2.

Clasificarea limbilor

Chiar dacă progresul tehnologic este de mare ajutor în cercetarea lingvistică, mai cu seamă
în ceea ce priveşte o evidenţă a limbilor vorbite şi scrise astăzi în lume, nu putem încă vorbi de
un inventar exact al acestora, din motive lesne de înţeles: există încă pe glob zone populate, dar
neexplorate lingvistic, din cauza inaccesibilităţii lor; nu se disting întotdeauna tranşant limbile de
dialecte pe baza criteriilor curente de departajare; persistă încă idiomurile de tranziţie dintre
limbi, tratate fie ca limbi distincte, mixte, fie ca dialecte intermediare; limbile sunt în continuare
sensibile la modificările determinate de schimbări de ordin geopolitic; iar fenomenul dispariţiei
limbilor are loc sub ochii noştri etc. De aceea, e nevoie de multă prudenţă în înregistrarea
numerică a idiomurilor de pe glob – în accepţiunea lor uzuală idiomurile fiind limbi vorbite de
comunităţi bine definite. Numărul acestora s-ar ridica la 3000 (Elena Slave, Lucia Wald, 1968)
sau chiar la 4000 (A. Vraciu, 1980; G. Yule, 2000).

Mult mai importantă decât inventarierea s-a dovedit a fi, pentru studiul ştiinţific al limbilor,
clasificarea acestora. Primele încercări de clasificare a limbilor europene, de pildă, datează din
Renaşterea târzie, când, mai cu seamă după punerea în circulaţie a textelor tipărite, s-a observat
că anumite idiomuri se aseamănă mult în anumite privinţe şi se pot grupa pe baza acestor
asemănări. Mai întâi, s-a realizat, încă din secolul al XVI-lea, pe baza corespondenţei dintre
limbă şi unitatea teritorială în care se vorbea, o clasificare geografică. Aceasta avea calitatea de a
fi exactă, harta geolingvistică putând fi oricând confruntată cu realitatea, dar instabilă,
valabilitatea sa fiind sensibilă în special la evenimentele istorice care au avut drept consecinţe
modificarea graniţelor şi schimbarea politicilor lingvistice (v. urmările războaielor de cucerire,
colonizările, destrămarea imperiilor, federalizările şi defederalizările etc.). Deşi interesează
lingvistica, clasificarea geografică rămâne externă acestui domeniu. Lingvistica nu urmăreşte atât
locul pe care o limbă îl ocupă pe harta lumii, cât pe acela pe care şi l-a dobândit într-o structură
genetică sau gramaticală. Prin urmare, lingvistica se ocupă de taxonomii elaborate în funcţie de
criteriul originii sau de criteriul structurii morfosintactice, pentru a stabili clasa de particularităţi
în care se încadrează o limbă şi în interiorul căreia trebuie studiată. Primele clasificări de natură
lingvistică au apărut în secolele al XVII-lea şi al XVIII-ea, dar au fost mult îmbunătăţite în
cursul secolului al XIX.lea, când au beneficiat de sprjinul metodei comparativ-istorice şi de
practica reconstrucţiilor, specifice lingvisticii indoeuropene.
2.1. Clasificarea genealogică a limbilor

Clasificarea genealogică a limbilor se realizează în funcţie de criteriul originii comune a

limbilor, cauză a asemănărilor regulate dintre limbile care alcătuiesc o familie genetică.

4.1.1. Arborele genealogic al limbilor

În căutarea originii limbilor şi a particularităţilor identice sau foarte asemănătoare care să

confirme înrudirea idiomurilor care provin dintr-o limbă comună stă raţiunea de a fi a lingvisticii
secolului al XIX-lea. În acest secol rezervat integral studiului istoric al limbii, modelul de
cercetare dominant era cel folosit în ştiinţele naturii. În aceste condiţii, devine operaţională
pentru lingvistică şi noţiunea de arbore genealogic, transferată din botanică, prin care se
ilustrează, în linii mari, pe linie verticală, relaţiile de descendenţă – directă sau indirectă – a
limbilor antice şi moderne din aceeaşi limbă-mamă, indoeuropeana veche (protoindoeuropeana).

Argumentele lingvistice ale acestei filiaţii sunt asemănările dintre structurile gramaticale
şi lexicale ale unor limbi, asemănări care confirmă o moştenire comună. Reprezentarea unei
aemenea familii genetice are ca punct de pornire limba sursă din care descind, în ordine
cronologică, limbi sau grupuri de limbi antice (atestate sau reconstituite), din care se trag, la
rândul lor, limbile moderne, dintre care cele mai multe sunt vorbite şi astăzi, dar câteva sunt pe
cale de dispariţie sau dispărute de curând. Schematic, familia indoeuropeană s-ar reprezenta
astfel:

Indoeuropeana comună

↓ ↓

Ramura indoiraniană Ramura europeană

↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓

Limbi Limbi Limbi Limbi Limbi Limbi Limbi

indiene iraniene germanice celtice italice elenice baltoslave

↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓ ↓

vedica avestica gotica gaelica osca greaca letona

sanscrita, pehlevi germana britanica latina rusa

hindi, neopersana engleza bretona ↓ polona

bengali etc. suedeza etc. galica etc. franceza sârba

româna ceha

spaniola etc.

italiana

portugheza etc.

2.1.2. Familiile de limbi

Se consideră că asemenea arbori genealogici pot descrie toate cele aproximativ treizeci de
familii lingvistice (v. şi chino-tibetane, fino-ugrice, semito-hamitice, turco-tătare, tunguso-
manciuriene, ibero-caucaziene, amerindiene, siberiene, malaio-polineziene etc.), în care se
integrează toate cele 4000 de idiomuri înregistrate de-a lungul vremii.

Cercetările comparativ-istorice nu s-au putut finaliza întotdeauna cu integrarea fermă a

limbilor într-o structură genetică sau într-alta. Acolo unde datele istoricee lipsesc, sau nu sunt
suficient de clare, limbile continuă să fie clasificate pe baza criteriului geografic (v. limbile
negro-africane, limbile din Oceania etc.). Greutăţile cu care s-au confruntat lingviştii în
taxonomia genetică a limbilor au fost cauzate de vastitatea şi eterogenitatea materialului care
trebuia clasificat, la care s-au adăugat: caracterul neatestat al unor limbi, elasticitatea graniţelor
dintre limbi şi dialecte şi, nu în ultimul rând, imprecizia terminologică (v. polivalenţa termenului
de familie de limbi, care este folosit atât în sens larg, v. familia limbilor indoeuropene, cât şi în
sens restrâns, v. familia limbilor romanice, slave, germanice etc.; în aceeaşi situaţie se află
termenul de ramură, care este utilizat atât în sens larg, v. ramura europeană, ramura
indoiraniană etc., cât şi în sens restrâns, v. ramura germanică de nord, ramura germanică de
vest etc.)

