
continuare, de la apariţia revistei), era publicată, sub titlul
Subsolul, o piesă de proză scurtă, aşa-zicând o povestire,
susceptibilă să reţină atenţia unui cititor exigent şi purtând
o semnătură necunoscută cititorilor avizaţi în materie de
literatură română contemporană, inclusiv celor care
urmăreau ivirea unor noi talente : Mihai Călin.
Producţiunea literară respectivă fusese selecţionată spre
publicare dintre textele adresate redacţiei pe adresa
rubricii de descoperire/încurajare a unor autori cu
înzestrare pentru literatură, rubrică numită generic prin
formula „poşta redacţiei”, şi care funcţiona, în epocă, la
„Amfiteatru“, sub titlul „Postrestant“ (cel care se ocupa, în
respectiva rubrică, de partea de proză fiind prozatorul
Fănuş Neagu).
Textul în chestiune sosise pe adresa redacţiei însoţit
de o scrisoare agresivă, după cum se poate deduce din
comentariul formulat de Fănuş Neagu în acelaşi număr de
revistă, în spaţiul rezervat rubricii „Postrestant“: „Sunt luni
de când poştaşul habar n-are ce poartă în tolbă. În ianuarie
(semne bune anul are) am descoperit (cu imens bucurie)
câţiva candidaţi la nemurire, pe care ne facem o datorie de
onoare să vi-i prezentăm astăzi în paginile revistei. Unul
dintre ei, e vorba de Mihai Călin, din Bacău, ne-a aruncat
mănuşa într-un mod… medieval. Am considerat că notiţa
prin care se prezent a fost scrisă într-o clipă de teribilism.
Am rupt-o, am uitat cuvintele, prea puţin biblice adresate
exclusiv subsemnatului, şi am dar schiţa dactilografei ca s-o
ducă la tipografie. Când e, e, şi nici dumnezeu nu se
supără.“.
 După scurtă vreme, la începutul lunii martie, în
„Gazeta literară“ ― anul XV, nr. 10 (801), joi 7 martie 1968,
p. 2, sub rubrica intitulată „Caleidoscop“ ― apare
următoarea notă: „Farsă ieftină sau furt literar ? [-]În
ultimul număr al revistei «Amfiteatru» ― februarie, 1968,
este publicată o schiţă cu titlul Subsolul, semnată Mihai
Călin şi apărută prin mijlocirea «Poştei redacţiei». Tot de
acolo aflăm că această schiţă fusese însoţită de o notiţă
injurioasă, dar, trecând peste invectivele de serviciu,
redacţia a decis publicarea manuscrisului respectiv. Mai
aflăm şi adresa lui Mihai Călin: Bacău. Ceea ce însă cititorii
n-aveau cum să afle este că schiţa îi aparţine lui DUMITRU
ŢEPENEAG şi că titlul ei adevărat este: Coridorul. Evident,
nici reviste «Amfiteatru» şi nici Fănuş Neagu nu au vreo
vină, pentru că schiţa nu a mai apărut nicăieri. Cine ştie ce
condei ratat a regizat această farsă de un gust îndoielnic
sau această şicană de periferie, dacă nu cumva e vorba pur
şi simplu de un furt. Evident, Mihai Călin înseamnă o
ficţiune, dar el reprezintă şi o mentalitate. Nădăjduim că
revista «Amfiteatru» va izbuti să-l pună pe vinovat în
adevărata lui ipostază. “. Textul nu era semnat, dar există
temeiuri solide pentru presupunerea că i-ar fi aparţinut lui
Vintilă Ivănceanu, care, pe de o parte, colabora frecvent, în
epocă, la săptămânalul Uniunii Scriitorilor, iar, pe de altă
parte, era prieten cu Dumitru Ţepeneag şi ortac al acestuia
în materie de atitudine şi poziţionare estetico-literară,
reprezentant de marcă al mişcării literare a onirismului
estetic, animată de Ţepeneag şi aflată, în vremea aceea, în
plin avânt, în plină afirmare (ca prieten bun şi tovarăş de
idei şi preocupări al liderului Grupului oniric, Ivănceanu
cunoştea fără îndoială şi unele din scrierile încă nepublicate
ale acestuia).
Reacţia lui Fănuş Neagu ― „complice“ involuntar şi
neştiutor al autorului ciudatei farse ― apare în numărul
următor al revistei „Amfiteatru“, ― martie 1968, an III, nr.
27, p. 459, la rubrica „Postrestant“, subrubrica „Proză“ ― :
„Spaţiul oferit poştei redacţiei suferă o modificare fortuită.
