Antrenamentul asertiv

Asertivitatea este o caracteristica a unei persoane care isi exprima cu

usurinta punctul de vedere si interesele, fara anxietate, si fara a le nega pe ale
celorlati. Tehnicile de antrenament in sensul asertivitatii, isi propun sa ajute un
subiect, care se plange de comunicare, sa-si exprime si sa-si sustina mai bine
punctul sau de vedere.Se pune problema diminuarii anxietatii sale, fie invatandu-l
sa-si invinga dificultatile pe care le imputa uneori timiditatii sale, fie dimpotriva
sa-si modereze agresivitate si sa-si modifice comportamentul pentru a se integra
mai bine in normele anturajului sau si sa obtina o buna cooperare cu acesta.

Tehnicile asertive fac in permanenta apel la factori cognitivi, sunt foarte

frecvent utilizati in terapia comportamentala atunci cand anxietatea generata de
situatii sociale ramane in registru nevrozelor.
Interventia cognitiv –comportamentala pentru imbunatatirea performantei
individuale la un numar de 20 persoane non-asertive a cuprins urmatoarele etape:
Etapa 1. Relaxare. Se realizeaza exercitii de relaxare, care au ca obiectiv
relaxarea intregului corp prin insusirea deprinderilor de relaxare dupa metodele
Jacobson, controlul respiratiei si administrarea de sugestii si autosugestii.
(sedintele 1 – 2 ).
Etapa 2. Restructurare cognitiva.Componenta cognitiva implica un anumit
mod de gandire care, de regula il impiedica pe individ sa fie asertiv. Terapeutul il
va ghida pe pacient sa reevalueze convingerile disfunctionale de baza si gandurile
negative automate si inlocuirea acestora cu ganduri realiste, pozitive pentru o mai
buna performanta la locul de munca (sedintele 3-6 ).
Etapa 3. Antrenamentul asertiv. Are drept scop optimizarea relatiilor
interpersonale si imbunatatirea performantei individuale la persoanele prea
pasive.Componenta comportamentala a asertivitatii include contactul vizual,
mimica si pantomimica, postura, tonul si modulatiile vocii, continutul si momentul
administrarii unui mesaj (optimizarea comunicarii). Persoanele non-asertive
prezinta o imagine de sine scazuta. Antrenamentul asertiv conduce la imbunatatirea
imaginii de sine (autostima). (sedintele 6-12).
La modul concret, in cadrul pregatirii psihologice a personalului din unitate
s-a aplicat un model de antrenament asertiv in patru trepte stucturat astfel:
1. Formarea comportamentului asertiv non-verbal.
2. Recunoasterea propriilor drepturi si efectuarea unor exercitii de lupta
pentru obtinerea acestora.
 3. Costientizarea propriilor sentimente, dorinte si trebuinte.
4. Exersarea raspunsurilor asertive
Etapa 4. Rezolvarea de probleme.Pacientii sunt invatati sa constientizeze si
sa rezolve problemele care le produc tulburari emotionale sau comportamentale
precum si capacitatea de a face fata situatiilor dificile de la locul de munca
(sedintele 13-14 ).
Cuvinte cheie: psihoterapia asertiva, restructurare cognitiva, optimizarea
comunicarii, autostima , rezolvarea de probleme.
Rolul terapiei cognitiv-comportamentala
,,Oamenii sunt perturbati nu de imprejurari, ci de modul in care le
interpreteaza’’ putem considera aceasta maxima a lui Epictet cheie consilierii si
terapiei cognitiv comportamentale.
Terapia cognitiv-comportamentala este o forma de psihoterapie larg
raspandita care se centreaza pe schimbarea gandurilor disfunctionale, a emotiilor si
comportamentelor.Aceasta forma de terapie sustine ca actiunile, comportamentele
si emotiile oamenilor sunt determinate de modul lor de a gandi si de a interpreta
evenimentele din jur.
Ceea ce provoaca tulburari in viata oamenilor nu sunt evenimentele in sine,
ci modul de a judeca, evalua si interpreta aceste evenimente. De exemplu, pentru
acelasi eveniment/stimul, oameni diferiti pot avea emotii diferite pentru ca au
cognitii diferite (gandesc diferit) despre un eveniment: daca se aud pasi pe scari si
prima persoana se gandeste ca este un hot traieste emotia de frica, in timp ce a
doua persoana daca se gandeste ca este un vecin, nu simte frica, ci ramane relaxat.
Terapia cognitiv-comportamentala si-a dovedit eficienta de-a lungul
timpului. in unele studii se considera ca este la fel de eficienta ca si tratamentul
medicamentos in tratarea depresiei si anxietatii si chiar mai mult este mai buna in
evitarea esecului terapeutic si in prevenirea recaderii la sfarsitul tratamentului. in
mod obisnuit este tratamentul preferat pentru timiditate, migrene, atacuri de panica,
fobii, stres post-traumatic, tulburari ale comportamentului alimentar. Poate fi
eficienta si in combinatie cu tratament medicamentos.
Psihoterapia asertiva

