UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL DREPT CIVIL

“ Dreptul de proprietate comună pe cote-părți .

Aspecte comparative”

Lucrul Individual

A elaborat: Baluţa Irina

studenta gr.1

Conducător ştiinţific: Chibac Natalia

lector .universitar,magistru în drept

CHIŞINĂU-2019
 Cuprins

1. Aspecte generale cu privire la proprietatea pe cote-părți

2. Formele proprietății comune pe cote-părți

3.Reglementarea juridică a proprietății comune pe cote-părți în Federația Rusă

4. Reglementarea juridică a coproprietății în Franța

5.Concluzii

6.Bibliografie
1. Aspecte generale cu privire la proprietatea comună pe cote-părţi

Cea mai importantă şi frecventă modalitate a dreptului de proprietate este proprietatea

comună. Cu privire la natura juridică a proprietăţii comune pe cote-părţi, au existat mai multe
teorii, problema fiind dacă aceasta este o modalitate a dreptului de proprietate sau un drept de
sine-stătător. Teoria clasică, împărtăşind concepţia dreptului roman, concepe proprietatea
comună pe cote-părţi ca o modalitate a dreptului de proprietate. Se arată că bunul care formează
obiectul acesteia aparţine tuturor coproprietarilor, fiecare având o cotă ideală, o fracţiune care nu
este materialmente determinată, ci este stabilită numai intelectual, abstract. De vreme ce dreptul
de coproprietate se răsfrînge asupra fiecărei particule din lucrul comun (indiviz), înseamnă că
fiecare coproprietar poate exercita, în ceea ce priveşte partea sa ideală, toate prerogativele
dreptului de proprietate, care sunt compatibile cu natura ideală a acestei cote-părţi. În concluzie,
se arată pe bună dreptate că, pe de o parte, există un drept unic de proprietate care poartă asupra
lucrului comun, iar pe de altă parte, acest drept este împărţit în cote părţi abstracte recunoscute
fiecărui coproprietar. Dreptul de proprietate al fiecăruia poartă, în cotă-parte ideală, asupra
fiecărei particule care alcătuiesc substanţa acelui bun, obiect al coproprietăţii

În opoziţie cu teoria clasică, se arată că dreptul de coproprietate ar fi un drept real de

sine-stătător. Astfel, cu privire la ideea că ar exista un drept unic de proprietate, se arată că este
contrară caracterelor esenţiale ale dreptului de proprietate, care este un drept absolut, exclusiv şi
perpetuu. Or, dreptul coproprietarilor nu este nici absolut de vreme ce nici unul nu poate dispune
singur de lucrul comun, nu este nici exclusiv, fiindcă aparţine, în acelaşi timp, mai multor
persoane, care exercită simultan şi concurent, drepturi identice asupra aceluiaşi bun, şi, în fine,
nu este nici perpetuu, deoarece, prin natura sa, el are o existenţă provizorie. Pe de altă parte, cu
privire la ideea împărţirii intelectuale a dreptului unic de proprietate, se arată că din moment ce
se admite această diviziune în cote-părţi, se admite implicit şi împărţirea cantitativă a
conţinutului său.

Proprietatea comună apare, ori de cîte ori,cîteva persoane deţin împreună şi concomitent
dreptul de proprietate asupra unui bun, conform legislaţiei în vigoare din Republica Moldova
.După părerea unor savanţi, se divizează nemijlocit dreptul de proprietate, adică împuternicirile
pe care le cuprinde (Randa, Beking,Ungher, Arndts).

O altă opinie indică că, în realitate nu se divizează obiectul proprietăţii comune , dar
cea mai mică particulă a bunului se presupune divizată. Cu alte cuvinte, fiecare din participanţi
are dreptul de proprietate asupra unei cote ideale (pars indivisa) orice particulă a bunului dat (
Brint,Vehter,Vindsheid, Riumelin, Meier, Pobedonostev). După Pobedonosţev, bunul, rămînînd
de facto, indiviz, se delimitează în părţi ideale şi în fiecare din aceste părţi proprietatea titularilor
se caracterizează printr-o exclusivitate.

Cea de-a treia opinie mentionează că, la proprietate comună nu se divizează nici bunul,
nici dreptul, ci valoarea economică a bunului (Koler, Ferster, Shteinlehner, Puntshart,
Shershenevici). În literatura de specialitate, unii autori încearcă de a combina aceste opinii. Aşa,
profesorul Azarevici, observînd, că în proprietatea comună, fiecare participant deţine dreptul de
proprietate asupra întregului bun, dar numai în mărimea cotei sale, şi că, chiar la cea mai mică
particulă a bunului el deţine drept de proprietate asupra cotei ce îi aparţine (1/2,1/3,1/4), susţine:
”aşa o divizare ideală a dreptului de proprietate nu este o divizare nemijlocită a dreptului (el este
indiviz), dar se exprimă în împărţirea între participanţi a utilităţii economice a bunului”.
Legislaţia noastră se apropie în reglementările sale de a doua opinie, unde fiecare titular are
determinată partea sa asupra bunului comun, sub forma unei fracţiuni matematice din drept, are
determinată cota sa parte care nu este concretizată ori materializată asupra unei porţiuni din bun,
acesta fiind comun, nefracţionat material, proprietatea este pe cote-părţi.[32]

Codul civil al Republicii Moldova rezervă acestei teme un compartiment aparte, care
cuprinde articolele 346-365. Proprietatea comună pe cote-părţi presupune doi sau mai mulţi
proprietari asupra bunului, dreptul de proprietate al fiecăruia fiind determinat în mod abstract,
sub forma unei fracţiuni matematice, dar bunul nu este divizat corespunzător acestor cote-părţi.
Dreptul fiecărui proprietar se întîlneşte cu drepturile celorlalţi proprietari asupra fiecărei
particule ce alcătuiesc bunul în materialitatea sa. Aşadar, nici un proprietar nu este titular
exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun şi acest bun nu este divizat corespunzător drepturilor
proprietarilor comuni.