Clasificarea genealogică a limbilor oglindeşte motivaţiile evoluţiei lor istorice. Ea

reprezintă o etapă necesară în dezvoltarea lingvisticii istorice şi comparate, în consolidarea
caracterului ştiinţific al studierii limbilor. Pentru descrierea structurii unei familii de limbi se
recurge la împărţirea acesteia în ramuri, subramuri, grupuri şi subgrupuri. Pentru exemplificare,
vom descrie, pe scurt, câteva din cele mai cunoscute familii de limbi.

4.1.2.1. Familia limbilor indoeuropene

Familia limbilor indoeuropene, în care sunt incluse majoritatea limbilor vorbite

actualmente în Europa, America, Australia, Africa, dar şi câteva idiomuri foarte răspândite din
Asia, are cea mai extinsă arie de utilizare. Acesta este unul din motivele pentru care este familia
studiată cel mai riguros şi mai detaliat.

2.1.2.1.1. Limba sursă

Toate idiomurile care o compun provin direct sau mediat dintr-o limbă primitivă, numită
fie indoeruropeană comună, fie protoindoeuropeană:

„... socotim drept limbă indoeuropeană orice limbă care este o formă luată din
indoeuropeana primitivă în perioada anilor 4000-2000 î.e.n., indiferent de gradul de transformare
al limbii primitive. Când spunem că o asemenea limbă reprezintă o formă mai nouă a limbii
primitive, subînţelegem că limba dată continuă printr-o tradiţie neîntreruptă uzajul indoeuropenei
primitive, care este cea mai veche limbă indoeuropeană.” (Simenschi, Th., Ivănescu, Gh., 1981:
18)

Studiile comparative au scos la iveală asemănări între indoeuropeana comună şi alte limbi
primitive, fapt ce demonstrează existenţa unei familii lingvistice mai vechi, supraordonate celei
indoeuropene:
 „Faptul că, în epoca sclavagismului, ca şi în epocile următoare, au existat ca limbi
populare şi literare mai multe limbi indoeuropene a dus la concluzia că a existat o limbă mai
veche din care acestea s-au născut.” (Ibidem: 19)

Din dezvoltarea dialectelor – tot mai divergente – ale acestei limbi vorbite pe un teritoriu
foarte vast s-au format limbile indoeuropene, care se separă în limbi centum (în vestul
teritoriului) şi limbi satem (în estul teritoriului).

2.1.2.1.2. Ramurile familiei indoeuropene

Familia indoeuropeană prezintă două subdiviziuni: ramura indoiraniană şi ramura

europeană.

2.1.2.1.2.1. Ramura indoiraniană

Ramura indoeuropeană ocupă partea estică a teritoriului pe care se vorbesc limbi

indoeuropene. Vorbitorii de limbi indoiraniene se numeau Ärya „nobili”. Ambele idiomuri,
indian şi iranian, au cunoscut foarte de timpuriu şi o variantă scrisă. Aspectul general al
morfologiei indoeuropene s-a conservat cel mai bine în textele vechi scrise în faza arhaică a
evoluţiei acestor limbi, care, de aceea, sunt extrem de importante pentru indoeuropenistică.

2.1.2.1.2.1.1. Limb
ile
indie
ne

Limbile indiene admit o delimitare diacronică, întrucât prezintă deosebiri clare între cele
trei etape evolutive: indiana veche, medie şi neoindiana.

Indiana veche are două variante, care cunosc scrierea încă din mileniul al II-lea î.e.n.:

a) vedica, varianta religioasă, limba în care s-au scris cele mai vechi texte indiene,
Vedele (Rig-veda, Sama-veda, Yajur-veda, Atharva-veda) şi Upanişadele;

b) sanscrita, varianta laică, limba literară a cărturarilor, cu două direcţii de dezvoltare:

- sanscrita epică, limba renumitelor epopei Ramayana şi Mahabharata;

 - sanscrita clasică, limba Gramaticii lui Pañini şi a dramei Sakuntala a lui Kalidassa.

Indiana medie, limba celor mai vechi inscripţii din India, admite următoarele subdiviziuni:

a) pāli, limba textelor budiste din Ceylon;

b) prākrit, limba literară, legată de curentele religioase ale budismului şi ale janseismului.

.Neoindiana, termen generic pentru idiomurile vorbite din Himalaya până în Sri Lanka,
este limba unor producţii literare care au început să apară din secolul al X-lea. Cea mai
răspândită limbă neoindiană este hindustani, cu două varietăţi: urdu şi hindi. Hindi este limba
oficială a Indiei, vorbită de peste 200 de milioane de locuitori ai acestei ţări. Un alt idiom
neoindian foarte cunoscut este bengali, limba în care şi-a scris poemele renumitul R. Tagore. Tot
grupului de limbi neoindiene îi aparţine şi limba Rroma, la origini limbă a tribului dom, derivată
din indiana de nord-vest.

2.1.2.1.2.1.2. Limbile iraniene

Limbile iraniene, foarte apropiate de cele indiene, suportă aceeaşi periodizare. Prin
urmare, distincţiile lingvistice corespund celor istorice. Vorbim astfel de trei grupuri idiomatice,
care se deosebesc în timp: vechea iraniană, iraniana medie şi neoiraniana (neopersana).

Iraniana veche are două varietăţi importante:

a) persana veche, cunoscută datorită inscripţiilor cuneiforme de pe vremea lui Darius I, pomenit şi
de M. Eminescu în Scrisoarea III;

b) avestica (sau zenda), limba textelor religioase reunite sub titlul Avesta. Aceasta este foarte
apropiată de vedică, datorită provenienţei ei directe din indoiraniana de bază.

Iraniana medie denumeşte un grup idiomatic al cărei principală reprezentantă era limba
pehlevi, limbă oficială a imperiului din vremea Sassanizilor, atestată în texte din secolele al III-
lea – al VII-lea. Dar monumentele culturii iraniene care ne-au parvenit din această epocă au fost
scrise în mai multe limbi medioiraniene, precum: mediopersana, parta, sogdiana, horezmica şi
hotaniana.
 Neoiraniana se prezintă ca un conglomerat de idiomuri a căror distribuţie geografică
permite gruparea lor în:

a) idiomuri neoiraniene orientale: oseta, afgana, jaghnobi etc.

b) idiomuri neoiraniene occidentale: tadjica, kurda, beluciana, neopersana etc. Neopersana

este limba catrenelor lui Omar Khayamm, de fapt limba vorbită în prezent în Iran.

