Tema 4.

Gândirea filosofică în perioada epocii renascentiste

Plan:
1. Caracteristica generală a epocii.
2. Nicolaus Cuzanus.
3. Nicolae Copernic.
4. Giordano Bruno.
5. Giovani Pico della Mirandola

1. Caracteristica generală a epocii

Convenţional se admite că epoca Renaşterii cuprinde

sec. XIV-XVI. Renaşterea înseamnă revenire la Antichitate,
la valorile ei, la evoluţia gândirii antice filosofice, înrerupte
de perioada medievală, readucerea la viaţă a moştenirii
filosofice din Grecia şi Roma antică. Toate acestea au un
mare imbold în dezvoltarea gândirii filosofice, manifestate
interpretarea şi prelucrarea ei originală. Tradiţiile filosofiei
antice şi medievale au căpătat în filosofia renaşterii un sens
nou.
Epoca Renaşerii se caracterizează prin Revenirea la
valorile antichităţii poziţiei omului în lume. Caracterul omului
apare ca o mare virtute, deoarece nefiind nici îngeri, nici
demoni, omul se poate înălţa ori cădea, după cum îşi înţelege
existenţa şi rostul. Omul evoluează neîncetat în genul său.
Filosofia epocii Renaşterii a devenit o etapă importantă
în dezvoltarea filosofiei europene şi a contribuit la apariţia
filosofiei timpurilor noi cu F.Bacon, R.Descartes, I.Kant,
Hegel.
Hegel este de părerea că principala trăsătură a epocii
Renaşterii „este trezirea independenţei spiritului”, şi o
caracterizează ca o etapă de pregătire pentru apariţia
filosofiei moderne.

1
 Gândirea filosofică a epocii Renaşterii a fost influenţată
în mare parte de dezvoltarea ştiinţelor naturale, marile
descoperiri geografice, dezvoltarea medicinii, matematicii şi
mecanicii etc.
Gândirea filosofică a Renaşterii a readus la viaţă o aşa
tendinţă în filosofia antică – ca panteismul, care tinde să
excludă din tabloul lumii creaţiunea dumnezeiască, să-l
identifice pe D-zeu cu natura, să dumnezeiască natura şi omul.
D-zeul filosofiei Renaşterii nu este cel al ortodoxiei. El este
lipsit de libertate, nu mai creează lumea „din nimic”, el este
veşnic ca şi natura şi se contopeşte cu legea necesităţii
naturale.
Omul ca obiect central al filosofiei renascentiste, este
interpretat drept veriga centrală în lanţul existenţei cosmice în
genere.
În filosofia epocii Renaşterii deosebim 3 curente mari:
6. umanismul;
7. neoplatonismul;
8. naturfilosofia.

2. Nicolaus Cuzanus

N.Cuzanus a fost unul din cei mai profunzi filosofi ai

epocii Renaşterii. C. Era preocupat de problemele matematicii
şi ale ştiinţelor naturii.
Problema centrală a filosofiei lui este corelaţia dintre D-
zeu şi lume. El înaintează teza conform căreia filosofia trebuie
să abordeze problema raportului dintre D-zeu şi om reieşind
din „necunoaşterea” acestuia.
 După el, D-zeu este ca o imensitate, ca un
început, ca o esenţă ascunsă a tot ce ne înconjoară. D-zeu e
conceput printr-o abstracţie deplină de lumea lucrurilor
considerate finite, ca un măreţ început al existenţei.

2
  D-zeu capătă denumirea de maximum absolut, de
început unitar şi unic. El este maximumul, este infinit,
superior tuturor lucrurilor şi le conţine în sine, este
„incomparabil mai sus de toate”.
 Lumea se conţine în D-zeu, iar D-zeu cuprinde în
sine toată lumea. (nu D-zeu se identifică cu natura, ci natura,
lumea se conţine în D-zeu.)
Despre Lume: Lumea nu este infinită, deoarece ar fi
egală cu D-zeu, dar nu este nici limitată. „Pământul nu este
centrul lumii” şi „circumferinţa lui nu este sfera aştrilor
nemişcaţi”. După el nu pământul, dar D-zeu „este şi centrul
pământului şi al tuturor sferelor, şi a tot ce este în lume”.
Despre om: Omul este măreaţa creaţie a lui D-zeu. El
scrie „omul este D-zeu, dar nu în mod absolut, deoarece el
este om”. Asemănarea omului cu D-zeu poate fi atinsă pe
calea cunoaşterii lumii.
Despre procesul cunoaşterii: Posibilitatea cunoaşterii
există în esenţa naturii umane, a raţiunii lui. Dar aceasta nu
înseamnă că în raţiune sunt noţiuni gata. Mintea omului
posedă cele mai joase capacităţi şi acestea sunt senzaţiile
legate de imaginaţie.
Începutul procesului de cunoaştere este imposibil fără
excitarea senzorială. În baza senzaţiilor şi cu ajutorul minţii
raţiunea îşi formează noţiuni despre lucruri. Acţiunea
lucrurilor asupra raţiunii omului prin senzaţii este posibilă
datorită existenţei în organismul omului a unui „spirit” vital –
a unei substanţe corporale, ce leagă senzaţiile cu raţiunea
omului.