Fiecare proprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote-părţi ideale, abstracte din
dreptul de proprietate, drept care este fracţionat între proprietarii comuni, dar nu şi bunul în
materialitatea lui. Prin urmare, se face distincţie între bunul în materialitatea lui care este
nedevizat si cota parte ideală, abstractă de dreptul de proprietate. Aşadar, mărimea cotelor-părţi
din proprietate comună este determinată fie prin lege, fie prin acordul proprietarilor. În lipsa unei
prevederi legale, sau în lipsa acordului dintre coproprietari privind mărimea cotelor-părţi, va fi
aplicabilă prezumţia stipulată în art.346 al.1 al CC al RM, conform căruia, cotele-părţi vor fi
considerate egale. Această prezumţie va putea fi înlăturată prin proba contrară, adică legea sau
actul juridic încheiat între coproprietari. În cazul în care bunul a fost dobîndit în baza unui act
juridic, mărimea cotelor-părţi din proprietatea comună pe cote-părţi va putea fi dovedită doar
prin înscrisuri. În lipsa unui asemenea înscris va fi aplicată prezumţia – mărimea cotelor-părţi
sînt egale. Deci, drepturile coproprietarilor nu trebuie sa fie neapărat egale.
 2.Formele proprietăţii comune pe cote-părţi.

Dreptul de proprietate îmbracă forma dreptului subiectiv care este de neconceput fără
protecţia judiciară. “Conform concepţiilor romane, numai protecţia juridică a dreptului de
proprietate privată i-a conferit acestuia din urmă o valoare şi o perfecţiune adevărată”.
Concepţia romană vedea în dreptul de proprietate un drept absolut. Pentru a se ajunge însă la
această accepţiune a fost nevoie de o întreagă evoluţie ierarhică.[18] Pornind de la premisa că
proprietatea caracterizează apartenenţa obiectului unei persoane determinate, iar raporturile
juridice de proprietate se derulează, în fond, între persoane private, în acest context, problematica
dreptului de proprietate fiind de competenţa dreptului privat, ne-am propus să reflectăm asupra
uneia dintre modalităţile juridice a dreptului de proprietate, ea constituindu-se în baza atribuţiilor
pe care le are Codul Civil, de a reglementa formele de proprietate în raport cu diferite categorii
de titulari, cît şi în baza raporturilor dintre subiecţii dreptului de proprietate privată. În legislaţia
română, proprietatea pe cote-părţi, în dependenţă de obiectul dreptului apare sub două forme :

- coproprietatea, care cuprinde un bun individual ;

- indiviziunea, care are o universalitate juridică .
Codul Civil Român nu reglementează în ansamblu coproprietatea ori indiviziunea, el
cuprinde unele dispoziţii în ce priveşte durata indiviziunii rezultînd din succesiune (art.728),
care dispune că fiecare dintre moştenitori poate cere împărţirea succesiunii, chiar cînd ar exista o
convenţie contrară, precum și art. 1517 privitor la îndatoririle asociaţilor în cazul societăţii civile,
care prezumă că asociaţii şi-au dat reciproc facultatea de a administra unul pentru altul și
reglementează modul de folosire a bunurilor de către asociaţi şi suportarea unor cheltuieli privind
aceste bunuri. Coproprietatea sau indiviziunea pot să existe nu numai în cazul
moştenirii, ci şi în altele, putînd rezulta din lege, act juridic ori fapt juridic. Astfel, în cazul
moştenirii, proprietatea ce aparţinea defunctului este înlocuită, în cazul în care există mai mulţi
moştenitori şi pînă se face împărţirea între ei, cu proprietatea pe cote-părţi, sub forma
indiviziunii. Proprietatea pe cote-părţi se poate naşte prin diferite contracte care stabilesc cota-
parte abstractă a părţilor, fără a se determina partea materială din bunul comun ce îi aparţine
tuturor. Proprietatea pe cote-părţi se poate naşte din coposesia prelungită asupra unuia și
aceluiaşi bun. Pornind de la textele menţionate ale codului civil, literatura juridică şi practica
judiciară au determinat și precizat noţiunea de proprietate pe cote-părţi și regimul său juridic.
Atît în România cît și în Republica Moldova, în dependenţă de durata sa , proprietatea pe cote-
părţi poate fi:
 -obişnuită sau temporară;

-forţată şi perpetuă.

Specificul coproprietăţii obişnuite sau temporare constă în faptul că are caracter

temporar, pentru că există pînă în momentul în care părţile cer partajarea. Ea apare, de regulă,
prin transmisiunea patrimoniului unei persoane decedate la mai multe persoane în viaţă, prin
moştenire [4], indiferent dacă aceasta este legală sau este testamentară, important fiind să existe
cel puţin două persoane cu vocaţie succesorală. Poate rezulta dintr-un contract de dobândire în
comun a unui bun, dintr-o coposesiune al cărei efect a fost dobândirea de către mai multe
persoane, prin uzucapiune, a unui bun. Or, poate rezulta dintr-o coocupaţiune, cum este situaţia
în care mai multe persoane exercită concomitent drepturi asupra aceluiaşi bun mobil, aşa cum se
întâmplă în situaţia tezaurului descoperit pe un fond străin, de mai multe persoane, când
descoperitorii vor exercita concomitent dreptul de proprietate asupra jumătăţii ce li se cuvine
(art. 327 C.C.al RM). În fine, se susţine că la desfacerea ori încetarea căsătoriei, proprietatea
devălmaşă a foştilor soţi se transformă într-o coproprietate obişnuită pe cote-părţi. În toate aceste
situaţii coproprietatea este temporară, legiuitorul garantând dreptul de a cere ieşirea din această
situaţie [4]. Dacă, în primul caz, coproprietatea poate înceta prin împărţeala sau partajul bunului,
atunci în cea de-a doua situaţie, împărţeala nu este posibilă. După cum o arată şi denumirea ,
coproprietatea obişnuită sau temporară are un caracter trecător. Coproprietatea forţată şi perpetuă
are ca obiect acele bunuri care constituie accesoriul necesar sau util pentru folosirea a două sau
mai multe fonduri vecine, care aparţin unor proprietari diferiţi şi care sunt socotite bunuri
principale. Această coproprietate este forţată pentru că este impusă contrar voinţei proprietarilor
lucrurilor principale. Împărţirea acestor bunuri comune le-ar face imposibilă folosinţa pentru
care sunt destinate, aşa încât această formă a coproprietăţii este obligatorie. Cazurile în care ea se
întâlneşte fac imposibilă exercitarea dreptului de proprietate exclusivă în lipsa ei, deoarece
obiectul coproprietăţii forţate îl constituie un bun ori o universalitate de bunuri care sunt
accesorii indispensabile ale altor bunuri principale .

