LATINITATE SI DACISM

-Studiu de caz-

Realizatori:
Anton Cătălin
Blaga Ana-Maria Andreea
Gheorma Claudiu Mihai

Profesor coordonator: Lupu Maria

1
 Cuvânt înainte

„Slav aș fi fost, de nu eram latin,

latin aș fi, de n-aș fi fost și dac -
dar a ieșit așa : să fiu român,
și eu cu soarta asta mă împac!”
Geo Dumitrescu- „Inscripție pe piatra de hotar”

Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia

românească, problemă care de fapt indică însuşi calea strabatută de aceasta, este
problema originilor. Situaţia ne apare firească pentru un popor cu o veche, dar, în
acelaşi timp, enigmatică atestare, cu o limbă care se revendică de la Roma, dar cu
relativ târzii organizări statale.
Latinitatea si dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei
ce străbat cultura si literatura română. Ideea de latinitate începe să fie afirmată la
noi de generația cronicarilor(Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce), apoi de
stolnicul Constantin Cantacuzino si de Drimitie Cantemir,atingând apogeul prin
reprezentanții Scolii Ardelene(Samuil Micu,Gheorghe Șincai,Petru Maior).Alături
de idei valoroase – unitatea si continuitatea romanilor si combaterea teoriei
imigraționiste,a originii sud-dunărene, necesitatea adoptării alfabetului latin – ei
promoveaza si evidente exagerări – originea pur romana a poporului si a limbii,
înlaturarea din limbă a tuturor elementelor nelatine. Împotriva acestor exagerări se
vor situa în primul rând, reprezentantii „Junimii”(în special Titu Maiorescu).
Dacismul îsi face simțită prezența odată cu interesul romanticilor pentru
etnogeneză și pentru mitologia din spatiul traco-dac. Se conturează ca un curent de
idei, mai ales în perioada interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea
tradiționalistă. Cunoaște câteva puncte de maxim interes, între care apariția, în
1926, a monumentalei opere a lui Vasile Pârvan, “Getica”, de referință în
istoriografie.
În concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizând
argumentele lingvistice, etimologice ş istorice, dar şi literatura română care conţine
diferite referiri la originea poporului.

2
 Teoriile genezei românești

Teritoriul de formare, “problema cea mai grea din istoria limbii române”
dupa părerea lui Ovid Densușianu, a fost sursa unor îndelungate și energice dispute
științifice. În pricipiu dicuția ramâne încă deschisă. Teoriile genezei lingvistice
românesti pot fi repartizate în trei grupe.

Teoria originii nord si sud dunărene

Procesul de constituire al poporului român și al limbii române a avut loc pe

un întins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul și la sudul
Dunării.

În aceasta ordine de idei, Dunărea a fost numai un hotar administrativ,

“politic si strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică, lingvistică,
economică sau culturală ceea ce a permis mobilitatea populației și a favorizat
menținerea caracterului unitar al limbii române.

Susținutaă de istorici și de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Pușcariu,

Al. Rosetti), aceasta ipoteză este confirmată de diversitatea dovezilor istorice,
arheologice si lingvistice.

Teoria originii nord-dunărene

Avansată de personalitați ilustre ale culturii românești vechi și moderne (D.

Cantemir, P. Maior, B. P. Hasdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstrații
științifice convingătoare; astăzi această teza are numai valoare istorică.

Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului român și a limbii române la sudul Dunării, ca urmare a

parăsirii Daciei prin retragerea aureliană, a fost suținută de savanți români, dar mai
ales de autori străini. Această ipoteză a fost formulată mai întâi de Fr. J. Sulzer.

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeași teorie, fixând trecerea

românilor la nordul Dunarii la sfârșitul secolului al XII-lea si în “timpul imediat
următor”.

În lucrarea sa Robert Roessler afirmă ca dacii au fost omorâti în masă dupa

106. Este evident că acest lucru nu este adevărat datorită faptului că romanii aveau

3
nevoie de forță de muncă și nu le stătea în obicei sa masacreze populațiile din
teritoriile nou cucerite.