Termenul de asertivitate a fost introdus in psihoterapia americana in jurul

anilor `70 , de catre Wolpe si Lazaruc si reprezinta o atitudine si o modalitate de
actiune in acele situatii in care trebuie sa ne exprimam sentimentele, sa ne
revendicam drepturile si sa spunem ,,NU” atunci cand nu suntem dispusi sa facem
un anumit lucru. Asertivitate se refera la acel comportament prin care subiectul isi
sustine punctul de vedere personal, cu curaj si fermitate dar fara agresivitate.
Meggle (1990) considera ca acest tip de terapie se deosebeste de orientarile
terapeutice umaniste doar prin faptul ca se utilizeaza evaluarile si autoevaluarile
cuantificate ale comportamentului pacientului. Demersul terapeutic ar dura pana la
20 de sedinte si se adreseaza subiectilor care sufera de timiditate, somerilor in
cautare de loc de munca, oamenilor de afaceri sau oamenilor politici dornici de
afirmare.
Comportamentul asertiv are la baza convingerea persoanei ca are dreptul sa
ceara ceea ce doreste, respectandu-si propriile drepturi, asa cum ea insasi face in
cazul celor din jur; reprezinta calea de mijloc intre doua extreme: agresivitatea si
supunerea; implica solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini intr-o
maniera simpla, directa, deschisa, care urmareste sa nege, sa atace sau sa-i
manipuleze pe ceilalti; presupune respect si consideratie fata de propria persoana si
fata de cei din jur.
Comportamentul non-asertiv presupune desconsiderarea propriilor drepturi
si supunerea exagerata fata de dorintele si nevoile celorlalti. Subiectul nu-si
exprima sentimentele si dorintele culpabilizandu-se atunci cand incearca sa ceara
ceva. Daca subiectul va transmite celorlalti nesiguranta sa in legatura cu dreptul de
a cere ceva, acestia din urma vor avea tendinta sa-i desconsidere solicitarea.
Persoanele insuficient asertive nu se simt in largul lor in situatii sociale
obijnuite, nu lupta pentru drepturile lor, nu pot spune,, NU” cand li se cere ceva si
se simt prost, atunci cand trebuie sa faca observatie unui subaltern.
Tipuri de comportamente non-asertive
1.persoanele inclinate spre tulburari anxioase si fobii se comporta non-
asertiv, formandu-si o imagine de sine de persoane amabile in orice situatie, gata sa
le faca tuturor pe plac si se tem sa-si exprime in mod deschis solicitarile pentru a
nu strica relatia cu partenerul de care se simte extrem de dependenti.(9 subiecti )
2.persoanele pasiv-agresive nu-si manifesta in mod deschis agresivitatea,
opunand o rezistenta indirecta la solicitarile celorlalti. O persoana care are
sentimente de ostilitate fata de sef intarzie de la serviciu sau uita sa-si
indeplineasca anumite sarcini. Astfel de persoane obtin rar ceea ce vor, deoarece
comportamentul lor este ineficient si genereaza ostilitate si resentimente.(7 subiecti
)
 3.persoanele manipulative care obtin ceea ce vor deoarece ii determina pe
ceilalti sa simta vinovatie sau compasiune fata de ei, pozand in victime sau in
martiri. Aceasta metoda functioneaza numai in situatiile in care persoana vizata nu
realizeaza ce se petrece. (4 subiecti )
Model de antrenament asertiv in patru trepte:
1. Formarea comportamentului asertiv non-verbal.
Persoana asertiva trebuie sa priveasca interlocutorul drept in ochi atunci
cand i se adreseaza si trebuie sa se plaseze drept in fata acestuia.
Adoptarea unei posturi care sa exprime deschiderea si tratarea cu calm a
interlocutorul.
2.Recunoasterea propriilor drepturi si efectuarea unor exercitii de lupta
pentru obtinerea acestora.Se prezijnta subiectului o lista cu drepturi pe care acesta
le-a uitat din cauza educatiei sau a experientelor de viata traite ulterior.Se
recomanda sa se citeasca lista respectiva de mai multe ori.
3.Costientizarea propriilor sentimente, dorinte si trebuinte.
Este dificil ca o persoana sa devina asertiva, daca nu-si da seama ce simte,
ce doreste si ce nu doreste. Comportamentul asertiv presupune ca subiectul sa
spuna deschis ce simte si ce nu doreste sa se schimbe.
4.Exersarea raspunsurilor asertive
Descrierea problemei –situatia care il supara pe subiect
Declansarea raspunsului asertiv-elaborarea raspunsului asertiv (evaluarea
drepturilor personale, precizarea timpului cand va avea loc discutia, prezentarea
problemei in termenii consecintei, acesteia).
Exprimarea sentimentelor
Exprimarea solicitarii
Prezentarea consecintelor cooperarii pacientului
Capacitatea de a spune ,,NU”. Comportamentul asertiv presupune
capacitatea individului de a refuza o solicitare pe care nu doreste sa o indeplineasca
deoarece contravine propriilor lui dorinte si nevoi.
Bourne (1995) ne sugereaza sa parcurgem urmatoarele etape:1.repetarea
solicitarii, 2.prezentarea motivelor refuzului, 3.exprimarea
refuzului,4.presupunerea unei alternative convenabile pentru ambele parti.