Un oarecare Mihai Călin (n-am reuşit să aflăm ce personaj
grotesc se ascunde dedesubtul acestui nume), ins dubios,
abuzând de bunăvoinţa cu care ne simţim datori să-i
înconjurăm pe toţi cei ce ne trimit încercările lor literare,
ne-a vândut ca producţie proprie o schiţă nepublicată a
cunoscutului scriitor Dumitru Ţepeneag. Povestirea ―
excelentă ― a apărut, prieteni intimi ai lui Dumitru
Ţepeneag (în momentul de faţă, la Paris, într-o călătorie de
studii) ne-au semnalat în «Gazeta literară» furtul (de farsă
nu poate fi vorba !) şi ne cer, pe bună dreptate, să-l punem
la punct pe individul cu apucături ce intră în atenţia
nemijlocită a Miliţiei. Dar infamiile de genul acesteia, din
nenorocire, rămân totdeauna nepedepsite, pentru că cei ce
le săvârşesc sunt destul de laşi ca să-şi ţină în umbră
rânjetul. În josnicia lui, pretinsul Mihai Călin va fi trăind
clipe de satisfacţie… Se ştie, însă, că, prin ceea ce a făcut,
n-a stârnit decât silă şi dispreţ [e posibil ca în intenţia
autorului să fi fost: „Să ştie...” etc., forma „se“ apărând din
eroare, de pildă din cauza perceperii greşite a pronunţiei
cuvântului, de către dactilografă, la dictare… - n.n.]. Pun
punct, scârbit, şi trec la discutarea unei părţi din
manuscrisele primite în ultima vreme“.
În aparenţă, un mic incident ― în arena literar-
publicistică ― , de mică importanţă. Totuşi, el are valoarea
lui documentară, aducând o mărturie în ce priveşte
atmosfera vieţii literare din epocă. Din lipsă de informaţie,
o explicare irefutabilă a lui rămâne imposibilă. Totuşi,
rămânând forţamente pe tărâmul conjecturărilor, putem
formula (pornind de la datele cunoscute) anumite
comentarii şi presupuneri plauzibile menite să-i sporească
întrucâtva consistenţa valorii documentare, dincolo de
farmecul bizareriei ca atare şi al enigmei neexplicate.
 Întrebările care se pun sunt, bineînţeles, următoarele:
1. cine a fost autorul mistificării respective, cine anume a
trimis pe adresa revistei „Amfiteatru“ povestirea (scrisă de
fapt de Dumitru Ţepeneag) şi scrisoarea (agresivă, după cât
se pare) pretinsului ei autor, „Mihai Călin“ ; 2. cum şi de
unde şi-a procurat el textul lui Dumitru Ţepeneag; 3. care a
fost scopul urmărit de acesta, ce intenţiona el să obţină
procedând astfel.
La prima din cele trei întrebări nu avem ― şi nu avem
cum găsi, deocamdată, cel puţin ― un răspuns. Tot ce
putem face este să glosăm asupra subiectului înşirând
câteva banalităţi sau lucruri evidente, de pildă să relevăm
că respectivul făptaş va fi fost cu siguranţă un personaj
avizat în materie de literatură şi de viaţă literară, şi că
autorul putea să fi fost singular (o ispravă strict individuală,
scornită şi înfăptuită de un autor unic !) sau multiplu
(acţiunea să fi avut un grup de autori, din care, poate, unul
să fi fost instigatorul sau inspiratorul, alţii ― executanţii
efectivi, cine ştie !) etc.
Pentru a doua întrebare, însă, avem un cvasi-răspuns,
un răspuns parţial, de fapt ― o presupunere foarte solid
fundamentată. Presupunere enunţată în mai multe rânduri,
în corespondenţă ori în convorbiri, de însuşi Dumitru
Ţepeneag: scriitorul este încredinţat că textul povestirii a
putut fi subtilizat în contextul pregătirii apariţiei unei noi
reviste literare (care ar fi urmat să se intituleze „Revista
nouă“ şi să apară la Ploieşti). Episodul pregătirii apariţiei
revistei culturale ploieştene ― care în cele din urmă nu a
mai apărut ― este cunoscut, fiind atestat de surse
documentare, diferite, inclusiv de scrieri memorialistice
(între altele, textul Claviatura de la A la Z, de Ştefan
Bănulescu, inclus în volumul Elegii la sfârşit de secol,
Bucureşti, 1999). Că textul lui Ţepeneag ar fi putut fi
subtilizat din sediul redacţiei unde se pregătea apariţia
revistei culturale ploieştene care nu avea să mai apară,
pare cât se poate de plauzibil. Cine anume va fi săvârşit,
concret, prădăciunea nu putem afla. Va fi fost, am mai spus-
o, un scriitor sau, oricum, un personaj avizat în materie de
literatură, dar nu există nicio metodă care să ne îngăduie
depistarea identităţii lui. Reamintim că, în afară de cel care
fusese desemnat ca redactor-şef, Ştefan Bănulescu, în
activitatea de pregătire a apariţiei revistei fuseseră
implicaţi, în diferite moduri şi în diferite grade (unii dintre
ei prin colaborări expediate de la distanţă, însă cei mai
mulţi prin prezenţă la faţa locului, prin „navetă” la Ploieşti)
mai mulţi scriitori, între care însuşi Dumitru Ţepeneag,
precum şi Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Nicolae
Manolescu, Ion Bălu, Marin Sorescu, Ion Alexandru, Cezar
Ivănescu, C. Stănescu, Mircea Iorgulescu şi încă alţii, nu
puţini. Orice fel de „anchetă”, este, fireşte, imposibilă
astăzi.