Teoria roessliana mai susținea și faptul că dupa retragerea aureliană dintre

anii 271 - 274, teritoriul nord dunărean ar fi rămas pustiu, lucru ilogic având în
vedere că în secolul al IV-lea un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat și
transformat în fortareață; la Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din
secolul al IV-lea și pe tot spațiul nord dunărean au fost găsite obiecte paleo-
creștine.

4
 Mituri fondatoare

Urme ale moştenirii dacice se pot bănui şi în diverse producţii de literatură

populară. De pildă în descântece, ghicitori sau unele colinde. Arhaicele rituri de
construcţie, documentate în neoliticul de pe teritoriul României, au trebuit să
străbată veacurile de cultură spirituală dacică pentru ca să ajungă la noi sub forma
legendei „Meşterului Manole”, povestea zidarului de mănăstire care îşi zideşte
soţia ca să oprească surparea clădirii, indicând concepţia noastră despre creaţie,
care e rod al suferinţei, definită ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce în
ce mai mult de mediile literare, tinzând a deveni pilonii unei tradiţii autohtone.
Unul din aceste mituri este si cel al „Meşterului Manole”, de care am amintit mai
sus.

Însă, întâiul mit, „Traian şi Dochia”, simbolizează constituirea însăşi a

poporului român.

Mitul ancestral al întemeierii statului dac ne duce în perioada matriarhală şi

este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit
Dochia. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac.

G. Calinescu considera că „întâiul mit”, simbolizând „constituirea însăşi a

poporului român” este mitul „Traian şi Dochia” . Chiar dacă o fiică a lui Decebal
ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi şi poate fi
pus în legatură cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronunţie traco-
dacică a numelui Dacia.

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat

prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în
fruntea unei oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a
fost „înfrîntă de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre răsărit.
Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase să fie pângărită de împărat”. Şi atunci
Dochia a fost prefacută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lânga ea”. Traian,
trecând pe lânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochia i-a arătat
spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba Dochia a rămas
stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.

ANEXA 1

5
 Date istorice

Pentru români, romanizarea poporului şi a populaţiei daco-getice din

antichitate prezintă o importanţă deosebită pentru că stă la baza constituirii şi
apariţiei poporului pe arena istoriei.
Dacia, din întreg Imperiul Roman, a avut cea mai scurta perioada de
stapânire romana. Legiunile armatei romane au ocupat numai 1/7 din teritoriul
Daciei (14%) si pentru o perioada istorica, de exact 165 de ani (106 -271).
În conceptul de romanizare includem cele două laturi fundamentale:
a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populaţie romanizată,
latinofonă, venită din toate părţile Imperiului Roman;
b) asimilarea băştinaşilor daco-geţi, în măsura în care aceştia au
adoptat limba latină, şi-au însuşit felul de viaţă roman provincial;
Romanizarea reprezintă un proces istoric de mari proporţii şi cu uriaşe
consecinţe, o mutaţie social-politică şi organizatorică structural.
Dacii erau urmași ai tracilor, precum foarte posibil erau și romanii. Astfel,
geneza poporului român are un caracter de altoire etnica a doua popoare
congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si
cea mai latina dintre limbile romanice. Numele românilor vine de la romani, cum
poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care
înșiși romanii sunt descendenți. Marele istoric român Constantin C. Giurăscu
afirma: “Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstracție facând fragmentul
etnic neînsemnat al romansilor - care păstrăm numele stapânitorilor”.
Romanii au introdus în Dacia relaţiile sociale, formele proprii de organizare
politică, militară şi administrativă, cultura şi civilizaţia lor, limba latină, întreg
sistemul de organizare şi felul de viaţă roman provincial. Dar în toate acestea
intervin vechile forme de organizare, civilizaţia, moravurile şi tradiţiile poporului
autohton dacic. Deci, se întâlneau două sisteme sociale şi economice diferite, două
civilizaţii cu un nivel inegal de dezvoltare.
După ce Traian a cucerit Dacia, aici a început o colonizare masivă. Bogăţiile
Daciei atrăgeau mulţimi de colonişti. Eutropius spunea că: „Traian, după ce a
cucerit Dacia, a adus aici din tot imperiul roman mari mulţimi de oameni, ca să
cultive ogoarele şi să populeze oraşele”.
Imediat după cucerire pe teritoriul nord-dunărean au staţionat două legiuni şi

