Facultatea de Știința și Ingineria Mediului

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI
CLUJ-NAPOCA

RADIOACTIVITATEA MEDIULUI

SUPORT DE CURS

ȘTIINȚA MEDIULUI
INGINERIA MEDIULUI

Lector Dr. Alida Gabor (Timar)

Radioactivitatea si radiatiile nucleare- Introducere și scurt istoric

Începuturile fizicii nucleare coincid cu începuturile secolului nostru şi se poate

spune că descoperirea radioactivităţii, care a marcat acest eveniment în 1896, a fost
întâmplătoare. Istoria acestei descoperiri este foarte instructivă şi se consideră că este una
din cele mai mari descoperiri din secolul nostru, atât prin implicaţiile ştiinţifice cât şi prin
cele sociale şi economice. Ca să justificăm afirmaţia anterioară amintim că aceste radiaţii
au făcut posibilă descoperirea nucleului atomic de către Rutherford, că astfel a apărut
modelul lui Bohr care a impus cuantificarea la nivel microscopic. Nucleul a generat la
rândul său un vast câmp de cercetare şi studiul proprietăţilor acestuia a condus la
descoperirea fisiunii, fuziunii şi a energiei nucleare.
Astăzi fizica nucleară a pătruns în aproape toate domeniile de activitate umană:
agricultură, industrie, medicină, energetică, geologie, chimie, biologie etc. Deci, cu alte
cuvinte descoperirea radioactivităţii (termenul provine de la elementul chimic radiu) a
semnat certificatul de naştere al fizicii nucleare. Această descoperire a fost însemnată şi
prin faptul că lumea ştiinţifică a acelei vremi nu se aştepta la un astfel de fenomen. De
fapt descoperirile neaşteptate reprezintă de multe ori foarte fertile direcţii de dezvoltare.
Einstein spunea ca cea mai mare descoperire, dupa cea a focului este reprezentata de cea
a radioactivitatii.
În 1895 Rötgen descoperea radiaţia X. La comunicarea descoperirii, pe care a
făcut-o în Franţa profesorul H. Poincaré, era de faţă şi H. Bequerel pe care l-a interesat
faptul că radiaţiile X proveneau dintr-o regiune a sticlei care devenea fluorescentă sub
acţiunea radiaţiilor catodice. El şi-a propus să verifice dacă şi alte substanţe, care pot
deveni fluorescente prin alte mijloace, au proprietatea de a emite radiaţii X.
Posedând de la tatăl său o bogată colecţie de minerale, a ales pentru experienţe
nişte minerale de uraniu ale căror proprietăţi chimice şi optice le cunoştea foarte bine.
Câteva cristale din această sare erau expuse la Soare devenind fluorescente. Apoi
cristalele erau aşezate pe o placă fotografică învelită în hârtie neagră. Developând placa
fotografică Bequerel a observat nişte pete închise, deci că placa fotografică a fost
impresionată. De aici a tras concluzia falsă, pe care a şi publicat-o, că radiaţia X poate fi
provocată şi de către lumina solară, deci că radiaţia vizibilă se poate transforma în
radiaţie X.
Într-o zi noroasă pregătindu-şi experienţele el a aşezat pe o placă fotografică o
sare de uraniu neexpusă la Soare. După un timp, când s-a înseninat şi a apărut din nou
Soarele, reluându-şi activitatea Bequerel a început cu developarea plăcii care era
împreună cu substanţa neexpusă la soare. În timp ce developa Bequerel şi-a amintit acest
lucru. însă din curiozitate a continuat developarea plăcii fotografice aşteptându-se la un
rezultat negativ dar spre surprinderea lui, a constatat că placă era puternic impresionantă.
Continuând experienţele cu săruri neexpuse la Soare a constatat că toate sărurile de
uraniu, fluorescente sau nefluorescente au această proprietate de a impresiona placa
fotografică. El a tras concluzia că impresionarea plăcilor fotografice este datorată unor
radiaţii de tip nou, altele decat cele cunoscute pana atunci emise de sărurile de uraniu, pe
care le-a denumit radiaţii uranice.
După doi ani în 1898 soţii Curie descoperă radioactivitatea toriului şi după numai
câteva luni descoperă poloniul şi radiul. În 1899 Rutherford arată că radioactivitatea
(radiaţia) este de două feluri:  şi , iar în 1900 Villard descoperă radiaţiile .
În 1911 Rutherford bombardând foiţe metalice cu radiaţii  a constatat că atomul
nu concordă cu modelul lui Thomson. Explicarea rezultatelor experimentale a condus la
ideea introducerii unui miez greu şi încărcat pozitiv numit nucleu atomic, evenimentul
consemnând putem spune “botezul Fizicii Nucleare”.
În fizică descoperirea radioactivitătii şi a nucleului a avut influenţe rapide şi
notabile. Astfel, modelul lui Bohr construit în 1913 pe baza modelului Rutherford a
însemnat un pas hotărât în direcţia cuantificării. Acest lucru l-a făcut pe Einstein să emită
ipoteza cuantificării luminii în 1915 şi pe Louis de Broglie să-şi pună problema inversă:
asocierea unei unde corpusculului. Aşa a apărut în 1926 o nouă ramură a fizicii numită
Mecanica cuantică. La numai doi ani de la crearea Mecanicii cuantice, Gamow o aplica
la dezintegrarea  şi obţinea rezultate în acord cu experienţele ceea ce este prima
confirmare experimentala a teorieiundelor lui de Broglie si a mecanicii cuantice.
În 1919 Aston construieşte primul spectograf de masă. o invenţie importantă care a dus la
descoperirea protonului şi a izotopilor.
 De la descoperirea nucleului în 1911 şi până la înţelegerea structurii acestuia (nu
este vorba de o cunoaştere totală, modelele nucleare explicând fiecare în parte unele din
proprietăţile nucleului atomic), vor trece mai bine de douăzeci de ani. Astfel, după o serie
de experienţe efectuate de Bothe şi Becher (1930), soţii Irené şi Fréderic Jolit-Curie
(1932) şi mai ales de James Chadwick este descoperit cel de-al doilea constituient al
nucleului – neutronul în 1932 (protonul fiind descoperit mai devreme în 1919). În această
perioadă (1919-1932) în Fizica Nucleară au loc acumulări de rezultate legate în special de
studiul celor trei tipuri de radiaţii.
După descoperirea neutronului s-a elaborat primul model coerent al nucleului-
modelul protono-neutronic). Tot în această perioadă a fost descoperit pozitronul
(Anderson 1932) prezis de Dirac în 1928. Pauli a emis în 1931 ipoteza existenţei
neutrinului care avea să fie pus în evidenţă doar după 22 ani în 1953. Descoperirea
neutronului a deschis calea descoperirii fisiunii nucleare de către O. Hahn în anul 1939 şi
la numai trei ani, Fermi a pus în funcţiune primul reactor nuclear funcţionând pe baza
fenomenului de fisiune. Acest lucru a avut o importanţă covârşitoare asupra dezvoltării
ulterioare atât a ştiinţei cât şi asupra societăţii şi chiar asupra relaţiilor înternaţionale
odată cu fabricarea primelor bombe atomice. Prin anii 50 erau în funcţiune primii reactori
nucleari experimentali iar la începutul anilor ‘60 funcţionau deja primii reactori nucleari
producători de energie. Menţionăm faptul că România a fost a şasea ţară din lume în care
a funcţionat un reactor nuclear.
Fermi a reuşit construirea primului reactor nuclear în urma unei munci
laborioase în care experienţele cu neutroni ocupau primul loc. Fermi a fost de fapt primul
care a produs fisinuea nucleelor de uraniu, (echipa lui Fermi bombardase cu neutroni
toate elementele cunoscute ale tabelului lui Mendeleev încă din 1932) deci el a pregătit
terenul lui O Hahn care a reuşit să dovedească apariţia unor elemente noi, mai uşoare.
Preluând ideea existenţei neutrinului Fermi a elaborat în 1934, folosindu-se si de
Mecanica Cuantică, teoria dezintegrării , teorie care rămâne şi astăzi valabilă. Fermi a
fost ultimul titan al fizicii care a avut atât contribuţii teoretice cât şi experimentale
remarcabile.
Tot în perioada anilor 30 - 40 au fost elaborate primele modele nucleare şi s-au
costruit primele acceleratoare de particule.
 În ţara noastră procupările de fizică nucleară si fizica radiatiilor sunt concentrate
îndeosebi la Bucureşti unde a functionat pana in 2002 un reactor nuclear experimental,
Exista de asemenea un ciclotron de 22 MeV, un betratron, un accelerator liniar tandem de
ioni grei. La Piteşti există un reactor nuclear experimental şi un centru de cercetări legat
de combustibili nucleari. La Râmnicu-Vâlcea a fost produsă apa grea românească
necesară unor tipuri de rectori nucleari, moderaţi şi răciţi cu acestă apă, de către un
colectiv desprins din Institutul de Izotopi Stabili de la Cluj. Uzina din localitatea
Halamba (langa Turnu Severin) produce in prezent apa grea necesara atat nevoilor interne
pentru reactorii de la Cernavoda cat si pentru export. In 1996 a fost conectat la sistemul
energetic national primul reactor nuclear romanesc, iar in 2006 a intrat in probe cel de-al
doilea, in momentul de fata 20% din energia electric produsa in Romania este asigurata
de acesti reactori. In prezent exista preocuparile legate de punerea in functie a inca doua
unitati, reactorii 3 si 4. Ciclul nuclear, pornind cu obtinerea materiei prime, mineritul
uranifer, si continuand cu tot lantul nuclear legat de extragerea uraniului, fabricarea
combustibilului, functionarea reactorului, reciclarea combustibilului uzat, managementul
deseurilor (stocare de scurta si lunga perioada), toate acestea implica existenta si lucrul cu
radiatiile. In afara de existenta si utilizarea radiatiilor legate de ciclul nuclear, radiatiile
sunt larg folosite azi in primul rand in medicina pentru investigatii simple cum ar fi
roentgenoscopia cu radiatii X pentru control toracic de rutina sau in investigarea structurii
osoase si pana la tomografia cu emisie de pozitroni (PET) pentru controlul afectiunilor
cerebrale si ale inimii precum si in depistarea precoce a cancerului in general. Tratarea
afectiunilor canceroase utilizand radiatiile (X, gama, neutroni, protoni) este de asemenea
o practica foarte raspandita in majoritatea tarilor lumii. Radiatiile mai sunt pe larg
utilizate in industrie (control nedistructiv, prospectiuni geologice si geotehnice, operatii
speciale de finete in obtinerea de materiale noi, siderurgie, etc), in agricultura
(combaterea daunatorilor, utilizarea rationala a ingrasemintelor si insecticidelor,
sterilizarea alimentelor si medicamentelor, etc) precum si in cercetarea stiintifica in cele
mai variate domenii.
 Radioactiv- proprietate, atribut

Dezintegrare radioactiva- fenomen fizic

schimbare- ceva se intampla
(“explozie” a unui nucleu)
Radiatii nucleare
Radiatii- ceea ce se emite
Radiatii ionizante
• corpusculi (particule)
• unde electromagnetice
Log t (ani)
2
4 6
Albert Einstein: Fenomenul radioactivitatii este forta cea mai
revolutionara a progresului tehnic, de la descoperirea focului de catre
omul preistoric si pana astazi.

Atomul
Electroni Nucleu

4x10-13 cm

FORTA
NUCLEARA =
0.00000002 cm FORTA TARE.
(2 x 10-8 cm= 2 x 10-10 m)

Nota: A =
Numar de masa=
Radiatiile alfa Radiatiile beta - particule beta (β)
Nr de protoni+
Nr de neutroni
Particulele alfa (α) Dezintegrarea beta
Dezintegrarea alfa Carbon Azot e-
+ +
C14 N14
electron antineutrino
Radon 6 protoni 7 protoni (particlula beta -)
Radiu p
+ nnp 8 neutroni 7 neutroni
R226 Rn222
He) n  p + e- +

88 protoni 86 protoni 2 protoni Sodiu Neon + e+ +

138 neutroni 136 neutroni 2 neutroni Na22 Ne22
electron
neutrino
11 protoni 10 protoni (particlula beta +)
Particlula alfa este un nucleu de heliu . 11 neutroni 12 neutroni
p  n + e+ + Forta slaba
 Radiatiile gamma (γ) Spectrul electromagnetic
Emisia gamma Energie mare
Nucleu

Invelis electronic

Neon
Neon
Ne20
Ne20
+
Caldura

10 protoni 10 protoni gamma

10 neutroni 10neutroni
(in stare excitata) (intr-o stare energetica foton
mai joasa- convenabila)

Electron-Volt (eV)
Cand vorbim despre particule subatomice
energiile implicate sunt foarte mici (~10-12 J).
1 [eV] = 1.6x10-19 [J]
Electron-volt (eV) – Unitate de masura a
Unda sau energiei. 1 [keV] = 103 [eV]

particula ? 1 [eV] - cantitatea de energie castigata de catre 1 [MeV] = 106 [eV]

un electron cand este accelerat intr-un potential
1 [GeV] = 109 [eV]
de 1 V -sau cantitatea de energie necesara unui
electron pentru a strabate o bariera de potential
de 1V.
Potential
-20 [kV]
La scara macrosopica putem trata un numar mare de fotoni ca unda. Grav Electric
1 kg
10[J] 0 [V]
Cand tratam fenomene subatomice nu mai putem insa folosi +
1m
descrierea ondulatorie.
-
0 [J] 0 [kV] -20 [kV]

100 milioane radiatii de natura

cosmica
in fiecare ora

De la
începuturile
sale, 30 000 nuclee 15 milioane atomi K
viaţa s-a radioactive se dezintegreaza
dezvoltat se dezintegreaza pe ora in fiecare ora
într-un mediu in plamanii nostri in corpul fiecaruia
dintre noi
inundat de
radiaţii ionizante.

200 milioane γ
in fiecare ora
din sol si materiale constructie
 De ce perceptia publicului larg
este atata de negativa?
PERICOLUL NUCLEAR
1) Alerta psihologica portocalie;
2) existenta
nefericitelor evenimente:
Hiroshima, Nagasaki, Cernobil.

Hazardul expunerii la izotopul radioactiv al Pb este de 10 000

000 ori mai mare decat hazardul expunerii la izotopul stabil.

Contribuţia surselor de radiaţie ionizantă la doza efectivă anuală, la

Cu toate aceste nu se opereaza cu mai mult de cateva micrograme
in timp ce in scopuri industriale se folosesc milioane de tone
nivelglobal (după UNSCEAR, 2000). de plumb stabil.

1 Sv = prag pt boala de irradiere

3 Sv = LD 50
10 Sv = moarte in 30 min
25 Sv = 100 % cancer
2.5 Sv= 10% sanse cancer
0.25 Sv=1% sanse cancer
0.025 Sv=0.1% sanse cancer
25 mSv =1 caz cancer
la 1000 oameni 3) Polantii radioactivi nu pot fi neutralizati
1 caz cancer iradiere 25 000 (transmutatii nucleare-doar in reactor)
oameni – 1 mSv

TOT CORPUL

2) Risc- Expunere
LNT (linear- dovedit pt doze mari no threshold- discutabil)

Cumulativ

La ce ne folosesc radiatiile? 1) Tratamentul tumorilor

Utilizarea radiatiilor ionizante in medicina:
canceroase
Radioterapie
Branhiterapie

• Tratament

• Diagnostic

• Sterilizare 2) Medicina Nucleara

Trasori- substante radioactive-Diagnostic
ex:99m Tc
 PET
Positron
3) Sterilizarea instrumentar medical
Electron
MAI MULT DECAT ATAT…
tomography

Energia nucleara

2010- International Atomic Energy Agency “Nuclear Technology

Review”
- La data de 1 Ianuarie 2010 437 reactori nucleari energetici
erau in stare de functinonare in lume, avand o putere totala
de 327 GW.
- 56 de reactori nucleari erau in constructie la finalul anului
2010, cel mai mare numar inregistrat din 1992 pana acum.
- 240 reactori nucleri pentru cercetare sunt in operare in lume.
- In anul 2010 60 de state si-au exprimat catre IAEA dorinta
de a demara programe nucleare. In cursul acestui an IAEA a
analizat infastructura nucleara a statelor Iordania, Indonezia
si Vietnam.
- Capacitatea mondiala de fabricare a combustibilului nuclear
este de 13 000 tone de uraniu pe an (uraniu imbogatit) pentru
reacori PWR, respectiv 4000 tone de uraniu natural pentru
reactori de tipul PHWR (pressurised heavy water reactor).
 Fisiunea nucleara ( Prezent si Viitor)

Energia reprezinta o data fundamentala de intrare pentru

indeplinirea celor trei piloni ai dezvolatrii durabile :
echitate sociala, crestere economica si protectia mediului

Exista doi izotopi importanti ai Uraniului: 235U si 238U

235U + 1 n ---2 n + 92Kr + 142Ba + ENERGY
Primul reactor nuclear: Fermi – 1942 – Chicago
In prezent se folosesc ca si comustibil nucleari
235U si 239Pu in reactorii termici
In viitor fisiunea 238U (Reactori rapizi si
regeneratori)

●In ceea ce priveste efectul de sera, energia obtinuta

pe cale nucleara este o energie curata.
● Noua generatie de reactori nucleari constituie
instalatii cu probabilitate foarte mica de defectare.
● In urma fisionarii 1g U-235 → 20 000
GIGACALORII
● O centrala nucleara tip PWR (900 MW) consuma
anual circa 140 t de uraniu natural pentru a produce 6
miliarde KWh. O centrala conventionala consuma 2
500 000 t carbune sau 1 500 000 t petrol pentu a
produce aceeasi energie.
● Cu toate acestea nu trebuie neglijat impactul pe care
il poate avea asupra mediului extragerea si procesarea
uraniului din zacaminte si mai ales stocarea sau
depozitarea combustibilului ars.

EFECTE NOCIVE ASUPRA MEDIULUI
1) Riscurile la expunere cu Rn la care se expun lucratorii in
cazul exploatarii in cariera- risc profesional- minimizat
prin ventilatie.
2) Pe langa impactul obsnuit asupra mediului ce apare in
cazuri oricarei exploatari miniere exploatarea
zacamintelor de uraniu ridica probleme legate de
contaminarea radioactiva → poluare a aerului a apelor
subterane si a solurilor din vecinatatea zonei exploatate
amplasarea deseurilor ( atat cele produse in urma
extractiei cat si cele obtinute in urma procesarii) in zone
ce indeplinesc anumite conditii geologice, hidrogeologice,
pedologice si geotehnice adecvate. Acoperirea acestora cu
bariere impermeabile, bariere de radon si un strat de roca.
3) Deseurile rezultate in urma procesului de ardere a combustibilului
nuclear pot avea o radioactivitate foarte ridicata. Se impune o prima
operatie de micsorare a volumului. In cazul in care deseurile contin
o cantitate ridicata de substante ce pot fi arse acestea sunt incinerate
sau tratate cu solutii acide.
Fixarea elementelor prin schimb ionic
incorporarea deseurilor intr-o masa sticloasa sau ceramica
depozitarea in structuri geologice stabile si de preferinta accesibile.
Transmutatii nucleare
se spera ca in progresul tehnologic sa faca ca generatiile viitoare de
reactori sa produca cantitati mai mici de substante ce nu pot reintra
in circuitul energetic nuclear.
 Energia Viitorului – Proiectul ITER (International Ceasuri radiometrice- datare
Termonuclear Reactor)
- Franta – Cadarache (Anglia, Japonia, Franta, Germania,
Italia, Spania, Rusia, etc.)
- posibilitatea stapanirii energiei de fuziune

Varsta Pamantului
Patterson -1956 – 4.55 GA
1862-1899 William Thomson (Lord Kelvin)- zeci-sute milioane ani
1897 Bequerel- decoperirea radioactivitatii-
Parte din energia Pamantului se datoreaza radioactivitatii

Metode nucleare de datare - aplicatii in taxonomie, arheologie,

geologie, climatologie, (ex:inversiunile campului magnetic) etc

Rolul radiatiilor cosmice in producerea fulgerelor

Norii sunt incarcati electrostatic din cauza

cioacnirilor dintre picaturile de apa si
cristalele de gheata – campuri electrice.
Aceste campuri nu sunt insa sufiecient de
intense pentru ca fulgerul sa fie declansat.
Faptul ca radiatiile cosmice declanseaza
acest fenomen a fost descoperit recent.
Cand o radiatie cosmica stabate un nor se
formeaza un “canal” – de materie
puternic ionizata, iar asemenea unui fir
aceasta canal face conexiunea intre nori
sau intre nor si sol.

Mai 2005 Physics Today

Radioactivitatea si misiunile spatiale

Radiatia cosmica si formarea norilor

Radiatiile cosmice ionizeaza

atmosfera.
Producerea de aerosoli depinde de
rata de ionizare.
In 1959 E. Nay (Univ. Minesotta)
-Relatia intre schimbarile Centurile Van Allen – particule captate de campul magnetic terestru.
Centura interioara 1000-3000 m – majoritate protoni
climatice si cantitatea de ioni din
Centura exterioara – electroni
troposfera
-Corelatie directa dintre activitatea In eventualitatea efectuarii unor misiuni spatiale de lunga durata, efectele
solara si climat prin prisma iradierii astronautilor trebuie luate in considerare.
faptului ca activitatea solara Misiunile Skylab au durat intre 28 si 90 zile si au condus la iradierea cu doze
ontre 16 si 77 mGy.
moduleaza fluxul de radiatii
In cazul unui eveniment solar doze de pana 3.6 Gy trebuie luate in considerare.
cosmice si prin urmare formarea
norilor
Alte aplicatii –exemple
Studiile asupra fortelor nucleare-
1) Detectorii de fum
radioactivitatii- radiatiilor
2) Radionuclizi naturali ex
Be 7- utilizati ca traceri in
meteorologie
• Experimentul lui Rutherford- deosebit de
important pentru evolutia ulterioara a stiintei.
3) Radionuclizi naturali ex Pb-210- utilizat pentru determinare ratei
de sedimentare a lacurilor.
4) Metode de analiza –activarea cu neutroni. • Proiectul Manhattan – crearea mega-grupurilor
de oameni de stiinta.
5) Aplicatii industriale - masurarea exacta a grosimii unor straturi de
metale si testarea calitatii otelului.

7) Generatoare de energie pentru zone izolate.

• Existenta armelor nucleare- Razboiul Rece-
Intreaga configuratie geopolitica ulterioara.
Radiatiile si proprietatile lor

Radiaţia descoperită de Bequerel numită la început radiaţie uranică avea proprietăţi

asemănătoare radiaţiei X:
- capacitate mare de penetrare a substanţei
- impresionează placa fotografică
- ionizează aerul străbătut.

În 1898 Marie şi Pierre Curie introduc termenul de radioactivitate. Ei pun în evidenţă

proprietăţile radioactive ale minereurilor care conţin thoriu. Tot ei arată că
radioactivitatea nu este influenţată de factori fizici: presiune, temperatură, umiditate,
combinaţie chimică.
Tot în 1898 prelucrând mari cantităţi de pechblendă soţii Curie reuşesc să separe alte
două elemente radioactive radiul şi poloniul. Apoi într-un interval de timp relativ scurt au
loc o succesiune de descoperiri importante: în 1899 se descoperă actiniul în 1903 se pun
în evidenţă emanaţiile radioactive de radon (222Rn) thoron (220Rn) şi actinon (219Rn).
Dacă în 1904 se cunoşteau 20 de elemente radioactive naturale în 1912 numărul lor era
de treizeci, iar în prezent se cunosc peste cinzeci de elemente radioactive naturale.
Iniţial au fost găsite elemente radioactive numai printre cele cu Z>80. Mai târziu au fost
puse în evidenţă şi elemente radioactive mai uşoare: K, Rb, Sm, Lu, Re şi chiar printre
cele foarte uşoare 3T, 14C.
În tabelul de mai jos sunt date câteva dintre elementele radioactive naturale precum şi
unele caracteristici ale lor (natura radiatiei emise, energia radiatiei si timpul de
injumatatire)
Elemente radioactive naturale
Elementul Natura radiaţiei Energia (MeV) Timpul de înjumătăţire
238
U  4,27 4,5•109 ani
232
Th  4,08 1,4•1010 ani
235
U  4,64 7,1•108 ani
226 4,86 1622 ani
88 Ra

 210 5,4 138 zile
84 Po

40 -(CE) 1,32* 1,3•109 ani
19 K
87 - 0,273* 5•1010 ani
37 Rb
147 2,2 1,3•1011 ani
62 Sm

187 - 0,043* 4•1012 ani
75 Re
50 -(CE) 1,19; 2,39* 5•1015 ani
23V
14
C - 0,42* 5650 ani

3 - 0,018* 12,26 ani

1T

* energia maximă a spectrului .

Proprietăţile radiaţiilor
Studiul asupra naturii acestor radiaţii iniţiat de Rutherford în 1899 au pus în evidenţă trei
categorii de radiaţii:
- una încărcată pozitiv (nuclee de heliu);
- o radiaţie încărcată negativ cu proprietăţile asemănătoare radiaţiei
catodice;
- o radiaţie fără sarcină şi foarte penetrantă.
Experienţe sistematice şi îndelungate efectuate în perioada 1900 -1914 de echipa
Rutherford (F. Soddy, H. Geiger, E. Mardsen, J. Chadwick, O. Hahn) au stabilit natura şi
proprietăţile celor trei feluri de radiaţii.. În figura de mai jos este reprezentată acţiunea
unui câmp magnetic extern asupra celor trei tipuri de radiaţii. Sursa radioactiva ( 210Po)
plasata in interiorul unui cilindru de plumb, la baza acestuia, formeaza un fascicul paralel
cre poate fi vizualizat prin asezarea sursei in camera cu ceata. Campul
magneticperpendicular pe planul figurii va devia particulele din fascicul in functie de
sarcina lor. Se observa observa ca fasciculul este impartit in trei componente dintre care
una este nedeviata.
 Deviererea radiatiilor in camp magnetic

Radiaţiile alfa ()

- Radiaţiile  sunt slab deviate în câmp magnetic
- Fasciculul nefiind împrăştiat rezulta ca au un spectru discret de energie.
q
- Din măsurarea sarcinii specifice s-a găsit în 1914 că particulele  sunt nuclee de
m
heliu (atomi de heliu dublu ionizaţi He++).
- Au putere de ionizare mare, (de 105 ioni/cm) în aer in conditii normale de presiune si
temperatura
- Se caracterizează prin capacitate mică de penetrare de ordinul centimetrilor în aer şi de
ordinul micronilor în solide şi lichide.
Drumul pe care-l poate parcurge o particulă  depinde de viteza respectiv de energia pe
care o are şi care se pierde în urma proceselor de ionizare pe care le produce de-a lungul
traiectoriei, pentru fiecare pereche de ioni, produsă în aer cheltuindu-se câte 32,5 eV.
- Dependenţa parcursului de energie este dată de legea lui Geiger:
R = a E3/2
unde a = 0,318 in cazul in care energia se exprima in MeV si distanta parcursa in cm.
Limitele de aplicabilitate ale relaţiei de mai sus sunt pentru energii între 4<E<8 MeV
obţinându-se parcursuri în intervalul 4 cm < R < 8 cm.
Radiaţiile beta ( )
- Sunt puternic deviate în câmpuri magnetice sau electrice (invers decât radiaţiile ).
q
- Din măsurarea sarcinii specifice s-a găsit că particulele  - sunt electroni.
m
- Împrăştierea puternică în câmp magnetic arată că ele au un spectru continuu de viteze
deci şi de energii, radiatiile beta putând avea toate energiile cuprinse între valoarea zero
şi o energie maximă dată de diferenţa dintre energiile nucleului iniţial şi final (0 - Emax).
Spectrul energetic al particulelor  - este reprezentat în figura de mai jos.
- Particulele  - produc o ionizare specifică relativ mică, de aproximativ 100 ioni/cm în
aer.
- Parcursul este de până la 1 metru în aer şi câţiva milimetri în solide şi lichide, energia
maximă a spectrului  variind cel mai frecvent în intervalul [10 keV - 3 MeV].
- Dezintegrarea  - apare la nucleele care au un exces de neutroni şi se explică prin
transformarea unui neutron din nucleu într-un proton şi un electron conform următoarei
scheme:
~
1
0 n 11 p  01 e  

Spectrul radiatiilor beta

Dezintegrarea + apare la nucleele cu surplus de protoni explicându-se prin transformarea
unui proton într-un neutron şi un pozitron:
1
1 p  01 n + 01 e +
 ~
unde  şi  reprezintă neutrinul, respectiv antineutrinul introduşi la început din
considerente de conservare a energiei şi impulsului si apoi pusi in evidena prin
experimente.
Al treilea mod de dezintegrare  îl constituie captura electronică care se prezintă
formal ca o dezintegrare + şi în care nucleul cu exces de protoni captează electroni de pe
păturile interioare ale atomului respectiv, în special cei de pe pătura K, transformându-şi
excesul de protoni în neutroni:
1
1 p + e  01 n + 
Procesul este însoţit de emisie de radiaţie X caracteristică atomului respectiv.

Radiaţiile gama ()

- Radiaţia  nu este deflectată în câmp magnetic sau electric.
- Este de natura electromagnetica avand lungimi de unda foarte mici
- Este caracterizată prin mare putere de penetraţie şi ionizare specifică mică.
- Absorbţia radiaţiilor  în substanţă are un caracter net exponenţial deci la aceste radiaţii
parcursul este foarte lung şi nu se poate determina.
- Radiaţiile  prezintă un spectru discret şi însoţesc de obicei dezintegrările  şi .
Observarea spectrului discret în cazul radiaţiei  implică existenţa in nucleu a unor nivele
discrete de energie şi la nivel nuclear.
- Energiile gama emise variaza in intervalul zecilor de keV si cativa MeV.
Nucleele rezultate în urma dezintegrărilor  şi  în general se găsesc în stări excitate. Ele
pot să revină în starea fundamentală după un timp foarte scurt, (aproape instantaneu) de
la producerea dezintegrărilor  sau , în acest caz dezintegrările sunt însoţite de radiaţii .
Însă există cazuri când nucleele rămân mai mult timp în asemenea stări excitante, numite
stări metastabile, ele vor reveni în starea fundamentală după un timp comparabil cu
timpul de viaţă al stării metastabile, dând astfel naştere unei radioactivităţi  pure numită
şi tranziţie izomeră.
Legile deplasarii (Soddy-Fajans-Russel)
Între anii 1906 - 1911 F. Soddy si Fajans au efectuat o serie de cercetări asupra
schimbării proprietăţilor chimice a elementelor care suferă dezintegrări nucleare. După
acumularea mai multor date experimentale în 1913, Soddy şi Russell au formulat
regulile:
A). Prin emisia unei particule  se formează un nou element radioactiv care se deplasează
cu două căsuţe la stânga in tabelul Mendeleev iar numărul de masă scade cu patru unităţi:

Z, A A A -4
sau Z X Z- 2 Y  24He

Z  2, A  4

226 222
Exemplu: 88 Ra  86 Rn + 24He

B). La emisia unei particule  - avem o deplasare spre dreapta cu o căsuţă in table iar
numărul de masă rămâne neschimbat.
Z, A
sau A X  A Y + e - + ~
 - Z Z+1
Z  1,
A

Exemplu : 40 K  40 Ca + e -  ~
19 20
C). După descoperirea radioactivităţii artificiale şi a pozitronului s-a pus în evidenţă şi o
radiaţia +.
Z, A
sau A X  A Y + e+ + 
  Z Z-1
Z  1, A

D) Tot la dezintegrarea  trebuie inclusă şi captura de electroni care se prezintă formal ca

o dezintegrare  +, şi este întotdeauna însoţită de radiaţia X caracteristică:
Z, A A
sau Z X + e -K  A
Z -1 X + X caract
 C, E
Z  1, A
LEGEA DEZINTEGRARII RADIOACTIVE

Constanta de dezintegrare 
Pe baza a numeroase date experimentale se poate afirma că probabilitatea de dezintegrare
 a nucleului unui element radioactiv în unitatea de timp este aceeaşi pentru toate
nucleele aceleiaşi specii şi este independentă de influenţele exterioare.
Dacă la un moment dat “t” avem N nuclee radioactive atunci în intervalul de timp dt
imediat următor, probabilitatea de dezintegrare a fiecărui nucleu este dt, iar numărul
total de dezintegrări va fi dN = Nf-Ni < 0 este egal cu probabilitatea unuia înmulţită cu
numărul de nuclee. Deci putem scrie:
dN = -N··dt
semnul minus semnifică scăderea numărului de nuclee radioactive (dN < 0).
Integrând obţinem, legea dezintegrării radioactive:
N t
dN
N N   0 dt 
0

N=N0·e-λt
Nucleele radioactive sunt sisteme in stare metasabila.
Legea dezintegrarii nu ne spune ce timp de viata are fiecare nucleu in parte.
Legea este valabila pentru un numar mare de nuclee.
Caracterul statistic al legii de dezintegrare radioactivă.
Probabilitatea q ca un atom să se dezintegreze, într-un interval scurt t este q  t , iar

probabilitatea de a nu se dezintegra în acest interval, adică de a trăi timpul t este:

p  1  q  1   t .
Probabilitatea de a trăi timpul t  kt este egală cu produsul probabilităţilor de a trăi în
fiecare din intervalul de timp, adică:
 t
t
 
1

p  (1  t )  (1  t )
k t
 (1  t ) t  .
 
Dacă t–>0 avem:
  t
 
1

p  lim (1  t ) t   e t şi reprezintă probabilitatea de a trăi timpul t.
t  0  

1)
În deducerea acestei relaţii am folosit relaţia matematică lim(1 n
 e.
n
Dacă avem iniţial N0 nuclee radioactive, atunci la momentul t au rămas nedezintegrate
nucleele:
N 0 e  t  N
obţinându-se din nou legea dezintegrării radioactive.

Timpul de înjumătăţire (T1/2)

Timpul de înjumătăţire este timpul după care numărul de nuclee radioactive se reduce la
jumătate. În legea dezintegrării radioactive punând
N0 N
N pentru t = T1/2 obţinem 0  N 0 e  / T1 / 2
2 2
de unde rezultă că
ln 2
T1 / 2 

Timpul de înjumătăţire este o caracteristică a oricărui element radioactiv şi un criteriu de
identificare a elementelor radioactive.

Activitatea
Este o mărime des folosită şi caracterizează intensitatea unei surse radioactive, aceasta
fiind egală cu numărul actelor de dezintegrare sau a particulelor emise în unitatea de
timp.
dN
  ,
dt
Rezultă că

   N   N 0 e  t
Deci, pentru ca produsul λN0 este activitatea initiala se poate scrie:
    0 e  t
unde  0 este aceasta activitate iniţială a sursei.
Unitatea de măsură este bequerelul (Bq) 1Bq = 1 dez/s.
O altă unitate de măsură este Curiul şi 1Ci reprezintă activitatea unui gram de radiu. (1Ci
= 3,7•1010 dez/s) = 3,7•1010 Bq.

Transmutaţii succesive - Cazul a doi radionuclizi

O transmutaţie nucleară succesivă se reprezintă prinr-o schemă de forma:
 
A A  B B  C
în care:
A - este elementul generator; B - este elementul derivat; C - este elementul stabil.
Formula ce descrie dezintegrarea elementului generator A este dată de relaţia:
N A  N 0 A • e   At .
Viteza de variaţie a elementului B se datorează compunerii dintre viteza de formare şi cea
de dezintegrare a elementului considerat deci variaţia numărului de nuclee B este:
dN B
  A N A  B N B sau
dt
dN B
 B N B   A N 0 A e At
dt
unde ANA reprezintă numărul de nuclee de tipul B ce se formează în unitatea de timp din
cei de tipul A, iar BNB numărul celor care dispar prin dezintegrare. Ecuaţia obţinută este
o ecuaţie diferenţială neomogenă de gradul I cu coeficienţi constanţi care se poate rezolva
prin metoda variaţiei constantei. Solutia care ne da numărul de nuclee nedezintegrate de
tipul B după timpul t va fi:
A N 0 A
• e   t  e 

N B (t )  A Bt

B  A
Activitatea elementului derivat va fi deci:
 AB
 B  B N B (t )  N e  t  e  t 
A B

B   A 0 A
iar raportul activităţilor celor două elemente genetic legate este:

 B B N B
 
B
 A A N A B  A
1  e  B   A  t  
Echilibrul secular
Este cazul in care A<< B deci T1/2(A)>>T1/2(B).
Ca şi exemplu putem considera lanţul radioactiv:
 
226 222 218
88 Ra  Rn
82  Po
84
1622 ani 3,825 zile

Avem
N A ( t )  N 0 A e   A t  N 0 A  constant, pentru t << T1/2 ( A )
 A   A N A   A N oA  constantã

Deoarece pentru un t mare (t  T1/2(B)) avem e  B t 0 obţinem:

 A B  t   N
B  • N 0 Ae A  A B 0 A
B   A B   A
deci:
B B
  1, deoarece  A   B
A B   A
de unde obţinem ecuaţia echilibrului secundar:
 B   A sau B N B   A N A

1) Activitatea totală a substanţei A în amestec cu substanţa B; 2) şi 4) activităţile

substanţelor A şi B izolate; 3) activitatea substanţei B în legătură cu substanţa A
Interactiunea radiatiilor cu materia

Interacţiunea particulelor grele încărcate (, p, d,...) cu substanta

În cazul particulelor grele încărcate cu sarcină electrică interacţiunea are loc atât cu
învelişul electronic al atomilor, cât şi cu nucleele atomice ale substanţei în care pătrund
radiaţiile. Astfel, energia radiaţiilor se va pierde prin procese de ionizare şi excitare ale
atomilor sau moleculelor mediului considerat.

La un proces elementar de ciocnire pierderea de energie a particulei incidente este mică.

Energia cedata de particula  într-un proces de ciocnire cu un electron este mică, numai a
doua mie parte din energia particulei alfa, ionizarea se face prin smulgerea electronilor
din straturile periferice ale atomilor.
Pentru viteze mici capacitatea de ionizare a particulei incidente creşte pe lângă ciocniri
existând probabilitatea capturării de electroni de către nucleul de heliu sau de către
proton.
Densitatea de ionizare în funcţie de parcursul liber în mediul dat este dată aproximativ de
curba Bragg, Figura de mai jos.

Din grafic se observă că densitatea de ionizare scade la zero la 1,03R. Avem deci o
fluctuaţie statistică a parcursului de 3%. Aceasta se datorează faptului că nu toate
particulele incidente au acelaşi număr de ciocniri, deci nu toate vor avea acelaşi parcurs.
Parcursul mediu în aer poate fi calculat cu ajutorul relaţiei empirice:
R aer ( cm )  0, 318 E3/2 (MeV)
Pentru alte medii parcursul poate fi exprimat în funcţie de parcursul în aer:
3.2 • 10 4 ( A ) 1/ 2
R ( cm )  R a , unde:

A este masa atomică a atomilor mediului;
 este densitatea mediului [] =g/cm3.

Interacţiunea electronilor (radiaţia ) cu materia

Asemenea radiaţiilor  şi radiaţia  interacţionează cu învelişul electronic al atomilor

însă, în acest caz energia pierdută într-un proces de ciocnire este mai mare, datorită
maselor comparabile ale particulelor care interacţionează.
Pierderea de enrgie are loc în urma ciocnirilor cu electronii şi a frânării radiative în
câmpul culombian al nucleelor mediului traversat.
Radiaţiile  - pot ioniza atomi prin scoaterea de electroni de pe păturile inferioare K, L. În
urma acestor expulzări are loc o rearanjare a electronilor pe straturi, urmată de emisia de
radiaţie X caracteristică. Această radiaţie poate ioniza alţi atomi prin efecte secundare
efect Compton şi efect fotoelectric.
Traiectoria radiaţiilor  nu mai este nici rectilinie şi nici bine determinată. Aspectul
traiectoriei nu poate fi prevăzut, în urma fiecărei interacţiuni direcţia de mişcare fiind
alta.
Radiaţiile + au acelaşi mecanism de frânare ca şi radiaţiile  - numai că la sfârşitul
traiectoriei lor particulel + suferă reacţii de anihilare:
e-+e+ ->2
energia unei cuante  fiind de 0,51 MeV.
Avem două fenomene de pierdere a energiei în cazul radiaţiilor  care au aproximativ
aceeaşi pondere: frânarea radiativă şi pierderea prin ionizare.
În grafic este reprezentată pierderea de energie în funcţie de energia radiaţiei incidente în
cazul plumbului.

Pierderea specifică totală de energie va fi dată de suma pierderiloe de energie datorate

ionizării şi frânării radiative:
 dW   dW   dW 
     
 dx  t  dx  ionizare  dx  frânare

Spre deosebire de radiaţiile , în fiecare proces de ciocnire radiaţia  suferă mari

fluctuaţii statistice în ceea ce priveşte pierderile de energie care pot varia de la zero la
energia totală. De asemenea, în cazul radiaţiilor beta drumul real al unei radiaţii este mai
mare decât parcursul în substanţă (de 1,3÷1,4 ori mai mare).
Pentru radiaţiile  cu spectru continuu se poate vorbi de un parcurs maxim determinat
pentru electronii care au cea mai mare energie în fasciculul incident.

Interacţiunea radiaţiilor  cu substanţa

Principalele efecte care apar la interacţiunea radiaţiilor  cu substanţa sunt: efectul

fotoelectric, efectul Compton şi formarea de perechi particulă-antiparticulă.

a) Efectul fotoelectric. Constă în interacţia radiaţiilor  cu electronii legaţi ai

atomilor substanţei considerate. În urma unui act de interacţiune toată energia cuantei 
este transferată electronului care este expulzat din atom.
Energia fotoelectronului expulzat va fi:
 Ee  E  I i  h  I i

unde Ii reprezintă potenţialul de legătură a electronilor în atom, i=K,L,M....

b) Efectul Compton constă în împrăştierea radiaţiei  pe electronii cvasiliberi.

În urma împrăştierii radiaţia  pierde o parte din energia sa. Efectul Compton este
reprezentat prin schema:

h '

h

Energia electronului expulzat va fi:

Ee  E  E ' , şi poate lua orice valoare în intervalul (0, E max) unde Emax este energia

maximă transferată electronului în procesul de ciocnire.

La efectul Compton este important de observat că fotonii nu dispar complet ci
apar fotoni împrăştiaţi cu energii mai mici, deci cu lungimei de undă mai mari.

c) Formarea de perechi (e--e+)

Fenomenul apare la interacţia unui fonot  cu o energie mai mare de 1,02 MeV cu câmpul
nucleului.
În acest caz energia fotonului este:

E  h  2 m0 c 2  Ee   E 
e
Fiecare pariculă apărută în urma formării perechilor are energia:

E  1,02
Ee   Ee   MeV
2

Energia pozitronului după încetinire se pierde prin recombinarea acestuia în substanţă

rezultând două cuante  fiecare de 511 keV.
e++e-=2=2x511 keV.

În cazul radiaţiilor  nu mai putem vorbi de un parcurs liber în mediu, puterea de

penetrare a acestor radiaţii fiind foarte mare. În acest caz atenuarea are un caracter net
exponenţial, depinzând de grosimea stratului de substanţă străbătută:
I  I 0 e  x
unde I0 şi I reprezintă intensităţile fasciculului la intrarea respectiv la ieşirea din mediu, x
reprezintă grosimea materialului străbătut iar  reprezintă coeficientul liniar de atenuare,
caracteristic fiecărui material.
Coeficientul liniar de atenuare este dat de contribuţia celor trei efecte principale:
  N(c  ef  pp )
unde  reprezintă secţiunea eficace caracterisitică fiecărui fenomen de interacţie a
radiaţiilor  cu materia: efect Compton, fotoelectric şi formare de perechi iar N este
numărul de atomi din unitatea de volum.
Scriind legea de atenuare astfel:

  x
I  I 0e 

unde  este densitatea substanţei străbătută de radiaţia , definim coeficientul masic de

atenuare ca fiind raportul / [m2/kg].
În figura următoare este reprezentat coeficientul masic de atenuare în funcţie de energia
fotonului incident.
Interacţiunea neutronilor cu substanţa

Spre deosebire de radiaţiile  şi de particulele încărcate cu sarcină, neutronii prezintă o

slabă interacţiune cu învelişul electronic al atomilor substanţei în care părtund. Neutronii
interacţionează însă cu o probabilitate destul de mare cu nucleele atomilor prin ciocniri
care au un aspect aproape clasic. Principalele interacţiuni ale neutronilor cu nucleele
atomilor în care părtund sunt: împrăştierea elastică (n,n), împrăştierea inelastică (n,n’),
reacţii de fisiune (n,f) şi captura radiativă (n,).
Împrăştierea este un proces în urma căruia neutronul incident îşi modifică direcţia de
mişcare. Prin ciocnire, neutronul poate să pătrundă sau nu în nucleu.
În cazul pătrunderii neutronului în nucleu are loc o excitare a nucleului. Dacă nucleul,
excitat, se dezexcită imediat cu emisia unui neutron de aceeaşi energie atunci avem o
împrăştiere elastică. Dacă însă neutronul nu pătrunde în nucleu atunci el cedează
nucleului o parte din energia sa cinetică. Energia preluată de nucleu depinde de unghiul
sub care este împrăştiat neutronul precum şi de raportul dintre masele nucleului respectiv
şi a neutronului. Împrăştierea inelastică are loc atunci când după ciocnirea cu neutronul
nucleul rămâne într-o stare energetică superioară stării fundamentale, adică într-o stare
excitată.
Pierderea de energie a neutronului într-un mediu cu nuclee grele este foarte mică. Dacă
însă ciocnirea neutronilor are loc cu nuclee de masă mică atunci pierderea de energie a
neutronului va fi considerabilă.
Din această cauză la termalizarea neutronilor se folosesc substanţe ce conţin mai mulţi
atomi uşori (de exemplu atomi de hidrogen), ca parafina, apa, etc.
Reacţiile nucleare cu neutroni conduc la modificarea numărului de nucleoni din nuclee.
Revenirea la starea de echilibru a acestor nuclee se face prin emisia unei alte particule din
nucleu. Dacă însă, în cazul reacţiei nucleare nucleul format este instabil şi dacă într-o
etapă următoare el se va dezintegra spontan atunci avem un fenomen de activare cu
neutroni.
Captura radiativă corespunde procesului în care neutronul este capturat de nucleu iar
energia emisă de acesta la dezecitare este sub formă de cuante gama.
Deci putem conchide că, în urma interacţiunilor neutronilor cu atomii mediului în care
pătrund aceştia sunt încetiniţi, moderarea fiind o funcţie de energia neutronilor incidenţi
şi de masa atomilor mediului iar dacă mediul are o grosime considerabilă neutronii în
final se vor opri. Legea de atenuare pentru un fascicul de neutroni este, ca şi-n cazul
fasciculelor gama,o lege exponenţială de forma:
I  I 0 exp(   n x )
unde n=N este coeficientul de atenuare al neutronilor;
N - numărul de nucleee al absorbantului pe unitatea de volum;
 - estesecţiunea eficace totală de ciocnire;
I -este intensitatea fasciculului după parcurgerea grosimii x în mediu;
I0 - este intensitatea iniţială a fasciculului.

MARIMI SI UNITATI
DOZIMETRICE
RADIOPROTECTIA
PRINCIPII GENERALE
1 2
Expunerea : X
 Expunerea este o marime dozimetrica pentru
radiatia electromagnetica si exprima abilitatea
radiatiei de a produce ionizare in aer .
 Expunerea este valoarea absoluta a sarcinii totale
a ionilor de un semn, produsi in aer, atunci cand
toti electronii eliberati de fotoni, pe unitatea de
masa de aer, sunt complet opriti in aer.
X = dQ/dm
3 4
Debitul expunerii: X/t
 Debitul expunerii (si ulterior, debitul
dozei) este expunerea produsa pe unitatea
de timp.
 In SI unitatea debitului expunerii este
[C/kg] per secunda sau A/kg si (in vechile
unitati) [R/s].
 In protectia radiologica de obicei aceste
valori de debit se exprima “per ora” (ex.,
R/h).
5 6
MARIMI SI UNITATI DOZIMETRICE
 Marimile dozimetrice sunt utile pentru
cunoasterea riscului potential al radiatiilor si
pentru stabilirea masurilor de protectie,
necesar a fi luate.
 Pe langa unitatile S.I. vor fi mentionate si
vechile unitati,in situatia in care ele inca sunt
folosite in o serie de tari, cum ar fi Statele
Unite ale Americii.
Expunere : X
 Unitatea pentru Expunere in SI este
Coulomb per kilogram [C*kg-1]
 Unitatea speciala initiala a fost
Roentgen [R]
 1 R = 2,58 x 10-4 C*kg-1
 1 C*kg-1 = 3876 R
Doza absorbita, D
 Doza absorbita D,este energia absorbita pe
unitatea de masa. Aceasta marime este definita
pentru toate tipurile de radiatii ionizante (nu
numai pentru radiatia electromagnetica, cum a
fost in cazul “expunerii”), si pentru orice
material .
 D = dE/dm. In SI unitatea pentru D este Gray
[Gy].
 1 Gy = J/kg.
 Vechea unitate a fost “rad”. 1 Gy = 100 rad.
Doza absorbita, D si KERMA
 KERMA (kinetic energy realeased in a
material)
K = dEtrans/dm
 unde dEtrans suma energiilor cinetice initiale a
tuturor particulelor ionizante initiale
eliberate de particulele neincarcate in
materialul avand masa dm
 In SI unitatea pentru kerma este joule per
kilogram (J/kg), cu denumirea Gray (Gy).
7 8
Expunerea si doza absorbita sau
KERMA
 Expunerea poate fi corelata cu doza in aer sau kerma,
aplicand factorii de conversie corespunzatori.
 De exemplu, radiatia X de 100 keV care intr-un punct
determina o expunere de 1 R , determina deasemeni o
doza in aer in jur de 8,7 mGy (0,87 rad) si o doza in
tesut de aprox. 9,3 mGy (0,93 rad), in acelasi punct.
1R aer este aproximativ egal cu 1 rad in tesut moale
9 10
Wr
=1 pentru fotoni
=1 pentru electroni
=5 pentru neutroni cu E<10 keV
=10 pentru neutroni cu E (10-100keV)
=20 pentru neutroni cu E (100 keV-2MeV)
=5 pentru protoni
=20 pentru particule alfa, nuclee grele, fragmente
de fisiune
11
Doza medie absorbita intr-un mediu
 Doza medie absorbita intr-un tesut sau
organ DT este energia depusa in mediu,
impartita la masa acelui mediu.
Doza in tesutul moale = 1.06 Doza in aer
Doza echivalenta: H
 Doza echivalenta H este doza absorbita
multiplicata printr-un factor de ponderare pentru
radiatie, wR , adimensional, care exprima
eficacitatea biologica a tipului dat de radiatie
 Pentru a evita confuzia cu doza absorbita, in SI
unitatea de doza echivalenta este numita sievert
(Sv). Unitatea veche a fost “rem”
1 Sv = 100 rem
Factor de ponderare pentru tesut
 Pentru a reflecta detrimentul combinat
datorita efectelor stochastice datorate
dozelor echivalente din toate organele
si tesuturile din corp,doza echivalenta
din fiecare organ sau tesut se multiplica
cu un factor de ponderare pentru
tesut, wT, iar rezultatele sunt insumate
pe intregul corp, pentru a obtine doza
efectiva E.
12

Doza efectiva, E
E = T wT.HT
 E : doza efectiva
 wT : factor de ponderare pentru tesut sau organ,
 HT : doza echivalenta in tesut sau organ T
13
TERMINOLOGIA SPECIFICA
Practica nucleara- orice activitate umana care
poate creste expunerea indivizilor la radiatiile
produse de surse artificiale sau de echipamente
generatoare de radiatii ionizante cu exceptia
expunerilor de urgenta.
Detriment (al sanatatii) - o estimare a reducerii
duratei si calitatii vietii in urma expunerii la
radiatii ionizante.
15
Justificarea practicii
- expunerea la radiatii ionizante trebuie sa prezinte
un beneficiu net suficient in raport cu detrimentul pe
care expunerea il poate cauza, luand in considerare
eficacitatea, beneficiile si riscurile tehnicilor
alternative disponibile avand acelasi obiectiv dar
care nu implica sau implica mai putina expunere la
radiatii ionizante.
Daca o practica nu poate fi justificata, aceasta va fi
interzisa.
17
PRINCIPALELE ORGANISME
INTERNATIONALE IMPLICATE IN
RADIOPROTECTIE
 ICRP -Comisia Internationala de Protectie Radiologica
- elaboreaza recomandari in domeniul protectiei impotriva radiatiei
ionizante;
 IAEA- Agentia Internationala pentru Energie Atomica
- elaboreaza standarde de securitate si promoveaza aplicarea
acestora;
 UNSCEAR- Comitetul stiintific al natiunilor unite pentru
efectele radiatiei atomice
- elaboreaza rapoarte privind efectele radiatiilor ionizante si nivelul
expunerilor datorate diferitelor surse;
14
Efecte biologice:
Efecte deterministice-pierderea functiei tisulare ca urmare a
iradierii organismului cu radiatii ionizante peste o anumita
doza, numita prag si deasupra careia severitatea efectului creste
cu doza.
Efecte stocastice-efecte detectabile epidemiologic-efecte
maligne si efecte ereditare- aparute datorita expunerii la radiatii
ionizante, chiar daca doza nu depaseste pragul de doza.
Sistemul de radioprotectie isi propune sa reduca aparitia
efectelor deterministice si minimizarea efectelor stocastice.
16
Toate practicile noi implicand expunerea la radiatii
ionizante trebuie justificate inainte de a fi adoptate;
Practicile existente trebuie revizuite ori de cate ori
se dispune de informatii noi privind eficacitatea sau
consecintele acestora;
Expunerile medicale individuale trebuie justificate
in prealabil tinand cont de obiectivele specifice ale
expunerii si de caracteristicile persoanei implicate.
18
OPTIMIZAREA RADIOPROTECTIEI MEDICALE
- toate dozele datorate expunerilor medicale in scopuri
radiologice, cu exceptia procedurilor terapeutice,
trebuie sa fie mentinute la un nivel cat mai redus,
rezonabil posibil, pentru a permite obtinerea
informatiei diagnostice urmarite, luand in considerare
factorii sociali si economici.
Acesta este principiul ALARA
As Low As Reasonably Achievable
19
Tipuri de expuneri
 Expunerea profesionala
 Expunerea medicala
 Expunerea populatiei
21
Expunerea medicala
-expunerea pacientilor ca parte a propriului diagnostic sau
tratament medical
-expunerea persoanelor in cadrul programelor de screening
-expunerea persoanelor care participa voluntar la programele
de cercetare medicala sau biomedicala
-expunerea in cadrul supravegherii medicale a personalului
expus profesional
-expunerea persoanelor in cadrul procedurilor medico-
legale-expunerea persoanelor in cunostinta de cauza care
doresc sa ajute(in afara profesiei acestora) la sprijinul si
confortul persoanelor supuse expunerii medicale
23
Limite de doza
 Expunerea normala individuala a indivizilor
trebuie restrictionata astfel incat doza efectiva
totala sau echivalentul total de doza pentru un
anumit tesut sau organ, cauzata de combinatia
expunerilor generate de diferite practici
autorizate, sa nu depaseasca limita de doza, cu
exceptia situatiilor speciale.
 Limitele de doza nu se aplica expunerii medicale
generate de practici autorizate.
20
Expunerea profesionala
-expunerea aparuta datorita lucrului in cadrul
unei practici aflata sub incidenta Normelor
Fundamentale de Securitate Radiologica.
22
Expunerea populatiei
-reprezinta expunerea persoanelor din populatie
datorata:
-surselor si practicilor autorizate
-interventiilor
sunt excluse expunerile profesionale si
medicale precum si cele datorate fondului
natural de radiatii.
24
 LIMITE DE DOZA PENTRU PERSONALUL
EXPUS PROFESIONAL
Limita dozei efective: 20 mSv/an
Cu respectarea acestei limite sunt valabile si urmatoarele
limite de doza echivalenta:
-150mSv/an pentru cristalin;
-500mSv/an pentru piele,pentru valoarea medie a dozei pe
1cm2 pe cea mai iradiata zona a pielii;
-500mSv/an pentru extremitatile mainilor si picioarelor.
25
Limitele de doza nu se aplica expunerilor
datorate fondului natural de radiatii si
radonului din locuinte (2-3 mSv/an) !
27
ICRP 2007- Expunerea populatiei
Expuneri planificate – expuneri care vin ca rezultat a
unor practici si activitati justificate; aceste expuneri sunt supuse
unor limitari iar utilizarea sursele lor sunt supuse unor
constrangeri si optimizarii. LIMITE DE DOZA (dose
constraints).
Expuneri existente - expuneri existente datorita unor
activitati nucleare din trecut sau a unor surse naturale NIVEL
LIMITA DE EXPUNERE RECOMADAT (reference levels).
Expuneri accidentale – situatii aparute ca urmare a unei
practici in care sursa expunerii nu este sub control NIVEL
LIMITA DE EXPUNERE RECOMADAT (reference levels).
29
Limite de doza pentru populatie
Limita dozei efective este de 1mSv/an.
In situatii speciale CNCAN poate autoriza o limita superioara
de pana la 5 mSv/an, cu conditia ca valoarea medie pentru
cinci ani consecutivi a dozei efective sa nu depaseasca 1
mSv/an. Cu respectarea acestei limite sunt valabile si
urmatoarele limite de doza echivalenta:
-15 mSv/an pentru cristalin;
-50 mSv/an pentru piele,pentru valoarea medie a dozei pe 1
cm2,pe cea mai puternic iradiata zona a pielii. 26
Suma dozelor anuale provenind de la toate
practicile relevante trebuie sa nu
depaseasca limitele de doza pentru
personalul expus profesional,persoane
in curs de pregatire si persoane din
populatie.
28
ICRP 2007- Expunerea populatiei
Expunere planificata – limita de doza de 0.3 mSv/an
Expunere planificata avand ca rezultat eliberarea de
radionuclizi cu viata lunga in mediu – limita de doza de
0.1 mSv/an.
Expunere existenta (de ex. NORM) – nivel limita de
expunere recomandat 1-20 mSv/an.
Expunere accidentala – nivel limita de expunere
recomandat 20-100 mSv/an.
30
 EFECTELE RADIAŢIILOR IONIZANTE
TIMP
- imediate
- tardive

PERSOANA AFECTAT
EFECTE BIOLOGICE - somatice
- la descendenţi

DOZE MARI:
ALE RADIATIILOR IONIZANTE EFECTE DETERMINISTICE

DOZE MICI:
EFECTE STOCASTICE

31 32

Efecte deterministice Efecte stocastice

 Se datorează morţii celulelor  Se datorează modificărilor celulare (ADN) si

 Au o doza-prag – de cativa Gray
 Sunt specifice in funcţie de ţesutul
afectat
 Severitatea efectului este dependenta
de doza
proliferării spre boli maligne
 Severitatea este independenta de doza
 Nu exista doza-prag: efectele pot sa apară si la
doze foarte mici
 Probabilitatea de apariţie a efectului creste cu doza

33 34

EFECTELE RADIAŢIILOR IONIZANTE

MECANISME DE ACŢIUNE
PARTICULE ÎNCĂRCATE
ACŢIUNE DIRECTĂ
INTERACŢIUNI ELECTRICE – afectare directă a ADN

APAR IONIZĂRI
ACŢIUNE INDIRECTĂ
MODIFICĂRI CHIMICE – afectarea moleculelor din
preajma AND şi producerea
EFECTE BIOLOGICE
de radicali liberi
35 36
 Efectele radiaţiilor
Procese ce determina efectele
Trei tipuri de baza:

Stadiu Proces Durata

Fizice Absorptie de energie, ionizare
Fizico-chimice Interacţiunea ionilor cu moleculele,
formarea de radicali liberi
Chimice Interacţiunea radicalilor liberi cu
moleculele, celulele si ADN
10-15 s  Stocastice : probabilitatea apariţiei efectelor
depinde de doza, care merge spre zero(?)
10-6 s
 Deterministice : doza – prag pentru apariţia
efectelor - sub, fara efecte; peste, cu
secunde certitudine, severitatea creste cu doza

Biologice Moarte celulara, min.-zeci de ani  Ereditare: (genetice) – efectele stocastice cu

modificări genetice, mutatii manifestare la generaţiile următoare
37 38

CURBA DOZĂ RĂSPUNS CURBA DOZĂ RĂSPUNS

- EFECTE DETERMINISTICE - EFECTE DETERMINISRTICE

 Mecanismul pentru efecte deterministice include
moartea celulei şi alte efecte pot fi observate din
stadiile incipiente. Descrierea relaţiei doză-efect
pentru oricare tip de efect deterministic depinde de
stadiul şi severitatea la care efectul este recunoscut.
Frecvenţa şi severitatea efectelor deterministice
creşte în funcţie de doză, în populaţia de indivizi cu
susceptibilitate variată.
 Domeniul dozelor deasupra cărora diferitele
subgrupe trec acelaşi prag de detectabilitate este
reflectat pe curbă în partea superioară a figurii.
Aceasta arată frecvenţa de apariţie a modificărilor în
populaţie.
 Pentru efectele stocastice severitatea efectului este
independentă de doză şi doar frecvenţa de apariţie a
efectului creşte cu doza, fără a se demonstra
existenţa unui prag de doză.

39 40

CURBA DOZĂ RĂSPUNS- EF. CURBA DOZĂ RĂSPUNS

DETERMINISTICE - EFECTE DETERMINISTICE

Practic celulele sunt moarte  În general curbele pentru relaţia doză – răspuns pentru efecte
deterministice sunt de forma sigmoidă şi arată existenţa unui
prag. Cei doi parametri principali ce trebuie luaţi în
considerare pentru fiecare efect deterministic, sunt pragul de
Este posibila doză şi doza mediană.
repararea  Pragul de doză LD0 este doza la care un efect dat poate să
modificarilor apară (la persoanele cele mai sensibile) cu o severitate ce
conduce la modificări patologice. Doza mediană LD50 este
Fara posibilitate de
doza la care 50% dintre indivizii expuşi vor prezenta efectul
reparare
deterministic.


doza Doza 41 42
FACTORI CE DETERMINĂ
Exemple de efecte deterministice
SEVERITATEA AFECTĂRII

 CARACTERISTICILE RADIATIILOR
· Calitatea şi energia;  Modificări cutanate
 Cataracta
· Doza absorbită;
 Sterilitate
· Rata dozei, fracţionarea;
 Insuficienta renala
 Sindromul acut de iradiere (întreg corpul)
 CARACTERISTICILE TESUT/ORGAN
Structura; Radiosensibilitatea celulelor
componente; Citocinetica; Condiţiile metabolice.

43 44

Doza prag pentru efectele deterministice RĂSPUNSUL ÎNTREGULUI ORGANISM

 Cataracta 2-10 Gy SINDROMUL ACUT DE IRADIERE

 Sterilitate permanenta
Barbati 3.5-6 Gy
Femei 2.5-6 Gy Sunt trei tipuri de manifestări:
 1. sindromul hematologic
 Sterilitate temporara
 2. sindromul gastro-intestinal
Barbati 0.15 Gy
 3. sindromul neuro-vascular
Femei 0.6 Gy

45 46

Efectele stocastice
Unitati de măsura

 Se datorează modificărilor celulare (ADN) si  Doza efectiva este folosita pentru a descrie
proliferării spre boli maligne relevanta biologica in cazul unei expuneri la radiaţii
atunci când diferite ţesuturi si organe primesc doze
absorbite variate din surse diferite
 Severitatea este independenta de doza
 Conceptele de doza efectiva si factorii de
 Nu exista doza-prag: efectele pot sa apară si la doze ponderare pentru ţesuturi sunt aplicabile doar pentru
foarte mici efectele stocastice

 Probabilitatea de apariţie a efectului creste cu doza  Doza efectiva este o cuantificare a riscului
47 48
Cuantificarea efectelor stocastice
EXPUNEREA LA DOZE MICI

DIN PUNCT DE VEDERE AL

 Riscul de deces prin cancer pe durata întregii vieţi la
populaţia generala este de = 5% / Sv EPIDEMIOLOGILOR ŞI RADIOBIOLOGILOR
 Riscul de cancer fatal pe durata întregii vieţi pentru CA FIINDACELE DOZE LA CARE NU S-A
cancer de: OBSERVAT NICI UN EFECT STOCASTIC ÎN
 Măduva osoasa 0.5 % / Sv POPULAŢIA EXPUSĂ
 Suprafaţa osului 0.05 % / Sv
 San 0.2 % / Sv DIN PUNCT DE VEDERE AL RADIOPROTECŢIEI
 plămân 0.85 % / Sv CA FIIND EXPUNEREA LA DOZE MAI
 tiroida 0.08 % / Sv MICI DECÂT CELE PERMISE PRIN
LIMITA DE DOZĂ DE EXPUNERE PENTRU
POPULAŢIE
49 50

DOZELE MICI Epidemiologia

Definitii:  Epidemiologia s-a dezvoltat iniţial ca o metodă de

 - dozele totale sub 10 mSv primite la o rata a
dozei inalta in timpul unui eveniment
 - doze mai mici de 20 mSv primite intr-un an,
in mod continuu
 definitia se aplica doar pentru radiatiile de tip beta,
gamma si X (pentru radiatia de tip alfa eficacitatea
relativa biologica este incerta prin calcul).
studiu şi control al bolilor infecţioase, dar şi-a extins
domeniul şi interesul asupra problemei bolilor cronice.
Acest fenomen a făcut necesară studierea unor boli cu
o determinare parţial necunoscută, adesea
multicauzală, precum şi elaborarea unor metode noi
de studiu provenite din epidemiologia clasică şi
capabilă să descrie aspectele esenţiale şi specifice ale
unei stări morbide.

51 52

Epidemiologia riscului de cancer EPIDEMIOLOGIE

 Alte dovezi (exemple)
 Studiul expectantei
de viata (Hiroshima
si Nagasaki): Doar
~5% din cele 7,800
decese prin cancer
sau leucemie s-au
datorat expunerii la
radiaţii ionizante
 Cele mai valide date provin din studiile în care expunerea a fost la
doze mari/rata dozei mare la radiaţii cu TLE mic si expunerea internă
prin contaminare cu radionuclizi alfa emiţători (plămân, os, ficat)
 Expunerile
tiroidiene la I-131
 Primele estimări ale riscului au derivat din rezultatele obţinute pe
in Scandinavia
principala populaţie de studiu, supravieţuitorii bombardamentelor
 Vopsitorii cu radiu atomice
al cadranelor de
ceas  Studiul comportamentului bolii în populaţiile umane trebuie să
 Cernobil asigure o bună depistare a cazurilor, un grup de control potrivit, o
 Echipajele de zbor perioadă de urmărire suficient de lungă şi o dozimetrie bine definită.
53 54
 Riscul relativ de
expunere la Radon Concluzii: Dozele

Modelul LNT (Linear No Doza absorbita (Gy “Gray”)

Treshold - Liniar Fără Prag)
Energia depozitata in ţesuturi
Radon in homes and risk of lung cancer:
Ca ordin de marime... collaborative analysis of individual data from 13 Doza echivalenta (Sv “Sievert”)
European case-control studies
S. Darby et al., 2005
Doza absorbita modificata prin factorii de
 1 an petrecut in 300 Bq/m3 e echivalent aproximativ cu ponderare ai radiaţiilor
o doza efectiva de 5 mSv (ICRP 1993)
 Din acitivitati nucleare, in Romania, CNCAN Doza efectiva (Sv “Sievert”)
recomanda doza de limita de 1 mSv Doza de radiaţii pe întreg corpul – o măsura
 Luand in cosiderare un coeficient de risc de 4 %/Sv pentru risc
(ICRP 1991) ,5 mSv inseamna un caz de cancer la 5000
55 56
de persoane.