Câteva consideraţii privind textul primit de redacţia
„Luceafărului“ sub titlul Subsolul şi textul povestirii
Coridorul (aşa cum a apărut el în volumul lui Dumitru
Ţepeneag Aşteptare, ieşit de sub tipar în 1972 la Editura
Cartea românească din Bucureşti). Compararea minuţioasă
a celor două texte, confruntarea lor, învederează că este
vorba practic de acelaşi text, diferenţele fiind minime: o
paranteză din Subsolul ― „(poate a fost un garaj)“ ― nu se
regăseşte în Coridorul, unde, în schimb, apar vreo patru-
cinci rânduri de text care nu se aflau în Subsolul („iar de
sus, din tavan ― braţele şi ghearele lustrelor. Nicăieri nici
un loc de trecere. Şi câtă linişte ! Îmi aud bătăile inimii,
suflarea şi ţiuitul acela cunoscut, din urechi, atunci când e
linişte“). Putem observa că diferenţele dintre cele două
texte sunt de genul celor care se pot înregistra între două
variante succesive ale unui text. Mai notăm şi faptul că
peste tot unde în Coridorul apare cuvântul „coridor“, în
textul primit la „Luceafărul“ găsim „subsol“. Aşadar, ne
gândim că e posibil ca autorul mistificării să fi avut la
dispoziţie o variantă mai veche a textului lui Ţepeneag,
ulterior amendată de acesta (Ţepeneag îşi „lucra“ textele,
reluându-le, în variante uneori foarte puţin diferite între
ele, în căutarea perfecţiunii), şi este posibil ca „subsolul“ să
fi fost comutat în „coridor“ de însuşi scriitorul (poate pentru
a preveni reacţia cenzurii: „subsol“ era un termen cu
conotaţii oarecum sumbre, în nici un caz optimist-
constructive, în vreme ce „coridor“ era neutru, ca să zicem
aşa…), cândva, între 1966 şi ianuarie 1968, iar subtilizarea
manuscrisului (sau dactilogramei ― nu ştim cum se
prezenta textul…) să fi vizat ipotetica versiune iniţială. Dar
e posibil şi ca „Mihai Călin” să fi schimbat el, deliberat, acel
cuvânt, înlocuindu-l cu unul mai „sumbru“, mai puţin
liniştitor şi „optimist“, operaţiunea putând fi o „mutare“
dintr-un scenariu mai complicat, eventual de atac la adresa
literaturii „sumbre“, dezolante etc., într-o campanie de
„demascare“ pe care ar fi putut-o iniţia – scenariu pe care
n-a mai apucat să-l aplice.
De fapt, acel „scenariu“ ― ipotetic ―, dacă ar putea fi
depistat şi explicitat, ar clarifica întreaga afacere, ne-ar
lămuri asupra scopurilor ciudatului incident. Importante ar
fi, pentru lămurirea chestiunii, intenţiile autorului „farsei“.
Nu le cunoaştem, şi nu le putem afla. Tot ce putem face este
să glosăm cu prudenţă, menţinându-ne forţamente pe
tărâmul ipotezelor şi al presupunerilor. intenţiile autorului
„farsei“. Foarte preţioasă ar fi cunoaşterea conţinutului
acelei scrisori agresive, de însoţire a textului Subsolul.