6
 trupe auxiliare. Pe lângă aceştia, în provincie au fost aduşi funcţionari ai
aparatului administrativ, comercianţi, meşteşugari, oameni de afaceri, slujitori ai
religiei, sclavi. Aceştia au determinat progresul vieţii economice în Dacia.
Totodată s-au dezvoltat şi artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost înfiinţate
colegii, care erau în fapt asociaţii de tipul breslelor sau asociaţii etnice şi religioase.
Prezenţa romanilor s-a făcut simţită şi prin modernizarea statului, construcţia
unei vaste reţele de drumuri, înfiinţarea unor aşezări civile, ridicarea unor aşezări
rurale la nivel de oraş şi chiar întemeierea unei capitale pe locul celei vechi,
Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa.
Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri,
castre si castele. S-au întarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de
aparare.
„Romanizarea efectivă a dacilor supuşi se exercită asupra unei populaţii la
care civilizaţia romană începuse să pătrundă cu cel puţin o sută de ani mai
devreme” (C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263).
După retragerea Aureliană procesul de romanizare a continuat câteva secole,
timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o limbă şi o civilizaţie proprie.
Pe lângă continuarea procesului de romanizare în cuprinsul Daciei Traiane,
avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor şi costobocilor.

7
 Caracteristici ale dacilor
Cine sunt daco-geţii ?
Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci”
rezolvând astfel pentru noi problema apartenenţei etnice a daco-geţilor. „Părintele
istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică si distinctă a marelui neam
tracic căci numele lor generic si obiceiurile sunt diferite.

Limba daco-geţilor
Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie raporturile
limbii vorbite de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de Balcani . E o
singură limbă cu două dialecte? Sau sunt două limbi înrudite de aproape , dar
diferite? Pentru prima soluţie înclina cercetătorul român Ioan I. Russu avand ca
argument un pasaj strabonian care afirmă că dacii şi tracii vorbesc aceeaşi limbă.
După părerea lingvistului bulgar Gheorghiev traca şi daco-geta sunt limbi diferite,
această opinie e susţinută de deosebirile din structura numelor de localităţi: numele
tracice de aşezări se termină în –para(Bendipara) iar multe nume dacice în –dava
(Sucidava) şi de sistemul fonetic diferit, dupa el, al celor doua limbi.
Partea cea mai bogată a resturilor limbii traco-dacice o constituie numele
proprii de persoane , triburi, divinităţi, aşezări omeneşti , ape şi munţi. S-a putut
stabili că numele tribului dacic al costobocilor înseamnă străluciţii, că elementul
bostes din cuvântul tarabostes înseamană strălucit, luminos, că elementul final
dava are înţelesul de aşezare, târg, sat.
Cercetările moderne , în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat că în
română există cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici prin
moştenirea latină şi care reprezintă vestigii ale graiului traco-dacic: baci, balaur,
barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc, strugure, strungă, urdă, vatră, zgardă.

Înfăţişarea poporului geto-dac

Bărbaţii purtau pantaloni lungi, două tunici, una cu manecă lungă, alta mai
lungă, încinsă pe talie cu o curea subţire şi cu poalele căzând până aproape de