Este perpetuă ,pentru că nu poate lua sfârşit prin împărţire, scopul pentru care a luat
naştere este unul permanent, ceea ce îi transmite şi coproprietății acest caracter. În fine, această
formă a coproprietăţii constituie un accesoriu indispensabil al unor bunuri principale aflate în
proprietate exclusivă a mai multor proprietari ori în coproprietate obişnuită sau temporară. În
acest context, dreptul de coproprietate forţată nu se poate transmite, ipoteca sau valorifica într-un
alt mod decât împreună şi nemijlocit cu dreptul de proprietate asupra bunului principal. Deci,
dreptul de coproprietate forţată şi perpetuă urmează soarta juridică a dreptului asupra bunului
principal (accesorium sequitur principale). Coproprietatea forţată şi perpetuă are numeroase
aplicaţii practice: coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două
terenuri vecine; coproprietatea despărţiturilor comune coproprietatea părţilor comune dintr-o
clădire cu mai multe etaje sau apartamente; coproprietatea asupra bunurilor considerate ca bunuri
de familie (morminte sau construcţii funerare, hârtiile de familie, tablourile de familie etc.).

O altă formă a proprietăţii comune pe cote-părţi este proprietatea de tip condominiu.Prin

„condominiu” se înţelege complex unic de bunuri imobiliare, ce include terenul în hotarele
stabilite şi blocurile (blocul) de locuinţe, alte obiecte imobiliare amplasate pe acesta, în care o
parte, constituind locuinţele, încăperile cu altă destinaţie decît aceea de locuinţă, se află în
proprietate privată, de stat sau municipală, iar restul este proprietate comună indiviză. În cazul
construcţiilor date în exploatare, condominiul se constituie prin asocierea obligatorie a
proprietarilor de bunuri imobiliare, amplasate pe un anumit teritoriu, din iniţiativa proprietarilor,
agenţiilor teritoriale de privatizare sau autorităţilor administraţiei publice locale. Înregistrarea
condominiului bunurilor imobile viitoare sau nefinalizate se face de către proprietarul bunului
respective.Asociaţia de coproprietari în condominiu se constituie după darea în exploatare a
construcţiei. Proprietate comună sînt considerate părţile dintr-o clădire, alte obiecte imobiliare
aflate în proprietate, care nu sînt apartamente sau încăperi cu altă destinaţie decît aceea de
locuinţă şi care sînt destinate folosirii în comun de către toţi proprietarii din condominium,iar
cota-parte este cota ce îi revine fiecărui proprietar din proprietatea comună în diviziune, prin
care se stabileşte cota acestuia în totalul plăţilor obligatorii pentru întreţinerea şi reparaţia
bunurilor comune, în alte cheltuieli comune, precum şi cota voturilor la adunarea generală a
membrilor asociaţiei de coproprietari în condominium.[8]

Art.5 din legea dată menționează că proprietatea comună în condominiu include toate
părţile proprietăţii aflate în folosinţă comună: terenul pe care este construit blocul (blocurile),
zidurile, acoperişul, terasele, coşurile de fum, casele scărilor, holurile, subsolurile, pivniţele şi
etajele tehnice, tubulaturile de gunoi, ascensoarele, utilajul şi sistemele inginereşti din interiorul
sau exteriorul locuinţelor (încăperilor), care deservesc mai multe locuinţe (încăperi), terenurile
aferente în hotarele stabilite cu elemente de înverzire, alte obiecte destinate deservirii proprietăţii
imobiliare a condominiului.Spre exemplu, R.V. s-a adresat în instanţa de contencios
administrativ cu cererea de chemare în judecată privind anularea dispoziţiei Primăria
mun.Chisinău nr.229-d din 26.03.2004 prin care s-a dispus legalizarea uşii bronate de protecţie
instalată de V. B. la o distanţă de 0,8 m. de la intrarea în apartamentul nr.6 din blocul locativ din
bd. Mircea cel Bătrîn.6/1 din mun. Chişinău. Analizînd materialele prezentate de reprezentantul
pîrîtului şi administrate în şedinţa judiciară instantă constata că legalizarea uşii bronate din litigiu
a fost efectuată cu incălcarea art. 10 din Legea RM cu privire la condominiu în fondul locativ,
nr. 913- XIV din 30.03.2000, deoarece V.B. a instalat uşa bronată fără acordul APLP-54 şi fără
avizul expertizei tehnice efectuate de specialişti autorizaţi [37]. Instanţa respinge argumentul
reprezentantului pîrîtului precum că locatarii din blocuri locative pot instala uşi suplimentare fără
autorizaţie, deoarece astfel de raporturi sînt reglementate prin legea condominiului şi în cazul
dat, uşa respectivă a fost montată în afara hotarului proprietății private a lui V. B., adică pe
proprietatea comună (coridorul comun), prin urmare acordul asociaţiei de coproprietari este
obligatoriu. Limitări legale aduse dreptului de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă. Spaţiile aflate în proprietatea comună din condominiu pot fi închiriate sau folosite de
către terțe persoane numai pe baza unui contract de închiriere sau folosinţă care să exprime
acordul tuturor proprietarilor. În practică însă, deoarece acordul unanim ar fi greu de obţinut,
Legea locuinţei a instituit regula că acestea pot fi încheiate în baza hotărîrii adunării generale a
asociaţiei de proprietari, cu acordul proprietarilor direct afectaţi.
Titularii cotelor de proprietate comună forţată pot folosi părţile comune ale condominiului chiar
în integralitatea lor, comportîndu-se faţă de acestea ca şi cum ar fi proprietarii exclusivi. Pentru
aceasta se cere respectarea urmatoarelor condiţii cumulative: (1) folosinţa exercitată nu aduce
atingerea dreptului celorlalţi proprietari; şi (2) folosinţa asupra părţilor comune se exercită în
interesul utilizării imobilului al cărui proprietar exclusiv este. În ceea ce priveşte dreptul de
dispoziţie, deşi se recunoaşte fiecărui proprietar o cotă-parte din părţile comune ale
condominiului, dreptul de proprietate asupra părţilor comune nu poate fi valorificat decît
împreună cu dreptul de proprietate asupra imobilului aflat în proprietate exclusivă.