Restructurare cognitiva
 Desi dezvoltarea comportamentului asertiv reprezinta obiectivul prioritar in
vederea imbunatatirii performantelor individuale la persoanele non-asertive,
restructurarea cognitiva va fi in atentia terapeutului, aceasta reprezentand o parte
integranta a asertivitatii, pentru ca atat pasivitatea, cat si agresivitatea reprezinta
rezultatul unui stil distorsionat de gandire, precum si moduri deficitare de
comportament.Psihoterapia cognitiva porneste de la ideea ca gandurile negative
distorsionate conduc la tulburari emotionale patologice cum ar depresia sau
anxietatea.

Optimizarea comunicarii

Asertivitatea reprezinta abilitatea subiectului de a-si recunoaste drepturile si

de a-si comunica trebuintele, sentimentele si opiniile fara a incalca drepturile
celorlalti
Componenta comportamentala a asertivitatii include:
Contactul vizual. O persoana asertiva isi priveste interlocutorul in ochi.
Lipsa contactului vizual poate transmite mesaje nedorite.
Tonul vocii. Mesajul isi va pierde din semnificatie daca va fi exprimat cu o
voce soptita care va da impresia de nesiguranta sau prea tare, fapt ce ar putea activa
comportament defensiv al interlocutorului si o comunicare ineficienta.
Postura. Subiectul trebuie sa stea drept, nici prea rigid nici prea relaxat
pentru ca ar putea fi interpretata ca lipsa de respect.
Mimica. Pentru ca mesajul sa aiba caracter asertiv, mimica trebuie sa fie
adecvata si congruenta cu continutul mesajului.
Momentul administrarii mesajului. Mesajul isi pierde din semnificatie daca
este administrat intr-un moment nepotrivit.
Continutul .Trebuie sa fie precis, descriptiv si direct.
Antrenamentul asertiv are menirea de a-l invata pe subiect sa-si exprime
deschis si adecvat gandurile si sentimentele. Se acorda o atentie deosebita
dezvoltarii unor deprinderi si abilitati de relationare interpersonala.
Pacientii timizi sunt invatati sa adreseze altor persoane remarci directe si mai
putin confortabile, fara ca in spatele lor sa se afle sentimente de ostilitate sau
agresivitate.

Asertivitate- autostima –anxietate

 Asertivitatea este o caracteristica a unei persoane care isi exprima cu
usurinta punctul de vedere si interesele, fara anxietate, fara a le nega pe ale
celorlalti. Tehnicile de antrenament in sensul asertivitatii, uneori numita destul de
inpropriu afirmare de sine, isi propune sa ajute un subiect, care se plange de
inhibitie pe planul social sau de difilcutati de comunicare, sa-si exprime si sa-si
sustina mai bine punctul de vedere.
Autostima scazuta reprezinta poate cauza cea mai profunda care sta la baza
tulburarilor anxioase. Subiectul anxios a crescut probabil intr-un context familial
disfunctional, caracterizat prin diverse tipuri de deprivari, abuzuri, neglijari care au
condus la un nivel scazut al autostimei. Drept rezultat, acesta va dezvolta la varsta
adulta un profund sentiment de insecuritate, jena si neadecvare care se poate
manifesta in plan comportamental sub forma unor atacuri de panica, teama de a se
confrunta cu lumea exterioara (agorafobie), teama de a nu fi umilit (fobie sociala)
sau anxietate generalizata.
Adesea, nivelul scazut al autostimei se coreleaza cu lipsa asertivitatii, cu
vorbirea interioara, cu continutul perfectionist si cu dificultatea de-a exprima
propriile sentimente.
Metode de ameliorare a sentimentului de autostima:
Realizarea unei imagini corporale bune
Atingerea unor obiective personale concrete
Contracararea vorbirii interioare cu continut demobilizator
Comunicarea cu ,,copilul interior“, instanta psihica creativa si spontana, dar
care inglobeaza si sentimentele de insecuritate, rusine si durere ce s-au format in
copilarie.
in stare de relaxare, pacientul va fi ghidat de catre terapeut sa actioneze ca
un parinte puternic, suportiv si adecvat pentru copilul care se afla in interiorul
fiintei sale.
Se recomanda persoanelor cu imagine de sine scazuta sa desfasoare activitati
care sa le faca placere, sa amelioreze relatia cu propriul eu si sa contribuie la
cresterea sentimentului valorii personale.
Rezolvarea de probleme
 Psihoterapia cognitiv-comportamentala este o terapie de scurta durata,
focalizata pe rezolvarea problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe ameliorarea
sau vindecarea unor simptome neuropsihice sau psihosomatice.
Psihoterapia cognitiv-comportamentala sustine faptul ca modurile in care se
comporta oamenii sunt determinate atat de situatiile extreme, cat si de felul in care
acestia interpreteaza respectivele situatii.
De obicei pacientii care solicita ajutorul persoanelor de specialitate
(psiholog, consilier sau psihoterapeut) sunt luati in evidenta nu pentru problema in
sine, ci pentru simptome, cum ar fi: depresia, anxietatea, insomnia, durerile de cap,
pierderea apetitului, sau probleme in sfera comportamentala cum ar fi de pilda o
tentativa de suicid.Simptomele respective sunt secundare situatiei stresante,
remiterea ei depinzand de rezolvarea situatiei problematice.
Psihoterapiei cognitiv-comportamentala in rezolvarea de probleme este
indicata persoanelor care se descurca bine in viata ,dar care dintr-un motiv sau altul
situatia stresanta a depasit posibilitatile lor de adaptative actuale.