8
genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o fibulă pe umarul drept. În
picioare purtau opinci.
Nobilii(Tarabostes sau pilleati) purtau pe cap o bonetă moale; oamenii de
rând(comati sau capillati) umblau descoperiţi, dar mantiile erau prevăzute cu
glugă. Femeile purtau o tunică lungă până la pământ, încinsă pe talie peste care
puneau alta tunică mai scurtă. Purtau si ele mantie. Părul il aveau lung, pieptanat
cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji sau adunat într-un coc amplu pe ceafa.
Nu purtau nimic pe cap.
În stările bogate se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate, fibule,
colier-lanţ, centura-lanţ, bijuterii din metale nobile).
Statutul fizic şi moral al dacilor ne este prezentat şi de Vasile Pârvan în
„Ţara de Apus” : ANEXA 3

Religia geto-dacilor
Ca orice neam indo-european, şi geto-dacii aveau o religie politeistă,
eventual henoteistă. Zeul cel mai frecvent menţionat este Zalmoxis, “zeul carpatic
al nemuririi”. Unii susţin că este o divinitate chtoniană(pământească), alţii că este
uraniana.
Potrivit scrierii lui Herodot: ANEXA 4
Zamolxis ar fi fost la origine întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un
personaj istoric real, un taumaturg şi un reformator care, ulterior a fost divinizat.
Pentru această religie, caracteristic era actul iniţiatic al retragerii temporare
în ceea ce semnifică “cealaltă lume”, şi anume, într-o locuinţă subterană sau într-o
grotă. Caracteristice acestei religii mai erau si banchetele rituale ale asociaţiilor
religioase secrete pe care le formau iniţiaţii.

9
 Elogiu adus latinităţii în creaţia lui Vasile Alecsandri

În ciclul „Mărgăritărele” a lui Vasile Alecsandri poeziile latinităţii nu sunt

atât de importante pentru valoarea lor literară cât pentru cea ideologică. „Santinela
romană” este o sinteză a genezei poporului roman în registru eroic şi vitejesc,
grefată pe rezistenţa în faţa popoarelor migratoare. Parcursul poetic rezumând
luptele cu năvălitorii conţine fragmente exemplare de poezie imitativă, remarcabile
prin dinamismul ritmului şi energia enumerărilor verbale.
ANEXA 2
În „Margăritărele”, Alecsandri inaugurează tendinţa de consacrare literară a
originilor şi existenţei unice a neamului precum şi intenţia de a populariza în
Europa latinitatea poporului român.
Getta din „Fântâna Blanduziei” de care se îndrăgosteşte marele Horaţiu este
de origine geto-dacă, ceea ce dovedeşte că “Fântâna Blanduziei” este o descriere
metaforică a sincretismului dintre daci şi romani.
Versurile dedicate Italiei din „Mărgăritărele” („Pe albumul domnişoarei Ida
Vegezzi Ruscalla”, „La Palestra”, „La Magenta”, „Pilotul”, ş.a.m.d.), fără a fi
nemijlocit propagandistice, au în subtext idea refacerii unei solidarităţi romanice în
Europa. Desigur, în acest context ideologic, cea mai important poezie rămâne
„Cântecul gintei latine” .

10
 Latinitate si dacism in literatura

Solidaritatea neolatina
In “La Italia” Gheorghe Asachi oglindeste teoria latinitatii poporului roman.
Columna lui Traian apare ca un simbol al etnogenezei româneşti. Aflată în Roma,
capitala Imperiului Roman, ea vorbeşte oricui despre dubla ascendenţă a
românilor. Esenţa latinităţii poporului român este exprimată prin enumeraţia
„limba, legi şi nume”. Perspectiva evocării este a unui „român al Daciei” care vine
la străbunii săi pentru a învăţa „a lor virtute”.
ANEXA 5

Fascinatia Antichitatii si a culturii clasice

Drama “Ovidiu”, prin însăşi opţiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era
o formă de a vorbii lumii despre români printr-o asociere ilustră cu biografia
poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moare în piesa lui Alecsandri cu viziunea
profetică a unui popor ce se va naşte prin sinteza daco-romană şi cu afirmarea
oraculară a nemuririi latinităţii, a continuităţii acesteia în spaţiul carpato-
danubiano-pontic: “Dumnezeiri! Nu! Ginta latină în veci nu moare.”