Concluzii
 La doze mari apar efecte deterministice
 Inducerea cancerului este riscul cel mai important in expunerea la
radiaţii ionizante la doze mici
 Inducerea cancerului este un efect stocastic
 Efectele radiaţiilor cu TLE scăzut la doze joase şi rata mică a dozei
au fost examinate în studii având ca obiect expunerile profesionale.
Aceste studii oferă cele mai promiţătoare rezultate care sunt
semnificative statistic pentru că se bazează pe populaţii mari, cu
dozimetrie controlată şi perioade lungi de observaţii.
 Modelul liniar fara prag este folosit in radioprotectie conferind
siguranta; pt doze mici el preprezinta practic scenariul cel mai
pesimist.
 SE IMPUNE CONTINUAREA STUDIILOR EPIDEMIOLOGICE
57
MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DOZIMETRICE
Dupa
Alida Timar-Gabor, Dozimetrie prin termoluminescenţă (TL) şi luminescenţă stimulată optic
(OSL): aplicaţii în studii de mediu, Presa Universitară Clujeană 2013, 400 pag, ISBN: 978-
973-595-534-2.

Scurt istoric

În anul 1925, a avut loc, la Londra, primul Congres Internaţional Radiologic. Evenimentul a
avut ca scop principal fondarea ICRU (“International Commission on Radiation Units and
Measurement”).
În anul 1928, s-a desfăşurat cel de-al doilea Congres Internaţional Radiologic, în Stockholm.
Se defineşte unitatea de măsură „roentgen” cu scopul de a cuantifica radiaţiile, ţinând cont de
numărul de perechi de ioni formaţi în aer.Mai târziu, în anul 1937, are loc cel de-al 5-lea Congres
Internaţional Radiologic, la Chicago. Se redefineşte Roentgen ca fiind unitatea de măsură ce
cuantifică Expunerea.
Anul 1950 marchează definirea cantităţii dozimetrice şi anume, doza absorbită, ca energia
absorbită per unitatea de masă. Rad este unitatea de măsură a dozei absorbite, cu specificarea că 1
rad=0.01 J/kg.
În anul 1975 se defineşte o nouă unitate de măsură în Sistemul Internaţional (SI),denumită
Gray (Gy), pentru cuantificarea dozei absorbite, iar 1Gy = 1 J/kg = 100 rad.
Protecţia radiologică are ca principal scop protecţia oamenilor şimediului împotriva
vătămărilor produse de radiaţia ionizantă după expuneriexterne şi interne.
Aceasta necesită o descriere cantitativă a câmpurilor deradiaţie externe şi interne din corpul
uman.În timp ce câmpurile de radiaţie externe corpului pot fi bine descrise de mărimi fizice aşa cum
sunt fluenţa de particule sau kerma în aer, câmpurile de radiaţie interne, dupăîncorporarea de
radionuclizi, depind de biocinetica acestora şi de parametrii anatomici şi fiziologici aicorpului uman
(ICRP, 2007).

Mărimi specifice protecţiei radiologice

Mărimile pentru protecţie sunt utilizate la specificarea limitelor de doză pentru asigurarea că
apariţia efectelor stocastice asupra sănătăţii este ţinută sub nivelurile inacceptabile şi reacţiile
ţesuturilor sunt evitate. Principalele mărimi dozimetrice, utilizate în scopul protecţiei radiologice,
sunt ilustrate în Figura 1.
 Figura 1. Sistemul mărimilor dozimetrice utilizate pentru protecţia radiologică
(Preluat după ICRP, 2007)

a) Fluenţa (Φ) şi kerma (K)

Un câmp de radiaţie de un tip specificat este complet descris de numărul N de particule, de

distribuţia lor după energie şi direcţie şi de distribuţia lor spaţială şi temporală, mărimile câmpului
de radiaţie fiind definite la un punct în câmpul de radiaţie.
Fluenţa, Φ, este definită de raportul dN/da, unde dN este numărul de particule incident pe o
mică sferă cu aria secţiunii da:
Φ=
Fluenţa este independentă de distribuţia după direcţie a particulelor careintră în sferă. În
calcule, fluenţa este adesea exprimată alternativ în termenii lungimii traiectoriilor particulelor care
trec printr-un volum mic dV. Fluenţa este deci dată de:
Φ=
unde,dl este suma lungimii traiectoriilor prin acest volum dV.
Fluenţa este definită ca o mărime non-stocastică, astfel că are o singură valoare la un punct şi
timp date, fără fluctuaţii inerente, valoare care este considerată valoare aşteptată.
Kerma, K, se referă la transferul energiei de la particule neîncărcate la materie, prin eliberarea
şi încetinirea particulelor secundare în această materie şi este definită prin raportul dEtr/dm, unde
dEtreste suma energiilor cinetice ale tuturor particulelor încărcate eliberate de particulele
neîncărcate într-o masă dm de material. Astfel, kerma este egală cu:
K=
În SI, unitatea pentru kerma este joule per kilogram (J/kg), cu denumirea Gray (Gy).
Kerma este o mărime non-stocastică în care dEtr este percepută ca fiind valoarea aşteptată a
sumei energiilor eliberate de particulele încărcate.

Doza absorbită (D)

În radiobiologie, radiologia clinică şi protecţia radiologică doza absorbită, D, este mărimea

fizică de bază pentru doză.
Termenul de doză absorbită a fost definit pentru a descrie calitatea iradierii a tuturor tipurilor
de radiaţii ionizante, incluzând particulele încărcate şi neîncărcate, toate tipurile de materiale şi
toate energiile. Doza absorbită este o măsură a efectelor biologice semnificative produse de
radiaţiile ionizante. Definiţia curentă pentru doza absorbită este raportul dE/dm, unde dE este
energia transferată de radiaţiile ionizante unui material de masa dm.
dE
D
dm
În SI, unitatea pentru doza absorbită este Gy (J/kg). Unitatea veche de măsură pentru doza absorbită
2
este rad-ul şi reprezintă absorbţia unei energii de 10 J per kg de material absorbant: 1 rad = 100
erg/g =10-2 J/kg. Astfel, relaţia dintre Gy şi rad este:
1 Gy = 100 rad
1 rad = 10-2 Gy
Subunitatea cGy este folosită ca fiind echivalentă cu rad.
Debitul dozei absorbite reprezintă derivata dozei absorbite în raport cu timpul:

dD
D  dt
În timp ce, valoarea kermei depinde numai de interacţiunile în materialul elementului de masă
dm, valoarea dozei absorbite depinde, de asemenea, de particulele secundare încărcate care sunt
eliberate în împrejurimile elementului de masă dm şi care intră în acest element. Doza absorbită este
obţinută din valoarea medie a mărimii stocastice a energiei cedate, ε, şi aşadar nu reflectă
fluctuaţiile aleatorii ale evenimentelor de interacţiune din ţesut. Deşi ea este definită la orice punct
din materie, valoarea sa s-a obţinut ca o medie peste dm şi deci peste mulţi atomi şi multe molecule
ale materiei.Doza absorbită este o mărime măsurabilă şi există etaloane primare care să permită
determinarea sa prinmăsurare (ICRP, 2007).

Doza absorbită medie

În aplicaţiile practice, dozele absorbite sunt adesea mediate pe volume de ţesut mai mari,
astfel că, doza absorbită medie, DT, în zona unui organ sau ţesut T este definită ca:
( , , ) ( , , )
DT = ∫
∫ ( , , )

unde, V este volumul zonei T a ţesutului, D este doza absorbită la un punct (x, y, z) din această zonă
şi ρ este densitatea de masă în acest punct.
 Medierea dozelor absorbite pe diferite ţesuturi şi organe ale corpului uman şi însumarea lor
ponderată constituie fundamentul pentru definirea mărimilor pentru protecţie radiologică, cesunt
utilizate pentru limitarea efectelor stocastice la doze mici. Această abordare se bazează pe ipoteza
unei relaţii doză-răspuns liniare fără prag (model LNT) şi permite însumarea dozelor din expunerea
atât externă, câtşi internă (ICRP, 2007).

Doza absorbită în aer

Determinarea dozei absorbite din expunere este însoţită de condiţii de echilibru electronic.
Calcularea dozei absorbite din expunere, când nu există un echilibru electronic riguros, este mult
mai dificilă, necesitând corecţii. În prezenţa echilibrului particulelor încărcate, doza în aer (Daer)
este dată derelaţia:
Daer = X
unde,
X este expunerea şi reprezintă energia medie necesară pe unitatea de sarcină a ionizării produse.
Energia medie necesară pentru producerea unei perechi de ioni în aer este aproape constantă
pentru toate energiile electronilor şi are valoarea, = 33.97eV/pereche ioni.
Dacă e=1.602×10-19C este sarcina electronului, atunci este media energiei necesară pe
unitatea de sarcină a ionizării produse.
Cum 1eV= 1.602×10-19J→ =33.97 J/C.

Unitatea de interes pentru Daer:

Daer[J/Kg] = X [R] × 2.58×10-4 [C/Kg] × 33.97 [J/C] = 0.876×10-2[ ] × X [R]

Se observă că factorul de conversie a roentgen-ului în rad pentru aer, în condiţii de echilibru
electronic, este 0.876.

b) Doza echivalentă (HT) şi doza efectivă (E)

Doza echivalentă,HT,reprezintă doza absorbită medie (DT,R) în volumul ţesutului sau
organului specificat, T, datorată radiaţiei de tip R, multiplicată printr-un factor de ponderare, wR,
adimensional, care exprimă eficacitatea biologică a tipului dat de radiaţie.
HT = ∑ × ,
Radiaţia R depinde de tipul şienergia radiaţiei fie incidente pe corp fie emise de radionuclizii
rezidenţi încorp. Factorii de ponderare pentru radiaţie sunt prezentaţi în tabelul următor (Tabel 1).
Pentru a se evita confuzia cu doza absorbită, în SI unitatea de măsură pentru doza echivalentă,
J/kg, este numită Sievert (Sv). Unitatea veche a fost “rem”, iar relaţia dintre cele două unităţi este
descrisă prin faptul că 1 Sv = 100 rem.
 Tabel 1. Factori de ponderare pentru radiaţie (Preluat după ICRP, 2007)
Tip radiaţie Factor de ponderare pentru radiaţie, wR
Fotoni 1
Electroni şi mioni 1
Protoni şi pioni încărcaţi 2
Particule alfa, fragmente de fisiune, ioni grei 20
Neutroni Funcţia continuă

Eficacitatea biologică a neutronilor incidenţi corpului uman este puternic dependentă de

energia neutronului datorită variaţiei radiaţiei secundare cuenergia. Din punct de vedere
calitativ,efectele următoarele sunt cele mai importante (ICRP, 2007):
 producţia de fotoni secundari datorită absorbţiei neutronului în ţesut, care creşte cu
descreşterea energiei neutronului;
 creşterea energiei protonilor de recul cu creşterea energiei neutronului;
 eliberarea de particule încărcate grele la energii ale neutronilor mai mari;
 procese de spalaţie nucleară la energii foarte mari ale neutronului.
Valorile tabelate ale wR pentru neutroni (5, 10, 20, 10, respectiv 5), corespunzătoare pentru
cinci nivele de energie, nu au fost utilizate în mod curent, în aplicaţiile pentru estimarea dozelor
recurgându-se la coeficienţii de conversie fundamentaţi pe funcţia continuă (Figura 2).

Figura 2. Factorul de ponderare pentru radiaţie, wR, pentru neutroni în funcţie de energia
neutronului. (Preluat după ICRP, 2007).

Ecuaţia funcţiei continue de energie a neutronilor, En [MeV], recomandată pentru calcularea

factorilor de ponderare pentru neutroni este următoarea (ICRP, 2007):

2.5 + 18.2 [ ( )] / En< 1MeV

wR = 5.0 + 17.0 [ ( )] / pentru 1 MeV ≤ En≤ 50 MeV
2.5 + 3.25 [ ( . )] / En >50 MeV
 Pentru a reflecta detrimentul combinat datorită efectelor stocastice provocate de dozele
echivalente din toate organele şi ţesuturile din corp, doza echivalentă din fiecare organ sau ţesut se
multiplică cu un factor de ponderare pentru ţesut, wT, iar rezultatele sunt însumate pe întregul corp,
pentru a obţine doza efectivă,E. Astfel, aceasta e egală cu:

E=∑ = ∑ ∑ ,
unde, wT este factorul de ponderare tisular pentru ţesutul T, iar ∑ = 1.
Unitatea în SI pentru doza efectivă este J/kg, cu denumirea Sievert (Sv).
Ţesuturile şi organele pentru care sunt specificate valorile factorului de ponderare tisular sunt
listate în tabelul următor (Tabel 2). Acestea reprezintăvalorile medii pentru indivizi, mediate pentru
ambele sexe şi pentru toate vârstele,nefiind astfel asociate cu caracteristicile indivizilor particulari.

Tabel 2. Factorii de ponderare tisulari recomandaţi (Preluat după ICRP, 2007).

Ţesut WT
Măduvă osoasă, Colon, Plămân, Stomac, Sân,
0.12 0.72
Categoria ţesuturi rămase*
Gonade 0.08 0.08
Vezică urinară, Esofag, Ficat, Tiroidă 0.04 0.16
Suprafaţa osului, Creier, Glande salivare, Piele 0.01 0.04
Total 1.00
*Categoria ţesuturi rămase: Suprarenale, Regiunea extra-toracică (ET), Vezică biliară, Inimă,
Rinichi, Noduli limfatici, Muşchi, Mucoasa orală, Pancreas,Prostată, Intestin subţire, Splină, Timus,
Uter/Cervix. Factorul wT pentru categoria ţesuturi rămase (0,12) este aplicat dozei ca medie
aritmetică a dozelor echivalente pe cele 13 organe şi ţesuturi pentru fiecare sex.

Mărimile doză echivalentă şi doză efectivă nu sunt măsurabile în practică, determinarea

coeficienţilor de conversie pentru expunerea externă şi cea internă realizându-se prin apelarea la
fantome numerice pentru evaluarea dozei din diferite câmpuri de radiaţie, respectiv la modele
biocinetice ale radionuclizilor, date fiziologice de referinţăşi fantome numerice.
Astfel, evaluarea dozelor echivalente pentru Bărbatul şi Femeia de Referinţă şi doza efectivă
pentru Persoana de Referinţă se bazează pe utilizarea modelelor antropomorfice
(fantome).Fantomele sunt fundamentate pe imaginile tomografice medicale, fiind construite cu
pixeli devolum tridimensionali (voxeli).
Aceste modele sunt reprezentări numerice ale Bărbatului de Referinţă şi ale Femeii de
Referinţă,fiindutilizate la calculul dozeiabsorbite medii, DT, la un organ sau ţesut T, datorată
câmpurilor deradiaţie de referinţă externe corpului şi dezintegrării radionuclizilor după încorporare.
De asemenea, fantomele numerice sunt utilizate la calcularea coeficienţilor de conversie
adozei pentru câmpuri de radiaţie externe şi a coeficienţilor de doză pentruradionuclizii încorporaţi.
Aceste doze la organ şi ţesut sunt multiplicate cu factorul de ponderare pentru radiaţie pentru a
determina dozeleechivalente la organele şi ţesuturile Bărbatului, respectiv Femeii de Referinţă
(Figura 3).
 Pentru obiectivele protecţiei radiologice este util ca în practică să se recurgă la o singură
valoare a dozei efective pentru ambele sexe, calculată din dozele echivalente stabilite pentru
organul sau ţesutul T al Bărbatului de Referinţă, , şi Femeii de Referinţă, , conform ecuaţiei
următoare:
E =∑ ( )

Figura 3. Medierea după sex pentru obţinerea dozei efective (Preluat după ICRP, 2007)

Doza efectivă pentru scopurile protecţiei radiologice estefundamentată pe dozele medii în

organele sau ţesuturile corpului uman, fiind definităşi estimatăpentru o Persoană de Referinţă (vezi
Figura 3). Această mărime furnizează o valoare care ţine cont de condiţiile de expunere date, darnu
ia în considerare caracteristicile individuale ci se bazează pe medierea peste mulţi indivizi de
ambele sexe.

Doza efectivă colectivă, S

Mărimea doza efectivă colectivă este un instrument de optimizare, pentru compararea

tehnologiilor radiologice şi a procedurilor de protecţie, cupredilecţie în contextul expunerii
ocupaţionale.
 Doza efectivă colectivă, datorată valorilor dozei efective individualesituate între E1şi E2
provenite de la o anumită sursăîntr-un anumit interval de timp ΔTeste definită ca:
S (E1, E2, ΔT) = ∫ [ ]∆
Această mărime dozimetrică poate fi aproximată cu S = ∑ , unde Eireprezintă doza
efectivă mediată pe subgrupul i, iar Ni reprezintă numărul de indivizi din subgrupul respectiv. Atât
intervalul de timp luat în considerare, cât şi numărul de indivizi, utilizat la însumarea dozei efective,
trebuie specificate în orice aplicaţie. Unitatea SI pentru doza efectivă colectivă este J/kg, cu
denumirea om Sievert (om Sv sau man Sv).

Mărimi operaţionale

Mărimile dozimetrice pentru protecţie asociate corpului, doza echivalentăşidoza efectivă, nu

sunt măsurabile în practică. În consecinţă, sunt utilizatemărimi operaţionale pentru evaluarea
conservativă a dozei efective sau a dozelor echivalentemedii la ţesuturi şi organe, asociate unei
expuneri sau a unei expuneri potenţiale, a persoanelor aflate în condiţiile cu risc ridicat de iradiere
(Figura 4).
Mărimile operaţionale sunt clasificate în funcţie de tipul de expunere. În cazul expunerii
externe, se utilizează echivalentul de doză ambiental, H*(10), şi direcţional, H’(0.07,Ω), pentru
monitorizarea de arie şi echivalentele de doză personale,Hp(10)şi Hp(0.07), pentru monitorizarea
individuală. În cazul expunerii interne, se apelează la modele biocinetice, iar doza efectivă este
calculată din încorporarea radionuclizilor prin inhalare sau ingestie, utilizând coeficienţii de doză
dereferinţă (dozele per unitatea de încorporare, Sv/Bq) (ICRP, 2007).

Figura 4. Sistem de mărimi dozimetrice pentru protecţie şi operaţionale, utilizate în protecţia

radiologică (Preluat după ICRP, 2007)
 Situaţii de expunere externă – monitorizarea ariei şi cea individuală

Expunerea externă reprezintă expunerea datorată radiaţiilor provenite de la o sursă situată în

afara organismului. Expunerea externă se poate produce pe întregul organism sau poate fi numai
parţială, la nivelul anumitor zone. Dacă sursa de radiaţii X, γ sau β este întreruptă sau îndepărtată,
expunerea nu se mai produce.
Monitorizarea de arie are ca scop controlul radiaţiilor ionizante la locul de muncă şi definirea
zonelor controlate sau restricţionate, iar monitorizarea individuală se utilizează pentru controlul şi
limitarea expunerilor individuale.
Pentru explicitarea mărimilor operaţionale care sunt folosite în situaţiile de expunere externă,
trebuie introdusă mărimea echivalent de doză şi noţiunea “sfera ICRU”.
Echivalentul de doză, H, reprezintă produsul dintre doza absorbită D la punctul de interes din
ţesut şi factorul decalitateQ corespunzător din acest punct, a cărui valoare este determinată detipul
şi energia particulelor care trec printr-un element mic de volum la acest punct: H = D×Q.
Indiferent de tipul de radiaţie ionizantă externă, mărimile operaţionale pentru monitorizarea
de arie sunt definite pe baza unei valori a echivalentului de doză la un punct, într-o fantomă simplă,
sfera ICRU. Aceasta este o sferă dintr-un material echivalent ţesutului (30 cm în diametru, ţesut
ICRU (moale), cu densitatea de 1g/cm3 şi compoziţia masică 76.2% O2, 11.1% C, 10.1% H2 şi 2.6%
N). În majoritatea cazurilor, sfera ICRU aproximează corespunzător corpul uman în ceea ce priveşte
împrăştierea şi atenuarea câmpurilor de radiaţie considerate (ICRP, 2007).

Echivalent de doză ambiental, H*(10)

Echivalentul de doză ambiental, H*(10), la un punct dintr-un câmp de radiaţie, este

echivalentul de doză, H, care ar fi produs de câmpul expandat şi aliniat corespunzător în sfera ICRU
la o adâncime de 10 mm pe raza vectoare opusă sensului câmpului aliniat (ICRU, 2001). Unitatea
pentru echivalentul de doză ambiental este [J/kg], fiind denumită sievert (Sv).În majoritatea
situaţiilor practice de expunere externă la radiaţii ionizante,echivalentul de doză ambiental
îndeplineşte rolul de a furniza o estimareconservativă sau o limită superioară pentru valoarea
mărimilor limitative (ICRP, 2007).

Echivalent de doză direcţional, H’(d, Ω)

Echivalentul de doză direcţional, H’(d, Ω), la un punct din câmpul de radiaţie, este
echivalentul de doză, H, care ar fi produs de câmpul expandat corespunzător în sfera ICRU la o
adâncime, d, pe o rază în direcţia specificată, Ω. Pentru radiaţia ionizantă slab penetrantă,d = 0.07
mm şi H’ (d, Ω) se noteazăH’ (0.07, Ω) (ICRU, 2001).Unitatea pentru echivalentul de doză
direcţional este [J/kg], fiind denumită sievert (Sv).
În practica de protecţie radiologică, direcţia este adesea nespecificatăîntrucât, valoarea
maximă a H’ (0.07, Ω) este, de obicei, cea care areimportanţă şi se poate obţine rotind dozimetrul în
timpul măsurării şi căutândindicaţia maximă (ICRP, 2007).
 Echivalent de doză personal, Hp(d)

Echivalentul de doză personal, Hp(d), este echivalentul dedoză, H,laţesutul moale(interpretat

obişnuit ca „sfera ICRU”) la o adâncime corespunzătoare, d, sub unpunct specificat pe corpul
uman(ICRU, 2001). Punctul specificat este, de obicei, dat depoziţia unde este purtat dozimetrul
personal. Pentru evaluarea dozei efectiveeste recomandată o adâncime d = 10 mm şi pentru
evaluarea dozeiechivalente la piele, la mâini şi picioare o adâncime de d = 0,07 mm. Încazul
particular al monitorizării dozei la cristalinul ochiului s-a propus adâncimea d = 3 mm ca fiind
corespunzătoare (ICRP, 2007). Unitatea pentru echivalentul de doză direcţional este [J/kg], fiind
denumită Sievert (Sv).

Situaţii de expunere internă

Expunerea internă poate implica întreg organismul sau numai anumite organe. Expunerea
internă depinde de caracteristicile compusului chimic ce conţine radionuclidul respectiv. Anumiţi
radionuclizi tind să se concentreze la nivelul anumitor organe, de exemplu, 131I care se acumulează
la nivelul tiroidei. Cum diferitele ţesuturi şi organe au radiosensibilitate diferită, problema
distribuţiei spaţiale a expunerii interne este foarte importantă. În cazuri extrem de rare, în condiţii
de accident, praful radioactiv, lichidele sau gazele pot fi eliberate în mediu, putând fi depozitate pe
piele sau pot pătrunde în organism prin inhalare, ingestie sau absorbţie cutanată. În astfel de
circumstanţe, individul se află în contact direct cu sursa de radiaţii şi expunerea va continua atâta
timp cât sursa de radiaţii nu va fi îndepărtată. În cazul în care materialul radioactiv este absorbit,
perioada de timp cât acesta rămâne în organism este dependentă de rata excreţiei substanţei
respective (timpul biologic de înjumătăţire) şi de rata dezintegrării sale radioactive (timpul fizic de
înjumătăţire). În anumite cazuri, în timpul tratamentului unei persoane contaminate, o mică parte
din materialul radioactiv depus pe suprafeţele contaminate poate fi transferat asupra mediului sau
personalului medical de intervenţie, prin transmisie directă, prin inhalare sau ingestie. Totuşi,
practica arată că această situaţie se întâlneşte rar.
Evaluarea directă a dozei echivalente şi a dozei efective în situaţiile de expunere internă nu
este fundamentată pe mărimi operaţionale.
În majoritatea cazurilor se realizează măsurători ale radionuclizilor încorporaţi, fie în mod
direct, prin măsurarea radioactivităţii întregului corp sau a organelor şi ţesuturilor specifice cu un
detector, fie prin măsurarea indirectă a radioactivităţii în urină, fecale, aer sau alte eşantioane de
mediu.
Aceste măsurători sunt urmate de aplicarea unor modele biocinetice, iar doza efectivă este
calculată pe baza încorporării, utilizând coeficienţii de doză de referinţă (dozele per unitate de
încorporare, Bq/Sv). ICRP a furnizat coeficienţii de doză pentru încorporări prin inhalare şi ingestie
pentru numeroşi radionuclizi, asociind încorporarea unui radioizotop specific la organul
corespunzător şi angajarea dozei efective pe un interval de timp specificat, atât pentru membrii ai
publicului, cât şi pentru indivizii expuşi ocupaţional (ICRP, 1994, 1996).
 I.C.R.P. (acronim în engleză pentru Comisia Internaţională de Protecţie Radiologică) clasifică
situaţiile de expunere la radiaţii ionizante, care acoperă toate circumstanţele imaginabile, în trei
tipuri:
 Situaţii de expunere planificate sunt situaţiile implicând introducerea deliberată şi
operarea surselor. Situaţiile de expunere planificate pot da naştere atât la expuneri a căror
apariţie este anticipată (expuneri normale), cât şi la expuneri a căror apariţie nu este
anticipată (expuneri potenţiale);
 Situaţii de expunere de urgenţăsunt situaţii care pot apărea în timpul operării unei situaţii
planificate ori ca urmare a unui act rău intenţionat, sau ca urmare a oricărei alte situaţii
neprevăzute şi necesită acţiune urgentăîn scopul evitării sau reducerii consecinţelor
nedorite;
 Situaţii de expunere existente sunt situaţii de expunere care există deja când trebuie să fie
luată o decizie privind controlul, incluzând situaţii de expunere prelungită după urgenţe.
Situaţiile descrise anterior pot sta la baza următoarelor categorii de expunere:

Expunerea profesională

Expunerea profesională la radiaţii poate apărea ca urmare a diferitelor activităţi umane,

incluzând munca asociată cu diferite etape ale ciclului de combustibil nuclear, utilizarea surselor
radioactive şi a aparatelor cu raze X în medicină, cercetare ştiinţifică, agricultură şi industrie,
precum şi ocupaţii care implică manipularea de materiale care conţin concentraţii sporite de
radionuclizi în mod natural. Concentrațiile maxim admise de către ICRP pentru expunerea
profesională sunt redate în tabelul următor (Tabel 3).

Tabel 3. Limite de doză pentru personalul expus profesional (conform ICRP, 2007)
DOZA MAXIM ADMISĂ (mSv/an)
Indivizi > 18 ani Indivizi 16 – 18 ani
Doza efectivă întreg organismul 20 6
cristalin 150 50
*
Doza echivalentă piele 500 150
extremităţi 500 150
* 2
Se aplică pentru valoarea medie a dozei pe 1 cm pe cea mai iradiată zonă a pielii.

Expunerea medicală

Expunerea medicală include:

 expunerea pacienţilor ca parte a propriului diagnostic sau tratament medical;
 expunerea persoanelor în cadrul programelor de screening;
 expunerea persoanelor care participă voluntar la programele de cercetare medicală sau
biomedicală;
 expunerea în cadrul supravegherii medicale a personalului expus profesional;
 expunerea persoanelor în cadrul procedurilor medico-legale;
  expunerea persoanelor în cunoştinţă de cauză, care doresc să ajute (în afara profesiei
acestora) la sprijinul şi confortul persoanelor supuse expunerii medicale.
Expunerile medicale individuale trebuie justificate în prealabil ţinând cont de obiectivele
specifice ale expunerii şi de caracteristicile persoanei implicate. Mai mult decât atât, toate dozele
datorate expunerilor medicale în scopuri radiologice, cu excepţia procedurilor terapeutice, trebuie să
fie menţinute la un nivel cât mai redus, rezonabil posibil, pentru a permite obţinerea informaţiei
diagnostice urmărite, luând în considerare factorii sociali şi economici. În cazul voluntarilor pentru
cercetarea biomedicală, dacă beneficiile pentru societate sunt:
 minore – limita de doză e sub 0.1 mSv;
 intermediare - limita de doză este cuprinsă între 0.1 şi 1 mSv;
 moderate – limita de doză se înscrie între 1 şi 10 mSv;
 substanţiale – limita de doză depăşeşte 10 mSv.
Pentru susţinători şi alinători, limita de doză e de 5 mSv per episod (vizită) (ICRP, 2007).

Expunerea populaţiei

Expunerea populaţiei reprezintă expunerea indivizilor din populaţie datorată surselor şi

practicilor autorizate, precum şi intervenţiilor, fiind excluse expunerile profesionale, medicale şi
cele datorate fondului natural radioactiv. Limitele de doză stabilite pentru situaţiile de expunere a
populaţiei sunt redate în Tabelul 4.

Tabel 4. Limite de doză pentru expunerea populaţiei (conform ICRP, 2007)

DOZA MAXIM ADMISĂ (mSv/an)
Doza efectivă întreg organismul 1*
cristalin 15
Doza echivalentă
piele 50
*În situaţii special, CNCAN poate autoriza o limită superioară de până la 5 mSv/an, cu condiţia ca
valoarea medie pentru cinci ani consecutivi a dozei efective să fie sub 1 mSv/an.

Acestor limite de doză le sunt adăugate constrângeri de doză, care în situaţiile planificate sunt
de 0.3 mSv/an în cazul dispunerii deşeurilor radioactive de viaţă scurtă şi lungă, respectiv de 0.1
mSv/an când sunt eliberaţi radionuclizi de viaţă lungă. În ceea ce priveşte situaţiile de expunere
existente, limitele de doză sunt cuprinse în intervalul 1–20 mSv/an, iar în cazul situaţiilor de
expunere de urgenţă, între 20 şi 100 mSv/an (ICRP, 2007).
Procesul de ionizare indus prin iradiere determină modificări în structura atomilor şi a
moleculelor, provocând deteriorarea celulelor. În cazul în care daunele celulare nu sunt reparate
corespunzător, acestea pot pe de o parte să împiedice funcţia de reproducere a celulei sau să
conducă la moartea acesteia, iar pe de altă parte pot determina formarea unei celule modificate, însă
viabile. Aşadar, efectele asupra sănătății datorate expunerii la radiaţii ionizante nu sunt specifice,
orice organ putând fi afectat, gradul afectării variind cu radiosensibilitatearespectivului organ sau
ţesut. Efectele somatice apar la individul expus şi pot fi precoce sau tardive, iar în cazul
embrionului sau fătului, efectele pot fi teratogene. Efectele ereditare apar la descendenţii persoanei
expuse, prin alterarea celulelor sale reproductive. În domeniul radioprotecţiei, efectele somatice
sunt clasificate în efecte deterministice şi efecte stocastice.

Efecte deterministice

Majoritatea organelor şi ţesuturilor din corp nu sunt afectate de pierderea unui număr
substanţial de celule, dar dacă numărul pierdut este suficient de mare, vor apărea vătămări
observabile care reflectă o pierdere a funcţiei tisulare. Probabilitatea provocării unor asemenea
prejudicii este mică dacă valoarea dozei este redusă şi creşte rapid către 100% la depăşirea unei
valori de prag. La valori peste cea de prag, severitatea vătămărilor creşte cu creşterea dozei. Acest
tip de efect, care include sindroame caracteristice iradierii acute, se numeşte deterministic.Doza de
prag este substanţial mai mare decât dozele preconizate în urma practicilor şi a operării normale a
surselor radioactive. Numai un accident grav, cu o sursă având potenţialul de a genera doze mari,
poate provoca efecte deterministice.
Deoarece mecanismul pentru efecte deterministice include
moartea celulei, putând fi observate din stadiile incipiente şi alte
efecte, descrierea relaţiei doză – efect pentru oricare tip de efect
deterministic depinde de stadiul şi severitatea la care efectul este
recunoscut. Figura 5 arată cum frecvenţa şi severitatea efectelor
deterministice creşte în funcţie de doză în populaţia de indivizi cu
susceptibilitate variată. Domeniul dozelor deasupra cărora
diferitele subgrupe trec acelaşi prag de detectabilitate este reflectat
pe curbă în partea superioară a figurii. Aceasta arată frecvenţa de
apariţie a modificărilor în populaţie. În general, curbele pentru
relaţia doză – răspuns ale efectelor deterministice sunt de formă
Figura 5. Relaţia doză- sigmoidă şi arată existenţa unui prag.
răspuns în cazul efectului
deterministic
Cei doi parametri principali ce trebuie luaţi în considerare în acest caz sunt pragul de doză şi
doza mediană. Pragul de doză LD0 este doza la care un efect dat poate să apară (la persoanele cele
mai sensibile) cu o severitate ce conduce la modificări patologice. Doza mediană LD50 este doza la
care 50% dintre indivizii expuşi vor prezenta efectul deterministic. Tabelul 5 prezintă nivelurile de
doză prag pentru efectele deterministice la adulţi în cazul expunerilor acute şi cronice.

Tabel 5. Doze prag pentru efectele deterministice (Adaptat după IAEA, 1998)
LD0 pentru expunere LD0 pentru expunere
EFECTE
acută (Gy) cronică (Gy/an)

Moarte precoce 1.5

Întreg organismul -
Sindrom prodormal
0.5
(anorexie, vomă)
Măduvă osoasă Moarte precoce 1.5
 Depresia
0.5 > 0.4
hematopoiezei
Moarte precoce 6
Plămân -
Pneumonită 3–5
Eritem 3
Descuamare uscată 5
Piele -
Descuamare umedă 15
Necroză 50
Tiroidă Hipotiroidism 5 – 10
Opacităţi detectabile 0.5 > 0.1
2 – 10 pentru radiaţii
Cristalin slab ionizante > 0.15 pentru radiaţii
Cataractă
1 – 2 pentru radiaţii slab ionizante
puternic ionizante
Sterilitate temporară 0.15 > 0.4
Testicule
Sterilitate permanentă 3.5 >2
Sterilitate temporară 0.65 >2
Ovare
Sterilitate permanentă 2.5 – 6 -
Făt Teratogeneză 0.10 -

Efecte stocastice

Efectele expunerii la radiații sunt diferite dacă celula iradiată este modificată şi nu distrusă.
Clona de celule rezultată din reproducerea unei celule somatice viabile dar modificate poate
conduce, după o perioadă mai lungă de timp la manifestarea unui caz malign, un cancer. Se
presupune că inducerea cancerului are loc pe întreg domeniul de doze, fără a fi necesară existenţa
unui prag, iar probabilitatea de inducere este proporţională cu doza primită. Aşadar, probabilitatea
de apariţie a oricărui tip de cancer este cu atât mai mare cu cât doza este mai mare.
Cancerele radioinduse, cu sau fără contribuţia altor agenţi, nu pot fi deosebite de cele
provocate de alte cauze sau apărute spontan. Cum probabilitatea apariţiei cancerului radioindus este
proporţională cu doza, acest tip de efect poate fi detectat numai prin mijloace statistice în studii
epidemiologice realizate pe grupuri de populaţie expusă. Dacă numărul indivizilor dintr-un grup
expus la radiaţii ionizante şi dozele pe care aceştia le-au primit sunt cunoscute şi dacă numărul
cancerelor observate în grup depăşeşte numărul cancerelor aşteptate într-un grup similar, dar
neexpus la radiaţii ionizante, excesul de cancere poate fi atribuit efectelor radiaţiilor ionizante, iar
riscul de cancer per unitate de doză poate fi calculat. Acest număr este numit factor de risc.
Sursa principală de informaţii despre riscul cancerelor radioinduse în urma expunerii
întregului organism la radiaţii gama rezultă din studiile de urmărire a supravieţuitorilor
bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, în Japonia 1945.
Riscul de cancer, calculat pe astfel de grupuri expuse, se bazează în principal pe expuneri la
doze mari eliberate într-o perioadă scurtă de timp. Totuşi, în practică, cele mai multe cazuri de
expunere sunt datorate unor doze mici de radiaţii eliberate pe perioade relativ lungi. De aceea,
pornind de la informaţiile disponibile, ICRP a decis reducerea factorilor de risc obţinuţi direct din
observaţii făcute la doze şi debite mari ale dozelor cu un factor de 2, pentru ca aceştia să fie
adecvaţi dozelor mici şi debitelor mici ale dozelor.
Aceste consideraţii au condus la stabilirea de către ICRP a factorului de risc sau a
coeficientului de probabilitate de deces prin cancer calculat pe întreaga viaţă pentru o populaţie
generală de 5 x 10-2/Sv.
Tabelul 6 prezintă coeficienţii de probabilitate de deces a diferitelor tipuri de cancer.

Tabel 6. Riscul de cancer fatal pe durata întregii vieţi pentru diferite tipuri de cancer
(Adaptat după ICRP, 2007)
TIP DE CANCER FACTOR DE RISC (% / Sv)
Măduvă osoasă 0.5
Suprafaţa osului 0.05
Sân 0.2
Plămân 0.85
Tiroidă 0.08

Efecte ereditare

Cel de al doilea efect întârziat posibil al expunerii la radiaţii este reprezentat de afecţiunile
ereditare, care se produc datorită afectării celulelor germinale. Radiaţia ionizantă induce mutaţii la
nivelul celulelor germinale sau a precursorilor acestora. Afecţiunile ereditare provocate pot varia ca
şi importanţă de la afectări metabolice minore, lipsa vederii cromatice şi până la defecte majore,
care pot cauza moarte sau retard mental sever. Studiul efectelor genetice sau ereditare determinate
de radiaţiile ionizante este chiar mai dificil decât studiul cancerului. Nu sunt rezultate concludente
în ceea ce priveşte efectele ereditare apărute la descendenţă, atribuibile expunerii unui părinte la
radiaţii. Studiile genetice şi citogenetice ale descendenţilor supravieţuitorilor bombelor atomice nu
au demonstrat o creştere statistic semnificativă a efectelor ereditare, singurele informaţii disponibile
parvenind din studii extensive făcute pe animale de laborator.

BIBLIOGRAFIE
1. ICRP, 1994. Dose coefficients for intake of radionuclides by workers. ICRP Publication 68.
Ann. ICRP 24 (4).
2. ICRP, 1996. Age-dependent doses to members of the public from intake of radionuclides:
Part 5. Compilation of ingestion and inhalation dose coefficients. ICRP Publication 72. Ann.
ICRP 26 (1).
3. ICRP, 2007. The 2007 recommendations of the International Commission on Radiological
Protection. ICRP Publication 103. Ann. ICRP 37 (2-4).
4. ICRU (International Commission on Radiation Units and Measurements), 2001.
Determination of operational dose equivalent quantities for neutrons. ICRU Report 66.
Journal of ICRU 1 (3).
 De la începuturile sale, viaţa s-a dezvoltat într-un mediu inundat de radiaţii ionizante. Sursele de
radiaţie ionizantă la care este expusă populaţia umană:

Radioactivitatea Naturala

NORM
TENORM

Contribuţia surselor de radiaţie ionizantă la doza efectivă anuală, la nivel global (după
1 2
UNSCEAR, 2000).

Sursele de expunere naturale telurice-

NORM – naturally occurring radioactive materials seriile radioactive naturale
Z 82 83 84 86 88 90 91 92
A

238 URANIUM-238 U

In mod natural se gasesc in mediu aproximativ 340

9
4.47×10 a

234 Th Pa U

de tipuri de nuclizi, dintre care 70 sunt radioactivi.

24.1d 1.17min 2.46×10 a
5

230 Th
4
7.54×10 a

226 Ra
1600a

-Radionuclizi primordiali 222 Rn

3.82d

218 Po
-Progeniturile radionuclizilor primordiali 214 Pb Bi
3.10min

Po

-Radiatiile cosmice si radionuclizii formati in

26.8min 19.9min 1.64×10 s
-4

210 Pb Bi Po 
-
22.3a 5.01d 138.4d

atmosfera sub actiunea acestor radiatii.


206 Pb
stable

3 4

Sursele de expunere naturale telurice- Sursele de expunere naturale telurice-

seriile radioactive naturale seriile radioactive naturale
Z 81 82 83 84 86 87 88 89 90 91 92 Z 81 82 83 84 86 88 89 90
A A

235 URANIUM-235 U 232 THORIUM-232 Th

10
8
7.04×10 a 1.40×10 a

231 Th Pa
25.5h Ra Ac Th
3.28×10 a
4
228
5.75a 6.15h 1.91a
21.8aAc
227 Th
1.4% 18.7d
224 Ra
223 Fr Ra 3.66d
22.0 min 11.43d

219 Rn 220 Rn
55.6s
3.96s

215 Po
216 Po
-3
1.78×10 s 0.145s
211 Pb Bi
36.1min 10.6h
2.14min 
-
212 Pb Bi Po -4 -
 60.6min 2.99×10 s 
207 Tl Pb 35.9%

4.77min stable
208 Tl Pb
3.05min stable
5 6
Sursele de expunere naturale telurice-
radionuclizi primordiali Rn-222
40 87
K Rb
T½=1.26×10 a
9
T½ = 4.81×10 a
10  Alfa
10.9% 89.1%
E (MeV) Prob
4.986000 0.000785
V)
[ ]
E.C. +
.9 ke

5.489700 0.999200

 (283.3 keV)
(1504

 (1

-
- 311.1

1460.8 keV 10.7%  Gamma

k eV

E (MeV) Prob
1460.8 keV

0.2% 0.512000 0.000760

40 87
40
Ar Ca Sr
(stable) (stable) (stable)

Aprox. 400 Bq/kg in scoarta 7

Po-218 Pb-214
Beta
 Alfa E max (MeV) E mediu (MeV) Prob 0.184940
E (MeV) Prob 0.050000 0.025500
5.181000 0.000011 0.490460 0.145000 0.008300
6.002500 0.999790 0.672080 0.207000 0.480000
0.728800 0.227000 0.425000
1.024000 0.337000 0.063000

Sursele de expunere naturale telurice- Abundenta si activitatea specifica pentru

radionuclizi primordiali radionuclizii naturali primordiali

K-40 Rb-87 Th-232 U-238

V-50, Rb-87, In-115, Te- T ½ (G ani) 1.277 47.5 14.05 4.46

123, La-138, Ce-142, Nd- Scoarta terestra

Abundenta elementala (ppm) 28000 112 10.7 2.8
144, Sm-147, Sm-148, Activitatea (Bq/kg) 870 102 43 35

Sm-146, Gd-152, Dy-156, Apa ocean

Abundenta elementala (mg/l) 399 0.12 1 * 10 -7 0.0032
Hf-174, Lu-176, Ta-180, Activitatea (Bq/kg) 12 0.11 4 * 10 -7 0.040
Re-187, Pt-190 Corp uman
Activitatea totala (Bq) 4000 600 0.08 0.4

11 12
 Valori pentru activitatea specifica a Valori mondiale Debitul dozei gama din surse terestre naturale
unor radionuclizilor in sol UNSCEAR 2000

Nuclid Activitatea Debitul dozei in aer

Activitatea Domeniu
RADIONUCLID Specifica medie Bq/kg in sol (la inaltimea de 1m)
Bq/kg K-40 1 pCi 40K /g 0.014 mSv/an
K-40 400 140-850 U-238 1 pCi 238U /g 0.14 mSv/an
U-238 35 16-110 + urmasi
Ra-226 35 17-60 Th-234 1 pCi 234Th/g 0.21 mSv/an
Th-232 30 11-64 + urmasi

13 14

Radiatia cosmica Radiatia cosmica

Radiatia cosmica secundara

Radiatia cosmica primara
87% protoni, 11% particule alfa, 1% nuclee cu numarul
Z cuprins intre 4 si 26.
Este puternic penetranta, cu o energie medie de
aproximativ 1010 eV. Aceste radiatii predomina in
statosfera, la altitudini mai mari de 25 km.
Provine din spatiul cosmic, in mare parte din afara
sistemului solar. Componenta solara este importanta in
afara atmosferei, in special cazul perioadelor cu
activitate solara intensa.
15
Apare in urma interactiunii radiatiei primare cu atomii din
atmosfera.
Este constituita din mezoni (~80% la nivelul marii),
elctronii, radiatii gamma, neutroni.
Doar aproximativ 0.05% din protonii din radiatia primara
penetraza atmosfera pana la nivelul marii.
Doza primita de catre populatie din cauza radiatiei cosmice
este puternic dependenta de altitudine. Valoarea acesteia la
nivelul marii este de 0.28 mSv/an. La o altitudine de 2000m,
valoare dozei ambientale datorata radiatiilor cosmice este de
aproximativ 0.6 mSv/an.
16

Radiatiile Cosmice
Radiatiile cosmice / clima/ incalzire globala
Exploziile supernovelor -
Radiatii cosmice galactice
Foarte enegetice 1010-1020 eV
Ajung pana in Stratosfera
Mare parte din afara sistemului solar (GCR) - 87% protoni
O fractiune provin de la Soare (pot avea o contributie - 11% partcule alfa
16 000 feet mare in afara atmosferei in cazul eruptiilor solare - 1% nuclee cu Z intre 4 si 26
=5000 m - 1% electroni
Pe Pamant - Interactiunea radiatiilor primare cu nucleele din atmosfera duc la
aparitia
de electroni, radiatii gamma, neutroni si mezoni.
Doar 0.05% din protonii primari ajung pana la nivelul marii.
Doza primita datorita acestor radiatii la nivelul marii estede 0.29 mSv/an si se
dubleaza la fiecare crestere in altitudine de 2000 m.
17 18
 Radiatia cosmica si formarea norilor

Radiatiile cosmice ionizeaza

atmosfera.
Producerea de aerosoli depinde de
rata de ionizare.
3 % variatie in cantitatea de nori – variatii de 0.8-1.7 W/m2
In 1959 E. Nay (Univ. Minesotta)
-Relatia intre schimbarile Intensitatea radiatiilor cosmice care ajung la Pamant este mai
climatice si cantitatea de ioni din mica in perioadele de activitate solara intensa deoarece campul
troposfera magnetic al Soarelui este mai intens in perioadele de activitate solara
-Corelatie directa dintre activitatea intensa .
solara si climat prin prisma Radiatiile cosmice si activitatea solara sunt anticorelate.
faptului ca activitatea solara Activitate solara mai mare – incalzire directa mai mare +
moduleaza fluxul de radiatii formare de mai putini nori care duce la o noua incalzire.
cosmice si prin urmare formarea 19 20
norilor

Radionuclizi cosmogenici

H-3, Be-7, Be-10, C-14,

Na-22, Na-24, P-32, P-33,
S-35, Cl-36, S-38, Cl-38,
Cl-39

21 22

Uraniu

-Se gaseste in urme (concentratii de ordinul ppm) in toate

tipurile de roca si in toate solurile.
- Substratul geologic al zacamintelor este de mare varietate,
incluzand roci magmatice (atat vulcanice cat si plutonice),
metamorfice si sedimentare formate din Arhaic (2500-3000
Ma) pana in Holocen (< 10Ka).
Roci magmatice→ avem concentratie mai mare in rocile acide
decat in cele bazice + proportionalitate inversa cu continutul
de calciu.
Roci metamorfice→ continutul de uraniu variaza depinzand de
roca initiala si de tipul metamorfismului.
Roci sedimentare→ cele mai radioactive sunt argilele si
sisturile argiloase, iar cele mai putin radioactive sunt rocile pur
chimice si organogene.
23 24
Uraniu
-Deoarece uraniu se gaseste in toate solurile si mai
ales in ingrasamintele fosfatice, acest element este
prezent in alimente.
- Activitatea medie a uraniului ingerat de o persoana
de-a lungul unui an este de aproximativ 0.14 mCi.
- Scheletul uman contine aproximativ 25 μg de
uraniu (activitate 8pCi).
- Aceasta cantitate contribuie cu o doza de
0.3mrem/an asupra scheletului.
25
Radiu
-Ra-226 si progeniturile sale contribuie substantial la
iradiere interna a populatiei din surse naturale.
-Fiind un urmas al U-238, Ra-226 se gaseste in urme in
toate tipurile de sol si roca.
-Activitatea Ra-226 din apele de suprafata variaza in
general intre 0.1 si 0.5 pCi pe litru. Apele subterane si
apele minerale contin cantitati mai mari de Ra.
-EPA recomanda ca activitatea specifica a Ra-226 din
apele potabile sa nu depaseasca valoarea de 5pCi/l.
26

Radiu Thoriu
-Proprietatile chimice ale radiului sunt asemanatoare cu ale
calciului. Prin urmare, radiul este absorbit de catre plante din sol
si astfel ajunge sa fie integrat in dieta umana. - deoarece este relativ insolubil si are o activitate specifica mica
- Cantitatea de radiu continuta de diferite alimente depinde de o Th -232 are o contribuitie limitata in iradierea interna a
suma de factori: cantitatea de radiu din solul pe care au fost vietuitoarelor, aducandu-si o oarecare contributie doar in urma
cultivate plantele, cantitatea de calciu disponibila in sol si inhalarii de particule de praf ce contin minerale din sol.
metabolismul plantei.
- Alimentul cel mai bogat in radiu > 1000 pCi/kg (atat Ra-226
cat si Ra-228) cunoscut este nuca braziliana (Bertholletia
excelsa). Concentratia de 1000 de ori mai mare decat in
alimetele obisnuite se datoreaza unui mecanism metabolic al
plantei de concentrare a bariului (element chimic asemanator 27 cu 28

radiul)

Importanţa studiilor asupra radonului

RADONUL
Radonul
 un gaz: incolor
inodor
radioactiv
 T1/2 = 3.82 zile
 generat continuu de sursele de
radiu din sol
 reprezintă peste 50% din doza
de iradiere naturală primită de
populaţie
 pătrunde uşor în interiorul
locuinţelor prin crăpăturile din
pereţii sau podelele de beton
şi prin ţevile de drenaj din
podele, crescand concentratia
lui
Concentratii (Activitati specifice):
 in aerul exterior:in medie 4-8 Bq/m3
 In interior, prin acumulare:20-200
Bq/m3, in unele cazuri urcand la
2000-4000 Bq/m3, activitatea
specifica maxima recomandata fiind
de 300 Bq/m3
Expunerea la radon e a doua cauză de
cancer pulmonar, dupa fumat.
Determinarea radonului şi radiului din ape, cunoaşterea
dozei de radiaţii primite de colectivitatea umană prin folosirea
acestor surse de apă.
Al doilea aspect este legat de potenţialul de radon din sol
şi exhalaţia sau fluxul de radon provenit de la suprafaţa
pământului. Pot fi determinarea eventualelor anomalii care pot
pune în evidenţă fie aglomerări de substanţe radioactive, fie
prezenţa unor falii tectonice - Posibilitatea prevederii
cutremurelor de pământ.
Al treilea aspect, este legat de radonul din interiorul
locuinţelor. In interiorul locuinţelor, prin acumulare, sunt atinse
valori normale de 20-80 Bq/m3 ducând, în unele cazuri, la valori
de ordinul a 2000-4000 Bq/m3 (NRCP, 1988).
 Radonul în apă
Radonul din sol
 Concentraţia de radon a gazului din sol depinde: -variază în limite foarte largi.
-apele de suprafaţă conţin mai puţin de 2000 Bqm-3radon
 conţinutul de 238U, 226Ra, -în timp ce apele subterane, în funcţie de viteza de regenerare a
 structura chimică şi geologică a minereurilor, depozitului şi de cantităţile de Ra şi U din apă şi din sol, pot conţine
 porozitatea, radon dizolvat în limitele 20 - 44.000 Bqm-3 (Kronfeld, 2004)
 umiditatea, UNSCEAR adoptă o valoare de referinţă de 1000 Bq/m3
 densitatea, specificând totuşi că ţări ca Finlanda şi Suedia au valori medii
 permeabilitatea. ponderate pe populaţie de peste 30.000 Bq/m3 (UNSCEAR, 1988) .
Radonul in aer
 Solurile, în funcţie de concentraţia de radon, pot fi Principalele surse de radon-222 din mediu şi rata anuala de
împărţite în trei categorii: emanare in atmosferea:
 Zone cu risc crescut, > 50.103Bq.m-3, - solul: 7,4.1019 Bq an-1;
 Zone cu risc mediu, (10.103- 50.103Bq.m-3), - apa subterana: 18,5.1018 Bq an-1;
 Zone cu risc mic, <10.103 Bq.m-3. - apa oceanelor: 11,1.1017 Bq an-1

Aceste surse determina o eliminare anuala de aproximativ

9,25.1019 Bq si conduc la o eliminare medie in atmosfera de
13,32.1017 Bqm-3 si la o concentratie de 2,59 Bqm-3 la suprafata Radonul în interiorul locuinţelor
pamantului, respectiv 7,4 Bqm-3 deasupra continentelor.
Oamenii is petrec in medie
Valorile medii ale concentratilor de radon-222 in aerul atmosferic 75-90% din timp in
determinate de contributia tuturor acestor factori sunt de 3,7 Bqm-3 interiorul unor cladiri.
pentru zona continentala, 0,37 Bqm-3 in zonele de coasta si de 0,037
Bqm-3 deasupra oceanelor (Cosma,1996) Surse ale radonului in
lociunte:

Concentraţiile de radon din interior  caracteristici locale ale

solului
Majoritatea statelor membre ale uniunii europene au un  crapaturi
 materialele de construcţie
nivel de radon de referinta in casele de locuit este cuprins
 alimentarea cu apă
intervalul 150-1000 Bqm-3
 aerul din exterior
Factori:
 concentraţia de 226Ra din sol si a
materialelor de constructii
 permeabilitatea solului
 distanţa dintre podea şi sol

U n g a r ia
110
T u r c ia
S u e d ia Valorile impuse ale
100
S p a n ia
S lo v e n ia
concentraţiei de radon
S lo v a c ia
R u s ia
pentru construcţiile 90
R o m a n ia vechi şi noi în ţările 80
Po r tu g a lia
europene
Concentratia de radon Bq/m3

Po lo n ia
70
O la n d a
N o r v e g ia
UK
60
Lux emburg
L itu a n ia 50
Ita lia
Ir la n d a 40
G r e c ia
G e r m a n ia 30
F r a n ta
F in la n d a
20
Es to n ia
Elv e tia
10
Danemarc a
C r o a tia
C e h ia
0
B e lg ia 0 24 48 72 96 120 144 168
B e la r u s
A u s tr ia Timp 1/2h
A lb a n ia

0 100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000
C o n c e n t r a t ia d e r a d o n B q /m 3 Variatia concentratiei de radon pe o perioada de 90 de ore
 Metode de măsurare a
radonului Efectele radonului asupra sănătăţii
 Detectori de urme de corp solid de tip  Sursa principala de iradiere a Efecte în calitate de radiaţie ionizantă
CR-39 – metoda pasiva- masuratori populatiei, contribuie cu peste
50% la doza efectiva anuala  efecte deterministe, la doze mari, fiind
integrate ( de obicei pe o perioada de
3 luni) distruse un numar mare de celule
tinta, doza prag
 In urma interactiunii particulelor alfa
emise cu detectorului suprafata
acestuia se impregneaza cu mici urme  efecte stocastice, pot fi produse la
 Developarea în laborator şi citirea orice nivel al expunerii, inclusiv la
automată a urmelor înregistrate de valori mici ale dozei, nu exista doza
detectori prag
 Calculul concentraţiei de radon pe baza
densităţii de urme măsurate
  Fc
C Rn 
t

Riscul relativ de
Efecte nocive asupra sănătăţii – cancerul pulmonar expunere la Radon
Argumente:
 Organul ţintă e plămânul Modelul LNT (Linear No
 Doza recepţionată de organism Treshold - Liniar Fără Prag)
provine in principal de la descendentii
Radon in homes and risk of lung cancer:
radonului de viata scurta collaborative analysis of individual data from 13
Po-218 (T1/2=3 min/ alfa) European case-control studies
S. Darby et al., 2005
Po-214 (T1/2=0.614 ms / alfa)
Bi-214 (T1/2= 19.7 min/ beta) Ca ordin de marime...
 Descendenţii săi se ataşează  1 an petrecut in 300 Bq/m3 e echivalent aproximativ cu o doza efectiva
particulelor de aerosoli din aer, care în de 5 mSv (ICRP 1993)
urma inhalării rămân în mare parte în  Din acitivitati nucleare, in Romania, CNCAN recomanda doza de limita
plămâni de 1 mSv
 Depozitaţi de-a lungul căilor aeriene,  Luand in cosiderare un coeficient de risc de 4 %/Sv (ICRP 1991) ,5 mSv
produşii radonului pot produce daune inseamna un caz de cancer la 5000 de persoane.
la nivelul ADN-ului

Zone cu radioactivitate naturala crescuta

Zone cu radioactivitate naturala crescuta Fond gamma terestru (mSv/an)
O zona cu radiactivitate naturala crescuta (HNBR) este definita ca
o zona sau un complex de locuinte in care suma dintre dozele
datorate radiatiei cosmice, a radioactivitatii naturale din sol, din
aerul din exterior si interior si a apei respectiv a alimentelor duce
la expunerea populatiei la doze efective anuale peste un anumit
prag.
Doze efective anuale:
Jose: ≤ 5 mSv/an
Medii : 5-20 mSv/an
Inalte : 20-50 mSv/an
Foarte inalte: > 50 mSv/an
41 42
Hendry et al., 2009, Journal of Radiological Protection UNSCEAR 2000
Guarapari,
Brazilia
Plaje cu nisipuri monazitice (foarte bogate in Th si
urmasi, si cu concentratii crescute de Ra).
Debitul dozei gama pe plaja este in multe locatii ≈ 5
μSv/h (! normal 0.1 μSv/h).
Aproximativ 20000 de locuitori in zona si
aproximativ acelasi numar de turisti annual.
Datorita urbanizarii mare parte a populatiei nu mai
este supusa la doze foarte mari (in medie doar ≈ 7 mSv/an)
Hot –spoturi pe plaja si in zonele rurale.
43
Hendry et al., 2009, Journal of Radiological Protection
Kerala,
India
Regiune de coasta, dens populata (360000
locuitori), cu nisipuri bogate in monazit.
Valorile medii pentru populatie sunt de 4.5 mGy/an
(datorita radiatiei gamma ambientale plus 2.4 mSv/an
datorita iradierii interne (radon).
Valorile tipice ale dozelor maxime raportate pentru
aceasta regiune sunt de aproximativ 10 mGy/an (datorita
radiatiei gamma ambientale) plus 6 mSv/an doatorita
iradierii interne (radon), desi chiar valori de 45 mSv/an au
fost raportate.
45
Hendry et al., 2009, Journal of Radiological Protection
Radon prone areas
Conform ICRP 65/1993 un an petrecut respirand aer
cu o concentratie de radon de 300 Bq/m3 corspunde unei
doze efective de 5 m Sv.
In Europa procentul caselor cu o concentratie de
radon de peste 400 Bq/m3 (corespunzand unei doze efective
anuale de 7 mSv) variaza in functie de tara de la 0 la 10 %.
47
Yangjiang
Guangdong-China
O zona de aproximativ 540 Km2 este considerata
HNBR. Aproximativ 125 000 de oameni (fermieri)
locuiesc in zona.
Doza anuala efectiva este de 6.4 mSv (2.1 mSv
doza externa si 4.3 mSv doza interna)
Radioactivitatea crescuta se datoreaza concentratiei
mari de 232 Th si 238 U din granule de monazit aduse de apa
de pe versantii invecinati.
44
Hendry et al., 2009, Journal of Radiological Protection
Ramsar,
Iran
Zona in care se afla peste 50 de izvoare sulfuroase
care contin cantitati considerabile de Ra-226 (146 KBq/m3)
Populatia totala estede 60-70 000 de locuitori,
aproximativ 1000 fiind in HNBR.
Dozele anuale din surse externe variaza intre 0.7 si
131 m Sv, cu o medie de 6 mSv.
Dozele interne (datorita expunerii la radon) variaza
in intervalul 2.5 – 72 mSv/ an.
46
Hendry et al., 2009, Journal of Radiological Protection
Studii epidemiologice
O serie de studii epidemiologice au fost efectuate in
aceste zone cu radiactivitate naturala crescuta in ultimii 25 de
ani.
In cazul radonului, rezultatele obtinute confirma
modelul liniar fara prag a cresterii incidentei cancerului
pulmonar in urma expunerii. Studiile din Europa Darby et al.
2005 indica un coeficient de risc relativ de 1.08 (nivel incredere
95% 1.03-1.16) per 100 Bq/m3.
In cazul altor tipuri de cancere si a altor afectiuni
studiile epidemiologice raman inca neconcludente.
48
 Alte surse de HBR
Mofetele

 Exhalaţii naturale de temperatură relativ scăzută – zone

vulcanice; CO2 componenta principală
 Etimologic: Lat. “mephitis” – emanaţie pestilenţială
 Franţa (Le Mont Dore), Germania (Eifel, Vogtland), Italia
(Dealurile Albani), Republica Cehă, Ungaria, Romania.
 Terapie CO2 afecţiuni cardiovasculare, reumatism. Efecte
Terapeutice:
 Reducerea vâscozităţii sângelui
 Dilatarea precapilarelor
 Stimularea receptorilor de căldură şi inhibarea celor de frig din piele

49 50

Concentraţia de Radon Măsurată

(Bq m-3) - Camera de baie
Localitate Numele Mofetei
TENORM- technologically enhanced naturally
P1 P3 P4
occurring radioactive materials
Borsec Mofette 78 - -

Tuşnad Mofette 3000 1902 931

Balvanyos Hotel Mofette 213 129 - Minele de

uraniu D.U.
Sântimbru Mofette no. 1 3000 1330 -
Procesarea
Mofette no. 2 3000 1537 -
pentru
Harghita Mofette no. 1 3000 3000 1506 obtinerea
Mofette no. 2 3000 - 428
combustibilului
nuclear.
Covasna Bene 3000 1188 1290

Hospital 1694 894 816

Banu 3000 3000 1974

Mofette from the

Turia 3000 - 1472 51 52
cave

TENORM- technologically enhanced naturally

occurring radioactive materials
Riscurile la expunere cu Rn la care se expun lucratorii in
cazul exploatarii in cariera- risc profesional- minimizat prin -Ingrasamintele fosfatice (produse prin procesarea unor roci
ventilatie. fosfatice care sunt bogate in uraniu si radiu)
Pe langa impactul obsnuit asupra mediului ce apare in
cazuri oricarei exploatari miniere exploatarea zacamintelor de
uraniu ridica probleme legate de contaminarea radioactiva →
poluare a aerului a apelor subterane si a solurilor din vecinatatea
zonei exploatate amplasarea deseurilor ( atat cele produse in urma
extractiei cat si cele obtinute in urma procesarii) in zone ce
indeplinesc anumite conditii geologice, hidrogeologice,
pedologice si geotehnice adecvate. Acoperirea acestora cu bariere
impermeabile, bariere de radon si un strat de roca.
DU= depleated uranium- folosit pentru fabricarea de
cartuse pentru arme- riscurile ambientale care apar in cazul
abandonarii acestora.
53 54
 TENORM- technologically enhanced naturally TENORM- technologically enhanced naturally
occurring radioactive materials occurring radioactive materials

- Carbunii si in mod special cenusa rezultata in urma arderii lor.

-Exploatarea pertoliera (zacaminte asociate cu roci fosfatice).

55 56

57 58

Radioactivitatea carbunelui

280
Milioane
Tone
cenusa
Produse anual
in lume
Din acestea
Radioactivitatea cenusii 40
Milioane
Tone sunt
Folosite
Pentru producerea
de materiale
59
de constructie
RADIOACTIVITATEA NATURALĂ
Dupa
Alida Timar-Gabor, Dozimetrie prin termoluminescenţă (TL) şi luminescenţă stimulată optic
(OSL): aplicaţii în studii de mediu, Presa Universitară Clujeană 2013, 400 pag, ISBN: 978-
973-595-534-2.

Introducere

Pământul s-a format în urmă cu 4.5 miliarde de ani din substanţe bogate în Fe, C, O, Si şi alte
elemente medii sau grele. Aceste elemente la rândul lor au fost create din hidrogenul şi heliul
rezultat în urma Big-Bang-ului. Cele mai multe elemente formate au fost radioactive dar între timp
au fost transformate în nuclee stabile. Câteva dintre elementele radioactive cu viaţă lungă sunt încă
prezente în toate corpurile din sistemul nostru solar.
Radioactivitatea naturală se datorează atât surselor extraterestre, cât şi elementelor radioactive
conţinute în crusta terestră,în mod natural, în mediul înconjurător găsindu-se aproximativ 340 de
nuclizi, dintre care 70 sunt radioactivi.
Radioactivitatea naturală a Pământului include trei categorii majore:
 Radionuclizii primordiali, care au timpii de înjumătăţire suficient de lungi astfel
încât au supravieţuit de la crearea lor;
 Progeniturile radionuclizilor primordiali;
 Radionuclizi cosmogenici, formaţi în urma interacţiunii radiaţiilor cosmice cu
atmosfera.
Activitatea acestor radionuclizi naturali numiţi şi, materiale radioactive care apar în mod
natural (NORM – Naturally Occurring Radiaoctive Materials ), este intensificată artificial de
diversele procese tehnologice, rezultând într-o nouă categorie de radionuclizi numiţi, materiale
radioactive îmbogăţite tehnologic (TENORM – Technologically Enhanced Naturally Occurring
Radiaoctive Materials).
Protecţia împotriva radiaţiilor ionizante şi managementul materialelor radioactive au acordat
atenţie, în principal, nuclizilor artificiali care rezultă în urma ciclului combustibilului fosil. În
ultimii ani, a existat o creştere a conştientizării pericolului materialelor radioactive naturale
(NORM), precum şi creşterea concentraţiilor lor în diferite procese industriale non-nucleare. Aceste
materiale natural radioactive, îmbogăţite tehnologic (TENORM), pot avea aceleaşi nivele de
activitate ca şi deşeurile cu nivel de radioactivitate scăzut,rezultate din ciclul combustibilului
nuclear, fiind asemănătoare cu materialele propuse pentru scutirea şi eliminarea din industria
nucleară, doar că apar în cantităţi mult semnificative faţă de precedentele.

NORM

Materialele radioactive care apar în mod natural(NORM – Naturally Occurring Radiaoctive

Materials ) pot fi clasificate în radionuclizi care apar în mod individual– cosmogenici(Tabel 1.a) şi
telurici (Tabelul 1.b) – şi în radionuclizi care aparţin celor trei serii radioactive nucleare – seria
238
U (Figura 1), seria 232Th (Figura 2) şi seria 235U (Figura 3). Seria radioactivă reprezintă un
ansamblu de elemente radioactive care derivă unele din altele prin dezintegrări α şi β, ca rezultat al
legii transmutaţiei radioactive. Prin dezintegrare α, numărul de masă A scade cu patru unităţi, iar
numărul atomic Z scade cu două unităţi; prin dezintegrare β se obţin elemente izobar analoge. În
trecut, a existat o patra serie radioactivă, seria Neptuniului, care în prezent, nu mai există în natură
decât în cantităţi extrem de mici datorită timpului de înjumătăţire foarte mic (237Np, T1/2=2.14×106).