3.Reglementarea juridică a proprietății comune pe cote-părți în Federația Rusă

În diferitele stadii ale dezvoltării societăţii omeneşti a existat preocuparea de a

justifica instituţia proprietăţii, toate curentele, toate concepţiile au rămas unanime în a susţine
importanţa şi necesitatea ei. În Rusia istoria reformelor parcursă de instituția dreptului de
proprietate a luat adeseori forme extreme. Decretul "Despre pămînt" din 8.11.1917 a abolit
toate tipurile existente de teren (de stat, coroana, manastire, biserica, etc.) și proclamă
confiscarea pămînturilor moșierești, naționalizarea lor și predarea în folosința țăranilor. La
etapa actuală se poate vorbi despre finalizarea reformelor, ce s-au răsfrînt asupra relațiilor
civile din domeniul dreptului de proprietate, adică în Federația Rusă s-a stabilit egalitatea
juridică și diversitatea formelor de proprietate. Apariția dreptului de proprietate comună este
diversă : moştenire, căsătorie, întemeierea gospodăriilor țărănești, privatizarea, achiziţionarea
bunurilor în comun, construirea în comun a spaţiilor de locuit, etc. După cum știm, proprietatea
are caracter de exclusivitate, prin urmare nu permite unei alte persone sa exercite atribuțiile de
proprietar asupra unuia și aceluiași bun.

Deci, la prima vedere fragmentarea proprietății a unui și aceluiaşi obiect, între mai
multe persoane ar fi imposibilă. Dar există şi cazuri în care aceeaşi proprietate, unul şi acelaşi
obiect aparține la mai multe persoane, care au același drept de proprietate. Chiar Pobedonosțev
K.P. menționează, conacul poate fi procurat (cumpărare, donare, etc) de către mai multe
persoane împreună, sau conacul moştenit poate trece la câteva persoane şi cu toate acestea între
ei nu apare vreo societate sau tovărășie, care să dețină o singură personalitate juridică, şi
fiecare dintre proprietari, fără a pierde identitatea lor, are acelaşi drept de proprietate - pe
numele său. Deci așa apare proprietatea comună şi folosința comună, ceea ce înseamnă că un
obiect, rămânând în acelaşi timp, în esenţă, inseparabil, se fragmentează în mai multe părţi
ideale, şi în fiecare din aceste părţi proprietatea participantului are calitatea de exclusivitate.
[32]

Evoluția istorica de dezvoltare a proprietății comune pe cote-părți în Federația Rusă a

cunoscut cîteva etape.

Prima fază se referă la dreptul cutumiar rus vechi, caracterizat prin începutul aplicării
normelor juridice, care reglementau relaţiile de proprietate comună. La această etapă, orice
studiu ştiinţific de drept cutumiar este practic inexistent;

A doua etapă se caracterizează prin îmbunătăţirea şi sistematizarea normelor juridice,

ce reglementează relaţiile de proprietate comună pe cote- părți, care, treptat (de la mijlocul
secolului al-XIX) sunt consfințite în cadrul instituţiei juridice;
A treia etapă,apărută în perioada transformărilor socialiste,e inscrisă ca o etapă plina
de eșecuri. Este vorba de Codul civil a RSFSR din 1922, care consfințea doar o singură formă
de proprietate comună –cea pe cote-părți , dreptul de proprietate în comun nu era reglementat.
În plus, domeniul de aplicare a proprietăţii comune pe cote-părți a fost semnificativ
redus,deoarece proprietatea socialistă nu permitea o pluralitate de subiecți – ea a aparţinut
poporului ce era reprezentat de statul sovietic. Această perioadă poate fi caracterizată ca fiind
"militară". Războiul civil, foametea, distrugerea, comunismul militar, a păstrat un număr redus
de lucrări ştiinţifice.
Etapa a patra se caracterizează printr-o întoarcere la proprietate comună (cele mai
cunoscute forme - proprietate inter-colhoznică şi curțile de colhoz),deci domeniul aplicării
proprietăţii comune se re-extinde. Aceste “balade "sunt reflectate în Codul civil al RSFSR din
1964.
 A cincea etapa de tranziţie la economia de piaţă, care a fost ca un impuls pentru
formarea diferitelor structuri organizatorice şi juridice, ce se bazau pe dreptul de proprietate
comună pe cote-părți sau în devălmășie. Un element caracteristic al acestei etape este
formarea de proprietate comună bazată pe diferențierea formelor de proprietate (de stat,
municipale, private şi altele). Schimbările globale în economie şi, în consecinţă, reglementarea
juridică a relaţiilor de proprietate, precum şi eliminarea controlului de partid asupra domeniului
de cercetare a servit drept teren "fertil" pentru dezvoltarea noilor concepte doctrinare în
domeniul drepturilor de proprietate.

Etapele menționate de stabilire și dezvoltare a proprietății comune pe cote-

părți au scos în evidență o tendință importantă:regimul totalitar al puterii de stat a redus la
minim inițiativa activității subiecților și,deci a afectat în mod negativ diversitatea modalităţilor
de exercitare a drepturilor . Astfel, proprietatea socialistă, având două forme: de guvern
(patrimoniul naţional) şi cooperativ-colhoznice [3], nu permitea alte forme de asociaţii a
proprietarilor, ci de facto, interzicea anumite tipuri de proprietate comună. Doar apariția în
legislaţia rusă a proprietăţii private a dat un impuls de creare intensivă a diferitelor asociaţii a
proprietarilor. În prezent,subiecții juridic independenți al diferitelor forme de proprietate pot
deveni parte la proprietate comună (pe cote-părți sau în devălmășie). Mai mult ca atît,
competenţele coproprietarilor au dobîndit o calitate principial nouă, adică ele pot fi executate
numai în comun, şi anume bazată pe principiul unanimităţii. Prin această calitate a
competențelor a participanților la proprietatea comună principial se deosebesc de simpla sumă
arimetică a drepturilor și obligațiilor fiecarui coproprietar.

Deci relevînd în lucrarea dată dreptul de prorietate comună pe cote părți, putem
menționa că și în Federația Rusă proprietatea pe cote-părți este bunul,aflat în proprietate
comună cu atribuirea cotei fiecarui coproprietar, dreptul acestuia la roadele și veniturile din
bun, conform cotelor deținute, precum si asumarea cheltuielilor la administrarea bunului
comun,la fel proporțional cotelor deținute.Cota se exprima in formă de fracție sau procent.

Dacă facem o paralelă cu legislația RM, observăm că și al.1 din art. 245 al CC al FR
menționează:cotele-părți sînt prezumate a fi egale pînă la proba contrară. Cota poate varia din
diferite motive: modificări în componenţa participanţilor,îmbunătăţiri a proprietății etc.