http://psihoterapieintegrativadiana.blogspot.ro/2013/02/antrenamentul-
asertiv.html

http://psyvolution.ro/perspective-in-terapia-tulburarilor-anxioase/

Perspective in terapia tulburarilor anxioase

Anxietatea a fost definita de JANET. P, ca “teama fara obiect”, manifestata

prin neliniste psihomotorie, modificari vegetative si disfunctii comportamentale.

Dictionarul de psihiatrie si psihopatologie clinica Larousse (1998) defineste

anxietatea ca “o stare de neliniste in care predomina perceperea unei situatii care,
desi in general nedeterminata, s-ar putea dovedi dezagreabila sau chiar periculoasa.

Oricum, anxietatea este o traire neplacuta, asemanatoare cu frica din punct

de vedere subiectiv, dar si fiziologic. Frica este o reactie la un pericol exterior, insa
anxietatea nu este produsa de nici un pericol extern, este o neliniste interioara.

Etiologic se incrimineaza o plurifactorialitate:

 1 – un teren constitutional, genetic, bolnavii fiind emotivi, inhibati, si
dobandind in decursul existentei prin actiunea infectiilor, intoxicatiilor,
traumatismelor etc., ce fragilizeaza fiinta umana, o sensibilizeaza si lasa sechele in
diferite organe, aparate sau sisteme sub forma locurilor de minora rezistenta;

2 – factori psihosociali: stari conflictuale, esecuri intime, profesionale,

materiale, stari emotive legate de toate acestea;

3 – factori culturali (mentalitate, comportament, imitatie, credinte etc.) ce

pot favoriza manifestari psihosomatice in defavoarea conversiunilor isterice.

Comportamentul anxios se poate manifesta inca din leagan: daca mediul

familial este in nesigur, sugarul isi construieste un model despre sine si despre
ceilalti bazat pe o stare de alerta permanenta. Dimpotriva, prezenta mamei si
comportamentul linistitor al acesteia (contact, leganat, voce calda, suras) amplifica
sentimentul de siguranta. La aceasta se adauga influenta culturii familiale.

Din copilarie apar manifestari de neliniste, de timiditate, de interiorizare, cu

necesitati de tandrete si de protectie familiala si sociala. Tulburarea poate disparea
cand copilul este cu parintii sai sau dimpotriva, in afara casei cu prietenii. Aceasta
anxietate se accentueaza uneori in anumite momente ale zilei (la trezire sau la
apropierea noptii).

La copii apar mai mult tulburari in sfera conduitei ca: onicofagia (tendinta
de a-si roade unghiile), enurezis, tulburari de comportament, suptul degetului.

La adolescenti anxietatea se manifesta prin: lipsa increderii in sine,

sentimentul inadecvarii personale, timiditate; tendinta de retragere, inclinatia spre
masturbare.

La adultii tineri anxietatea este asociata frecvent cu niveluri de aspiratii

excesiv de inalte si cu stabilirea unor scopuri imposibile. Esecul este asociat cu
scaderea autostimei, retragerea in sine si susceptibilitate crescuta la stresorii din
mediu, care produc anxietatea cat si reactii de tip depresiv.

La varstnici, anxietatea este frecvent asociata cu: nemultumire si suparare

refulata, teama de a fi abandonati si de a ramane singuri ii impiedica sa-si exprime
deschis nemultumirile.
 Situatiile noi, neprevazute (consultatii medicale) sunt susceptibile de a creste
nivelul de anxietate. Acest tip de anxietate se traduce deseori de catre anturaj, ca o
suita de refuzuri, de capricii.

Aceste comportamente sunt absolut normale la copiii foarte mici, dar

dobandesc o valoare de diagnostic incontestabila atunci cand se perpetueaza.

Anxietatea cronica se poate manifesta si atunci cand copilul nu are nici o

ocupatie (nu are activitate). Copilul care sufera de anxietate pastreaza dorinta de a
se juca, dar ii este dificil sa-si organizeze jocul. Trece de la o activitate la alta, se
plictiseste repede.