Radiaţii cosmice şi radionuclizi cosmogenici

Radiaţia cosmică poate fi şi ea considerată o sursă de iradiere deşi contribuția ei nu este foarte
mare. Radiaţia cosmică depinde puţin de latitudine, dar are o dependenţă semnificativă de
altitudine, ajungând la 2000 m la valori de aproximativ două ori mai mari ca la nivelul mării. Astfel,
doza primită datorită acestor radiaţii la nivelul mării este de 0.29 mSv/an şi se dublează la fiecare
creştere în altitudine de 2000m (Eisenbud şi Gesell, 1997). Radiaţia cosmică este de două tipuri,
radiaţie primară şi radiaţie secundară. Radiaţia primară este compusă din particule extrem de
energetice (energie medie de ~1010 eV), majoritatea fiind protoni, dar şi particule mai grele (87%
protoni, 11% particule alfa, 1% nuclee cu numărul atomic Z cuprins între 4 şi 26). Aceasta provine
din spaţiul cosmic, în mare parte din afara sistemului solar şi doar o fracţiune redusă (0.05%) din
radiaţia primară penetrează până la suprafaţa pământului, aceste radiaţii fiind predominante în
stratosferă, la altitudini mai mari de 25 km. Prin interacţiunile radiaţiei primare cu atmosfera se
produce radiaţia cosmică secundară, responsabilă în primul rând pentru iradierea pe Pământ.
Această radiaţie secundară poate consta din fotoni, electroni, neutroni sau mioni şi este mai puţin
energetică decât radiaţia primară. Radionuclizii formaţi în mod individual, în urma interacţiunii
dintre radiaţiile cosmice şi atmosferă sunt prezentaţi în tabelul următor (Tabel 1.a).

Tabel 1.a. Radionuclizi care apar în urma interacţiunii dintre radiaţiile cosmice şi atmosferă
(Adaptat după Eisenbud şi Gesell, 1997)
Activitate [Bq/kg]
Timp de Radiaţii Nuclizi
Radionuclid Aer Apă de
înjumătăţire principale ţintă Apă ocean
(Troposferă) ploaie
10
Be 1600000 ani β N, O 2 × 10-8
26
Al 720000 ani β+ Ar 2 × 10-10
36
Cl 300000 ani β Ar 1 × 10-5
80
Kr 213000 ani α-k raze X Kr
14
C 5730 ani β N, O 5 × 10-3
32
Si ~650 ani β Ar 4 × 10-7
39
Ar 269 ani β Ar 6 × 10-8
3
H 12.33 ani β N, O 1.2 × 10-3 7 × 10-4
22
Na 2.60 ani β+ Ar 1 × 10-6 2.8 × 10-4
35 7.7-107 ×
S 87.4 zile β Ar 1.3 × 10-4
10-3
7
Be 53.3 zile γ N, O 0.01 0.66
37 -5
Ar 35.0 zile α-k raze X Ar 3.5 × 10
33
P 25.3 zile β Ar 1.3 × 10-3
32
P 14.28 zile β Ar 2.3 × 10-4
 38
Mg 21.0 ore β Ar
24 3.0-5.9 ×
Na 15.0 ore β Ar
10-3
38 6.6-
S 2.83 ore β Ar
21.8×10-2
31
Si 2.62 ore β Ar
18
F 109.8 minute β+ Ar
39 1.7-8.3 ×
Cl 56.2 minute β Ar
10-1
38 1.5-25 ×
Cl 37.29 minute β Ar
10-1
34m
Cl 31.99 minute β+ Ar

Dintre cei 22 de radionuclizi cosmogenici, doar 14C, 3H, 22Na şi 7Be contează din punctul de
vedere al dozei de iradiere la care populaţia poate să fie expusă (Eisenbud şi Gesell, 1997).

Radionuclizi primordiali telurici

Radionuclizii constituenţi ai celor trei serii radiaoctive nucleare alături de radionuclidul

primordial 40K, cu timp de înjumătăţire mare, reprezintă principalele elemente care generează
radioactivitatea mediului şi deci doza corespunzătoare fondului natural la care populaţia este expusă
constant.

Tabel 1.b. Radionuclizi promordiali care apar individual, în afara seriilor radioactive
(Adaptat după Eisenbud şi Gesell, 1997)
Activitatea tipică din
Timp de înjumătăţire
Radionuclid Radiaţii principale scoarţa terestră
(ani)
[Bq/kg]
40 9
K 1.26 × 10 β, γ 630
50 15
V 6 × 10 γ 2 × 10-5
87
Rb 4.8 × 1010 β 70
113 15
Cd > 1.3 × 10 neraportat < 2 × 10-6
115
In 6 × 1014 β 2 × 10-5
123
Te 1.2 × 1013 raze x 2 × 10-7
138
La 1.12 × 1011 β, γ 2 × 10-2
142
Ce > 5 × 1016 neraportat < 1 × 10-5
144
Nd 2.4 × 1015 α 3 × 10-4
147
Sm 1.05 × 1011 α 0.7
152 14
Gd 1.1 × 10 α 7 × 10-6
174
Hf 2.0 × 1015 α 2 × 10-7
176
Lu 2.2 × 1010 e-, γ 0.04
187 10
Re 4.3 × 10 β 1 × 10-3
 190
Pt 6.9 × 1011 α 7 × 10-8
192
Pt 1 × 1015 α 3 × 10-6
209
Bi > 2 × 1018 α < 4 × 10-9

Figura 1. Seria radioactivă naturală a 238U. Conţine elemente cu numerele de masă divizibile cu
4 şi rest 2 (seria 4n+2);cap de serie: U-238, final de serie Pb-206; emanaţie radioactivă: Rn-222;
prezintă 8 dezintegrări α şi 6 dezintegrări β.

Figura 2. Seria radioactivă naturală a 232Th. Conţine elemente cu numerele de masă divizibile cu
4 (seria 4n); cap de serie Th-232, final de serie Pb-208; emanaţie radioactivă: Ra-228; prezintă 7
dezintegrări α şi 5 dezintegrări β.
 Figura 3. Seria radiaoctivă naturală a 235U. Conţine elemente cu numerele de masă divizibile
cu 4 şi rest 2 (seria 4n+2); cap de serie U-235, final de serie Pb-207; emanaţie radioactivă Rn-
223; prezintă 7 dezintegrări α şi 4 dezintegrări β.

În continuare, radionuclizii cei mai importanţi din punct de vedere al radiotoxicităţii şi

abundenţei lor vor fi discutaţi detaliat.

Uraniu

Uraniu este prezent în natură sub trei izotopi:

 238U – abundenţă de 99.28%;
 235U – abundenţă de 0.71%;
 234U – abundenţă de 0.0058%.
Acest element radioactiv se găseşte în urme (în concentraţii de ordinul ppm) în toate tipurile
de rocă şi sol. Substratul geologic al zăcămintelor este de mare varietate, incluzând roci magmatice
(atât vulcanice, cât şi plutonice), metamorfice şi sedimentare, formate din Arhaic (2500-3000 Ma)
până în Holocen (< 10Ka). În cadrul rocilor magmatice, concentraţia de uraniu este mai mare în
rocile acide, decât în cele bazice şi invers proporţională cu conţinutul de calciu din roci. În cazul
rocilor metamorfice, conţinutul de uraniu este variabil, depinzând de roca iniţială şi de tipul
metamorfismului. Dintre rocile sedimentare, cele mai radioactive sunt argilele şi şisturile argiloase,
în timp ce rocile pur chimice şi organogene au un conţinut de uraniu mai scăzut.
La nivel naţional, activitatea medie a 238Uîn sol este de 32 Bq/kg, valorile acestui radionuclid
fiind cuprinse între 8 şi 60 Bq/kg, în timp ce activitatea 235Uîn apa potabilă variază între 0.4 şi 37
mBq/l(UNSCEAR, 2000).
Deoarece uraniu se găseşte în toate solurile şi mai ales în îngrăşămintele fosfatice, acest
element este prezent în alimente. Activitatea medie a uraniului ingerat de o persoanăde-a lungul
unui an este de aproximativ 0.14 mCi. Uraniul odată ajuns în organism, este reţinut în general de
schelet. În mod normal,scheletul uman conţine aproximativ 25 μg de uraniu (activitate 8pCi),
această cantitate contribuind cu o doză de 0.3mrem/an asupra scheletului.

Radiu-226

226
Radiu şi progeniturile sale contribuie substanţial la iradierea internă a populaţiei din surse
naturale.
Fiind un urmaş al 238U, 226Ra se găseşte în concentraţii de ordinul ppm în toate tipurile de rocă
şi sol. Activitatea medie a acestui radionuclid este de 32 Bq/kg, intervalul de valori între care
variazăfiind 8-60 Bq/kg (UNSCEAR, 2000).
Activitatea specifică a 226Ra din apele de suprafaţă variază în general între 0.1 şi 0.5 pCi per
litru, iar apele subterane şi apele minerale conţin cantităţi mai mari de Ra (Eisenbud şi Gesell,
1997). În România, activitatea 226Ra din apele potabile a fost estimată că variază între 7 şi 21 mBq/l
(UNSCEAR, 2000). EPA (acronim în engleză pentru Environmental Protection Agency)
recomandă ca activitatea specifică a 226Ra din apele potabile să nu depăşească valoarea de 5pCi/l.
Proprietăţile chimice ale radiului sunt asemănătoare cu cele ale calciului. Prin urmare, radiul
este absorbit de către plante din sol şi astfel ajunge să fie integrat în dieta umană. Cantitatea de
radiu conţinută de diferite alimente depinde de o sumă de factori: (i) cantitatea de radiu din solul pe
care au fost cultivate plantele, (ii) cantitatea de calciu disponibilăîn sol şi (iii) metabolismul plantei.
În România, activitatea specifică a 226Ra ingerat de o persoană de-a lungul unui an este de 19
Bq, o detaliere a activităţilor acestui radioizotop în funcţie de aliment fiind prezentată în Tabelul 2.
Alimentul cel mai bogat în radiu, cu o activitate > 1000 pCi/kg,(atât 226Ra, cât şi 228Ra)
cunoscut este nuca braziliană (Bertholletia excelsa). Concentraţia de 1000 de ori mai mare decât în
alimentele obişnuite se datorează unui mecanism metabolic al plantei de concentrare a bariului
(element chimic asemănător cu radiul).

Tabel 2. Activitatea specifică a 226Ra din diverse alimente, estimată la nivelul României
(Adaptat după UNSCEAR, 2000)
Activitatea specifică a Valoarea de
Alimente 226
Ra [mBq/kg] referinţă[mBq/kg]
Produse lactate 0.9 – 44 5
Produse din carne 2 – 30 15
Produse cerealiere 30 – 90 80
Legume rădăcinoase şi fructe 9 – 190 30

O fracţiune scăzută din radiul ingerat este transferată prin intestinul subţire şi depozitată
preponderent în oase, care conţin aproximativ 70-95% din concentraţia totală de radiu din organism.

Thoriu-232
Concentraţia de 232Th din clasele comune de rocivariază între 1.6 şi 20 ppm, iar concentraţia
medie în crusta terestră ese de aproximativ 10.7 ppm (Eisenbud şi Gesell, 1997). În România,
activitatea medie a 232Th din sol este de 38 Bq/kg, restul valorilor fiind cuprinse în intervalul 11-
75Bq/kg.
Deoarece acest radioizotop este relativ insolubil şi are o activitate specifică mică, 232Th are o
contribuţie limitată în iradierea internă a vieţuitoarelor, aducându-şi o oarecare contribuţie doar în
urma inhalării particulelor de praf ce conţin minerale din sol.
Acitivtatea specifică a 232Th din produsele cerealiere variază între 1.6 şi 33 mBq/kg, iar cea
din legumele rădăcinoase şi fructe este cuprinsă între 0.4 şi 2.1 mBq/kg. În apa potabilă,
concentraţia 232Th variază între 0.004 şi 9.3 mBq/kg.Activitatea specifică a 232Th ingerat de o
persoană de-a lungul unui an este de 2.2 Bq (UNSCEAR, 2000).

Radon-222 şi Radon-220 (Thoron)

Radonul şi thoronul se formează continuu în crusta terestră prin dezintegrarea uraniului şi

thoriului existente în diverse tipuri de roci.În condiţii normale, radonul fiind un element gazos şi
având o reactivitate chimică destul de mică, acesta migrează prin capilarele solului şi ajunge în
atmosferă.Cantitatea de radon, thoron şi actinon (219Rn) din aer depinde, în primul rând, de
concentraţiile în care se găsesc elementele părinte în sol, fiind de aşteptat prin urmare ca întreaga
zonă bogată în uraniu să fie caracterizată de concentraţii mai mari de radon la suprafaţa
solului.Eficienţa radiului conţinut în sol la generarea radonului în pori şi capilare depinde nu numai
de concentraţia acestuia, ci şi de fracţiunea de atomi din sol şi roci care sunt localizaţi la suprafaţa
capilarelor în roci, astfel încât atomii de radon formaţi prin dezintegrare să poată scăpa în porii şi
capilarele solului (Cosma şi Jurcuţ, 1998). În general,226Ra, precursorul direct al radonului 222Rn,
se găseşte în echilibru cu 238U. Problemele legate de expunerea la radon se referă aproape
întotdeauna la 222Rnşi progeniturile sale. Acest lucru se datorează faptului că actinonul poate fi
ignorat deoarece în primul rând, izotopul 235U, părintele219Rn, are o abundenţă mai scăzută şi în al
doilea rând, timpul său de înjumătăţire este de doar 4 secunde. Prin urmare, majoritatea actinonului
se dezintegrează înainte de a putea fi emanat de sol. Din aceleaşi considerente (adică timp scurt de
înjumătăţire-doar 55s) putem ignora şi contribuţia thoronului (220Rn).
Aşadar, radonul din sol depinde de conţinutul de 238U şi 226Ra, de structura chimică şi
geologică a rocilor, de porozitatea, umiditatea, densitatea şi permeabilitatea solului. În funcţie de
concentraţia de radon, solurile pot fi clasificate în trei categorii:
 zone cu risc crescut: > 50×103 Bq/m3;
 zone cu risc mediu: 10×103 – 50×103 Bq/m3;
 zone cu risc mic:< 10×103 Bq/m3.
Radonul în apă variază în limite foarte largi.Apele de suprafaţă conţin mai puţin de 2000
3
Bq/m , în timp ce apele subterane, în funcţie de viteza de regenerarea depozitului şi de cantităţile de
Ra şi U din apă şi din sol,pot conţine radon dizolvat în limitele 20 - 44.000 Bq/m3 (Kronfeld,
2004).UNSCEAR (acronim în engleză pentru United Nations Scientific Committee on the Effects
of Atomic Radiation) adoptă o valoare de referinţă de 1000 Bq/m3,specificând totuşi că ţări ca
Finlanda şi Suedia au valori medii ponderate pe populaţie de peste 30.000 Bq/m 3(UNSCEAR,
1988).
Principalele surse de radon în aer sunt emanaţiile din sol – 7.4×1019 Bq/an; cele din apele
subterane – 18.5×1018 Bq/an şi cele din apa oceanelor – 11.1×1017 Bq/an.Aceste surse determină o
eliminare anuală de aproximativ 9.25×1019 Bq şi conduc la o eliminare medie în atmosferă de
13.32×1017 Bq/m3şi la o concentraţie de 2.59 Bq/m3 la suprafaţa pământului, respectiv 7.4 Bq/m3
deasupra continentelor.Valorile medii ale concentraţilor de 222Rn în aerul atmosferic, determinate de
contribuţia tuturor acestor factori, sunt de 3.7 Bq/m3 pentru zona continentală, 0.37 Bq/m3în zonele
de coastă şi de 0.037 Bq/m3 deasupra oceanelor (Cosma şi Jurcuţ, 1996).
Activitatea specifică medie a radonului în aerul exterior este 4-8 Bq/m3.Radonul pătrunde
uşor în interiorul locuinţelor prin crăpăturile din pereţii sau podelele de beton şi prin ţevile de drenaj
din podele, crescând concentraţia lui prin acumulare la 20-200 Bq/m3, iar în unele cazuri urcând la
2000-4000 Bq/m3, activitatea specifică maximă recomandată fiind de 300 Bq/m 3. Sursele radonului
în locuinţe sunt reprezentate de caracteristicile locale ale solului, crăpături, materialele de
construcţie, alimentarea cu apăşi aerul din exterior (Figura 4). În timp ce, factorii care influenţează
concentraţiile de radon din interiorul locuinţelor sunt concentraţia de 226Ra din sol şi dinmaterialele
de construcţii, permeabilitatea solului şi distanţa dintre podea şi sol.Majoritatea statelormembre ale
Uniunii Europene au un nivel de radon de referinţă în casele de locuit cuprinsîn intervalul 150-
1000 Bq/m3.

Figura 4. Sursele radonului din interiorul locuinţelor

Procesul de inhalare a radonului şi descendenţilor acestuia (218Po, 214Po şi 214Bi) este

principalul proces care duce la doza de radiaţie încasată de întreg tractul respirator şi care poate
provoca, în cazul unor doze mărite, un cancer branho-pulmonar (Cosma şi Jurcuţ, 1996). Din
punct de vedere radiobiologic sunt importanţi numai radionuclizii α – activi generaţi în secvenţa
radonului. Descendenţii 210Pb nu mai sunt luaţi în considerare deoarece timpul său de înjumătăţire
este mare şi prin urmare există o posibilitate foarte mică ca acesta să se descompună în plămâni.
Prin urmare, în cazul producerii de cancer pulmonar sunt periculoşi emiţători α de viaţă scurtă, cu
precădere218Poşi 214Po, care totalizează o energie α de 13.7 MeV. Riscul relativ de expunere la
radon urmează Modelul LNT (Linear No Treshold – Liniar Fără Prag) (Figura 5).Studiile din
Europa desfăşurate de Darby şi colab.(2005) indică un coeficient de risc relativ de 1.08 (nivel
încredere 95% 1.03-1.16) per 100 Bq/m3.
 Figura 5. Riscul relativ de expunere la radon (Adaptat după Darby şi colab., 2005)

Conform ICRP 65/1993 (acronim în engleză pentru International Commission on

Radiological Protection),un an petrecut într-o locuinţă unde concentraţia de radon este de 300
Bq/m3 este echivalent aproximativ cu o doză efectivă de 5mSv (ICRP, 1993). În Europa, procentul
caselor cu o concentraţie de radon de peste 400 Bq/m3 (corespunzând unei doze efective anuale de 7
mSv) variază în funcţie de ţară de la 0 la 10 %.Luând în considerare un coeficient de risc de 4% per
Sv (ICRP, 1991), 5 mSv înseamnă un caz de cancer la 5000 de persoane.
Studiile asupra radonului sunt importante nu doar pentru estimarea riscului de cancer la care
persoanele sunt expuse datorită radonului prezent în locuinţe, cât şi pentru determinarea dozei de
radiaţii primite de colectivitatea umană prin folosirea surselor de apă bogate în radon şi radiu,
precum şi pentru posibilitatea prevederilor seismelor prin supravegherea potenţialului de radon din
sol şi a exhalaţiei sau fluxului de radon provenit de la suprafaţa pământului.

Plumb-210 şi Poloniu-210

210
Pb este un radioizotop cu timpul de înjumătăţire de 22 de ani, fiind progenitura 222Rn.210Pb
se dezintegrează la 210Po(T1/2=138 zile) prin intermediul radioizotopului210Bi, care are timpul de
înjumătăţire de 5 zile.Fiind un urmaş al dezintegrării 222Rn în atmosferă, 210Pb se produce rapid,
însă datorită timpului sau de înjumătăţire mare, acesta se dezintegreazăîn atmosferă doar într-o mică
măsură înainte de a fi precipitat pe suprafaţa pământului prin ploaie sau ninsoare. Transportul
atmosferic şi depunerea 210Pb determină o distribuţie mai uniformă a acestuia, spre deosebire de cea
a 226Radin care derivă (Eisenbud şi Gesell, 1997).
Este de aşteptat ca în cazul plantelor cu frunze late, în urma depunerilor atmosferice,
concentraţia acestor radionuclizi să crească faţă de cea normală, fapt constatat de altfel pentru
frunzele plantei de tutun. Raportul dintre 210Pb şi 238Uîn stratul superficial al solului este
aproximativ 2 (Fisenne şi colab., 1978). Raportul între 210Pb şi 210Po în interiorul unei matrici
depinde de raportul iniţial, de perioada de timp în care 210Pb există şi de înlăturarea sau nu, prin
mecanisme chimice sau biologice, a poloniului din situl în care a fost produs. Ţinând cont că timpul
de înjumătăţire al 210Po este de 138 de zile, concentrarea lui în vegetaţie poate avea loc doar în
timpul perioadei de creştere a plantelor, o concentrare suplimentară putând totuşi avea loc şi în
timpul stocării alimentelor,însă echilibrul se atinge după un an (Eisenbud şi Gesell, 1997).
Tabelul 3 prezintă activitatea specifică a 210Pb şi 210Po din diferite produse alimentare, apă
potabilă, precum şi concentraţia acestor radionuclizi ingerată de-a lungul unui an, la nivelul
României, alături de valorile lor de referinţă. În momentul în care 210Pb este absorbit în organism,
are loc o creştere a concentraţiei 210Po datorată dezintegrării lente a 210Pb acumulat în schelet, a
cărui activitate scade la jumătate în 104 zile (Eisenbud şi Gesell, 1997).
S-a estimat că în cazul persoanelor fumătoare, doza de expunere a scheletului, datorată
absorbţiei crescute de 210Pb şi 210Po, este mai mare cu 30% (Holtzman şi Ilcewicz, 1966).

Tabel 3. Activitatea specifică a 210Pb şi a 210Po din diverse alimente, apă potabilă şi regim
alimentar normal, estimată la nivelul României (Adaptat după UNSCEAR, 2000)
Activitatea specifică [mBq/kg] Valoare de referinţă [mBq/kg]
Alimente 210 210 210 210
Pb Po Pb Po
Produse lactate 11-15 13-140 15 15
Produse din carne 15-19 38-110 80 60
Produse cerealiere 49-59 20-360 50 60
Legume rădăcinoase,
19-44 12-140 80 40
fructe
Apă potabilă 7-44 7-44 10 5
Regim alimentar normal
57 51 30 58
(într-un an)

Potasiu-40

40
K este singurul izotop instabil al potasiului, cu un timp de înjumătăţire de 1.26×10 9 ani.
Modul de dezintegrare al radioizotopului este prezentat în Figura 6. 40K are o abundenţă de
0.0118% în potasiul natural, valoare care rezultă într-o activitate specifică de aproximativ 800 pCi/g
de potasiu (30 kBq/kg).
 Figura 6. Dezintegrarea radioizotopului Potasiu-40

La nivel mondial, activitatea specifică medie a 40K în scoarţa terestră este de 400 Bq/kg,
domeniul de variabilitate fiind cuprins între 140 şi 850 Bq/kg. Acestei activităţi îi corespunde un
debit al dozei în sol de 1 pCi 40K/g, în timp ce debitul dozei în aer, la un metru deasupra solului,
este de 0.014 mSv-an. În România, activitatea specifică medie a acestui radionuclid în sol este de
490 Bq/kg, variind între 250 şi 1100 Bq/kg (UNSCEAR, 2000).Conţinutul de potasiu din solurile
arabile depinde de cantitatea de îngrăşăminte folosită, activitatea 40K fiind cu atât mai mare cu cât
cantitatea de fertilizanţi creşte.
O persoană, a cărei masă este de 70 kg, conţine aproximativ 140 g de potasiu,
depozitatepredominant în muşchi. Luând în considerare activitatea specifică a potasiului, reiese că
în organismul uman, concentraţia de 40K este de 0.1 μCi (4 kBq). Datorită abundenţei sale relative,
precum şi a emisiei β energetice (1.3 MeV), 40K este cel mai predominant component radioactiv din
alimente şi ţesuturile umane.Conţinutul de potasiu din corp este sub control homeostatic strict şi nu
este influenţat de variaţiile din mediul înconjurător, astfel că doza primită de organism de la acest
radionuclid rămâne constantă.
Radiaţiile gama provenind de la radionuclizii care au timpul de înjumătăţire comparabil cu
vârsta Pământului, precum 40K, seriile 238 U şi 232Th şi progeniturile lor reprezintă principala sursă
externă de iradiere a corpului uman, la care se adaugă însă şi radiaţiile cosmice şi radionuclizii
cosmogenici într-o măsură mai redusă.Rata dozei absorbită în aerul din exterior, provenind de la
radiaţiile cosmice, la nivelul mării, este de aproximativ 30 nGy h-1 (UNSCEAR, 2000).
Pentru a reprezenta nivelele de activitate a 226Ra, 232Th şi 40K printr-o singură ecuaţie, care ia
în considerare hazardurile asociate acestor radionuclizi, a fost introdus un indice comun
(UNSCEAR 2000). Acest indice este numit Echivalent Radiu (Ra-eq) şi este definit matematic prin
următoarea ecuaţie:
Ra-eq[Bq/kg] = A (226Ra) + 1.43A (232Th) + 0.077A (40K) (1)
unde,A reprezintă activitatea 226Ra, 232Th şi 40K, exprimată în Bq/kg.
Acest indice a fost iniţial definit de Beretka şi colab. (1985), pe baza faptului că 370 Bq/kg de
226
Ra, 259 Bq/kg de232Th, respectiv 4810 Bq/kg de40Kduce la expunerea la aceeaşi doză gama.
Factorii de conversie utilizaţi pentru a calcula doza absorbită (D) în aer cu concentraţia
măsurată în Bq/kg corespunde cu 0.462 nGy/h pentru 226Ra, 0.621 Gy/h pentru 232Th şi 0.0417
nGy/h pentru40K. Conform UNSCEAR 2000, D poate fi calculat:
D[nGy/h] = 0.462 A(226Ra) + 0.621 A (232Th) + 0.0417 A(40K) (2)
Pentru a estimata doza anuală efectivă s-auutilizat conversia coeficientului dozei absorbite din
aer (0.7 Sv/Gy) şi factorul exterior din aer (0.2), propuse de UNSCEAR(2000).Prin urmare, pentru
doza efectivă în unităţi de [mSv/an] s-a folosit următoarea formulă:
Doza efectivă [mSv/an] = D[nGy/h]×8760[h/an]×0.7× x 0.2 (3)
Astfel, din ecuaţia (3.3) rezultă că:
Doza efectivă [mSv/an]= D[nGy/h] × 1.23 × 10-3 (4)
Sursele de radiaţii ionizante la care populaţia umană este expusă sunt ilustrate în figura
următoare (Figura 7).

Figura 7. Contribuţia surselor de radiaţie ionizantă la doza efectivă anuală, la nivel global
(Adaptat după UNSCEAR, 2000).
În România, rata dozei absorbită atât în aerul exterior, cât şi în aerul din interiorul locuinţelor,
provenind de la radiaţiile cosmice şi de la cele terestre/telurice este prezentată în tabelul următor
(Tabel 4).

Tabel 4. Debitul dozei absorbite în aer la nivelul României (Adaptat după UNSCEAR, 2008)
Doza absorbită în aer [nGy/h]
Radiaţia cosmică Radiaţia terestră
Media Domeniu Media Domeniu
Exterior 33 32-38 59 20-125
Interior 27 26-30 83 30-170
TOTAL Media = 110; Domeniu = 56-200
 Zone cu radioactivitate naturală crescută
O zonă cu radioactivitate naturală crescută (HNBR – High Natural Background Radiation)
este definită ca o zonă sau un complex de locuinţe în care suma dintre dozele datorate radiaţiei
cosmice, a radioactivităţii naturale din sol, din aerul din exterior şi interior şi a apei, respectiv a
alimentelor duce la expunerea populaţiei la doze efective anuale peste un anumit prag (Eisenbud şi
Gesell, 1997).
Dozele efective anuale sunt clasificate în (Hendry şi colab., 2009):
 Joase: ≤ 5 mSv/an;
 Medii : 5-20 mSv/an;
 Înalte : 20-50 mSv/an;
 Foarte înalte: > 50 mSv/an.
Figura 8 ilustrează zonele cu radioactivitate naturală crescută, alături de dozele efective
anuale medii, precum şi cele maxime, notate în paranteză.

Figura 8. Zone cu radioactivitate naturală crescută. Fondul gama terestru este măsurat în
mSv/an.
(Adaptat după UNSCEAR, 2000)

O descriere pe scurt a celor mai radioactive zone, luând în considerare doza efectivă anuală
maximă, este prezentată în rândurile următoare (Hendry şi colab., 2009).
Guarapari, Brazilia:
 Plaje cu nisipuri monazitice (foarte bogate în 232Th şi urmaşi, şi cu concentraţii
crescute de Ra);
 Debitul dozei gama pe plajă este în multe locaţii ≈ 5 μSv/h,valoarea normală fiind
0.1 μSv/h;
 Aproximativ 20000 de locuitori trăiesc în zonă şi aproximativ acelaşi număr de
turişti vizitează annual localitatea;
 Datorită urbanizării, mare parte a populaţiei nu mai este supusă la doze foarte mari
(în medie, doar ≈ 7 mSv/an);
 Hot–spoturi se întâlnesc pe plajăşi în zonele rurale.
 YangjiangGuangdong, China:
 O zonă de aproximativ 540 km2, în care locuiesc aproximativ 125000 de oameni
(fermieri)este considerată zonă HNBR;
 Doza anuală efectivă este de 6.4 mSv, din care 2.1 mSv doza externăşi 4.3 mSv doza
internă;
 Radioactivitatea crescută se datorează concentraţiei mari de 232 Th şi 238 U din
granule de monazit aduse de apă de pe versanţii învecinaţi.
Kerala, India:
 Regiune de coastă, dens populată (360000 locuitori), cu nisipuri bogate în monazit;
 Valorile medii pentru populaţie sunt de 4.5 mGy/an datorită radiaţiei gama
ambientale plus 2.4 mSv/an datorită iradierii interne cu radon;
 Valorile tipice ale dozelor maxime raportate pentru această regiune sunt de
aproximativ 10 mGy/an (datorită radiaţiei gama ambientale) plus 6 mSv/an doatorită
iradierii interne (radon), deşi chiar valori de 45 mSv/an au fost raportate.
Ramsar, Iran:
 Zonă în care se află peste 50 de izvoare sulfuroase, care conţin cantităţi considerabile
de 226Ra (146 KBq/m3);
 Populaţia totală este de 60-70000 de locuitori, aproximativ 1000 fiind în zona
HNBR;
 Dozele anuale din surse externe variazăîntre 0.7 şi 131 mSv, cu o medie de 6 mSv;
 Dozele interne (datorită expunerii la radon) variază în intervalul 2.5–72 mSv/ an.

TENORM

Activitatea specifică a radionuclizilor naturali (NORM) este intensificată prin diverse

activităţi antropice, care generează o nouă categorie de radionuclizi numiți materiale radioactive
îmbogățite tehnologic (TENORM – Technologically Enhanced Naturally Occurring Radiaoctive
Materials).
Activităţile umane care implică utilizarea de radiaţii şi de substanţe radioactive cauzează
expunerea la radiații în plus faţă de expunerea naturală. Exemple de astfel de activităţi sunt cele
miniere sau cele care utilizează minereuri cu un conţinut natural de substanţe radioactive, precum şi
producerea de energie prin arderea cărbunelui care conţine astfel de materiale radioactive.
Contaminarea mediuluiînconjurătorcu reziduuri radioactive de la testarea armelor nucleare
continuă să fie o sursă globală a expunerii umane la radiaţii. Centralele nucleare precum şi alte
instalaţii nucleare emană materiale radioactive în mediu şi produc deşeuri radioactive în timpul
funcţionăriilor. Utilizarea de materiale radioactive în industrie, agricultură şi în acţiuni de cercetare
se extinde pe tot globul, oamenii fiind afectaţi în mod direct de expunerea la radiaţii (Boguslaw,
2007).
Expunerea la radiaţii, de asemenea, apare ca rezultat al unor activităţi profesionale. Aceasta
este suportată de către lucrătorii din industrie, medicină şi cercetare, care folosesc radiaţii sau
substanţe radioactive, precum şi de pasagerii şi echipajul zborurilor aeriene.
 Nivelul mediu al expunerilor la locul de muncă este, în general, similar cu media globală de
expunere la radiaţii naturale. Expunerea lucrătorilor este restricţionată de limitele recunoscute la
nivel internaţional (UNSCEAR, 2000).
În conformitate cu definiţiile menţionate anterior pentru materialele NORM şi TENORM,
procesele care conduc la creşterea riscurilor produse de radiaţiile provenind de la radioactivitatea
naturală se pot clasifica în două mari grupuri (Boguslaw, 2007).
Primul grup cuprinde exploatarea, transferul sau eliminarea materiilor prime sau al deşeurilor
în mediul înconjurător, fără nicio modificare a proprietăţilor acestora. Aceste procese sunt efectuate
în principal de ramurile industriale şi au legătură cu exploatarea resurselor miniere cu concentraţii
crescute de radionuclizi naturali – fosfaţi, titan, niobiu şi minereuri de metale rare. Produsele
obţinute în urma exploatării se prezintă sub forma unormateriale naturale, având aceeaşi compoziţie
chimică şi fizică precum materia primă. Intensificarea riscului la radiaţii este, de obicei, rezultatul
expunerii directe la aceste radiaţii şi poate fi cauzat de creşterea cantităţii de deşeuri aflate în
instalaţie sau datorită eliminării acestora în mediul natural.
De asemenea, diferite tehnologii de exploatare aplicate în mineritul subteran sau prin foraj pot
duce la descărcarea neintenţionată a apelor sau gazelor cu nivele ridicate de radioactivitate naturală.
Deşeurile care fac parte din această categorie sunt:
 roci provenite din exploatările miniere, materii prime (împreună cu o eventuală
contaminare a acestora cu radionuclizi naturali);
 ape cu conţinut de radon şi depozite radioactive în galeriile subterane, iazuri de
decantare, halde de steril;
 radonul şi descendenţii săi în peşteri, mine subterane, tuneluri şi în gazele naturale;
 praful rezultat din sistemele de aerisire.
Al doilea grup este format din procesele care conduc la reducerea semnificativă a masei şi/sau
a modificării compoziţiei chimice sau a stării de agregare a materiilor prime, respectiv a deşeurilor,
fapt care ar putea influenţa comportamentul acestora în mediul natural. Astfel de procese sunt
caracteristice acelor ramuri industriale ce prelucrează materiile prime. Reducerea masei acestora în
astfel de procese poate duce la creşterea concentraţiei impurităţilor rămase în deşeuri, împreună cu
radioactivitatea naturală. De obicei, aceste deşeuri sunt de câteva zeci de ori mai radioactive decât
materiile prime. Cu excepţia arderii combustibililor fosili, toate etapele din procesele de tratare ale
minereurilor (metalifere), precum şi anumite etape ale unor tehnologii chimice pot fi incluse în
această categorie.
În general, proprietăţile deşeurilor din cel de-al doilea grup de tehnologii sunt legate de
nivelul de acumulare al radionuclizilor naturali datorat reducerii masei de-a lungul procesului.
Următoarele deşeuri materiale pot fi luate în considerare ca făcând parte din această categorie:
 pulberi rămase în urma arderii combustibililor fosili;
 materiale reziduale provenite din procesele tehnologice chimice;
 pulberi provenite din industria metalurgică (minereuri de fier şi oţel);
 materiale reziduale din minereuri neferoase;
 pulberi provenite din industria metalelor rare.
Pe lângă riscurile ocupaţionale şi eventualele riscuri ale publicului din zonele învecinate,
deşeurile NORM şi TENORM au impact şi asupra mediului în care au fost depozitate. Deoarece nu
a existat un sistem de reglementare adecvat, aceste tipuri de deşeuri au fost frecvent depozitate în
iazuri de decantare fără să se aplice nici o metodă de protecţie. De obicei, cantitatea de deşeuri
acumulată într-un singur depozit ajunge la sute de mii de metri cubi sau chiar tone.Materialele
NORM şi TENORM amplasate în mediul natural au dat naştere unor procese adiţionale, care au
condus la transferul selectiv şi la acumularea unor anumiţi radionuclizi, precum şi la dezechilibrul
în lanţ al radioizotopilor naturali.
Problemele ce includ NORM şi TENORM nu sunt legate doar de deşeurile materiale sau de
produsele secundare. Uneori, radionuclizii naturali sunt transferaţi în timpul producţiei în produsele
finale ale unor procese tehnologice. Prin urmare, printre produsele finale şi bunuri aflate pe piaţă se
poate remarca o categorie a cărei concentraţie de radionuclizi naturali nu poate fi declarată ca fiind
neglijabilă din punct de vedere al protecţiei radiologice. Însă deseori, eliminarearadionuclizilor
naturali din aceste produse fie este foarte dificilă şi mult prea costisitoare din punct de vedere
economic, fie nu este cerută de reglementările privind protecţia radiologică. Produsele care pot fi
incluse în această categorie sunt:materiale refractare;îngrăşăminte;sticlă şi ceramică;materiale
abrazive;pietre folosite pentru brichete.
Un grup aparte de materiale TENORM sunt produsele la care au fost adăugaţi în mod
intenţionat radionuclizi naturali pentru a îmbunătăţi proprietăţile acestora, nefiind conectate în mod
direct cu utilizarea lor în domeniile de aplicare ale radioizotopilor. De multe ori, aceste produse sunt
realizate în întregime din radionuclizi naturali şi constau în:tije;manşoane pentru lămpi cu
gaz;materiale stomatologice;produse realizate din uraniusărăcit;articole optice din sticlă;vopsele
fosforescente (în trecut)(Boguslaw, 2007).
Conform UNSCEAR,principalele industriicare contribuie la producerea de materiale
radioactive sunt (UNSCEAR, 2008):
a) industria de extracţie şi de procesare a minereurilor uranifere în vederea obţinerii
combustibilului nuclear;
b) industria de extracţie şi de procesare a minereurilor metalifere;
c) industria fosfaţilor;
d) industria de extracţie a cărbunilor şi de generare a energiei electrice în urma arderii lor;
e) industria de extracţie şi exploatare a produselor petroliere şi a gazelor naturale;
f) industria mineralelor rare şi a oxizilor de titan;
g) industria zirconiului şi a materialelor ceramice;
h) industria materialelor de construcţii.

Industria de extracţie şi de procesare a minereurilor uranifere în vederea obţinerii

combustibilului nuclear

Ciclul nuclear, pornind cu obținerea materiei prime, mineritul uranifer, și continuând cu tot
lanțul nuclear legat de extragerea uraniului, fabricarea combustibilului, funcționarea reactorului,
reciclarea combustibilului uzat, managementul deșeurilor (stocare de scurtă și lungă
perioadă)produce intensificarea activităţii specifice a uraniului. În anumite tipuri de reactoare
nucleare, îmbogăţirea conţinutului izotopical 235U reprezintă o etapă suplimentară a ciclului nuclear
(Figura 9). Transportul materialelor radioactive între diferite instalaţii de pe amplasament, dar şi
între locaţii diferite constituie, de asemenea, o etapă a ciclului nuclear al combustibilului.
 La data de 1 ianuarie 2010, 437 de reactori nucleari energetici erau în stare de funcţionare în
lume, având o putere totală de 327 GW, iar la sfârşitul aceluiaşi an, 56 de reactori nucleari erau în
construcţie, reprezentând cel mai mare număr înregistrat din 1992 până acum. Capacitatea mondială
de fabricare a combustibilului nuclear este de 13000 tone de uraniu pe an (uraniu îmbogăţit) pentru
reactori PWR (pressurised water reactor), respectiv 4000 tone de uraniu natural pentru reactori de
tipul PHWR (pressurised heavy water reactor) (IAEA, 2010).

Figura 9. Ciclul combustibilului nuclearatât pentru reactoarele nuclearecare necesită

îmbogăţirea uraniului, cât şi pentru cele de tip CANDU, care funcţionează cu 235U neîmbogăţit.

Mineritul uranifer şi procesarea minereurilor în vederea extragerii uraniului într-o formă mai
rafinată (denumită “yellow cake”- U3O8) generează la nivelul iazurilor de decantare o tonă de steril
per tonă de minereu extras, cantitatea de material la nivel mondial în urma acestor procese fiind
estimată la aproximativ 2.35 × 109 tone.Activitatea specifică a 238U din iazurile de decantare variază
între 40000 şi 100000 Bq/kg, iar cea a 226Ra este cuprinsă între 1000 şi 20000 Bq/kg (UNSCEAR,
2008).Alături de iazurile de decantare, haldele de steril reprezintă şi ele surse de expunere a
populaţiei. În cazul minelor de suprafaţă, cantitatea de steril rezultată variază între 3 şi 30 de tone
per tonă de minereu extras, în timp ce cantitatea de steril rezultată în urma mineritului subteran este
de 10 ori mai mică (UNSCEAR, 2008).Contaminarea radioactivă a mediului înconjurător datorată
acestor procese este relaţionată cu eroziunea stratului care acoperă iazurile de decantare, fisurarea
digurilor care delimitează iazurile, infiltraţiile apelor acide în apele subterane şi de suprafaţă
rezultate din iazuri şi halde de steril, dar şi emanaţiile de radon. În ceea ce priveşte contaminarea
atmosferei, radionuclizii de interes sunt reprezentanţi 222Rn şi progeniturile sale, precum şi de
particulele materiale care conţin toriu, radiu şi plumb. Contaminarea apelor este relaţionată cu
eliberarea în principal 226Ra, dar şi a 238U, 230Th şi 210Pb (UNSCEAR, 2008). Doza efectivă colectivă
per unitate de energie electrică generată pe durata unui an este de 0.2 man Sv/(GWa)în timpul
operării minei şi a procesării minereului şi de 0.0075 man Sv/(GWa)rezultată din depozitarea
materialelor radioactive în iazurile de decantare şi halde de steril (UNSCEAR, 2008).
Etapele de conversie, îmbogăţire a uraniului (necesară în cazul anumitor tipuri de reactori
nucleari)şi de fabricare a combustibilului nuclear sunt responsabile de eliberarea în mediu a unei
cantităţi reduse de material radioactiv, majoritatea fiind reprezentată de izotopii din seria uraniului.
În cazul instalaţiilor de profil, care funcţionează în parametri normali, doza efectivă normalizată
corespunzătoare acestor operaţii este de 0.003 man Sv/(GWa), calea principală de expunere fiind
prin inhalare(UNSCEAR, 2008).
Cantitatea de radionuclizi generaţi de operarea reactoarelor nucleare depinde de o multitudine
de factori precum,locaţia geografică a reactorului, punctele de eliberare a radionuclizilor, distribuţia
populaţiei, producţia de alimente şi regimul alimentar, căile de migrare a radionuclizilor în mediu.
Concentraţia radionuclizilor eliberaţi în mediu este, în general, prea scăzută pentru a putea fi
măsurată, excepţie făcând doar anumiţi radionuclizi din zonele aflate în imediata vecinătate a
centralelor nucleare. Contribuţia cea mai mare în activitatea efluenţilor revine tritiului şi gazelor
rare. Doza aferentă acestora este estimată cu ajutorul cantităţii de radioizotopi din efluenţii
atmosferici evacuaţi din centrala nucleară. Pentru perioada 1998-2002, doza efectivă anuală
maximă,datorată efluenţilor descărcaţi, pentru persoanele aflate pe o rază de 1 km în jurul centralei
a fost de ordinul a 0.02 mSv(UNSCEAR, 2008).
Etapa de reprocesare a combustibilului ars reprezintă stagiul în care potenţialul eliberării unor
cantităţi ridicate de radionuclizi este mare.Doza efectivă colectivă este estimată pe baza activităţii
radionuclizilor prezenţi în efluenţii atmosferici şi lichizi la 8 man Sv pentru primii, respectiv 22
man Sv pentru cei din urmă, cea mai mare contribuţie revenindu-i 14C(UNSCEAR, 2008).
Deşeurile radioactive solide sunt generate în urma diferitelor etape din ciclul combustibilului
nuclear. Acestea includ deşeuri de nivel scăzut şi mediu asociate cu operarea reactorului, deşeuri de
nivel ridicat rezultate din reprocesarea combustibilului şi combustibil uzat. Deşeurile de nivel
scăzut şi mediu sunt depozitate în structuri din beton îngropate la adâncimi superficiale, iar cele de
nivel ridicat, precum şi combustibilul uzat sunt plasate în rezervoare de stocare intermediare până la
depozitarea finală. Dozele datorate depozitării deşeurilor este estimată pe baza potenţialei migrări a
radionuclizilor din situl de îngropare în apa subterană. În cazul deşeurilor de nivel scăzut şi mediu,
doza efectivă colectivă este de 0.5 man Sv/(GWa)şi se datorează preponderent 14C. La nivel global,
rata dozei medie efectivă anuală per cap de locuitor este de aproximativ 1 nSv pentru fiecare an de
operare al centralei nucleare(UNSCEAR, 2008).
Transportul între diferite state a materialelor radioactive, care implică cantităţi reduse de
radiofarmaceutice pentru scopuri medicale sau chiar combustibil uzat şi deşeuri vitrifiate, foarte
radioactive, rezultate în urma ciclului nuclear, poate conduce la expuneri atât ocupaţionale
(personalului din domeniul transporturilor), cât şi ale publicului.Se estimează că anual au loc
aproximativ 10 milioane de transporturi asociate cu materiale radioactive, dintre care doar 5%
implică transportul deşeurilor care derivă din ciclul nuclear al combustibilului (UNSCEAR, 2008).
Indiferent de calea de transport, rutieră, feroviară, maritimă sau, mai rar, aeriană, dozele la
care publicul este expus sunt foarte mici.
În cazul transportului rutier, în Franţa, doza colectivă anuală primită de populaţie a fost
estimată la cel mult 0.10-0.15 man Sv, valoare care reprezintă jumătate din doza primită de
transportatori. În Germania, s-a estimat că persoanele care locuiesc la 1 km distanţă de calea ferată
pe care se efectuează transporturi de materiale radioactive, primesc o doză anuală de aproximativ
0.03 mSv, iarîn Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, doza individuală maximă a fost
estimată la mai puţin de 20 μSv/a. În cazul transportului maritim, utilizând feriboturi, s-a estimat în
Anglia că expunerea pasagerilor este redusă, cu doze individuale anuale care nu depăşesc 0.032
mSv, în timp ce muncitorii din porturi primesc o doză colectivă anuală de aproximativ 3 × 10 -4 man
Sv, fiind astfel grupul din populaţie cel mai expus. În cazul transportului aerian, un studiu efectuat
în Anglia a relevat faptul că rata dozei a fost cuprinsă între 0.5-9 μSv/h pentru pasagerii din cabina
principală şi de 4-15 μSv/h pentru cei din primele locuri, cu o medie pe pasager de 3 μSv/h
(UNSCEAR, 2008).

Industria de extracţie şi de procesare a minereurilor metalifere

Metalele considerate includ aluminiu, cupru, fier (şi oţel), plumb, niobiu, staniu, zinc şi aur.
Activitatea radionuclizilor NORM atât în materiile prime, care stau la baza topirii metalelor, cât şi
în zgura şi deşeurile rezultate este, în general, scăzută. Însă, conţinutul de radioizotopi din produsele
intermediare variază în funcţie de concentraţia iniţială a acestora în minereuri şi de tipul procesului
folosit pentru extragerea metalului. Spre exemplu, în cazul extragerii staniului, procesul termic
utilizat determină concentrarea radionuclizilor în zgurile metalice.
În cazul industriei niobiului, activitatea 232Th în minerale este de aproximativ 10000-80000
Bq/kg.Produşii intermediari de sinteză şi cei metalici nu conduc la expunerea populaţiei, însă
izotopii radiului care ajung să contamineze apele subterane şi activitatea ridicată a thoriului din
zgurele rezultate reprezintă potenţiali factori de risc în expunerea publicului la materiale
radioactive.
În ceea ce priveşte exploatarea aurului în mine subterane, aceste depozite de aur sunt asociate
cu un conţinut redus de uraniu. Spre exemplu, în Africa de Sud, dozele anuale primite de populaţia
din apropierea iazurilor de decantare în urma ingestiei apei au fost de maxim 0.04 mSv, până la
0.086 mSv în urma consumului de peşte şi de 0.04 în urma inhalării radonului (UNSCEAR, 2008).

Industria fosfaţilor

Rocile fosfatice sunt utilizate extensiv pentru producerea îngrăşămintelor fosfatice, dar şi
pentru obţinerea acidului fosforic şi a gipsului. În general activitatea uraniului şi a radiului din
rocile fosfatice este de aproximativ 1500 Bq/kg, însă pot fi atinse valori şi de 20000 Bq/kg de U 3O8.
În urma procesării rocilor (de obicei, cu acid sulfuric), îngrăşămintele sunt îmbogăţite în uraniu
(până la 150% faţă de rocile fosfatice), în timp ce 80% din 226Ra, 30% din 232Th şi 5% din uraniu
rămân în fosfogips.
Căile de expunere ale populaţiei datorate procesării rocilor fosfatice sunt corelate cu emanaţii
de gaze şi particule materiale care conţin 238U şi 226Ra, cu infiltrări ale apelor care spală haldele de
steril în acviferele superficiale şi apele de suprafaţă, şi cu utilizarea îngrăşămintelor fosfatice în
agricultură şi a fosfogipsului în materialele de construcţie (UNSCEAR, 2008).
 Industria de extracţie a cărbunilor şi de generare a energiei electrice în urma arderii
acestora
Activitatea specifică medie a 238U şi a 232Th din cărbune este aproximativ de 20 Bq/kg, cu
valori cuprinse între 5 şi 300 Bq/kg. În timpul arderii cărbunelui, compuşii organici sunt gazeificaţi
(vapori de apă şi dioxid de carbon), iar cei anorganici, care conţin radionuclizii ce apar în mod
natural, sunt concentraţi în cenuşă.În general, factorul de amplificare a radionuclizilor în cenuşă este
aproximativ egal cu 10.
Luând în considerare rata scăzută de migrare a radioizotopilor din cenuşă, utilizarea acesteia
la construcţia drumurilor este supusă unor restricţii minore. Însă, folosirea cenuşii ca material de
construcţie pentru clădiri şi case de locuit poate determina expuneri ale populaţiei atât directe, cât şi
indirecte, prin emanaţii de radon, căile principale de expunere fiind ingestia şi inhalarea
radioizotopilor 210Pb şi 210Po (UNSCEAR, 2008).

Industria de extracţie şi exploatare a produselor petroliere şi a gazelor naturale

În urma extragerii petrolului şi a gazelor naturale, radionuclizii naturali conţinuţi în

formaţiunile subterane sunt aduşi la suprafaţă. Activităţile ridicate ale 226Ra şi 228Ra prezente în
NORM sunt deseori eliberate de industriile petroliere şi a gazelor naturale, în special prin apele de
proces. În timpul procesului de extragere, radiul este coprecipitat împreună cu stronţiul şi bariul, o
porţiune din acesta fiind depozitat în timpul procesului de formare a crustei, iar o altă porţiune fiind
descărcată în mare/oceanprin intermediulefluenţilor.Concentraţiile medii ale 226Ra şi 228Ra din apele
uzate sunt de 2, respectiv 2.3 Bq/l. Radionuclizii de radiu reprezintă fracţiunea cea mai importantă
din crustă şi alte precipitate, cu activităţi specifice cuprinse între 100 şi 1000 de Bq/kg, în timp ce
concentraţia din nămoluri este de 100 de ori mai scăzută.
Concentraţiile de 210Pb şi 210Po din crustă şi nămoluri pot varia între 20 şi 1000 Bq/kg.
Depozitarea crustei şi a nămolului conţinând NORM, îndepărtate din instalaţiile industriei de
extragere a petrolului, poate provoca contaminarea solului, la fel ca şi cele asociate cu 210Pb şi 210Po
din exploatarea gazelor naturale.
Rezidenţii terenurilor agricole contaminate cu NORM reziduale, provenite din operaţiile de
recuperare a petrolului, pot suferi atât expuneri la radiaţii atât datorită infiltraţiilor în acviferele
superficiale şi de suprafaţă ale radioizotopilor, cât şi datorită radiaţiilor gama şi a emanaţiilor de
radon (UNSCEAR, 2008).

Industria mineralelor rare şi a oxizilor de titan

Bastnaesitele şi monazitele sunt cele mai importante minerale din punct de vedere al
conţinutului de metale rare.Bastnaesitelesunt caracterizate de o concentraţie cuprinsă între 900 şi
1200 Bq/kg pentru radionuclizii din seria radioactivă a 238U, respectiv 700-7000 Bq/kg pentru cei
din seria 232Th. Monazitele prezintă activităţi specifice ale radioizotopilor din seria 238Ucuprinse
între 10000 şi 50000 Bq/kg, iar pentru cei din seria 232Th, concentraţiile variază între 5000 şi
350000 Bq/kg. În Europa, cantitatea de deşeuri produsă de industria mineralelor rare este
nesemnificativă, însă în Brazilia, între anii 1942-1992, procesarea monazitelor a dus la generarea
unei cantităţi de 1×105 deşeuri de tip [Ba(Ra)SO4], cu o activitate de 4360 Bq/g (UNSCEAR,
2008).
Activitatea specifică a radionuclizilor din cele două serii radioactive pentru mineralele
utilizate pentru producerea titanului este de 300-600 Bq/kg (seria 238U), respectiv 35-600 Bq/kg
(seria 232Th).Activitatea specifică a pigmenţilor datorată radiului din precipitatele sulfuroase şi din
zguri poate atinge chiar 400000 Bq/kg, în timp ce pentru 232Th nivelele pot depăşi 1×106 Bq/kg.
Căile de expunere ale publicului includ atât iradierea externă, cât şi migrarea radionuclizilor din
depozitele de deşeuri.Zgurile formate în urma producerii pigmenţilor din dioxid de titaniu prezintă
concentraţii cuprinse între 102 şi 1.65×106 Bq/kg pentru radionuclizii din seria 238U, respectiv 4 ×
103 – 2× 106 Bq/kg pentru cei din seria 2323Th. Trebuie specificat că pigmenţii produşi nu sunt
radioactivi (UNSCEAR, 2008).

Industria zirconiului şi a materialelor ceramice

Activitatea specifică a 232Thîn zirconiu este de aproximativ 600 Bq/kg şi în oxid de zirconiu
de 300 Bq/kg, iar cea a 238U este de 3000 Bq/kg pentru zirconiu, respectiv 7000 Bq/kg pentru oxid
de zirconiu. Exceptând cărămizile refractare, în cazul cărora s-au raportat concentraţii ale 238U de 10
Bq/kg, produsele finite ale acestei industrii sunt caracterizate de aceleaşi activităţi ale
radionuclizilor ca şi materiile prime.
Principala cale de expunere la radiaţii ionizante derivă din praful cu conţinut ridicat de thoriu.
Industria de prelucrare a zirconiului reprezintă, cu precădere, o sursă de expunere ocupaţională,
doar în cazul reutilizării deşeurilor solide putând avea loc o expunere a populaţiei. Dozele aferente
radiaţiilor gama emise de depozitele de nisip afectează, în principal, doar muncitorii de pe
amplasamentul uzinei şi din zonele din imediata vecinătate, doza efectivă anuală primită de aceştia
fiind estimată la aproximativ 200 μSv. Alţi indivizi pot fi expuşi radiaţiilor ionizante fie datorită
percolării depozitelor şi depunerii deşeurilor în afara amplasamentului prin intermediul apelor de
ploaie, fie datorităinhalării particulelor materiale care ajung în atmosferă. Doza anuală efectivă
maximă primită de indivizii din afara amplasamentului industrial a fost estimată la sub 1 μSv pentru
descărcările în apele de suprafaţă şi subterane şi de 56 μSv pentru emisiile în atmosferă. Produsele
finite ale acestei industrii, precum plăcile ceramice şi obiectele sanitare, prezintă activităţi ale
radioizotopilorsub 1 Bq/g şi nu ridică riscuri asociate cu expunerea radioactivă, căile principale de
expunere fiind prin iradierea gama externă şi prin inhalarea radonului emis de aceste materiale
(UNSCEAR, 2008).

Industria materialelor de construcţie

Majoritatea oamenilor petrec 80% din timp în interiorul clădirilor, astfel radioactivitatea
naturală provenind din materialele de construcţie devine o sursă importantă de expunere la radiaţii.
Expunerea cronică la doze scăzute de radiaţii poate afecta sănătatea oamenilor, efectele
apărând după 5-30 de ani după expunere, cele mai critice efecte datorate acestui tip de expunere
fiind bolile maligne,care se pot manifesta de-a lungul mai multor generaţii(UNSCEAR, 2000).
Toate materialele de construcţie conţin o anumită cantitate de radionuclizi, care cauzează
expunerea oamenilor la radiaţii ionizante. Materiale derivate din roci şi soluri conţin radionuclizi
naturali din seriile 238U şi 232Th, precum şi radioizotopul 40K. În seria uraniului, segmentul de
dezintegrare care începe cu 226Ra este cel mai important din punct de vedere radiologic, astfel că
referinţele vor avea în vedere radiul şi nu uraniul. Cei mai importanţi radionuclizi naturali, care
există în materialele de construcţie sunt 226Ra, 232Th şi 40K.Unelemateriale provenite
dinmineritşiindustrie, cum ar fi cenuşa, fosfogipsul sau nămolul sunt adesea utilizate ca şi aditivi
pentru materiale de construcţii.
Expunerea radioactivă datorată materialelor de construcţie poate fi clasificată în externă şi
internă.
Expunerea externă este cauzată de radiaţiile gama directe. Industria construcţiilor utilizează o
cantitate mare de produse reziduale folosite de alte industrii. În ultimii ani, tendinţa de a recicla
acest tip de materiale, care prezintă un grad ridicat de radioactivitate, a crescut atât în ţările
europene, cât şi la nivel global. Cele mai cunoscute exemple sunt cenuşa rezultată în urma arderii
cărbunilor şi fosfogipsul (rămas în urma producerii de fertilizatori).Tabelul III.5 prezintă
activităţile specifice, tipice şi maxime, ale principalilor radionuclizi naturali din diferite materiale de
construcţii, precum şi din cele reziduale.

Tabel 5.Activităţi tipice şi maxime în materialele de construcţie comune şi în produse reziduale,

folosite în materialele de construcţie în Europa (Adaptat după European Commission, 1999)

MATERIALE Activitatea specifică maximă

Activitatea specifică tipică [Bq/kg]
DE [Bq/kg]
226 232 40 226 232 40
CONSTRUCŢIE Ra Th K Ra Th K
Materiale de construcţie comune
Beton 40 30 400 240 190 1600
Betoane aerate şi
60 40 430 2600 190 1600
uşoare
Cărămizi 50 50 670 200 200 2000
B.C.A. 10 10 330 25 30 700
Roci naturale de
60 60 640 500 310 4000
construcţie
Gips natural 10 10 80 70 100 200
Materiale industriale reziduale de construcţie
Fosfogips 390 20 60 1100 160 300
Zgură 270 70 240 2100 340 1000
Cenuşă
180 100 650 1100 300 1500
zburătoare

Expunerea internă este cauzată de inhalarea radonului (222Rn) şi a toronului (220Rn), precum şi
a progeniturilor acestor radioizotopi.
Radonul face parte din seria radioactivă a uraniului, care este prezent în materialele de
construcţie. Fiind un gaz inert,radonul poate ajunge cu uşurinţă în mediile poroase precum
materialele de construcţie, însă doar o fracţiune din radonul produs în aceste materiale ajunge la
suprafaţă şi pătrunde în aerul de interior.
Sursa cea mai importantă de radon în aerul de interior este reprezentată de solul pe care aceste
clădiri sunt construite, materialele de construcţie care intră în componenţa podelelor fiind
răspunzătoare de prezenţa acestui radionuclid în aerul de interior. Concentraţiile de radon din
interiorul clădirilor sunt de obicei mici, aproximativ 10-20 Bq/m³, reprezentând numai 5-10% din
valoarea standard impusă de Comisia Europeană (200 Bq/m³), însă în unele zone şi în cazuri rare,
concentraţiile de radon pot depăşi 1000 Bq/m³.
Materialele de construcţie reprezintă sursa principală de thoron din aerul de interior, însă
concentraţiile acestui radioizotop sunt reduse. Activitateatoronului din interiorul clădirilor poate fi
semnificativă doar în cazurile în care materialele de construcţie utilizate prezintă concentraţii
ridicate de toriu.
Expunerile datorate depozitării în condiţii neconforme ale deşeurilor provenite din industria
materialelor de construcţie, precum şi din demolările clădirilor prezintă un risc, deşi nesemnificativ,
pentru populaţie.

APLICAŢII ALE DOZIMETRIEI DE MEDIU

De-a lungul ultimilor ani s-au efectuat acţiuni de monitorizare a nivelului radioactiv existent
în mod natural în mediu(Vandecasteele, 2004; Olko şi colab., 2004; Budzanowski şi colab.,
2004; Weng şi colab., 2007; Al-Saleh, 2007; Taam şi colab., 2008; Imatoukene şi colab., 2008;
Stochioiu şi colab., 2008; Stochioiu şi colab., 2010; Almgren şi colab., 2008a; Almgren şi
colab., 2008b; Andersson şi colab., 2009; Anjos şi colab., 2010; Saidou şi colab., 2010; Trevisi
şi colab., 2010; Avila şi colab., 2011; Jayanthi şi colab., 2011; Mishev şi colab., 2012).
Dozimetria de mediu a cunoscut o dezvoltare rapidă în urma evenimentelor nucleare majore
cum ar fi cel de la Cernobîl, Tokaimura, Three Miles Island, Windscale şi, mai recent, Fukushima.
În mod particular, ca o consecinţă a accidentului nuclear de la Cernobîl din anul 1986, toate ţările
europene au dezvoltat reţele de sisteme dozimetrice cu scopul de a furniza în timp real informaţii
şi/sau avertizări asupra posibilelor pericole cu caracter radioactiv, posibile accidente cu implicaţii
majore. Totodată, aceste entităţi sunt responsabile cu asigurarea informării opiniei publice cu privire
la nivelul de expunere al publicului, informaţii care vor fi mai apoi relevante în posibilele intervenţii
guvernamentale (EURADOS WG 2, 2011).
Monitorizarea nivelului radioactiv natural îşi propune atingerea mai multor obiective practice,
deseori datorate obligaţiilor legale sau angajamentelor internaţionale. Acestea
includ(Vandecasteele, 2004):
 identificarea şi cuantificarea surselor răspunzătoare de emisii de radiaţiiionizante din
mediu (eliberări planificate/accidentale sau surse naturale) în vederea stabilirii impactului
asupra mediului şi asupra sănătăţii umane;
 verificarea asigurării conformităţii activităţilor din domeniul medical, decercetare,
industrial cu cerinţele legale impuse;
 evaluarea eficienţei programelor de protecţie ale mediului înconjurător;
  asigurarea că strategiile de remediere aplicate într-un mediu contaminat suntcorect
aplicate;
 documentarea nivelului natural radioactiv cu scopul de a putea cuantificaposibile viitoare
contaminări radioactive.