2.1.2.1.2.2. Ramura europeană

Vom descrie sumar configuraţia idiomatică a ramurei europene din familia indoeuropeană
de la est la vest, făcând distincţia dintre limbile care nu admit formarea unei subramuri (toharica,
armeana, hitita şi veneta) şi cele care se pot grupa astfel (limbile vechi balcanice, limbile
baltoslave, limbile germanice şi limbile celtoitalice).

2.1.2.1.2.2.1. Limbile care nu se pot reuni într-un grup

Toharica este o limbă moartă, fixată însă în scris. Texte în toharică, redactate în alfabet
hindus, au fost descoperite în Turchestanul chinez. Ele datează din secolele al V- lea şi al VII-lea
şi reprezintă traduceri de texte religioase budiste.

Armeana, care dezvoltă un dialect indoeuropean originar din Asia Mică. Este atestată încă
din secolul al V-lea, datorită descoperirii unor texte literare originale şi a unor traduceri de texte
religioase din greacă. Are numeroase dialecte.

Hitita este o limbă de tip centum, cu îndelungată tradiţie scrisă. De la Curtea regilor Asiei
Mici de răsărit ne-au parvenit documente în hitită, scrise pe tăbliţe de argilă, în mileniul al II-lea
î.e.n. Descoperirea acestora în Turcia, la începutul secolului al XX-lea, a fost mană cerească
pentru indoeuropenişti:

„... ele aduc în reconstrucţia limbii indoeuropene unele date pe care nu le-am putea
reconstitui din datele pe care ni le oferă alte limbi indoeuropene.” (Al. Graur – coord., 1965:
240)
 Luvica şi palaica sunt limbi foarte apropiate. Odată cu descoperirea textelor hitite, s-au
descoperit şi texte redactate în aceste limbi, care conţin forme arhaice, foarte apropiate de cele
din indoeuropeana comună.

Veneta este o limbă occidentală, vorbită în nord-vestul Italiei. Este atestată datorită a
peste două sute de inscripţii şi de texte scurte care s-au scris înaintea erei noastre. Numeroasele
influenţe ale unor limbi vechi indoeuropene asupra venetei se explică prin faptul că veneţii au
locuit într-o perioadă foarte îndepărtată în nordul Alpilor, între ţinuturile primitive ale
germanilor, slavilor, celţilor şi italicilor.

2.1.2.1.2.2.2. Limb
ile
vechi
balca
nice

Alcătuiesc grupul limbilor vechi balcanice acele idiomuri care s-au vorbit în Antichitate
în regiunea Balcanilor: greaca, albaneza, ilira, geto-daca, macedoneana. Dintre acestea, numai
greaca şi albaneza se mai vorbesc şi astăzi.

Greaca a fost, din punct de vedere cronologic, prima limbă a culturii europene. Ca şi
limbile ei „surori” din ramura indoiraniană, greaca suportă distincţii idiomatice de natură
diacronică: greaca veche (sau elina), greaca medie (sau bizantina) şi greaca modernă (sau
neogreaca).

Greaca veche era fărâmiţată dialectal, îndeosebi din cauza orgoliilor locuitorilor unor
cetăţi greceşti, care trebuiau să se distingă de cei din afara cetăţii şi prin limba vorbită:

„Fiecare cetate greacă îşi are dialectul ei; însă acestea nu se deosebesc într-atâta încât să
împiedice comunicarea fundamentală a limbii: un elen putea fi înţeles, în general, în orice parte a
domeniului grecesc”. (Th. Simenschi, G. Ivănescu, 1981: 159)

Multe dintre dialectele elinei aveau statut de dialect literar. De exemplu, Sapho şi Hesiod
au scris în dialectul eolic, în dialectul ionic au apărut epopeile lui Homer şi scrierile istorice ale
lui Hesiod, dialectul doric este renumit datorită inscripţiilor dorice din Creta şi scrierilor lui
Pindar, Teocrit şi Arhimede. În fine, cel mai cunoscut, mai ales în varianta sa cultă, este dialectul
atic în care s-a scris marea tragedie greacă (v. Eschil, Sofocle şi Euripide) şi filosofia de aur a
grecilor (v. Platon şi Aristotel).

Câteva dialecte s-au reunit în jurul dialectului atic şi au format cu timpul celebra koiné:

„Datorită prestigiului politic şi cultural al Atenei, în secolul al V-lea î.e.n., acest dialect
începe să se impună şi în alte zone, suferind însă şi o puternică influenţă ionică în lexic. Această
nouă formă a dialectului atic poartă denumirea de koiné <limbă comună>. Aparţia ei a dus la
anihilarea particularităţilor dialectale.” (A. Vraciu, 1980: 246)

După secolul al III-lea î.e.n., înflorirea comerţului şi cuceririle lui Alexandru Macedon au
contribuit la răspândirea acestei koiné până în Balcani, în Asia Mică şi în Egipt.

Greaca medie (sau bizantina) este caracterizată, din punct de vedere lingvistic, pe de o
parte de tendinţa conservatoare, care stabileşte continuitatea cu greaca comună, şi, pe de altă
parte, de tendinţa populară, care duce la o nouă scindare dialectală. Bizantina reprezintă un
stadiu evolutiv de durata unui mileniu (sec. al VI-lea - sec. al XV-lea). Ea devine limba oficială a
Imperiului din Orient şi ajunge să fie întrebuinţată ca mijloc de comunicare între popoarele
balcanice.

Neogreaca reprezintă faza modernă de evoluţie a limbii grecilor. Cu toate că, începând
din secolul al XVI-lea, se îngustează progresiv aria de răspândire a idiomurilor greceşti, acestea
au o contribuţie masivă la formarea şi alimentarea terminologiei ştiinţifice şi tehnice moderne.

În secolul al XVIII-lea, limba greacă, legată de regimul fanariot, a fost impusă, sub forma
unui curent grecizant, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. Dată fiind antipatia faţă de
fanarioţi, influenţa greacă bizantină a fost minimizată imediat după eliberarea românilor de sub
vremelnica lor dominaţie.

În pofida unei accentuate susţineri a variantei savante, în Grecia a avut câştig de cauză
varianta influenţată de vorbirea populară, dimotiki, care a fost adoptată în cele din urmă de presă,
de scriitori, fiind resimţită ca rezultat al unei tendinţe naturale de dezvoltare a limbii.
 Albaneza este o limbă balcanică, de tip satem. După dispoziţia teritorială a Albaniei, s-a
crezut multă vreme că albaneza continuă un dialect ilir. Această teorie a fost, cu timpul,
infirmată. Studiile consacrate studiului de material lexical româno-albanez au dus la concluzia că
aceste idiomuri provin dintr-un acelaşi dialect trac.