Conform al. 3, art. 245 CC la îmbunătăţirea proprietății,după procedura stabilită

coproprietarul are dreptul de a mări cota proporţional creșterii valorii proprietătii comune,dacă
îmbunătățirea nu este separabilă sau dobândeşte dreptul de proprietate asupra îmbunătăţirii
separabile fără a mări cota acestuia.
 În conformitate cu art. 247 CC aplicarea dreptului de proprietate comună are loc cu
acordul comun al tuturor coproprietarilor. Dacă un astfel de acord privind posesia sau folosința
proprietăţii comune lipsește, fiecare coproprietar are dreptul să soluţioneze litigiul în instanţă.
În cazul în care un astfel de acord asupra actelor de dispoziție privind bunurile proprietate
comună lipsește, instanţa de judecată nu poate soluţiona litigiul dat.Coproprietarul are dreptul
să folosească bunul proprietate comună pe cote-părți proporțional cotei deținute,iar în caz de
imposibilitate,să ceara coproprietarilor ce posedă și folosesc bunul ,plata unei compensații
echitabile.Coproprietarul este liber să dispună doar de cota sa.Fructele produse de bunul
proprietate comună se cuvin tuturor coproprietarilor și se distribuie conform cotelor
detinute,dacă ei nu au convenit altfel.

Art.249 instituie obligațiunea coproprietarilor de a participa la efectuarea plății

impozitelor,taxelor si altor plăți obligatorii,precum și acoperirea cheltuielilor de întreținere și
păstrare a bunului comun. Conform art. 250 CC al FR, pentru stabilitatea situației celorlalți
coproprietari legea stabilește dreptul de preemţiune: la vânzarea cotei unui străin ceilalţi
participanţi au dreptul s-o răscumpere în aceleaşi condiţii, cu excepţia vânzării la licitaţie
publică, în termen de o lună pentru bunurile imobiliare şi 10 zile pentru bunurile mobile de la
data notificării scrise de către cedent privind condiţiile de cumpărare. În cazul vînzării cotei
fără respectarea dreptului de preemțiune oricare coproprietar este în drept în termen de trei
luni, de a intenta o acțiune în instanţă pentru a i se atribui drepturile şi obligaţiile de
cumpărător.
Încetarea dreptului de proprietate comună pe cote-părți poate avea loc prin următoarele
modalități: împărțire și separare.La împărțire proprietatea comună pe cote-părți incetează
pentru toți subiecții coproprietății,iar la separare doa pentru acel coproprietar a carui cotă se
separă.Temeiurile și modalitățile împărțirii și separării sint diferite,adica,atît pe cale amiabilă
cît și prin hotărîre judecătorească.

Un loc important în legislația Federației Ruse ocupă reglementarea proprietății

comune de tip condominiu. Asociațiile locatarilor(Товарищество Собственников Жилья
(ТСЖ)) care este echivalentul condominiului în Rusia, care este o persoană juridică, o
organizație necomercială creată prin asocierea proprietarilor. În conformitate cu art.1 din
Legea federală din 24 mai 1996 ”Cu privire la asociațiile locative”, condominiu este un singur
complex imobiliar,inclusiv terenul în limitele stabilite ți este situate în clădire cu spații cu
destinație de locuință sau cu o altă destinație,avînd proprietari diferiți- persoane fizice,persoane
juridice , Federația Rusă cu toate formele de proprietate – privat,de stat,municipale,iar restul
spațiilor sint commune.Un exemplu tipic de condominiu este o clădire cu multe apartamente în
care apartamentele aparțin diferitor proprietari. O caracteristică specială a condominiului, care
îl diferențiază de alte clădiri și structuri, este o combinație a modurilor de proprietate unică a
spațiilor și a bunurilor comune la alte bunuri.

În conformitate cu al.1 , art.290 CC al FR și art.1 din Legea cu privire la proprietarul

sediului într-un condominiu, de asemenea, deține o cotă din proprietate asupra bunurilor
comune. Astfel, coproprietatea poate apărea numai atunci cînd există cel puțin doi proprietari
diferiți al spațiilor în aceeași clădire.

4. Reglementarea juridica a coproprietatii in Franta

Coproprietatea este organizarea unui imobil construit sau a unui grup de imobile,
dreptul asupra căruia este repartizat între mai multe persoane, prin cote, alcătuite dintr- o parte
privată şi o cotă-parte din părţile comune. Coproprietatea se deosebeşte de proprietatea divizat.
În ultimul caz, proprietatea asupra unui imobil construit nu este distribuită în părţi, dar
revine mai multor proprietari, ce pot beneficia de un anumit număr de drepturi sau avantaje
asupra bunului, cum ar fi o perioadă anuală de beneficiere de bun, o prioritate de acces,
distribuirea veniturilor şi tarife reduse. În SUA şi în majoritatea provinciilor canadiene,
imobilele divizate în coproprietate sunt denumite “condominium”. În Australia şi în Columbia
Britanică, legea utilizează termenul “strata”, şi în sfîrşit, termenul “commonhold”, utilizat în
Regatul Unit.

Ca exemplu de coproprietate în Franţa,este cartierul La Rouviere (circumscripţia

9) din Marseille, construit de către Xavier Arsene-Henry în anii 1969, o imensă coproprietate,
compusă din 2 161 locuinţe şi mai mult de 8000 locuitori. După statistică numărul locuinţelor în
coproprietate se ridică în Franţa pînă la 7,6 milioane dintr-un total de 29,5 milioane locuinţe.
Coproprietatea este un fenomen în special urban, deoarece aproximativ 2/3 sunt amplasate în
aglomeraţii de peste 200.000 locuitori şi dintre care 30% din locuinţe în coproprietate sunt în
regiunea pariziană.[39]. Conform dreptului francez, coproprietatea funcţionează sub regimul
indiviziunii forţate, adică un regim al posesiunii comune.

Acest regim particular al proprietăţii imobiliare s-a impus din cauza numărului
crescând al imobilelor din raporturile care aparţineau, după cum s-a stabilit, aproape în general
pînă în secolul XIX, unui singur proprietar, şi care au fost vîndute prin cote-părţi diferitor
proprietari. Acest caz cândva excepţional, a devenit comun în cursul sec. XX, a impus
legislatorul să siplifice gestionarea şi întreţinerea acestor imobile „divizate” şi să încadreze noi
probleme, necunoscute în casele de altă dată: părţile comune, cheltuieli de întreţinere repartizate,
etc.. Imobillele cu regimul de coproprietate includ atît casele din două locuinţe, cît și ansambluri
de mai multe clădiri, ce regrupează sute de locuinţe. Cele mai mari coproprietăţi în Franţa,
Grigny 2 (Grigny, Essonne) şi Parly 2 (Le Chesnay şi Rocquencourt, Yvelines), învecinează
cinci mii de locuinţe. Totuşi, apropate 30% din coproprietăţi numără mai puţin de 10 locuinţe şi
70% dintre ele au mai puţin de 30 locuinţe. Proprietarii, care le ocupă, sunt la fel reprezentaţi, ca
şi proprietarii locatori. [39].