Mitul dacic
Sub aspect literar, tendinţa dacizantă culminează în a doua jumatate a
secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacică se regăseşte
atât în marile poeme „Memento Mori”, „Rugăciunea unui dac” şi „Sarmis”, cât şi
în proiectele dramatice.
Dacia mitică eminesciană este un timp şi spaţiu al eroismului peren, o
civilizaţie exemplară care se distinge net de romanitatea decadentă îndeosebi prin
spiritualitatea profundă. În curgerea devastatoare a timpului istoric poetul găseşte
punctul de regenerare în universal mitic al Daciei, imaginea supremă a statului
arhaic şi sacru. Ca simbol al stării paradizice, Dacia devine o metaforă a istoriei
naţionale, pe care mitul o poate renaşte.

11
 Se poate observa ca dacismul lui Eminescu este în perfectă consonanţă cu
istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică
străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.

Dacismul irational si magic in perioada interbelica

Publicat in revista clujeana “Gandirea” (nr.10, 1921), studiul “Revolta
fondului nostru nelatin” sustine ideea ca fizionomia spirituala a poporului roman,
evident de structura fundamental romanica, este cu mult mai bogata, intrucat
aceasta cuprinde si elemente dacice, autohtone, rasaritene, adica nelatine.
Blaga formuleaza o categorica atitudine impotriva “exclusivismului latin”,
pe care il considera o exagerare.
Elaborat dintr-un interes cu totul deosebit fata de viata spirituala si religioasa
a getilor, studiul lui Lucian Blaga reprezinta “o reactie impotriva orgoliului
latinitatii excesive”(Al.Tanase), “mostenire a unor vremuri cand a trebuit sa
suferim rasul batjocoritor al vecinilor care cu orice prêt ne vroiau subjugati.”.
Blaga afirma ca unii cercetatori sustin, unilateral, latinitatea exclusiva a
poporului roman, solicitand necesitatea de a se recunoaste ca fondul nostru etnic
este mult mai bogat si nu se reduce doar la claritatea si armonia spiritului latin.
ANEXA 6

Tracomania
Tracomania este un fenomen apărut in perioada interbelica şi în ultimii ani ai
comunismului, şi care constă într-o manie tracică, exagerarea importanţei tracilor
în vederea elucidării unor dileme istorice şi culturale.
Tracoimania nu era o simplă nebunie a unor fantezişti, ci expresia culturală a
unei politici care urmărea izolarea României şi care, în vremea comunismului,
fiind susţinută de partid, devenise politică de stat. Ea face parte din ceea ce Adrian
Marino numeşte „obstacolele” în calea europenizării. Curentul tracoman s-a
manifestat violent în perioada interbelică, fiind cultivat de cei care reprezentau
tendinţele totalitare în România. Revista „Săptămâna” patronată de Eugen Barbu a

12
tipărit o serie de articole inspirate de Iosif Constantin Drăgan în care era
proclamată originea noastră tracică.
Mai apoi, şi Adrian Păunescu, continuându-şi acţiunea antinaţională, a
susţinut teoriile tracomane, conchizând că „istoria României trebuie rescrisă” în
spiritul tracomaniei.

Concluzie
Scopul acestui studiu de caz este determinarea originii poporului român. Cu
argumente convingătoare, am încercat să dovedim că poporul nostru nu este pe
deplin latin sau dacic, ci este o sinteză între cele două, realizată printr-un proces
istoric de mari proporţii şi cu uriaşe consecinţe, o mutaţie social-politică şi
organizatorică structurală, în care se remarcă totodată şi particularităţile sale, legate
de locul, timpul şi baza etnică pe care ea s-a altoit.