Albaneza este atestată din secolul al XV-lea. Structura etimologică a vocabularului

albanezei este rezultatul diverselor influenţe care s-au exercitat asupra acestui idiom: slavă,
grecească, turcească, romanică etc. Are două dialecte fundamentale: toskë în sudul şi gegë în
nordul Albaniei.

Macedoneana este o limbă moartă, care a fost vorbită de poporul lui Alexandru Macedon.
Nu are o variantă scrisă, fiindcă greaca era folosită de macedonieni ca limbă de cultură. S-au
păstrat din macedoneană câteva zeci de cuvinte şi câteva nume proprii, care apar în operele
scriitorilor greci.

Ilira era vorbită în nord-vestul Peninsulei Balcanice. Ca şi macedoneana, ilira este o

limbă dispărută, din care au rămas puţine cuvinte, în majoritate nume proprii.

Traco-daca a fost vorbită de o populaţie foarte numeroasă în nord-estul Peninsulei

Balcanice. Teritoriul extins pe care se foloseau dialectele tracice a dus la îndepărtarea lor de
limba comună, la o evoluţie divergentă soldată cu formarea de noi idiomuri: frigiană, armeană,
albaneză, geto-dacă.

Vestigiile tracice şi dacice se reduc la inventare de toponime, hidronime sau antroponime,

cele mai multe dintre acestea fiind identificate în inscripţii latineşti şi greceşti. Existenţa a
aproximativ 80 de cuvinte româneşti cu corespondente în albaneză pot fi explicate prin
comunitatea de substrat a celor două limbi.

4.1.2.1.2.2.3. Limbile baltoslave

Sunt tratate împreună, întrucât pentru mult timp au format o comunitate lingvistică. Sunt
limbi cu caracter arhaic, a căror structură gramaticală este foarte apropiată de cea a
indoeuropenei comune.
 „Între limbile slave, baltice şi germanice există un număr destul de mare de afinităţi
lingvistice (în primul rând, morfologice şi lexicale). Aceste relaţii le întrec, sub raport cantitativ
şi calitativ, pe cele proprii limbilor baltoslave şi (indo)iraniene. De asemenea, în slavă, baltică şi
hitită există un număr de elemente comune (în sistemul fonetic, în tipul de formare a cuvintelor
şi în lexic), care constituie, adeseori, isoglose specifice.” (A. Vraciu, 1981: 245)

În grupul limbilor baltice se integrează vechea prusiană, din care s-au păstrat doar un
glosar şi scurte traduceri de texte religioase, lituaniana, limbă atestată din secolul al XVI-lea, în
prezent limba oficială a Lituaniei, şi letona, care dezvoltă o variantă literară începând din acelaşi
secol, al XVI-lea. Spre deosebire de lituaniană, letona este mai puţin conservatoare, deosebindu-
se mai mult de indoeuropeana comună.

În grupul limbilor slave intră idiomuri foarte apropiate, motiv pentru care se consideră că
acestea formează, de la est la vest, un bloc lingvistic unitar. La baza idiomurilor slave stă slava
comună, o limbă ale cărei forme sunt reconstituite. Paleoslava, limbă literară foarte apropiată de
limba comună, este atestată din secolul al IX-lea, graţie traducerilor de texte din limba greacă
realizate de Chiril şi Metodiu, adică de călugării care s-au servit în acest scop de alfabetul
chirilic.

Grupul slav suportă distincţii interioare pe baza criteriului geografic. În funcţie de acesta,
putem vorbi despre „repartizarea” limbilor slave în trei grupuri: de est, de vest şi de sud.

Limbile slave răsăritene, rusa, ucraineana şi bielorusa prezintă asemănări atât de mari,
încât vorbitorii uneia dintre ele se înţeleg fără dificultate cu vorbitorii alteia.

Rusa a fost atestată din secolul al XII-lea, secol în care a apărut primul text literar rusesc,
celebrul Cântec pentru oastea lui Igor. Limba literară este foarte apropiată de cea vorbită.
Literatura scrisă în rusă este una din marile literaturi ale lumii (v. operele lui Tolstoi, Dostoievski,
Puşkin, Esenin, Bulgakov etc.). Limbă oficială în federaţia U.R.S.S., rusa a fost limba unui bloc
comunist, promovată excesiv şi în ţările ex-comuniste învecinate. Tot un exces este şi scoaterea
rusei din programele şcolare în fostele ţări comuniste imediat după eliberarea de comunism.
Indiferent de politica statală, limba rusă merită să fie cunoscută oriunde, fiindcă este o mare
limbă de cultură. Din 1945, rusa este una din cele şase limbi oficiale de lucru utilizate de O.N.U.
 Ucraineana se afirmă ca limbă de sine-stătătoare începând din secolul al XIV-lea.
Producţiile literare ale secolului al XIX-lea, care poartă semnăturile lui Taras Şevcenko şi Ivan
Franco, contribuie la consolidarea variantei literare a ucrainienei.

Bielorusa a fost atestată în secolul al XIII-lea. Despre varianta sa literară se poate vorbi
abia din secolul al XIX-lea. Sunt considerate a fi limbi slave occidentale ceha, slovaca şi
poloneza.

Ceha este atestată din secolul al XIII-lea. Din secolul al XVI-lea, limba cehă îşi formează
şi o variantă literară, în jurul dialectului de la Praga, folosit de reformatorul Jan Hus în scrierile
sale. Cu timpul, varianta literară se îndepărtează foarte mult de cea populară.

Slovaca este o limbă apropiată de cehă, faţă de care deosebiri esenţiale se identifică
numai la nivelul vocabularului. Ea a fost atestată în secolul al XV-lea, graţie unor documente
despre mişcarea husistă. După destrămarea Cehoslovaciei, slovaca devine limba oficială a
Slovaciei.

Poloneza este idiomul vorbit la extremitatea vestică a teritoriului locuit de slavi. A fost
atestată în secolul al XIII-lea şi a cunoscut o variantă literară din secolul al XVI-lea. Începând
din secolul al XVIII-lea, occidentalizarea limbii se manifestă prin receptivitatea vocabularului
faţă de împrumuturile franceze. Consolidarea limbii literare poloneze pe parcursul secolului al
XIX-lea se leagă de numele scriitorului Adam Mickievicz. Apogeul acesteia este atins în secolul
următor în opera lui H. Sienkievici.

Limbile slave de sud sunt bulgara, sârba, croata, slovena şi macedoneana (idiom slav
diferit de limba macedoneană pe care am prezentat-o ca limbă veche balcanică, apropiată de
elină). Grupul sudic al limbilor slave este mai puţin unitar decât cele la care ne-am referit până
acum.