Primul text privind noul statut ce reglementează coproprietatea este legea din 28
iunie 1938, care a fost ulterior înlocuit cu legea din 10 iulie 1965 “Loi n°65-557 du 10 juillet
1965 fixant le statut de la copropriété des immeubles bâtis” ,care și ea la rîndul său a fost
modificată prin:

-Legea din 31 decembrie 1985 (La loi du 31decembre 1985,JO du 1er janvier 1986);

- Legea din 21 iulie 1994( La loi du 21 juillet 1994,JO du 24 juillet 1994);

- Decretul din 17 martie 1967(Le decret du 17 mars 1967,JO du 22 mars 1967)

- Decretul din 15 februarie 1995(Le decret du15 fevrier1995,JO du 17 fevrier1995)

- Decretul din 27 mai 2004(Le decret du27 mai 2004,JO du 4 juin 2004).[46]

După cum am spus, coproprietatea este organizarea unui imobil construit sau a unui
grup de imobile, dreptul asupra căruia este repartizat între mai multe persoane, prin cote,
alcătuite dintr- o parte privată şi o cotă-parte din părţile comune,unde partea privată sunt părţile
din construcţii sau terenuri rezervate cu drept exclusiv al unui coproprietar şi fac parte din
proprietatea sa. Acestea sunt, de exemplu, apartamente, garaje, locale comerciale, beciuri etc.Iar
părţile comune sunt folosite de toţi coproprietarii sau de mai mulţi dintre ei. Din ele fac parte
terenul aferent, lucrări importante, element de echipament comun, conducte, localuri pentru
prestări servicii comune, pasaje. Părţile comune sunt generale şi ele sunt proprietatea asociației
de proprietari. Practica arată că în afara părţilor comune în așa mod sînt folosite adesea terasele,
grădinile, acoperişurile amenajate în mansarde, etc.[45]

Prin derogare, cota-parte este evaluată proprorţional valorii cotei deținute în raport cu
totalitatea celorlalte cote ale imobilului. Aceste cote-părţi sunt în mod general exprimate printr-o
fracţie sau procente. Părţile comune sunt indivizibile. Regimul coproprietăţii nu poate fi asimilat
cu o indiviziune sau organizarea unei persoane juridice, a cărei reguli de funcţionare sunt
diferite. Părţile private,părţile comune sunt definite prin starea descriptivă a diviziunii, şi de către
regulamentul coproprietăţii,care este un act cu valoarea de contract privind fiecare
coproprietar,stipulează drepturile şi obligaţiunile fiecărui coproprietar şi descrie organizarea
generală a coproprietăţii.El defineşte astfel părţile private şi părţile comune şi determină
condiţiile lor de utilizare.De asemenea, fixează repartiţia sarcinilor între coproprietari.În afara
procurării unei cote-părţi, el are valoarea unui contract între achizitor şi sindicatul
coproprietarilor: se recomandă deci citirea cu atenţie şi respectarea tuturor dispoziţiilor.Părţile
comune, prezentate în acest regulament, sunt gestionate de administrator, conform deciziilor
luate în cadrul adunării generale de către coproprietari, conform regulilor majorităţii prevăzute
de legislaţie.Asociația coproprietarilor fără excepţie se adună în cadrul sindicatului
coproprietarilor,care avînd statutul de persoană juridică, administrează părţile comune, asigură
conservarea imobilului şi apărarea drepturilor colective.El este legal responsabil pentru
pagubele, cauzate coproprietarilor sau terţilor.Adunarea generală permite coproprietarilor să ia
orice decizie utilă privind gestionarea imobilului: întreţinere, încălzire, amenajare, acoperirea
datoriilor, alegerea administratorului etc.Sindicatul se reuneşte în adunarea generală cel puţin o
dată pe an. Fiecare coproprietar deţine un număr de voturi, ce depinde de cotele deținute în
părţile comune din coproprietate.[46]

Regulamentul coproprietăţii conţine 2 părţi: o stare descriptivă de diviziune în părţi de

coproprietate, care enumeră şi defineşte părţile private şi părţile comune şi o parte reglementară,
ce determină condiţiile de utilizare. El fixează diferite categorii de cheltuieli, la care fiecare parte
trebuie să contribuie, respectînd principiile legale de repartizare. El precizează drepturile şi
obligaţiunile fiecărui coproprietar, şi organizarea generală a coproprietăţii. În afară de procurarea
unei părţi, el are valoarea unui contract între dobânditor şi sindicatul coproprietarilor.

Adunarea generală este organul deliberativ al sindicatului.Ea permite coproprietarilor să

ia orice decizie utilă privind gestiunea imobilului: întreţinere, încălzire, amenajare, acoperirea
cheltuielilor, alegerea Administratorului, etc. Sindicatul se reuneşte în cadrul Adunării Generale
cel puţin o dată în an. Adunarea Generală este organul de expresie a Sindicatului
Coproprietarilor.Doar ea are puterea de decizie, prin vot și urmează regulile obligatorii de
convocare, cvorum, ordinea de zi şi majoritate.

Regimul coproprietăţii permite unei persoane de a fi proprietar, însă finanţarea părţilor