13
ANEXA 1
„DOCHIA ŞI TRAIAN”
De Gheorghe Asachi
Sub muntele Pion, în Moldova
I Astăzi rog nu mă lăsa!'
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.
II
La frumseţe şi la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte,
De Deceval, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.
III
Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.
IV
Traian vine-n astă ţară,
14
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai fierbinte,
“Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ, Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovn.
V
El pietroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.
ANEXA 2
„Sentinela română”
De Vasile Alecsandri
(fragment)
“Vin şi hunii, vin şi goţii
Vin potop, potop cu toţii
Pe cai iuţi ca rândunele
Cai sirepi ce fug ca gândul
De cutremură pământul
…
Vie! Ca o stâncă-naltă
Ce din vârf de munte saltă
Tună, se rostogoleşte
Cade, rumpe şi zdrobeşte
Codrii vechi din a sa cale
Până-n fund, în fund devale.
Astfel crunt ostaşul meu
Îşi zdrobeşte calul său
El îi spare şi-i răzbeşte
Snopuri, snopuri îi coseşte
Şi-i înfrânge, şi-i respinge
Şi-I alungă, şi-i învinge.”
ANEXA 3
“Tara de apus”
De Vasile Parvan
„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi
şi oameni îinalţi şi uscăţivi . Aerul tare e bun
deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte.
Buruienilor de mlaştină şi oamenilor greoi nu le
prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei,
miasmele şi grăsimile sunt arse si oamenii sunt
uscaţi ca şi sfinţii de pe icoanele vechi, iar
ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.
În munţii patriei mele creşte un neam de oameni
deosebit de toate celelalte care umplu şeşurile
din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toate
naţiile de celelalte trei părţi. Şi trupul şi sufletul
lui e altfel. Căci cum îi este trupul de vânjos şi
usor aşa îi e şi mintea, iute la înteles lucruri
grele şi gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a
desprins să nu aibă. Căci fiecare e impărat în
vălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi
piatra plesuvă , locul unde s-a trezit pe lume, el
nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo ,
în câmpia fără margini, el nu se coboară decât
iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l face aspru
ca în munte. Se coboară cu oile, ori să coboară
cu oştile, ca să facă nutreţ viitelor şi pradă
pentru cei de acasă.
Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus
romanii şi i-au silit să locuiască şi câmpiile . Dar
nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut
ţările lor de sine stătătoare şi de acolo, de sus, au
stăpânit şi câmpiile.’’
ANEXA 4
“Istoriile”
De Herodot
“acest Zalmoxis, fiind om ca toţi oamenii, ar fi
trăit în robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.
15
Apoi, câştigându-şi libertatea, ar fi dobândit
avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors
bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viaţă de
sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură,
Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viaţă
ionian şi moravuri mai alese decât cele din
Tracia, ca unul ce trăise printre eleni, şi mai ales
alături de omul cel mai înţelept al Elladei, lângă
Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de
primire, unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii
de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el,
nici oaspeţii lui, şi nici urmaşii lor în veac nu vor
muri, ci se vor muta numai într-un loc unde,
trăind de-a pururea, vor avea parte de toate
bunătăţile. În timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le
cuvânta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub
pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut
din mijlocul tracilor, coborând în adâncul
încăperilor subterane, unde stătu ascuns vreme
de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău
după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an
se ivi însă iarăşi în faţa tracilor, şi aşa îi făcu
Zamolxis să creadă în toate spusele lui.”
ANEXA 5
“La Italia”
De Gheorghe Asachi
Vă urez, frumoase țărmuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mări gemeni, împărțite de-
Apenin,
Unde lângă laurul verde crește-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot
senin,
Undre mândre monumente ale domnitoarei ginte
Înviază mii icoane la aducerea aminte!
Vă urez... că cine poate fără dor, făr-umilință,
Acea pulbere să calce, al eroilor mormânt,
Ce în curs de ani o mie a stătut în biruință
Ș-astăzi vii sunt prin esemple de virtute și
cuvânt,
Încât în asemănare nu a fost, subt orice nume,
Mai măreț, nimic, nici trainic, de când omul
este-n lume!
Pe a Tibrului șes Roma tăbărâtă-i ca un munte
Din palaturi surupate și mormânturi adunat,
Între care Capitolul o căruntă nalță frunte
Ce de barbari și de timpuri cu respect i s-a
pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vânta Greciei ș-a Romei îmi arată la privire.
Între surupate temple, obelisce și coloane,
Ca un turn de fier întreagă stă colona lui Traian;
Pre ea văd: Istrul se pleacă Iasienei legioane,
Cum cu patria sa pere-a Decebalului oștean
Și cum în deșarta Dacie popor nou se-ntemeiază,