Pe lângă scopul mai sus menţionat şi anume cunoaşterea efectelelor cu privire la contaminarea
mediului după diversele accidente nucleare care au avut loc în istoria recentă, o altă motivaţie
pentru care se impune studiul nivelului radioactiv la nivel global este aceea că radioactivitatea
naturală diferă extrem de mult de la o locaţie la alta, existând zone în care fondul radioactiv natural
este mult mai ridicat decât media globală. Odată cunoscut modul cum variază fondul radioactiv
natural se poate face o estimare corectă a nivelului de poluare radioactivă în caz de accident. Toate
aceste motive au concurat ca Uniunea Europeană să impună statelor membre să dezvolte hărţi ale
nivelului fondului gama natural cât mai cuprinzătoare, tocmai pentru a se putea face o estimare cât
mai realistă a efectelor datorate unui posibil accident sau eveniment nuclear.
Monitorizarea ambientală a dozelor de radiaţii utilizând detectori termoluminescenţi (TLD)
reprezintă, alături de dozimetria activă de mediu, (cu dozimetre active, on line) o tehnică extrem de
valoroasă. TLD-urii sunt frecvent utilizaţi pentru monitorizări pe termen lung (3-12 luni). În
general, aceştia sunt amplasaţi în jurul instalaţiilor nucleare, pe areale extinse, cu scopul de a
cuantifica impactul radiaţiilor emise asupra omului, respectiv asupra mediului său de viaţă.
LiF:Mg,Cu,P, fiind un material ultrasensibil, (cu două ordine de mărime mai sensibil decât
LiF:Mg,Ti) permite efectuarea de măsurători atât pe termen lung, aşa cum a fost menţionat mai sus,
cât şi măsurători pe termen scurt (o dată pe oră/pe zi). Aceste monitorizări din urmă sunt specifice
atunci când se urmăreşte o evoluţie post-accident (Olko şi colab., 2004).
Olko şi colab.(2004) prezintă informaţii cu privire la procedurile de monitorizare a fondului
radioactiv natural existent în jurul Institutului de Fizică Nucleară din Cracovia (măsurători începând
cu mijlocul anilor 1990). Sistemul dozimetric utilizat a fost constituit din detectori de tip MCP-N
(carduri cu câte 3 pastile de MCP-N), cititoare automate TL, cuptoare de încălzire,precum şi
programe specializate, dezvoltate în cadrul institutului. Sistemul de faţă a fost de asemenea testat
prin realizarea de măsurători pe termen lung/scurt în 100 de locaţii din Cracovia (Budzanowski,
2000).
O altă aplicaţie pe care au realizat-o Olko şi colab. (2004) a fost testarea răspunsului
detectorilor MCP-N la radiaţia gama în anumite locaţii din Serbia unde, în urma conflictului din
Balcani, a fost depozitaturaniu sărăcit.Scopul acestor investigaţii a fost stabilirea unui interval de
variaţie pentru nivelul semnalului de fond existent în localităţile în care a fost depozitat acest deşeu.
Ulterior, rezultatele obţinute vor putea fi utilizate în studii privind alte locaţii asemănătoare, cu
conţinut de uraniu sărăcit.
Un studiu desfăşurat în China de către Weng şi colab.(2007)a vizat evidenţierea rezultatelor
monitorizărilor efectuate în perioada 1992-2004 în China, odată cu dezvoltarea industriei nucleare.
S-a observat un nivel al debitului dozei de 84-113 nGy/h la o distanţă de 2.5 km de baza nucleară,
cu o valoare medie de 96 nGy/h. La o distanţă de 50 km de bază, valoarea debitului dozei gama
atinge 90 nGy/h, valoare apropiată de cea a semnalului de fond (93 nGy/h).
Măsurători ale debitului dozei gama pot fi efectuate şi pentru aerul de interior. Al-Saleh şi
colab.(2007)au realizat asemenea investigaţii în mai multe locuinţe din oraşul Riyadh, Arabia
Saudită cu scopul de a estima nivelul debitului dozei gama la care este expusă populaţia în timpul
şederii acestora în locuinţe. Doza absorbită anuală a variat între 303 ± 57 şi 700 ± 38 µGy/an, cu o
medie de 445.1 ± 45 µGy/an. Totodată, doza anuală efectivă găsită a variat între 212 ± 40 µGy/an
şi 490 ± 27 µGy/an, cu o valoare medie de 318.57 ± 31 µGy/an. Alţi cercetători interesaţi de studiul
expunerilor la doze gama mici au fost Tso şi Leung, 2000; Miah, 2001, 2004; Sundal şi Strand,
2004; Malathi şi colab., 2005; Selvasekarapandiana şi colab., 2005; Al-Ghorabie, 2005etc.
Taam şi colab. (2008) prezintă rezultatele monitorizărilor fondului gama existent în
împrejurimile Institutului de Inginerie Nucleară din Rio de Janeiro, Brazilia. Motivul pentru care au
fost întreprinse asemenea monitorizări a fost acela că începând cu anul 2003, în cadrul institutului a
fost amplasat un nou ciclotron care produce 18F-Fluorodeoxyglucose (substanţă utilizată în
medicină). Pe de altă parte, depozitul de deşeuri radioactive a fost extins în ultimii ani, primind
astfel o cantitate considerabilă de materiale radioactive. Astfel că, s-a impus evaluarea unei posibile
creşteri ale nivelului fondului gama ambiental din jurul institutului. În vederea estimării debitului
dozei gama au fost utilizaţi detectori de tip LiF:Mg,Cu,P. În urma efectuării măsurătorilor nu a fost
decelată nici o contribuţie semnificativă, care să denote o creştere a debitului dozei gama
ambientală.
Un alt exemplu de monitorizare a nivelului fondului gama existent într-o zonă cu fond
radioactiv ridicat, datorită activităţilor industriale este prezentat de Ortega şi colab. (2008), în
Spania, unde a fost întreprins un studiu la un depozit de deşeuri industriale (Raco de la Pubilla,
Taragona). Acesta conţine deşeuri solide produse de o fabrică având ca obiect de activitate
obţinerea fosfatului de Ca utilizând fosforit. Scopul acestei acţiuni a fost acela de a stabili care sunt
condiţiile radiologice de mediu din respectiva zonă în vederea estimării dozei efective primită de
personalul angajat,precum şi pentru stabilirea impactului potenţial în zonele din împrejurimile
depozitului. În vederea atingerii acestor obiective s-au utilizat dozimetre de tip LiF:Mg,Cu,P. Doza
efectivă găsită datorită componentelor radioactive naturale ale deşeurilor a fost mai mică de 1
mSv/an. O altă concluzie a studiului a fost aceea că sensibilitatea LiF:Mg,Cu,P obţinută a fost de
30-40 de ori mai mare decât cea a LiF:Mg,Ti, fiind astfel cel mai potrivit tip de detector pentru a fi
utilizat în astfel de monitorizări.
Efectele accidentului nuclear de la Cernobîl au fost în mod special studiate şi observate, iar
acest lucru s-a datorat impactului extrem de mare, dar şi datorită problematicii poluării
transfrontaliere. Suedia, una din ţările cele mai afectate de norul radioactiv provenind de la Cernobîl
(depuneri de 137Cs), a întreprins recent (Almgren şi colab., 2008) măsurători ale nivelului dozei
gama existent. A fost estimată o activitate de 4.25 PBq (1 PBq=10 15 Bq) a 137Cs depozitat la nivelul
întregii ţări (aproximativ 5% din totalul eliberat de reactor) (Edvarson, 1991; Gudiksen şi colab.,
1989). Nivelul fondului gama existent a fost estimat pentru aerul de interior având în vedere faptul
că oamenii îşi petrec cel mai mult timp în spaţii închise. Astfel că, au fost realizate măsurători
punctuale, aleator alese (direct pentru individ respectiv în interiorul locuinţelor). S-a observat că
fondul radioactiv din casele construite din lemn a fost mai ridicat decât cel existent în casele din
beton. Concluzia studiului a fost aceea că, pentru zonele considerate, rezultatele au indicat o
contribuţie la fondul gama natural de aproximativ 0.2 mSv/an datorită accidentului de la Cernobîl.
Un alt exemplu este cel din cadrul activităţilor miniere, când indivizii sunt nevoiţi să petreacă
mult timp în subteran. Astfel, apare necesitatea monitorizării acestora din punct de vedere al
expunerii la radon, respectiv la radiaţia gama. Anjos şi colab.,(2010)prezintă rezultatele obţinute în
urma măsurătorilor efectuate într-o mină de aur din sudul Americii de Sud (La Carolina). În vederea
efectuării măsurătorilor s-au utilizat detectori de radon de tip CR-39, respectiv dozimetre bazate pe
fluorură de calciu şifluorură de litiu dopată cu Mg şi Ti. Perioada de timp în care s-a desfăşurat
studiul a fost noiembrie 2008 până în februarie 2009 – sezonul de vară. Au fost realizate măsurători
în 14 puncte, obţinându-sevalori ale concentraţiei de 222Rn cuprinse între 1.8±0.1kBq/m3 şi
6.0±0.5kBq/m3, cu o valoare medie de 4.8 kBq/m3. Aceastăvaloare depăşeşte de trei ori limita
maxim admisă de recomandările ICRP pentru persoanele expuse ocupaţional la radon. Cu privire la
nivelul fondului gama, contribuţia medie a radiaţiei gama externe la doza anuală efectivă a fost
estimată la 0.50 mSv, valoare similară cu cea indicată de Raportul UNSCEAR (2000), care
menţionează o valoare de 0.48 mSv/an (doza anuală efectivă individuală datorată surselor
radioactive naturale pentru populaţia Globului). Totuşi, doza efectivă datorată inhalării de 222Rn,
calculată utilizând valoarea medie a concentraţiei de radon, a fost estimată la 28±4 mSv/an, mai
mare decât valoarea de 20 mSv/an sugerată de ICRP(2008). La asemenea doze sunt expuşi ghizii
turistici care frecventează des mina de aur. Cu toate că expunerea acestora nu este considerată ca
fiind o expunere ocupaţională, acestora nu li s-a implementat niciun program de monitorizare a
nivelului de expunere la radiaţii.
Un studiu extins pe o perioadă de 11 ani a vizat monitorizarea fondului gama natural într-o
zonă tropicală din Brazilia. Au fost înregistrate date de la 36 de puncte de colectare constituite din
detectori de tip TLD, amplasate în zone cu substrate geologice diferite (diverse tipuri de soluri, roci
şi nisipuri de pe plaje) cu scopul de evidenţia diferenţele spaţiale şi temporale ce survin atunci când
se fac estimări ale fondului gama natural. Valorile fondului gama natural obţinute la majoritatea
staţiilor de monitorizare au evidenţiat nivele mai ridicate în timpul sezoanelor toamnă-iarnă
(perioadă caracterizată prin precipitaţii scăzute şi deci conţinut scăzut de apă în sol). Astfel s-a
concluzionat că sezoanele de toamnă, respectiv iarnă, prezintă condiţii favorabile procesului de
exalaţie a 222Rn din solurile mai uscate şi astfel contribuind la creşterea debitului dozei absorbite la
nivelul suprafeţei terestre. Dozele obţinute în cazul nisipurilor existente de-a lungul plajelor au
prezentat cea mai mare variabilitate (datorită dinamicii nisipurilor) (Evangelista şi colab., 2012).
Un alt studiu desfăşurat în India a vizat estimări ale dozei efective anuale pentru locuitorii a
10 sate aparţinând Zonelor cu Fond Radioactiv Natural Ridicat din regiunile de coastă a Districtului
Kanyakumari, Tamil Nadu. Nivelul radiaţiei gama din aerul de interior a fost măsurat utilizând
detectori termoluminescenţi (TLD). De asemenea, concentraţia de 222Rn şi 90Th din aerul de
interior a fost măsurată cu detectori de tip Solid State Nuclear Track Detectors (SSNTD-uri, LR-
115-II). Doza anuală efectivă a variat de la 2.59 mSv pentru satul Mela Vaniyakudy până la 8.76
mSv pentru regiunea Enayam. Autorii propun o reducere a dozelor atât din aerul de interior, cât şi
din aerul din exterior prin înlăturarea conţinutului de rocă de tip monazit existent în substrat printr-o
separare a mineralelor. Doza din aerul de interior poate să fie minimizată şi prin asigurarea unei
ventilări adecvate a încăperilor (Jayanthi şi colab., 2011).
Un studiu de caz realizat în Cameroon, în regiunea Poli, a vizat obţinerea unor rezultate cu
privire la nivelul radioactivităţii naturale, având în vedere faptul că în zonă există zăcământ de
uraniu care se intenţionează a fi exploatat. Autorii (Saidou şi colab., 2010) au investigat nivelul
radioactivităţii din sol, din apa potabilă, respectiv din alimente. Rezultatele obţinute au demonstrat
că nu există un nivel prea ridicat al radioactivităţii pentru aceşti factori. Pe de altă parte, au fost
evidenţiate nivele ridicate de 210Pb şi 20Po în frunzele plantelor, iar acest aspect este necesar a fi luat
în calcul pentru estimarea dozei primite de populaţie prin ingestie, având în vedere faptul că
majoritatea populaţiei din acest areal consumă cantităţi însemnate de frunze şi vegetale.
Recomandările formulate de autori în urma efectuării măsurătorilor au avut ca scop formularea unor
primi paşi în dezvoltarea unor planuri de monitorizare adecvate privind nivelul radioactivităţii din
zona de interes după începerea lucrărilor de exploatare a zăcământului de uraniu. Aceştia
anticipează că odată ce uraniul va fi adus la suprafaţă se va intensifica procesul de emanaţie –
exalaţie a radonului, respectiv a toronului, aspect ce va deveni în scurt timp o problemă pentru
populaţia rezidentă. Totodată, autorii studiului propun ca apa potabilă să fie un factor de referinţă
pentru a cuantifica nivelul poluării radioactive, nivel care ar putea să ajungă tot mai ridicat în
procesele viitoare de exploatare.
Un studiu pilot privind radioactivitatea naturală din 500 de şcoli din sud-estul Italiei
(peninsula Salento, provincia Lecce) s-a desfăşurat în perioada 2005-2006. Au fost realizate
măsurători ale concentraţiei medie de radon (cu detectori de tip SSNTD), respectiv a mediei
debitului dozei gama absorbite în aer (TLD-uri). Media debitului dozei gama din aerul de interior a
fost estimată la 29 nGy/h, care corespunde la o doză efectivă de 0.14 mSv/an, conform Raportului
UNSCEAR 2008. Acest rezultat a demonstrat că materialele din care sunt construite clădirile au un
rol neglijabil în explicarea nivelului fondului gama natural, respectiv surselor de radon pentru aerul
de interior (Trevisi şi colab., 2010).

BIBLIOGRAFIE

1. Almgren, S., Isaksson, M. & Barregard, L., 2008a. Gamma radiation doses to people living
in Western Sweden. Journal of Environmental Radioactivity 99, 394-403.
2. Al-Saleh, F.S., 2007. Measurements of indoor gamma radiation and radon concentrations in
dwellings of Riyadh city, Saudi Arabia. Applied Radiation and Isotopes 65, 843-848.
3. Andersson, P., Garnier-Laplace, J., Beresford, N.A., Copplestone, D., Howard, B.J., Howe,
P., Oughton, D., Whitehouse, P., 2009. Protection of the environment from ionising
radiation in a regulatorz context (protect): proposed numerical benchmark values. Journal of
Environmental Radioactivity 100, 1100-1108.
4. Anjos, R.M., Umisedo, N., da Silva, A.A.R., Estellita, L., Rizzotto, M., Yoshimura, E.M.,
Velasco, H. şi Santos, A.M.A., 2010. Occupational exposure to radon and natural gamma
radiation in the La Carolina, a former gold mine in San Luis Province, Argentina. Journal of
Environmental Radioactivity 101, 153-158.
5. Boguslaw, M., 2007. Technologically enhanced naturally occurring radioactive materials
(TENORM) in non-nuclear industry and their impact into environment and occupational
radiation risk. In: Multiple Stressors: A challenge for the future. Editors: Mothersill, C.,
Mosse, I., Seymour, C. Series: NATO Science for Peace and Security Series C:
Environmental Security. 484 p., Ed. Springer.
6. Beretka, J. şi Mathew, P.J., 1985. Natural Radioactivity of Austrian Building Materials,
Industrial Waste and By- Products. Health Physics 48,87-95.
7. Cosma, C. şi Jurcut, T., 1996. Radonul şi mediul inconjurator. Editura Dacia, Cluj-Napoca,
208 p.
8. Darby, S., Hill, D., Auvinen, A., Barros-Dios J.M., Baysson, H., Bochicchio, F., Deo, H.,
Falk, R., Forastiere, F., Hakama, M., Heid, I., Kreienbrock, L., Kreuzer, M., Lagarde, F.,
Mäkeläinen, I., Muirhead, C., Oberaigner, W., Pershagen, G., Ruano-Ravina, A.,
Ruosteenoja, E., Schaffrath Rosario, A., Tirmarche, M., TomáBek, L., Whitley, E.,
Wichmann, H.E., Doll R., 2005. Radon in homes and risk of lung cancer: collaborative
analysis of individual data from 13 European case-control studies, bmj.38308.477650.63.
9. Darby, S., Hill, D., Deo, H., 2006. Residential radon and lung cancer—detailed results of a
collaborative analysis of individual data on 7148 persons with lung cancer and
14 208 persons without lung cancer from 13 epidemiologic studies in Europe. Scand J Work
Environ Health 32, 1–84.
10. Edvarson, K., 1991. Fallout over Sweden from the Cernobyl accident. In:Moberg,L. (Ed.),
The Cernobyl Fallout in Sweden. Swedish Radiation Protection Authorithy, Stockholm.
11. Eisenbud, M. şi Gesell, T., 1997. Environmental Radioactivity: From Natural, Industrial and
Military Sources (4th ed). Academic Press, San Diego, 656 p.
12. European Commission, 1999. Radiological Protection Principles concerning the Natural
Radioactivity of Building Materials. Radiaction Protection 112. Directorate-General
Environment, Nuclear Safety and Civil Protection.
13. Evangelista, H., Cardoso, S.N.M., Goncalves, A.C., Licinio, M.V., Barboza, E., Paschoa,
A.S., 2012. Inferring the impact of environmental conditionings over natural gamma-
radiation fluxes in a Brazilian tropical site. Radiation Measurements 47, 229-235.
14. Fisenne, I.M., Welford, G.A., Perry, P., Baird, R., Keller, H.W., 1978. Distributional 234U,
238
U, 226Ra, 210Pb and 210Po in soil. Environ. Int. 1, 245-246.
15. Gudiksen, P.H., Harvey, T.F., Lange, R., 1989. Chernobyl source term, atmospheric
dispersion and dose estimation. Health Physics 57, 697-706.
16. Hendry, J.H., Simon, S.L., Wojcik, A., Sohrabi, M., Burkart, W., Cardis, E., Laurier, D.,
Tirmarche, M., Hayata, I., 2009, Human exposure to high natural backgound radiation: what
can it teach us about radiation risks?. Journal of Radiological Protection 29, 29-42.
17. Holtzman, R.B. şi Ilcewicy, F.H., 1966. Lead-210 and polonium-210 in tissues of cigarette
smokers. Science 153, 1259-1260.
18. Imatuokene, D., Abdelaziz, F., Mezaguer, M. & Lounis- Mokrani, Z., 2008. Development of
new system for environmental monitoring based on Al2O3:C detectors. Radiation
Measurements 43, 668-671.
19. International Atomic Energy Agency (IAEA), 1996. International basic safety standards for
protection against ionizing radiations and for the safety of sources. Basic Safety Standards
Series Nr. 115.
20. International Atomic Energy Agency (IAEA), 2010. Nuclear Technology Review
2010.Vienna, Austria
21. International Commission on Radiological Protection (ICRP), 1991. 1990
Recommendations of the International Commission on Radiological Protection. ICRP
Publication 60. Ann. ICRP 21 (1-3).
22. International Commission on Radiological Protection (ICRP), 1993. Protection against
Radon-222 at Home and at Work. ICRP Publication 65. Ann. ICRP 23 (2).
23. International Commission on Radiological Protection (ICRP), 2008. The 2007
Recommendations of the International Commission on Radiological Protection. In: ICRP
Publication 65. Pergamon Press, Oxford
24. Jayanthi, D.D., Maniyan, C.G., Perumal, S., 2011. Assesment of indoor radiation dose
received by the residents of natural high background radiation areas of coastal villages of
Kanyakumari district, Tamil Nadu, India. Radiation Physics and Chemistry. 80, 782-785.
25. Kronfeld, J., Godfrey-Smith, D.I., Johannessen, D., Zentilli, M., 2004. Uranium series
isotopes in the Avon Valley, Nova Scotia. Journal of Environmental Radioactivity 73, 335-
352.
26. Malathi, J., Andal Vanmathi, A.K., Paramesvaran, A., Vijayshankar, R.,
Selvasekarapandian, S., 2005. Study of indoor gamma radiation in Coimbatore City, Tamil
Nadu, India. Int. Congr. Ser. 1276, 344-345.
27. Miah, M.I., 2001. Study on the variations of indoor gamma radiation in the Dhaka district.
Radiation protection dosimetry 95, 365-369.
28. Miah, M.I., 2004. Environmental gamma radiation measurements in Bangladeshi houses.
Radiation Measurements 38, 277-280.
29. Mishev, A.L. şi Hristova, E., 2012. Recent gamma background measurements at high
mountain altitude. Journal of Environmental Radioactivity 113,77-81.
30. Ordinul nr 14, 2000. Norme fundamentale în securitate radiologică, Comisia Naţională
pentru controlul activităţilor nucleare. România, 1-131.
31. Ortega, X., Amor Duch, M., Vargas, A., Lopez, N., 2008. Dose assessment at a phosphate
industry landfill using solid state detectors. Radiation Measurements 43, 664-667.
32. RGSR, 1988. Reglamento General de Seguridad Radiologica. Diario Oficial de la
Federacion, Mexico. at:
http://www.sener.gob.mx/webSener/res/Acerca_de/RegSegRad21.pdf
33. Saidou, Bochuda, O.F., Baechlera, S., Moïsed, K.N., Merlind, N., Froidevauxa, N., 2010.
Natural radioactivity measurements and dose calculations to the public: Case of the uranium
bearing region of Poli in Cameroon. Radiation Measurements.
http://dx.doi.org/10.1016/j.radmeas.2010.11.009.
34. Selvasekarapandiana, S., Lakshmib, K.S., Brahmanandhana, G.M., Meenakshisundaram, V.,
2005. Indoor gamma dose measurement along the East coast of Tamilnadu, India using
TLD. Int. Congr. Ser. 1276, 327-328.
35. Stochioiu, A., Bercea, S., Sahagia, M., Ivan, C., Tudor, I., Celarel, A., 2010. The
measurement of the natural radiation background in a salt mine. Paper presented at Third
IRPA Congress, 14-18 June, 2010, Helsinki, Finlanda. Rom. Journ. Physics 56, 757-761.
36. Stochioiu, A., Sahagia, M., Tudor, I., 2008. TLD system for the monitoring of the
enviromental radioactivity. Environmental Physics 54, 711-719.
37. Sundal, A.V. şi Strand, T., 2004. Indoor gamma radiation and radon concentrations in a
Norwegian carbonatite area. Journal of Environmental Radioactivity 77, 175-189.
38. Szegvary, T., Conen, F., Stöhlker, U., Dubois, G., Bossew, P., de Vries, G., 2007. Mapping
terrestrial ɤ-dose rate in Europe based on routine monitoring data. Radiation Measurements
42, 1561-1572.
39. Taam, I.H., da Rosa, L.A.R., Crispim, V.R., 2008. TLD environmental monitoring at the
Institute of Nuclear Engineering in Brazil. Applied Radiation and Isotopes 66, 1229-1234.
40. Trevisi, R., Caricatob, A., D'Alessandroa, M., Fernández, M., Leonardia, F, Luchesb, A.,
Tonnarinia, S., şi Veschettia, M., 2010. A pilot study on natural radioactivity in schools of
south-east Italy. Environment International 36, 276-280.
41. Tso, M.Y.M., Leung, J.K.C., 2000. Population dose due to natural radiation in Hong Kong.
Health Physics 78, 555-558.
42. United Nations Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiation (UNSCEAR),
2000. Report: Sources and effects of ionizing radiation, Volume 1, Annex B, 74 p. United
Nations, New York.
43. United Nations Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiation (UNSCEAR),
2008. Report: Sources and effects of ionizing radiation, Volume 1, Annex B, 245 p. United
Nations, New York.
44. United Nations Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiation (UNSCEAR),
1998. Report: Sources, effects and risks of ionizing radiation, Annex A, 47 p. United
Nations, New York.
45. Vandecasteele, C.M., 2004. Environmental monitoring and radioecology: a necessary
synergy. Journal of Environmental Radioactivity 72, 17-23.
46. Weng, J., Xiang, Y., Wang, K., Li, X., Han, Z., 2007. Gamma radiation levels in the
ambient environment of the QNPP Base. Nuclear Science and Techniques 18, 366-371.
 Determinarea Varstei Pamantului
- 1650 Episcopul Usher (4004 B.C.)
- James Hutton “Theory of the Earth”
METODE RADIOMETRICE - 1862-1899 William Thomson (Lord Kelvin)-
DE DATARE I zeci-sute milioane ani
K-Ar - 1897 Bequerel- decoperirea radioactivitatii
C-14 - 1905 Rutherford propune o metoda de
determinare a varstelor rocilor pe baza
concentratiei de U-238 si a cantiatatii de He
acumulata
- 1921 Holmes dateaza roci 1,6-3.0 GA

Patterson -1956 – 4.55 GA -U-Th- Pb Ceasuri radiometrice I

K 40 –Ca 40
Canyon Diablo
1.397 GA(1,397,000,000)
• 206Pb/204Pb 9.3066
K 40 –Ar 40
• 207Pb/204Pb 10.293
11.93 GA(11,930,000,000)
• 208Pb/204Pb 29.475
K 40 (T1/2 combinat)
1.250 GA(1,250,000,000)

Rb 87 -48.9 GA(48,900,000,000)
Re 187 45.8 GA(45,800,000,000)
Sm 147 -1.060 GA(1,060,000,000)
Th 232 -14.01 GA(14,010,000,000)
U 235 -0.70381 GA(703,810,000)
U238 -4.4683 GA(4,468,300,000)

Domeniul de aplicabilitate temporala

Ecuatia varstei Ceasuri radioametrice I
N  N 0 e  t
D*  N 0  N
D *  N 0 1  e  t 

D*  N ( e t  1)
D = D0 + D*

D  D0  N ( e t  1)
 Metode bazate pe efectele induse de
Ceasuri radiometrice II iradiere in cristale
C-14 t1/2 = 5730 ani - Metoda urmelor de fisiune
1000000 - Metoda termoluminescentei si luminescentei
900000
stimulate optic (TL si OSL)
N  N 0 e  t
Number of 14C atoms

800000
700000 - Metoda rezonantei electronice de spin
600000
500000
400000
300000
200000
100000
0
0 10000 20000 30000 40000 50000
Years

Domeniul de aplicabilitate temporala A) K-Ar

40 87
dendrocronologie K R b
9 10
T ½ = 1 .2 6 × 1 0 a T ½ = 4 .8 1 × 1 0 a
radiocarbon 1 0 .9 % 8 9 .1 %

V)
potasiu-argon λ
λe
ke
. ][
λβ
E .C +

plumb-210 si metoda dezechilibrelor seriilor radioactive 4 .9

 (2 8 3 .3 k e V )
(1 5 0

 (

-
-
metoda urmelor de fisiune

131
luminescenta 1 4 6 0 .8 k e V 1 0 .7 %

1 .1
1 4 6 0 .8 k e V

rezonanta electronica de spin

keV
amino racemizare

)
0 .2 %
hidratarea obsidianului 40 87
40
Ar C a S r
(s ta b le ) (s ta b le ) (s ta b le )
arheomagnetism polaritate magnetica

0.1 1 10 100 1000

Varsta (ka)

Valoarea obtinuta pentru t reflecta cu acuratete varsta

λ= λe+λβ (momentul solidificarii rocii) in conditiile in care:
40 40 - Nu au existat pierderi de argon radiogenic de-a lungul timpului
19 K
18 Ar
- Mineralele analizate au devenit sisteme inchise pentru argon
e 40 imediat dupa formarea lor ceea ce inseamna ca acestea trebuie
sa se fi racit rapid dupa cristalizare, in cazul in care formare lor
40
Ar *  K (e t  1) nu a avut loc la temperaturi relativ joase.
 - Mineralele analizate nu au fost contaminate cu Ar-40 in timpul
unui eveniment metamorfic ulterior formarii.
40 Ar = 40 Ar i+ 40 Ar*
- Se fac corectiile necesare pentru existenta argonului atmosferic
λ= 5.543 x 10-10 ani -1 la momentul formarii mineralului.
λe= 0.581 x 10-10 ani -1 - Mineralele analizate sunt sisteme inchise pentru potasiu.
λβ = 4.962x 10-10 ani -1 Compozitia izotopica a K este normala si nu a suferit
modificari prin procese de fractionare.
- Concentratiile de K-40 si Ar-40 sunt determinate experimetal
t= (1/λ) ln ((40Ar*/ 40K)(λ/ λe)+1) cu acuratete.
 Compozitia izotopica naturala a K
Aplicabilitate:
• 39K = 93.2581 ± 0.0029 % stabil
• K = 0.01167 ± 0.00004 % radioactiv
40 MINERALE SEPARATE DIN ROCA
• 41K = 6.7302 ± 0.0029 % stabil biotit
• M K = 39.098304 ± 0.000058 u.a.m. muscovit
hornblenda
Compozitia izotopica a Ar in atmosfera
felspat din roci vulcanice
• 40Ar= 99.6% stabil, radiogenic
• 38Ar = 0.063% stabil
ROCA IN ANSAMBLU IN CAZUL ROCILOR
• 36Ar = 0.337% stabil
VULCANICE (ex imp BAZALT)
• M Ar= 39. 9476 u.a.m.

Metode de determinare a concentratiei de 40 K Spectrometria de masa

- Spectrometrie gamma
- Activare cu neutroni
- Determinarea concentratiei de element chimic K, concentratia
de 40 K fiind determinata ulterior pe baza compozititei 36Ar / 38 Ar
izotopice : flamfotometrie, spectrospoie de absorbitie atomica, corectia pt Ar
fluorescenta de raze X atmosferic

Metode de determinare a concentratiei de 40 Ar 40Ar / 38 Ar

determinarea
SPECTROMETRIE DE MASA Ar radiogenic
METODA DILUTIEI IZOTOPICE

Aplicatii Importante B) Metoda

Studierea compozitei izotopice a rocilor Radiocarbonului
bazaltice de pe fundul oceanului si datarea • 1934-produs in laborator
acestora prin iradierea cu neutroni
- Observatii care sustin impoartanta emisiilor de a N -Kurie-
gaz din interiorul Pamantului in formarea • 1946-prezent in CO2
atmosferei Reactii (p,n) atmosferic Libby
- Realizarea unei cronologii a evenimentelor de • Libby- T1/2 = 5568 ani
14N + n  14C + 1H
inversiune ale campului magentic terestru
• Godwin-T1/2 = 5730 ani
- Date care au ajutat in formularea teoriei 14C  14N + - + ν C-14 1.2 x 10 -12 %
placilor tectonice C-12 98.89%
C-13 1.108%
 Det. Activitatii in prezent: contoare beta
spectrometrie de masa cu acceleratoare tandem

A=λN 1 A0
t ln
 A
A0= 13.56 ±0.07
dezintegrari pe minut pe
gram de C
IN TOATE ORGANISMELE VII

Probleme legate de variabilitate concentratiei de

http://c14.arch.ox.ac.uk Calibrarea dendrocronologie+ varve

C-14 din atmosfera de-a lungul timpului

- De Vries- variatii sistematice ale concentratiei de radiocarbon

din atmosfera datorita variabilitatii fluxului de neutoni datorat
variabilitatii fluxului de protoni. Variatii ale activitatii solare,
variatii ale campului magnetic terestru.
- Suess – contaminare cu “ carbon mort” a atmosferei- efect al
revolutiei industriale.
- Contaminarea rezultata in urma testelor nucleare in atmosfera
din anii 50.
- Variatii in rezervoarele de carbon ale Pamantului datorate
schimbarilor climatice.

Radiocarbon Dating of the Shroud of

Turin
Reprinted from Nature, Vol. 337, No. 6208, pp. 611-615,
1989 Summary of mean radiocarbon dates and assessment of
interlaboratory scatter
Sample 1. Very small samples from the Shroud of Turin
have been dated by accelerator mass spectrometry in
laboratories at Arizona, Oxford and Zurich. As Controls,
three samples whose ages had been determined Sample 1 2 3 4
independently were also dated
Sample 2. Linen (sample QI.T/32) from a tomb excavated
at Qasr Ibrîm in Nubia by Professor J. M. Plumley for the Arizona 646 ± 31 927 ± 32 1,995 ± 46 722 ± 43
Egypt Exploration Society in 1964. On the basis of the
Islamic and Christian ink inscription, this linen could be
dated to the eleventh to twelfth centuries AD. Oxford 750 ± 30 940 ± 30 1,980 ± 35 755 ± 30
Sample 3. Linen from the collection of the Department of
Egyptian Antiquities at the British Museum, associated with Zurich 676 ± 24 941 ± 23 1,940 ± 30 685 ± 34
an early second century AD mummy of Cleopatra from
Thebes (EA6707). This linen was dated in the British
Museum Research Laboratory using liquid scintillation
counting, giving a radiocarbon age of 2,010 ± 80 yr BP
Sample 4. Threads removed from the cope of St Louis
d'Anjou which is held in a chapel in the Basilica of Saint- Unweighted mean* 691 ± 31 936 ± 5 1,972 ±16 721 ± 20
Maximin, Var, France. On the basis of the stylistic details
and the historical evidence the cope could be dated at ~ AD Weighted mean** 689 ± 16 937 ± 16 1,964 ± 20 724 ± 20
1290 - 1310 (reign of King Phillipe IV).
Metode de datare bazate pe efectele induse
de iradiere in cristale
Fenomenul de luminescenta
-emisie fotonica ce insoteste trecerea unui sistem dintr-o stare metastabila in
- Metoda urmelor de fisiune stare de echilibru.
- Metoda termoluminescentei si luminescentei -relaxare stimulata a sistemelor cristline imperfecte (izolatori sau
stimulate optic (TL si OSL) semiconductori).
STIMULAREA – TERMICA (TL) sau OPTICA (OSL / IRSL)
- Metoda rezonantei electronice de spin
Datarea prin luminescenta
- Metoda radiometrica- se bazeaza pe proprietatile anumitor minerale (cele mai
utilizate sunt cuartul si feldspatii) naturale de a stoca energia radiatiilor
nucleare. Un fond radioactiv este omniprezent in natura, si cu cat aceste
minerale sunt expuse pentru un timp mai indelungat, cu atat stocheaza
mai multa energie.
- Metoda absoluta- nu necesita calibrare in raport cu alta metoda.

Fenomenul de luminescenţă
-emisie fotonică ce însoţeşte trecerea unui sistem dintr-o stare
metastabilă în starea de echilibru. TL

-relaxare stimulată a sistemelor cristline imperfecte (izolatori

sau semiconductori).
STIMULAREA – TERMICĂ (TL) sau OPTICĂ (OSL / IRSL)

Banda de conducţie
BLSL
GLSL
E
T
E T T
L L Foton
L

Banda de valenţă
IRSL

Iradiere Stocare Stimulare

Datarea prin luminescenţă

Metodă radiometrică absolută

Vârsta
Semnal luminescent

Dβ + Dγ+ D cosm

Sedimente→Vârsta reprezinta momentul de interes timp

(momentul depunerii) !
Formarea Transport
Mineralului (cuarţ, (apă, vânt)/Ardere măsurare
feldspat)
 Ecuaţia de determinare a vârstei Ecuatia de determinare a varstei
Vârsta(ka) = Paleodoza(Gy) / Doza anuală (Gy/ka)
Varsta(ani)=Arheodoza(Gy)/Doza anuala (Gy/an)
Paleodoza→ nu poate fi determinată in mod direct şi se determină Arheodoza→ nu poate fi determinata in mod direct si se determina ca
ca o doză echivalentă. o doza echivalenta.
Doza echivalentă→ raportul dintre semnalul luminescent şi Doza echivalenta→ raportul dintre semnalul luminescent si
sensibilitate. sensibilitate.
Doza anuală→ doza absorbită în decurs de un an (ka) de către Doza anuala→ doza absorbita in decurs de un an de catre granulele
granulele minerale folosite. Se datorează contribuţiei:
minerale folosite. Se datoreaza
● seriilor radioactive naturale ( U-238, U-235, Th-232)
● seriilor radioactive naturale ( U-238, U-235, Th-232)
● K-40 si Rb -87
● K-40 si Rb -87
● radiaţiei cosmice
● radiatiei cosmice

DATAREA PRIN LUMINESCENTA Determinarea dozei echivalente

Determinarea dozei echivalente -detectarea şi cuantificarea emisiilor luminescente -
-prepararea probelor-

T E R M O L U M IN E SC E N T A
500 CW -OSL
SE M N A L T L (im p)

10000 stimulare la putere constanta

400
SEM NAL OSL

1 cm
300
1000
200

100
100
0
0 100 200 300 400 500 600 700 0 5 10 15 20 25 30 35 40
o
T em peratura ( C ) Stimulation time (s)

natural luminescence signal

4

3
Lx / Tx

equivalent dose
1

0
0 20 40 60 80 100

irradiation dose (Gy)

 DATAREA PRIN LUMINESCENTA
Determinarea dozei anuale

( UV )

90Sr/90Y
Diode albastre

Mecanism incalzire

DATAREA PRIN LUMINESCENŢĂ

Aplicaţii în Geologie şi Paleoclimatologie
The arrival of humans and the extinction of mega RELIZAREA UNEI CRONOLOGII DE MARE REZOLUTIE PENTRU
fauna in Australia SECVENTELE LOESS PALEOSOL DIN ROMANIA
Robets et al. (2001), Science 292, 1988

Depozitele de loess ocupă arii

semnificative în Europa (Nord-
Vestul Franţei → Europa
Centrală → Vestul Rusiei).

The co- existence of Aceste depuneri împreuna cu

paleosolurile intercalate reprezintă o
Homo Sapiens and Roberts et al. (2001) Science 292, 1888 arhivă a schimarilor climatice din
Homo Floresiensis timpul Pleistocenului.
In Indonesia.
Morwood et al. (2004), Secvenţele de loess şi paleosolurile
intercalate din România- arhivă
Nature 431, 1087.
detaliata a schimbarilor climatice
din ultimii 650ka (30, >m). Se
Modern Human Origins consideră ca aceste depozite pot fi
Dating of Late Pleistocene Human Skull from Hofmeyr, South Africa. privite ca o verigă între depunerile
tipic eoliene din China si loessurile
Grine et al. (2007), Science 315, 226
de origine periglaciară din Europa
de Vest.

METODA URMELOR DE FISIUNE

- O urma nucleara reprezinta o zona de detriorari
intense creata prin trecerea unei particule incarcate
intr-un izolator solid.
- Primele urme de fisiune au fost observate in anul
1959 de catre Silk si Barnes in mica cu ajutorul unui
microscop electronic de transmisie.
- In anul 1962 Price si Walker au aratat ca printr-un
atac chimic diametrul urmelor poate fi largit pana la
0.5 microni, contribuind astfel la extinderea
considerabila a aplicatiilor urmelor nucleare, acestea
putand fi observate cu ajutorul microscopelor optice. A fission track in transmitted light.
- In natura in ceea ce priveste procesul de fisiune spontana singura
sursa de urme de luat in considerare este U-238, probabilitatile de - Densitatea urmelor este functie de varsta mineralului si de
fisionare spontana pentru U-235 si Th-232 fiind prea mici pentru a concentratia sa de uraniu. Astfel pentru a calcula varsta unui
produce o densitate de urme masurabila. mineral trebuie sa masuram densitatea urmelor naturale si
concentratia sa de U-238.
λ f= 8.46 *10-17a-1 - Pentru ca un mineral sau o sticla sa poata fi datata prin metoda
λ f << λα = 1.55 *10-10a-1 urmelor de fisiune trebuie ca timpul scurs de la formarea sa sa
λ= λ f + λα fie suficient de lung pentru a se forma un numar masurabil de
Fs = (λf / λ) N238-U (eλ*t – 1) urme. Pentru datarea rocilor tinere trebuie apelat la minerale
bogate in uraniu, in timp ce pentru rocile mai varstnice trebuie
folosite minerale mai sarace in uraniu .
- Fisiunea unui atom de uraniu produce doi atomi, cu mase atomice
- Pentru determinarea concentratiei de U-238 se apeleaza la
medii de 96 si 140 avand fiecare o energie cinetica cuprinsa intre 0.4
si 1 MeV. Fragmentele rezultate din acesta fisiune vor fi inregistrate masurarea densitatii urmelor de fisiune induse in urma fisiunii
pe lungimea intregului parcurs , astefel incat o fisiune va da nastere induse in reactor in urma iradierii cu neutroni termici a
unei urme a carei lungime revelabila variza in functie de mineral izotopului U-235, cunoscandu-se abundenta naturala a
intre 10 μm (zircon) si 22 μm (mica). elementului U.

DOZIMETRIA RADIAŢIILOR IONIZANTE PRIN

TERMOLUMINESCENTA
• LiF:Mg, Ti (MTS-N,TLD-100) – cele mai populare dozimetre Fenomenul de termoluminescenţă
• CaSO4 – sensibile dar răspuns energetic nesatisfăcător şi fading ridicat Radiaţie ionizantă
• LiF:Mg, Cu, P (MCP-N, GR-200, TLD-100H) – noua generaţie de dozimetre TL
foarte sensibile potrivite pentru măsurători pentru lungă şi scurtă durată. Fotomultiplicator
+ Dispozitive pasive 25
L iF : M g, C u , P

+ Măsurători integrate 20
T L sig n a l( C)

+ Domeniu util larg 15 2

R = 0.99

+ Răspuns energetic 10

convenabil 5

+ Dimensiune mică 0
0 10 20 30 40 50 60 Ionizare cu capturarea Stimulare termică –
+ Preţ redus Irrad iation d ose (m G y )
electronilor şi golurilor recombinarea cu
500 LiF: M g, Ti emisie luminescentă
400
TL signal( C)

300 1. Etapa de iradiere 2. Etapa de încălzire

200

100

0
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 3.5
Irradiation dose (G y)

Principiul dozimetriei TL Sistemul dozimetric folosit

• detectorul TL propriu-zis
• Ramură a dozimetriei cu corp solid, 1600
metodă relativă de determinare a 1400
Sem nal TL dupa expunere la fond natural
Sem nal TL dupa tratam ent (background) (dozimetrele TL
dozelor - calibrare.
1200 ultrasensibile LiF:Mg,
Sem nal TL (im p/0.2s)

Cu, P )
1000
• Proporţionalitate semnal luminos-
800
doză absorbită.
600 • instalaţia de
• Măsurare semnal TL – la viteză de
400
termoluminescenţă
încălzire controlată – curbă de 200

strălucire – interpolare valori pe 0

(reader de luminescenţă
curba de calibrare- doza absorbită. 50 100 150
Tem peratura ( C)
200
o
250 300
Risø, modelul TL/OSL
DA-20 )
• sursa de calibrare de Co-
60, Dd=4,85Gy/h)
 Procedura
Dozimetrie de mediu TL - avantaje
LiF : Mg, Ti (MTS-N, TLD-100) – cele mai populare dozimetre
• Determinarea semnalului de
CaSO4 – sensibile dar răspuns energetic nesatisfăcător şi fading ridicat fond (backgroundul)
LiF : Mg, Cu, P (MCP-N, GR-200, TLD-100H) – noua generaţie de dozimetre TL • Amplasarea dozimetrelor
foarte sensibile potrivite pentru măsurători pentru lungă şi scurtă durată. (Cluj – Napoca şi Băiţa Plai)
• Comparare- metoda activă :
+ metodă pasivă + domeniu larg de răspuns Gamma Scout
liniar in funcţie de doză
+ măsuratori integrate + reproductibilitate şi
+ costuri reduse stabilitate bună
+ fading neglijabil
+ sensibilitate scăzută la
lumină
+ un semnal rezidual mic
+ procedură de regenerare
foarte simplă

Procedura
Equation y=a+b
7
2.5x10 Adj. R-Squa 0.99873
Value Standard Err
Semnal TL integrat (impulsuri)

B Intercept 978.97201 139

7
2.0x10
• Calibrarea dozimetrelor
B Slope 428715.066 8341.21293

în fascicul gamma - sursa de

7
1.5x10

Co-60 calibrată prin 1.0x10

7

dozimetrie Fricke.
6

• Citirea dozimetrelor TL şi 5.0x10

calcularea dozelor gamma 0.0 LiF:Mg, Cu, P

naturale 0 10 20 30
Doza data (mGy)
40 50 60

Discuţii 0 .1 4
F o n d  terestru
valo ri m ed ii U N S C E A R 2 0 0 0
C lu j
0 .1 2 B aita
( y /h )

Rezultate în concordanţă cu alte studii atât din ţară cât şi din 0 .1 0

D o za ab so rb ita in aer G

străinătate: 0 .0 8
• Doza de radiaţie γ totală absorbită în aer.
0 .0 6
• Doza echivalentă totală DE = Dγ∙ 0,7, unde 0,7 este factorul
de conversie a dozei fizice absorbite în aer la doza pentru 0 .0 4
populaţie Loca DEt DEt
0 .0 2
• Cluj-Napoca DE = 0,0791 μSv/h ţia (μSv/h) (mSv/an)
• Băiţa Plai DE = 0,1295 μSv/h 0 .0 0
Portugalia
Fed. R usa

M alaiezia
N orvegia

A ustralia
R om ânia

Finlanda
B ulgaria

Slovacia
U ngaria
Polonia

O landa
Spania
Franta

B aita
Italia

C luj
UK

• Doza echivalentă γ terestră DEt = DE – Drad c, unde Cj-N 0,0471 0,412

• Drad_c=0,032 μSv/h
• DEt (mSv/an) = DEt ∙24∙365∙10-6 Băiţ 0,0975 0,854
a
 Discuţii Concluzii
Echivalentul dozei efective medii anuale pentru exterior Dozimetria prin termoluminescenţă - metodă deosebit
0,35
0,33 de avantajoasă
0,3
0,25
 măsuratori integrate, metodă pasivă, dimensiuni mici ale detectorilor,
0,17 cost redus.
mSv/an

0,2

Fondul gamma terestru măsurat 0,0791 μSvh-1 (Cluj-

0,15 0,077 0,082
0,07 0,072
0,1 
Napoca) şi 0,129 μSvh-1 (Băiţa Plai) - limite normale.
0,05
0
Media România Malaysia Serbia Cluj- Băiţa Plai
Mondială Napoca  Validate de măsurători cu camera de ionizare şi de
alte studii din ţară.
Echivalentul dozei efective medii anuale pentru exterior
 Limita inferioară de detecţie - 5,5 μSvh-1 pentru
Riscul de cancer fatal cauzat de radiaţia gamma terestră 6,4 x 10-5, care este prea
mic pentru a reprezenta un pericol HE = DEsănătatea
pentru t ∙ Co, umană.
dozimetrele folosite.
Co estimarea
Pentru este coeficientul
acestuiades-a
ocupare
folosit(0,2 pentru exterior, respectiv 0,8 pentru interior)
ecuaţia:  Doza minimă detectabilă - 5,5 μSv - singurul
Ri = a ( HE in + HEout ), laborator acreditat de dozimetrie TL din ţară - 10μSv.
unde a - factorul de risc, 0,05 morţi per sievert (ICRP 1990)
HE in şi HEout - dozele efective absorbite pentru interior, respectiv exterior.  Durata minimă de expunere - 50 de ore, ~ 3 zile.
 Cazul Băiţa Plai nu e afectat de expunerea externă la
fondul de radiaţii γ.

Dozimetrie de Radon cu detectori de Măsurarea radonului în interioare cu

urme CR-39 detectorul de urme CR-39
• metodă pasivă • Numarul urmelor lasate de radiatiile α la trecerea prin anumite
• măsurători de radon în interiorul locuinţelor pe termen lung materiale ~ cu CR-222
• fabricaţi din plastic, alildiglicol
• Urme primare solutie NaOH, 6,25 M urme secundare citire
• sensibili la radiaţiile α cu energii Eα=0,2-8 MeV 90°C, 5-6h

AVANTAJE
• dimensiuni si costuri reduse
• procesare si citire simpla
• integrare pe perioade mari de timp
1-6 luni
• detectori de prag

Detector CR-39 in interiorul

• doze de radiatii cu legi de variatie in Aparatul RadoSys 2000, şi instalaţia Fragmente de fisiune şi urme α în
radapotului in care va fi expus timp necunoscute utilizată la developare detectorul de tip CR-39.

  Fc
Procedura C Rn 
t
• 300 detectori de urme • CRn reprezintă concentraţia de
radon calculată (Bq/m3),
CR-39
• ρ - densitatea de urme
• 13 localitati zona Baita Plai măsurată (urme/mm2),
• martie-iunie-octombrie • Fc - factorul de calibrare
2008. (kBqh/m3)/(urme/mm2),
• interval de 30-97 zile, în • t - timpul de expunere (h)
camere de zi, la o distanţă (Gillmore et al., 2005).
de 1m de la sol
• Atac in soluţie de NaOH
6,25 M, t= 90°C timp de • Concentraţia medie anuală de
5,5-6 h radon (Miles şi Howarth,
2000):
• citire cu aparatul RadoSys-
2000 Ca = fs x A.M. ,
unde fs - factorul de corecţie
sezonierǎ în funcţie de luna în
care s-au startat măsurătorile
Metoda 14C

1. Aspecte generale

Izotopul 14 al carbonului este produs în atmosferă printr-o serie de reacţii nucleare care se
bazează în general pe interacţiunea neutronilor cu izotopii stabili ai azotului, oxigenului şi
carbonului. Aceşti neutroni rezultă în urma interacţiunilor radiaţiei cosmice primare cu atomii
din atmosferă. Cea mai importantă reacţie în urma căreia se formează izotopul 14 al carbonului
este reprezentată de interacţiunea dintre neutronii lenţi şi atomii stabili de azot:

+ → +

Unde este neutronul şi este protonul emisîn urma formării nucleului de carbon.

14
Atomii de C sunt încorporaţi în moleculele de dioxid de carbon prin reacţii de
14
oxidare.Moleculele de CO2sunt distribuite rapid în atmosferă şi hidrosferă şi ajung la nivele
constante de concentraţie. Acest echilibru în ceea ce priveşte concentraţia este menţinut prin
14
producerea de C în atmosferă, pe de o parte şi continua dezintegrare a acestuia, pe de altă
14
parte.Moleculele de CO2sunt încorporate de plante ca urmare a procesului de fotosinteză şi
absorbţie de către rădăcini.Concentraţia carbonului 14 în organismele vii este menţinută la un
nivel constant prin continua absorbţie şi dezintegrare a acestuia.După moartea organismelor, 14C
nu se mai acumulează iar carbonul deja asimilat începe să se descompună. Cunoscându-se rata
de dezintegrare a 14C, se poate calcula momentul morții organismului prin măsurarea cantității de
14
C rămasă în probă. Aceasta va fi “vârsta carbon-14” a probei.

Această metodă geocronologică, propusă şi realizată experimental de Libby (1946) şi Anderson

şi colab., (1947)a devenit, datorită vastului domeniu de aplicabilitate, o metodă de rutină pentru
geodatarea probelor ce conţin carbon şi a căror vârstă variază de la câteva sute de ani până la
maximum 50 ka – 60 ka. Trebuie menţionat că metoda 14C, datorită intervalului de timp pe care
îl acoperă şi faptului că se referă la carbonul fosil de origine animală sau vegetalăeste una din
metodele cronologice de rutină în arheologie. Pentru a asigura intercomparaţia, foarte necesară în
14
cazul oricăror determinări geocronologice, metoda C este foarte des folosită simultan cu alte
metode geocronologice absolute sau relative, cum sunt metodele de dezechilibru (Ivanovich şi
Harmond, 1982), rezonanţă electronică paramagnetică (Ikeya, 1993), termoluminescenţă(Aitken,
1985), luminescenţă stimulată optic (Schokker şi colab., 2004) şi dendrocronologie(Cook şi
14
Kairiukstis, 1990). De altfel, cele mai fine corecţii ale vârstelor determinate prin metoda C au
fost făcute pentru o perioadă de până la 3500 ani BP. numai prin comparaţie cu vârstele
determinate dendrocronologic (Stuiver şi Kra, 1986).

14
Izotopul C are o schemă de dezintegrare simplă, dezintegrarea făcându-se prin emisia unei
radiaţii β-pe nivelul fundamental al 14N:

→ + +ν+

Absenţa emisiei unei radiaţii gama de dezexcitare face ca determinarea concentraţiei de 14C să se
facăfie prin spectroscopie de radiaţii beta cu scintilatori lichizi, fie prin spectroscopie de masă de
particule accelerate (SMPA). În primul caz, sunt necesare probe cu masă de până la 50-80 g, în
timp ce în cazul SMPA probe având câteva zeci de miligrame sunt suficiente. Precizia în
14
determinarea vârstelor prin metoda C este de circa 40 de ani, dar în cazul probelor tinere
aceasta poate atinge şi 12 ani.

2. Relaţiile matematice folosite la determinarea vârstelor

Specific metodelor geocronologice ce folosesc radionuclizii cosmogeni este presupunerea

cunoaşterii a priori a concentraţiei iniţiale a radionuclidului, presupunere bazată pe constanta
fondului radiaţiei cosmice. Pe da altă parte, datorită schemei de dezintegrare simple a 14C, vârsta
probei poate fi determinată folosind relaţia:
Relaţia permite estimarea domeniului optim de valori al vârstelor geologice determinate prin
14
metoda C pentru care precizia metodei este maximă. Având în vedere că la determinarea
vârstelor în cazul folosirii scintilatorilor lichizi, ceea ce se măsoară experimental este activitatea
actuală a probei, în relaţia de mai sus, numerele de nuclee sunt înlocuite cu vitezele de numărare
corespunzătoare R014Cşi, respectiv R14C:

Vârsta astfel determinata poarta numele de vârstă conventională iar pentru a se putea calcula
vârsta reală sunt necesare mai multe corecţii (Figura 1).

Figura 1.Calibrarea vârstelor radiocarbon convenţionale.

Deoarece viteza de numărare R0 corespunzătoare unui gram de carbon actual, pentru o eficacitate
de detecţie de 100%, este egală cu 13,56 ± 0,07 imp min-1, singura sursă de erori în determinarea
vârstei constând în viteza de numărare corespunzătoare probei fosile. În acest caz, datorită
distribuţiei de tip Poisson, eroarea pătratică medie asupra vitezei de numărare devine:

Punând condiţia de minim ,

Figura 2.Dependenţa erorii relative în

determinarea vârstelor prin metoda 14C.
varsta probei pentru care eroarea
Eroarea relativă prezintă un
este minima este:
minimum larg în jurul vârstei de 16,6 ka, vârsta
geologica pentru care precizia metodei 14Ceste
maxiăa (Duliu şi Ursu, 1997).
3. Corecţiile aduse vârstelor convenţionale

12 14
Existenţa unei diferenţe a masei atomice între izotopii C şi C determină o fracţionare a
14
izotopului C astfel încât apare o deplasare iniţială a concentraţiei acestui izotop, ceea ce se
manifestă prin apariţia unei prime diferenţe între vârsta convenţională şi cea reală.

Corecţia fracţionării izotopice este făcuta pornind de la fracţionarea izotopică δ13C a izotopului
13
C, definită prin relaţia:

Unde, drept probă standard fiind folosit fie un fragment de belemnit din formaţiunea Pee Dee din
Statele Unite, fie carbonatul natural din Solnhofen (Germania).

14 12
Deoarece fracţionarea izotopicăa izotopului C faţă de izotopul C este proporţională cu
13 12
fracţionarea izotopului C faţă de izotopul C, vârsta corectatăAcoreste legată de cea
convenţionala A prin relaţia (Stuiver şi Polach, 1977):

Pe lângă aceste corecţii, la stabilirea vârstelor reale, vârstele convenţionale trebuiesc corectate
14
pentru variaţiile ciclice de perioadă mare şi medie a producţiei de C în stratosferă, variaţii
datorate modulării fluxului de radiaţii cosmice la nivelul Pământului de către câmpul magnetic
terestru cu o periodicitate de aproximativ 11,3 ka şi 2,28 ka, de către câmpul magnetic solar cu o
periodicitate de circa 90 ani şi de ciclul petelor solare cu o periodicitate de circa 22 – 25 ani. Pe
lânga aceste variaţii ce contribuie cu câteva zecimi de procent la vârsta convenţionala, mai există
două efecte importante care trebuiesc luate în considerare.
În primul rând trebuie menţionat efectul Suess (1955)manifestat prin îmbogăţirea atmosferei
14
terestre cu carbon fosil, lipsit de izotopul C, carbon generat prin arderea combustibililor fosili
începând cu perioada revoluţiei industriale. În acelaşi timp, testele nucleare atmosferice al căror
14
maximum a fost atins în anul 1963 au contaminat atmosfera terestră cu C, mai întâi emisfera
nordică, şi apoi emisfera sudică, cu consecinţe opuse efectului Suess.

Al doilea efect ce are consecinţe asemănătoare cu efectul Suess este efectul de rezervor datorat
existenţei unor sisteme cu timpi de rezidenţă mult mai mari decât timpul de înjumătăţire al
radiocarbonului sau contaminării cu carbon fosil din rocile înconjurătoare. Un exemplu tipic de
efect de rezervor îl constituie asimetria dintre vârstele obiectelor provenite din emisfera nordică
şi cea sudică, cele din emisfera sudică având o vârstă convenţională cu circa 30 de ani mai mare.
Această particularitate poate fi explicată prin preponderenţa în emisfera sudică a suprafeţei
oceanice, ceea ce la rândul sau determină un schimb mai rapid de bioxid de carbon între ocean şi
atmosfera terestră (Stuiver şi Kra, 1986). Din acelaşi motiv, concentraţia de 14C actual în probele
recoltate din insule este mai mică decât cea din interiorul continentelor (Olsson, 1983). Pe lângă
acestea, o sursă de erori sistematice o constituie contaminarea probelor cu material din imediata
lor vecinătate. Contaminarea poate fi făcută cu material recent, situaţie în care vârsta aparentă
este mai mare decât cea reală sau cu material fosil, caz în care rezultă o vârstă mai mică. Toate
aceste fapte ilustrează cât de atentă trebuie făcută recalibrarea datelor privind vârstele
convenţionale pentru a se obţine în final vârste cât mai apropiate de cele reale.

4. Aplicaţii ale metodei de datare 14C

14
Pentru Holocen şi Pleistocenul superior, metoda C este metoda geocronologică radiometrică
cea mai adecvată, dar cu menţiunea că poate fi aplicată numai probelor ce conţin carbon organic.
Din acest motiv, domeniile de aplicabilitate sunt enumerate mai degrabă pe discipline ştiinţifice
decât pe tipuri de probe.Paleoclimatologia şi glaciologiafac apel simultan la concentraţiile de 14C
din bioxidul de carbon existent în gheaţa fosilă pentru reconstituirea paleoclimei în corelaţie cu
scala de timp (Dansgaard, 1981; André şi Deutsch, 1984).Arheologia şi paleobotanicasunt
14
printre principalii beneficiari ai metodei de geodatare prin C.Sunt datate astfel fragmentele de
lemn, cărbune, turbă, os, cochilii de gasteropode şi lamelibranhiate, fragmente de ţesături,
etc.Pedologia beneficiază, de asemenea,de avantajele oferite de această metodă, datarea făcându-
se fie prin intermediul fragmentelor de vegetaţie, fie al fragmentelor de calise rezultate prin
evaporarea lentăa apelor freatice. Datorită timpului lung de formare al acestor formaţiuni,
vârstele determinate astfel sunt afectate de erori sistematice.Ocenografiaeste unul din beneficiarii
importanţi ai acestei metode. 14C este folosit ca trasor în studiul proceselor pe termen lung ce se
desfăşoara în mediul marin cum sunt curenţii, amestecul hidrodinamic al apelor, lanţurile
alimentare, formarea unor minerale ca apatitul, formarea sedimentelor pelagice, mai ales că prin
SMPA pot fi datate foraminifere individuale.

Pe lânga limitarea la vârstă de maximum 50 ka – 80 ka determinată de timpul de înjumătăţire al

14
C, această metodă de datare este afectată de existenţa unor corecţii ce trebuie să ia în
considerare mai multi factori, majoritatea enumeraţi mai sus şi de faptul că poate fi aplicată
numai formaţiunilor ce conţin majoritar carbon de origine organică. Indiferent însă de aceste
limitări, metoda 14C rămâne una din cele mai folosite metode în geocronologia Holocenului şi a
Pleistocenului superior.
Metoda K-Ar (după Faure, 1986)

1.Generalități

Potasiul se găsește în tabelul periodic în Grupa IA, fiind un metal alcalin alături de litiu,sodium,
rubidium și cesiu.Este unul din cele mai abundente opt elemente chimice din crusta terestra și
conform cu Heier și Adams (1964), acesta este un constituent major al multor minerale
importante care intră în formarea rocilor, cum ar fi feldspații, feldspatoizii, micele, mineralele
argiloase și anumite minerale evaporite.

După descoperirea în anul 1940 de către Nier a izotopului 40 al potasiului, Von Weizsächer
40
(1937) a luat în calcul posibilele moduri de dezintegrare ale K. A ajuns la concluzia finală că
40 40 40
K se dezintegrează în Ca și Ar, bazându-se partial pe faptul că abundența argonului în
atmosfera pământului este de 1000 de ori mai mare în comparație cu abundența altor gaze nobile.

Masa atomică a potasiului calculată de Garner el al. (1975) pe baza abundenței celor trei izotopi
naturali ai potasiului este de 39.098304 ± 0.000058. Abundențele celor trei izotopi sunt: K =
93.2581 ± 0.0029 %, K = 0.01167 ± 0.00007 %, și K = 6.7302 ± 0.0029 %. Compoziția
izotopică a argonului în atmosfera terestră a fost măsurată de Nier (1950): Ar = 99.60%, Ar
40
= 0.063% și Ar = 0.337%. Masa atomică a argonului este 39.9476 iar raportul Ar/36Ar este
99.60/0.337 = 295.5.

2. Principii și metodologie

40 40
Dezintegrarea izotopului natural K în izotopul stabil Ar are loc prin captură de electroni și
40
emisie de pozitroni cu o energie de dezintegrare de 1.51 MeV. 11% din atomii de K sunt
40
dezintegrați prin captură de electroni în Ar aflat pe o stare excitată, care revine la starea
fundamentală prin emisia unei cuante gamma cu o energie de 1.46 MeV. Un alt procent de 0.16
din dezintegrare are loc prin captură de electroni, direct în 40Ar aflat în stare fundamentală.
Figura 1.Schema de dezintegrare a 40K în 40Ar și 40Ca (după McDougall and Harrison 1999).
Emisia de pozitroni are loc doar 0.001% din timp, cu o energie maxima de 0.49 MeV și fiind
urmată de două cuante gamma de anihilare cu o energie totală de 1.02 MeV. 88.8% din atomii de
40 40
K se dezintegrează în Ca prin emisie de electroni și cu o energie de dezintegrare de 1.32
MeV. Astfel, doar 11.2% din atomii de 40K se dezintegrează în 40Ar.

40 40
Producerea de Ar și Ca radiogenic într-un sistem închis pentru potasiu, argon și calciu pe
durata timpului de înjumătățire al potasiului poate fi exprimată prin următoarea ecuație:

40
Ar* + 40Ca* = 40K(eλt - 1)(2.1)

40
unde λ este constanta de dezintegrare a K. Fiecare ramură a schemei de dezintegrare
generează constante de dezintegrare separate,astfelîncât constanta totală de dezintegrare este:

λ = λe + λβ

40
undeλe se referă la dezintegrarea K în 40Ar și λβ reprezintă dezintegrarea în 40Ca. Constantele
de dezintegrare recomandate de IUGS Subcomission of geochronology (Steiger și Jager, 1977)
sunt:

λe= 0.581 * 10-10 y-1

λβ = 4.962 * 10-10 y-1

Constanta totală de dezintegrare pentru 40K este:

λ = (0.581 + 4.962) * 10-10

= 5.543 * 10-10 y-1

Care corespunde la un timp de înjumătățire de :

 .
T1/2 = = 1.250 * 109 y
. ∗

Rata de dezintegrare R este definite ca λe/λβ și are o valoare de 1.117. Fracțiunea de atomi de 40K
care se dezintegrează în 40Ar este dată de (λe/λ)40K. Producerea de atomi radiogeni de 40Ar in
roci și minerale care conțin potasiu poate fi scrisă astfel:

40 40
Ar* = K(eλt - 1) (2.2)

Numărul total de atomi de 40Ar este:

40
Ar = 40Ari + 40Ar* (2.3)

Se presupune că nu exista argon în mineral în momentul formării acestuia:

40
Ari = 0

Ecuația 2.2 este ecuația vârstei pentru metoda K-Ar. Utilizarea acesteia pentru datarea unui
40
mineral cu conținut de potasiu necesită măsurarea concentrației de potasiu și cantitatea de Ar
radiogenic care s-a acumulat. Se poate calcula valoarea lui tcare reprezintă vârsta mineralului
astfel:

∗
= +1 (2.4)

Valorile măsurate pentru tarată cu acuratețe vârsta doar în următoarele condiții:

 1. Când nu s-a pierdut 40Ar radiogenic provenit din dezintegrarea 40
K în mineral, pe durata
timpului de înjumătățire al acestuia.
2. Mineralul a devenit sistem închis pentru 40Ar imediat după formare, ceea ce înseamnă că
acesta trebuie să se fi răcit rapid după cristalizare, în cazul în care formarea nu a avut loc
la temperaturi joase.
40
3. Nu a pătruns deloc Ar în mineral, nici în timpul formării acestuia, nici pe durata unui
eveniment metamorfic ulterior.
4. Se face corecția necesară pentru pentru existența 40Ar din atmosferă.
5. Mineralele au devenit sisteme închise pentru potasiu pe durata timpului de înjumătățire.
6. Compoziția izotopică a potasiului în mineral este normală și nu a fost modificată de
fracționare sau alte procese, cu excepția dezintegrarii 40K.
7. Constanta de dezintegrare pentru 40K este cunoscută cu exactitate și nu a fost afectată de
condițiile fizice sau chimice din mediul în care a existat potasiul până să fie încorporat în
Pământ.
8. Concentrațiile de potasiu și 40Ar au fost determinate cu acuratețe.

Vârsta calculată din ecuația 2.4 este exprimată în unități de 106 sau 109 ani măsurați înapoi de la
momentul prezent. Pentru a se evita ambiguitatea se obișnuiește să se folosească fie notația
științifică (106 sau 109) fie unitățile standard internaționale Ma (106 ani) or Ga ( 109
ani).Concentrația de potasiu necesară pentru a măsura un sistem cu conținut de potasiu se poate
determina prin mai multe metode: fotometrie în flacără, spectrometrie de absorbție atomică,
diluție izotopică, fluorescențăde raze x, chimie gravimetrică sau chiar activare cu neutroni (
40
Cooper, 1963; Dalrymple and Lanphere, 1969; Müller,1966). Cantitatea de Ar radiogenic este
acum măsurată prin diluție izotopică, deși în trecut s-au încercat și tehnica volumetrică și cea a
activării cu neutroni.În metoda convențională de datare K-Ar, compoziția izotopică a argonului
atmosferic captat în mineralele cu potasiu se presupune a fi egală cu aceea a argonului din aer,
deși se poate determina și separat prin intermediul izocronelor K-Ar.

40
Mineralele care urmează să fie datate prin metoda K-Ar trebuie să fi reținut tot Ar radiogenic
produs din dezintegrarea 40K și nu trebuie să conțină vreun exces de argon. În general, pierderile
de argon pot fi atribuite următoarelor cauze:
 1. Incapacitatea mineralelor cu structură cristalină de a reține argonulchiar și la temperatură
scăzută și presiune atmosferică.
2. Atât topirea parțială cât și completă a rocilor urmată de cristalizarea de noi minerale din
topirea rezultată.
3. Metamorfismul la temperaturi și presiuni ridicate rezultă în pierderi complete sau parțiale
de argon, depinzând de temperatură și de durata evenimentului.
4. Creșterea temperaturii cauzată de adâncimea la care se află sau metamorfismul de contact
cauzează pierderi de argon din majoritatea mineralelor fără să se producă alte modificări
fizice sau chimice în rocă.
5. Dezagregarea chimică și alterarea de către fluide apoase care duc nu numai la pierderi de
argon dar și la modificări ale conținutului de potasiu în minerale.
6. Redepunerea mineralelor solubile în apă, cum ar fi silvina.
7. Descompunerea mecanică a mineralelor, undele de șoc și deteriorarea prin radiații.

Metamorfismul de contact cauzează pierderi sistematice de argon radiogenic, hornblenda

reținând argonul radiogenic mai bine decât biotitele, în condiții fizice și chimice identice.
Feldspații de potasiu nu sunt potriviți pentru metoda de datare K-Ar pentru că pierd ușor argon
chiar și în condiții de temperaturi relativ scăzute (Hart, 1964).

Pentra a fi folosite la datarea prin metoda K-Ar, mineralele și rocile trebuie să rețină cantitativ
argon (deși toate mineralele încep să piardă argon odata cu creșterea temperaturii), trebuie să fie
rezistente la alterarea chimică și trebuie săconțină potasiu (deși nu neapărat ca și constituent
major). Mai mult, trebuie să fie suficient de comune pentru a fi folositoare în investigațiile
geologice. De mare interes este datarea rocilor vulcanice în ansamblu (ex. bazalt).
3. Izocronele K-Ar

40
Cantitatea de Ar pe unitatea de masă a unui mineral sau a unei roci care conține potasiu de
vârstă teste exprimată în ecuațiile 2.2 și 2.3 astfel:

40
Ar = 40Ari + 40
K(eλt - 1) (3.1)

În această ecuație 40Ari reprezintă numărul de atomi de 40

Ar pe unitatea de masă a probei, care
40
nu s-au format prin dezintegrarea K din momentul închideriimineralului sau rocii.
Componentul non-radiogenic poate fi constituit de argon provenit de la una sau mai multe surse,
incluzând: (1) argon dizolvat în magmă și care ar fi putut proveni din mantaua Pământului sau
din degazarea mineralelor vechi cu conținut de potasiu din crustă; (2) argon care s-a emis pe
durata metamorfismului termal târziu al rocilor și care s-a răspândit în minerale pe durata acelui
eveniment; (3) argon atmosferic absorbit de granulele de la suprafață și de microfisuri în timp ce
roca era expusă la atmosferă, atât în mediu cât și în laborator. În datarea K-Ar convențională se
40 40
admite faptul că tot Ar inițial este de origine atmosferică și se scade din totalul de Ar din
40
probă pe baza raportului Ar/36Ar de 295.5. Dacă mineralele conțin argon ”magmatic” sau
”metamorfic” (sursele 1 și 2), atunci vârsta calculată cu K-Ar este mai mare decât vârsta
40
mineralelor despre care se spune ca au ”excess” de Ar. Metoda de datare cu izocrone poate
evita această problemă. Se poate modifica ecuația 3.1 prin împărțirea fiecărui termen prin
numărul de atomi de 36Ar pe unitatea de masă a probei. Rezultă următoarea ecuație:

= i+ (eλt - 1) (3.2)

40
Aceasta exprimă raportul măsurat Ar/36Ar ca o sumă de doi termeni. Primul termen reprezintă
argonul din contribuția surselor eruptive, metamorfice și atmosferice iar al doilea reprezintă
componenta radiogenică care s-a acumulat din momentul închiderii mineralului. Mineralele cu
potasiu care coexistă în același eșantion de rocă pot avea rapoarte identice de(40Ar/36Ar)i, sau cel
puțin similare. Mai mult, aceste minerale care coexistă au aceeași vârstă t.Prin compararea
ecuației 3.2 cu o ecuație liniară de forma ecuația dreptei (y = b + mx), vedem că ordonata la
origine pe axa y este:

b= i (3.3)

și panta dreptei este:

m= (eλt - 1) (3.4)

40
Mineralele care coexistă în aceeași rocă și care au același raport inițial Ar/36Ar și aceeași
vârstă sunt reprezentate de puncte care definesc linii drepte de coordonatele rapoartelor măsurate
40
Ar/36Ar și 40K/36Ar.O astfel de linie dreaptă se numește izocronă pentru că toate punctele de pe
această linie au aceeași vârstă. Panta dreptei izocrone, m poate fi folosită pentru a calcula vîrsta:

= +1 (3.5)

Mai mult, toate probele trebuie să aibă același raport inițial 40Ar/36Ar dar concentrații diferite de
potasiu și diferite rapoarte de 40K/36Ar. Metoda izocronelor K-Ar pare să ofere anumite avantaje
în plus față de metoda convenționala K-Ar, în sensul că buna potrivire a datelorpe o dreaptă
poate fi considerată ca o dovadă că probele au rămas închise pentru K și Ar și că au avut
rapoartele 40Ar/36Ar identice sau măcar similare.