Inhibitia in fata jocului este cea care diferentiaza anxietatea de anhedonie,

care se intalneste la copiii deprimati. Lipsa implicarii intr-o activitate tine, in acest
caz, de instabilitate si de anxietatea legata de anticipare, dar nu este, in nici un caz,
legata de pierderea interesului sau de slabirea afectiva.

Exemple de situatii traumatizante: pubertatea, menopauza, imbatranirea,

boli, esecuri divorturi, pierderea unor rude apropiate etc. Genereaza reactii
anxioase si depresive.

Anxietatea este frecvent intalnita de-a lungul vietii, contribuind la activarea

mecanismelor de alerta ale organismului si la pregatirea pentru actiune. Astfel, in
fata unei situatii nou aparuta, anxietatea il ajuta pe om sa se adapteze mai bine.

Anxietatea reprezinta una dintre cele mai intalnite emotii umane, iar
anxietatea patologica este una dintre conditiile psihiatrice cele mai frecvente.

Se considera ca 25%, din populatia generala a intrunit, cel putin o data in

viata, criteriile pentru una dintre tulburarile anxioase. Femeile prezinta o incidenta,
mai mare a anxietatii decat barbatii, iar statutul socio – economic scazut reprezinta
un factor de risc pentru aparitia anxietatii.

Anxietatea, teama si instinctul de a fugi sunt mecanisme de aparare

impotriva unui pericol. Temerile nu mai sunt considerate normale cand ele devin
cvasipermanente si impieteaza asupra vietii cotidiene.

Anxietatea patologica este distincta de nelinistea sau teama obisnuita,

resimtita de orice subiect in fata unei situatii noi sau cu un grad de dificultate
sporit, al carei rasunet asupra activitatii este pozitiv (concentrare, mobilizarea
fortelor).
 Tulburarile anxioase conduc deseori la schimbari importante in
comportamentul persoanelor suferinde, ele simtindu-se slabite fizic si moral,
devenind mai dependente si mai susceptibile. Intr-o mare adunare sportiva,
spectacole etc., angoasa poate sa creasca provocand frica de a-si pierde controlul.

Persoanele care sufera de tulburari anxioase se agita cu usurinta, fara sens

sau stau nemiscate din pricina fricii care-i invadeaza, deseori crezandu-se afectate
de o grava maladie datorita simptomelor pe care le resimt. Toate aceste motive
conducandu-le de cele mai multe ori la insomnie sau cosmaruri. Daca persoana nu
reuseste sa se autocontroleze sau sa consulte medicul, poate ajunge chiar la
alcoolism, droguri, la depresie majora si, in multe cazuri, la sinucidere.

Anxietatea prezinta urmatoarele caracteristici:

– este nemotivata;

– se refera la un pericol iminent si nedeterminat, fata de care apare o

atitudine de asteptare (stare de alerta);

– este insotita de convingerea neputintei si dezorganizarii in fata pericolului;

– asocierea unei simptomatologii vegetative generatoare de disconfort

somatic; se declanseaza astfel un cerc vicios prin care anxietatea se autointretine.

Anxietatea se intalneste in urmatoarele circumstante patologice: in reactii de

intensitate nevrotica si psihotica, in neurastenii, in sindromul de abstinenta la
toxicomani.

Anxietatea nevrotica – toate starile nevrotice au ca element comun prezenta

anxietatii, care ocupa un loc important in tabloul simptomatologic.

Raptusul anxios – poate aparea in reactii acute de soc ca o izbucnire

impulsiva manifestata printr-o brusca si intensa accentuare a starii anxioase,
bolnavul putand face tentative suicidare sau mai rar acte heteroagresive.

Echivalentele somatice ale anxietatii – recunoasterea acestor semne

faciliteaza evidentierea anxietatii.

Aceste semne sunt legate de excitarea sistemului nervos simpatic: paloarea

fetei, mimica tensionata, midriaza, uscaciunea gurii, valuri de transpiratie, tremor
fin al extremitatilor, tahicardie, extrasistole, jena precordiala, anorexie, crampe
abdominale, diaree, tahipnee, senzatii de constrictie toracica, mictiuni imperioase
si frecvente, insomnii de adormire, cresteri tensionale, hiperglicemie si
hiperlipemie.

FACTORII ETIOPATOGENICI IMPLICATI IN APARITIA

TULBURARII ANXIOASE

• TEORIILE PSIHANALITICE

Conform conceptiei definitivate de Freud, anxietatea este un “semnal pentru

pericolul penetrarii in constient a dorintelor infantile inacceptabile, reprimate de
natura sexuala”. Daca mecanismele de defensa nu reusesc sa neutralizeze pericolul,
apare anxietatea simptomatica, iar teoriile moderne analitice afirma ca prin cedarea
completa a mecanismelor de defensa, anxietatea progreseaza spre un status de
panica.

Teoria psihanalitica afirma ca, prin perceperea anxietatii ca o tulburare, se

pierde

Din vedere semnificatia de semnal si exista pericolul ignorarii cauzelor

subiacente.