De-unde limba, legi și nume a românilor
derează.
Când în codru vechi stejarul e răpus de
bătrânețe,
Din a sa mănoasă țărnă cresc plăcute floricele;
Așa după-a Romei paos, în alese frumusețe,
Răsărit-au noi lucefiri: Ariost și Rafaele,
Galileu, Columb, ș-Italiei, ce prin genia lor luce,
Ca-n vechime lumea astăzi necurmat tribut
aduce.
În grădin-asta Europei, unde rostul dulce sună,
Și pictura, armonia, prin un farmec a supus
Pe a lumei sclavi și domnii, carii pururea s-
adună,
Plini de dorul amirărei, de la nord și de l-apus,
Un român a Daciei vine la străbuni, ca să sărute
Țărna de pe-a lor mormânturi și să-nvețe-a lor
virtute!
ANEXA 6
“Revolta fondului nostru nelatin”
De Lucian Blaga
“Un prieten imi vorbea despre inriurirea slava
asupra literaturii noastre; inchinator indirjit la
altarul latinitatii – clare si masurate – el nu
ingaduia nici cea mai mica alterare sau spalacire
a acesteia prin „maximalismul sclav” […]. In
entuziasmul de o clipa al invierii – sint foarte
multi cei ce impartasesc exclusivismului latin,
care cu finetea lui Anatole France nu vede in
opera lui Dostoievski decit o monstruoasa
ciudatenie.
Se exagereaza. Si nu intelegem de ce.
Acest orgoliu al latinitatii noastre e mostenirea
unor vremuri cind a trebuit sa suferim risul
batjocoritor al vecinilor, care cu orice pret ne
16
voiau subjugati. Azi e lipsit de bun simt. –
Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem sa
fim numai atit: latini – limpezi, rationali,
cumpatati, iubitori de forma, clasici, – dar vrind-
nevrind suntem mail mult. Insemnatul procent
de singe slav si trac, ce clocoteste in fiinta
noastra, constituie pretextul unei probleme, care
ar trebui pusa cu mai multa indrazneala.
Tineretea ne indeamna sa turburam idealul
lesnicios al celor multi ingimfati, aruncindu-le in
suflete o indoiala. Sa ni se ierte tineretea. Se va
zice ca spunem mituri. Ei bine; numiti-le basme.
Avem insa convingerea ca adevarul trebuie sa
fie expresiv – si ca miturile sint prin urmare mai
adevarate decit realitatea.
Cunoastem experimentul incrucisarii unei flori
albe cu o floare rosie a aceleiasi varietati.
Biologii vorbesc despre asa numitele dominante.
Ce inseamna cuvintul acesta? Ca in generatiile
noua ce sa nasc din impreunarea celor doua flori
– insurile uneia din ele sunt stapinitoare;
bunaoara cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit
insa ca din cind in cind cu oarescare ciudata
regularitate reapar si insusirile curate ale
celeilate flori. E o izbucnire din mister, cind nici
nu te astepti. Vechile insusiri le-ai crezut
pierdute pentru intotdeauna, ele se afirma totusi
din timp in timp in toata splendoarea lor trecuta.
Intr-o indepartata analogie cu experimentul
acesta biologic – atit de convingator in
simplitatea sa – se poate spune, ca in spiritul
rominesc e dominanta latinitatea, linistita si prin
excelenta culturala. Avem insa si un bogat fond
slavo-trac, exuberant si vital, care oricit ne-am
impotrivi, se desprinde uneori din corola
necunoscutului rasarind puternic in constiinte.
Simetria si armonia latina ne e adeseori sfirticata
de furtuna care fulgera molcom in adincimile
oarecum metafizice ale sufletului rominesc.
E o revolta a fondului nostru nelatin.
Nu e lucru nou: sintem morminte vii ale
stramosilor. Intre ei sint de aceia pe care ii
ocrotim si-i imbratisam cu toata caldura, din
motive istorice si politice; dar avem si stramosi
pe cari ii tratam ca pe niste copii vitregi ai nostri.
Atitudine lipsita de intelepciune, deoarece cu cit
ii tinem mai multe in friul intunericului, cu atit
rascoala lor va fi mai aspra, mai tumultoasa –
putind sa devina fatala „privilegiatilor” de astazi.
Istoria noastra se proiecteaza mai mult in viitor
decit in trecut. E bine sa ne dam seama de
puterile potentiale care ne zac in suflete –
vulcani in fundul marilor. De ce sa ne marginim
numai la un ideal cultural latin, care nu e croit in
asemanare desavirsita cu firea noastra mult mai
bogata. Sa ne siluim propria natura – un aluat in
care se dospesc atitea virtualitati? Sa ne ucidem
corsetindu-ne intr-o formula de claritate latina,
cind cuprindem in plus atitea alte posbilitati de
dezvoltare? – Intrebarea va nelinisti multe inimi.
Din partea noastra, ne bucura cind auzim cite un
chiot ridicat din acel subconstient barbar, care
nu place deloc unora. Asa cum o intelegem noi –
intr-adevar nu ne-ar strica putina barbarie. Daca
privim in jur sau in trecut, intilnim o aparitie
simbolica: Hasdeu – misticul: un mare indemn
pentru viitor.
Cunoscutul ritm de liniste si de furtuna, de
masura si de exuberanta, ce-l gasim in viata altor
17
popoare se lamureste mai mult prin logica
inerenta istoriei, prin alternarea de teze si
antiteze, cum le-a determinat un Hegel
bunaoara. Acelasi ritm are la noi radacini cu
mult mai adinci in insusiri temeinice de rasa.
Deosebirea aceasta ne ingaduie frumoase
perspective istorice.
Cei ce apartin trecutului cu pozitivismul lor sec
sau neastimparat vor mormai in barba lor
apostolica: e un romantic. Ca sa nu le las nici o
indoiala, marturisesc: un romantic? – intr-un
singur inteles, da. Si anume intrucit am
convingerea ca adevarul trebuie sa fie expresiv
si ca miturile sunt prin urmare mai adevarate
decit realitatea.”
 Bibliografie