Bulgara este o limbă cu trei variante istorice: bulgara veche (paleoslava, atestată din
secolul al IX-lea, datorită traducerilor de texte religioase făcute de Chiril şi Metodiu şi scrise cu
celebrul alfabet chirilic), bulgara medie şi noua bulgară. Ea este apropiată de macedoneană, dar
se distinge printr-o serie de inovaţii de celelalte idiomuri slave. Lupta purtată în secolul al XIX-
lea pentru impunerea limbii literare a contribuit la formarea limbii bulgare moderne.
 Sârba este cea mai armonioasă limbă slavă. Este atestată în secolul al XII-lea. Pentru
varianta scrisă a sârbei s-a recurs la alfabetul chirilic. În a doua jumătate a secolului al XX-lea a
fost limbă oficială a R.S. Federative Jugoslavia. În prezent, este limbă oficială în Serbia, Bosnia
şi Herţegovina şi Muntenegru.

Croata este o limbă foarte apropiată de sârbă. Se diferenţiază de aceasta numai la nivelul
vocabularului şi al scrierii cu alfabet latin. Diferenţele dintre sârbi şi croaţi sunt mai degrabă
religioase şi politice decât lingvistice. Actualmente, croata este limbă oficială în Croaţia. În
secolul trecut, în varianta mixtă sârbocroată, era limbă oficială a Jugoslaviei, stat federativ cu
capitala la Belgrad.

Slovena, atestată din secolul al XV-lea, este o limbă neunitară, cu dialecte foarte diferite
între ele. Slovena este una din puţinele limbi europene care au păstrat numărul dual din
protoindoeuropeană. Este limba oficială a Sloveniei.

Macedoneana este un idiom sud-slav atât de apropiat de bulgară, încât unii lingvişti îl
consideră un dialect al bulgarei. Diferenţele reduse dintre bulgară şi macedoneană se rezumă la
vocabular. Macedoneana a împrumutat elemente lexicale sârbe, mai cu seamă în perioada
contactelor lingvistice directe ocazionate de convieţuirea macedonienilor cu sârbii în fosta
Jugoslavie.

4.1.2.1.2.2.4.Limbile germanice

Limbile germanice provin dintr-o limbă neatestată, dar reconstituită, – germana comună –
şi îşi au rădăcinile îndepărtate în protoindoeuropeană, limbă faţă de care s-au distanţat în multe
privinţe (v. inovaţiile germanice în mutaţia accentului, în mutaţia consonantică, în flexiunea
adjectivală, în structura verbului etc.).

Ca şi limbile slave, cu care prezintă multiple afinităţi, limbile germanice se împart,

aparent doar din punct de vedere geografic, în trei grupuri: de est, de vest şi de nord.

Grupul germanic de est este reprezentat de gotică. Cu alfabet gotic s-a realizat o
traducere a Bibliei încă din secolul al IV-lea. Gotica s-a vorbit până la sfârşitul Evului Mediu.
Există date despre o populaţie din Crimeea care vorbea un dialect gotic.
 Cel mai extins grup de limbi germanice este cel occidental. Acesta este şi cel mai puţin
unitar dintre cele trei. Se integrează în acest grup germana (de sus şi de jos), engleza şi frizona.

Germana veche de jos s-a scindat în saxona de jos, atestată din secolul al IX-lea, şi
franconica de jos, limbă din care provin olandeza şi flamanda.

Germana veche de sus (germana propriu-zisă) permite distincţii diacronice: vechea

germană de sus (secolele al VIII-lea - al IX-lea, atestată prin glose din secolul al VIII-lea şi prin
Cântecul lui Hildebrand din secolul al IX-lea); germana de sus medie (secolele al IX-lea – al
XVI-lea) şi germana de sus modernă (de după secolul al XVI-lea).

Ramificaţiile dialectale afectează unitatea limbii germane de astăzi. Cele mai cunoscute
dialecte sunt cel bavarez, cel aleman şi cel franconic.

Engleza este o limbă cu caracter unitar, provenită din anglosaxonă, atestată din secolul al
VIII-lea. Şi engleza se pretează la delimitări ferme ale fazelor evolutive: anglosaxona (până în
secolul al XII-lea, engleza medie (secolele al XII-lea - al XVI-lea) şi neoengleza (de după secolul
al XVI-lea). După cum se ştie, engleza este cea mai răspândită limbă europeană de pe glob, un
veritabil instrument al globalizării. Este limbă oficială în Marea Britanie, în Irlanda, în S.U.A, în
Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Din 1945 este şi limbă oficială de lucru a O.N.U. Tot mai
mult, engleza devine o limbă uzuală în diferite colţuri ale lumii. Contribuie la succesul politicii
de expansiune a englezei actuale şi anumite trăsături lingvistice ale acesteia, cum ar fi „structura
gramaticală simplă, tinzând spre tipul aglutinant”. (M. Sala, Ioana Vintilă-Rădulescu, 1981: 77)

Frizona este un idiom atestat din secolul al XIII-lea, folosită în texte ample începând din
secolul al XVI-lea, se mai vorbeşte doar în câteva regiuni din Olanda şi din nordul Germaniei.

4.1.2.1.2.2.5 Limbile celtoitalice

Datorită asemănărilor dintre limbile celtice şi cele italice, se poate vorbi de o subramură a
limbilor celtoitalice.

Limbile celtice sunt limbi vechi europene, împărţite din punct de vedere geografic în
insulare (gaelică – irlandeză, scoţiană, manx; britanică – galeză, bretonă, cornică etc.) şi
continentale (galica, celtiberiană, norică etc.). Există un alfabet celtic, despre care dovezile
arheologice ne arată că era folosit, începând aproximativ din secolul al X-lea, în special în
inscripții și marcaje de hotare. Şi druizii utilizau acest alfabet pentru consemnarea poveștilor, a
legendelor istorice sau a poeziilor etc.

Gaelica, de pildă, este o limbă celtă atestată în inscripţii din secolul al III-lea. În Evul
Mediu s-a scris o literatură bogată în gaelică. În prezent, se mai vorbeşte în Irlanda (irlandeza),
în Scoţia (scoţiana) şi pe Insula Man (manx).

Britanica, limbă care pare să se fi folosit în vremuri îndepărtate în întreaga Britanie, se

diferenţiază în: galeză, vorbită în Ţara Galilor; cornică, vorbită în regiunea Cornwall, dispărută
din secolul al XVIII-lea; şi bretonă, vorbită de celţii ce au părăsit Britania şi s-au stabilit în
Bretania, deci într-o regiune de pe teritoriul actual al Franţei.