Astfel, scopul interventiei psihanalitice nu este in primul rand eliminarea

anxietatii, ci cresterea tolerantei la aceasta, pentru a putea percepe adecvat
semnalul si conflictul subiacent.

Conform acestei teorii, cuparea cu mijloace psihofarmacologice a anxietatii

inseamna a ignora situatiile de viata care au provocat aparitia acesteia.

• TEORIILE COMPORTAMENTALE

Conform acestor teorii, anxietatea reprezinta un raspuns conditionat la

stimuli specifici de mediu sau un raspuns de imitare a reactiilor anxioase ale
parintilor. Teoriile comportamentale au incercat sa explice aparitia anxietatii prin
mai multe modele:

a) MODELUL CONDITIONARII CLASICE, care implica asocierea unui

stimul nociv, (stimul neconditionat) cu un stimul initial neutru (o situatie sociala,
un obiect etc.). Dupa aparitia acestei conditionari apare comportamentul de evitare
a stimului pentru a preveni aparitia anxietatii. Carenta majora a acestui model
consta in imposibilitatea determinarii la majoritatea pacientilor a stimului nociv
care a determinat raspunsul anxios.

B) “FRICA DE FRICA” – frica de aparitie a anxietatii si conditionarea

interoceptiva. Cel mai de temut lucru pentru individul cu tulburare anxioasa este
aparitia anxietatii si nu situatia fobica in sine. S-a sugerat, astfel, ca aparitia
anxietatii este rezultatul unui proces de conditionare interna. Conform acestui
model, stimuli interni initial indiferenti (disconfort intestinal sau o usoara
ameteala), pot prin conditionare sa devina factorii declansatori pentru anxietate. Ca
rezultat, individul isi va supraveghea foarte atent reactiile interne, in cautarea unor
indicii ale aparitiei unei posibile anxietati.

Modelul nu poate insa explica identitatea dintre stimulii conditionati (de

exemplu palpitatiile) si simptomele raspunsului conditionat (aceleasi palpitatii care
pot aparea in tulburarea anxioasa).

c) INTERPRETAREA CATASTROFICA. Prin prisma acestui model,

anxietatea este produsa de interpretarea gresita a senzatiilor corporale. Astfel,
palpitatiile pot fi interpretate ca un infarct miocardic iminent, iar ameteala ca
debutul unei conditii psihice sau neurologice. Modelul nu justifica insa aparitia
anxietatii la indivizii care nu au raportat anterior anxietatii nici un simptom fizic
sau psihic.

d) SENSIBILITATEA LA ANXIETATE. Acest model postuleaza ca

indivizii care prezinta o mare sensibilitate la anxietate sunt predispusi la a
interpreta eronat propriile senzatii.

Se pare ca sensibilitatea la anxietate reprezinta o trasatura care:

– reflecta credinte eronate despre simptomele anxioase;

– apare inaintea anxietatii;

– predispune la anxietate.

CLASIFICAREA TULBURARILOR ANXIOASE (conform DSM-IV; ICD

10)

1. Tulburarile anxios – fobice (fobia specifica, fobia sociala, agorafobia)

2. Atacuri de panica
 3. Tulburarea anxioasa generalizata

4. Tulburarea obsesiv – compulsiva

5. Reactia acuta la stres

6. Tulburarea de stres posttraumatic.

1. TULBURARILE ANXIOS – FOBICE, anxietatea fobica este

nediferentiabila-subiectiv, fiziologic si comportamental – de alte tipuri de anxietate
si poate varia in intensitate de la usoara stanjeneala la teroare. Preocuparea
subiectului se poate focaliza pe simptome individuale, ca palpitatii sau senzatie de
lesin si este asociata adesea cu temeri secundare de moarte, de pierderea a
controlului sau de a innebuni.

Anxietatea nu dispare la cunoasterea faptului ca alti oameni nu privesc

situatia in chestiune drept periculoasa sau amenintatoare. Mai mult contemplarea
perspectivei de a intra intr-o situatie fobica genereaza de obicei anxietate
anticipatorie.

Anxietatea fobica coexista adesea cu depresia. O anxietate fobica

preexistenta se inrautateste aproape invariabil in timpul unui episod depresiv
intercurent.

Majoritatea tulburarilor fobice, cu exceptia fobiilor sociale, sunt mai

intalnite la femei.

2. FOBII SOCIALE

Debuteaza adesea in adolescenta si sunt conturate in jurul temeri de a fi

privit (examinat), de alti oameni, in grupuri comparativ mici, ducand la evitarea
situatiilor sociale. Spre deosebire de majoritatea altor fobii, fobiile sociale sunt in
egala masura intalnite la barbati si la femei.

Fobiile sociale sunt de obicei asociate cu o scadere a respectului de sine si

teama de a fi criticat. Ele pot fi relatate ca episoade de roseata a fetei, tremor al
capului, greata sau nevoia urgenta de a urina, pacientul uneori fiind convins ca una
din aceste manifestari secundare ale anxietatii sale este problema primara;
simptomele pot progresa spre atacuri de panica. Evitarea este adesea marcata si in
cazuri extreme poate avea ca rezultat o izolare sociala aproape completa.
 3. TULBURAREA DE PANICA (anxietatea paroxistica episodica).