3. Nicolae Copernic

Principala lucrare a vieţii sale „Despre mişcările de

revoluţie ale corpurilor cereşti”. Conform ideii centrale a
acestei cărţi – pământul nu este centrul nemişcat al lumii
vizibile şi se roteşte în jurul axei sale; el este o planetă ca şi

3
celelalte şi se roteşte în jurul axei sale şi a soarelui, iar soarele
la rândul său, ocupă locul central în lume.
Există o singură formă de mişcare, care se supune legilor
mecanice.
Copernic explică alternarea zilei şi a nopţii prin rotaţia
pământului în jurul axei sale. El a demonstrat că luna se
învârte în jurul pământului, fiind un satelit al ei. Aceste
descoperiri erau cu adevărat uluitoare, ţinând cont de faptul că
în acea perioadă astronomii nu aveau la dispoziţie telescop,
ceasornic, cu excepţia celor hidraulice şi de nisip.
C. ajunge la concluzia că forma pământului este sferică.
Astfel Copernic a devenit foarte periculos pentru
concepţia creştino-scolastică despre lume, deoarece îi submina
(încurca) bazele.

4. Giordano Bruno

G.Bruno a fost foarte mult influenţat de ideile lui

Copernic şi Cuzanus.
După el universul este infinit şi el este D-zeu.
Admite un şir de sisteme, printre care şi cel solar.
Sistemele sunt guvernate de o singură lege, o singură putere,
de sufletul universal, de D-zeu. Sistemele se nasc şi mor.
Fiinţa supremă nu este în afara lumii, ci este în lume, o
pătrunde şi o conduce teleologic. D-zeu este imanent (în)
lumii, este activ în orice parte a ei. Universul este imobil, fiind
infinit nu are unde să se mişte. Fiind infinit nu are un centru,
centrul îl putem fixa în orice loc al lui. Centru au numai
lucrurile finite.
Divinitatea face şi desface totul în univers. Tot ce se
întâmplă în univers are cauza în D-zeu şi orice scop este
realizat numai prin D-zeu.
D-zeu este cauza primă şi scopul lui ultim.
Substanţa divină creează necontenit, fără odihnă forme
individuale. Substanţa divină este nenăscută şi nepieritoare,

4
infinită şi absolută, ea este în esenţa ei neschimbătoare.
Numai lucrurile particulare se nasc şi mor, se dezvoltă şi se
perfecţionează, apoi dispar pentru a face loc altor lucruri
particulare.
Universul este perfect şi nu-i lipseşte nimic. În realitate
nu există nici devenire, nici moarte, căci substanţa divină
rămâne pururea identică cu ea însăşi.
Substanţa divină acţionează prin contradicţii şi opoziţii
astfel producând multiplicitatea lucrurilor pe care le vedem.
D-zeu nu este în afara contradicţiei. El însuşi este în
acelaşi timp infinitul mare şi infinitul mic. Ca infinit mare
este fără limite în spaţiu, fără început şi sfârşit în timp. Ca
infinit mic este ca germen individual determinant al oricărui
lucru finit, căci fără determinarea individuală nu poate fi
gândită viaţa.
După el există 3 infinituri mici: „Există un minim
matematic, punctul; el este principiul liniei, începutul şi
sfârşitul ei. Un minim fizic, atomul, care este principiul
corpului, căci corpul este compus din atomi şi se descompune
în atomi. Un minim metafizic – monada, substanţa
individuală; din substanţe individuale constă universul şi
întreaga lui activitate constă în a face să se nască şi să
dispară indivizi.”
Ideile lui au întâmpinat opoziţie, deaceea o bună parte a
vieţii o petrece în pribegii. A fost denunţat Inchiziţiei şi în
1592 este arestat. Şapte ani petrece în închisorile Inchiziţiei,
supus la aspre încercări, cerându-i-se să-şi retragă categoric şi
public doctrina. Refuzând cu încăpăţânare, este condamnat la
moarte prin ardere pe rug. Când judecătorul i-a prezentat
verdictul, Bruno le-a răspuns „Vă pronunţaţi verdictul cu mai
mare frică decât îl primesc eu”. La 1 februarie 1600 a fost ars
pe rug, iar cenuşa lui aruncată pe vânt.

5
 5. Giovani Pico della Mirandola

După el D-zeu a plasat omul în centrul cosmosului,

făcându-l judecător al înţelepciunii, al măreţiei şi frumuseţii
lumii create de el.
Omul este un intermediar dintre tot ce a creat D-zeu pe
pământ şi în cer. Nu este nimic mai măreţ decât omul, iar în
om mai măreţ decât sufletul şi gândirea.
După creaţie D-zeu iar fi vorbit omului astfel:”O,
Adame, nu ţe-am dat nici un loc sigur, nici vre-o favoare
deosebită pentru că acel loc şi acele îngăduinţe pe care tu
însuţi le vei dori, tocmai pe acelea să le dobândeşti şi să le
stăpâneşti după voinţa şi hotărârea ta.” „Nu te-am făcut nici
ceresc, nici pământesc, nici nemuritor, pentru ca singur să
te înfăţişezi în forma pe care o preferi, ca şi cum prin voinţa
ta ai fi propriuţi plăsmuitor. Vei putea să cazi la cele de jos
ce sunt lipsite de inteligenţă, dar vei fi în măsură prin
hotărârea şi spiritul tău să serveşti în cele de sus, ce sunt
divine.”
Limitele spiritului omenesc sunt determinate de
libertatea voinţei. Fiind nici îngeri, nici demoni, putem să ne
înălţăm sau să cădem după cum ne înţelegem existenţa şi
rostul. Animalele sunt mereu ele însele, ele pot să crească, dar
nu să devină. Omul, însă ca umanitate sporeşte neîncetat în
genul său. Nedesăvârşirea nu înseamnă lipsă, ci posibilitatea
devenirii. Omul poate singur să utilizeze ceea ce i-a lăsat D-
zeu.