Limbile celtice continentale sunt reprezentate de galică, limbă atestată înaintea erei
noastre. Până în perioada cuceririlor romane şi câteva secole după aceea, galica se vorbea într-un
spaţiu vast: în Galia, adică pe un teritoriu care cuprindea Franţa, Belgia, Elveţia şi o parte a
Germaniei de astăzi. Toponime şi antroponime galice apar în operele scriitorilor greci şi latini.
Începând din secolul al IV-lea, galica a fost înlăturată de limbile romanice în formare, dar
vestigiile epigrafice descoperite în Galia au conservat numeroase eşantioane de limbă celtă
continentală.

Limbile italice

Sunt reunite sub denumirea de limbi italice idiomurile vorbite în Antichitate în Peninsula
Italică. Ele formează două grupuri lingvistice: osco-umbrian şi latino-falisc.

„Între grupul latino-falisc şi cel osco-umbrian există câteva deosebiri lingvistice

importante, pentru că ele apar ca reflexe tardive în materialul lingvistic romanic.” (Ileana
Oancea, Luminiţa Panait, 2002: 24)

Osca era o limbă vorbită în Samnium şi în Campania. Este atestată din secolul I î.e.n.
Cea mai lungă dintre cele aproximativ 200 de inscripţii în oscă, Tabula Bantina, reprezintă un
fragment dintr-un text legislativ.
 Umbrica este limba veche a umbrienilor imigraţi în Peninsula Italică. Este atestată din
secolul al III-lea î.e.n. printr-un document care cuprinde inscripţii de cult, intitulat Tabulae
Iguvinae.

Latina este cea mai cunoscută limbă italică. Iniţial vorbită în Latium, atestată din secolul
al VI-lea î.e.n., latina se extinde în întreaga Italie şi mult dincolo de graniţele acesteia, în întreg
Imperiul Roman.

Din punct de vedere tipologic, latina este fidelă indoeuropenei comune, asemănându-se
mult în plan gramatical atât cu limbile indoiraniene, cât şi cu limba greacă.

Latina a fost deseori comparată cu greaca, mai ales datorită statutului lor de limbi clasice
de cultură. În greacă şi, mai târziu, în latină s-au scris operele literare şi ştiinţifice ale
Antichităţii; pentru aceste limbi s-au conceput primele gramatici europene. Amândouă au
cunoscut un apogeu cultural, urmat de restrângerea drastică a sferei de întrebuinţare. Spre
deosebire de limba greacă, latina a devenit stratul pe care s-au întemeiat noi limbi de cultură ale
Europei, aşa-numitele limbi romanice.

4.1.2.1.2.2.6. Limbile romanice

Limbile romanice au ca element constitutiv comun stratul de latină populară (vulgară),

agenţii romanizării nefiind aleşi din populaţia Romei, ci din părţi ale imperiului în care latina
cultă era mai curând necunoscută. Descendentele latinei – franceza, italiana, spaniola,
portugheza, româna, provensala, catalana, sarda, retoromana şi dalmata – au fost clasificate pe
criterii geografice. Carlo Tagliavini (1977) vorbeşte astfel de patru grupuri de limbi romanice:

- grupul ibero-romanic (spaniolă, portugheză şi catalană);

- grupul galo-romanic (franceză şi provensală/ occitană);

- grupul italo-romanic (italiană, sardă, retoromană şi dalmată)

- grupul balcano-romanic (română),

cu menţiunea că două idiomuri – catalana şi dalmata – au statut de limbă de tranziţie (lingua
puente), catalana făcând legătura dintre grupul ibero-romanic şi cel galo-romanic, iar dalmata,
unind grupul italo-romanic de cel balcano-romanic.

Spaniola este limbă oficială în Spania şi Angora, dar şi în numeroase state din America
Centrală şi de Sud (v. infra). Este şi limbă oficială de lucru la O.N.U., din 1945. Cunoaşte trei
variante: spaniola europeană, spaniola americană şi iudeo-spaniola. Este limba romanică cu cei
mai mulţi vorbitori – peste 300 de milioane –, fapt ce o situează pe poziţia a III-a, după chineză
şi engleză, în privinţa numărului de utilizatori. Este o limbă cu multe dialecte, dintre care le
amintim pe cele mai răspândite: mozarab, dispărut după retragerea arabilor din Peninsula Iberică,
aragonez, castilian, asturo-leonez, andaluzian, extremeno, canario etc.

Limba spaniolă este atestată din secolul al X-lea (prin Glosele emiliene şi Glosele silense)
şi dezvoltă o variantă literară începând din secolul al XII-lea, când apare Cantar de Mio Cid
(Cântecul Cidului). Limba spaniolă literară are la bază dialectul castilian. Secolul al XVI-lea este
considerat secolul de aur (Sigeo de Oro) al culturii spaniole, graţie operelor literare semnate de
Cervantes şi de Lope de Vega.

Portugheza este foarte apropiată de spaniolă, întrucât provine dintr-un dialect al acesteia.
Este limbă oficială în Portugalia şi în câteva ţări din America de Sud (v. infra). Are peste 170 de
milioane de vorbitori, cei mai mulţi în Brazilia. Ca şi spaniola, se prezintă în trei variante:
portugheza europeană, portugheza americană şi iudeo-portugheza. Şi portugheza are numeroase
dialecte: cel mozarab, comun cu spaniola, dominant în perioada coabitării cu arabii, dar eliminat
după căderea Granadei, şi cele două grupuri de dialecte: la nord de Mondego (codialectele,
dialectele interammense şi transmontan) şi la sud de Mondego (azorian, madeirez, beirăo).

Limba portugheză este atestată de la sfârşitul secolului al XII-lea – începutul secolului al

XIII-lea pe baza a două documente: Noticia de Tarto şi Testamentul lui Alphonso II. Limba
portugheză literară, formată pe baza limbii vorbite la Lisabona, s-a consolidat în timpul
Renaşterii, datorită valorii operelor lui Luis de Camoes şi Gil Vicente.

Catalana este recunoscută ca limbă oficială, alături de spaniolă, în Catalonia. Are două
variante: catalana orientală, cu centrul la Barcelona, şi catalana occidentală, cu centrul la Lérida.
Fr. Diez o consideră limbă romanică de sine-stătătoare, în timp ce C. Tagliavini se referă la
catalană ca la un idiom de tranziţie între grupul iberic şi cel galo-romanic.

Franceza este limbă oficială în Franţa, Belgia şi Elveţia, dar şi în numeroase state din
Africa (v. infra). Este şi limbă oficială de lucru a O.N.U., din 1945. În privinţa numărului de
vorbitori, se situează pe poziţia a treia în Romania, după spaniolă şi portugheză, având
aproximativ 125 de milioane de utilizatori. Este o limbă unitară, care s-a dezvoltat din dialectul
langue d’oil, cu centrul în Île de France.