comune este divizată între toţi beneficiarii. Funcţionarea între diferiţi subiecți nu este
reglementată de lege. Această lege este unul dintre textele legislative cele mai complete şi cel
mai fin întocmite din dreptul francez. Acestea sunt principalele forţe ale regimului coproprietăţii.
Totuşi, acest regim cunoaşte anumite limite.Jurisprudenţa abundentă, generată din acest statut,
demonstrează caracterul conflictual al habitatului în coproprietate. Contenciosul ţine de uzul
părţilor comune, tulburările de vecinătate şi cheltuielile de întreţinere. Individualismul se
acomodează rău cu acest sistem, cu atît mai mult, că, conform priorităţilor instituite de această
lege, judecătorii privilegiază continuitatea gestionării imobilului şi apărarea intereselor colective
şi nu interesele individuale. Pe de altă parte, aplicarea strictă a dreptului coproprietăţii conduc la
crearea unui sistem, unde coproprietarii nu au dreptul de examinare a tranzacţiilor altor
coproprietari, conducînd la constituirea unei colectivităţi cu interese adesea divergente:
proprietarii cu nivele de venituri diferite, proprietarii locatori sau locatari, planuri patrimoniale
între anumiţi locatori şi achizitori, şi strategii pur locative ale anumitor locatori, coabitare de
locuinţe, comerţ şi profesii liberale etc. Acest sistem pare adaptat la clasele medii, însă se
certifică că este mai puţin adaptat pentru tratarea problemei locuinţei familiilor mai modeste.
După ce s-a încercat absorbţia deficitului de după război (legea din 1948), accesul la proprietate
părea urmarea logică a programelor gigantice imobiliare din anii 1950 şi 1960, toate locative.
Guvernele au favorizat pe larg accesul la proprietatea familiilor, inclusiv şi celor mai modeste.
Or, şomajul şi sporirea şubrezeniei pun achizitorii în situaţii dificile, fie că situaţia lor socială s-a
degradat pe parcursul timpului, fie că ei erau deja într-o situaţie precară la momentul
achiziţionării, acest ultim caz tinde să se multiplice din cauza crizei de locuinţe, ce face dificilă
accesibilitatea la zona locativă. Aceasta poate duce la neplata cheltuielilor, adesea importante, şi
deci, la dificultăţi sociale pentru casa vizată și dificultăți financiare pentru sindicatul
coproprietarilor. În sfîrşit, statutul coproprietăţilor este esenţial adresat problemei curente a
imobilelor, însă nu permite în general evoluţia lor. Acesta este dreptul imobilelor.

Nivelul ridicat al majorităţii exigibile poate diviza o coproprietate sau să înstrăineze o

parte comună, la fel ca şi despărțiturile între părţile private şi părţile comune, care nu dau
posibilitatea colectivităţii coproprietarilor de a interveni în părţile private, împiedică, în general
orice evoluţie a acesteia. Astfel, reorganizarea marilor ansambluri de coproprietăţi se dovedeşte a
fi în general imposibilă. Conform aceleeaşi opinii, grupul de lucru „clădiri existente” ale
Grenelle de l’Environnement se prevde introducerea în lege a noţiunii de „lucrări privative de
interes comun”,cu scopul de a facilita reparaţiile termice ale imobilelor, Cînd dificultăţile se
concentrează pe o coproprietate, aceasta poate să se regăsească într-o stare asemănătoare
insolvabilităţii, cu toate că nu există, în dreptul francez, insolvabilitate a coproprietăţii propriu-
zis (articolul 29-6 exclus coproprietăţile volumul VI din codul comerţului). Cauzele dificultăţilor
coproprietăţilor pot fi diverse: plecarea proprietarilor cei mai solvabili în folosul proprietarilor
mai puţin solvabili (fenomenul generaţiei, scăderea pieţii locale ale locuinţelor, programul
imobiliar slab dirijat, etc.), calamităţi (incendiu, problema stabilităţii construcţiei, îmbătrînire,
etc.), sporirea cheltuielilor (energie, etc.), problemele de mediu (mediu urban, nocivitatea, etc.),
gestiunea proastă, fenomenul „comercianţi de somn” (locatori, ce caută rentabilitate locativă pe
termen scurt fără grija valorificării patrimoniale), etc.Aceşti factori de degradare pot să se
combine unii cu alţii. Coproprietatea poate atunci să intre într-o spirală de dificultăţi: neplata
cheltuielilor care duce la o întreţinere proastă, şi, deci, la o degradare a construcţiei, care, la
rîndul său, atrage devalorizarea imobiliară şi plecarea achizitorilor solvabili şi investiţii
„patrimoniale” în profitul achizitorilor lefteri şi/sau vînzători de somn, ceea ce duce la
accentuarea neplăţilor cheltuielilor şi aşa mai departe. Dezvoltarea fenomenului coproprietăţii în
dificultate au impus autorităţile publice să se gîndească la modurile de adaptare a regimului.
Chiar dacă legislatorul ezită să modifice în profunzime legea, pe care greu îşi imaginează cu ce
poate să o înlocuiască, această mişcare de adaptare s-a amplificat în ultimii ani (mai mult de zece
legi din anul 1996 au modificat textul din anul 1965, aproape la fel ca şi în ultimii 30 de ani
precedenţi). De asemenea autorităţile publice au fost timp îndelungat tentate să nu intervină într-
un domeniu privat, pe care ei nu-l consideră de competenţa lor. A trebuit ca să asiste la devieri
grave ale marilor ansambluri în coproprietate, ca în Clichy-sous-Bois şi la Montferimeil (de unde
au demarat tulburările din anul 2005) sau la Villiers-le-Bel, Sevran, etc., pentru ca, cu întîrziere,
problema să fie luată în calcul şi ca legitimitatea unei intervenţii publice în coproprietate să fie
recunoscute. De asemenea, de abia din anul 1994, aproape 30 de ani după aprobarea legii din
1965, autorităţile publice au instituit o serie de dispozitive destinate facilităţii temporare a
dificultăţilor coproprietăţii: OPAH al coproprietăţii în dificultate (1994), administraţia provizorie
(1994), planul de protecţie (1996), incapacitatea (2003, modificată în 2009), mandatar ad hoc
(2009). Totuşi, aceste dispozitive au fost instituite „treptat” şi sunt încă slab coordonate între ele,
şi, ce este esenţial, puţin utilizate.

Pot fi distinse două tipuri de acte de dispoziție:

– dispozițiile judiciare: ele sunt la iniţiativa judecătorului judiciar după adresarea în

instanţă. Este vorba de administraţia provizorie, mandatarul ad hoc( care este o procedură
instaurată prin legea nr. 2009-323 din 25 martie 2009 de mobilizare pentru locuinţă şi lupta
contra excluderii) şi incapacitate (cu toate că, în ultimul caz, posibilitatea sesizării judecătorului
este fie restrînsă la autorităţile publice locale, fie supuse acordului lor);

– dispozițiile administrative: ele ţin de iniţiativa autorităţilor publice. Este vorba de

OPAH al Coproprietăţii în Dificultate şi de planul de protecţie.