Trasatura esentiala consta in atacuri recurente de anxietate severa (panica),

care nu sunt limitate la nici o situatie particulara sau la vreun set de circumstante si
din acest motiv sunt imprevizibile.

Simptomele dominante variaza de la subiect la subiect, dar debutul brusc al

palpitatiilor, durerii toracice, senzatia de lesin (ameteli) si sentimente de irealitate
(depersonalizare si derealizare), sunt comune.

Exista aproape invariabil o teama secundara de a muri, de pierderea

controlului sau de a innebuni.

Atacurile individuale dureaza numai cateva minute, pacientii in atacul de

panica traiesc adesea un “crescendo” de frica si simptome vegetative, plecand de
obicei in graba de oriunde s-ar afla.

Atacuri de panica frecvente si imprevizibile pot produce teama de a fi singur

sau de a merge in locuri publice. Un atac de panica este adesea urmat de o teama
persistenta de a avea un alt atac.

4. TULBURAREA MIXTA, ANXIOASA SI DEPRESIVA

Aceasta categorie mixta trebuie utilizata cand simptomele anxietatii si

depresiei sunt ambele prezente, dar nici un tip de simptome luate separat nu sunt
suficient de severe pentru a justifica un diagnostic separat.

Pacientii cu aceasta combinatie de simptome comparativ usoare, sunt

frecvent intalniti in reteaua de asistenta primara, dar exista mult mai multi in masa
generala a populatiei, pacienti care nu ajung niciodata in atentia medicala sau
psihiatrica.

5. TULBURARE OBSESIV – COMPULSIVA

Trasatura esentiala a acestei tulburari este reprezentata de ganduri obsesive

sau acte obsesive recurente. Gandurile obsesionale sunt idei, imagini sau impulsuri
care intra mereu in mintea subiectului intr-o forma stereotipa. Ele sunt aproape
invariabil suparatoare (deoarece sunt violente sau obscene, sau doar pentru ca sunt
percepute ca lipsite de sens), iar subiectul incearca adesea, fara succes sa le reziste.
 Ele sunt totusi recunoscute ca ganduri proprii ale subiectului, desi sunt
involuntare si frecvent repugnante. Actele compulsive sau ritualurile sunt
comportamente stereotipe care sunt repetate mereu si mereu.

Pacientul le vede adesea ca prevenind unele evenimente improbabile

obiectiv, adesea implicand un rau la adresa lui sau provocat de el. De obicei, desi
nu invariabil, acest comportament este recunoscut de subiect ca fiind fara sens si
ineficient si el face repetate incercari de a rezista impulsului.

Pacientii cu tulburari obsesivo-compulsive au adesea simptome depresive,

iar pacientii care sufera de tulburare obsesiva recurenta pot dezvolta ganduri
obsesionale in timpul episoadelor depresive.

Tulburarea obsesiv-compulsiva este, in egala masura, comuna barbatilor si

femeilor, si exista adesea trasaturi proeminente in personalitatea de fond. Debutul
de obicei in copilarie si in viata adulta precoce.

6. TULBURAREA DE STRES POSTTRAUMATIC

Persoanele care au trait o experienta traumatizanta sunt supuse adesea unui

stres psihologic legat de respectivul eveniment.

In cele mai multe cazuri este vorba de reactii normale la situatii anormale,
insa cei care se simt incapabili sa-si recapete controlul propriei vieti, care prezinta
urmatoarele simptome timp de mai mult de o luna au nevoie de ajutor de
specialitate. Tulburari de somn, tulburari de comportament alimentar, ganduri,
imagini recurente, tulburari de afectivitate (stari depresive, plans spontan,
sentimente de disperare lipsa de speranta, capacitate redusa de a simti emotii,
iritabilitate, manie), sentimentul izolarii de cei din jur, tulburari de memorie (legate
de incidentul marcant), de atentie si de concentrare; dificultati in luare a deciziilor,
teama exagerata pentru siguranta celorlalti.

Un eveniment stresant exceptional de viata, producand o reactie acuta de

stres sau o schimbare semnificativa de viata ce determina circumstante neplacute
continue, care au ca rezultat o tulburare de adaptare.

Reactiile la stres sever si tulburarile de adaptare, apar la toate grupele de

varsta, inclusiv copii si adolescenti.
 Despre atacul de panica

http://www.psihoterapia.eu/psihoterapia-adultului/atacul-de-panica-sau-
tulburarea-de-panica/

Un atac de panica este de fapt un raspuns al sistemului nervos simpatic. Cele

mai frecvente simptome includ tremuraturi, dispnee (dificultati de respiratie),
palpitatii cardiace, durere in piept sau senzatia de constrictie in piept, valuri de
caldura, valuri de raceala, ameteala si uneori chiar si pierderea echilibrului,
senzatia de invartire, hiperventilatie, parestezii (senzatii ciudate in membre),
senzatia de sufocare, dificultati de miscare si derealizare. Aceste simptome fizice
sunt interpretate ca semnal de alarma pentru ceva grav de catre oamenii care sunt
inclinati sa faca atacuri de panica. Interpretarea data acestor simptome duce la
cresterea anxietatii, si se formeaza o bucla de feed-back pozitiv, sau cu alte cuvinte
un cerc vicios in care simptomele sunt intretinute de frica si frica este intretinuta de
simptome.