Bineînţeles, nu îl cunoaştem, şi e aproape sigur că e pierdut
pe vecie, Tot din mărturii orale vagi şi necreditabile, s-ar
putea degaja presupunerea că mesajul respectiv avea un
caracter sfidător, de „provocare“, combinând reproşul că
„oniricii“ sau alţi experimentalişti ar fi „favorizaţi“, ar fi
publicaţi, încurajaţi şi preţuiţi mai presus de meritele reale
(şi fără să se ţină seama de îndemnurile către realism şi
optimism ale discursului oficial de îndrumare literară…), în
vreme ce, de pildă, un autor fără „proptele“, precum, iată,
aşa-zisul „Mihai Călin“, expeditorul texului de faţă, nu are
şanse să fie publicat, sub cuvânt că nu corespunde
idealurilor preconizate oficial etc. Notăm că Fănuş Neagu,
în finalul textului său de la rubrica de „poştă a redacţiei“
(„Postrestant“) din numărul de revistă în care era publicat
Subsolul scria: „Lăcrămaţiile ― la biroul de lăcrămaţii ―
aviz celor ce mă ameninţă cu «am să te-aranjez eu, nu vrei
să-mi publici fiindcă scriu o proză metafizic㻓. Să fi fost o
„săgeată“ trimisă către aşa-zisul „Mihai Călin“, cu referire
la afirmaţii din scrisoarea lui ? Posibil, dar…deloc sigur !
Pentru cunoscătorii vieţii literare din epocă, ai
evoluţiilor estetico-literare, ai confruntărilor de idei şi ai
poziţiilor adoptate şi exprimate de unii scriitori, dar şi ai
grupurilor de scriitori constituite informal dar în chip
evident, cu manifestare în arena publicistică, suspecţii
principali pentru festa cu potenţial polemic ar fi „barbiştii“
(adică scriitorii grupaţi în jurul lui Eugen Barbu şi care se
exprimau publicistic în special în revista „Luceafărul“,
condusă de acesta), ostili ― între altele ― „onirismului“, în
special lui D. Ţepeneag (în aceeaşi epocă, de pildă, Marian
Popa publicase un articol „demolator“ la adresa lui
Ţepeneag, articol la care a răspuns, în „Gazeta literară“ din
7 martie 1968, Leonid Dimov, dat fiind că cel vizat de atacul
lui Popa era, după cum ştim, plecat din ţară în acel
moment). Totuşi, şi această suspiciune ― oricât de
ademenitoare ― rămâne în stadiul de ipoteză neconfirmată
de informaţii explicite şi certe, şi neverificabilă ca atare.
Notăm că nicio urmă,nicio aluzie, nicio trimitere, nicio
menţiune şi nici un indiciu care să confirme această ipoteză
nu găsim în „Luceafărul“ din perioada următoare
incidentului „Mihai Călin“, de câteva luni, până la
„debarcarea“ lui Barbu de la conducerea revistei (care
survine în prima săptămână a lunii iunie 1968).
 Aşadar, ceea ce am putea numi „afacerea Mihai Călin“
rămâne, ca să zicem aşa, „o enigmă nesplicată“, dar şi,
totodată, un episod oarecum „picant“, menit să pigmenteze
contemplarea istorico-literară a vieţii literare a anilor
şaizeci.

Nicolae Bârna

(résumé)

En février 1968, la revue littéraire « Amfiteatru »

publie un récit reçu d’un lecteur (prétendument nommé
« Mihai Călin »). Celui qui était chargé par la rédaction de
recevoir, évaluer et, s’il y a lieu, faire publier des créations
littéraires en prose reçues de la part de particuliers
inconnus, aspirant à une carrière d’écrivain, l’écrivain
Fănuş Neagu, fait un bref éloge du texte publié. Peu après,
il appert que le récit en question appartenait en fait à
l’écrivain onirique Dumitru Ţepeneag, qui ne l’avait pas
encore publié jusqu’à ce moment-là (l’écrivain se trouvait
en France, pour un séjour de trois mois, mais ses amis, qui
connaissaient ses écrits, même inédits, ont remarqué
l’incident et l’ont signalé dans une revue littéraire). Les
causes et les circonstances de cette bizarre mystification
demeurent inconnues, mais le canular donne lieu à un
commentaire formé d’hypothèses, de conjectures et
supputations, de présupposés et inductions, d’ailleurs
prudents et réservés, qui, sans prétendre d’élucider
l’énigme, situe l’étrange incident dans l’atmosphère
historico-littéraire de l’époque en question.

Cuvinte cheie:
Onirismul estetic, neoavangardă, enigmă, furt literar,
viaţa literară, anii şaizeci, farsă, mistificare, revista
„Amfiteatru“, Mihai Călin, Dumitru Ţepeneag, Vintilă
Ivănceanu, Fănuş Neagu

Mots-clés:
Onirisme esthétique, néo-avant-garde, énigme, vol
littéraire, vie littéraire, années soixante ; canular ;
mystification ; revue littéraire « Amfiteatru » ; Mihai Călin;
Dumitru Ţepeneag ; Vintilă Ivănceanu ; Fănuş Neagu