Armbuster,Adolf Romanitatea românilor, Istoria unei idei, Editura

Academiei Rep. Socialiste Romane, Bucureşti, 1972,
pag. 11-28
Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Comşa,Maria Sur la romanisation des territoires nord-danubiens aux III-
e-VI-e siecles, în Studii noi de istorie, III, p. 23-40
Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263
Idem Istoria Romaniei, vol I, p 779
Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1960
Idem Columna lui Traian, Editura Maridian, Bucureşti, 1966,
pag. 14-20
Eutropius VIII, 2-6
Micu, Samuil Scurtă cunoştinţă a istorii romînilor, editată de Cornel
Câmpeanu, Bucureşti, 1963
Pârvan,Vasile Dacia, „Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-
danubiene” , Ed. Ştiinţifică, Bucureşti , 1957
Protase,D. Autohtonii în Dacia, vol I, Dacia Romană, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pg 13-31

Russu, I.I. Auxilia Provinciae Daciae, în Studii şi cercetări de istorie

veche, Bucureşti, 1968
Stoicescu, Nicolae Continuitatea românilor, istoricul problemei, dovezile
continuităţii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980
Zub,Alexandru Culegere de „Scrieri” ale lui Vasile Pârvan („Scrieri”,
Editura Al. Zub, Bucuresti, 1981)

Enciclopedia arheologiei si a istoriei vechi a Romaniei, vol I, Editura

Enciclopedica, Bucuresti, 1994, pag. 24-29
Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas Educational,
Bucuresti, 2002
Herodot „Istoriile”

www.enciclopedia-dacica.ro

18