Limba franceză este atestată din secolul al IX-lea, printr-un renumit document istoric:
Les Sermons de Strasbourg (Jurămintele de la Strasbourg). În istoria francezei, deosebim trei
etape evolutive: franceza veche (secolul al IX-lea – secolul al XIV-lea); franceza medie (secolul
al XIV-lea – secolul al XVI-lea) şi franceza modernă (începând din secolul al XVII-lea).
Caracterul unitar al francezei a fost susţinut şi controlat de Academia franceză, înfiinţată în 1636.

Limba literară franceză a fost valorificată secole la rând în operele unor scriitori care au
influenţat întreaga Europă: Moliére, Racine, Voltaire, H. de Balzac, V. Hugo, G. Flaubert, M.
Proust, A. Gide, P. Verlaine, St. Mallarmé, P. Eluard, A. Camus, J.P. Sartre etc., etc.

Provensala (occitana) s-a născut din evoluţia dialectului langue d’oc. Din punct de
vedere fonetic, provensala este mai apropiată de latină decât franceza. Declinul provensalei
începe din secolul al XIII-lea, de când regele Franţei Francisc I decretează impunerea francezei
ca limbă unică a regatului.

Totuşi, provensala a dezvoltat cu succes o variantă literară. Este limba trubadurilor, a

celei mai melodioase poezii lirice europene, dar şi limba în care Mistral, laureat al premiului
Nobel, şi-a scris celebrul poem epic Mireille. Reducerea progresivă a registrelor stilistice a
afectat însă dramatic provensala literară, reducând-o la o limbă tot mai puţin vorbită în Franţa.

Italiana este limbă oficială în patru state europene: Italia, Vatican, Elveţia şi San Marino.
Este limbă uzuală în mai multe ţări europene, americane şi chiar africane, iar în Malta are statut
de limbă de cultură. Formată în Peninsula Italică şi în Sicilia, unde existau numeroase populaţii
preromane, italiana are caracter eterogen. Variantele sale dialectale pot fi reunite în trei grupuri:
cel al dialectelor septentrionale (venet, piemontez, lombard, emilian); cel toscan (florentin, senez,
apuan) şi cel centromeridional (sicilian, campan, calabrez). Această fărâmiţare dialectală face ca
limba literară să fie îndepărtată de limba vorbită. Totuşi, astăzi se resimte tot mai insistent
influenţa dialectului de la Roma asupra limbii vorbite în Italia.

Italiana este atestată din secolul al X-lea, cel mai vechi document scris în italiană fiind
Cartea Capuana din 960. La baza limbii literare italiene se află dialectul florentin. Din secolul al
XV-lea, Academia italiană, care reface Academia platoniciană din Antichitate, sprijină
constituirea şi dezvoltarea limbii latine literare în jurul acestui dialect în care şi-au scris operele
fundamentale renascentiştii Dante, Petrarca şi Boccacio.

Sarda are peste un milion de vorbitori în Sardinia şi trei dialecte: logudurez, în centru,
campidanez, în sud, şi galuric-sassaric, în nordul insulei.

Retoromana este una din limbile oficiale ale Elveţiei, pe lângă franceză, italiană şi
germană. Cu toate că are mai puţin de un milion de vorbitori, cunoaşte două variante dialectale:
dialectul romand (romanş) vorbit în Elveţia, şi dialectul friulan, vorbit în nord-estul Italiei, la
Udine şi în împrejurimi.

Dalmata este singura limbă romanică moartă. A dispărut în secolul al XIX-lea. Se vorbea
pe Coasta Dalmaţiei, din Croaţia. Este atestată din secolul al XIII-lea, graţie unor documente
veneţiene găsite la Dubrovnik. A fost studiată monografic de Matteo Bartoli, pe baza interogării
„ultimului vorbitor de dalmată”, Tuone Udaina.

Româna este limbă oficială în România şi în Republica Moldova, având peste 27 de

milioane de vorbitori. Este o limbă unitară, cu patru dialecte la nord şi sud de Dunăre:
dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân. Limba română reprezintă actualul stadiu
evolutiv al dialectului dacoromân.

Este atestată de la începutul secolului al XVI-lea prin Scrisoarea lui Neacşu din 1521. La
baza limbii române literare stă subdialectul muntean. Începând cu a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, opera eminesciană devine un veritabil model de limbă română literară. Acest model
este preluat de generaţia ce i-a urmat lui M. Eminescu (G. Coşbuc, O. Goga, Al. Macedonski) şi
valorificat mai cu seamă în scrierile poeţilor şi prozatorilor interbelici: L. Blaga, G. Bacovia, I.
Barbu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu etc. După cel de-al Doilea Război Mondial
distanţa dintre limba literară şi cea vorbită s-a redus considerabil.

Din succinta prezentare a limbilor din familia indoeuropeană ies la iveală câteva aspecte
caracteristice istoriei acestor idiomuri, cum ar fi:

- efortul de inovare în vederea diferenţierii de idiomurile înrudite, atât pe verticală,

cât şi pe orizontală;

- fenomenele opuse ale dispariţiei şi apariţiei limbilor în interiorul acestei familii,

determinate îndeosebi de factori extralingvistici;

- modificările „superficiale” survenite în intervalul temporal dintre

protoindoeuropeană şi limbile moderne din această familie genetică favorizează ipoteza apariţiei
limbajului cu mult timp înainte de cunoaşterea indoeuropenei comune sau a preindoeuropenei;

- dezvoltarea inegală a limbilor (v. inegalitatea de ritm de dezvoltare marcată de atestările

în epoci diferite; v. tendinţa progresivă a limbilor care au o variantă literară, în comparaţie cu cea
regresivă a limbilor fără variantă literară, condamnate la dispariţie, în cele din urmă);

- tendinţa de extindere a ariei de utilizare a limbilor vorbite de popoare cu nivel înalt de

cultură şi civilizaţie (v. latina în teritoriile cucerite; franceza, engleza şi spaniola în colonii; rusa
şi engleza în federaţii; v. engleza în procesul de globalizare);

- operaţionalizarea criteriului geografic în clasificarea genealogică a limbilor, dat fiind că

limbile înrudite se vorbesc în general pe teritorii învecinate;

- menţinerea vorbitorilor de limbi cu origine indoeuropeană între graniţele istorice în care

se aflau strămoşii indoeuropeni, vorbitorii indoeuropenei comune;

- imigraţia unor populaţii neindoeuropene în spaţiul indoeuropean duce la contacte

lingvistice soldate cu influenţe fonetice şi morfologice sau cu împrumuturi lexicale care
determină diferenţierea mai accentuată a limbilor moderne din familia indoeuropeană;
 - contribuţia limbilor de prestigiu cultural la menţinerea unor standarde de calitate şi la
oferirea lor ca modele de dezvoltare a registrelor stilistice ale majorităţii limbilor indoeuropene
etc.