Expunerea in vivo inseamna expunerea pacientului la stimulii asociati cu

aparitia atacului de panica. Multi dintre cei care au suferit cateva atacuri de panica
au devenit hipervigilenti in legatura cu corpul lor si ori de cate ori observa vreunul
din semnele asociate cu atacul de panica, se sperie, ceea ce precipita instalarea
totala a atacului de panica. De exemplu, pentru ca in timpul unui atac de panica
inima bate foarte repede si mai tare decat de obicei, este suficient ca pacientul
respectiv sa urce cateva scari sau sa faca un anumit efort pentru ca, simtind cum ii
bate inima, pacientul sa creada ca e pe cale de a face un atac de panica. Gandul
acesta il sperie, inimia incepe sa bata si mai tare, pacientul se sperie si mai mult si
in final chiar face atacul de panica, desi initial nu era vorba decat de un efort fizic
insotit de o activitate cardiaca crescuta in mod fiziologic. Expunerea in vivo
inseamna obisnuirea pacientului cu astfel de senzatii interne, ale corpului, pe care
sa nu le mai interpreteze, in mod eronat, ca semne prevestitoare ale unui atac de
panica.
 na din cele mai frecvente concluzii prinvind trecutul celor cu atacuri de
panica este aceea ca multi dintre ei au suferit pierderea prin deces sau divort a
unuia dintre parinti, in special a mamei. O alta trasatura comuna a celor cu atacuri
de panica, pe langa frecventa crescuta a pierderilor, este perceptia parintilor ca
fiind critici, amenintatori, temperamentali si imprevizibili, exigenti sau in control.
Alte cercetari au aratat ca cei cu atacuri de panica au o dificultate sporita in
copilarie de a se imprieteni cu alti copii, nu se simt sprijiniti de parinti si au adesea
sentimentul de a fi prinsi intr-o capcana. De aceea, acesti oameni au o sensibilitate
sporita in legatura cu separarea si atasamentul, pe care le percept adesea ca
excluzandu-se reciproc. Teama ca si-ar putea pierde liberatea alterneaza cu teama
pierderii sigurantei pe care o relatie le-o da. De aceea, ei vor incerca sa evite pe cat
posibil atat separarea cat si atasamentul prea puternic, ceea ce ii va obliga la un
comportament relational destul de ingust ca repertoriu.

Nivelul extrem de panica constatat in acesti pacienti pare a fi explicat de

amenintarile pe care ei le percept la adresa atasamentului lor. In cazul femeilor,
este posibil ca in unele cazuri, explicatia atacurilor de panica sa fie legata de
abuzul fizic si sexual din copilarie, care pare a avea o incidenta mai mare in cazul
acestor pacienti comparativ cu alte femei, cu tulburari de anxietate dar fara
tulburari de panica. Si asta pentru ca abuzul sexual interfera cu atasamentul fata de
parinti, ceea ce explica faptul ca femeile abuzate au dificultati in a se simti in
siguranta in relatii intime si au grad scazut de incredere, in general. Intr-o
psihoterapie psihodinamica (psihanalitica), dificultatile pacientului in plan
relational devin evidente in transfer. Cele mai evidente sunt conflictele centrate in
jurul ideiilor de separare, independente si furie. Terapeutul trebuie sa exploreze in
amanunt temerile pacientului legate de posibilitatea de a deveni prea dependent de
terapeut, dupa cum, tot asa, teama de pierderea terapeutului, in timpul vacantelor si
concediilor, poate fi destul de proeminenta. Unii dintre pacienti au fantezii legate
de o furie de necontrolat, sau chiar o furie ucigasa, legata fie de modalitatea in care
proprii parinti exprimau furia, fie de reactia parintilor atunci cand pacientii, copii
fiind, isi exprimau sentimentele de furie. Examinarea mecanismelor de aparare
implicate in evitarea furiei este potential utila. Unul dintre aceste mecanisme este
somatizarea, adica concentrarea asupra unor probleme legate de functionarea
corpului, cuscopul evitari confruntarii cu problemele psihologice.
 Un alt mecanism este externalizarea, problemele sunt atribuite altei
persoane, care trateaza inadecvat pacientul. Toate aceste mecanisme, ca si
modalitatea de relationare a pacientului cu terapeutul si cu alte persoane
semnificative din viata sa trebuie analize, astfel incat, in cele din urma, pacientul sa
devina mai putin anxios in plan relational.

http://www.tratamentanxietate.ro/