În metoda de datare cu izocronele K-Ar un dezavantaj este constituit de faptul că diferite

minerale ce conțin potasiu dintr-o probă de rocă pot avea diferite rapoarte inițiale 40Ar/36Ar din
cauza contaminării atmosferice variabile cu argon. Această problemă poate fi redusă, dacă nu
complet evitată prin eliminarea sau absorbția argonului atmosferic, înainte ca argonul să fie
extras din probă. Acest lucru se poate realiza prin preîncălzirea probelor sub vid sau prin spalare
rapidă cu acid florhidric (Hayatsu și Carmichael, 1977).
Metoda izocronelor K-Ar poate fi utilizată pentru datarea mineralelor sau eșantioanelor de rocă
întreagă potrivită pentru acest tip de datare, daca acestea îndeplinesc una din următoarele două
condiții: (1) toate mineralele sau rocile care se datează au încorporat inițial argon cu compoziție
izotopică identică, indiferent de sursa acestui argon; (2) mineralele sau rocile sunt foarte bogate
în 40Ar radiogenic, încât nici o diferență din raportul inițial 40Ar/36Ar nu este importantă.

4. Datarea rocilor sedimentare

Geocronometria are ca obiectiv important determinarea momentului de depunere a rocilor

sedimentare pentru că aceste date sunt necesare în constituirea scării timpului geologic.

Datarea rocilor sedimentare a început în 1950 (Lipson, 1958; Goldich şi colab., 1959) și a
continuat până în 1982 (Odin). Rezultatele datărilor au fost dezamăgitoare pentru că rocile
sedimentare și mineralele pe care acestea le conțin sunt dificil de datat din mai multe motive. (1)
Cele mai abundente tipuri de roci sedimentare (gresii,marne, aleurit) sunt compuse în întregime
sau conțin particule minerale provenite din eroziunea rocilor mai vechi. Astfel, datele obținute
din datarea acestor tipuri de roci nu indică momentul depunerii. (2) Rocile sedimentare compuse
din minerale formate în poziția în care se află în prezent nu conțin suficient potasiu pentru datare
40 40
sau nu rețin Ar radiogenic format din dezintegrarea K după depunere. Posibilitatea datării
rocilor sedimentare este astfel limitată la rocile vulcanice care pot fi intercalate cu roci
sedimentare și la anumite argile minerale formate prin reacții chimice în oceane. Probleme legate
de plasarea stratigrafică a limitelor dintre diviziuni și de vârstele biostratigrafice a anumitor roci
sedimentare au necesitat frecvent revizuirea scării timpului geologic.
5. Scara timpului pentru inversiunile polarității geomagnetice

În 1906 a fost lansată ideea inversiunii polarității câmpului magnetic al Pământului de către
fizicianul Bernard Brunhes, însă nici un studiu sistematic despre istoria inversiunilor polarității
nu a fost posibil până când metoda K-Ar nu a fost utilizabilă pentru datarea rocilor vulcanice
foarte tinere. Cronologia inversiunii constă în intervale de timp extinse numite epoci, pe durata
cărora câmpul magnetic a avut predominant o singură polaritate. Aceste epoci sunt întrerupte de
evenimente de scurtă durată cu polaritate inversă. Distincția dintre epoci și evenimente se
bazează mai ales pe durata de timp implicată. Scara timpului pentru ultimii 5.0 milioane de ani
cuprinde patru epoci , începând cu prezentul: Brunhes (normal), Matuyama (inversat), Gauss
(normal) și Gilbert (inversat).

Scara timpului polarității geomagnetice a fost extinsă pentru era Mezozoică pe baza carotelor
sedimentare marine de adâncime și pe baza modelelor de anomalie magetică în oceane.
Rezultatele evidențiază incidența unor frecvente inversiuni de polaritate, durând între 104 și 107
ani. Rocile sedimentare sunt un înregistrator imperfect al câmpului magnetic terestru din cauza
distorsiunilor care au loc de-a lungul depozitării sau care se suprapun mai târziu peste roci din
cauza alterării chimice (Cox şi colab., 1963a,b . McElhinny (1978) a atras atenția asupra faptului
că unitățile magnetostratigrafice ar trebui să se bazeze pe un număr mare de probe din stratele de
roci și că ar trebui eliminate componentele instabile ale magnetismului remanent prin metode de
laborator potrivite.

6. Argonul din mantaua terestră

Prezența 40Ar în exces în rocile bazaltice de pe fundul mării reprezintă un fenomen cu implicații
importante pentru teoriile despre degazările din mantaua Pământului și evoluția atmosferei
acestuia (Ozima și Podosek, 1983). Mai multe studii realizate asupra unor roci bazaltice oceanice
40
au întărit concluzia conform căreia argonul din mantaua Pământului este mai bogat în Ar
radiogenic în comparație cu argonul din atmosferă. Concluziile stabilite în urma altor studii
despre originea atmosferei terestre (Brown, 1952; Shilibeer și Russel, 1954; Turekian, 1959) au
adus dovezi cu privire la abundența scăzută a gazelor nobile în atmosfera terestră în comparație
40
cu abundența acestora în Soare, și îmbogățirea anormală a argonului atmosferic în Ar
36
radiogenic în comparație cu Ar. De aici și presupunerea ca atmosfera terestră își are originea în
40
degazările din interiorul Pământului, imediat după formare și că majoritatea Ar a fost produs
40
prin dezintegrarea K din interiorul Pământului.

7. Rocile metamorfice

În rocile vulcanice (efuzive) care se răcesc rapid , mineralele care au potasiu încep să acumuleze
argon radiogenic aproape imediat după cristalizare. În rocile plutonice situate la adâncime și în
rocile metamorfice care se răcesc încet, retenția de argon poate fi întârziată până la scăderea
temperaturii la o anumită valoare critică sub care difuzia argonului nu mai are rezultat și începe
să se acumuleze 40Ar radiogenic. În această situație se poate introduce conceptul de temperatură
40
de blocare, care se definește ca fiind temperatura la care pierderea de Ar dintr-un anumit
mineral prin difuzie începe să fie nesemnificativă în comparație cu rata de acumulare a
argonului. Se poate defini și semnificația perioadelor de timp definite prin metoda K-Ar, ca fiind
timpul care a trecut de când mineralul datat s-a răcit prin intermediul temperaturii de blocare,
presupunându-se că a rămas închis pentru argon și potasiu după acest eveniment.

Un fenomen similar cu cel descris este păstrarea de către roci a orientării magnetizării când
acestea se răcesc prin intermediul ”temperaturii de blocare magnetică”. Sub această temperatură
momentele magnetice nu se mai pot adapta la modificările survenite în orientarea și polaritatea
câmpului magnetic terestru. Astfel, rocile magmatice și metamorfice care s-au racit prin
intermediul temperaturii de blocare magnetică păstrează magnetizarea existentă atunci când
aveau temperaturi înalte. York (1978) a demonstrat că ecuația dedusă de Dodson (1973) pentru
temperatura de blocare izotopică se poate aplica și pentru temperatura de blocare magnetică.
8. Metoda de datare 40Ar/39Ar

Metoda convențională de datare K-Ar se bazează pe ipoteza că proba nu conținea argon la

momentul formării și că tot argonul radiogenic produs ulterior în probă a fost reținut cantitativ.
Dar argonul se poate pierde prin difuzie chiar și la temperaturi situate mult sub punctul de topire,
de aceea metoda K-Ar reprezintă timpul care a trecut din momentul în care răcirea a ajuns la o
temperatură la care pierderea argonului prin difuzie este nesemnificativă. În anumite circumstnțe
poate fi prezent și un exces de 40Ar radiogenic, ceea ce cauzează vârste K-Ar prea mari.

40
Metoda de datare Ar/39Ar depășeste uneori limitele metodei convenționale K-Ar. Această
metodă are avantajul că sunt necesare doar măsurători ale raportului izotopic al argonului.
Problema caracterului neomgen al probei și necesitatea măsurării concentrațiilor absolute de
potasiu și argon sunt eliminate (Faure, 1986). Alte avantaje ale acestei metode sunt constituite de
posibilitatea datării de granule minerale individuale și de cantități mici de probă dar și de datarea
de roci cu conținut de minerale de diferite vârste, fără necesitatea separării mineralelor, ceea ce
fie este foarte dificil, fie este imposibil de realizat. Tehnica de datare 40Ar/39Ar implică obținerea
vârstelor numai pe baza raportului 40Ar/39Ar . Se pot obține mai multe rezultate pentru o singură
probă prin eliberarea argonului din aceasta in trepte, pe măsura creșterii temperaturii.

Dacă proba a rămas închisă pentru potasiu și argon din momentul răcirii inițiale, atunci raportul
40
Ar/39Ar și vârstele calculate la fiecare pas ar trebui să fie constante. Dacă s-a pierdut argon
40
radiogenic la un anumit timp după răcirea inițială, raportul Ar/39Ar al gazului eliberat la
diferite temperaturi poate varia și atunci va rezulta un spectru de vârste din care se poate apoi
deduce timpul care a trecut de la răcirea inițială ((Faure, 1986)

8.1. Principiile metodei (Kelley, 2002)

40
Tehnica Ar/39Ar a fost descrisă prima dată de Merrihue și Turner (1966) și se bazeazăpe
aceeași schemă de dezintegrare ca și metoda K-Ar, dar în loc de măsurători pe alicot separat,
 39 39
potasiul se măsoară prin crearea Ar din K, prin bombardarea cu neutroni într-un reactor
nuclear. Aceasta determină o reacție n, p(captură de neutroni, emisie de protoni):

(n,p) (8.1.1)

Utilizând formula lui Mitchell (1968), numărul de atomi de 39Ar formați în probă prin iradierea
cu neutroni este:

39
Ar = 39K Δ∫φ (ε)σ(ε)d(ε) (8.1.2)

39
unde K reprezintă numărulde atomi, Δeste durata de iradiere, φ (ε) este densitatea fluxului de
39
neutron la energia εșiσ(ε) este secțiunea trensversală de captură de neutroni a K pentru neutronii
de energie ε.

Adaptând ecuația vârstei a metodei K-Ar pentru 40Ar*, rezultă:

40
Ar* = 40K −1 (8.1.3)

Combinând ecuațiile 8.1.2 și 8.1.3 pentru o probă de vârsta t, obținem:

∗
= (8.1.4)
∫ ( ) ( ) ( )

Această ecuație poate fi simplificată prin introducerea unui parametru adimensional

corespunzător iradierii, J, după cum urmează:

J= ΔT∫ φ (ε)σ(ε)d(ε) (8.1.5)

Valoarea lui J se determină prin utilizarea unui mineral standard de vârstă cunoscută pentru a
monitoriza fluxul de neutroni. Substituind ecuația 8.1.5 ecuației 8.1.4, ecuația vârstei Ar-Ar este:

∗
t= ln 1 + (8.1.6)

40
Raportul celor doi izotopi de argon, Ar radiogenic produs natural și 39Ar produs în reactor este
astfel proporțional cu vârsta probei.

Vârstele obținute în acest fel sunt vârstele date de argonul total, prin urmare și aceste vârste sunt
supuse acelorași limitări ca și cele obținute prin prin metoda convențională K-Ar. Aceasta pentru
că rezultatele obținute sunt dependente de presupunerea că nici o parte din 40Ar radiogenic nu s-a
pierdut din probă și că nu există exces de40Ar în probă. Totuși, aceste vârste evită problemele
legate de neomogenitatea distribuției potasiului și argonului în probe și necesită doar măsurarea
raportului izotopic al argonului (Faure, 1986).

9. Aplicații ale metodelor de datare K-Ar și 40Ar-39Ar

40 40
Așa cum am amintit la începutul lucrării, dezintegrarea K în Ar are loc pe trei căi diferite.
Două dintre acestea implica captură de electroni iar a treia emisie de pozitroni. Aceasta din urmă
40
reprezintă doar 0.01% din dezintegrarea în Ar, astfel încât constanta de dezintegrarea pentru
captura de electroni (EC) poate reprezenta toate cele trei căi de la 40K la 40Ar. Această constantă
de dezintegrare are o valoare recomandată de0.581*10-10 ani-1, ceea ce corespunde unui timp de
înjumătățire de 11.93 GA (Steiger și Jäger, 1977; Dickin, 2005).

40
Dezintegrarea în Ca are loc prin emisie de particule β și constanta de dezintegrare β are o
valoare recomandată de 4.962*10-10 ani-1, ceea ce echivalentul unui timp de înjumătățire de
1.397 GA. Suma constantelor de dezintegrare pentru cele două ramificații este de 5.543*10-10
ani-1, timpul de înjumătățire al 40
K fiind de 1.25 GA. Având timpi de înjumătățire atât de mari,
metodele de datare care implică izotopul 40 ar argonului sunt utilizate în datarea de probe vechi
și foarte vechi.

Metoda de datare K-Ar este aplicabilă anumitor minerale și roci care conțin potasiu și care rețin
argonul radiogenic după răcire în timpul temperaturii de blocare. Mineralele potrivite pentru
acest tip de datare includ biotitul, muscovitul și hornblenda din rocile plutonice și cele
metamorfice, dar și feldspații din rocile vulcanice. Metoda K-Ar aplicată rocilor vulcanice tinere
a fost utilizată în construirea scării timpului pentru inversiunile câmpului magnetic terestru.

Datarea bazaltelor de pe fundul oceanelor și interpretarea modelelor de anomalii magnetice din

bazinele oceanice au constituit probe directe pentru întinderea bazinelor marine și pentru
40
deplasarea continentelor, ceea ce duce la formularea teoriei plăcilor tectonice. Pierderea Ar
radiogenic la temperaturi ridicate face ca metoda K-Ar să fie un indicator util al ciclurilor de
răcire lentă al rocilor metamorfice și plutonice, dar distruge proba formării inițiale a materialului
(Faure, 1986).

Diferența esențială dintre tehnicile K-Ar și Ar-Ar constă în măsurarea potasiului. În datarea K-Ar
potasiul este măsurat în general prin flamfotometrie, spectrometrie de absorbție atomică sau
diluție izotopică iar măsurătorile de argon sunt realizate pe alicote individuale de mineral sau
rocă. În metoda Ar-Ar, potasiul se măsoară prin transformarea 39K în 39Ar prin bombardament cu
neutroni iar vârsta se calculează pe baza raportului izotopilor de argon. Astfel, principalul
avantaj al metodei Ar-Ar este acela că argonul poate fi eliberat treptat prin încălzirea probelor
iradiate (Kelley, 2002).

În continuare vor fi prezentate patru studii de datare prin metodele descrise în această lucrare.
Primul se referă la stabilirea vârstei celei mai recente erupții de la Toba; al doilea este un studiu
de datare al fragmentelor de roci ejectate de erupția vulcanică de la Toba (aceste fragmente apar
sub numele de tephra) care au ajuns chiar și în jurul Indiei Peninsulare, presupunându-se că
aparțin erupției de acum 70.000 de ani; al treilea studiu are în vedere efectivitatea combinării
metodelor de datare K-Ar și 40Ar-39Ar pentru intervalul de vârste 14C iar ultimul studiu constă în
 40
aplicarea metodei Ar-39Ar pentru datare unor fragmente tephra din Marea Mediterană,
aparținând Pleistocenului Târziu.

9.1. Vârsta celei mai recente erupții de la Toba, stabilită pe baza metodelor de
datare K-Ar și 40Ar-39Ar (Williams, 2011).

Vulcanul Toba este situat în nordul Sumatrei, în una din cele mai active regiuni seismice din
lume iar caldera vulcanului Toba se află la joncțiunea a două aliniamente tectonice majore: zona
de falie a Sumatrei aliniată SE-NV și zona de fractură aliniată pe direcția N-S ( Crow, 2005).
Caldera existentă în prezent reflectă impactul exploziv a celei mai recente erupții datate la~
73.000 ani. Această erupție a acoperit o arie de ~ 20.000 km2 în jurul calderei cu un strat mai
gros de 100 m de piatra ponce și cenușă ( YTT- Youngest Toba Tuff) denumit ”cel mai recent tuf
vulcanic de la Toba” (Knight şi colab., 1984).

În urmă cu mai mult de 30 de ani Ninkovich şi colab.(1978a,b) și Ninkovich (1979) au semnalat

prezența unui strat foarte răspândit de cenușă vulcanică extras din carote în nord-estul Oceanului
Indian și Golful Bengal. Analizele geochimice ale cenușii au indicat că aceasta provine dela
vulcanul Toba iar prin datarea potasiu-argon a cenușii s-a stabilit că are o vârstă de ~75.000 ani
și că s-a depus aproape de tranziția de la Stadiul Izotopic Marin 5 (MIS 5) la MIS 4. Acest fapt
indică o schimbare de la condiții de intergraciar la glaciar la scală globală.

În ceea ce privește vârstele stabilite pentru ”cel mai recent tuf vulcanic de la Toba”, Ninkovich şi
colab. (1978b)a obținut pentru un eșantion de biotit din tuf vulcanic o vârstă potasiu-argon de
74.9 ± 12 ka. Această probă (Id680) a fos prelevată din Si Gura Gura, de-a lungul râului Asahan,
pe flancul de sud-est al calderei. Un eșantion de sanidin (un feldspat potasic) din tuf vulanic din
marginea central estică a calderei a fost datat prin metoda K-Ar cu 73.5 ± 3 ka. Compoziția
chimică și mineralogică a probei Id680 prelevată aproape de vârful tufului vulcanic de la Toba a
fost similară cu aceea a eșantionului de cenușă de 15 cm grosime dintr-o carotă marină localizată
la 950 km vest de centrul calderei vulcanului Toba. Pe baza acestor date s-a mai sugerat faptul că
vârsta de 73.5 ± 3 ka a eșantionului de sanidin ar putea fi folosită ca o verificare independentă a
limitei dintre MIS 5 (ultimul interglaciar) și MIS 4 (glaciar), din moment ce cenușa din carota
marină amintită anterior se situează la această limită sau aproape de aceasta. De asemenea, au
mai concluzionat că ceea ce ei au numir erupția de acum ~ 75 ka a fost singura erupție explozivă
majoră a Tobei în ultimii 0.5 Ma.

Vârstele 40Ar/39Ar obținute pentru un fenocristal sanidin din YYT și pentru unul din MTT au fost
de 73.5 ± 4 ka și 501 ± 5 ka ( Chesner şi colab., 1991). Cele două vârste de 73.5 ± 4 și 73.5 ± 3
obținute pentru ”cel mai recent tuf vulcanic de la Toba” sunt considerate a fi, pe baza datării
exacte, cele mai bune estimări de vârstă ale tufului vulcanic de la Toba, până în prezent.

9.2. Fragmentele de tephra din India Peninsulară: apartenența lor ultimii erupții
de la Toba (Westgateşi colab., 1998).

Există o controversă în ceea ce privește numărul erupțiilor de la Toba reprezentate de stratele de

tephra din jurul Indiei Peninsulare.

Trei tufuri riolitice majore de vârstă Cuaternară au fost identificate în caldera din Toba (Chesner
şi colab., 1991). Cel mai recent tuf vulcanic de la Toba (YTT) are o medie a vârstei 40Ar/39Ar de
73 ± 4 ka, cel mediu (MTT) de 501 ± 5 ka iar cel mai vechi (OTT) de 840 ± 30 ka. Fiecare din
aceste erupții a determinat căderea unui strat extins de cenușă și fragmente de piatra ponce peste
Oceanul Indian, așa cum o demonstrează stratele tephra din carotele marine analizate.
Fragmentele tephra au fost probabil transportate în mijlocul Oceanului Indian pe durata fiecărei
dintre erupțiile de la Toba, date fiind stratele tephra (A, C, D, E) din carota sedimentară extrasă
din Situl 758 ODP din Oceanul Indian. Se lansează însă întrebarea: în care dintre cazuri
fragmentele tephra au ajuns pe subcontinentul indianîn cantitate suficientă pentru a fi păstrate ca
un strat vizibil în depunerile sedimentare?

În încercarea de a răspunde la această întrebare s-a analizat compoziția cioburilor de sticlă

vulcanică de probele de tephra din India și s-au comparat datele obținute cu eșantioanele din
caldera Tobei, din Malaysia și din stratele A, Cși D din Situl 758 ODP. Mai multe studii au arătat
importanța compoziției chimice a sticlei în identificarea stratelor de tephra sau în diferențierea
lor (Westgate și Gorton, 1981). Eșantioanele din India coincid exact cu stratul tephra cel mai
recent de la Toba (YTT).

Noi studii chimice și cronologice arată că prezența fragmentelor tephraîn jurul Indiei
Peninsulare, provenite de la erupția din Toba aparțin stratului YTT datat cu 75.000 ani. Acest
strat de tephra poate fi folosit ca un instrument eficace în corelarea și datarea sedimentelor din
Cuaternarul Târziu din India.

40
9.3. Efectivitatea combinării metodelor de datare K-Ar și Ar/39Ar aplicate
intervalului de vârste 14C (Guillou şi colab., 2011).

14
Efectivitatea combinată a celor două metode de datare pentru intervalul de vârste C a fost
evaluată prin studierea a două probe de rocă (fonolite) vechi de 30.000 de ani, din Tenerife.
Cele două probe studiate aparțin complexului vulcanic Teide (Tenerife, Canary Islands, Spain),
fiind din ultima fază de activitate vulcanică a acestuia. Prima probă (CIFT-98) provine din
fonolitele căzute în interiorul Văii Orotava, iar cea de-a doua (proba CIFT-301) aparține
fonolitelor de pe plaja San Marcos.

Analizele K-Ar pentru fiecare probă au implicat trei determinări independente de potasiu și două
de argon. Concentrațiile de potasiu au fost determinate cu o incertitudine de 1% (1σ). Și au fost
combinate pentru a da o valoare medie. Determinarea vârstei fiecărei probe s-a realizat prin
40
utilizarea acestei valori și a mediei ponderate a celor două măsurători de Ar* (radiogenic)..
Vârstele K-Ar pentru probele CITF-98 și CITF-301 sunt de 33.1 ± 1.8 și 31.6 ± 1.9 ka.

40
În ceea ce privește rezultatele metodei Ar/39Ar, s-au obținut pentru cele două probe vârste de
32.4 ± 1.8 ka (CITF-301) și 31.4 ± 1.7 ka (CITF-98). Astfel, vârstele 40Ar/39Ar sunt compatibile
cu vârstele K-Ar, fiind de aceeași precizie (2σ).
9.4. Datarea unor fragmente de tefra de vârstă pleistocenă (41 ka) din Marea
40
Mediterană prin metoda Ar/39Ar: implicații climatice (Ton –That şi colab.,
2001)

Cronologia radioizotopică păstrată de sedimentele marine și gheața polară este imprecisă. Deși
există indicii și dovezi despre paleoclimat obținute pe baza metodelor proxi (ex. fluctuațiile
izotopilor de oxigen), o cronologie îmbunătățită a Pleistocenului Superior ar facilita studiulmai
multor fenomene cheie, cum ar fi modificările climatice, evenimentele Heinrich, perioadele de
minimă intensitate ale campului magnetic al Pământului și perioadele cu flux intensificat de raze
cosmice (Hall şi colab., 1995).
Fragmentele tephra cu minerale bogate in potasiu sunt rare în nordul Oceanului Atlantic care
reprezintă o regiune cheie pentru reconstrucțiile de paleoclimat. Însă, astfel de strate tephra
există în centrul regiunii mediteraneene și sunt provenite de la erupțiile vulcanice explozive din
ultimii 200 ka. Datarea acestora are importante implicații in determinarea cronologiei
paleoclimatului marin. Pentru că mai multe din aceste strate marine de tephra conțin fenocristale
40
de sanidin și biotit, acestea sunt potrivite datării Ar/39Ar (Keller şi colab., 1978; Paterne şi
colab., 1999). Cel mai gros strat tephra din această regiune a fost denumit C-13 și s-au efectuat
54 de măsurători pe fragmente de sanidin din acesta.

40
Vârsta stratului tephra marin C-13 obținută pe baza metodei Ar/39Ar este de 41.1 ± 2.1 ka. Pe
baza acestor vârste și a asemănărilor compozițiilor chimice se sugerează faptul că stratul tephra
C-13 poate fi corelat cu fazele eruptive recente de la Campanian Ignimbrite. Utilizarea metodei
40
Ar/39Ar cu încălzire cu laser a făcut posibilă determinarea precisă a vârstei, în ciuda
complicațiilor apărute din cauza componentelor de vârstă mai mare. Deoarece acest strat a fost
depus pe durata stadiului glaciar 3, vârsta stratului tephra C-13 a restrâns pentru prima dată
vârsta substadiului 3.12 al izotopilor de oxigen la 41.1 ± 2.1 ka. 41.1 ± 2.1 ka.
Metoda urmelor de fisiune
După:

Văsaru, G., Constantin, C., 1998. Geocronologie nucleară. Dacia, Cluj-Napoca, 352 p.

Faure, G.,1986. Principles of Isotope Geology.2nd Edition, Wiley, 608 p.

1. Introducere

Datarea urmelor de fisiune este o metodă relativ simplă de datare radiometrică care presupune
238
folosirea numărului de evenimente de fisiune produse din dezintegrarea spontană a U în
minerale comune, pentru a data momentul de răcire al rocii până la temperatura de închidere.
Momentul datat poate fi reprezentat fie de momentul de formare a unor roci vulcanice sau sticle,
fie de un eveniment termic care a avut loc ulterior formării şi care a şters urmele iniţiale.

Din fisiunea izotopului 238 aluraniului rezultă două fragmente de fisiune care vor fi proiectate în
direcţii diametral opuse, lăsând urme latente de 10-20 μm lungime în structura cristalină a
materialului. Acestea pot fi observate la microscopul electronic prin transmisie. O urmă nucleară
reprezintă o zonă de deteriorări intense rezultată în urma trecerii unei particule încărcate într-un
isolator solid. Densitatea urmelor formate în urma dezintegrării depinde vârsta mineralului şi de
concentraţia de uraniu.

Calcularea vârstei unui mineral sau a unei sticle presupune măsurarea densităţii urmelor naturale
şi conţinutul lor în uraniu. Pentru ca un mineral sau o sticlă să fie databilă prin metoda urmelor
de fisiune, trebuie ca timpul scurs de la formarea sa să fie suficient de lung pentru a se fi putut
forma un număr suficient de urme. Pentru datarea rocilor mai tinere este necesar să se lucreze pe
minerale bogate în uraniu, în timp ce pentru rocile precambriene va trebui să se găsească
minerale sărace în uraniu, pentru a nu avea prea multe urme.

Urmele de fisiune sunt produse şi păstrate într-o serie largă de minerale si materiale solide
(FleischeretaI.,1975), dar în prezent singurele minerale datate sunt cele de apatit, zircon, piroxen
si granat (rar exploatat). De asemenea, se măsoară urmele de fisiune în sticla vulcanică
(Westgate, 1989).

2. Metodologie

Eşantioanele supuse datării prin metoda urmelor de fisiune sunt şlefuite şi tratate cu un solvent
adecvat care determină lărgirea diametrului unei urme cu până la 0.5 microni, devenind vizibile
la microscopul optic şi putând fi astfel numărate (Fig. 1) (Price şi Walker, 1962).

Fig. 1.Urme de fisiune observate la microscop după şlefuirea şi decaparea chimică a

suprafeţei unei probe de apatit.

Diferenţierea între urmele de fisiune şi cele de non-fisiune reprezintă un aspect foarte important
în datarea urmelor de fisiune. Fleischer and Price (1964) au evidenţiat cinci proprietăţi cheie ale
urmelor de fisiune imprimate: (1) urmele de fisiune trebuie sa fie drepte; (2) au o lungime
limitata, lungimea maxima a urmei variind între 10-20 µm; (3) urmele ar trebui să fie orientate
aleatoriu, neavând preferinţe într-o anumită direcţie cristalografică; (4) urmele de fisiune
netratate au stabilitate termica limitată. (5) distribuţia urmelor spontane ar trebui să fie statistic
aceeaşi cu cea a urmelor induse.

Determinarea unei vârste cu ajutorul metodei urmelor de fisiune necesită numărarea a două
238
densităţi de urme: densitatea urmelor fosile rezultate din fisiunea spontană a U (notată cu DF)
şi exprimată în număr de urme pe cm2,şi densitatea urmelor induse provenite de la 235
U (notată
cu DI), produse în reactor de către un flux de neutroni termici, pentru determinarea concentraţiei
uraniului din mineral. Aceasta se exprimă, de asemenea, în număr de urme pe cm2. Măsurarea
vârstelor prin această metodă se poate realiza prin două modalităţi:

a) Metoda cu detector intern - se poate aplica mineralelor cu o distribuţie omogenă a

uraniului (Naeser, 1967). Cele două densităţi amintite anterior sunt măsurate pe două
părţi alicote ale mineralului de datat. În acest caz particular, urmele provenite din fisiunea
spontană a izotopului 238 al uraniului sunt distruse prin încălzirea eşantionului la
temperature ridicate, după care eşantionul este iradiat cu neutron termici în reactor. D F şi
DI sunt numărate pe suprafeţe interne, obţinute prin clivaj (mica) sau polizaj (alte
minerale), de aici provenind şi numele acestei metode. Concentraţia uraniului din
eşantion este indicată de densitatea urmelor de fisiune induse, cu condiţia de a se
cunoaşte fluxul de neutroni termici şi durata iradierii.

b) Metoda cu detector extern – utilizată când uraniul este repartizat eterogen în faza
minerală de datat (în aceste condiţii, numărarea D F şi DI pe părţi alicote nu este
recomandabilă). În acest caz măsurarea se realizează pe aceeaşi zonă a mineralului de
datat. După revelarea urmelor fosile pe o suprafaţă internă a mineralului (obţinută prin
polisaj), acesta este iradiat în reactor. Înaintea iradierii, pe mineral se aplică un detector
extern, iar densitatea urmelor induse este numărată în acest detector auxiliar. Detectorul
auxiliar poate fi constituit de o folie de muscovit sau de plastic, de tip Lexan sau Kapton
şi să aibă un conţinut foarte redus în uraniu (<10 ppb). Cel mai recomandat este însă
muscovitul, dat fiind că acesta are acelaşi mecanism de detenţie a urmelor ca şi cel pentru
 mineralele comun datate. Ţinând cont că suprafaţa numărată pentru D I a fost iradiată într-
o geometrie 2π steradiani (în loc de 4π pentru DF), factorul DF/DI trebuie multiplicat cu
0,5.

Principala cauză a erorilor sistematice care apar în cazul datării probelor prin metoda urmelor de
fisiune rezidă în “recoacerea” urmelor atunci când probele sunt expuse unor temperaturi ridicate,
determinând dispariţia defectelor acumulate în mineral. Din acest motiv, vârsta obţinută prin
metoda urmelor de fisiune trebuie interpretate ca fiind “vârsta de răcire ”, vârstă care nu trebuie
în mod neapărat să coincide cu momentul cristalizării mineralelor în rocile eruptive şi
metamorfice. Alte surse pentru erori sunt reprezentate de incertitudinile legate de fluxul de
neutroni şi distribuţia posibil neuniformă a uraniului în probă. Apar, de asemenea, erorile
statistice rezultate din numărarea urmelor de fisiune.

3. Determinarea ecuaţiei vârstei

238
Considerând o granulă minerală care conţine atomi de U cu o distribuţie uniformă, numărul
238
total de dezintegrări ale U pe unitate de volum, într-un timp teste:

D =238U( – 1) (3.1)

Unde D reprezintă numărul de dezintegrări per centimetru cub de probă, 238U reprezintă numărul
238
de atomi de U per centimetru cub de probă la momentul actual, este probabilitatea de
dezintegrare a 238U pentru emisiile alfa şi este egală cu 1.55125 × 10-10 y-1.

Fracţiunea de dezintegrări ale 238U datorate fisiunii spontane este:

Fs = (λƒ/λa) 238U( – 1) (3.2)

Unde Fs reprezintă numărul de urme produse de fisiunea spontană, 238U este numărul de atomi de
238
U, λƒ este probabilitatea de dezintegrare prin fisiune spontană, egală cu 8.46 ± 0.06 × 10-17 y-
1
.

O anumită fracţiune q a acestor urme va intersecta suprafaţa şlefuită şi va fi determinate după

tratamentul probei cu acid. Densitatea urmelor rezultate din fisiunea spontană a 238U pe suprafaţa
respectivă este redată de:

ρs= Fsq = (λƒ/λa) 238U ( – 1)q (3.3)

Numărul de fisiuni ale 235U per centimetru cub de probă, induse prin iradiere cu neutron termici,
este:

Fi = 235Uφσ (3.4)

Unde φ estefluxul de neutroni termici, exprimat ca numărul de neutroni per centimetru pătrat şi σ
235
este secţiunea transversală pentru fisiuneaindusă a Ufolosind neutroni termici şi este egală cu
580.2 x 10-24 cm2.
Fracţiunea de urme induse care intersectează o suprafaţă interioară şi care va fi determinată după
atacul cu acid este, de asemenea, egală cu qîn condiţiile în care atomii de uraniu sunt distribuiţi
uniform în probă şi tratamentul cu acid este efectuat exact ca şi în prima etapă. Astfel, densitatea
urmelor induse este egală cu:

ρi= Fiq = 235Uφσq (3.5)

Prin asocierea ecuaţiilor 3.3 şi 3.5, rezultă :

= (3.6)
 235 238
Unde Ieste raportul abundenţelor izotopice ale U şi U, egal cu 1/137.88. Ecuaţia ce se
utilizează pentru determinarea vârstei este exprimată astfel:

= ln 1 + φ (3.7)

După măsurarea raportului / şi determinarea fluxului de neutroni φ, ecuaţia (3.7) poate fi

rezolvată şi astfel aflată vârsta.

4. Temperatura de închidere a cronometrelor

Stabilitatea urmelor de fisiune depinde esenţial de un singur parametru, şi anume, temperatura. O

creştere a acesteia poate cauza diminuarea lungimii revelabile a urmelor şi poate rezulta într-o
subestimare a vârstei. Această subestimare depinde de materialul datat, de intensitatea
evenimentului termic şi de durata acestuia.

Pentru fiecare mineral pot fi definite, în funcţie de temperatură, trei zone de stabilitate a urmelor:

238
- zona de neretenţie a urmelor: temparatura este foarte ridicată, U fisionează, dar urmele
nu sunt înregistrate. În aceste condiţii, cronometrul nu funcţionează.
- zona de retenţie parţială a urmelor: lungimea revelabilă a urmelor este diminuată, pe
măsură ce acestea se formează. Se obţin vârste subestimate.
- zona de retentive totală a urmelor: temperatura este suficient de scăzută, astfel încât
urmele formate nu sunt afectate şi cronometrul funcţionează cu o precizie bună.

Pentru a interpreta o vârstă determinată prin metoda urmelor de fisiune este importantă
cunoaşterea temperaturii corespunzătoare la vârsta măsurată. Pentru determinarea acesteia au
existat mai multe tentative.Wagner şi colab.(1972),Mark şi colab. (1973)şi Haack (1977) au
utilizat o ecuaţie diferenţială ce descrie nivelul de prag şi pierderea urmelor fosile într-un mineral
ce se răceşte. Aplicând această ecuaţie se poate calcula o temperatură de închidere, aceasta fiind
definită ca temperatura critică deasupra căreia urmele de fisiune sunt total afectate. Sub această
temperature, urmele pot fi afectate termic, dar majoritatea sunt detectabile şi pot fi luate în
considerare în densitatea urmelor fosile. Evaluarea temperaturilor de închidere se poate realiza
fie în laborator, rezultatele fiind reprezentate sub forma dreptelor Arrhenius, fie ca urmare a
sondajelor efectuate în vederea studiilor geotermice.

Vârsta măsurată prin metoda urmelor de fisiune trebuie să fie considerată ca fiind egală cu
timpul care a trecut de când mineralul a fost răcit pentru ultima data sub această temperatură de
închidere. Aceasta se situează doar într-o anumită măsură în zona de retenţie parţială a urmelor şi
corespunde închiderii sistemului.

5. Aplicaţii ale datării prin intermediul urmelor de fisiune

Datorită simplităţii sale, metoda urmelor de fisiune a devenit una din metodele standard pentru
determinarea vârstelor absolute a rocilor vulcanice şi metamorfice. De asemenea, poate fi
folosită la datarea rocilor tinere dar bogate în uraniu cum este zirconul, dar şi la datarea rocilor
precambriene sărace în uraniu cum este muscovitul.

Datorită faptului că majoritatea mineralelor pentru care poate fi folosită pot fi datate şi prin
metodele convenţionale K/Ar, Ar/Ar, U/Pb, Th/Pb sau U/Th, metoda urmelor de fisiune este
foarte indicată ca metodă alternativă pentru verificarea rezultatelor obţinute cu aceste metode.

Cele mai recente cercetăriutilizand datarea prin intermediul urmelor de fisiune se concentrează
pe:

- studiide termocronologie asupra centurii orogenice;

- provenienţa şi analiza termică a bazinelor sedimentare;
- impactul meteoriţilor;
- aplicaţii arheologice (vârsta artefactelor);
- calendarul evenimentelor vulcanice de-a lungul timpului;
Datarea prin luminescenţă
După:
Timar-Gabor, A., 2013. Dozimetrie prin termoluminescenţă (TL) şi luminescenţă stimulată
optic (OSL): aplicaţii în studii de mediu. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 400 p.

1.Introducere

Termenul de luminescenţă este utilizat pentru a defini radiaţia electromagnetică (în general cu
lungimi de undă în vizibil) emisă ca urmare a excitării non-termice a atomilor sau moleculelor.
Materialele luminescente au, în general, structură cristalină şi sunt caracterizate de capacitatea de
a absorbi energie, de a înmagazina o parte din această energie şi de a o emite sub formă de fotoni
în momentul stimulării.

Fenomenele luminescente sunt generate de o categorie amplă de procese fizice. În ce priveşte

datarea însă, doar procesele de luminescenţă stimulată optic (OSL) şi termoluminescenţă (TL)
sunt de interes (Bøtter-Jensen şi colab., 2003). Absorbţia de energie ionizantă de către un
material izolator sau semiconductor duce la excitarea electronilor şi golurilor libere din interiorul
acestuia şi la capturarea ulterioară a acestor particule în anumite defecte ale reţelei cristaline.
Aceasta determină trecerea sistemului din starea de echilibru termodinamic într-o starea
metastabilă. În momentul stimulării are loc revenirea sistemului la condiţia iniţială de echilibru,
în urma recombinării sarcinilor capturate. Dacă recombinarea este radiativă se emite lumină.
Intensitatea semnalul luminescent emis este proporţională cu doza de radiaţie absorbită de probă.

Ne referim la luminescenţă stimulată optic atunci când stimularea semnalului luminescent se

efectuează cu o sursă de lumină. În literatură sunt întâlniţi uneori şi termeni mai specifici, în
funcţie de lungimea de undă a radiaţiei folosite : IRSL (infrared stimulated luminescence) -
stimulare cu lungime de undă în infraroşu, GLSL (green light stimulated luminescence) -
stimulare cu lungime de undă în domeniul vizibil, respectiv verde, sau BLSL (blue light
stimulated luminescence) - stimulare cu lungime de undă în domeniul vizibil, respectiv albastru.
Datarea prin luminescenţă stimulată optic se aplică în marea majoritatea a cazurilor pe cristale de
cuarţ şi feldspat. Deşi procesele care generează fenomenele de luminescenţă în cristalele naturale
caracterizate de goluri energetice semnificative sunt complicate şi nu au fost încă complet
înţelese, acest fenomen poate fi utilizat pentru datare.

Radiaţia nucleară (α, β şi γ) este emisă de radionuclizii 232Th, 238U, 235U şi progeniturile acestora,
40
K şi 87Rb, care există în mod natural în mediu şi care au un timp de înjumătăţire mare. Cu cât
mineralele sunt expuse un timp mai indelungat acestui fond radioactiv, cu atât stochează mai
multă energie. Contribuţia radiaţiei cosmice este, de asemenea, luată în considerare. Numărul de
electroni capturaţi este o măsură pentru doza totală (cantitatea totală de energie absorbită din
radiaţia ionizantă) pe care mineralul a primit-o de-a lungul unei anumite perioade de timp. Dacă
se determină, de asemenea, rata cu care mineralul a absorbit doza atunci această perioadă de timp
care în cazul nostru reprezintă vârsta, poate fi determinată.

Fluxul de particule alfa, radiaţie beta şi gama diferă mult în funcţie de tipul de mediu. Puterea de
penetrare diferită a acestor tipuri de radiaţii poate fi valorificată astfel încât să faciliteze
calcularea debitului dozei şi anume, selectând pentru măsurătorile de luminescenţă doar anumite
fracţiuni granulometrice. Acestea sunt reprezentate de fracţiunea fină cu o dimensiune a
granulelor între 4-11 μm şi fracţiunea grosieră care cuprinde granule cu dimensiuni de ordinul a
100 μm. În primul caz, granulele au dimensiuni suficient de reduse pentru a fi pătrunse de toate
cele trei tipuri de radiaţii. În cel de-al doilea caz, stratul exterior afectat de radiaţia alfa este
îndepărtat în urma tratamentului cu HF, luându-se în considerare doar contribuţia radiaţiei gama
şi contribuţia parţial atenuată a radiaţiei beta.

Momentul care este datat prin tehnica luminescenţei stimulată optic este un moment de zero,
când semnalul luminescent latent acumulat de minerale în trecut este resetat. În cazul
sedimentelor, momentul resetării semnalului apare odată cu expunerea acestora la lumina solară,
pe durata proceselor de eroziune, transport şi depozitare. Odată eliberată energia stocată anterior
în minerale şi adus „cronometrul luminescent” la zero, semnalul luminescent latent începe să se
acumuleze din nou prin expunere la fluxul natural de radiaţii nucleare (de expemplu când
mineralele deja depozitate sunt protejate faţă de expunerea la lumina solară prin depunerea la
suprafaţă a altor granule). În momentul datării, semnalul acumulat este îndepărtat în laborator
prin expunerea granulelor minerale la acelaşi agent de resetare a informaţiei, în cazul nostru,
lumina. Ceea ce face diferenţa este faptul că de această dată semnalul luminescent este măsurat şi
utilizat în determinarea timpului care a trecut între cele două momente în care semnalul a fost
resetat. În cazul în care semnalul nu a fost complet resetat, vârsta OSL va supraestima vârsta
reală (vezi Olley şi colab., 1998). Acest principiu este ilustrat în Figura VII.1,pentru cazul
particular al datării sedimentelor prin metoda luminescenţei stimulată optic.

Figura 1. Reprezentare schematică a datării prin luminescenţă stimulată optic a sedimentelor.

2. Prelucrarea probelor

Întreaga procedură de preparare a probelor pentru determinarea paleodozei se desfăşoară în

camera obscură, sub lumină roşie sau portocalie de mică putere, pentru a se evita orice pierdere
de semnal luminescent din mineralele de interes pentru datare. Procedurile convenţionale pentru
prepararea probelor în laborator au fost descrise de Zimmerman (1971), Lang şi colab. (1996) şi
Frechen şi colab. (1996).

Primul pas în prelucrarea probelor pentru extragerea mineralelor de interes constă în aplicarea
unui tratament chimic cu HCl (10%) pentru îndepărtarea carbonaţilor. Se adaugă HCl (10%), se
amestecă, se lasă peste noapte iar a doua zi probele se clătesc cu apă distilată de 3 până la 5
ori.Următoarea etapă cuprinde un tratament chimic cu H2O2 (10%, 30%) pentru îndepărtarea
materiei organice. Tratamentul chimic este urmat de cernerea umedă a probelor pe site de diferite
dimensiuni, obţinându-se astfel următoarele fracţiuni: 63-90μm, 90-125 μm, 125-180 μm, 180-
250 μm şi >250 μm.

Fracţiunile obţinute după sitare constau dintr-un complex de diferite minerale care au densităţi
diferite şi pot fi separate prin centrifugare în soluții de lichid greu de anumite densităţi. Soluţiile
de densităţi diferite se obţin pe bază de metatungstat de sodiu (sare anorganică grea) şi apă
distilată (Na6[H2W12O40] x H2O).

Pentru separarea cuarţului, primul pas constă în centrifugarea probei poliminerale în soluţie de
lichid greu de densitate 2.62 g/cm3. Aceasta permite separarea cuarţului şi plagioclazului de
mineralele mai uşoare, cum sunt argila, feldspaţii cu potasiu şi cei cu sodiu. Probele se
centrifughează 30 de minute la 3000 de rotații pe minut. Apoi, fracţiunea cu densitate > 2.62
g/cm3 se centrifughează în soluţie de lichid greu de densitate 2.75 g/cm3. În acest caz, cuarţul şi
plagioclazul vor reprezenta fracţiunea care pluteşte la suprafaţa lichidului, având densitate <2.75
g/cm3, în timp ce fracţiunea formată din mineralele grele, cu densitate ˃ 2.75 g/cm3, se depune.
Cuarțul nu mai poate fi separat de plagioclază pe baza diferenței de densitate. Astfel, în cazul
fracțiunii grosiere se aplică un tratament cu HF (40%) timp de 40 de minute, respectiv un
tratament cu acid hexafluorosilicic (H2 Si F6 )timp de 5 zile pentru granulele fine de cuarț.
Tratamentul chimic cu HF decapează stratul exterior al granulelor, îndepărtând astfel contribuţia
externă a particulelor alfa şi, totodată, separând cuarţul de plagioclaz prin dizolvarea feldspaţilor,
care au o rezistenţă chimică mai redusă. După tratamentul cu HF se adaugă HCl de concentraţie
10% pentru îndepărtarea fluorurilor formate, lăsându-se timp de o oră. Apoi, probele se spală de
trei ori cu apă distilată.

Granulele fine poliminerale mai mici de 11 μm vor fi separate din fracţiunea mai mică de 63 μm
prin depunere în cilindri Atterberg, conform legii lui Stokes. Următoarea etapă rezidă în
centrifugarea materialului de 11μm în apă distilată, timp de un minut la 1000 de rotaţii pe minut.
În urma centrifugării, granulele mai mari de 4 μm se depun, iar cele mai mici de 4 μm rămân în
suspensie, fiind eliminate prin decantarea apei din eprubete.

Pentru prepararea alicotelor, granulele fine vor fi depuse pe discuri de aluminiu şi cele grosiere
pe discuri de oţel inoxidabil, cu un diametru de 10 mm şi o grosime de 0.5 mm. În cazul
granulelor fine, alicotele se obţin prin pipetarea a 1 ml de granule fine în suspensie (2 mg de
granule/1 ml acetonă) pe fiecare disc de aluminiu. Granulele grosiere se depun în formă uscată,
aderenţa pe discuri fiind asigurată printr-un ulei siliconic, care se pulverizează la suprafaţa
discului.

3. Ecuaţia vârstei

În datarea prin luminescenţă, vârsta se obţine din următoarea ecuaţie:

â = (3.1)

Paleodoza sau Arheodoză redă energia absorbită din fluxul de radiaţii nucleare de către minerale
din momentul în care acestea au fost ultima dată expuse la lumina solară. Unitatea de măsură
pentru doza totală absorbită este reprezentată de Gray (Gy), acesta fiind definită ca 1 Joule per
kg. Paleodoza nu poate fi determinată direct, întrucât este o doză combinată, rezultată în urma
expunerii la radiaţii α, β şi γ. Astfel, paleodoza este determinată experimental ca o doză
echivalentă, adică doza indusă artificial în urma iradierii probei în laborator, care să producă un
răspuns luminescent egal cu cel natural.

Debitul dozei redă cantitatea de energie care este absorbită per unitate de masă într-o anumită
perioadă de timp şi se calculează pe baza concentraţiei radionuclizilor dintr-o probă. Unitatea de
măsură tipică utilizată pentru debitul dozei este Gray per 1000 de ani (Gyka -1), iar cand unitatea
de timp este 1 an, vorbim de doza anuală (Gy a-1). Astfel, putem rescrie ecuaţia vârstei ca fiind:

ă
â = (3.2)
ă

Doza echivalentă reprezintă semnalul luminescent natural corectat pentru schimbări în

sensibilitate, iar sensibilitatea luminescentă este o măsură a semnalului luminescent care rezultă
din absorbţia unei doze date. În acest caz, ecuaţia 3.2 devine:

â = (3.3)
× ă

Dată fiind puterea ridicată de ionizare a particulelor alfa, debitului dozei provenit de la acestea
trebuie evaluat separat (Aitken, 1998) de debitul dozei provenit de la radiaţiile cu putere de
ionizare mai redusă. Aceasta deoarece în condiţiile une anumite cantităţi de energie absorbită,
particulele alfa sunt mai puţin eficiente în inducerea de semnal OSL, decât radiaţiile cu putere de
ionizare mai mică. Măsura relativă pentru eficienţa redusă a particulelor alfa este redată de
factorul k, care are, în general, valori cuprinse între 0.05-0.2. Considerând această particularitate,
ecuaţia vîrstei se poate rescrie separat, în funcţie de fracţiunea granulometrică datată.
4. Determinarea dozei echivalente

4.1. Testarea purităţii extractelor de cuarţ

Indiferent de natura geologică a oricărei probe de sediment prelevată pentru datarea prin
luminescenţă, aceasta va conţine pe lângă cuarţ, o cantitate semnificativă de feldspaţi şi o serie
de alte minerale (zircon, apatit, etc ). Deşi cuarţul şi feldspaţii domină semnalul luminescent din
marea majoritate a probelor, caracteristicile semnalelor redate de cele două tipuri de minerale
diferă considerabil. O serie de metode fizice şi chimice sunt utilizate pentru separarea cuarţului
de restul mineralelor, însă în practică, eliminarea completă a incluziunilor feldspaţilor din
problele de cuarţ este foarte dificil de controlat. Prin urmare, nu se poate asigura puritatea
cuarţului extras dintr-o probă.

În aceste circumstanţe, se urmăreşte ca semnalul redat de feldspaţi să nu influenţeze semnificativ

semnalul analizat pentru determinarea dozei echivalente. În acest scop sunt introduse o serie de
teste pentru verificarea purităţii extractelor de cuarţ. Cel mai eficient mod de a distinge între
semnalele provenite de la cuarţ, respectiv de la feldspaţi este prin obţinerea raportului semnalului
OSL măsurat cu şi fără o stimulare prealabilă în infraroşu. Ne referim la această procedură ca
fiind testul de depletare a semnalului utilizând stimularea în IR.

Existenţa unui semnal care depăşeşte nivelul de fond şi care a rezultat în urma stimulării cu
lumină în infraroşu (IR) este atribuit contaminării cu feldspaţi. Aceasta se explică prin faptul că
la temperatura camerei componenta rapidă a semnalului luminescent stimulat optic (OSL) a
cuarţului nu se activează cu lumină în IR, în timp ce o mare varietate de feldspaţi răspunde
excitării în IR, emiţând în UV (Krbetschek, 1995).Figura 2 ilustrează răspunsul OSL la o doză de
100 Gy a unei alicote de cuarţ sedimentar de 63-90 μm (provenind dintr-un depozit de loess din
Câmpia Râmnicului, sud - estul României) în comparaţie cu răspunsul OSL a aceleaşi alicote
care a fost stimulată în prealabil cu lumină în infraroşu. În inset se prezintă semnalul IR
înregistrat după o iradiere a probei cu 100 Gy. Se observă că semnalele nu pot fi distinse, şi că
semnalul IR este neglijabil în comparaţie cu răspunsul OSL. Observaţiile anterioare implică
faptul că semnalul OSL este dominat de cuarţ. Se remarcă, de asemenea, că semnalul OSL
descreşte rapid, ceea ce este caracteristic componentei rapide care domină semnalul OSL dat de
cuarţ în timpul stimulării optice cu putere constantă în mod continuu (CW-OSL).

Figura 2.Răspunsul OSL (reprezentat pe grafic sub formă de pătrate) rezultat în urma
iradierii cu 100 Gy a unei alicote de cuarţ sedimentar grosier (63-90 μm), în comparaţie cu
răspunsul OSL al aceleaşi alicote care a fost anterior stimulată în infraroşu (reprezentat sub
formă de cercuri). În inset este ilustrat semnalul stimulat în IR al aceleaşi alicote. Semnalele
OSL au fost înregistrate la o temperature de 125°C, în timp ce semnalul IR a fost stimulat la
60 °C;

Testul de depletare a semnalului în IRutilizează raportul dintre semnalul OSL corectat pentru
sensibilitate înregistrat după expunerea în IR a alicotelor (Lx post-IR/Tx OSL) şi semnalului OSL
corectat pentru sensibilitate înregistrat înainte de stimularea în IR (Lx/Tx OSL). Testul poate fi
aplicat fiecărei alicote analizate prin efectuarea unei măsurători adiţionale la sfârşitul fiecărui
cicludin cadrul protocolului SAR. Astfel, sensibilitatea faţă de stimularea în infraroşu este
considerată ca fiind semnificativă dacă semnalul rezultat echivalează cu mai mult de 10% din
semnalul OSL corespunzător sau dacă raportul IR depletion deviază cu mai mult de 10% faţă de
unitate (Duller, 2003). Fiecare alicotă analizată trebuie să îndeplinească aceste condiţii pentru a
fi acceptată.

4.2. Scurtă descriere a echipamentului de iradiere şi măsurare

Dispozitivul automat de măsurare Risø TL/OSL-DA-20 este adecvat atât pentru măsurători prin
termoluminescenţă (TL) cât şi prin luminescenţă stimulată optic (OSL) (Thomsen şi colab.,
2008). Sistemul poate încorpora până la 48 de probe care să fie individual iradiate (utilizând o
sursă beta încorporată 90Sr-90Y), încălzite şi stimulate optic folosind diode LED albastre şi diode
LED IR. Pentru stimularea optică a cuarţului sunt utilizate diode LED albastre cu picul de emisie
la 470 nm (FWHM = 20 nm). Cele 28 de diode LED au o putere totală egală cu aproximativ 40
mW/cm2 care acţionează asupra unei probe. Stimularea poate fi cu putere constantă în mod
continuu (CW-OSL) şi/sau cu putere crescută liniar (LM-OSL). În plus, se mai poate efectua
stimulare în pulsuri (POSL) pentru care se face uz de o unitate de stimulare în pulsuri ce poate fi
folosită cu unitatea OSL standard (Denby şi colab., 2006). Semnalul luminescent emis este
măsurat cu ajutorul unui sistem de detecţie a luminii compus dintr-un fotomultiplicator de tip
bialcalin EMI 9235QA şi filtre. În cazul cuarţului, semnalul luminescent este detectat printr-un
filtru Hoya U-340 cu transmisie între 290 şi 390 nm.

Debitul dozei pe care o probă îl primeşte de la o sursă beta este puternic influenţat de efecte
precum build-up, retroîmprăştiere şi atenuare (Aitken, 1985). Prin urmare, sunt necesare calibrări
pentru diferite fracţiuni ale granulelor şi pentru diferite substrate. Pentru calibrarea sursei beta
montată pe Reader-ul Risø TL/OSL DA-20 (cititor de luminescenţă) s-a utilizat cuarţul de
calibrare produs de Laboratorul Naţional de la Risø. Este disponibil cuarţ de calibrare de diferite
granulaţii. Calibrarea s-a efectuat ultilizând protocolul SAR.

Au fost calculate valori de 0.175 Gy/s pentru granulele grosiere depuse pe discuri de oţel
inoxidabil, respectiv de 0.135 Gy/s pentru granulele fine depuse pe discuri de aluminiu (data
referinţei – Iunie 2009).
4.3. Procedurile uni-alicotă

Posibilitarea efectuării tuturor măsurătorilor necesare obţinerii dozei echivalente pe o singură

alicotă oferă o serie de avantaje comparativ cu tehnicile multi-alicotă:

- o cantitate mult mai redusă de probă necesară pentru măsurători;

- lipsa necesităţii de normalizare între alicote;
- obţinerea unei singure doze echivalente, cu precizie ridicată;
- determinarea automatizată a unei doze echivalente;
- posibilitatea efectuarii de investigaţii eficiente cu privire la influenţa diferiţilor parametri
de măsurare şi a caracteristicilor luminescente intrinseci;

Primul protocol uni-alicota a fost sugerat de catre Duller (1991) pentru K-feldspati, în cazul
stimulării în infraroşu. Ulterior Murray şi colab (1997)au sugeratposibilitatea dezvoltării unui
astfel de protocol şi pentru cuarţ. Acest protocol a fost generic numit SAAD (single-aliquot
additive-dose) şi a fost testat pe probe de cuarţ sedimentar extras din diferite situri din Australia,
obţinându-se date în concordanţă cu cele rezultate în urma aplicării protocolului MAAD.
Ulterior, protocolul SAAD a mai fost aplicat şi în alte studii, cum ar fi cele realizate de Rich şi
colab.(1999), Strickertsson şi Murray (1999), Hong şi Galloway (2000), Hong şi colab.(2000) şi
Murray şi Roberts (1997). Aceştia din urmă au utilizat protocolul SAAD în determinarea dozei
acumulate în granule individuale de cuarţ, obţinând vârste OSL în acord cu cele furnizate prin
alte metode de datare. Importanţa acestui studiu rezită mai ales în faptul că s-a demonstrat pentru
prima data variabilitatea proprietăţilor luminescente, precum şi a dozelor echivalente între
granule individuale de cuarţ. Faptul că aplicarea acestei tehnici pe anumite probe de cuarţ a
ridicat o serie de probleme (Murray şi colab., 1997), a determinat investigarea potenţialului unui
protocol uni-alicotă regenerativ de către Murray şi Roberts (1998).Continua investigare
aproblemelor legate de modificările de sensibiliate care apar în cuarţ a condus în final la
dezvoltarea protocolului uni-alicotă regenerativ (SAR: single-aliquot regenerative dose) în
forma actuală, de către Murray şi Wintle (2000, 2003).
4.3.1. Protocolul uni-alicotă regenerativ (SAR)

Protocolul uni alicotă regenerativ (SAR) a fost dezvoltat de Murray şi Wintle (2000) şi completat
ulterior (Murray şi Wintle, 2003), fiind considerat astăzi cea mai robustă tehnică de datare
luminiscentă disponibilă pentru exploatarea semnalelor OSL din cuarţ în scopul obţinerii de doze
echivalente pentru sedimente (Murray and Olley, 2002; Wintle and Murray, 2006). Acest
protocol prezintă avantajul că fiecare alicotă poate fi utilizată analitic pentru determinarea unei
doze echivalente. Doza echivalentă (De) reprezintă doza de radiaţii pe care o probă a primit-o din
momentul în care a fost ultima dată expusă la lumina solară. Această doză de radiaţie (doza
echivalentă) se determină prin compararea semnalului OSL natural cu cel produs prin iradierea
probei în laborator cu o doză cunoscută. Estimarea cu acurateţe a dozei echivalente are loc doar
dacă se îndeplinesc o serie de condiţii (Murray şi Wintle, 2000). Prima rezidă în competiţia
pentru sarcini pe durata umplerii capcanelor, care trebuie să fie aceeaşi de-a lungul iradierii în
laborator, precum şi a iradierii naturale. Această premisă este dificil de testat în laborator,
comportamentul relativ în timpul umplerii capcanelor putând fi demonstrat doar dacă se obţin
vârste OSL prin aplicarea protocolului SAR pentru probe a căror vârstă a fost determinată
anterior prin alte metode independente de datare şi doar în momentul în care toate sursele
erorilor sistematice au fost eliminate.

A doua condiţie constă în menţinerea neschimbată a răspunsul OSL (luminescenţă per unitate de
sarcini capturate) în timpul măsurării atât a semnalului indus natural cât şi a celui indus în
laborator. Eficacitatea semnalului luminescent per unitate de sarcini capturate şi rata umplerii
capcanelor per proces de ionizare se pot modifica între măsurarea semnalului OSL natural şi
măsurarea semnalelor regenerative ulterioare. Astfel, pentru ca protocolul SAR să estimeze cu
precizie doza echivalentă, este necesară monitorizarea sensibilităţii la fiecare măsurare a
semnalului OSL.

Cea de-a treia condiţie se referă la stabilitatea capcanelor de-a lungul perioadelor de timp
arheologice sau geologice de interes. Murray şi Wintle (1999) au realizat măsurători pe probe de
cuarţ sedimentar de vârstă cunoscută (30 000 de ani) iradiat atât natural cât şi în laborator cu
scopul de a obţine curbe de evoluţie a semnalului luminescent în condiţii izoterme. Pe baza
acestor experimente au concluzionat că semnalul OSL natural iniţial (din primele 0.4 secunde de
stimulare) era dominat (99%) de un semnal cu un timp de viaţă de ~ 108 ani pentru stimulare la o
temperatură de 20 °C, în timp ce semnalul obţinut în urma stimulării la aceeaşi temperatură de 20
°C a probei iradiată în laborator conţinea adiţional o componentă instabilă cu un timp de viaţă
mult mai scurt, de ~400 ani. Această componentă nedorită provine din capcana responsabilă
pentru picul TL de la 110 °C şi se poate îndepărta prin încălzirea probei până la o anumită
temperatură înainte de măsurarea semnalului (etapă cunoscută sub denumirea de preîncălzire).
Preîncălziri la diferite temperaturi şi pentru diferite durate de timp pot cauza variaţii de diferite
intensităţi ale sensibilităţii semnalului luminescent (Roberts şi cobal., 1994).

Protocolul generalizat utilizat într-un ciclu de măsurători SAR este prezentat în Tabelul 1, unde
se poate observa că deşi secvenţa este simplă,condiţiile de măsurare a semnalului pot varia
considerabil. În aceste condiţii, se pot utiliza diferite temperaturi de preîncălzire cu scopul de a
testa transferul termic, de a izola componenta cea mai stabilă şi/sau de a evidenţia potenţialele
modificări de sensibilitate. Premisa fundamentală care stă la baza protocolului SAR este aceea
că sensibiliatea semnalului OSL măsurată utilizând o doză test (pasul 6 în Tabelul 1) trebuie să
fie direct proporţională cu sensibilitatea aplicabilă semnalului obţinut pentru doza regenerativă
precedentă (pasul 3 în Tabelul 1).

Tabel 1. Secvenţă tipică a protocolului SAR generalizat pentru cuarţ (după Murray şi Wintle,
2000, 2003)
Pas Tratament Semnal măsurat
1. Iradiera, doză Di -
2. Preîncălzire (160-300 °C timp de 10 s) -
3. Stimulare timp de ~ 40 s la 125 °C Li
4. Iradiere, doză test Dt -
5. Încălzire (cutheat) la T°C < T Preîncălzire -
6. Stimulare timp de 40 s la 125°C Ti
7. Întoarcere la pasul 1 -
Procedura începe cu măsurarea dozei naturale (D0) pe care a primit-o proba până în momentul
colectării, după ce alicota este preîncălzită. Proba este apoi iradiată cu o doză test, încălzită şi
este măsurat semnalul luminescent la doza test (Dt), încheindu-se primul ciclu de măsurare.
Următorul ciclu începe cu iradierea probei cu o doză regenerată (D1), urmând apoi preîncălzirea
şi măsurarea semnalului luminescent OSL în aceleaşi condiţii ca şi în primul ciclu de măsurare.
Alicota este iradiată din nou cu aceeaşi doză test, încălzită şi măsurat din nou răspunsul
luminescent la doza test. Acest ciclu regenerativ se poate repeta de câte ori este necesar,
modificându-se doar valoarea dozei regenerate astfel încât să se obţină o curba de creştere a
semnalului, pe care valoarea semnalului luminescent natural poate fi interpolată pentru a se
obţine doza echivalentă. Figura 3ilustrează o curbă de creştere tipică pentru cuarţ sedimentar
construită pe baza protocolului SAR.

Valorile temperaturilor de preîncălzire şi încălzire pot fi ajustate în funcţie de fiecare probă în

parte pentru a obţine caracteristici de luminescenţă cât mai convenabile. Tratamentul termic are
rolul principal de a goli capcanele superficiale instabile, sensibile la lumină care generează un
semnal OSL care nu este stabil în timp la scară arheologică sau geologică (Wintle şi Murray,
2006). Totodată însa tratamentul termic poate avea efecte şi asupra populaţiei de goluri şi prin
urmare poate duce la schimarea probabilităţii de recombinare a electronilor eliberaţi, lucru care
se manifestă prin modificarea magnitudinii semnalului luminescent corespunzător unei doze de
iradiere (schimbări de sensibilitate).

Pentru evaluarea protocolului SAR ca metodă adecvată în determinarea dozei echivalente pentru
o anumită probă, au fost propuse trei teste intrinseci (Wintle şi Murray, 2006).

Repetarea măsurătorii pentru o doză identică cu prima doză regenerativă din ciclul de măsurători
este utilizată în cadrul testului raportului de repetare a dozei (recycling ratio test). Valoarea
raportului dintre cele două puncte corectate în sensibilitate (răspunsul la prima doză regenerată şi
la aceeaşi doză repetată la finalul ciclurilor de măsurare) nu trebuie să devieze cu mai mult de
10% față de unitate. În aceste condiții se consideră că protocolul SAR oferă corecţii acceptabile
pentru schimbările de sensibilitate care au loc de-a lungul ciclurilor de măsurare (Wintle şi
Murray, 2000).
În cadrul celui de al doilea test, cel de recuperare a semnalului (recuperation test) măsurarea
răspunsului luminescent pentru o doză regenerativă nulă ar trebui să înregistreze un semnal 0,
verificând astfel existența semnalelor reziduale. Însă, transferul de sarcini din capcanele mai
adânci, ca urmare a iradierilor, stimulărilor optice și preîncălzirilor repetate determină apariția
unui semnal nenul. Acest semnal este cunoscut în literatura de specialitate ca semnal recuperat
(recuperation signal) (Aitken şi Smith, 1988). Murray și Wintle (2000) au sugerat că valoarea
acestui semnal nu ar trebui să depășească 5%.

Testul de recuperare a dozei (dose recovery test) (Murray şi Wintle, 2003; Wintle şi Murray,
2006) reprezintă cel de-al treilea test intrinsec protocolului SAR. În cadrul acestui test, o anumită
alicotă este iradiată în laborator cu o doză cunoscută, subsecvent resetării prin stimulare optică a
semnalului luminescent natural. Această doză este măsurată apoi ca o doză necunoscută, iar
raportul dintre doza măsurată și doza dată trebuie să fie egal cu unitatea. Orice protocol robust
trebuie să poată recupera cu precizie o astfel de doză cunoscută, acesta fiind un test stringent,
deși nu unul complet. Cel mai complet test disponibil pentru o probă constă în întrunirea tuturor
condiţiilor din laborator și în concordanța datelor obținute cu datele independente de control, în
cazul în care acestea sunt disponibile.