Aceste dispoziții au, esenţial, un scop curativ (ele vizează tratarea dificultăţilor
recunoscute) chiar dacă măsura mandatarului ad hoc, instaurată în anul 2009 tinde spre ideea
unei preveniri a dificultăţilor. Acest ultim dispozitiv este de asemenea ultimul, ce se aplică
automat (pragul de neplăţi, stabilit de lege), în timp ce aplicarea altor dispozitive ţin de
aprecierea, după caz a judecătorului sau autorităţilor publice. Ele sunt fie stimulatoare (fără
modificarea prerogativelor organelor de gestiune), fie forţate (administraţia provizorie şi
incapacitatea). Descrierea dispozitivelor de mai jos este în ordinea crescîndă a dificultăţilor, pe
care ele presupun să le trateze de la prevenire înainte de survenirea dificultăţilor grave pînă la
tratarea cazurilor mai grave. Totuşi, această clasificare este subiectul cauţiunii. Dispozitivele, ce
nu au fost redactate în mod coordonat şi punerea lor în practică fiind o iniţiativă variată, această
ordine este adesea periclitată în practică. Pe de altă parte, pentru aceeaşi coproprietate, mai multe
dispozitive pot coexista (spre exemplu, un plan de protecţie la iniţiativa autorităţilor publice şi
administrarea provizorie la iniţiativa judecătorului, sesizat de administrator sau coproprietari).

5.Concluzii și propuneri

Dreptul de proprietate în Republica Moldova, astăzi nu-şi pierde semnificaţia

economico-juridică care este bine cunoscută de către toţi, dar peste aceasta este factorul
psihologic, poate un alt aspect rudimentar sau conservator al mentalităţii noastre, potrivit căruia
bunul imobiliar, teren sau casă, într-o lume zguduită de atâtea frământări sociale, înseamnă
mai mult ca la alte popoare un element de stabilitate. Pe cetăţean poate nu-l doare atât de mult
nerealizarea dreptului său de proprietate, cât îl apasă lipsa unei dreptăţi sociale şi lipsa unor
reglementări care să aibă la bază valorile morale tradiţionale. Proprietatea individuală există de
la originea perioadei istorice şi o durată de mai multe ori milenară i-a consacrat soliditatea. Ea se
prezintă ca un fenomen natural, şi faptul că a existat la toate popoarele şi în toate vremurile
dovedeşte că rădăcinile ei pornesc din însăşi structura organică a societăţii omeneştiÎn aşa
fel,dreptul la proprietate, ca libertate publică, nu are alte limite decît dreptul egal al celuilalt.
Atunci cînd scopul social este considerat a fi individual, împlinirea personalităţii umane,
libertăţile sînt exercitate de fiecare după bunul său plac, cu singura limitare de a nu aduce
atingere libertăţilor celorlalţi, căci aceste libertăţi publice sînt stabilite egal pentru toţi. Puterea
publică nu pune de fapt limite, ci arbitrează.

În Uniunea Europeană nu există acquis comunitar cu privire la drepturile de

proprietate,totuși Tratatul nu se referă la aceste drepturi în mod expres,ci doar prin intermediul
dispozițiilor legate de acceptarea de către statele membre a Convenției Europene a Drepturilor
Omului, care include respectarea de către statele membre a drepturilor de proprietate a
naționalilor lor și a nenaționalilor, cu reședința pe teritoriul acestor state și,respectiv prin libera
circulație a persoanelor, bunurilor și capitalului, care implică recunoașterea drepturilor de
proprietate. Și chiar dacă coproprietatea nu este reglementată prin Tratat,ea este reglementată de
legislația națională a fiecărui stat membru.În Franța,de exemplu, coproprietatea funcţionează sub
regimul indiviziunii forţate, adică un regim al posesiunii comune
 Cît despre Federația Rusă, putem spune că la etapa actuală se poate vorbi despre
finalizarea reformelor, ce s-au răsfrînt asupra relațiilor civile din domeniul dreptului de
proprietate, adică în Federația Rusă s-a stabilit egalitatea juridică și diversitatea formelor de
proprietate.

Analizînd legislația națională și internațională am ajuns la concluzia, că ar fi binevenit

de a se institui o lege specială, ce va aborda coproprietatea in sensul larg al termenului, fie că
este cazul locuințelor situate în imobile colective, fie că este vorba de locuințe individuale situate
in curți comune sau alte forme de proprietăți concret delimitate.De asemenea,propun să se pună
accentul pe constituirea juridică a coproprietății,care să includă acordul de asociere al
proprietarilor, autentificat notarial sau, dacă e cazul,o hotărîre judecătorească definitivă și
irevocabilă.Și desigur,ar fi salutabil ca legea să stabilească principiile de organizare și
funcționare a coproprietății, precum si regulamentul de funcționare a acesteia. Astfel consider că,
coproprietarii trebuie să încheie obligator un acord scris cu privire la regulile și condițiile de
folosință a părților comune ale imobilului și normele de conduită dintre coproprietari, numit
regulament al coproprietății, indiferent dacă aceștia sînt sau nu organizați in asociații de
proprietari.
 6.Bibliografie
1. Tratatul Uniunii Europene (OJ 1988 L 178, p. 5).
2. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.94, M.O. al RM nr.1 din 12.08.1994;
3. Конституция СССР (Основной закон) 05 декабря 1936 г / СПС ГАРАНТ;
4. Codul Civil al Republicii Moldova (nr. 1107-XV din 6 iunie 2002) MO al RM nr. 82-86
din 22.06.2002;
Гражданский кодекс РФ от 30.11.1994;
5. Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543-XIII din 25.02.1998. MO al RM, 1998;
6. Legea RM cu privire la condominiu în fondul locativ, nr. 913- XIV din 30.03.2000;
7. Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu. Art.1-511/aut. : Aurel Băeşu,... ; coord.:
Mihai Buruiană,... - Ch.: Î.S.F.E.-P.”Tipografia Centrală”, vol. I.-2006;
8. Cuşmir Carolina, Teză de doctorat, Asigurarea Constituţională a dreptului la
proprietate:elemente comparate/ Chişinău, 2006;
9. Filipescu, Ion, P. Filipescu, Andrei. I. Drept civil: dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale. -ed. Rev.şi compl.- Bucureşti: Universul juridic, 2004;
10. Lafargue Paul, La propriété - origine et évolution / www.marxists.org;
11. Liviu Pop, Liviu – Marius Harosa, Drept civil, Drepturile reale principale, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2006;
12. Valeriu Stoica, În: Curierul Judiciar nr. 3/2005, p. 71 şi urm., Coproprietatea forţată
asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe spaţii locative aparţinвnd unor
proprietari diferiţi;
13. Marian Silvia, Teză de doctor in drept/ Cadastrul şi publicitatea imobiliară,
Chişinău, 2006;

14. Miclea, Mircea. Cadastru şi cartea funciară. Bucureşti, ALL, 1995;

15. Hotărîrea instanţei de contencios administrativ a Curţii de Apel Chisinău din 04
noiembrie 2004;
16. Hotărîrea judecătoriei Orhei, Dosarul nr.2 – 75 din 12.10.2007;