2.1.2.2. Alte familii de limbi

2.1.2.2.1. Familia hamito-semitică

Familia hamito-semitică este formată din limbi înrudite, care descind dintr-o îndepărtată
limbă comună, de care s-au despărţit în urmă cu aproximativ 5000 de ani. Ele se grupează în
două ramuri: hamitică şi semitică.

a) Ramura hamitică include egipteana veche (atestată de inscripţiile hieroglifice din

mileniile IV î.e.n. – I e.n.), copta (limbă de cult foarte rezistentă în Egipt), limbile
berbere (ale tuaregilor şi kalibilor din nordul Africii), limbile kuşite (vorbite în
Etiopia) şi hausa (folosită în Camerun, Nigeria, Sudan şi Togo).

b) Ramura semitică este alcătuită din trei subramuri: estică (reprezentată de asiro-
babiloniană/ accadiană, o limbă dispărută); nordică (ebraica, feniciana şi arameica)
şi sudică (araba şi etiopiana). Prin evoluţia sa, araba, care reprezintă în prezent a
patra limbă de pe glob după numărul vorbitorilor (care depăşesc 200 de milioane), a
devenit reprezentativă pentru ramura semitică. Este limbă oficială în peste 20 de state
arabe, constituind un factor de unitate pentru lumea islamică. Este atestată pe baza
unor inscripţii din secolul al IV – lea – al VI-lea. Din secolul al VI-lea încep să apară
texte literare în arabă. Biblioteca din Bagdad este celebră pentru impresionanta ei
colecţie de texte ştiinţifice, filosofice şi filologice.

2.1.2.2.2. Familia limbilor fino-ugrice

Familia limbilor fino-ugrice prezintă idiomuri a căror evoluţie neunitară a favorizat

diferenţierea lor accentuată. Se împarte tot în două ramuri: ramura finică şi ramura ugrică. În
ramura finică sunt încadrate finlandeza, estona, lapona, voda, livona etc., iar în cea ugrică
figurează maghiara, mansi şi hantî. Finlandeza (cu 6 milioane de vorbitori) şi maghiara (cu 12
milioane de vorbitori) sunt limbi oficiale ale unor state europene (Finlanda, respectiv Ungaria).
 2.1.2.2.3. Familia limbilor turco-tătare

Familia limbilor turco-tătare reuneşte idiomuri foarte apropiate: turca (osmana), tătara,
azerbaidjana, uzbeka, turcmena, găgăuza, cumana etc. Turca, cea mai răspândită limbă turcică,
adună aproximativ 100 de milioane de vorbitori în Turcia, unde este limbă oficială, şi în ţări mai
mult sau mai puţin învecinate.

2.1.2.2.4. Familia limbilor chino-tibetane

Familia limbilor chino-tibetane are două ramuri: chineză, căreia îi aparţin chineza, thai
propriu-zisă şi thai-siameză, vietnameza etc.; şi tibetană, în care sunt incluse tibetana, limbile
himalaice şi limba birmană. Limba chineză este cea mai vorbită din lume, numărul vorbitorilor
ridicându-se la 1,3 miliarde. Este limbă oficială în Republica China, Taiwan şi Singapore. De
asemenea, este una din limbile oficiale de lucru a O.N.U., din 1945.

4.1.2.2.5. Familia limbilor manciuro-tunguse

Familia limbilor manciuro-tunguse cuprinde idiomuri care se vorbesc în Extremul Orient.

Acestea se împart în două grupuri: manciurian (în sud) şi tungus (în nord). Sunt considerate
limbi manciuriene: manciuriana, vorbită în China, coreeana, limbă oficială în Coreea de Nord şi
în Coreea de Sud, cu 78 de milioane de vorbitori, şi japoneza, limbă oficială în Japonia, unde are
peste 125 de milioane de vorbitori. Din grupul tungus fac parte limbile evenki, evenă, neghidală
şi solonă.

4.1.2.2.6. Familia limbilor amerindiene

Familia limbilor amerindiene cuprinde limbi ale băştinaşilor din nordul, centrul şi sudul
Americii. Din punct de vedere geografic, se disting astfel trei grupe idiomatice: nordică
(eschimosa, aleuta etc.), centrală (maya) şi sudică (quechua, tupi, guarani etc.). Maya este
principala limbă a renumitei culturi mayaşe, vorbită de peste 6 milioane de locuitori din sudul
Mexicului sau din Peninsula Yucatan.

4.1.2.2.7. Familia limbilor malaio-polineziene

Familia limbilor malaio-polineziene se împarte în ramura malaieză (indoneziană) şi în

ramura polineziană. Aparţin ramurii malaeze limbile indoneziană, bali, malaeză şi malgaşă.
Indoneziana, limba oficială a Indoneziei, continuă malaeza, limbă atestată în secolul al IX-lea în
Jawa. În ramura polineziană sunt cuprinse limbile hawaiană şi samoană.

4.1.2.2.8. Familia limbilor ibero-caucaziene

Familia limbilor ibero-caucaziene reuneşte un idiom iberic, basca, şi numeroase idiomuri

caucaziene, dintre care mai cunoscute sunt abhaza, cecena şi georgiana. Limba bască are peste
un milion de vorbitori în Spania şi în Franţa. După destrămarea Uniunii Sovietice şi
autonomizarea unor state caucaziene, abhaza, cecena şi georgiana au devenit limbi oficiale în
Republica Abhază, Cecenia şi Georgia.

4.1.2.2.9. Familia limbilor africane

Alcătuită artificial, pe temeiuri pur geografice, familia limbilor africane include limbile
generic denumite bantu, cu peste 50 de milioane de vorbitori, sudaneza, limbile buşmene şi
hotentote.

4.1.2.2.10. Familia limbilor dravidiene

Sub denumirea de limbi dravidiene sunt reunite circa 70 de idiomuri, folosite de aproape
200 de milioane de vorbitori, din India, Pakistan, Iran, Afganistan şi Sri Lanka.

4.1.2.2.11. Familia limbilor mongolice

În privinţa clasificării mongolei nu s-a ajuns la un consens. Unii lingvişti o integrează

familiei limbilor turco-tătare, alţii o consideră reprezentativă pentru familia limbilor mongolice.
În cea de-a doua variantă, mongola s-ar asocia în această familie cu idiomuri ca buriat-mongola,
halhaşa şi mogola, limbă vorbită în Afganistan.