Componenta rapidă este şi cea mai sensibilă la lumină, deci şi componenta care se epuizează cel
mai repede. Aşadar, protocolul SAR utilizează componenta rapidă pentru calcularea dozei
echivalente, deoarece această componentă are şansele cele mai mari de a fi îndepărtată înainte de
depunerea sedimentului. Astfel, înainte de aplicarea protocolului SAR pentru determinarea dozei
echivalente a alicotelor, trebuie investigate componentele semnalului OSL natural. În cazul în
care componenta rapidă nu este componentă dominantă, protocolul SAR poate fi inadecvat
(Murray şi Wintle, 2003; Bøtter-Jensen şi colab., 2003).
 Figura 3.Curba de creştere a semnalului OSL în funcţie de doză pentru o probă de cuarţ
sedimentar grosier (63-90 μm) extrasă dintr-un depozit de loess din sud-estul României.
Punctele regenerate sunt reprezentate sub formă de pătrate. Triunghl albastru reprezintă
răspunsul la doza dată în testul de repetare, iar triunghiul verde ilustrează răspunsul la doza
dată în testul de repetare anterior stimulării în IR. Răspunsul la o doză regenerativă nulă
(testul recuperării semnalului) este redat sub formă de cerc. Semnalul natural este reprezentat
sub formă de stea. Prin interpolarea semnalului natural pe această curbă rezultă valoarea
dozei echivalente, în cazul alicotei reprezentate aceasta fiind de 36 de Gy.

În calcularea dozei echivalente, protocolul SAR ia în calcul doar partea iniţială a semnalului
OSL înregistrat prin stimulare continuă (CW-OSL). Semnalul CW-OSL s-a dovedit a fi format
din mai multe componente, denumite „componenta rapidă”, „componenta medie” şi
„componenta lentă” (Smith şi Rhodes, 1994; Bailey şi colab., 1997).
5. Minerale utilizate în datarea prin luminescenţă stimulată optic (OSL)

Fenomenul emisiei de fotoni caracteristic izolatorilor este cunoscut ca fiind o proprietate a mai
mult de 2/3 din mineralele care există în mod natural în mediu (Mckeever, 1985). Cu toate
acestea, aplicaţiile luminescenţei în scopul datării sunt limitate, până acum, la cuarţ şi feldspaţi.
Cuarţul este un mineral cu o compoziţie chimică simplă, în timp ce feldspaţii dispun de
compoziţii şi structuri variate. Aceştia pot fi feldspaţi alcalini în cazul cărora potasiul este
majoritar în structura cristalină a siliciului (până la 14.5% din masa mineralului) şi feldspaţi
plagioclazi, care conţin în structura cristalină a siliciului cantităţi neglijabile de potasiu dar
cantităţi însemnate de sodiu sau calciu (Wintle, 2008). Deşi sunt caracterizaţi de o compoziţie
mineralogică mai complexă decât a cuarţului, feldspaţii dispun de câteva avantaje care au
contribuit semnificativ la dezvoltarea studierii proprietăţilor luminescente ale acestora.

Se cunoaşte, de asemenea, că atât zirconul(Smith şi colab, 1986; Smith, 1988) cât şi apatitul
(Smith şi colab, 1986) sunt minerale care produc semnal OSL, însă studiul aplicabilităţii lor în
datarea prin luminescenţă stimulată optic este limitată la studiile menţionate anterior. Indiferent
de proprietăţile luminescente ale acestor minerale, impedimentul major care limitează utilizarea
acestora în datarea OSL este abundenţa redusă în sedimente, comparativ cu feldspaţii şi cuarţul.

Alegerea tipului de mineral şi a fracţiunii granulometrice utilizate pentru datare depind, de

obicei, de componenţa probei şi de vârsta sedimentelor. Utilizarea unei anumite fracţiuni
minerale în locul unui amestec de minerale constituie un avantaj, deoarece oferă posibilitatea
unei mai bune înţelegeri a fenomenului luminescent.

5.1. Cuarţul ca dozimetru luminescent natural

Cuarţul este al doilea cel mai abundent mineral (după feldspat) din scoarţa terestră, fiind un
element comun în multe roci magmatice (plutonice şi vulcanice), metamorfice, şi sedimentare.
Există, totuşi, cazuri când din anumite situri geologice cuarţul lipseşte din cauza compoziţiei
alcaline a rocii gazdă. Compoziţia elementelor-urmă şi structura defectelor sunt determinate în
principal de condiţiile din timpul formării mineralelor, care variază în funcţie de mediile de
cristalizare (Preusser şi colab., 2009).

Cuarţul este mineralul cel mai intens studiat datorită proprietăţilor luminescente considerabile
pentru datarea optică şi datorită faptului că face parte din compoziţia materialelor care se
pretează datării prin luminescenţă (cum sunt sedimentele şi ceramica) şi din a celor care pot fi
utilizate ca dozimetre în cazul accidentelor nucleare (Bøtter-Jensen şi colab., 2003). Deşi mereu
s-a considerat că acest mineral are proprietăţi luminescente relevante pentru datare, a fost utilizat
într-un număr redus de studii până la sfârşitul anilor 1990. Aceasta se explică prin prisma
reproductibilităţii reduse de la alicotă la alicotă şi a incapacităţii de stimulare a semnalului din
cuarţ cu lumină în infraroşu (Murray şi Olley, 2002). Odată cu dezvoltarea şi îmbunătăţirea
surselor de stimulare cu lumină în domeniul vizibil (albastră şi verde) (Bøtter-Jensen şi Duller,
1992; Bøtter-Jensen şi colab., 2000)şi odată cu dezvoltarea procedurilor uni-alicotă, în special a
protocolului uni-alicotă regenerativ (Murray şi colab., 1997; Murray şi Roberts, 1998; Murray şi
Wintle, 2000, 2003),rezultatele OSL obţinute pentru cuarţ s-au dovedit a fi reproductibile şi
precise (vezi, de exemplu, Stokes şi colab., 2000; Duller, 2004; Vanderberghe, 2004).Aceastaa
rezultat într-o creştere considerabilă a numărului de rezultate OSL publicate pentru cuarţ.

În plus faţă de abundenţa cuarţului în sedimente, rezistenţa la alterare şi investigaţiile amănunţite

asupra proprietăţilor luminescente ale acestuia, cuarţul prezintă avantajul că nu este afectat de
pierderea semnalului luminescent în timp din cauze atermice (anomalous fading), aşa cum se
întâmplă în cazul feldspaţilor. Această particularitate a cuarţului a determinat utilizarea
preferenţială a acestuia, cu precădere în măsurătorile uni-alicotă (incluzând şi măsurătorile pe o
singură granulă). Cu toate acestea, există câteva cazuri particulare când utilizarea cuarţului
pentru datare este problematică, aşa cum reiese dintr-o serie de studii, menţionate în paginile
următoare.
5. Doza anuală

Doza anuală reprezintă debitul cu care ganulele minerale absorb energia din fluxul radiaţiilor
nucleare existente în mod natural în mediu. Radiaţia (α, β şi γ) este emisă în mediu de
232 238 235
radionuclizii naturali cu viaţă lungă din familiile radioactive ale Th, U, U şi de izotopii
radioactivi 40K şi 87Rb. Pe lângă aceasta se adaugă o anumită contribuţie a radiaţiei cosmice.

În ceea ce priveşte componentele radiaţiei cosmice, principalul interes îl prezintă componenta

dură, care este alcătuită în principal din miuoni. Componenta electronică moale este absorbită în
partea superioară a sedimentelor (~0,5 m). În general, debitul dozei cosmice nu poate fi măsurat
direct. În literatura de specialitate sunt disponibile formule de calcul a debitelor dozelor cosmice
pentru orice adâncime, altitudine, latidudine geomagnetică (Prescott şi Hutton, 1994).

Cel mai utilizat concept în calcularea debitului dozei pentru granulele minerale este metoda
matricii infinite. Aceasta permite conversia concentraţiei izotopice (sau a activităţii) din probele
studiate în debite de doză alfa şi beta pe baza factorilor de conversie. Metoda matricii infinite
aplicată în fizica radiaţiilor (Aitken, 1985) este bazată pe principiul conservării energiei, astfel
încât toată energia emisă într-o matrice infinită – în practică, într-un volum cu dimensiuni mai
mari decât puterea de penetrare a radiaţiilor – este absorbită în această matrice. În cazul unei
matrici omogene din punct de vedere a radioactivităţii şi coeficientului de absorbţie, rata totală
de absorbţie a energiei este egală cu rata de emisie a energiei pe unitatea de masă şi în unitatea
de timp. Cunoaşterea concentraţiei de radioizotopi, precum şi timpii de înjumătăţire a
radioelementelor şi energia medie per dezintegrare, permite calcularea debitului dozei primite de
orice element de volum din matricea uniformă şi infinită. Aceasta din urmă este dată de tabelele
de date nucleare. Prin utilizarea acestor date, se poate calcula debitul dozei corespunzător unei
concentraţii date de radionuclizi prezenţi în sediment.

Pentru determinarea debitului dozei sunt disponibile o serie de tehnici. Cele indirecte cuprind
activarea cu neutroni, spectrometrie alfa şi beta, spectrometrie de absorbţie atomică,
spectrometrie gama cu detectori cu scintilaţie cu cristal NaI(Tl) adaptate atât pentru măsurători
pe teren, cât şi în laboratoare cu fond scăzut. Spectrometria gama cu detectori (Ge) este o tehnică
adaptată doar măsurătorilor în laborator cu fond scăzut de radiaţie. Pe baza acestor tehnici se
măsoară concentraţii sau numărul de impulsuri din care poate fi derivată doza anuală, utilizând
factori de conversie.

5.1. Puterea de penetrare a radiaţiilor nucleare

Lungimea parcursului radiaţiilor alfa, beta şi gama diferă indiferent de mediul în care are loc
interacţiunea. În mineralele din grupa silicaţilor, parcursul particulelor alfa, beta, gama sunt de
25 μm, 2 mm, respectiv până la 50 cm. Puterile de penetrare diferite facilitează calculul debitului
dozei, în special prin alegerea unei anumite fracţiuni granulometrice pentru măsurătorile de
luminescenţă. Datarea OSL a fracţiunii fine de cuarţ foloseşte granule de mineral cu diametrul de
4-11 μm. Aceste granule sunt suficient de reduse pentru a asigura trecerea celor trei tipuri de
radiaţie. Tehnica fracţiunilor grosiere utilizează granule suficient de mari (diametru 60-250 µm)
care permit îndepărtarea stratului de la suprafaţa granulei care a fost afectat de radiaţia alfa.
Aceste fracţiuni grosiere permit trecerea radiaţiilor gama, în timp ce contribuţia radiaţiilor beta
este doar parţial atenuată.

În ceea ce priveşte radioactivitatea internă a cuarţului este demostrat faptul că aceasta are un
nivel neglijabil. Însă, feldspaţii de potasiu au un conţinut de potasiu între 10-14% şi un conţinut
de rubidiu cuprins între 0.02-0.05% (Aitken, 1998). Contribuţia internă beta pentru fracţiunile
fine este neglijabilă.

5.2. Eficiența radiațiilor nucleare în inducerea luminescenţei

Radiaţia beta şi radiaţia gama au aceeaşi eficienţă în inducerea semnalului luminescent, prin
urmare doze egale de radiaţie beta şi gama vor da acelaşi răspuns luminescent. Spre deosebire de
radiţiile beta şi gama, luminescenţa indusă de radiaţia alfa nu este proporţională cu energia
absorbită în probă, dar este aproximativ proporţională cu lungimea totală a parcursului particulei
alfa şi astfel cu unitatea de lungime de parcurs. Datorită puterii mari de ionizare, particulele alfa
au un comportament specific, eficienţa lor în inducerea luminescenţei fiind cu un ordin de
mărime mai mic decât eficienţa radiaţiilor beta şi gama. La interacţiunea cu un material,
particulele alfa produc o cantitate atât de mare de electroni încât capcanele situate în apropierea
traiectoriei ajung la saturaţie. Prin urmare, o proporţie mai mare a energiei emise de radiaţia alfa
este pierdută în comparaţie cu radiaţiile beta şi gama. În consecinţă, luminescenţa produsă pe
unitatea de doză (Gy) este mai mică la iradierea alfa.

Deoarece doza echivalentă este determinată prin iradieri beta, sunt necesare corecţii pentru a lua
în considerare o contribuţie mai redusă particulelor alfa în producerea luminescenţei. Acest lucru
se îndeplineşte prin evaluarea separată a acestei contribuţii şi ulterior, înmulţind această
contribuţie cu un factor de eficienţă, determinat experimental, care face conversia între răspunsul
luminescent la radiaţia alfa şi cel rezultat din radiaţiile beta şi gama.

În cazul fracţiunilor grosiere, contribuţia externă alfa este înlăturată prin decaparea stratului
exterior al granulei afectat de radiaţie alfa. Deoarece granulele din fracţiunea fină de material
sunt penetrate în totalitate de particulele alfa, contribuţia radiaţiei alfa trebuie evaluată. Această
evaluare necesită mult timp, astfel că adesea este adoptată o eficienţă relativă de aproximativ 0.1
(Aitken, 1985). Rees şi Jones (1995) au raportat valori între 0.032-0.043 pentru 4 probe,
utilizând curbele aditive doză-răspuns la iradiere alfa şi beta, în timp ce Singhvi (2001) a obţinut
valori cuprinse între 0.05-0.20. Într-un studiu recent, Mauz şi colab. (2006) au obţinut o valoare
de 0.3 pentru probe care prezintă un răspuns luminescent liniar la radiaţia beta. Acelaşi studiu
demonstrează că pentru probele cu o creştere exponenţială până la saturaţie a semnalului
luminescent dat de iradierea beta, valoarea factorului de eficienţă alfa (a) este mai ridicată,
confirmând că eficienţa radiaţiei alfa în cuarţ este dependentă de doză.

Din cele prezentate anterior, se poate concluziona că în cazul în care eficienţa radiaţiilor alfa în
inducerea luminescenţei nu este determinată pentru fiecare probă analizată ci o valoare este
adoptată, aceasta va conduce la incertitudini în obţinerea vârstelor.
5.3. Atenuarea radiaţiilor şi efectul decapării

În tehnica fracţiunilor fine de cuarţ, granulele sunt suficient de mici pentru a asigura trecerea
particulelor alfa şi beta. Prin urmare, atenuarea radiaţilor alfa şi beta poate fi neglijată. În tehnica
fracţiunilor grosiere (cuarţ grosier), atenuarea este semnificativă şi trebuie luată în considerare.
Aceasta înseamnă că debitul dozei în granulele de cuarţ este mai mic decât debitul dozei datorat
radioactivităţii naturale existente in situ. De asemenea, o diminuare suplimentară este realizată
prin decaparea granulelor. Se presupune că decaparea îndepărtează contribuţia radiaţiilor alfa, în
timp ce debitul dozei radiaţiei beta trebuie corectat atunci când se folosesc fracţiuni grosiere.
Aitken (1985) şi Mejdahl (1979) prezintă mai multe detalii privind atenuarea radiaţiilor în
granule.

5.4.Influenţa umidităţii probei

Efectul umidităţii asupra dozei anuale este dublu: diluează radioelementele (conţinutul de
radioizotopi pe unitatea de masă este mai redus) şi apa din porii sedimentului absoarbe o parte
mai mare din radiaţia ionizantă, care altfel ar fi revenit granulelor minerale, deoarece puterea de
oprire (pierderea energiei) a radiaţiilor este mai mare în cazul apei decât în cazul cuarţului.
Coeficientul de absorbţie este cu 50% mai mare pentru radiaţia alfa, cu 25% mai mare pentru
radiaţia beta, respectiv cu 14% mai mare pentru radiaţia gama în cazul apei comparativ cu
silicaţii (Zimmerman, 1971; Aitken şi Xie, 1990). Prin urmare, umiditatea sedimentului este un
factor important în determinarea dozei anuale. Dacă sunt aplicate corecţiile pentru fracţiunea
masică uscată a sedimentului, aceasta va conduce la o subestimare a vârstei reale a sedimentului
respectiv. Dacă debitul dozei este obținut din materialul uscat al probei, atunci debitul dozei
pentru materialul umed poate fi calculat prin introducerea unor factori de atenuare specifici după
cum urmează:
D ,uscat
D 
1  1,5  W  F
D  ,uscat
D 
1  1,25  W  F
 D ,uscat
D 
1  1,14  W  F

În formulele de mai sus, W reprezintă gradul de saturaţie. Acesta se calculează ca raportul dintre
masa probei de sediment ajunsă la saturaţie şi masa sa uscată. F reprezintă fracţia de saturaţie
corespunzătoare valorii medie a umidităţii, presupusă pentru perioada în care sedimentul a fost
îngropat. Erorile corespunzătoare variaţiilor de umiditate de-a lungul perioadei în care proba a
fost îngropată impun o limitare fundamentală în acurateţea metodei de datare prin luminescenţă.

D ,uscat
D 
1  1,5  W  F
D  ,uscat
D 
1  1,25  W  F
D ,uscat
D 
1  1,14  W  F

5.5. Echilibrul şi dezechilibrul radioactiv

O ipoteză importantă în datarea prin luminescenţă este aceea că debitul dozei rămâne constant pe
întreaga perioadă care urmează a fi datată. Este cunoscut faptul că într-un sistem închis seriile de
dezintegrare a radionucliziilor naturali ajung la o stare de echilibru radioactiv. Prin urmare,
activităţile tuturor radioizotopilor dintr-o serie radioactivă sunt egale. Într-un sistem geochimic
deschis poate apărea dezechilibrul radioactiv, în special când sunt adăugate sau omise una sau
mai multe progenituri din seria de dezintegrare. Un exemplu comun de apariţie a dezechilibrului
222
radioactiv este reprezentat de pierderea din lanţul de dezintegrare a progeniturii Rn gaz,
respectiv de pierderea din seria de dezintegrare a progeniturii 226Ra (din cauza gradului ridicat de
232
solubilitate). Riscul de apariţie a dezechilibrului pentru seria radioactivă Th este redus datorită
timpului de înjumătăţire, relativ mic, a progeniturilor din această familie. În seria radioactivă a
238
U, timpul de înjumătăţire a nucliziilor care au tendinţa de a migra din sol este relativ mare
222
( Rn: T1/2=3,83 zile; 226Ra: T1/2=1600 ani).
Verificarea apariţiei dezechilibrului radioactiv poate fi efectuată utilizând spectrometria gama de
înaltă rezoluţie, în condiţiile unui semnal de fond scăzut. Metoda constă în determinarea unor
izotopi cheie din diferite poziţii ale seriei radioactive. În acest mod se poate identifica şi
cuantifica depleţia, respectiv îmbogățirea în masa izotopică a progeniturilor şi astfel pot fi emise
ipoteze cu privire la condiţiile geologice din trecut. Aspecte mai detaliate privind echilibrul şi
dezechilibrul radioactiv au fost prezentate de Hossain şi colab. (2002), Hossain
(2003),Vandenberghe (2004)şiDe Corte și colab. (2005).

5.6. Formula dozei anuale

Luând în considerare cele menţionate în secţiuniile precedente, doza anuală se calculează

pe baza formulei:

D (U ,Th ) D (U ,Th , K , Rb ) D (U ,Th , K )

Doza anuală  a     Dcos
1  1,5WF 1  1,25WF 1  1,14W F

unde, a este factorul de eficienţă a radiaţiilor alfa în inducerea luminescenţei; W este nivelul de
saturaţie; F e fracţia de saturaţie; Dα, Dβ, Dγ reprezintă contribuţiile diferitelor tipuri de radiaţii la
doza anuală; Dcos reprezintă componenta cosmică.

6. Evaluarea erorilor

Trebuie subliniat că orice operație de măsurare are un caracter statistic, dar pe lânga aceasta
există fenomene fizice care prin natura lor au un caracter statistic suplimentar. Aceste mărimi
fizice sunt afectate de așa numita statistică de numărare (counting stastistics) si descriu fenomene
aleatoare, caracteristice populațiilor formate din particule care au probabilități egale de a efectua
o tranziție si legi de evoluție în timp în general de formă exponențiala. Numarul de fotoni
numarați in cazul emisiilor luminescente subscriu acestui tip de fenomene la fel ca si
dezintegrarea radioactivă și implicit numărul de particule sau de fotoni numărați în cazul
măsurătorilor efectuate pentru determinarea dozei anuale. Acest lucru, însumat cu multiplele
surse de erori sistematice ce intervin in procesele de prelucrare a probelor si măsurare, face ca
evaluarea erorilor ce afectează vârstele luminescente sa fie un proces destul de complicat.

Totodată, dezvolarea procedurilor uni-alicotă (protocolul SAR), au dus la o creștere

semnificativă în precizia măsurării dozelor echivalente. Utilizând acest protocol, se poate obține
orice număr dorit de valori ale dozei echivalente (singura limitare fiind bineînteles cantitatea de
material disponibilă). Eroarea finală asupra dozei echivalente este dată de eroarea standard a
mediei acestor doze echivalente individuale. Aceasta este deosebit de avantajos deoarece sunt
înlaturate erorile datorate extrapolării unei curbe ce este fitată prin puncte derivate din mai multe
măsurători efectuate pe alicote diferite. De asemenea reproductibilitatea măsurătorilor asupra
acestor doze echivalente poate fi verificată prin compararea erorii standard a mediei calculată
experimental cu abaterea standard asteptată. Ca mod de vizualizare aceste doze echivalente pot fi
reprezentate sub formă de histograme sau ploturi radiale.

Erorile sistematice de care trebuie ținut cont în cazul evaluării vârstelor includ:
- erori de calibrare a sursei cu care se face iradierea;
- erori în calibrarea spectrometrului gamma sau a altor instalații folosite pentru
determinarea dozei anuale;
- erori provenite din estimarea factorilor de conversie a concentrațiilor de nuclizi în debit
de doza (în general considerate a fi aprox 3%);
- erori în evaluarea umidității;
- erori în evaluarea dozei cosmice;
- erori în evaluarea factorului de eficacitate îninducerea luminescenței în cazul radiațiilor
alfa;
- erori provenite din estimarea factorului de atenuare a radiațiilor beta în granule si a
efectului de etching (aprox 2%);

Este evident că exprimarea unei formule generale de evaluare a erorii ce afectează o vârsta este
imposibilă, aceasta depinzând profund de tehnica abordată, fiecare echipă ce lucrează în domeniu
construidu-și un șablon corespunzator procedurilor pe care le aplică.
Eroarea totală asociată unei vârste se compune din erorile aferente dozelor echivalentă și anuală
și include atât erorile sistematice cât și erorile statistice.Evaluarea erorilor în datarea prin
luminescență este sumarizată în Aitken (1985).

7. Domeniu de aplicabilitate

Principalele direcţii în datarea prin luminescenţă sunt aplicaţiile în arheolgie (datare efectivă de
ceramică, respectiv teste de autenticitate) şi în geologie (datarea de sedimente). Metoda face
parte din grupul metodelor specifice datării Cuaternarului, fiind o metodă radiometrică.

În ceea ce priveşte aplicaţiile geologice ale metodei, în cazul datării de sedimente eoliene,
metodele luminescente nu au în prezent concurent, mii de date luminescente fiind publicate în
ultimele două decenii. Acest lucru se datorează principalelor avantaje ale metodei: metoda se
bazează pe granulele mineralelor, care constituie sedimentele în sine, vârsta obţinută este una
absolută (metoda nu necesită calibrare), iar această vârstă reflectă momentul de interes, adică
momentul depunerii.

Cu referire la aplicaţiile în arheologie, avantajul major al metodei luminescente constă în faptul

că este o metodă rapidă de efectuare a testelor de autenticitate, precizia metodei fiind mai scăzută
14
decât în cazul datării prin C. Se pot enumera câteva lucrări importante legate de aplicaţii din
arheologie: Aitken (1999), Martini şi Sibilia (2001), Sekkina şi colab. (2003)şi prima aplicaţie pe
ceramici de pe teritoriul României (Cosma şi colab., 2006).
Bibliografie

Aitken, M.J. (1985) Thermoluminescent Dating.Academic Press, London, 359p, ISBN: 0-

12-046380-6.

Aitken, M.J.(1998) An introduction to optical dating. The dating of Quaternary Sediments by the
use of Photon-Stimulated Luminescence. Oxford University Press, Oxford, 267p, ISBN: 0-
19-854092.

Aitken, M.J.(1999) Archaeological dating using physical phenomena. Reports on Progress in

Physics, 62, pp. 1333-1376.

Aitken, M.J., Smith, B.W.(1988) Optical dating: recuperation after bleaching. Quaternary
Science Reviews, 7, pp. 387-393.

Aitken, M. J., Xie, J.(1990) Moisture correction for annual gamma dose. Ancient TL, 8,
pp. 6-9.

Anderson, E. C., Libby, W. F., Weinhouse, S., Reid, A. F., Kirshenbaum, A. D., Grosse, A. V.
(1947) Natural Radiocarbon from Cosmic Radiation. Physical Review, 72, pp. 931–936.

André, L., Deutsch, S. (1984) Very low-grade metamorphic Sr isotopic resetting of magmatic
rocks and minerals: evidence for a late Givetian strike-slip division of Brabant Massif,
Belgium. Journal of the Geological Society, 142, pp. 911-923.

Bøtter-Jensen, L., Duller, G.A.T.(1992) A new system for measuring optically stimulated
luminescence from quartz samples. Nuclear Tracks and Radiation Measurements, 20, pp.
549-553.
 Bailey, R.M., Smith, B.W., Rhodes, E.J.(1997) Partial bleaching and the decay form
characteristics of quartz OSL. Radiation Measurements, 27, pp. 123-126.

Bøtter-Jensen, L., Bulur, E., Duller, G.A.T., Murray, A.S.(2000) Advances in luminescence
instrument systems. Radiation Measurements, 32, pp. 523-528.

Bøtter-Jensen, L., McKeever, S.W.S., Wintle, A. G.(2003)Optically Stimulated

Luminescence Dosimetry. Elsevier, 355 p, ISBN 0 444 50684 5.

Brown, H. (1952) Rare gases and the formation of the earth’s atmosphere. In G. P. Kuiper,ed.,
The atmospheres of the earth and planets , pp. 258-622. University of Chicago Press, 434 p.

Chesner, A.C., Rose, W.I., Deino, A., Drake, R., Westgate, J.A. (1991) Eruptive history of
earth’s largest Quaternary caldera (Toba, Indonesia) clarified,Geology, 19 , pp. 200–203.

Cook, E.R., Kairiukstis,L.A. (1990) Methods of Dendrochronology. Kluwer Academic

Publishers.Dordrecht, 397p.

Cooper, J.A. (1963) The flame photometric determination of potassium in geological materials
used for potassium-argon dating .Geochim.Cosmochim. Acta, 27, pp. 525-546.

Cosma, C., Benea, V., Timar, A., Barbos, D., Paunoiu, D. (2006) Preliminary dating results for
ancient ceramics from Romania by means of thermoluminescence. Radiation Measurements,
41, pp. 987-990.

Cox, A., Doell, R.R. Dalrymple, G.B. (1963a) Geomagnetic polarity epochs and Pleistocene
geochronometry. Nature, 198, pp. 1049-1051.

Cox, A., Doell, R.R. Dalrymple, G.B. (1963b) Geomagnetic polarity epochs: Sierra Nevada II.
Science, 142, pp. 382-385.
Crow, M.J. (2005) Teriary volcanicity. In: A.J. Barber, M.J. Crow, J.S. Milsom (Eds.), Sumatra:
Geology, Resources and Tectonic Evolution, Geological Society Memoirs No. 31, pp. 98–
130.

Dalrymple, G.B., și Lanphere, M.A. (1969) Potassium-argon dating. W.H. Freeman, San
Francisco, 258 p.

Dansgaard, W. (1981) Ice cores studies: dating the past to find the future. Nature, 290, pp. 185-
187.

De Corte, F., Umans, H., Vandenberghe, D., De Wispelaere, A., Van den Haute, P.(2005) Direct
gamma-spectrometric measurement of the Ra-226 186.2 keV line for detecting U-238/Ra-
226 disequilibrium in determining the environmental dose rate for the luminescence dating
of sediments. Applied Radiation and Isotopes, 63, pp. 589-598.

Denby, P.M., Bøtter-Jensen, L., Murray, A.S., Thomsen, K.J., Moska, P.(2006) Application of
pulsed OSL to the separation of the luminescence components from a mixet quartz/ feldspar
sample. Radiation Measurements, 41, pp. 774-779.

Dickin A.P. (2005) Radiogenic Isotope Geology.2nd Edition, Cambridge University Press, New
York, 492 p.

Dodson, M.A. (1973) Closure temperature in cooling geochronological and petrological systems.
Contrib. Mineral. Petrol., 40, pp. 259-274.

Duliu, O.G., Ursu, I. (1997) On the Precision of Radiometric Age Methods (II): Potassium –
argon and uranium fission tracks methods. Romanian Reports in Physics, 49, pp. 695 – 703.

Duller, G.A.T., Wintle, A.G.(1991) On infrared stimulated luminescence at elevated

temperatures. Nuclear Tracks and Radiation Measurements, 18, pp. 379-384.
Duller, G.A.T.(2003) Distinguishing quartz and feldspar in single grain luminescence
measurements. Radiation Measurements, 37, pp. 161-165.

Duller, G.A.T.(2004) Luminescence dating of Quaternary sediments: Recent advances. Journal

of Quaternary Science, 19, pp. 183-192.

Faure, G. (1986) Principles of Isotope Geology.2nd Edition, Wiley, 608 p.

Fleischer, R.L., Price, P.B.(1964) Techniques for geologicaldating of mineralsbychemicaletching

of fission fragment tracks.Geochim.Cosmochim. Acta, 28,pp. 1705-1714.

Frechen, M., Schweitzer, U., Zander, A.(1996) Improvements in sample preparation for the fine
grain technique. Ancient TL, 14, pp. 15-17.

Garner, E.L., Murphy T.J., Gramlich, P.J., Paulsen, P.J., Barnes, I.L. (1975) Absolute isotopic
abundance ratios and the atomic weight of a reference sample of potassium. Journal of
research Natl., Physics and chemistry. 79A, pp. 713-725.

Goldich, S.S., Baadsgaard, H., Edwards, G., Weaver , C.E. (1959) Investigations in
radioactivity-dating of sediments , Amer. Assoc. Petroleum Geologists Bull., 43, pp. 654-
662.

Guillou, H., Nomade, S., Carracedo, J.C., Kassel, C., Laj, C., Perrez Torado, F.J., Wandres, C.
40
(2011) Effectiveness of combined unspiked K-Ar and Ar/39Ar dating methods in the 14
C
age range. Quaternary Geochronology, 6, pp. 530-538.

Haack, U. (1977) The closing temperature for fission track retention in minerals. Am. J. Sci.,
277, pp. 459-464.
 40
Hall, C.M., Farell, J.W. (1995) Laser Ar/39Ar ages of tephra from indian Ocean deep-sea
sediments: Tie point for the astronomical and geomagnetic polarity time scales, Earth Planet.
Sci. Let., 133, pp. 327-338.

Hart, S.R. (1964) The petrology and isotopic –mineral age relations of a contact zone in the
Front Range, Colorado. J. Geol., 72, pp. 493-525.

Hayatsu, A., Carmichael, C. M. (1977) Removal of atmospheric argon contamination and the use
and misuse of the K-Ar isochron method. Can. J. Sci.,14, pp. 337-345.

Heier, K.S. și Adams, J.A.S. (1964) The geochemistry of the alkali metals. In Physics and
Chemistry of the Earth, vol. 5, pp. 235-381. Pergamon Press, oxford.

Hong, D.G., Galloway, R.B.(2000) Comparison of equivalent dose values determined by

luminescence stimulation using blue and green light. Nuclear Instruments and Methods in
Physics Research, 160, pp. 59-64.

Hong, D.G., Galloway, R., Hashimoto, T.(2000) Additive Dose Single and Multiple Aliquot
Methods of Equivalent Dose Determination Compared for Quartz Luminescence Stimulated
by Green Light. Japanese Journal of Applied Physics, 39, pp. 4209-4216.

Hossain, S.M.(2003) A critical comparison and evaluation of methods for the annual radiation
dose determination in the luminescence dating of sediments. Ph.D. thesis, Gent University.

Hossain, S.M., De Corte, F., Vandenberge, D., Van den Haute, P.(2002) A comparison of
methods for annual radiation dose determination in the luminescence dating of loess
sediments. Nuclear Instruments and Methods in Physics Research, A 490, pp. 598-613.

Ikeya, M., Ohmura, K. (1983) ESR age of Pleistocene shell measured by radiation assessment.
Geochemical Journal, 18, pp. 11-17.
Ivanovich, M., Harmond, R.S. (1982) Uranium Series Disequilibrium Applications to
Environmental Problems. Clarendon, Oxford.

Keller, J., Ryan, W.B.F., ninkovich, D., Altherr, R. (1978) Explosive volcanic activity in the
Mediterranean over the past 200,000 yr as recorded in deep-sea sediments. Geol. Soc. Am.
Bull., 89, pp. 591-604.

Kelley, S. (2002)K-Ar and Ar-Ar Dating. Reviews in Mineralogy and Geochemistry,47, No.1pp.
785-818.

Krbetschek M.R., Reiser U.(1995) Luminescence spectra of alkali feldspars and plagioclase.
Radiation Measurements, 24, pp. 473-477.

Lang, A., Lindauer, S., Kuhn, R., Wagner, G.A. (1996) Procedures used for optically andinfrared
stimulated luminescence dating of sediments in Heidelberg. Ancient TL, 14, pp. 7-11.

Libby, W.F. (1946) Atmospheric Helium Three and Radiocarbon from Cosmic Radiation.
Physical Review, 69, pp. 671-672.

Lipson, J. (1958) Potassium-argon dating of sedimentary rocks. Geol. Soc. Amer. Bull, 69, pp.
137-150.

Mark, E., Pahl, M., Purtscheller, F., Mark, T.D.(1973) Thermische Ausheilung von Uran-
Spatispuren in Apatiten. Alterskorrekturen und Beitrage zur geothermon chronologie:
Techermals. Mineral. Petr. Mitt., 20,pp. 131-154.

Martini, M., Sibilia, E.(2001) Radiation in archaeometry: archaeological dating. Radiation

Physics and Chemistry, 61, pp. 241-246.

Mauz, B., Packman, S., Lang, A.(2006) The alfa effectiveness in silt size quartz: New data
obtained by single and multiple aliquot protocols. Ancient TL, 24, pp. 47-52.
 40
McDougall I, Harrison TM.(1999) Geochronology and Thermochronology by the Ar/39Ar
method.Oxford University Press, New York, 212 p.

McElhinny, M.W. (1978) The magnetic polarity time scale: Prospects and possibilities în
magnetostratigraphy. In: G.V. Cohee, H.D. Hedberg and M.F. Glaessner(Eds.), Contributions
to the geologic time scale, 57-65, Studies in Geology, No. 6, Amer. Assoc. Petroleum
geologists, Tulsa, OK, 388 p.

McKeever, S.W.S. (1985) Thermoluminescence of solids. Cambridge University Press, London,

376 p, ISBN: 0-521-3681-1.

Mejdahl, V.(1979) Thermoluminescence dating: beta dose attenuation in quartz grains.

Archaeometry, 21,pp. 61-67.

Müller, O. (1966) Potassium analysis. In: O.A. Schaeffer and J. Zähringer(Eds.), Potassium
argon dating, 40-66. Springer-Verlag, New York, 243 p.

Murray, A.S., Olley, J.M.(2002) Precision and accuracy in the optically stimulated luminescent
dating of sedimentary quartz: a status review. Geochronometria, 21, pp. 1-16.

Murray, A.S., Roberts, R.G.(1998) Measurement of the equivalent dose in quartz using a
regenerative-dose single-aliquot protocol. Radiation Measurements, 29, pp. 503-515.

Murray, A.S., Roberts, R.G., Wintle, A.G.(1997) Equivalent dose measurement using a single
aliquot of quartz. Radiation Measurements, 27, pp. 171-184.

Murray, A.S., Wintle, A.G.(1999) Isothermal decay of optically stimulated luminescence in

quartz. Radiation Measurements, 30, pp. 119-125.
Murray, A.S., Wintle, A.G.(2000)Luminescence dating using an improved single-aliquot
regenerative dose protocol.Radiation Measurements, 32, pp. 57-73.
Murray, A.S., Wintle, A.G.(2003)The single aliquot regenerative dose protocol: potentials for
improvement in reliability.Radiation Measurements, 37, pp. 377-381.

Naeser, C.W. (1967) The Use of Apatite and Sphene for Fission Track Age
Determinations. Bull. Geol. Soc. Am., 78, pp.1523-1526.

Ninkovich, D. (1979) Distribution, age and chemical composition of tephra layers in deep-sea
sediments off western Indonesia, Journal of Volcanology and Geothermal Research, 5 , pp.
67–86.

Ninkovich, D., Sparks, R. S. J., Ledbetter, M. T. (1978a) The exceptional magnitude and
intensity of the Toba eruption, Sumatra: an example of the use of deep-sea tephra layers as a
geological tool, Bulletin Volcanologique, 41,pp. 1–13.

Ninkovich, D., Shackleton, N.J., Abdel-Monem, A.A., Obradovich, J.D., Izett, G.(1978b)K–Ar
age of the late Pleistocene eruption of Toba, north Sumatra Nature, 276 (1978), pp. 574–577.

Odin, G.S., ed. (1982) Numerical dating in stratigraphy, 2 vols., John Wiley, Chichester, U. K.,
1040 p.

Olley, J.M., Caitcheon, G.C., Murray, A.S.(1998) The distribution of apparent doses as
determined by optically stimulated luminescence in small aliquots of fluvial quartz:
implications for dating young sediments. Quaternary Science Reviews, 17, pp. 1033-1040.

Olsson, I.U. (1983) Dating of non-terestrial material.In: W.G.,Mook,H.T.,Waterbolk (Eds.),

Proceedings of the International Symposium 14C and Archaeology. PACT, 8, pp. 277-294.

Ozima, M., Podosek, F.A. (1983) Noble gas geochemistry.Cambridge University Press, 367 p.
Paterne, M., Kallel, N., Lebeyrie, M., Vautravers, M., Duplessy, J.C., Rossignol-Strick, M.,
Cortijo, E., Arnold, M., Fontugne, M. (1999) Hydrogical relationship between the North
Atlantic Ocean and the Mediterraneean Sea during the past 15-75 kyr, Paleoceanography, 14,
pp. 626-638.

Prescott, J.R., Hutton, J.T.(1994) Cosmic ray contributions to dose rates for luminescence and
ESR dating: large depths and long–term variations. Radiation Measurements, 23, pp. 497-
500.

Price, P.B., Walker, R.M.(1962) Observations of charged-particletracks in solids.J. Appl. Phys.,

33,pp. 3400-3406.

Preusser, F., Chithambo, M.L., Gotte, T., Martini, M., Ramseyer, K., Sendezera, J., Susino, G.J.,
Wintle, A.G. (2009) Quartz as a natural luminescence dosimeter. Earth Science Reviews,
97, pp. 196-226.

Rees-Jones, J, Tite, M.S.(1995) Optical dating results for British archaeological sediments.
Archaeometry, 36, pp. 177-187.

Rich, J., Stokes, S., Wood, W.W.(1999) Holocene chronology for lunette dune deposition on the
Southern High Plains, USA. Zeitschrift fur Geomorphologie, Supplement-Band, 116, pp.
165-180.
Roberts, R.G., Spooner, M.A., Questiaux, D.G.(1994) Palaeodose underestimates caused by
extended-duration preheats in the optical dating of quartz. Radiation Measurements, 23, pp.
647-653.

Schokker, J., Cleveringa, P., Murray, A.S. (2004) Palaeoenvironmental reconstruction and OSL
dating of terrestrial Eemian deposits in southeastern Netherlands. Journal of Quaternary
Science, 19, pp. 193-202.
Sekkina, M.A., Fiki, E., Nossair, S.A., Khalil, N.R. (2003) Thermoluminescence archaeological
dating of pottery in the Egyptian Pyramids Zone. Ceramics-Silikaty, 47, pp. 94-99.
Shilibeer, H.A., și Russel, R.D. (1954) The argon-40 content of the atmosphere and the age of
the Earth. Geochim.Cosmochim. Acta, 8, pp. 16-21.

Singhvi, A.K., Bluszcz, A., Bateman, M.D., Someshwar Rao, M. (2001) Luminescence dating of
loess-palaeosol sequences and coversands: methodological aspects and palaeoclimatic
implications. Earth-Science Reviews, 54, pp. 193-211.

Smith, B.W.(1988) Zircon from sediments: A combined OSl and TL auto-regenerative dating
technique. Quaternary Science Reviews, 7, pp. 401-406.

Smith, B.W., Aitken, M.J., Rhodes, E.J., Robinson, P.D., Geldard, D.M.(1986) Optical dating:
methodological aspects. Radiation Protection Dosimetry, 17, pp. 229-233.

Smith, B.W., Rhodes, E.J.(1994)Charge movements in quartz and their relevance to optical
dating. Radiation Measurements, 23, pp. 329-333.

Steiger, R.H., Jäger, E. (1977) Subcommission of geochronology: Convention on the use of

decay constants in geo- and cosmochronology. Earth Planet. Sci. Letters, 36, pp. 359-362.

Stokes, S., Colls, A.E.K., Fattahi, M., Rich, J.(2000) Investigations of the performance of quartz
single aliquot De determination procedures. Radiation Measurements, 32, pp. 585-594.

Strickertsson, K., MuFwintlerray, A.S.(1999) Optically stimulated luminescence dates for Late
Pleistocene and Holocene sediments from Nørre lyngby, Northern Jutland, Denmark.
Quaternary Geochronology, 18, pp. 169-178.

Stuiver, M., Kra, R. (1986) Calibration issue. Radiocarbon, 28-2B, pp. 805-1030.

Stuiver, M., Polach, H.A. (1977) Discussion reporting 14C data. Radiocarbon, 19, pp. 355-363.
Suess, H.E. (1955) Radiocarbon concentration in modern wood. Science, 122, pp. 415-417.

Thomsen, K.J., Murray, A.S., Jain, M., Bøtter-Jensen, L.(2008) Laboratory fading rates of
various luminescence signals from feldspar-rich sediment extracts. Radiation Measurements,
43, pp. 1474-1486.

Timar-Gabor, A. (2013) Dozimetrie prin termoluminescenţă (TL) şi luminescenţă stimulată optic

(OSL): aplicaţii în studii de mediu. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 400 p.

Ton-That, T., Singer, B., Paterne, M. (2001) 40Ar/39Ar dating of latest Pleistocene (41 ka) marine
tephra in the mediterrenean sea: implications for global climate records. Earth and Planetary
Letters, 184, pp. 645-658.

Turekian, K.K., (1959) The terrestrial economy of helium and argon.

Geochim.Cosmochim.Acta, 17, pp. 37-43.

Vandenberghe, D.(2004) Investigation of the optically stimulated luminescence dating method

for applications to young geological sediments. PhD thesis, Gent University, Gent, Belgium,
289p.

Văsaru, G., Cosma, C. (1998) Metode de datare prin fenomene nucleare natural. Dacia, Cluj,
352p.

Von Weizsäcker, C.F. (1937) Uber die Moglichkeit eines dualen –Zerfalls von Kalium. Physik.
Zeitschrift, 38, pp. 623-624.

Wagner, G.A., Reimer, G.M. (1972) Fission Track Tectonics: The Tectonic Interpretation of
Fission Track Apatite Ages. Earth Planet. Sci. Lett., 14, pp.263-268.

Westgate, J.A., și Gorton, M.P. (1981) Isotermal plateau fission-track ages of hydrated glass
shards fron silicic tephra beds. Earth and Planetary Science Letters, 95, pp. 226-234.
Westgate, J.A.(1989) Isothennalplateaufission-trackages of hydratedglassshardsfrom silicic
tephrabeds.Earth and Planetary Science Letters,95, pp.226-234.

Westgate, J. A., Shane, P. A. R., Pearce, N. J. G., Perkins, W. T., Korissetar. R., Chesner, C. A.,
Williams, M. A. J., Acharyya, S. K. (1998) All Toba Occurrences across Peninsular India
Belong to the 75,000 yr B. P. Eruption. Quaternary Research, 50, pp. 107-112.

Williams, M. (2011) The ~ 73 ka Toba super-eruption and its impact: History of a debate.
Quaternary international, 258, pp. 19-29.

Wintle, A.G.(2008) Luminescence dating: where it has been and where it is going. Boreas, 37,
pp. 471-482.

Wintle, A.G., Murray, A.S.(2006) A review of quartz optically stimulated luminescence

characteristics and their relevance in single-aliquot regeneration dating protocols. Radiation
Measurements, 41, pp. 369-391.

York, D. (1978) A formula describing bboth magnetic and isotopic blockinBrown, H. (1952)
Rare gases and the formation of the earth’s atmosphere. In G. P. Kuiper,ed., The atmospheres
of the earth and planets , 258-622. University of Chicago Press, 434 p.

Zimmerman, D.W.(1971) Thermoluminescence dating using fine grains from

pottery.Archaeometry,13, pp. 29-52.
 ENERGETICA NUCLEARA

O descoperire in sine nu este niciodata buna sau rea…

Bun sau rau este numai modul in care oamenii o folosesc

Fenomenul de fisiune indusa in reactorul nuclear 235 U este singurul izotop fisionabil nu neutroni termici care se gaseste
in natura, cu o abundenta atomica de 0.7%; Alti zotopi care fisioneaza
Ruperea unui nucleu de cu neutroni termici sunt produsi prin reactii nucleare in reactor.
U-235 in urma bombardarii cu un
neutron termic (0.0253 eV, 2200m/s)
in doua nuclee (fragmente de 238 U+n 239 U + γ (23.5 min) 239 Np + β-
fisiune) de mase aproximativ egale.
Acest proces este insotit de emisia 239 Pu + β-
a 2-3 neutroni si eliberare de
energie.

U-238 poate fisiona de asemenea,

dar in cazul bombardarii cu neutroni 233U, 235 U, 239 Pu, 241 Pu se numesc materiale fisile (pot fisiona cu
rapizi. U-238 nu fisioneaza cu
neutroni termici, in timp ce 238 U, 232 Th se numesc materiale fertile
neutroni termici.
Acest proces nu se foloseste (din ele se pot forma materiale fisile prin reactii nuclere). Aceste doua
ingeneral centralele nucleare din categirii formeaza combustibilul nuclear.
considerente tehnice. *fara
moderator/*racire cu sodiu

FUZIUNEA NUCLEARA-ENERGIE CURATA Fragmentele de fisiune sunt in stare excitata si se

dezintegreaza radioactiv
INTERNATIONAL THERMONUCLEAR EXPERIMENTAL
REACTOR (ITER)
China, India, Japonia, Korea, Rusia, EU
 FISUNEA IN LANT
Moderarea neutronilor – incetinirea lor pentru a deveni termici si a putea
astfel produce noi acte de fisiune (H20-PWR-pressurised heavy water reactor;
D2O- PHWR-pressurised heavy water reactor)
Controlul reactorului – bare de control – absorb neutronii (B,Ca)
Daca numarul de neutroni din fiecare generatie ramane constant spunem
ca reactorul este in stare de criticitate; adica in regim normal de functionare
Principala zonă a unui reactor nuclear este zona activă sau zona de reacţie, unde este
localizat amestecul omogen sau eterogen de combustibil şi moderator, în funcţie
de tipul reactorului. În cazul unui amestec eterogen, în zona activă combustibilul
este introdus sub formă de elemente combustibile, pentru a realiza atât o rezistenţă
mecanică cât şi pentru a containeriza produşii de fisiune radioactivi.
Moderatorul are rolul de a termaliza neutronii rapizi rezultaţi în urma fisiunii.
Ansamblul combustibil-moderator este înconjurat de un reflector cu rolul de a
împiedica pierderile de neutroni în afara zonei active, minimizând astfel masa
critică necesară şi costul încărcăturii de combustibil. Căldura rezultată în urma
procesului de fisiune este evacuată cu ajutorul agenţilor de răcire(lichid sau gaz),
care în anumite situaţii coincid cu moderatorul. În majoritatea cazurilor se
foloseşte un circuit închis, unde un agent primar preia căldura din zona activă a
reactorului, o cedează unui agent secundar, într-un schimbător de căldură după
care se întoarce în zona activă.
Reacţia în lanţ este controlată cu ajutorul barelor de control, care conduc cinetica
reacţiei în lanţ prin consumul de material fisionabil şi acumularea în timp a
produselor de fisiune, asigurând regimul critic de funcţionare a reactorului precum
şi securitatea acestuia. Pentru a proteja mediul înconjurător de sursele intense de
radiaţii din reactor şi pentru a reduce doza de radiaţii până la valori considerate
admisibile din punct de vedere biologic reactorul este protejat printr-un strat de
beton şi/sau o cuvă absorbantă.
• Pentru a întretine reactia în lant, în medie cel puti unul din
neutronii rezultati dintr-un nucleu, trebuie să producă o
nouă fisiune.
• Când mai mult de unul din neutronii expulzati dintr-un nucleu
produc noi fisiuni, numărul fisiunilor în unitatea de timp creste
în progresie geometrică si are loc explozia nucleară.
• Dacă numai un singur neutron dintr-un nucleu produce o
nouă fisiune, numărul fisiunilor din unitatea de timp
rămâne constant si atunci avem reactie în lant controlată.
• Energia eliberată în urma fisiunii nucleare este de 200MeV, iar
la fisiunea tuturor nucleelor dintr-un kg de uraniu, eliberează
energia de 4,7.1026MeV = 7,5.1013J.
REPREZENTAREA SCHEMATICA
A UNEI CENTRALE NUCLEARE
Reactorul nuclear este un sistem în care se autointretine reactia in lant iar
energia eliberată la fisiunea nucleelor poate fi folosită în mod controlat.
Primul reactor nuclear a fost construit de Enrico Fermi în anul 1942, în orasul
Chicago.
În clasificarea reactoarelor nucleare avem mai multe criterii:
a) după energia neutronilor, care produc majoritatea reactiilor de fisiune,
avem reactoare cu: neutroni lenti si cu ¨neutroni rapizi;
b) după structura zonei active, avem reactoare: • omogene (în care
combustibilul nuclear este
• amestecat cu moderatorul, care este apa, apa grea, grafitul); • heterogene
(în care
• combustibilul nuclear este separat de moderator; apare sub formă de bare,
iar combustibilul
• este distribuit în masa moderatorului, formând o retea geometrică regulată.
c) după concentratia nucleelor 235-U
• avem reactoare: cu uraniu natural, slab îmbogătit (c = 1 – 2%); uraniu cu
îmbogătire medie (c = 5 – 10%); cu uraniu puternic îmbogătit (c > 50%).
d) după moderatorul folosit, avem reactoare cu: apă obisnuită; apă grea;
beriliu; grafit; unii compusi organici.
e) după puterea reactoarelor, acestia pot fi: de putere zero (de la 1w la 1kw);
de putere
medie (1 – 50kw); de putere mare (> 100kw).
 Energia reprezinta o data fundamentala de intrare
pentru indeplinirea celor trei piloni ai dezvolatrii durabile:
echitate sociala, crestere economica si protectia mediului
In ceea ce priveste efectul de sera, energia obtinuta pe
cale nucleara este o energie curata.
O centrala nucleara tip PWR (900 MW) consuma anual
circa 140 t de uraniu natural pentru a produce 6 miliarde KWh.
O centrala conventionala consuma 2 500 000 t carbune
sau 1 500 000 t petrol pentu a produce aceeasi energie.
Cu toate acestea nu trebuie neglijat impactul pe care il
poate avea asupra mediului extragerea si procesarea uraniului
din zacaminte si stocarea sau depozitarea combustibilului ars.

2010- International Atomic Energy Agency “Nuclear Technology

Review”
- La data de 1 Ianuarie 2010 437 reactori nucleari energetici
erau in stare de functinonare in lume, avand o putere totala
de 327 GW.
- 56 de reactori nucleari erau in constructie la finalul anului
2010, cel mai mare numar inregistrat din 1992 pana acum.
- 240 reactori nucleri pentru cercetare sunt in operare in lume.
- In anul 2010 60 de state si-au exprimat catre IAEA dorinta
de a demara programe nucleare. In cursul acestui an IAEA a
analizat infastructura nucleara a statelor Iordania, Indonezia
si Vietnam.
- Capacitatea mondiala de fabricare a combustibilului nuclear
este de 13 000 tone de uraniu pe an (uraniu imbogatit) pentru
reacori PWR, respectiv 4000 tone de uraniu natural pentru
reactori de tipul PHWR (pressurised heavy water reactor).

In natura este omniprezent, avand trei izotopi

U-238 ( 99.28%), U-235 (0.71%) si U-234 (0.0055%)
Substratul geologic al zacamintelor este de mare varietate,
incluzand roci magmatice (atat vulcanice cat si plutonice),
metamorfice si sedimentare formate din Arhaic (2500-3000 Ma)
pana in Holocen (< 10Ka).

Roci magmatice → avem concentratie mai mare in rocile acide

decat in cele bazice + proportionalitate inversa cu continutul de
calciu.
Roci metamorfice → continutul de uraniu variaza depindinzand
de roca initiala si de tipul metamorfismului.
Roci sedimentare → cele mai radioactive sunt argilele si sisturile
argiloase, iar cele mai putin radioactive sunt rocile pur chimice si
organogene.
 Ciclul combustibilului nuclear
State producatoare de uraniu (2011) - PROSPECTIUNE PRELIMINARA
- PROSPECTIUNE DE DETALIU
Production from mines (tonnes U)
● metode radiometrice ● metode emanometrice de prospectare
Country 2009 2010 2011 2012 ● metode de geofizica generala: electromerice, magnetometrice, seismometrice
Kazakhstan 14020 17803 19451 21317 - EXPLORARE
Canada 10173 9783 9145 8999 - PREPARARE SI PRECONCENTRARE
Australia 7982 5900 5983 6991 ● zdrobire la dimensiuni suficient de mici pentru a desprinde mineralele
utile de roca mama, tratament chimic ( acid sau uneori alcalin) pentru
Niger (est) 3243 4198 4351 4667 a dizolva uraniul si alte metale, separare si purificare .
Namibia 4626 4496 3258 4495 ● solutia de uraniu este filtrata si purificata → « yellow cake » Acest
Russia 3564 3562 2993 2872 « yellow cake » este incalzit la temperaturi de aproximativ 700C
Uzbekistan 2429 2400 2500 2400 pentru a rezulta o pulbere fina de uraniu ce are o concentratie de peste
98% U3O8.
USA 1453 1660 1537 1596
- IMBOGATIRE (daca este cazul)
China (est) 750 827 885 1500
- FABRICARE DE PASTILE DE COMBUSTIBIL NUCLEAR
DUPA ARDERE
- stocare temporara, reprocesare
- integrarea deseurilor in materiale vitroase rezistente si depozitarea lor
in structuri geologice stabile.
http://www.world-nuclear.org/info/Nuclear-Fuel-Cycle/Mining-of-Uranium/World-Uranium-
Mining-Production/

Perioada de functionare a unui reactor nuclear este de ordinul

zecilor de ani. Dupa ce areactorul este oprit pentru ultima oara
urmatorii pasi au loc:
- Combustibilul ars este extras din reactor si depozitat in bazinele de
colectare pentru cativa ani. In aceata perioada sistemele care asigura
calitatea apei din bazinele de colectare vor functiona la capacitate maxima
la fel si sistemele de control a ventilatiei si incalzirii reactorului. Dupa
aceasta perioada, combustibilul va fi transportat intr-un alt depozit sau la un
centru de reprocesare.
- In timpul “racirii” combustibilului , fluidul de racire al reactorului va fi
extras din sistemul primar si secundar si aceste sisteme sunt curatate cu
lichide speciale, sistemele de ventilatie si monitorizare a radioactivitatii
fiind mentinute in functiune.
- Reactorul este dezmembrat partile componente fiind pastrate in depozite
corespunzatoare. Marea parte a componentelor reactorului pot fi
considerate LLV (low level waste) sau VLLW (very low level waste).

Dezmembrarea
reactorului Centrala Biodiesel contruita pe fosta locatie a centralei
Maine Yankee (USA) Greifswald, Germania

Depozit combustibil folosit

Maine Yankee (USA)

Depozit VLLW
El Cabril, Spania
 Reactorul CANDU:
SITUATIA IN ROMANIA
-funcţionează cu oxid de uraniu
Prima mina de uraniu a fost deschisa in anii 50 la Baita-Bihor si exploatata neîmbogăţit(0.7% U-235)
de o companie sovietico- romana. Prelucrarea minereului s-a facut insa in Estonia, Nu are nevoie de un centru de
uraniul rezultat fiind preluat exclusiv de catre Uniunea Sovietica.
In anul 1978 a fost deschisa prima unitate de procesare a minereului îmbogăţire.
Feldioara din judetul Brasov. Are nevoie de un moderator mai
Compania Nationala a Uraniului desfasoara activitati de cercetare eficient pe bază de apă grea (puritate
geologica si exploatare a zacamintelor de uraniu, prepararea minereurilor si
rafinarea concentratelor. Combustibilul nuclear este realizat in Fabrica de ridicată de 99,75%).
Combustibil Nuclear de la Pitesti În circuitul primar de răcire apa grea
In prezent doua din unitatile centrelei termonucleare de la Cernavoda
(reactor de tip CANDU) sunt in stare de functionare. Acesti reactori sunt de tipul circulă sub presiune la temperatura de
CANDU (Canadian/Deuterium/Uraniu), reactori ce folosesc ca combustibil uraniu 290°C.
natural iar ca moderator apa grea. Moderatorul (apa grea) este fabricat la Drobeta
Turnu Severin. Reactorul are 37 de canale orizontale
In incinta fostei mine de la Baita-Bihor functioneaza un depozit de de 6 m în care se introduc 12 bare de
deseuri radiactive. combustibil de 0,5m
Aplicarea si respectarea cadrului legislativ este asigurata de Comisia în carcase rezistente la
Nationala pentru Controlul Activitatilor Nucleare (CNCAN)
presiune din aliaj de zirconiu.

Combustibilul nuclear şi Apa grea

Combustibilul nuclear este produs la Fabrica de combustibil

nuclear FCN din Piteşti, construită în anii 1980. Este singura fabrică
din afara Canadei, autorizată de CANDU să producă combustibil
nuclear.

Apa grea este produsă la ROMAG, Turnu Severin. La pornirea

reactorului partea canadiană a împrumutat 350 de tone de apă grea din
totalul de 500. ROMAG a produs cele 350 tone de apă grea care au fost
înapoiate în Canada. În prezent produce apă gra pentru a doua unitate
de la Cernavodă.

Combustibilul cheltuit şi reziduurile radioactive vor fi

depozitate timp de 50 de ani în apropiere de centrală.
 Doze efective primite de personalul CN Cernavoda

Limita expunerii profesionale este de 20 mSv / an.

Doza medie inregistrata in 2009 a fost de 0.5 mSv.

Reteaua nationala de supraveghere a

Depozitul national de deseuri radioactive Baita Bihor radiaoctivitatii mediului – 2008.
 EFECTE NOCIVE ALE ENERGETICII NUCLEARE
ASUPRA MEDIULUI
Riscurile la expunere cu Rn la care se expun
lucratorii in cazul exploatarii in cariera- risc profesional-
minimizat prin ventilatie.
Pe langa impactul obsnuit asupra mediului ce apare in
cazuri oricarei exploatari miniere exploatarea zacamintelor
de uraniu ridica probleme legate de contaminarea
radioactiva → poluare a aerului a apelor subterane si a
solurilor din vecinatatea zonei exploatate.
Amplasarea deseurilor ( atat cele produse in urma
extractiei cat si cele obtinute in urma procesarii) trebuie
facuta in zone ce indeplinesc anumite conditii geologice,
hidrogeologice, pedologice si geotehnice adecvate.
Acoperirea acestora cu bariere impermeabile, bariere de
radon si un strat de roca.
Deseurile rezultate in urma procesului de ardere a
combustibilului nuclear pot avea o radioactivitate foarte
ridicata. Se impune o prima operatie de micsorare a
volumului. In cazul in care deseurile contin o cantitate
ridicata de substante ce pot fi arse acestea sunt
incinerate sau tratate cu solutii acide.
Fixarea elementelor prin schimb ionic
/incorporarea deseurilor intr-o masa sticloasa sau
ceramica/ depozitarea in structuri geologice stabile si de
preferinta accesibile.
Transmutatii nucleare se spera ca in progresul
tehnologic sa faca ca generatiile viitoare de reactori sa
produca cantitati mai mici de substante ce nu pot reintra
in circuitul energetic nuclear.

Accidentul de la Cernobil
- Reactor BWR (boiling water reactor) cu moderator grafit
- Avand ca moderator grafitul, acest tip de reactor nu indeplinea una
dintre cerintele de securitate pasiva care exista in cazul tuturor
reactoarelor vestice si anume feedback-ul negativ al reactivitatii.
Acestea folosesc ca moderator apa iar in cazul unei supraincalziri
vaporii de apa incetinesc mai putin neutronii; avand mai putini
neutroni temici reactia se stinge.
- Reactorul nu avea o anvelopa generala care sa adaposteasca intregul
circuit primar.
- Reactorul avea putine sisteme automatice de prevenire a actiunilor
incorecte cum ar fi scoaterea in totalitate a barelor de control.
- Timpul necesar opririi era de 20s fata de mai putin de 1 s pentru
reactoarele vestice.
- Erori procedurale: teste de cercetare folosid un reactor comercial.
- Erorile operatorilor: s-a renuntat practic la toate sistemele de
securitate care ar fi influentat abilitatea lor de a realiza testul.

Accidentul nuclear de la
Three Miles Island
28 martie 1979
-Scurgerea a agentului de racire
Din circutul primar care a dus la
supraincalzirea nucleului si
topirea unei parti din combustibil
-Nu a existat nici o victima
- doza medie incasata de
populatia din zona a fost de
0.01mSv. O radiografie
pulmonara duce la o iradiere
de 0.06 mSv.
- nu s-a raportat o crestere a
incidentei cazurilor de cancer
in zona.
CONCLUZII
Nevoile energetice de azi sunt acoperite în mare parte prin
arderea combustibililor fosili. Rezervele de combustibili fosili -
cărbune, ţiţei şi gaze naturale - se consumă atât de repede, încât se
vor epuiza în secolul următor.
Reziduurile din arderea acestor combustibili sunt eliberate
în atmosferă. În principal, este vorba de gaze cu efect de seră, ca
dioxidul de carbon. Climatologii atrag atenţia că acumularea
gazelor cu efect de seră ar putea avea urmări catastrofale în secolul
care urmează.
Energia nucleara la fel ca şi cea eoliană, solară sau
hidraulică poate genera electricitate fără a emite dioxid de carbon
sau alte gaze cu efect de seră.
Cu toate acestea folosirea oricăror materiale nucleare
impune, în general, precauţii sporite, iar problema depozitarii
materialelor radiactive pe termen lung nu este complet rezolvata.
Energetica nucleară

Un reactor nuclear este un sistem care realizează transformarea controlată a

energiei nucleare în energie termică, datorită capacităţii de întreţinere a unei reacţii
nucleare în lanţ, controlată, în timpul căreia are loc o degajare importantă de căldură.
Randamentul combustibililor nucleari este de 3∙106 faţă de cei convenţionali, dat fiind că
235
dintr-un gram de U transformat prin fisiune, se degajă aproximativ 8,4∙1010 J,
echivalentul a 3 tone de combustibil convenţional.
Energia de legătură
Fisiunea nucleară a elementelor grele produce energie deoarece energia de legătură
(energia de legătură pe unitatea de masă) a nucleelor cu numere şi mase atomice aflate
61 56
între Ni şi Fe este mai mare decât energia specifică a nucleelor foarte grele, astfel
încât energia este eliberată atunci când nucleele grele sunt sparte în bucăţi.
Deoarece forţele nucleare tari acţionează pe distanţe mici, nucleele mari trebuie să
conţină proporţional mai mulţi neutroni decât elementele uşoare, care sunt mult mai
stabile cu un raport proton/neutron de 1:1. Neutronii suplimentari stabilizează elementele
grele deoarece ele adaugă forţă de legătură tare fără a se compune cu forţa de repulsie
proton-proton.
Energia produsă în reactorii nucleari provine din transformarea nucleelor atomice. Pentru
realizarea unei reacţii de fisiune trebuie surmontată energia de legătură din nucleu. Prin
urmare pentru a descompune un nucleu, din cauza forţelor nucleare de atracţie, este
necesar un consum de energie egal cu lucrul mecanic efectuat împotriva forţelor nucleare
la o îndepărtare la infinit între nucleoni.
Ea este corelată cu diferenţa ΔM între masa totală a nucleonilor liberi şi masa nuclidului
realizat. Mărimea ΔM numită defect de masă se defineşte prin relaţia:
W= ΔM∙c2= c2∙[Z∙Mp+(A-Z)∙Mn-M∙(Z,A)]
Dacă ΔM exprimată în u.a.m. atunci energia de legătură, în MeV, va fi W= 931,48∙ΔM.
Energia de legătură specifică (per nucleon) este definită ca:

ε=W/A, unde A este numărul de nucleoni.

Energia maximă de legătură este specifică nuclizilor cu numere de mase medii,
20<A<180, care sunt cele mai stabile. Nucleele uşoare cu A<20 sau cele grele cu A>180
sunt mai puţin stabile, existând posibilitatea ca prin transformarea acestora în nuclee
stabile, diferenţa de energie de legătură să se degajeze sub formă de energie nucleră.
Procesul de transformare nucleară în care prin care un nucleu se descompune în două
nuclee se numeşte fisiune nucleară.
Procesul invers, de sinteză este cel de fuziune nucleară. Ambele reacţii sunt
exoenergetice:
Qfis=A(εm-ε)>0, Qfuz=A(ε-εm)>0, εm=(ε1A1+ε2A2)/(A1+A2).
235
U fisionează cu neutroni lenţi. Neutronii termici sunt în echilibru termodinamic cu
mediul din jur, la 293° K are o energie cinetică medie de 0,0253 eV şi viteză
aproximativă de 2200 m/s.
235
U este singurul izotop fisionabil cu neutroni termici care se găseşte în natură, cu o
abundenţă masică de 0,7113%, cu abundenţă atomică corespunzătoare de 0,7204%. Alţi
izotopi fisionabili cu netroni termici, utilizaţi în energetica nucleară sunt produşi prin
reacţii nucleare: 239Pu(stabil cu T1/2 de 2,4∙104 ani) şi 233U(stabil cu T1/2 de 1,6∙105 ani).
238
U + n → 239U + γ 23,5 min → 239Np + β− 2,3 zile
→ 239 Pu + β−
233
U, 235U, 239Pu, 241Pu se numesc materiale fisionabile(fisile), iar izotopii 238U şi 232Th se
numesc materiale fertile. Aceste două categorii formează combustibilii nucleari. Nucleele
cu număr de masă par fisionează numai sub acţiunea neutronilor rapizi cu energii de peste
1 MeV. Divizarea unui nucleu în două fragmente de fisiune precum 2 sau 3 neutroni se
face într-un numar mare de moduri, cu condiţia ca suma numerelor de masă ale celor
două nuclee să respecte conservarea numărului de nucleoni în reacţie.
Fisiunea nucleară descoperită în 1939.
Fiind particule fără sarcină neutronii pot pătrunde foarte uşor în interiorul nucleului şi pot
interacţiona cu el. La ciocnirea unui neutron cu nucleul pot avea loc două tipuri de
interacţiuni nucleare:
1.Împrăştiere elastică- neutronul loveşte nucleul pe care apoi îl părăseşte, cedându-i o
parte din energia sa cinetică, astfel încât atât neutronul cât şi nucleul se vor deplasa după
ciocnire în direcţii şi cu energii diferite.
Secţiunea eficace de împrăştiere elastică reprezintă raportul dintre numărul de împrăştieri
elastice ce au avut loc in unitatea de timp şi de volum şi produsul dintre numărul de
neutroni care cad in unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă a ţintei şi numărul de nuclee
din unitatea de volum a ţintei. Acest fenomen are aplicaţie directă în procesul de
încetinire a neutronilor.
2. Absorbţia neutronului are loc in două trepte.
a. neutronul pătrunde în nucleu în urma interacţiunii şi rămâne acolo
b. interacţionând cu particulele nucleare, acesta poate induce unul din procesele :
-împrăştiere neelastică;
-captură radiativă
-formare de nuclee radioactive α sau β;
-fisiunea nucleară.
Ultimul este cel mai important deoarce dă posibilitatea realizării unei reacţii de fisiune în
lanţ.
235
U + n → 94Sr + 140Xe +2n
În urma unei astfel de reacţii în masa uraniului se pot forma prin dezintegrări mai mult de
250 izotopi care constituie o puternică sursă radioactivă.
Primul model de fisiune indusă dat de Bohr si Wheeler se baza pe modelul în picătură al
nucleului, conform căruia se formează un nucleul compus din particula incidentă şi
nucleul ţintă, aflat într-o stare excitată , excesul de energie fiind datorat energiei cinetice
a particulei incidente şi corecţiei intervenite în energia de legătură prin formarea
nucleului compus. Energia de excitare cauzează dă nucleului o formă elipsoidală. În cazul
anumitor condiţii, nucleul compus elipsoidal suferă o gâtuire în zona centrală, formându-
se două centre de masă, care în momentul la care deformarea atinge o valoare critică,
forţele columbiene de respingere prevaleaza şi nucleul evoluează spre o separare în
fragmente distincte.
Degajarea de energie reprezintă caracteristica principală datorită căreia fisiunea are
aplicabilitate practică majoră. În general această energie este sub forma energiei cinetice
a particulelor, în urma unei reacţii de fisiune eliberându-se aproximativ 200 MeV.
Pentru un act de fisiune, purtătorii acestei energii sunt:
Fragmente de fisiune 167 MeV
Radiatii β 8 MeV
Radiatii γ prompte 6 MeV
Radiatii γ intarziate 6 MeV
Neutronii (rapizi) 5 MeV
Neutrinii 12 MeV
Total 204 MeV

Energia de fisiune disponibilă într-un reactor nuclear, energia transformabilă în căldură

este de 192 MeV deoarece energia neutrinilor nu poate fi recuperată.
Procesele de interacţiune între particule şi nuclee atomice se desfăşoară după legi
statistice(legi de probabilitate). Probabilitatea ca o interacţiune nucleară să aibă loc
depinde de tipul acesteia, de particulele incidente şi de energia acestora, de nucleele ţintă.
Empiric s-a demonstrat că producerea unui proces nuclear are loc rar din cauza secţiunii
geometrice foarte mici a nucleului în raport cu secţiunea geometrică a atomului(~10-6).
Ca măsură a probabilităţii de apariţie a unei anumite interacţiuni nucleare se foloseşte
mărimea numită secţiune eficace.
Secţiunea eficace a interacţiunii σ este o măsură a probabilităţii ca o particulă proiectil să
conducă la un proces nuclear în interacţiune cu nucleul-tintă. Reprezintă numărul de
procese nucleare care au avut loc în unitatea de timp pe unitatea de volum între
particulele-proiectil şi nucleele ţintă raportat la produsul dintre numărul de proiectile care
cad în unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă şi numărul de nuclee ţintă pe unitatea de
volum(cm3).
σ = R/(N∙n’), unde: R- numărul de procese nucleare/cm3 ∙ s; N- numărul de nuclee
ţintă/cm3; n’ – numărul de particule-proiectul/ cm3 ∙ s.
[σ]SI=barn, 1 barn=10-24cm2
O caracteristică fundamentală a reacţiei de fisiune induse de neutroni este că pe lângă
eliberarea unei cantităţi de energie se emit mai mulţi neutroni decât sunt absorbiţi dând
posibilitatea realizării unei reacţii de fisiune în lanţ.
Produsele de fisiune imediat după fisiune prezintă un surplus de neutroni, cea mai mare
parte dintre aceştia (~99%) fiind emişi direct la 10-14s după fisiune- neutroni prompţi sau
instantanei. Restul de (~1%) sunt neutronii întârziaţi, emişi ulterior.
Numărul de neutroni emişi variază in funcţie de tipul nucleului fisionat, de felul
fragmentelor de fisiune şi de energia cinetică a neutronului care a produs fisiunea.
Deoarece neutronii nou născuţi au energii cinetice mari de 1-3 MeV şi procesul de fisiune
are randament mare pentru neutroni lenţi, aceştia trebuiesc încetiniţi în prealabil pentru a
putea participa la noi reacţii de fisiune.
În anumite condiţii reacţia de fisiune în lanţ se poate controla, numărul de neutroni
nedepăşind un nivel dinainte stabilit. Un astfel de regim se realizează în reactorul nuclear.
Regimul critic este atins atunci când numărul de neutroni şi de acte de fisiune este
constant, iar când acesta creşte exponenţial regimul devine supracritic. Specifică
regimului critic este masa critică de material fisionabil.
Masele critice ale 235U si 239Pu
Stare metalică(kg) În soluţie apoasă(kg)
235
U 22,8 0,82
239
Pu 5,6 0,51

Principiul de funcţionare a reactoarelor nucleare

Valorificarea energiei degajate prin fisiune se face în reactoarele nucleare. Un reactor

nuclear presupune: combustibilul, moderatorul, agentul termic, sistemul de control
(reglaj) şi materialele de construcţie.
În reactor neutronii rapizi rezultaţi din procesul de fisiune suferă ciocniri elastice cu
nucleele materialelor existente în zona activă (care conţine materialul fisionabil),
scăzându-le energia; neutronii pe lângă aceasta mai pot fi absorbiţi de diferite elemente
componente ale sistemului, sau pot părăsi sistemul. În uraniul natural reacţia în lanţ este
posibilă numai în cazul în care fisiunile sunt provocate de neutroni termici, deoarece
235
secţiunea eficace de fisiune a U corespunzătoare neutronilor termici este suficient de
mare pentru a compensa absorbţia fără fisiune.
Pentru a termaliza neutronii se utilizează un moderator.
Moderatorul este un element a cărui secţiune eficace de absorbţie corespunzătoare
neutronilor termici trebuie să fie mică, şi prin urmare o secţiune eficace de împrăştiere
elastică mare. Trebuie să poată prelua o cantitate suficient de mare de energie la o
ciocnire a neutronului cu nucleele acestuia. Ex: H2O, apa grea, Be, Grafitul.
Condiţia minimă de autoîntreţinere a reacţiei în lanţ constă în aceea că în urma fisiunii
unui nucleu, cel puţin un neutron secundar să producă fisiunea unui alt nucleu. Pentru a
exprima aceasta se foloseşte coeficientul (factorul) de multiplicare, notat cu k. Acesta
reprezintă raportul dintre numărul neutronilor unui anumit ciclu al reacţiei în lanţ şi
numărul neutronilor ciclului imediat următor.
Pentru k≥1 reacţie în lanţ posibilă, numărul neutronilor din sistem creşte în timp după o
lege exponenţială, condiţie în care reactorul scapă de sub control.
Creşterea numărului de neutroni – mărire a vitezei de fisiune-mărire a puterii degajate.
Astfel încât o dată atinsă puterea necesară trebuie să se micsoreze coeficientul de
multiplicare, făcându-l să devina egal cu unitatea- numărul neutronilor, viteza de fisiune
şi puterea degajate rămân constante. Soluţii: introducerea unui absorbant de neutroni-bară
de control, fie permiţând unui număr de neutroni să părăsească reactorul.
Coeficientul de multiplicare joacă un rol foarte important în proiectarea reactorilor
nucleari.
Dimensiunile zonei active a unui reactor nuclear termic sunt un factor important în
calculul bilanţului de neutroni dintr-un ciclu din reacţia în lanţ.
Numărul neutronilor pierduţi prin scurgere depinde de mărimea suprafeţei exterioare a
zonei active, în timp ce cantitatea neutronilor formaţi este determinată de volumul
acestuia.
Negative Power Coefficient – tendinta unui reactor de a inceta activitatea din cauza
pierderilor agentului moderator; o masura de securizare pasiva ceruta pentru toate
reactoarele US.
Structura şi caracteristicile unui reactor nuclear
Principala zonă a unui reactor nuclear este zona activă sau zona de reacţie, unde este
localizat amestecul omogen sau eterogen de combustibil şi moderator, în funcţie de tipul
reactorului. În cazul unui amestec eterogen, în zona activă combustibilul este introdus sub
formă de elemente combustibile, pentru a realiza atât o rezistenţă mecanică cât şi pentru a
containeriza produşii de fisiune radioactivi. Moderatorul are rolul de a termaliza
neutronii rapizi rezultaţi în urma fisiunii. Ansamblul combustibil-moderator este
înconjurat de un reflector cu rolul de a împiedica pierderile de neutroni în afara zonei
active, minimizând astfel masa critică necesară şi costul încărcăturii de combustibil.
Căldura rezultată în urma procesului de fisiune este evacuată cu ajutorul agenţilor de
răcire(lichid sau gaz), care în anumite situaţii coincid cu moderatorul. În majoritatea
cazurilor se foloseşte un circuit închis, unde un agent primar preia căldura din zona activă
a reactorului, o cedează unui agent secundar, într-un schimbător de căldură după care se
întoarce în zona activă.
Reacţia în lanţ este controlată cu ajutorul barelor de control, care conduc cinetica reacţiei
în lanţ prin consumul de material fisionabil şi acumularea în timp a produselor de fisiune,
asigurând regimul critic de funcţionare a reactorului precum şi securitatea acestuia.
Pentru a proteja mediul înconjurător de sursele intense de radiaţii din reactor şi pentru a
reduce doza de radiaţii până la valori considerate admisibile din punct de vedere biologic
reactorul este protejat printr-un strat de beton şi/sau o cuvă absorbantă.
Condiţiile de criticitate în reactor se realizează prin modificarea fluxului de neutroni cu
ajutorul barelor de control.
Comanda şi controlul reactoarelor nucleare se realizează prin intermediul circuitelor
informaţionale şi a circuitelor energetice. Primele furnizează date asupra principalilor
parametri care trebuie ţinuţi sub control, pe când cele energetice realizează operaţiile prin
care abaterile de la valorile normale ale parametrilor sunt evitate sau corectate
Mărimea cea mai importantă care trebuie controlată este variaţia fluxului de neutroni,
realizată prin variaţii de radioactivitate. Pentru aceasta sunt folosite mai multe căi:
 Introducerea sau scoaterea din zona activă a unor conţinând substanţe absorbante
de neutroni
 Introducerea sau scoaterea din zona activă a unui cantităţi de material fisionabil
  Adăugarea sau scoaterea a unei părţi din moderator
 Variaţia temperaturii moderatorului

Clasificare reactorilor nucleari în funcţie de:

1. Generaţiile de sisteme nucleare
Generaţia 1: operaţionale înainte de 1970, utlilizau uraniu natural, pentru a nu avea
nevoie de cel îmbogăţit
Generaţia 2: reactorii bazaţi pe apa uşoară daţi în funcţiune din anii 70, încă în funcţiune.
Generaţia 3: optimizarea reactorilor existenţi, în ceea ce priveşte siguranţa şi economia.
Generaţia 4: sistemele nucleare presupuse a atinge maturitatea tehnică până în 2030.
Susţin dezvoltarea durabilă, şi pentru a deschide calea noilor aplicaţii ale sistemelor
nucleare ce privesc generarea hidrogenului pentru transport, desalinizarea apelor marine,
generarea de căldură pentru procesele industriale.(pe lângă producerea energiei electrice).
2. Energia neutronilor care produc fisiunea
Reactori:
 Termici -neutroni termici En<0,025 eV
 Intermediari –neutroni intermediari 0,025 eV<En<100 keV
 Rapizi - neutroni rapizi En>100 keV
233
3. Combustibilul nuclear: U, 235U, 239Pu.
4. Moderatorul
5. Structura zonei active
 Reactori eterogeni: combustibilul nuclear este separat de moderator formand o
retea geometrica
 Reactori omogeni: combustibilul nuclear este in contact intim cu moderatorul in
forma de solutie, aliaj, compus chimic sau amestec solid fin divizat→omogeni
lichizi sau omogeni solizi.

6. Agentul de răcire  Reactori cu substanţe gazoase

 Reactori cu apă obisnuită
 Reactori cu apă grea
 Reactori cu metale topite
7. Puterea  Reactori de putere medie
 Reactori de putere zero  Reactori de putere mare

8. Destinaţia
Reactoare de cercetare- operate în universităţi şi centrele de cercetare prezente chiar şi în
ţările în care nu există centrale nucleare. Aceste reactoare generează neutroni pentru
deservirea mai multor scopuri: producţia de radiofarmaceutice pentru diagnostic medical
şi terapie, testarea materialelor şi cercetări de bază în domeniu.
Reactori pentru producerea energiei electrice sau termice reactorii energetici- specifici
în general centralelor nucleare electrice, care folosesc căldura pentru a produce în special
electricitate prin intermediul aburului necesar actionarii turbogeneratoarelor, acestea
regăsindu-se în prezent în peste 30 de ţări.
Ca şi unităţi mai mici sunt folosite pentru a pune în funcţiune nave.
Clasificare reactoarelor nucleare în funcţie de natura agentului de răcire şi de moderator
Tipul de reactor Agent de răcire Moderator Combustibil Comentariu
Reactori pe Apă uşoară Apă uşoară Uraniu Vaporii de apă
baza de apă sub îmbogăţit sunt generaţi în
presiune(PWR, faza a 2a
WER) OECD
Reactori pe Apă uşoară Apă uşoară Uraniu Vaporii
baza apei în îmbogăţit proveniţi din
fierbere(BWR) fierberea apei
alimentează
turbina OECD
Reactori pe Apă grea Apă grea Uraniu natural Canada,
baza apei grele România,
sub presiune Coreea şi India
(PHWR)
Reactori răciţi CO2 Grafit Uraniu natural
cu gaz sau îmbogăţit
(Magnox,
AGR, UNGG)
Reactori pe Apă în fierbere Grafit Uraniu Designul
bază de grafit şi sub presiune îmbogăţit sovietic
apă uşoară
(RBMK)

6 tipuri de reactoare nucleare (Magnox, AGR, PWR, BWR, CANDU şi RMBK) produc
electricitate pentru comercializare la nivel mondial.
Un nou tip de reactor, reactor rapid, a fost dezvoltat la scara mare fiind în etapa de
testare.
 EXPLOATARI MINIERE DE URANIU DIN
ROMANIA
In prezent, toate activitatile din mineritul uranifer tin de Compania
Nationala a Uraniului
EXPLOATARI MINIERE DE URANIU DIN
ROMANIA
B. Sucursala Banat
-1952 –începutul activităţii de exploatare
-zăcământul Ciudanoviţa–cantonat în gresiile permiene
-roca gazdă: şisturi argiloase bituminoase, microconglomerate, gresii
-corpuri tabulare şi lentile alungite, impregnaţii şi fisuri mineralizate
-sursa uraniului –vulcanite riolitice permiene
-în prezent –operaţiuni de închidere a lucrărilor miniere şi
ecologizare a suprafeţelor afectate de exploatare
EXPLOATARI MINIERE DE URANIU DIN
ROMANIA
D. Sucursala Feldioara- uzină de prelucrare a minereului de
uraniu, compusă din două module:
▪tip R (1978) – măcinarea şi concentrarea minereului –
capacitate anuală de 300 t U (U3O8)
▪tip E (1986) –prelucrarea concentratului uranifer până la o
calitate nucleară – capacitate anuală 300 t U (UO2)
-produce pulbere sinterizabilăde dioxid de uraniu –materia
prima pentru combustibilul nuclear necesar centralelor
nuclearo-electrice tip CANDU
-în prezent –producţie de 100 t U (U3O8) pentru modulul tip
R şi la cererea fabricii de combustibil nuclear pentru modulul
tip E
EXPLOATARI MINIERE DE URANIU DIN
ROMANIA
A. Sucursala Bihor
-ianuarie 1952 –Societatea Româno-Sovietică„Kvartit”
-anomalii mari în văile Băiţa (Carierele 1 şi 2) şiArieşul Mic (puţul
75 şi galeria 10)
-zăcământul Băiţa – cel mai mare zăcământ de uraniu din lume aflat
la suprafaţă, exploatat aproape în totalitate
-zăcământ hidrotermal asociat unui magmatism laramic (banatitic)
-roca gazdă: gresii metamorfozate, uneori rubanate, de culoare
cenuşiu deschis sau rozalie
-corpuri tabulare şi lentiliforme, conţinut 1,13-1,26% U
-în prezent activitatea minieră de exploatare a încetat
EXPLOATARI MINIERE DE URANIU DIN
ROMANIA
C. Sucursala Suceava
-1965 –evidenţiază şi conturează zăcământul de uraniu Crucea-
Botuşana
-1983 – Exploatarea Minieră Crucea; două mine –Crucea şi Botuşana
-zăcământ hidrotermal –filoane, mici cuiburi, filonaşe
-roca gazdă: roci metamorfice –micaşisturi, gnaise
-mineralul de uraniu este pechblenda asociată cu materie organică
-compozia chimică a pechblendei: 82,29% UO2, 0,68% FeO, 1,64%
PbO
-în prezent –activitate de restructurare, de modernizare, reutilare şi
retehnologizare
CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN
ROMANIA
Ciclul combustibilului este considerat inchis
atunci cand, dupa ardere, materialul combustibil
neconsumat este recuperat si reantors in circuit, si
deschis cand reciclarea nu se mai face.
România a optat pentru ciclul deschis de
combustibil, adica combustibilul ars nu este
reprocesat, este considerat drept deseu radioactiv.

CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN
ROMANIA
Fabricarea combustibilului nuclear pentru reactorii
CANDU are urmatoarele etape principale:
-fabricarea pulberii de dioxid de uraniu;
- fabricarea pastilelor de UO;
- fabricarea elementelor de combustibil.
• Pastilele crude sunt supuse unui tratament termic in cuptoare cu atmosfera
reducatoare de hydrogen si temperaturi de aprox. 17000C care conduce la
obtinerea unui material ceramic dur cu densitatea de 10,5-10,7 Kg/dm3.
• Pastilele sinterizate se supun unor operatii de rectificare si spalare-uscare
pentru a indeplini cerintele specificate pentru forma, diametrul, calitatea
suprafetei cilindrice si gradul de curatenie.
• Pastilele rectificate cu diametrul de circa 12,15 mm si lungimea de circa
16 mm sunt grupate in coloane de pastille cu lungimea de circa 480 mm.
CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN
ROMANIA
CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN
ROMANIA
Fabricarea pulberii de dioxid de uraniu
• extragerea minereului de uraniu
-se extrage fie din cariere de suprafata, fie din mine de adancime
- prelucrarea minereului de uranium
-minereul este prelucrat in uzinele de preparare pentru separarea uraniului din
steril
-minereul este sfaramat si apoi dizolvat, se foloseste H2SO4 sau agenti alcalini
de solubilizare
-produsul obtinut la uzina de preparare este un concentrate ethnic de uranium
numit “ yellow cake”
- rafinarea si conversia
-concentratul ethnic de uranium este supus operatiei de purificare
- concentratul ethnic este dizolvat in HNO3→azotatul de uranil care se extrage
cu solvent organic →azotatul de uranil pur
- urmeaza operatii de precipitare-uscare si reducerea diuranatului de amoniu
sub forma de pulbere
CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN
ROMANIA
Fabricarea pastilelor de UO2 si conditionarea pulberii de UO2
Pentru obtinerea pastilelor de UO2 se parcurg urmatoarele etape:
-Pulberea de UO este precompactata apoi brichetele rezultate sunt
sfaramate.
- Materialul obtinut este trecut prin site cu ochiuri de dimensiuni
geometrice controlate, rezultand un material granulat, acesta fiind
amestecat cu lianti si lubrefianti. Toate aceste operatii sunt denumite
generic: Conditionarea pulberii de UO.
- Pulberea conditionata este presata in matrite cilindrice pe prese rotative,
produsul rezultat fiind pastila cruda de UO2.
CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN
ROMANIA
Principalele caracteristici ale fasciculului de combustibil
nuclear CANDU sunt urmatoarele:
O incarcatura completa a reactorului CANDU este formata
dintr-un numar de 4560 fascicule cu o greutate totala de circa
90 000 kg uraniu natural.
Pe durata de viata in reactor intr-un an de zile, un fascicul de
combustibil nuclear CANDU produce o energie de 1.115
Mwh.
 CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN
ROMANIA ROMANIA
Dupa arderea combustibulului nuclear acesta se extrage din reactor si Sursele de combustibil nuclear ars de la noi în tara
urmeaza etapele:
sunt:
-de racire – combustibilul uzat este depozitat subacvatic langă reactor
-după 6 ani –combustibilul este transferat in depozitul de stocare
intermediara uscata -reactorii CANDU de la CNE Cernavoda
- recuperarea combustibilului este optionala -reactorul TRIGA si Laboratorul de Examinari Post-
- se indeparteaza izotopii radioactivi cu viata lunga
Iradiere (LEPI) de la SCN Pitesti
- volumul deseurilor radioactive este micsorat cu mult -- reactorulVVR-S de 2 MW de la Magurele,
Depozitarea finala a combustibilului se face dupa urmatoarele reguli:
detinutde Institutulde Fizica si Inginerie
- Depozitarea geologica la adancime
Nucleara „Horia Hulubei”(IFIN-HH)
- Deseurile inalt radioactive vor fi vitrifiate sau introduce in containere Reactorul de la Magurele (IFIN-HH):
rezistente la coroziune in 1997, închis definitiv
in 2002, guvernul a hotărât dezafectarea lui.

CICLUL COMBUSTIBILULUI NUCLEAR IN

ROMANIA
La depozitul Naţional de Deseuri Radioactive de la Baita Bihor (operat
de IFIN-HH) in 1986 a avut loc prima depozitare iar aceasta va 1. Stoici, S.D.; Tataru, S., Uraniul si thoriul, Ed. Tehnica,
continua pana in 2040. Bucuresti, 1988;
2. www.sistemul-periodic.go.ro;
Strategia nationala pentru managementul pe termen mediu şi lung a 3. www.fnme.ro (Federatia Nationala Mine Energie);
combustibilului nuclear uzat si a deseurilor radioactive este:
4. Costin, D., Lucrari practice-Geologie ambientala, 2010;
5. Maxim, L.V., Materiale nucleare, Ed. Academiei
▪ realizarea pana in 2014 a depozitului pentru deseurile de tip L&ILW
Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1969;
6. Gabor, A., Energetica nucleara-curs, 2010;
▪ realizarea pana in 2055 a depozitului geologic pentru deseurile de tip
HLW 7. www.fizica-ns.wikispaces.com;
8. www.cncan.ro
▪imbunatatirea caracteristicilor tehnice si de siguranta a depozitului de
la Baita Bihor.
 ACCIDENTE NUCLEARE
1.INTRODUCERE

Nuclizii radioactivi stau la baza atât a ciclului nuclear, cât şi a numeroaselor

aplicaţii din domeniul medical, industrial, agricol sau ştiinţific. Astfel, radionuclizilor
utilizaţi în ciclul nuclear, pornind cu obţinerea materiei prime, mineritul uranifer, şi
continuând cu tot lanţul nuclear legat de extragerea uraniului, fabricarea
combustibilului, funcţionarea reactorului, reciclarea combustibilului uzat,
managementul deşeurilor (stocare de scurtă şi lungă perioadă), li se adaugă nuclizii
radioactivi utilizaţi pe larg în primul rând în medicină pentru investigaţii simple, cum
ar fi roentgenoscopia cu radiaţii X (pentru control toracic de rutină sau în investigarea
structurii osoase) şi până la tomografia cu emisie de pozitroni (PET) (pentru controlul
afecţiunilor cerebrale şi ale inimii, precum şi în depistarea precoce a cancerului în
general). Tratarea afecţiunilor canceroase utilizând radiaţiile (X, gama, neutroni,
protoni) este, de asemenea, o practică foarte răspândită în majoritatea ţărilor lumii.
Radionuclizii mai sunt pe larg utilizaţi în industrie (control nedistructiv, prospecţiuni
geologice şi geotehnice, operaţii speciale de fineţe în obţinerea de materiale noi,
siderurgie etc.), în agricultură (combaterea dăunătorilor, utilizarea raţională a
îngrășămintelor şi insecticidelor, sterilizarea alimentelor şi a medicamentelor etc.),
precum şi în cercetarea ştiinţifică, în cele mai variate domenii. Principalii radionuclizi
artificiali, care prezintă un risc semnificativ datorită radiotoxicităţii, a utilizării pe
scară largă şi a timpului lor de înjumătăţire suficient de lung sunt: 241Am (432 ani),
252
Cf (2.6 ani), 137Cs (30 ani), 60Co (5.3 ani), 192Ir (74 zile), 238Pu (88 ani) şi 90Sr (29
ani) (Ferguson şi colab., 2003). Figura 1 prezintă o serie de aplicaţii
alăturideradionuclizii disponibili comercial, care sunt implicaţi în diverse procese.

Figura 1.Activitatea radionuclizilor disponibili pentru comercializare şi aplicaţiile

lor din medicină, industrie şi cercetare ştiinţifică (Adaptat după IAEA, 2001).
 Dispersia radionuclizilor în mediul înconjurător poate avea loc printr-o serie de
evenimente nucleare, deopotrivă intenţionate sau neintenţionate. Gradul de
contaminare şi impactul asupra oamenilor, respectiv asupra mediului diferă în funcţie
de specificul evenimentului şi de tipul radionuclizilor implicaţi. Evenimentele
nucleare cu potenţial de a elibera nuclizi radioactivi în mediu sunt reprezentate de
accidente produse în instalaţii nucleare, accidente care implică surse radioactive
intense, accidente produse în timpul transportului materialelor radioactive, intrarea în
atmosferă a sateliţilor alimentaţi cu energie nucleară şi utilizarea maliţioasă şi în
scopuri teroriste a surselor radioactive.

2. ACCIDENTE PRODUSE ÎN INSTALAŢII NUCLEARE

Majoritatea reactoarelor nucleare sunt utilizate pentru generarea energiei

electrice, în timp ce unele produc plutoniu pentru arme şi combustibil. La sfârşitul
anului 2011, erau în funcţiune la nivel global 435 de reactoare nucleare pentru
generarea energiei electrice, cu o capacitate totală de aproximativ 369 GW (IAEA,
2012) şi 248 de reactoare pentru cercetare (Baza de date IAEA, 2012). La sfârşitul
anului 2008, numărul total al unităţilor de producere a combustibilului nuclear aflate
în operare a fost de 52, dintre care 40 au fost utilizate în scopuri comerciale, iar cel de
reprocesare şi reciclare a combustibilului nuclear uzat a fost 20, dintre care doar 9
comerciale (IAEA, 2009).
Gradul de protecţie al populaţiei împotriva efectelor generate de un accident sau
dezastru nuclear creşte semnificativ odată cu înţelegerea şi cunoaşterea
caracteristicilor hazardurilor de acest gen. Cea mai remarcabilă caracteristică a unui
dezastru nuclear este reprezentată de poluarea de scurtă sau lungă durată produsă de
activarea cu neutroni sau de produşii de fisiune ai plutoniului sau uraniului. Hazardul
nuclear se derulează pe o perioadă variabilă de timp, dar nivelul de radioactivitate
scade cu timpul datorită atât dezintegrării nuclizilor radioactivi, cât şi producerii unor
mecanisme ecologice, prezentând astfel propriile mecanisme de recuperare. Timpul de
înjumătăţire al hazardului depinde de tipul dezastrului. Cel mai scurt hazard este
reprezentat de activarea cu neutroni – explozia bombei atomice de la Hiroshima, iar
cel mai îndelungat hazard este produs de exploziile nucleare subterane – siturile de
testare a armelor nucleare şi aplicaţiile industriale (Takada, 2005). Populaţia care
trăieşte în apropierea hazardului este expusă la radiaţii. Din moment ce hazardul
implică diverse tipuri de nuclizi radioactivi, riscul la care sunt expuşi oamenii şi
ecosistemele diferă. Din acest motiv, pentru a proteja membrii publicului împotriva
hazardelor nucleare este necesară clasificarea acestora în funcţie de timpul de
înjumătăţire sau a modalităţilor diferite de acţiune a radionuclizilor.
Prima tipologie se înscrie hazardelor de scurtă durată, care se manifestă în prima
lună după producerea dezastrului. Materialele radioactive prezente în acest caz sunt
izotopii iodului, produşii de fisiune cu un timp de înjumătăţire redus şi materiale
activate cu neutroni. Acestea sunt materialele care provoacă expuneri acute ale
populaţiei la radiaţii, cauzând în acelaşi timp cancer tiroidian sau leucemie.
Exemplificatoare pentru acest tip de hazard sunt accidentele de la Cernobîl, Ucraina şi
Insula Three Mile, Statele Unite ale Americii. În cazul accidentului de la Cernobîl,
doza maximă la care a fost expus publicul s-a încadrat între 0.5–1 Gy, în timp ce
tiroida a fost expusă unei doze de 10 Sv. S-a raportat că 80% din cazurile de cancer
tiroidian s-au datorat ingerării laptelui cu conţinut de 131I, iar după o lună numărul
acestora a scăzut semnificativ. Doza înregistrată la nivelul întregului organism de
victimele accidentului produs la centrala nucleară din Insula Three Mile a fost sub 1
mSv, iar la nivelul tiroidei de 0.07 mSv (Takada, 2005).
A doua tipologie este reprezentată de hazardele de lungă durată, datorate
poluării mediului produsă de 137Cs (timp de înjumătăţire de 30 de ani) şi 90Sr (29 de
ani). Spre deosebire de nuclidul anterior, ale cărui caracteristici determină poluarea pe
distanţe mari, în acest caz, pe măsură ce timpul trece, poluarea va tinde să se limiteze
la zona în care s-a produs accidentul. Acest aspect este reliefat de explozia reactorului
de la centrala nucleară din Cernobîl. Totuşi, în cazul unei explozii nucleare la nivelul
solului, 90Sr provoacă urmări care se propagă pe o arie extinsă. Dezastrul nuclear de la
Atolul Bikini este un exemplu în acest sens. Poluarea radioactivă datorată 90Sr, egală
ca nivel cu cea provocată de 137Cs, a fost regăsită la 170 km depărtare.
Radioactivitatea mediului înconjurător nu scade mereu cu timpul fizic de înjumătăţire,
timpul de înjumătăţire efectiv fiind, de obicei, mai scurt decât valoarea fizică locală.
Spre exemplu, timpul de înjumătăţire efectiv al 137Cs a fost de şapte ani în Insula
Rongelap. Doza anuală pentru locuitorii din zona aflată sub strict control, după zece
ani de la producerea accidentului de la Cernobîl a fost de 0.55 MBq/m (≤ 10 mGy), în
timp ce în Insula Rongelap, la 45 de ani de la dezastru, s-a înregistrat o doză egală cu
0.1 mSv. Aceste exemple indică faptul că riscul asociat cu hazardele de lungă durată
descreşte gradual, devenind neglijabil. Leucemia şi cancerul tiroidian reprezintă
problemele de sănătate care apar în primii zece ani după producerea unui dezastru
nuclear. Rata de apariţie a leucemiei a fost de maxim cinci ani după explozia
bombelor atomice de la Nagasaki şi Hiroshima, în timp ce rata de apariţie a cancerului
tiroidian la copii, după accidentul de la Cernobîl, a fost de nouă ani. De asemenea, s-a
raportat că incidenţa celorlalte tipuri de cancer a scăzut puţin câte puţin după zece ani
în Hiroshima şi Nagasaki. Originea acestor probleme de sănătate nu se datorează
expunerii la doze joase, specifice unui hazard nuclear de lungă durată, ci dozelor
ridicate provocate de prima tipologie a hazardurilor (Takada, 2005).
Ultima tipologie descrie hazardele care implică emitenţii de radiaţii α, cu un
timp fizic de înjumătăţire de peste 20000 de ani (de exemplu, plutoniu şi uraniu).
Acestea afectează zona zero şi câteva din zonele învecinate după o explozie nucleară
de suprafaţă. Aria poluată este restrânsă în comparaţie cu celelalte tipuri de hazarde.
În cazul unei explozii nucleare de suprafaţă a unor arme nucleare de scară mare,
hazardul de acest tip are loc într-o arie extinsă, spre exemplu Insulele Marshall,
putând să fie regăsit şi în cazul accidentelor de nivel 7 care survin la reactoarele
nucleare – aria de 30 km care înconjoară Cernobîlul. Se presupune că timpul efectiv
de înjumătăţire al acestui hazard este mai mic decât cel fizic (Takada, 2005).
Severitatea accidentelor produse în instalaţiile nucleare depinde de cantitatea de
combustibil utilizată, adiţional tipului de accident sau dezastru nuclear. Spre exemplu,
în cazul accidentelor nucleare produse la reactoarele pentru cercetare ştiinţifică,
severitatea accidentelor este redusă atât datorită cantităţii scăzute de combustibil
folosită, cât şi datorită faptului că acest tip de reactoare sunt operate în spaţii închise,
în zone nelocuite. În contrast, accidentele produse în instalaţii nucleare de amploare
pot avea repercusiuni majore atât în ceea ce priveşte contaminarea de lungă durată a
mediului înconjurător, cât şi inducerea efectelor deterministice şi stocastice unui
număr extins de indivizi. Cele mai importante accidente produse în instalaţii nucleare
sunt descrise în rândurile următoare.

a) Complexul Mayak pentru producerea plutoniului

Complexul Mayak pentru producţia armelor nucleare pe bază de plutoniu şi

depozitarea deşeurilor nucleare a cauzat o poluare severă a zonelor înconjurătoare.
Proiectul a fost iniţiat în anul 1949, în sudul Munţilor Ural şi este responsabil pentru
producerea a patru dezastre radiologice: deversarea, între anii 1949 şi 1956, a 1.0 ×
1017 Bq de deşeuri sub formă lichidă în Râul Techa; producerea unei explozii în
cadrul depozitului de deşeuri radioactive de la Kyshtym, în anul 1957, care a
determinat formarea Urmei Radioactive din Estul Uralilor (East Urals Radioactive
Trace - EURT) ca urmare a dispersiei în atmosferă şi a redepunerii nisipului uscat cu
un conţinut de 2.2 × 1013 Bq din malul Lacului Karachay în timpul unei furtuni severe
în anul 1967; degajarea a 2.1 × 1016 Bq de aerosoli gazoşi, în principal în prima
decadă a activităţii desfăşurată în complexul Mayak.
Deversarea deşeurilor sub formă lichidă în Râul Techa a determinat o acumulare
a stronţiului radioactiv în măduva populaţiei rezidentă. Datorită expunerii la 89Sr, 90Sr
şi 137Cs, peste jumătate dintre locuitori au înregistrat în măduva osoasă doze cuprinse
între 0.1 şi 0.5 Gy, iar dozele aferente expunerii la 239Pu şi 240Pu au fost estimate la
1.5-2.5 mSv pentru măduva osoasă şi 10-15 mSv pentru suprafaţa osului (Takada,
2005). În anul 2000 au fost detectate radiaţii β în dinţii persoanelor născute în
Muslyumovo între anii 1946 şi 1950, în concordanţă cu datele consemnate în baza de
date constiuită de Centrul Ural de Cercetare pentru Medicină Radiologică din
Chelyabinsk. De-a lungul luncii Râului Techa, radioactivitatea reziduală a atins un
nivel de radiaţii care a prezentat acelaşi ordin de mărime cu cel găsit în zona de strict
control, stabilită după accidentul de la Cernobîl (Takada, 2005).
Poluarea radioactivă produsă de explozia care a avut loc la depozitul de deşeuri
radioactive şi de transportul suspensiilor radioactive după reducerea luciului de apă a
Lacului Karachay a afectat localităţile Bashakul (1967) şi Karabolka (1957). În cazul
primei localităţi, la nivelul anului 2000, valoarea medie a debitului dozei în timpul
unei şederi de şapte ore în perimetrul satului a fost de 0.07 µSv/h, valoare ce se
înscrie în limitele normale, iar doza de 137Cs primită de rezidenţi a fost mai mică decât
limita detectabilă. În cazul celei de-a doua localităţi, doza detectată la nivelul unei
păduri din imediata vecinătate a Karabolka a fost de 0.06-0.07 µSv/h, nivelul 137Cs
fiind de 22 kBq/m2. În ceea ce priveşte nivelul radiaţiilor β, au fost supuşi
măsurătorilor doar şase rezidenţi, cele mai ridicate valori fiind 19, 46 şi 32 impulsuri
per minut (Takada, 2005).

b) Testele nucleare de la Semipalatinsk

În perioada 1949-1989, fosta Uniune Sovietică a condus 459 de teste nucleare în

cadrul sitului de testare de la Semipalatinsk, Kazakhstan, incluzând 87 de explozii în
atmosferă, 26 la nivelul solului şi 346 de explozii subterane. Energia totală eliberată
în echivalent TNT a fost de 18 Mt, de 1100 ori mai mult decât cea corespunzătoare
bombei atomice de la Hiroshima.
Datorită implicaţiilor politice şi mai ales a celor militare, populaţia din
Kazakhstan a fost expusă radiaţiilor ionizante fără să fie informată despre testele
efectuate în scopul realizării armelor nucleare. Mai mult decât atât, măsurătorile
asupra populaţiei atât din interiorul, cât şi din exteriorul sitului de testare au fost
efectuate în secret de către cadre militare, rezultatele fiind făcute publice abia în anul
1991. Este important de precizat că, dozele măsurate până în anul 1995 sunt doar doze
particulare, detectate în urma anumitor explozii şi nu indică o valoare cumulativă,
determinată de toate exploziile care au avut loc între 1949 şi 1989. Pentru a furniza
date cât mai exacte privind doza la care a fost expusă populaţia timp de 40 de ani, s-a
întreprins un studiu de dozimetrie retrospectivă bazat pe tehnici de termoluminescenţă
aplicate unor probe de cărămizi provenite din diferite locaţii în anii 1956, 1996 şi
1997. Arealele investigate includ satele Dolon, Chagan, Isvyostka, toate trei aflate la o
distanţă de 55 km faţă de graniţele sitului, respectiv oraşele Semipalatinsk – 100 km
depărtare şi Ust-Kamenogorsk – 270 km. Ţinând cont de specificitatea clădirilor şi a
sursei radioactive, precum şi de stilul de viaţă al rezidenților, Takada şi echipa sa de
cercetători au raportat următoarele valori, prezentate în Tabelul 1.

Tabel 1. Doza înregistrată în așezările sitului de testare Semipalatinsk a armelor

nucleare
(DSC - doza acumulată la suprafaţa cărămizii; Daer - doza din aer la un metru
deasupra solului; Dext - doza externă la care indivizii sunt supuși)
(Adaptat după Takada, 2005)
Numărul Doza
Așezarea
siturilor DSC (Gy) Daer (Gy) Dext (Gy)
Dolon 1 0.71 1.42 0.99
Izvyestka 1 0.30 0.60 0.42
Chagan 1 0.25 0.50 0.35
Semipalatinsk 3 0.44 ± 0.07 0.89 ± 0.14 0.62 ± 0.10
 Spre deosebire de localităţile reduse ca dimensiuni, unde valorile calculate au
fost în concordanţă cu cele raportate anterior, în centrul oraşului Semipalatinsk doza a
fost estimată la 0.62 ± 0.10 Gy, valoare extraordinar de mare comparativ cu cea de
0.004 Sv furnizată cu ocazia măsurătorilor din trecut. Investigaţiile din anul 2000
indicau un risc de contaminare scăzut al mediului înconjurător, radioactivitatea
zonelor externe sitului de testare fiind mai mică sau egală cu 0.1 µSv. De asemenea,
nu s-a observat nici în zonele rezidenţiale o valoare ridicată a radioactivităţii
reziduale.

c) Testele nucleare din Atolul Bikini, Oceanul Pacific

Testele nucleare întreprinse de Statele Unite ale Americii în Insulele Marshall

din Oceanul Pacific, în vederea dezvoltării armelor nucleare, au culminat cu explozia
termonucleară din Insula Bikini, în anul 1954. Insula Rongelap, situată la 175 km
depărtare, a fost acoperită de norul radioactiv la aproximativ patru ore după explozie,
doza înregistrată la nivelul întregului organism de către locuitori până la momentul
evacuării, după 51 de ore, fiind estimată la 1.9 Gy.
După 45 de ani, contaminarea maximă cu 137Cs a fost de 39 kBq/m2, iar rata
impulsurilor α și β din solul superficial a fost de 1, respectiv 182 impulsuri per minut.
Debitul dozei aferent poluării radioactive cu raze γ a atins valoarea maximă de 0.033
µSv/h, iar media anuală a dozei externe la nivelul întregului organism datorată
poluării cu 137Cs a fost estimată la 0.096 µSv/h, în condiţiile în care debitul dozei
fondului natural din zonă este de 0.012 µSv/h. Mediul înconjurător, care indica un
debit al dozei de 28 mSv/h în prima zi după explozie, în anul 1999 a prezentat o
valoare de doar 0.02 µSv/h (Takada, 2005).

d) Explozii nucleare conduse în scopuri pașnice

Fosta Uniune Sovietică a provocat 124 de explozii nucleare între anii 1965 şi
1988 în scopuri industriale pentru a investiga straturile de rocă, efectul cutremurelor
asupra barajelor şi a depozitelor, precum şi extragerea gazului natural şi a petrolului.
Majoritatea exploziilor s-au încadrat între 2 şi 20 kt, fiind detonate la o adâncime
cuprinsă între 500 şi 2000 m.
Prima aplicaţie industrială a unei explozii nucleare în URSS a fost implementată
în Barapan, zonă înscrisă sitului de testare nucleară Semipalatinsk. Bomba
termonucleară cu o degajare energetică de 140 kt TNT a explodat la o adâncime de
175 m în apropierea graniţei de est a sitului. Această degajare corespunde unei mingi
de foc cu o rază de 400 m în cazul unei explozii de suprafaţă. Explozia a dus la
formarea unui crater cu diametrul de 400 m şi adânc de 100 m, care s-a transformat
într-un lac de acumulare, acum denumit Lacul Atomic. O cantitate enormă de material
radioactiv provenit în urma exploziei s-a concentrat într-o coloană din praf, înaltă de
2500 m. Această coloană s-a îndreptat spre nord-est, în direcţia oraşului
Semipalatinsk, rezidenţii aflaţi în zonele străbătute de praful radioactiv fiind expuşi
radiaţiilor. La 3-4 ore după explozie, radioactivitatea din satul Zunamenka, aflat la
mijlocul distanţei dintre punctul de explozie şi Semipalatinsk a înregistrat o valoare
egală cu 1 mSv/h, iar la 24 de ore după explozie, în oraşul Semipalatinsk s-a
înregistrat o radioactivitate de 8.5 µSv/h. În timpul primei investigaţii din anul 1995 a
echipei cercetătorului Takada, debitul dozei în perimetrul Lacului Atomic a fost de 10
µSv/h, valoare de 100 de ori mai mare decât cea a fondului natural (Takada, 2005).
În regiunea Sakha, între anii 1974 şi 1987, au avut loc 12 explozii nucleare
subterane. Majoritatea au fost efectuate la o adâncime cuprinsă între 500 şi 1500 m,
degajarea energetică maximă fiind de 20 kt. Patru dintre explozii au fost întreprinse
pentru studii geologice, cu scopul de a investiga undele seismice din scoarţa terestră,
şase au avut drept scop intensificarea recuperării petrolului şi afluxului de gaz natural,
una pentru obţinerea petrolului şi una pentru construirea unui depozit pentru deşeurile
provenite din extragerea componentelor utile din minereuri. Pentru 10 dintre aceste
explozii, radioactivitatea mediului înconjurător a rămas la nivelul celei
corespunzătoare fondului natural aferent siturilor respective, însă două explozii
nucleare subterane – Crystal (2 kt, -100 m, 1974) şi Kraton-3 (20 kt, -525 m, 1978) au
provocat o poluare radioactivă considerabilă. Explozia Crystal întreprinsă pentru
obţinerea petrolului crud a condus la nivele ridicate de poluare a zonei pe o rază de 60
m, autoritățile acoperind situl exploziei cu un terasament stâncos cu diametrul de 150
m şi 15 m înălţime. Kraton-3 a fost efectuată cu scopul de a produce o undă seismică
artificială, însă s-a transformat într-un eşec. Un dispozitiv de etanşare a fost aruncat în
aer, permiţând produşilor de fisiune nucleară să se răspândească în atmosferă. Doza
externă de-a lungul traseului parcurs de norul radioactiv a fost estimată la 5000 – 250
mGy în ariile situate la o distanţă cuprinsă între 3 şi 13 km depărtare de locul
exploziei. Doza individuală medie a fost estimată la 100 mSv. O serie de investigaţii
întreprinse în anul 1996 au indicat o contaminare radioactivă severă. Eşantioane de
sol din situl Crystal au indicat o poluare cu 239Pu, 240Pu de 0.3 – 7.5 kBq/kg, 137Cs de
0,12 - 5,2 kBq/kg şi 90Sr de 0.05 – 0.8 kBq/kg. În jurul sitului Kraton-3, valoarea
maximă a 239Pu, 240Pu a fost de 4.3 kBq/kg, a 137Cs de 82 kBq/kg şi a 90Sr de 99
kBq/kg. Debitul dozei a fost de 50 µSv/h (Takada, 2005).

e) Accidentul nuclear de la Cernobîl, Ucraina

Accidentul de la Cernobîl a avut loc pe data 26 aprilie 1986, fiind considerat cea
mai mare catastrofă din istoria exploatării civile a energiei nucleare. În urma unui
experiment greşit conceput, reactorul unităţii 4 al centralei nuclearo – electrice de la
Cernobîl a explodat. Explozia a expus zona activă a reactorului, trimiţând în
atmosferă un nor de fum, produşi de fisiune şi fragmente de materiale până la o
înălţime de aproximativ 1 km. În timp ce fragmentele grele au căzut şi s-au acumulat
pe terenul din jurul reactorului, cele mai uşoare, incluzând produşii de fisiune şi
practic întreg inventarul de gaze nobile, au fost purtate de vântul predominant pe
direcţia nord – vest faţă de centrală. În primele zile după accident, 131I a avut cea mai
importantă contribuţie la doza internă angajată de populaţie, după dispariţia sa
principalul factor fiind 137Cs şi, într-o mai mică măsură, 90Sr. Caracteristicile
expunerii la radiaţii a populaţiei în urma accidentului nuclear de la Cernobîl sunt
rezumate în rândurile următoare:
 Cantităţi enorme de material radioactiv, de aproximativ 2 EBq, au fost
eliberate în mediul înconjurător;
 95000 dintre rezidenţii aflaţi pe o rază de 30 km au fost evacuaţi între a doua
şi a şaptea zi de la producerea accidentului. Doza echivalentă şi cea
înregistrată la nivelul tiroidei au fost de 750 mSv şi respectiv câţiva Sv;
 Solul de pe o zonă extinsă a fost poluat cu materiale radioactive de viaţă
lungă. În special în zonele în care a plouat când erau străbătute de norul
radioactiv, poluarea cu 137Cs a fost remarcabilă. Suprafaţa totală în care s-a
atins un nivel de poluare egal cu 555 kBq/m2 sau mai mult a fost de 10 300
km2, incluzând teritorii din Rusia, Belarus şi Ucraina;
 Ariile poluate cu 137Cs la nivele de 555 kBq/m2 au fost desemnate zone de
relocare, inclusiv de relocare obligatorie dacă nivelul de 137Cs a indicat o
valoare mai mare decât 1.480 kBq/m2 sau o doză anuală mai mare de 5 mSv.
Aceste arii descriu zona de strict control. Doza anuală după 10 ani de la
producerea accidentului a fost de câţiva mSv pentru oamenii din zona de strict
control (Takada, 2005).

f) Accidentul nuclear de la Tokaimura, Japonia

Accidentul de la Tokaimura a avut loc în data de 30 septembrie 1999 şi s-a

produs în cadrul unei fabrici de procesare a combustibilului nuclear pe bază de 235U.
Cauza accidentului a constat în atingerea masei critice (16 Kg U) a unui rezervor de
precipitare, datorită unei erori umane fiind adăugate în plus 2.4 kg de nitrat de uranil.
Reacţia de fisiune nucleară în lanţ produsă în rezervor a devenit de sine stătătoare,
continuând să emită radiaţii gama şi de neutroni intense, timp de 20 de ore. Debitul
dozei aferente radiaţiei gama pe amplasament a fost de 0.84 mSv/h, iar cel al
neutronilor de 4 mSv/h. Doza înregistrată la nivelul tiroidei cauzată de scurgerea
iodului radioactiv pentru rezidenţii din proximitatea locului accidentului a fost mai
mică decât 0.1 mSv. Cei trei operatori care gestionau soluţia de uranil au primit doze
între 1 şi 20 GyEq. Doi dintre ei au primit doze mai mari de 6 GyEq şi au murit. 24 de
persoane care s-au ocupat de gestionarea situaţiei critice au primit o doză medie de 15
mSv, doza maximă înregistrată fiind mai mică decât 50 mSv. Cantitatea totală de
uraniu fisionat a fost de ~1 mg. Materialele radioactive scurse din rezervor au avut un
impact neglijabil asupra mediului înconjurător. Doza individuală primită de populaţie
a fost sub 16 mSv (Takada, 2005).
 g) Accidentul nuclear de la Fukushima, Japonia

Accidentul de la Fukushima a avut loc în 11 martie 2011, fiind considerat al

doilea dezastru nuclear ca amplitudine după cel de la Cernobîl, produs în anul 1986.
Accidentul a fost cauzat de producerea unui cutremur cu magnitudinea de 9 grade pe
scara Richter, urmat de un val de tsunami înalt de peste 14 m, care au dus la oprirea
alimentării cu energie electrică a centralei nucleare. Colapsul sistemului energetic de
pe amplasamentul centralei a provocat dezactivarea sistemelor de răcire a reactoarelor
nucleare din patru unităţi operaţionale, precum şi a celor de monitorizare şi de control,
determinând o supraîncălzire semnificativă a combustibilului nuclear şi al reactorului
(Buongiorno, 2011). Cantitatea ridicată de vapori eliberată în urma creşterii excesive
a temperaturii a interacţionat cu zirconiul conţinut în anumite părţi ale reactoarelor,
generând o mixtură de oxigen şi hidrogen care a dus la explozia acestora. Exploziile şi
incendiile produse pe amplasamentul centralei au condus preponderent la eliberarea în
atmosferă a izotopilor volatili de iod şi cesiu (Chernikov, 2011). În ceea ce priveşte
cantităţile de radionuclizi eliberaţi în atmosferă datorită accidentului nuclear,
estimările variază. În timp ce Agenţia pentru Siguranţă Nucleară şi Industrială din
Japonia a estimat că centrala nucleară Fukushima Daiichi a eliberat 1.5 × 10 16 Bq de
137
Cs, un studiu compus din măsurători ale radionuclizilor corelate cu modele de
dispersie atmosferică a estimat o valoare de 3.5 × 1016 Bq de 137Cs, din care o cincime
s-a depus pe teritoriul Japoniei (Stohl şi colab., 2011). Depunerile de 137Cs au
contaminat arii extinse de sol din estul şi nordul Japoniei, înregistrându-se zone cu
activităţi de peste 10000 sau 100000 de Mbq/Km2 (Yasunaria şi colab., 2011).
Măsurători imediate au raportat activităţi ridicate ale radionuclizilor 133Xe, 131I, 132I,
132
Te, 134Cs şi 137Cs şi în Statele Unite ale Americii (Bowyer şi colab., 2011), în
Peninsula Iberică (Lozano şi colab., 2011), Grecia (Manolopoulou şi colab., 2011) şi
Rusia (Bolsunovsky şi Dementyev, 2011).

Magnitudinea unui dezastru nuclear este cuantificată cu ajutorul scării

internaţionale a evenimentelor nucleare (International Nuclear Event Scale – INES)
realizată de Agenţia Internaţională a Energiei Atomice (IAEA). Conform INES,
evenimentele nucleare sunt clasificate în şapte nivele. Cele care se înscriu nivelelor 7
– 4 sunt denumite accidente, restul fiind considerate incidente. Tabelul 2 include o
clasificare a accidentelor în funcţie de INES.

Tabel 2. Scara internaţională a evenimentelor nucleare (Adaptat după IAEA, 2008)

Nivel Descriere Criteriu
- eliberare în exterior a unei părţi din materialul
radioactiv conţinut într-o facilitate importantă,
care conţine un amestec de produşi de fisiune
7 Accident major
de viaţă scurtă şi lungă;
- sunt posibile efecte acute şi efecte tardive
asupra sănătăţii pe o arie extinsă;
 - implicarea mai multor ţări;
- consecinţe ecologice pe termen lung;
- cazuri: Cernobîl (1986), Fukushima (2011).
- eliberare de material radioactiv în exterior (131I
de ordinul sutelor până la câteva mii de TBq);
- este necesară implementarea contramăsurilor
din planurile de urgenţă pentru a micşora
6 Accident serios
posibilitatea de apariţie a efectelor asupra
sănătăţii;
- deteriorări severe ale facilităţii nucleare;
- cazuri: Kysthym (1957)
- eliberare de material radioactiv în exterior (131I
de ordinul sutelor până la câteva mii de TBq);
- este necesară implementarea parţială a
Accident cu risc în contramăsurilor din planurile de urgenţă pentru
5
afara amplasamentului a micşora posibilitatea de apariţie a efectelor
asupra sănătăţii;
- deteriorări severe ale facilităţii nucleare;
- cazuri: Three Mile (1976).
- eliberare de material radioactiv în exterior,
conducând la o doză pentru cel mai expus
individ din afara amplasamentului de ordinul
câtorva milisievert (mSv);
Accident fără risc
- deteriorarea semnificativă a facilităţii nucleare,
4 semnificativ în afara
poate include topirea parţială a zonei active;
amplasamentului
- iradierea unuia sau mai multor lucrători, cu
supraexpuneri şi o mare probabilitate de decese
timpurii;
- cazuri: Tokaimura (1999)
- eliberare de material radioactiv în exterior,
conducând la o doză pentru cel mai expus
individ din afara amplasamentului de ordinul
zecimilor de milisievert (mSv);
- evenimente pe amplasament care conduc la
3 Incident serios doze pentru lucrători suficient de ridicate
pentru a produce efecte de sănătate şi/sau un
eveniment conducând la o răspândire severă a
contaminării;
- defectarea ulterioară a sistemelor de securitate
poate conduce la condiţii de accident.
- încălcări semnificative ale prevederilor de
securitate, dar cu suficiente rezerve de apărare
pentru a face faţă unor defecte adiţionale;
- iradierea lucrătorilor ce depăşeşte valoarea
2 Incident
stabilită pentru doza limită anuală;
- cantităţi importante de material radioactiv în
instalaţiile din zonele neprevăzute prin proiect
şi care necesită acţiuni corective.
- se lucrează în afara regimului normal de
1 Anomalie
operare;
 - se poate datora defectelor de echipament,
erorilor umane sau unor proceduri inadecvate.
- incidente minime care nu privesc securitatea
0 Deviaţie
nucleară.

3. ACCIDENTE CARE IMPLICĂ SURSE RADIOACTIVE INTENSE

Sursele radioactive intense reprezintă sursele a căror activitate depăşeşte 10 19

Bq. Acestea sunt utilizate în industria nucleară civilă şi militară, spitale, centre de
cercetare, companii care exploatează gaz şi petrol.Pentru a preveni accidentele şi
incidentele radiologice, trebuie cunoscute atât locaţia surselor radioactive, cât şi
parcursul pe care acestea îl au în interiorul comunităţilor până la plasarea lor în
facilităţile care le operează. În acest sens, la nivel european, statele membre au
adoptat în legislaţia naţională directiva Consiliului European, care vizează controlul
surselor radioactive intense închise şi deschise (Council Directive 2003/122).
În ultimii 50 de ani au avut loc numeroase accidente care au provocat
expunerea, în special la radionuclizii 192Ir, 60Co şi 137Cs a indivizilor din populaţie, în
ciuda existenţei unei legislaţii stricte în ceea ce priveşte sursele radioactive.Spre
exemplu, în perioada 1945-1999, au avut loc 89 de accidente în care au fost implicate
astfel de surse radioactive. Unul dintre acestea a avut loc în anul 1979, în California,
când un muncitor a suferit iradieri acute după ce a ridicat o sursă neecranată de 192Ir,
lăsată accidental nesupravegheată. În anul 1994, în Estonia, o sursă extrem de
radioactivă de 137Cs a fost furată dintr-o unitate de depozitare a deşeurilor radioactive
şi păstrată timp de aproximativ 28 de zile în casa unuia dintre indivizii care au
participat la furt. În urma acestui accident, o persoană a murit, iar alte trei au suferit
răni grave datorită iradierii acute. De asemenea, în 1996, un muncitor din Iran a
dezmembrat ambalajul unei surse de 192Ir, punând-o în buzunar, fapt care a provocat
iradierea acută a acestuia. Un an mai târziu, un grup de soldaţi responsabili cu
siguranţa graniţelor Republicii Georgia au suferit o expunere severă la surse de 60Co și
137
Cs, abandonate într-o fostă unitate militară. În Turcia, în anul 1999, 10 persoane au
suferit răni grave în urma expunerii la o sursă de 60Co, abandonată într-o unitate de
teleterapie (Mustonen, 2009).
Unul dintre cele mai severe accidente a fost însă cel de la Goiânia, Brazilia din
anul 1987, când o sursă de 137Cs (50.9 TBq sau 1375 Ci la momentul respectiv), aflată
într-o clinică de teleterapie abandonată, a fost îndepărtată din ambalajul său protector
şi perforată succesiv. În urma acestui accident, 249 de persoane au suferit expuneri
atât externe, cât şi interne, dintre care patru au murit, iar 28 au suferit arsuri la nivelul
pielii din cauza radiaţiilor ionizante. Totodată, o contaminare radioactivă
semnificativă a fost observată în spaţii publice şi în 85 de clădiri rezidenţiale, 41 fiind
evacuate. Procesul de decontaminare a constat în demolarea a şapte clădiri şi
îndepărtarea stratului superficial al solului, cantitatea de reziduuri radioactive generate
ridicându-se la aproximativ 3500 m3 (IAEA, 1988).
 4. ACCIDENTE PRODUSE ÎN TIMPUL TRANSPORTULUI
MATERIALELOR RADIOACTIVE

Anual, la nivel global, au loc aproximativ 20 de milioane de transporturi ale

materialelor radioactive. O exemplificare a acestor materiale, precum şi rutele pe care
acestea le parcurg sunt exemplificate în Tabelul 3.
Siguranţa în transportul acestor substanţe este conferită de modul în care sunt
împachetate. Ambalajele folosite pentru transportul substanţelor radioactive sunt
astfel concepute încât acestea să-şi păstreze integritatea, indiferent de condiţii, pe tot
parcursul transportului şi să limiteze potenţialele efecte majore rezultate în urma
producerii unui accident. Datorită strictelor reglementări la nivel naţional şi
internaţional, accidentele produse în timpul transportului materialelor radioactive, deşi
numeroase, au rezultat în contaminări insignifiante a populaţiei sau a mediului
înconjurător. Spre exemplu, în perioada 1985-2004, în Anglia au avut loc 806
incidente în care au fost implicaţi preponderent radioizotopi medicali şi industriali,
însă doar 19 dintre acestea au provocat expuneri la doze mai mari de 1 mSv (Hughes
şi colab., 2006).

Tabel 3. Principalele activităţi de transport ale materialelor radioactive

(Adaptat după World Nuclear Association, 2012)
Etape ale transportului
Material Observaţii
De la: La:
De obicei pe acelaşi
Explorare Procesare Minereu brut
amplasament
Oxid de uraniu
Procesare Conversie concentrat (yellow
cake)
Hexafluorură de
Conversie Îmbogăţire
uraniu (UF6)
Fabricare
Îmbogăţire UF6 îmbogăţit
combustibil
Fabricare Generare Combustibil
combustibil electricitate nefolosit
Generare Stocare După stocarea pe
Combustibil ars
electricitate combustibil ars amplasament
Stocare
combustibil Depozitare Combustibil ars
ars
Stocare
combustibil Reprocesare Combustibil ars
ars
Denumit uraniu
Reprocesare Conversie Oxid de uraniu
reprocesat
Reprocesare Fabricare Oxid de plutoniu
 combustibil
Reprocesare Depozitare Produşi de fisiune Vitrifiaţi
Uneori, pe acelaşi
Toate unităţile Stocare/Depozitare Deşeuri radioactive
amplasament

5. INTRAREA ÎN ATMOSFERA TERESTRĂ A SATELIŢILOR

ALIMENTAŢI CU ENERGIE NUCLEARĂ

La momentul actual, 50 de sateliţi nucleari orbitează constant Terra, inclusiv cei

dezactivaţi şi propulsaţi la altitudini suficient de mari pentru siguranţa nucleară.
Energia nucleară a fost utilizată timp de aproximativ 40 de ani pentru generarea
energiei electrice necesară funcţionării sateliţilor orbitali. Pe parcursul celor patru
decenii, s-a înregistrat un număr redus de lansări sau plasări pe orbită eşuate, precum
şi de re-intrări accidentale ale sateliţilor nucleari în atmosfera terestră. Mai mult decât
atât, aceste incidente nu au cauzat efecte de sănătate notabile în populaţia expusă, deşi
o slabă contaminare radioactivă a mediului înconjurător a avut loc. Spre exemplu, în
anul 1964, un satelit meteorologic american, care utiliza un generator termo-electric
radioizotopic a ratat plasarea pe orbită, în consecinţă fiind programat să ardă şi să
disperseze inventarul nuclear la re-intrarea în straturile superioare ale atmosferei. Ca
urmare, cantităţi reduse de material radioactiv au fost măsurate în probe de aer şi sol.
Patru ani mai târziu, în urma lansării eşuate a unui alt satelit meteorologic, doi
generatori termo-electrici radioizotopici au ajuns în Canalul Santa Barbara, fără a
provoca însă o contaminare radioactivă. Lansarea, în anul 1969, a misiunii lunare
sovietice COSMOS 305 a produs cantităţi detectabile de radioactivitate în atmosfera
superioară. În anul 1973, lansarea eşuată a unui alt satelit COSMOS a generat doze
mici de radiaţii ionizante, detectabile în probele de aer, după ce reactorul nuclear al
satelitului a ajuns în Oceanul Pacific, la nord de Japonia. În anul 1978, materialele
radioactive conţinute în reactorul nuclear al satelitului COSMOS 954 au fost
dispersate pe o arie extinsă în nord-vestul Canadei. În anul 1983, miezul reactorului
nuclear al satelitului COSMOS 1402 a ajuns în Oceanul Atlantic, lăsând o urmă
radioactivă prin atmosfera străbătută (Mustonen, 2009).

6. UTILIZAREA MALIŢIOASĂ ŞI ÎN SCOPURI TERORISTE A

SURSELOR RADIOACTIVE

Terorismul radiologic a devenit o potenţială sursă de ameninţare asupra

societăţii actuale, autorităţile statale fiind obligate să adopte măsuri care să vizeze
siguranţa naţională împotriva utilizării maliţioase a surselor sau dispozitivelor
radioactive, precum şi împotriva atacurilor teroriste îndreptate asupra facilităţilor
nucleare. Scenariile cele mai plauzibile, care implică utilizarea radiaţiilor ionizante
sau a substanţelor radioactive, sunt următoarele (ICRP, 2005):
 Sursele radioactive pot fi furate şi utilizate deliberativ pentru iradierea
 anumitor indivizi sau a oricăror membrii din populaţie;
 Expunerea la radiaţii ionizante sau dispersarea materialului radioactiv într-
un mod clandestin, singurele indicii fiind cazurile persoanelor care se
prezintă la spitale cu simptome ale iradierii;
 Detonarea unui explozibil convenţional cu scopul de a dispersa o sursă
radioactivă uzuală, cum sunt cele utilizate în medicină sau industrie („dirty
bomb”);
 Contaminarea radioactivă deliberată a alimentelor, a surselor de apă potabile
sau a unui anumit amplasament;
 Sabotajul sistemelor de securitate din cadrul facilităţilor nucleare, unde se
găsesc cantităţi semnificative de materiale radioactive, inclusiv produşi de
fisiune şi/sau de activare, precum şi deşeuri radioactive;
 Diversiunea materialelor fisile, în special 235U şi 239Pu, pentru dezvoltarea şi
utilizarea unei arme nucleare brute, denumită şi dispozitiv nuclear
improvizat.

Suspiciunea şi îngrijorarea recent crescute în rândurile populaţiei în ceea ce

priveşte riscul potenţial al terorismului radiologic sunt sprijinite de un număr limitat
de astfel de evenimente. Spre exemplu, în anul 1982, două persoane au pătruns în
camera reactorului nuclear dintr-o centrală nuclearo-electrică, în Africa de Sud,
plasând explozibile în apropierea reactorului. Însă, încărcătura lor a fost astfel
planificată încât să nu deterioreze carcasa reactorului. În 1995, rebelii ceceni au
îngropat parţial un container conţinând o cantitate redusă de 137Cs într-un parc din
Moscova, anunţând ulterior televiziunea rusă, care l-a descoperit. În anul 2002, un
grup infracţional din Ecuador a furat cinci surse radioactive, dintre care au fost
returnate autorităţilor doar trei după ce a primit o răscumpărare. În anul 2003, un
expert chinez în medicină nucleară a primit o sentinţă la moarte cu suspendare pentru
plasarea unor pelete de 192Ir radioactive în biroul unui coleg. În anul 2006, fostul
agent KGB, Alexander Litvinenko a decedat în urma iradierii acute, medicii legişti
descoperind o cantitate semnificativă de 210Po în corpul acestuia, a cărei provenienţă
nu a fost elucidată (Mustonen, 2009).
 RADIOACTIVITATEA DE ORIGINE
ARTIFICIALA A MEDIULUI
Sursa de radiatii (ionizante)
Entitate fizica, naturala, fabricata sau utilizata ca
TRANSPORTUL RADIONUCLIZILOR IN ECOSISTEME element al unei activitati care poate genera expunerea
la radiatii, prin emiterea de radiatii ionizante sau
Accidente si hazarde nucleare eliberarea de substante radioactive.
Material care emite sau poate emite radiatii
ionizante (STAS 6729/3-84).
Aparat care poate emite radiatii ionizante
(STAS 6729/3-84).

1 2

Sursa inchisa Sursa deschisa

Orice material radioactiv, incorporat solidar intr-un material

nedispersibil sau inchis, intr-un invelis etans si inactiv, care
prezinta rezistenta mecanica, termica sau fizico-chimica, Orice material radioactiv care se poate raspandi
suficiente pentru a impiedica, in conditii normale de provocand contaminarea mediului.
utilizare, orice dispersare sau imprastiere a materialului
radioactiv continut si price posibilitate de contaminare.
Material radioactiv care este inchis permanent intr-o capsula
sau presat intr-o forma solida. Capsula sau materialul unei
surse inchise trebuie sa mentina etanseitatea in conditiile de
pastrare sau utilizare pentru care sursa a fost proiectata si,
de asemenea, in situatii previzibile de accident.
3 4

Substantele radioactive sunt toxice si in cazul in care se gasesc

Contaminarea radioactiva, comparatie cu poluarea chimica in cantitati foarte mici!

 Limita de expunere profesionala pentru concentratia de

- Pentru ca majoritatea elementelor chimice care pot fi daunatoare sanatatii
umane sa poata fi toxice, acestea trebuie sa fie incorporate intr-o anumita
forma chimica.
- Spre exemplu C6H6 (benzenul- o hidrocarbura aromatica) este toxic in timp
ce elementele chimice H si C sunt vitale pentru viata.
- Un alt exemplu poate fi zincul, acest element chimic poate sa fie sau nu
toxic, in cazul in care este inhalat in functie de forma chimica sau fizica.
Efectele inhalarii oxidului de zinc sunt diferite de efectele inhalarii de
carbonat de zinc. Toxicitatea acestui element dispare insa in momentul in
care acesta se depune din atmosfera intrand in rezervorul natural terestru de
zinc. Acest lucru nu este insa valabil pentru izotopii radioactiv ai
elementului zinc.
plumb stabil in aer este de 50µg Pb/m3.
 Limita maxima admisa pentru activitatea Pb-210 in aer este
4*10-4 µCi/m3, ceea ce corespunde unei concentratii de
5*10-6 µg/m3.
 Limita de expunere profesionala pentru plumb stabil
este deci de 10 milioane de ori mai mare decat pentru
plumb radioactiv.
 Cu toate acestea, cantitatile de Pb-210 utilizate nu
depasesc cateva micrograme, in timp ce tone de plumb
stabil sunt procesate.

5 6
Cai de transpot a radionuclizilor in mediu Modelele implica un numar foarte mare de parametrii

7 8

Bazele stiintifice ale propunerii de depozitare a deseurilor

nucleare pe fundul oceanului.

5* 10 11 Ci de Sr-90 pot fi
depozitati in fiecare an
la o adancime de 4000 m,
fara a se depasi o activitate
de 10-9 μCi/ ml la adancimea
de 1000m.

Difuzia pe veritcala in Ocean, (Koczy, 1960)

9 10

Timp de injumatatire (T1/2) Timp de injumatatire efectiv (Te)

Intervalul de timp in care numarul de nuclee de un
anumit tip dintr-o populatie statistic suficient definita,
prezente initial intr-o sursa radioactiva, se reduce prin
transformare, dezintegrare, la jumatate.
Timp de injumatatire biologic (Tb)
Timpul in care o sursa deschisa, care contine
radionuclid, introdusa in organismul uman, isi reduce
activitatea la jumatate datorita proceselor de eliminare
fiziologice.
11
Timpul in care o sursa deschisa, care contine
un radionuclid, introdusa in organismul uman,
isi reduce activitatea la jumatate ca urmare a
actiunii simultane a proceselor de
transformare radioactiva si de eliminare
fiziologica; se calculeaza cu relatia:
Te = (T1/2 *Tb) / (T1/2 +Tb)
12
Radionuclizi artificiali in mediu Cs-137
Cs (Cesiu)

- Cs-137 are timpul de injumatatire de 30 ani.

- Este un radionuclid cu mare probabilitate de aparitie in urma procesului
de fisiune nucleara.
- Sursele radiocesiului din mediu sunt in principal testele nucleare din
atmosfera si accidentul de la Cernobil.
- Cesiul este un metal alcalin din grupa I, avand proprietati chimice
similare cu potasiu si rubidiu.
Cu toate acestea metabolismul de incorporare a cesiului in plante este
diferit de metabolismul potasiului, fiind mai asemanator cu cel al
calciului.
- Este destul de puternic legat chimic in sol, absorbitia principala a
plantelor fiind datorata depunerilor pe frunze.

13 14

Radionuclizi artificiali in mediu Sr-90

Sr (Strontiu)

- Izotopii Sr-89 si Sr-90 sunt produsi primari de fisiune cu timpii de

injumatatire de 50.5 zile, respectiv 28.8 ani.
- Strontiu este un metal alcalin din grupa a II-a, avand proprietati chimice
similare cu calciu si radiu. Studiile radioecologice asupra strontiului au
o importanta deosibita deoarece acest element tinde sa fie transportat
usor in ecosisteme fiind concentrat in oasele vietuitoarelor.
- Sursele radiocesiului din mediu sunt in principal testele nucleare din
atmosfera si accidentul de la Cernobil.

15 16

Radionuclizi artificiali in mediu Radionuclizi artificiali in mediu

Ru (Rutheniu) I (Iod)

- Rutheniu este un metal de tranzitie care in urma procesului de fisiune
ramane in general in combustibil. Cu toate acestea in urma accidentului
de la Cernobil au fost formati compusii volatili RuO3 si Ru O4, care s-
au condensat pe aerosoli si au fost depusi in mediu.
- Produsii primari de fisiune sunt Ru-103 cu timpul de injumatatire de
39.3 zile si Ru-106 cu timpul de injumatatire de 368 de zile.
- Izotopii I-131 si I-129 sunt produsi primari de fisiune cu timpii de
injumatatire de 8 zile, respectiv 1.57*10 7 ani.
- Studiile radioecologice asupra strontiului au o importanta deosibita
deoarece acest element tinde sa fie transportat usor in ecosisteme fiind
concentrat in tiroida.
- Sursele radioiodului din mediu sunt in principal testele nucleare din
atmosfera si accidentul de la Cernobil.

17 18
 I-131 Radionuclizi artificiali in mediu

Ce (Ceriu)

131I transforms into 131Xe:
The primary emissions of 131I decay are
- 364 keV gamma rays (81% abundance) and
- 606 keV beta particles (89% abundance)
- Izotopii Ce-144 si Ce-141 cu timpii de injumatatire de 284 zile,
respectiv 32.5 zile, rezulta in principal in urma procesarii
combustibilului nuclear, dar au fost creeati si eliberati in mediu si in
urma accidentului de ca Cernobil si a testelor nucleare.

19 20

Radionuclizi artificiali in mediu

Pu (Plutoniu)

- Izotopii Pu-238 si Pu-239 si Pu-240 cu timpii de injumatatire de 87.7

ani, 2.4*104 ani, respectiv 6.6*103 ani, sunt produsi in urma capturii
de neutroni a combustibilului nuclear in reactori.
- Plutoniul nu este volatil, dar poate fi eliberat in mediu in urma
accidentelor nucleare severe. Alte surse pot fi rectoarele de cercetare,
testele de arme nucleare, scurgerile din combustibilul nuclear ars.
Am (Americiu)
- Am- 241 are timpul de injumatatire de 432 ani si este produs in urma
dezintegrarii Pu-241, a fost detectat in apropiera depozitelor de deseuri
nucleare si ca depunere in urma testelor nucleare.

21 22

-fisiune indusă (prin

bombardare cu neutroni
Radionuclizi artificiali in mediu lenţi
încetiniţi cu grafit, apă
grea) 
Alti produsi de fisiune - reacţie în lanţ dacă
numărul de neutroni
- Argint (Ag): Ag-110m cu T1/2=250 zile si Ag-108 cu T1/2=2.4 minute emişi N > 1
- Telur (Te): Te-126m cu T1/2= 109 zile, Te-132 cu T1/2=78.2ore Fisiunea unui atom de U-235
- Zirconiu (Zr): Zr-95 cu T1/2=65 zile generează conform formulei E=mc2
- Niobiu (Ni): Ni-95 cu T1/2=35 zile, progenitura a Zr-95 200-MeV
- Lantan (La): La-138 cu T1/2=1.1 *1011 ani si La-140 cu T1/2=40.3 ore 1kg U235 este cât o minge de tenis şi
- Tecnetiu (Tc): Tc-99 cu T1/2=2.9 *105 ani si Tc-97 cu T1/2=2.6 *106 ani generează energie cât 1 milion l
benzină
care ocupă o clădire cu 5 etaje
23 24
 Masa critica

-Regim supracritic, reacţie în lanţ N > 1

într-o bombă atomică cu reflectator
- masa critică pentru U-235 (90% este ~ Cantiatate prea mica de material fisil
10- 15 kg pentru a se mentine reactia in lant.
pentru plutoniu 239 este 5 Kg
-Regim critic N = 1 într-un reactor
nuclear /este menţinut cu ajutorul Crescand masa reactia se poate
barelor de control din bor,cadmiu autointretine.
care absorb neutronii suplimentari
-Regim subcritic N < 1
numărul de neutroni scade în timp Adaugarea unui material reflectator
duce la mentinerea reactiei in lant.

25 26

27 28

Între 1942-1945, americanii şi

englezii au lucrat în secret la
fabricarea bombei atomice. Primul
test a fost efectuat în Alamogordo,
statul New Mexic, în iulie 1945. O
lună mai târziu acest tip de bombă a
fost aruncat asupra oraşelor
japoneze Hiroshima şi Nagasaki.
Lungimea bombei 305 cm.
La 6 august 1945 americanii au
aruncat bomba atomică asupra
Hiroshimei. Au murit între
70.000-150.000 oameni. Câteva
clădiri din epicentrul exploziei au
rămas în picioare.
29 30
Energia unei explozii nucleare

-Unda de soc 50%

- Caldura 35%
-Radiatii nucleare 15%
5%- Radiatii initiale (1
min)
10%-Radiatie nucleara
reziduala
Doar 30 % din mortile de la
Hiroshima
S-au datorat radiatiilor

31 32

Locatiile cele mai cunoscute

SUA – Nevada, Trinity Site, New Mexico, Marshall Islands
Rusia – Semipalatinsk (Kazakhstan), Insula Novaya Zemlya
Franta- Polinezia Franceza, Algeria-desertul Sahara
Marea Britanie- Insula Montebello si Emu Field (Australia)
China- Lop Nur
India – Desertul Rajastan
Pakistan
Coreea de Nord
Africa de Sud

33 34

Between 1946 and 1958, twenty-three

nuclear devices were detonated at "Atoms for Peace" was the title of a speech delivered by U.S.
Bikini Atoll, beginning with the President Dwight D. Eisenhower to the UN General Assembly
Operation Crossroads series in the in New York City on December 8, 1953.
summer of 1946. The March 1st, 1954
detonation codenamed Castle Bravo,
was the first test of a practical hydrogen
bomb. The largest nuclear explosion
ever set off by the United States, it was
much more powerful than predicted,
and created widespread radioactive
contamination
The speech was possibly a tipping point for international focus on peaceful uses
of atomic energy, even during the early stages of the Cold War. It could be
argued that Eisenhower, with some influence from Albert Einstein, was
attempting to convey a spirit of comfort to a terrified world that the horror of
Hiroshima and Nagasaki would not be experienced again.
The United States then launched an "Atoms for Peace" program that supplied
equipment and information to schools, hospitals, and research institutions within
the U.S. and throughout the world. The first nuclear reactors in Iran and
35 36
Pakistan were built under the program by American Machine and Foundry.
 26 aprilie
1986
130 km la
nord de
Kiev

37 38

39 40

Acesta este punctul final. Contorul arată 763 microRoentgen/h

Oraşul fantomă Pripiat la 4 km de locul accidentului.
Dincolo de acest punct se poate trece numai în costum de protecţie
Aparent un oraş normal de provincie cu 48.000 de locuitori.
contra radiaţiilor.
Doar că acum este pustiu. Oamenii au fost evacuaţi…
Pe o rază de 30 km în jurul reactorului au fost evacuaţi
peste 100.000 de oameni.

În prezent reactorul explodat este

acoperit de un înveliş de beton numit
SARCOFAGUL.
41 42
 Lichidatorii
îndreptându-se
spre Cernobil

Lichidatorii sunt acele persoane care au fost recrutate sau forţate să

asiste la curăţirea sau “lichidarea” consecinţelor accidentului. Regimul
totalitar al fostei Uniuni Sovietice a forţat mulţi soldaţi tineri să asiste la
operaţia de curăţire fără să asigure îmbrăcăminte protectivă suficientă şi
să explice adecvat pericolele implicate.
În primul an au participat peste 650.000 lichidatori. Estimările arată că
între 8.000-10.000 au murit în urma dozei radioactive primite. Printre
aceştia se află cei care au ajutat la construirea SARCOFAGULUI.
43 44

De ce accidentul de la Cernobil nu se poate repeta in Iradierea medie a publicului rezultata in

cazul centralelor de filiera americana si canadiana? urma accidentului de la Cernobil
 Reactorii sovietici RMBK folosesc ca moderator Romania /Ungaria 1 mSv
grafitul.Reactorii vestici folosesc ca moderator apa – in Austria 0.9 mSv
cazul cresterii temperaturii acestuia peste o limita critica
Grecia 0.61 mSv
apare un mecanism fizic de feedback care duce la scadere
Germania (Vest) 0.41 mSv
reactivitatii-scaderea puterii.
Italia 0.4 mSv
 Reactorii vestici au o anvelopa suplimentara.
Irlanda 0.21mSv
 Accidentul a avut loc in timpul unui experiment care nu a Germania de Est 0.13 mSv
fost pregatit cu responsabilitate; programul nu continea
Danemarca 0.1 mSv
masuri suplimantare de securitate si prevedea contrar
Suedia 0.1 mSv
instructiunilor de exploatare decuplarea sistemului de racire
Franta 0.088 mSv
la avarie a reactorului, iar personalul nu a fost pregatit
corespunzator, nefiind constient de pericolele determinate Marea Britanie 0.03 mSv
de efecturea experimentului. 45 Spania 0.01 mSv 46

Japonia NEGLIJABIL

Accidentul nuclear de la Centrala Kyshtym- Mayak si Raul Techa

Three Miles Island
28 martie 1979
SUA

Accidentul nuclear de la
Windscale
10 octombrie 1957

Accidentul nuclear de la
Tokai-Mura
10 octombrie 1999
Japonia
47 48
 49
INES – Nivel 0 – INCIDENT NUCLEAR
DEVIATII
Incidente minime care nu privesc securiatatea
nucleara.
51
INES – Nivel 2 – INCIDENT NUCLEAR
 Incident cu incalcari semnificative ale prevederilor
de securitate, dar cu suficiente rezerve de aparare
pentru a face fata unor defecte aditionale.
 Eveniment producand o iradiere a lucratorilor ce
depaseste valoarea stabilita pentru doza limita anuala.
 Eveniment care duce la prezenta unor cantitati
importante de radioactivitate in instalatiile din zonele
neprevazute prin proiect si care necesita actiuni
corective.
53
50
INES – Nivel 1 – INCIDENT NUCLEAR
ANOMALII
O anomalie se inregistraza atunci cand se lucreaza
in afara regimului normal de operare. Se pot datora
defectelor de echiopament, erorilor umane sau
unor proceduri inadecvate.
52
INES – Nivel 3 – INCIDENT SERIOS
 eliberare de radioactivitate in exterior, peste limitele
autorizate, care conduce la o doza pentru cel mai expus
individ din afara amplasamentului de ordinul zecimilor de
milisievert.
 evenimente pe amplasament care conduc la doze pentru
lucratori suficient de ridicate pentru a produce efecte de
sanatatesi/sau un eveniment conducand la o raspandire
severa a contaminarii.
 incident in care o defectare ulterioara a sistemelor de
securitate poate conduce la conditii de accident.
54
INES – Nivel 4 – ACCIDENT NUCLEAR
ACCIDENT FARA RISC SEMNIFICATIV IN AFARA
AMPLASAMENTULUI
-Eliberarea radiuoactivitatii in exterior, conducand la o doza
pentru cel mai expus individ din afara amplasamentului de
ordinul catorva mSv.
-Deteriorarea semnificativa a facilitatii nucleare . Poate
include topirea partiala a zonei active.
-Iradierea unuia sau mai multor lucratori, cu supraexpuneri si
o mare probabilitate de decese timpurii
55
INES – Nivel 6 – ACCIDENT SERIOS
-Accident cu eliberare de material radioactiv in
exterior in cantitati radiologic echivalente de I-131
de ordinul miilor pana la zeci de mii de TBq.
-O asemenea eliberare necesita implemetarea
integrala a contramasurilor din planurile locale de
urgenta pentru a limita efecte serioase asupra
sanatatii.
Kyshtym, Mayak, Rusia
57
Goiânia accident
 On 13 September 1987, a shielded, strongly radioactive
caesium-137 source (50.9 TBq, or 1375 Ci, at the time) was
removed from its protective housing in a teletherapy
machine in an abandoned clinic in Goiania, Brazil, and
subsequently ruptured. Consequently, many people incurred
large doses of radiation, due to bothexternal and internal
exposure. Four of the casualties ultimately died and 28
people suffered radiation burns. Residences and public
places were contaminated. The decontamination
necessitated the demolition of seven residences and various
otherbuildings, and the removal of the topsoil from large
areas. In total about 3500 m3 of radioactive waste were
generated.
59
INES – Nivel 5 – ACCIDENT NUCLEAR
ACCIDENT CU RISC IN AFARA
AMPLASAMENTULUI
- eliberare de material radioactiv in exterior (in
cantitati echivalente cu o cantitate de I-131 de ordinul
sutelor de pana la cateva mii TBq). La o asemenea
eliberare poate fi necesara implementarea partiala a
contramasurilor din planurile de urgenta pentru a
micsora posibilitatea de aparitie a efectelor asupra
sanatatii.
- deteriorari severe ale facilitatii nucleare
Windscale, Three Miles Island, Tokai-Mura
56
INES – Nivel 7 – ACCIDENT MAJOR
-Accident cu eliberarea in exterior a unei parti din
materialul radioactiv continut intr-o facilitate
importanta. Acesta contine de obicei un amestec de
produsi de fisiune de viata scurta si de viata lunga.
La asemenea eliberari sunt posibile: efecte acute
asupra sanatatii, efecte tardive asupra sanatatii pe o
arie extinsa, e posibila implicarea a mai multe tari si
si exista consecinte ecologice pe termen lung.
Cernobil
58
Bombe murdare (DIRTY BOMBS)
 Dispozitive care combina un material explozibil
cu o cantitate de material radioactiv.
 Principalul scop este inducerea panicii in
populatie.
60
 DETECTIA SI MASURAREA Principiul detectiei radiatiilor ionizante
RADIATIILOR NUCLEARE

Procesul fundamental al interactiunii radiatiilor

nucleare cu un material este dat de faptul ca energia
implicata in procesul de interactiune este mai mare
decat energia de legatura a electronilor in atomi si astfel
se genereaza transformari in structura atomilor
componenti ai substantei.

1 2

Tipuri de detectori Tipuri de detectori

 Detectori cu gaz- un volum de gaz intre doi electrozi Detectorii pot fi clasificati si dupa tipul de informatie pe care il
obtinem:
IONIZARE → curent electric
 Detectorii care ne indica numarul de interactiuni care au
 Detectori cu scintilatie – emisie fotonica (vizibil/UV) in
loc in interiorul lor se numesc numaratori/contori.
urma interactiunii radiatiilor nucleare cu materialul
 Detectorii care ne dau si informatii despre distributia
→ lumina
energetica a radiatiilor incidente se numesc spectrometre.
 Detectori cu semiconductori – cristale ulta pure de germaniu
 Detectorii care ne indica cantitatea neta de energie care
sau siliciu sau dopate cu mici cantitati de impuritati
este absorbita in detector (doza) se numesc dozimetre.
→ curent electric

3 4

Tipuri de detectori Timp mort

Detectori activi  Doua interactiuni succesive trebuie sa fie separate de un

interval de timp penru a putea fi inregistrate ca semnale
distincte. Acest interval de timp (in care nu poate avea loc
Functionare- in pulsuri (pulse mode), semnalul obtinut inregistrarea se numeste timp mort)
in urma fiecarei interactiuni este preocesat individual.
 Contorii cu gaz au cei mai lungi timpi morti de ordinul a
-In curent (current mode), semnalele electrice zeci- sute de microsecunde.
individuale sunt sumate Pentru restul detectorilor timpul mort este de ordinul a
catorva microsecunde sau mai putin.
Detectori pasivi

5 6
Spectroscopie/spectrometrie Eficienta de detectie

Eficienta este caracteristica unui detector de a

detecta radiatiile (masura a sensibilitatii).
Probabilitatea ca o paricula sau un foton emis de
sursa sa fie detectat.

7 8

Number detected
Efficiency 
Number emitted
Number reaching detector
Efficiency  
Number emitted
Number detected
Number reaching detector
Efficiency  Geometric efficiency  Intrinsic efficiency

9 10

Camere de ionizare
Contori proportionali
Detectori cu gaz Tipuri de detectori cu gaz Contori Geiger-Mueller

11 12
 Camere de ionizare
-gaz simplu/ asemanator aerului
-eficacitate intrinseca mica
-Controlul calitatii la aparatele
Roentgen/ radiodiagnostic
13
Contori Geiger Mueller
-gaz cu proprietati deosebite
-multe interactiuni
-semnalul nu necesita
amplificare
-nu foarte eficiente pt X si
gamma
-folosite pt monitoring
15
Scintilatori anorganici
17
Contori proportionali
-gaz cu proprietati deosebite
-folosite in laboratoare, mai
putin in centre medicale
14
Detectori cu scintilatie
Material scintilator + fotomultiplicator
Material scintilator- proprietati dorite
-eficienta de conversie mare
-timp scurt de raspus
-tansparent pentru emisiile sale + emisii in domeniul de detectie
a fotomultiplicatorului.
NaI(Tl) iodura de sodiu dopat cu taliu– cel mai utilizat
(higroscopic+ fragil)
BGO germanat de bismut – folosit in scan-ere PET
16
Scintilatori organici
18
 Fotomultiplicatori

Are doua roluri:

 Conversia luminii in curent
 Amplificarea semnalului (de milioane de ori)
Tub vidat / fotocatod / dinode anod.

19 20

21 22

DETECTORI CU SEMICONDUCTORI

23 24
 25 26

27 28

15000

10000
nr of counts

234
Th
214
210
Pb Pb 40
226
K
Ra 214
5000 Bi
208
Tl
228
228
Ac Ac

0
0 150 300 450 600 750 900 1050 1200 1350 1500 1650
Energy (keV)
29
METODE EXPERIMENTALE DE MĂSURARE A
RADIOACTIVITATII

PRINCIPIILE FIZICE ALE MĂSURĂRII RADIAłIILOR

Toate metodele de detecŃie a radiaŃiilor se bazează pe procesele de interacŃiune ale

acestora cu substanŃa. Ionizarea în gaze şi apariŃia purtătorilor de sarcină liberi în
semiconductori sunt principalele interacŃiuni ale radiaŃiei folosite în scopul detecŃiei.
Fenomenele luminoase (excitarea atomilor, efectul Cerenkov, luminiscenŃa unor materiale)
formează a treia clasă importantă de fenomene folosite în detecŃie.
O categorie aparte, foarte frecvent folosită în ultimul timp, mai ales la detecŃia
radonului, o formează detectorii de urme în care efectul de bază constă în distrugerea sau
slăbirea unor legături intermoleculare evidenŃiate prin atacul cu anumiŃi reactanŃi chimici.
O problemă foarte importantă, care apare în cazul tuturor acestor detectori sau a
aparaturii dozimetrice folosite, constă în calibrarea lor pentru a putea fi folosiŃi în măsurători
efective şi pentru a se putea intercompara rezultatele tuturor măsurătorilor efectuate în
diferite regiuni ale globului de diferite laboratoare.

DETECTORI BAZAłI PE IONIZAREA ÎN GAZE

O cameră de ionizare este un dispozitiv simplu în care într-un volum determinat de

gaz se aplică un câmp electric. În cele mai multe cazuri geometria de detecŃie este cilindrică
şi constă dintr-un catod delimitând un anumit volum de gaz şi un anod axial care traversează
prin izolaŃie catodul-perete.
Particulele încărcate mişcându-se în interiorul gazului se ciocnesc inelastic cu atomii
sau moleculele întâlnite. Ionii pozitivi şi electronii apăruŃi se vor recombina în absenŃa unui
câmp electric. În unele cazuri cu gaze puternic electronegative se pot forma şi ioni negativi.
Prin aplicarea unui câmp electric ionii şi electronii se vor mişca în lungul liniilor de câmp
producând un curent de ionizare. În condiŃii obişnuite electronii se mişcă cu o viteză de
ordinul 106 cm/s, în timp ce viteza ionilor este cu câteva ordine de mărime mai mică.
Ciocnirile cu moleculele de gaz şi pierderile de energie prin excitare şi ionizare duc la
limitarea vitezei acestor ioni şi electroni. O mărime importantă care caracterizează procesele
de ionizare este energia medie pierdută pentru apariŃia unei perechi ion-electron (Wi). În
Tabelul 1. sunt date valorile lui W pentru
i aer şi pentru radiaŃii de diferite tipuri şi energii.

Tabelul 1.
Energia medie cheltuită pentru producerea unei perechi de ion-electron în aer.

Sursa Tipul de Energia sau Wi (eV/pereche)

radiaŃie energia maximă(MeV)
Tritiu - 3 beta 0,018 33,9
Sulf - 35 beta 0,168 33,7
Nichel - 63 beta 0,067 34
Raze X X, gama 2 33,9
Poloniu - 210 alfa 5,3 35

Aşa cum se observă din acest tabel, cantitatea Wi nu depinde de energia radiaŃiei şi
doar foarte puŃin de tipul acesteia. Atunci când o cameră de ionizare este situată într-un câmp
de radiaŃii curentul de ionizare creşte la început în funcŃie de tensiunea aplicată, pentru valori
mai mari obŃinându-se o valoare de saturaŃie, Fig1 .
La saturaŃie acest curent este legat de numărul de ioni produşi de către radiaŃia
primară în unitatea de timp (n) prin relaŃia Is=ne, fenomenele de recombinare neavând loc în
acest caz. Acest proces de recombinare joacă totuşi un mic rol chiar la saturaŃie atunci când
alături de electroni apar şi ioni negativi deoarece probabilitatea de recombinare a ionilor
negativi cu cei pozitivi este mai mare datorita vitezelor mici ale acestora.
În cazul când curentul de ionizare este mare el poate fi măsurat cu ajutorul unui
microampermetru, dar în general sunt necesare metode mai sensibile precum colectarea
acestor sarcini pe o capacitate şi măsurarea vitezei de variaŃie a tensiunii acestui
 Fig. 1. Curba de saturaŃie pentru o cameră de ionizare tipică.

condensator cu ajutorul unui electrometru. Numărul de perechi de ioni formaŃi pe unitatea de

parcurs este o funcŃie de densitatea gazului şi din această cauză în cazul în care parcursul
radiaŃiilor în cameră este mai mare decât dimensiunile camerei vor trebui efectuate corecŃii
de temperatură şi presiune pentru a standardiza măsurătorile. În construcŃia camerelor de
ionizare recente este folosit argonul la presiuni mari (20 atm). In acest caz, parcursul în
medie este mai mic decât dimensiunea detectorului şi deci problema corecŃiilor de
temperatură şi presiune nu se mai pune.
Dacă o particulă incidentă îşi pierde toată energia în gazul din camera de ionizare, sarcina
obŃinută va fi proporŃională cu energia depusă. Dacă acest curent de ionizare este trecut
printr-o rezistenŃă de valoare mare R, aşezată după capacitatea C pe care este colectată
sarcina, va apare un puls de tensiune aşa cum este arătat în Fig.5.2. pentru o cameră de
ionizare cu constanta de timp RC=1µs. Dacă constanta de timp este mare RC=∞ tensiunea
variază aşa cum este arătat pe această figură (porŃiunea a-b). Tensiunea creşte rapid în acest
caz până în punctul (a) datorită mişcării rapide a electronilor urmată de o creştere uşoară
până în punctul (b) datorită colectărilor ionilor pozitivi. Atunci când este posibilă folosirea
unui gaz ce permite colecŃia rapidă a electronilor o constantă diferenŃială de timp de numai
câteva microsecunde este de obicei aleasă pentru a preveni suprapunerea impulsurilor.
 Fig.2. Impulsul de tensiune la electrodul colector al camerei de ionizare

Dacă constanta diferenŃială de timp este mai lungă decât timpul de colectare al
electronilor, dar mult mai scurtă decât cel pentru colectarea ionilor pozitivi, forma impulsului
este determinată numai de mişcarea electronilor. Sarcina remanentă a ionilor pozitivi induce
o sarcină la electrodul colector şi reduce amplitudinea impulsului, mărimea acestei sarcini
depinzând de locul ionizării iniŃiale. Deci într-o cameră cu electrozi paraleli amplitudinea
impulsului va depinde de locul pe unde particula trasversează camera. Acest efect nedorit
poate fi înlăturat prin plasarea unei grile în cameră pentru a ecrana electrodul colector de
sarcina ionilor pozitivi.Folosirea camerelor în impulsuri este limitată spre domeniul
energiilor mici din cauza zgomotului inerent asociat amplificatorilor asociaŃi. Acest zgomot
este echivalent cu sosirea la anodul camerei de ionizare a aproximativ 200 electroni, care
reprezintă o energie de aproximativ 7keV disipată la traversarea camerei.
Când intensitatea câmpului electric aplicată la electrodul central al unei camere de
ionizare în impulsuri creşte peste un anumit nivel mărimea impulsului la ieşirea din cameră
începe să crească dar rămâne proporŃională cu ionizarea iniŃială. Dispozitivul operat în aceste
condiŃii este numit contor proporŃional. Marele avantaj al contorului proporŃional este că
permite detectarea ionizărilor foarte slabe, chiar aceea a unei singure perechi electron-ion.
Pentru un contor cu geometrie cilindrică, intensitatea câmpului Er la distanŃa r de axa
de simetrie a cilindrului este:
V0
Er = (1.)
r ln(b / a )
unde a şi b reprezintă raza electrodului central (anodul) şi respectiv raza cilindrului mare care
formează catodul numărătorului, Vo fiind tensiunea aplicată pe contor
(Fig. 5.3) Geometria unui contor cu gaz
Evident că a<r<b. De obicei contorul proporŃional are un fir subŃire de diametru între 0,03
mm şi 0,3 mm, deci raza r poate să fie suficient de mică ca să permită apariŃia în cameră a
unor intensităŃi mari pentru câmpul electric. Mărimea câmpului creşte rapid în apropierea
firului-anod şi deci electronii care se vor mişca spre acest fir în regiunea cu câmp puternic
vor putea câştiga suficientă energie astfel ca prin ciocniri să producă ioni secundari şi
electroni; ultimii, prin accelerare, vor produce alte ionizări secundare. Astfel se dezvoltă în
contor o avalanşă. În timpul producerii acestor ioni secundari apar fotoni cu energie
suficientă care pot produce alŃi fotoelectroni oriunde în volumul detectorului dar, de regulă,
în pereŃii contorului. Acest proces depinde foarte mult de natura gazului de umplere şi este
deci un proces nedorit în detecŃie.
Să considerăm un astfel de contor conŃinând argon pur ca gaz de umplere. Să
presupunem că m este multiplicarea electronică medie în avalanşă adică fiecare electron
apărut prin ionizarea primară dă naştere în procesul de mişcare spre anod, datorită accelerării
continue, la un număr total de m electroni. Ca rezultat al ciocnirilor inelastice dintre
electronii acceleraŃi şi atomii de gaz vor fi emişi fotoni şi aceştia pot interacŃiona cu pereŃii
pentru a produce altă generaŃie de electroni (fotoelectronii).
Dacă Pe este probabilitatea ca un astfel de fotoelectron să se formeze pentru fiecare
electron din avalanşă, atunci cei n electroni produşi prin evenimentul de ionizare primară vor
produce în avalanşa iniŃială (descărcarea Townsend), din regiunea câmpului electric de mare
intensitate de lângă fir, o medie de n m electroni prin ciocnire şi n m Pe fotoelectroni în tot
contorul. Acum cei n m Pe fotoelectroni pot din nou să fie acceleraŃi spre anod producând
n m 2Pe noi electroni şi n m 2Pe2 fotoelectroni, formându-se astfel mai multe generaŃii de
electroni. Numărul total de electroni colectaŃi de anodul central va fi, pentru fiecare proces
primar, dat de relaŃia:
N = nm + nm 2 Pe + nm 3 Pe 2 +... (2)
Dar într-un contor proporŃional m Pe este mult mai mic decât unitatea, deci termenul
hotărâtor este dat de electronii din avalanşa primară. Seria fiind convergentă, se obŃine:
m
N =n (3)
1 − m Pe
pentru numărul total de electroni din avalanşă, care aşa cum se observă din relaŃia (3) este
proporŃional cu numărul de perechi de ioni primari, n. Aceasta este o proprietate esenŃială a
contorului proporŃional şi care face ca aceşti detectori să poată fi utilizaŃi în măsurători.
O altă caracteristică a acestui detector este factorul de multiplicare definit ca;
N
M= . (4)
n
Trebuie, de asemenea, să remarcăm că m este o valoare medie, valoarea lui putând
diferi de la un proces la altul. Această fluctuaŃie statistică va fi strâns legată de rezoluŃia
energetică a contorului. Factorii de multiplicare au fost calculaŃi teoretic, o comparaŃie dintre
valorile calculate şi rezultatele experimentale se găseşte în lucrarea.
Figura 6.4. arată valorile experimentale ale lui M ca funcŃie de tensiunea aplicată în
cazul argonului ca gaz de umplere al contorului.
Dimensiunile contorului din Fig.4. sunt date de a=0,013 cm şi b=1,105 cm, l-
lungimea contorului 15 cm.
Fig.4. Factorul de multiplicare ca şi funcŃie de tensiunea aplicată în contoare cu argon la
presiunea de 10 cm col.Hg şi respectiv de 40 cm col.Hg.

Forma impulsului
În contrast cu camera de ionizare în impulsuri unde partea importantă a impulsului este
determinată de mişcarea rapidă a electronilor, forma impulsului măsurată la ieşirea din firul
central al contorului proporŃional este în mod esenŃial determinată de mişcarea ionilor
pozitivi. Deoarece în contorul proporŃional cea mai mare parte a ionizării apare foarte
aproape de anod electronii vor parcurge numai o distanŃă scurtă şi efectul lor la creşterea
impulsului este destul de mică.
În Figura 5 este reprezentată o formă tipică de impuls. O întîrziere în timp t apare
1

înainte ca electronii primari să atingă regiunea de multiplicare. Mărimea acestui timp este
determinată de către localizarea ionizării iniŃiale din contor (dependentă de construcŃia
detectorului) şi este de regulă de ordinul a 1µs. Acest timp de întârziere, care este variabil, nu
poate fi eliminat nici prin experienŃe în coincindenŃă. IniŃial pulsul creşte foarte repede (curba
A) mai întâi ca rezultat al mişcării electronilor (t1 până la t2) apoi datorită ionilor pozitivi ce
se mişcă în regiunea de câmp puternic din imediata apropiere a firului. După ieşirea
ionilor pozitivi din câmpul cu intensitate mare în regiunile cu câmp mai mic ionizarea
produsă de ei devine mult mai mică şi creşterea impulsului este mult mai înceată şi încetează
când ionii ating partea interioară a cilindrului (catodul).

Fig.5. Impulsul de tensiune într-un contor proporŃional.

Pentru un contor obişnuit acest timp este de aproximativ 200µs. Curba A din Fig.5.5. arată
forma impulsului de tensiune atunci când nu există pierderi de sarcină din firul anod, adică
pentru o constantă de timp foarte mare. În practică, pentru a produce rezoluŃie temporală
bună este utilizat la ieşire un circuit de diferenŃiere RC convenabil pentru a da tipul de impuls
arătat pe curba B. Această diferenŃiere se obŃine prin plasarea unei capacităŃi C în serie cu
semnalul, urmată de o rezistenŃă de valoare mare, R, legată la pământ.
Sarcina detectorului va fi exponenŃial disipată prin acest circuit, timpul necesar pentru
reducerea cu 1/e a sarcinii având tocmai valoarea RC, cunoscută ca şi constantă de timp a
circuitului. Când RC este mai mic, comparat cu timpul dintre evenimentele primare de
ionizare, sarcinile colectate în timpul evenimentelor individuale (sau tensiunile
corespunzătoare) pot fi măsurate cu ajutorul unui circuit de impulsuri corespunzător. Trebuie
utilizaŃi în aceste măsurători timpi de diferenŃiere mai scurŃi de 0,1µs. În prezent, cuplaŃi la
aceste contoare proporŃionale, sunt folosiŃi din ce în ce mai mult preamplificatori sensibili la
sarcină cu zgomot mic. În astfel de preamplificatori constanta de timp de diferenŃiere este de
obicei de ordinul a 1 µs.

CONTORII GEIGER - MULLER

Dacă tensiunea în contorul proporŃional este crescută peste tensiunea de sfîrşit a

platoului, m Pe din ecuaŃia (3) se apropie de unitate şi atunci va apare o descărcare ce se
propagă de-a lungul firului anodic. Aşa cum am văzut, produsul m Pe reprezintă numărul de
fotoelectroni apăruŃi din interacŃia fotonilor cu pereŃii contorului când gazul de umplere este
un gaz nobil pur. În cazul amestecurilor de argon-alcool fotonii formaŃi la excitarea şi
ionizarea atomilor de argon pot de asemenea produce fotoelectroni din alcool. Emisia
fotonilor va fi izotropă şi numărul lor, care a fost mai mic ca valoare pe unitatea de electroni
secundari formaŃi prin ciocnire în contorul proporŃional este acum foarte mare. În regiunea
câmpului intens din vecinătatea firului anodic, avalanşa Townsend cauzată de către electronii
produşi din ionizarea primară va produce acum o intensă emisie de fotoni cu o puternică
absorbŃie fotoelectrică de către moleculele de alcool din contor chiar în acest spaŃiu. În aceste
condiŃii apare o descărcare care se extinde de-a lungul întegului fir formând o teacă de ioni
pozitivi şi care dă naştere la un impuls la ieşire a cărei mărime este independentă de
cantitatea iniŃială de ioni primari, putând atinge câŃiva volŃi. Deci pentru înregistrare vor fi
necesari amplificatori obişnuiŃi într-o singură etapă. De menŃionat deci că descărcarea poate
fi provocată de o singură pereche de ioni apăruŃi şi că viteza de propagare în lungul firului
este de aproximativ 107 cm/s.
Acesta este modul de operare al descărcării în aşa zisa regiune Geiger, iar contorul ce
funcŃionează în acest regim se numeşte contor Geiger-Muller.
Dacă descăderea nu este “stinsă” ea poate deveni autoîntreŃinută şi pot apare o
succesiune de pulsuri declanşate de o singură particulă care trece prin detector datorată
neutralizării ionilor pozitivi la catod şi în urma emiterii consecutive de fotoelectroni din
catod după o întârziere de cîteva sute de microsecunde. Stingerea poate fi obŃinută extern
prin electronica asociată detectorului sau intern prin adăugarea unui gaz poliatomic
corespunzător. Ca şi gaz de umplere se foloseşte frecvent argonul la presiunea de
aproximativ 90 mmHg cu vapori de alcool etilic sau gaze similare organice la presiuni
parŃiale de 10 mmHg. Alcoolul având un potenŃial de ionizare mai coborât ca argonul, ionii
acestuia din urmă mişcându-se spre catod vor suferi ciocniri cu cei de alcool transferându-le
sarcina acestora. În contrast cu ionii de argon cei de alcool etilic se vor disocia la ciocnirea cu
pereŃii fără să emită fotoelectroni. Moleculele de alcool disociindu-se după aproximativ 108
impulsuri înregistrate contorul devine din ce în ce mai prost, iar în timp va apare o scurtare
semnificativă a platoului caracteristic.

Fig.6. Amplitudinea impulsului (sau numărul de particule înregistrate) în funcŃie de

tensiunea aplicată.

Stingerea poate fi produsă de asemenea şi de atomi de halogeni. Deoarece aceşti ioni

de halogeni nu rămân disociaŃi viaŃa contorului va fi mai lungă, iar voltajul de operare mult
mai jos. Ca şi gaz de umplere mai pot fi folosite amestecuri corespunzătoare de argon cu mici
cantităŃi de xenon, azot şi oxigen.
După fiecare înregistrare teaca ionilor pozitivi din lungul contorului coboară efectiv
potenŃialul firului anodic şi face contorul inoperant până ce ionii pozitivi nu au ajuns la catod.
Acest timp de neoperare este cunoscut ca timpul mort al contorului fiind de regulă între 10-
500µs.
Deci acest tip de contor nu va putea fi folosit pentru viteze de numărare mari aşa cum
poate fi folosit contorul proporŃional. De asemenea, panta (1% pe 100V) platoului la conturul
Geiger-Muller este mai abruptă decât la cei proporŃionali (0,1% pe 100V).
 Modul de funcŃionare al unui detector cu gaz în cele trei regimuri discutate este
evidenŃiată în Fig.6, care prezintă amplitudinea impulsului la ieşirea din contor în funcŃie
de tensiunea aplicată între cei doi electrozi.

DETECTORII CU SCINTILAłIE

Primul detector cu scintilaŃie utilizat a fost spintariscopul întrebuinŃat de Crookes care

a folosit un ecran de ZnS pentru a observa particulele alfa izolate emise în dezintegrarea
substanŃelor radioactive naturale. Tot acest detector a fost utilizat şi de Rutherford pentru
experienŃele de evidenŃiere a nucleului atomic. Ochiul uman ca detector-numărător a fost
înlocuit prin cuplarea detectorului ce emite scintilaŃii cu un fotomultiplicator în 1944 de către
Curran şi Baker. Ulterior, după folosirea ca substanŃe scintilatoare a ZnS, s-au utilizat
cristalele de naftalină care sunt transparente pentru radiaŃia de fluorescenŃă emisă la
interacŃiunea cu particulele încărcate în scintilator.
Ulterior s-a observat că mărimea cantităŃii de energie emisă sub formă de lumină este
proporŃională cu energia particulei absorbite, deci că acest proces poate fi folosit în
spectrometria radiaŃiilor nucleare. Descoperirea în 1948 de către Hofstadter a proprietăŃilor
de scintilaŃie a cristalelor de NaI activate cu taliu, NaI(Tl), şi posibiltatea folosirii lor în
spectrometria radiaŃiei gama a condus la dezvoltarea spectroscopiei impulsurilor. Pentru a
produce un spectrometru de radiaŃii pornind de la această constatare importantă, a fost
necesară dezvoltarea aparaturii electronice, în special cea legată de amplificatorii liniari de
impulsuri şi de analizorii multicanal a impulsurilor după amplitudine .

Procesul de scintilaŃie

OperaŃia de înregistrare a scintilaŃiei la un detector poate fi descrisă astfel:

(1) interacŃia particulelor încărcate sau a fotonilor cu detectorul rezultând o ionizare
internă;
(2) conversia energiei particulelor încărcate apărute (electronii) într-o cantitate de
lumină proporŃională cu această energie prin intermediul scintilatorului;
 (3) conversia luminii emise de scintilator în fotoelectroni prin intermediul
fotocatodului multiplicatorului;
(4) multiplicarea acestui număr de fotoelectroni pentru a obŃine un impuls de curent electric
măsurabil.
Rezultatul acestor procese consecutive este producerea la ieşirea din fotomultiplicator
a unui impuls electric a cărei amplitudine este proporŃională cu energia pierdută în cristal de
către particula încărcată sau de către foton. Faptul că toate aceste procese apar într-un
interval foarte scurt de timp (de ordinul µs) face ca amplitudinea impulsului electric să poată
fi măsurată şi atribuită energiei particulei ce interacŃionează.
O particulă încărcată (α sau β) incidentă pe detector sau electron de energie mare
apărută în cristal în urma interacŃiunii cu un foton X sau gama îşi va disipa toată energia în
interiorul cristalului dacă parcursul ei este mai mic decât dimensiunile detectorului. În
procesul de scintilaŃie care apare în urma pierderii acestei energii rezultă fotoni din spectrul
optic sau ultraviolet. Numărul de fotoni având energia medie, hυ, produşi prin absorbŃia
energiei E este:
E
p= ε (5)
hυ υ

unde ευ este eficacitatea intrinsecă a scintilatorului. Ea este independentă de energia

particulei ionizate pentru cele mai multe scintilatoare anorganice.
Au fost puse în evidenŃă o serie întreagă de materiale scintilatoare atât organice cât şi
anorganice. În materialele organice, precum antracenul şi stilbenul, această luminiscenŃă este
o proprietate moleculară deci aceşti compuşi organici vor fi fluorescenŃi indiferent de starea
de agregare (solide, lichide, gaze). Fosforii anorganici folosiŃi la detecŃie sunt în principal
halogenurile alcaline sub formă cristalină, care de regulă cer şi prezenŃa unor impurităŃi.
Pentru cristalele de NaI şi CsI ca substanŃă activatoare este folosit thaliul introdus în topitura
din care cristalul creşte. După procesul de excitare al unui atom de scintilator urmează
emiterea de fotoni a căror probabilitate de emisie urmează o lege exponenŃială:

p(t)=const.e-t/τ (6)
unde p(t) este numărul total de fotoni emişi la timpul t. Timpul de descompunere τ este
caracteristic scintilatorului şi determină timpul de creştere al impulsurilor la ieşirea din
fotomultiplicator. Scintilatorii organici au acest timp destul de scurt 10-8s în timp ce
scintilatorii anorganici sunt mai lenŃi având acest timp de 2,5.10-7s.
Prin contrast însă fenomenul de atenuare a scintilaŃiei în cristalul detector este mult
mai mic la cristalele anorganice (aproape inexistent la NaI[Tl]) în timp ce la cei organici
atenuarea este apreciabilă. Deci în cazul detectorului NaI(Tl) se pot folosi cristalele oricât de
mari deoarece amplitudinea pulsului luminos care ajunge la fotocatod este independentă de
punctul din cristal în care este emis. Câteva caracteristici ale acestor detectori cu scintilaŃie
sunt prezentate în Tabelele 2 şi 3.
Tabelul 2. Scintilatorii anorganici şi principalele lor caracteristici.

Scintilator Densitat Lungimea Indice de Eficacitat τ

(activator) e de refracŃie e (µs)
g/cm3 undă luminoasă
emisă
(nm)
ZnS(Ag) 4,1 450 2,4 2 >1
CdS(Ag) 4,8 760 2,5 2 >1
NaI(TL) 3,67 410 1,7 1,5 0,25
CsI(TL) 4,51 565 1,79 0,8 1,1

KI(TL) 3,13 410 1,68 1,15 >1

LiI(Eu) 3,49 470 1,96 0,7 0,94
LiF(AgCl) - - 1,39 0,05
CaWO4 6.06 430 1,92 1 >1
NaCl(Ag) 2,17 245-385 1,54 1,15 >1

Tabelul 3. Scintilatori organici utilizaŃi ca detectori de radiaŃii

 Scintilator Densita Lungimea Indice Eficacitate τ
(activator) te de de luminoasă (µs)
3
g/cm undă emisă refracŃi
(nm) e
Antracen 1,25 445 - 1,00 32
Stilben 0,97 410 - 0,73 8
Difeniloxozol - - - 0,78 -
Difenilbutadie - 461 - 0,67 8
nă
Difenilantrace 0,997 480 - 0,65 -
n
Terfenil (para) 1,23 415 - 0,55 12
Naftalenă 1,15 345 1,58 0,15 75
Phenathrene 1,03 435 1,66 0,46 10

3 DETECTORI CU SEMICONDUCTORI

Prima tentativă de construire a unui detector de radiaŃii cu cristal semiconductor

aparŃine lui Mc Kay, care în 1949 foloseşte la detectarea radiaŃiilor alfa emise de o sursă de
Po-210 o diodă de Ge polarizată invers.
Principiul de funcŃionare al detectorilor cu semiconductori se bazează pe interacŃia
radiaŃiilor nucleare cu materialul semiconductor, în urma căreia apar fenomene de ionizare şi
excitare a atomilor semiconductorului.
RadiaŃia incidentă căzând pe cristalul semiconductor produce perechi electron - gol
care sunt colectate cu ajutorul unei tensiuni electrice exterioare aplicată cristalului detector.
Semnalul produs de detector va fi proporŃional cu cantitatea de sarcini libere apărute şi,
datorită liniarităŃii detectorului, proporŃional şi cu energia particulei incidente.
O particulă ionizantă traversând un cristal semiconductor creează prin ionizare un
număr N de perechi electron-gol care, indiferent de natura particulelor incidente, este:
 ∆W
N= )
ω

unde ∆W este energia pierdută în cristal de radiaŃia incidentă, iar ω este energia medie
necesară producerii unei singure perechi electron - gol, ω reprezintă o constantă de material
de importanŃă majoră pentru spectrometria radiaŃiilor nucleare cu dispozitive
semiconductoare.
Cu cât este mai mică energia medie pentru producerea unui electron - gol cu atât
semnalul este mai intens şi fluctuaŃiile lui mai mici. De asemenea, colectarea unui număr
mare de sarcini duce la creşterea eficacităŃi şi a rezoluŃiei detectorului.
Fenomenele de ionizare care apar datorită efectelor iradierii cristalului semiconductor
pot fi descrise cu ajutorul modelului benzilor de energie.
În acest model electronii periferici ocupă ultima bandă de energie corespunzătoare
electronilor legaŃi, numită bandă de valenŃă. Deasupra benzii de valenŃă se găseşte banda
de conducŃie corespunzătoare electronilor liberi din cristal Fig.7.

Fig.7. Producerea electronilor liberi şi a golurilor într-un semiconductor

Ionizarea unui atom în urma interacŃiei cu radiaŃiile nucleare este reprezentată în acest
model prin trecerea unui electron din banda de valenŃă în banda de conducŃie. Pentru a avea
loc această trecere electronul trebuie să primească o energie egală cu lărgimea benzii
interzise, care în cazul semiconductorilor este de 2 - 5 eV.
Sub acŃiunea unui câmp electric aplicat semiconductorului sarcinile formate în urma
interacŃiei radiaŃiilor cu semiconductorul sunt dirijate şi apoi colectate de către două contacte
metalice aplicate cristalului. Pe aceste două contacte apare astfel un puls electric. Există mai
multe tipuri de detectori cu semiconductori.
 Metode existente
 metode biologice: - citogenetice
Metode si aplicatii in dozimetria - hematologice
retrospectiva de accident - genetice
- proteine ca biomarkeri
accident radiologic = eveniment
neintentionat/neasteptat ce are loc cu o sursa de radiatie  metode fizice: - RPE (rezonanta paramagnetica
sau in timpul unei practici ce implica radiatii ionizante electronica)
=> expunere umana si/sau pagube materiale. - luminescenta
accident / atac nuclear -> estimare rapida a dozelor - tehnici de activare
externe
dozimetria retrospectiva = suma tuturor masuratorilor  metode computationale
efectuate in vederea reconstructiei dozei

Metode citogenetice
 Cromozomi dicentrici (DA) 0.1 – 5 Gy

Metode citogenetice Metode citogenetice

 Condensarea prematura a cromozomilor (PCC)  Micronuclee

0.2 – 4 Gy

0.2 – 20 Gy
Metode citogenetice Metode hematologice
 Hibridizare fluorescenta in situ (FISH) 0.25 – 4 Gy
 valori normale pt nr de limfocite : 1.4–3.5 × 109/ l

RPE (rezonanta paramagnetica

Metode genetice electronica)
• Mutatii somatice
hν= gßH
• Testarea expresiei genelor

Proteine ca biomarkeri

• Iradiere -> numeroase modificari in abundenta si

localizarea unor proteine, modificari enzimatice
> 0.1 Gy

Termoluminescenta Tehnici de activare

Luminescenta Luminescenta stimulata optic

 masurarea radioactivitatii indusa de interactiunea neutronilor

cu tesuturi biologice (sange, par, unghii) sau cu elemente
metalice purtate de victime (bijuterii, curele)

 triaj rapid si eficient -> masurarea

activarii sodiului din persoanele iradiate
Metode computationale
 Reconstructia analitica a dozei
- RADURE – metoda analitica propusa pentru estimarea
expunerii externe la Cernobil
- bazata pe o abordare ‘timp si miscare’ (timp
petrecut in anumite locatii x rata expunerii in
locatia respectiva)

 Reconstructia dozei prin abordari numerice

- numeroase instrumente numerice ce au la baza algoritmi
‘Monte Carlo’

Concluzii

 Niciuna din metodele prezentate nu este suficient de robusta

pentru a adresa toate scenariile ce implica accidente/atacuri
radiologice si deci niciuna nu poate fi folosita in mod
satisfacator ca si instrument de sine statator.

 Ca atare, in viitor se doreste implementarea unor sisteme

dozimetrice integrate alcatuie din mai multe metode
complementare ce pot indeplini majoritatea cerintelor in
asemenea situatii.
 Descoperirea FENOMENUL OKLO Descoperirea
 1972: In urma analizelor facute unui minereu de  Minereul
uraniu (provenit dintr-o exploatare din Gabon) in provenea din
Franta s-a desoperit ca raportul abundentelor Oklo
izotopice a U (235/238U) este anormal de joasa.
 In mod normal, 235U = 0.7202 % , 238U = 99.2744 %  Varsta
iar 234U = 0.0054 % zacamantului:
 In acest zacamant: 235U = 0.7171 % 1950 Ma
 In anumite esantioane = 1950*106 ani
s-a gasit chiar 235U = 0.44 % =1.95*109 ani
1 2

T1/2 238 U = 4.51*109 ani

T1/2 235 U = 0.71*109 ani
La formarea Analizele ulterioare
U 235/238
sistemului solar
5 Ab 235 U = 17%
4
Acum 2*109 ani  Ab 235 U < 0.72%
3  Nu a fost gasit 239Pu, dar au fost gasite progenituri ale
Ab 235 U = 3.58%
isotope %

2
acestui nuclid.
1
235 U ~ 3.5%  Nu au fost gasiti produsi de fisiune radioactivi dar au fost
gradul de imbogatire a gasiti urmasii stabili ai unor produsi de fisiune.
0
2.0E+09 1.5E+09 1.0E+09 5.0E+08 0.0E+00 izotopului 235 in U
time (years ago)
utilizat in reactoarele
care folosesc ca
moderator apa 3 4

 99Tc este un produs de fisiune a 235U

 T½ 99Tc = 2.13 x 105 ani 1- zone active
Exemplu  acesta se dezintegreaza beta in 99Ru
2- gresie poroasa
3- zacamant
Ru isotopes

35
4 - granit
30
25  Reactorul functiona in pulsuri (pana la evaporarea apei)
nat.
20  Pe baza cantitatii de urmasi ai produsilor de fisiune gasita
oklo-m s-a estimat ca reactorul a fost in stare de functiune circa
%

15
10 fission
150 000 ani.
5  S-a estimat o putere de aproximativ 100 KW
0
96 98 100 102 104
 Majoritatea produsilor de fisiune NU AU MIGRAT
mass number DIN ZONA ACTIVA in ciuda substratului poros,
saturat cu apa!
5 6
BIBLIOGRAFIE

1. Bolsunovsky, A., Dementyev, D., 2011. Evidence of the radioactive fallout in

thecenter of Asia (Russia) following the Fukushima Nuclear Accident. Journal of
Environmental Radioactivity1, 62– 64.
2. Bowyer, T.W., Biegalski, S.R., Cooper, M., Eslinger, P.W., Haas, D., Hayes, J.C.,
Miley, H.S., Strom, D.J., Woods, V., 2011. Elevated radioxenon detected
remotely following the Fukushima nuclear accident. Journal of Environmental
Radioactivity 102, 681–687.
3. Buongiorno, J., Ballinger, R., Driscoll, M., Forget, B., Forsberg, C., Golay, M.,
Kazima, M., Todreas, N., Yanch, J., 2011. Technical Lessons Learned from the
Fukushima-Daichii Accident and Possible Corrective Actions for the Nuclear
Industry: An Initial Evaluation. Center for Advanced Nuclear Energy Systems,
Nuclear Systems Enhanced Performance Program, MIT-NSP-TR-O25, Rev.1.
4. Chernikov, O., 2011. Competent evaluation. Rusenergyatom 5, 18-21.
5. Comby, B., 2001. Energia nucleară şi mediul. Editura TNR.
6. Cosma, C., 1997. Fizică atomică şi nucleară, Ed. Univ. Babeş-Bolyai.
7. Cosma, 1996. Radonul și mediul înconjurător, Editura Dacia, Cluj Napoca.
8. Eisenbud, M., Gessel, T., 1997. Environmental Radioactivity
http://www.cncan.ro/y (From Natural, Industrial and Military Sources), 4th
Edition, Academic Press.
9. Ferguson, C.D., Kazi, T., Perera, J., 2003. Commercial radioactive sources:
SurveyingtheSecurityRisks. Occasional Paper No. 11. Center for Nonproliferation
Studies, Monterey, CA.
10. Hendry, J.H., Simon, S.L., Wojcik, A., Sohrabi, M., Burkart, W., Cardis, E.,
Laurier, D., Tirmarche, M., Hayata, I., 2009, Human exposure to high natural
backgound radiation: what can it teach us about radiation risks?. Journal of
Radiological Protection 29, 29-42.
11. Hughes, J.S., Roberts, D., Watson, S.J., 2006. Review of Events Involving the
Transport of Radioactive Materials in the UK, from 1958 to 2004, and their
Radiological Consequences. HPA-RPD-014, Health Protection Agency.
12. IAEA, 1994, Handbook of parameter values for the prediction of radionuclide
transfer in temperate environments. Technical report series 364, Viena.
13. ICRP 2007, The 2007 Recommendations of the International Comission on
Radiological Protection. Publication 103. Pergamon press, Oxford and New York.
14. International Atomic Energy Agency (IAEA), 2001. Categorization of Radiation
Sources. IAEA-TECDOC-1191, Vienna, Austria.
15. International Atomic Energy Agency(IAEA), 1988. The Radiological Accident in
Goiânia. Vienna, Austria.
16. International Atomic Energy Agency (IAEA), 2008. The international nuclear
andradiological event scale user’s manual, Vienna, Austria.
17. International Atomic Energy Agency (IAEA), 2009. Nuclear FuelCycle
Information System. A Directory of Nuclear Fuel Cycle Facilities. IAEA-
TECDOC-1613, Vienna, Austria.
18. International Atomic Energy Agency (IAEA), 2012. Nuclear Technology Review
2012. Vienna, Austria.
19. International Atomic Energy Agency(IAEA). Baza de date a reactorilor nucleari
utilizaţi în cercetarea știinţifică. Accesat în 21.01.2014, ora 17.
http://nucleus.iaea.org/RRDB/RR/ReactorSearch.aspx?rf=1.
20. International Commission on Radiological Protection (ICRP), 2005. Protecting
People against Radiation Exposure in the Event of a Radiological Attack. ICRP
Publication 96, Annals of the ICRP. Elsevier, Amsterdam.
21. Knoll, G. F., 2000. Radiation Detection and Measurement, 3rd Edition, John
Willey and Sons Inc, ISBN-10: 0471073385, 2000.
22. L`Annunziata, M., 2004. Handbook of Radioactivity Analysis, 2nd Edition,
Academic Press, ISBN: 9780080495057, 2004.
23. Lozano, R.L., Hernández-Ceballos, M.A., Adame, J.A., Casas-Ruíz, M., Sorribas,
M., San Miguel, E.G., Bolívar, J.,P., 2011. Radioactive impact of Fukushima
accident on theIberian Peninsula: evolution and plume previous pathway. Environ
Int. 1, 259–264.
24. Manolopoulou, M., Vagena, E., Syoulos, S., Loannidou, A., Papastefanou, C.,
2011. Radioiodine and radiocesium in Thessaloniki, Greece due to theFukushima
214 nuclear accident. J. Environ. Radioactiv.8, 796–797.
25. Mustonen, R., 2009. Potential sources of contamination in inhaibited areas.
Radioactivity in environment, Vol. 15, p.1-348. Airborne Radioactive
Contamination in Inhabited Areas. Edited by Kasper G. Andersson, ISBN: 978-0-
08-044989-0
26. Stohl, A.P, Seibert, G., Wotawa, D., Arnold, J.F., Burkhart, S., Eckhardt, C.,
Tapia, A., Vargas, Yasunari, T.J., 2011. Xenon-133 and Caesium-137 releases
into the atmosphere from the Fukushima Dai-ichi nuclear powerplant:
determination of the sourceterm, atmospheric dispersion, and deposition. Atmos.
Chem. Phys. Discuss. 28, 319–394.
27. Stoici, S. Tătaru, S., 1989. Uraniul şi Thoriul, Editura Tehnică, Bucuresti.
28. Takada, J., 2005. Nuclear hazards in theworld: Fieldstudies on affected
populations and environments. Kodansha& Springer, 134 p., New York.
29. Yasunaria, T.J., Stohlb, A., Hayanoc, R.S., Burkhartb, J.F., Eckhardt, S.,
Yasunarie, T., 2011. Cesium-137 deposition and contamination of Japanese soils
due to the Fukushima nuclear accident. PNAS19, 530–534.
30. Văsaru, Gh., Cosma, C. 1998. Geochronologie Nucleară, Editura Dacia, Cluj
Napoca.
31. UNSCEAR 2000, Sources and effects of Ionising Radiation. United Nations
Scientific Committee on the Effects of Atomic Radiation. Report to the general
assembly with annexes.
32. http://www.iaea.org/
33. http://www.icrp.org/
34. http://www.unscear.org/
35. http://www.cncan.ro/
36. http://www.cnu.ro/
EXEMPLU SUBIECT EXAMEN
Nume:

1. Raza unui atom este in general:

0.25 p
a) de 4-5 ori mai mare decat raza nucleului sau
b) cu 4-5 ordine de marime mai mare decat raza nucleului sau
c) de 100 de ori mai mare de cat raza nucleului sau

2. Cati neutroni exista in urmatoarele nuclee? Dar protoni?

40 138 176
0.333p 19 K , 57 La , 71 Lu

3. Ce fel de dezintegrare sufera urmatorii radionuclizi?

0.333p
55 Cs ----------------------- 56 Ba
137 137

241
95 Am ---------------------- 237
93 Np
22
11 Na ---------------------- 1022 Ne

4. Ce este o harta a nuclizilor? Care este diferenta dintre aceasta si sistemul periodic al
elementelor (tabelul Mendeleev)?
0.333p

5. Numiti un radionuclid prezent in mod natural in corpul nostru.

0.25 p

6. Ce este 1 Gy ?
0.25 p
8. Ce este un mega electron volt, 1MeV?
0.25 p

9. Ce este 1 Bq?
0.25 p

10. Normele de radioprotectie din tara noastra impun ca limita a dozei efective pentru expusii
profesional: 0.25 p

a) 10 Gy/an
b) 50 Sv/an
c) 20 mSv/an, exceptand expunerea la fondul natural de radiatii
d) 20 μSv/an, exceptand expunerea la fondul natural de radiatii
e) 1 mSv/an, incluzand expunerea la fondul natural de radiatii.

11. Izotopul beta activ 90Sr are timpul de injumatatire de 20 de ani. Ce fractiune din cantitatea
initiala de nuclee a unei probe de strontiu se va dezintegra in 80 ani ?
0.50 p
12. Ce intelegeti prin notiunea de efecte stocastice ale radiatiilor ionizante aspupra organismului
uman? 0.333p

13. Masa elementului chimic Cl este de 35.45 u.a.m. Se stie ca acest element chimic are doi izotopi
Cl-35 si Cl-37 cu abundentele izotopice de 75.77%, respectiv 24.23%. Cate nuclee de Cl-37 se vor
gasi in 3.545g de clor. 0.333p

25
14. Calculati energia de legatura pe nucleon pentru particula alfa 12 Mg stiind ca:
0.333p
M 1225 Mg = 24.985839 u.a.m
M proton = 1.007825 u.a.m
M neutron = 1.008665 u.a.m.
931 MeV corespunde la 1 u.a.m
15. Un laborator separa un de izotop radioactiv dintr-o proba si monitorizeaza modul in care
variaza in timp activitatea acestuia. Stiind ca dupa 4.2 ore activitatea sa este de 120 Bq iar dupa
11.3 ore activitatea scade la 108Bq sa se determine timpul de injumatatire al acestui izotop.
1.00p

17. Legea dezintegrarii radioactive. Timpul de injumatatire. Activitatea.

1.50p
18. Tipuri de radiatii nucleare. Proprietatile radiatiilor nucleare.
1.00p
19. Fenomenul de fisiune indusa si energetica nucleara
1.50p
Ciorna
Nume:

Grupa:
Randul

1.Recunoasteti izotopii: 0.25 p

214
Pb, 14N, 12C, 208
Pb, 13C, 215
At, 215 Po, 210Pb, 14C

2. Cati neutroni exista in urmatoarele nuclee? Dar protoni? 0.25p

215 238 40
83 Bi , 92 U , 19 K

3. Identificati tipurile de dezintegrare 0.25p

90 90
39Y ------------------------------------------------- 40 Zr
218
Po ------------------------------------------------ 214
84 82 Pb
235 90 143
n + U ------------------------------------ Rb + Cs+ 3n

4. Ce este o harta a nuclizilor? Care este diferenta dintre aceasta si sistemul periodic al
elementelor (tabelul Mendeleev)? 0.25p

5. Numiti o metoda prin care putem determina activitatea specifica a 222Rn din aer. 0.25 p

6. Ce intelegeti prin notiunea de dozimetru? 0.25 p

7. Numiti doi radionuclizi care exista in mediu in mod natural dar nu fac parte din familiile
radioactive. 0.25 p
8. Ce este 1 fermi? 0.25 p

9. Ce este 1 Bq? 0.25 p

10. Ce intelegeti prin notiunea de “uraniu imbogatit”? 0.25 p

11. Normele de radioprotectie din tara noastra impun ca limita a dozei efective pentru
expusii profesional : 0.25 p
a) 1 Gy/an
b) 1 Sv/an
c) 1 mSv/an
d) 2000 μSv/an
e) 20 mSv/an

12. Ce indica simbolul de mai jos? 0.25 p

13. Cate nuclee exista intr-o proba de 238 U cu masa de 119 g? 0.25p

14. Masa electronului este: 0.25p

a) mai mare decat masa protonului
b) neglijabil mai mica decat masa unui neutron sau a unui proton
c) aproximativ egala cu masa protonului si a neutron
15. Radiatia ß+ este compusa din 0.25 p
a) protoni
b) electroni
c) pozitroni

16. O persoana care locuieste in Romania primeste in medie, datorita surselor naturale de
radiatii, un echivalent de doza de 0.25p
a) 2.4 mSv/an
b) 1 Gy/ora
c) 1 μR/an

17. După accidentul nuclear de la Fukushima in Anglia a fost măsurat o activitate specifica
de 1µBq/ m3 pentru 131I-131. A reprezentat aceasta activitate un pericol pentru sanatatea
umana? Dar in momentul de fata (T1/2 = 8 zile)? Justificati. 0.25p

18. Acum intr-o proba de apa inchisa ermetic radonul (Rn T1/2 =3.82 zile) se afla in
echilibru secular cu parintele Ra (Ra T1/2 = 1600 ani). Cum va varia activitatea radonului
in urmatoarele 5 zile? 0.25p

19. Stiind ca pentru un foton putem scrie: 0.25p

E=h
unde E este energia fotonului
h este constanta lui Planck cu valoarea h = 6.626  10 -34 Js
iar  este frecventa
c
si totodata  = c T sau  =

unde  este lungimea de unda
c este viteaza fotonului, adica viteza luminii c= 2.99  10 8 m/s
Calculati lungimea de unda a emisiei gamma cu energia de 63 KeV.
 sarcina electronului este de 1.6 10 -19 C.
20. Se considera doua surse radioactive, una de 60 Co cu (T1/2 = 5.27 ani) si una de 137 Cs cu
(T1/2 = 30 ani). In mometul de fata numarul de nuclee de 60 Co din prima sursa este egal cu
numarul de nuclee de 137 Cs din a doua sursa. Care dintr cele doua surse are o activitate
mai mare? 0.25p

21. Ce reprezinta scara INES? 0.25p

22. O proba arheologica care este analizata pentru datarea cu C-14 are o activitate egala cu
3.39 dezitegrari pe minut pe gram de carbon. Cunoscand ca activitatea C-14 dintr-un
gram de carbon organic actual este de 13.56 dezitegrari pe minut, iar timpul de
injumatatire a C-14 este de 5730 ani, sa se calculeze varsta probei. 0.50p
23. Legea dezintegrarii radioactive. Timpul de injumatatire. Activitatea. 0.75p
24. Interactiunea radiatiilor gamma cu materia. 1.00p
25. Fenomenul de fisiune indusa. Energetica nucleara in Romania. 1.50p
Ciorna