TRATAMENTE TERMICE PENTRU CHERESTEA

Consideraţii generale privind uscarea lemnului

Uscarea cherestelei reprezintă procesul de îndepărtare a umidităţii din lemn, prin fenomenul de
evaporare şi constituie o condiţie de bază pentru utilizarea ei la fabricarea diferitelor produse.
Reducerea umidităţii se face cu scopul de a asigura: stabilitate dimensională, reducerea masei şi
îmbunătăţirea condiţiilor de prelucrare şi protecţie a pieselor de cherestea.
Uscarea cherestelei se poate face în aer liber, uscarea naturală sau în instalaţii speciale
(camere sau tunele de uscare), uscarea artificială.
2.1 Uscarea naturală a pieselor de cherestea
Uscarea naturală a pieselor de cherestea (uscarea în aer liber) constă în expunerea acestora
la aer, în anumite condiţii create prin stivuirea ordonată, după anumite reguli, a materialului
şi prin menţinerea sa la adăpost de acţiunea directă a precipitaţiilor atmosferice şi a razelor
solare, până în momentul în care umiditatea le scade şi ajunge în echilibru cu cea a mediului
înconjurător (pentru condiţiile ţării noastre umiditatea de echilibru este de 14-15%). În
cadrul uscării la aer există doi factori esenţiali care condiţionează calitatea uscării lemnului
stivuit. Primul îl constituie menţinerea unei deplasări satisfăcătoare a aerului printre stivele
individuale pentru a se asigura o mişcare uniformă. Cel de-al doilea îl reprezintă modul de
stivuire care va determina ca degradarea prin încovoiere, răsucire, crăpare să fie minimă.
Este cel mai ieftin sistem de uscare şi se aplică cu precădere, fiind un procedeu simplu, fără
investiţii importante, fără consum de combustibil şi energie, oferind în schimb uscare de
calitate.
Este influenţată direct, ca durată şi calitate, de un complex de factori meteorologici ca:
temperatura, umiditatea relativă a aerului, condiţiile de circulaţie ale curenţilor de aer,
nebulozitatea, intensitatea radiaţiilor solare, cantitatea şi frecvenţa precipitaţiilor, etc. De
asemenea, durata uscării naturale este influenţată de specia cherestelei, caracteristicile pieselor
(grosime, umiditate iniţială, proporţia de alburn şi cea de duramen, etc.) modul de debitare,
anotimp şi condiţiile atmosferice generale,etc.
Cheresteaua proaspăt debitată are o umiditate iniţială ce poate varia între 40-80% şi aceasta
face ca durata uscării naturale să fie îndelungată (poate depăşi un an, la anumite sortimente).
Din acest motiv, în practică, de la umiditatea de 20-25% în jos, procesul se continuă prin uscare
artificială. În acest fel se evită imobilizarea unor mari fonduri băneşti prin scăderea stocurilor
de cherestea depozitată, simultan cu reducerea suprafeţei de teren ocupate de depozit.
Pentru ca procesul de uscare naturală să se desfăşoare în condiţii optime şi într-un timp cât mai
scurt este necesară respectarea a o serie de reguli privind:

1
 - construcţia şi protecţia stivelor de cherestea;
- organizarea depozitului.
Aspecte generale privind aceste probleme sunt prezentate în STAS 9279-89 care arată că
organizarea depozitului şi construcţia stivelor nu poate influenţa temperatura aerului şi
modifică foarte puţin umiditatea relativă, singurul factor asupra căruia se poate interveni, într-o
oarecare măsură, fiind circulaţia aerului în stivă: curenţii verticali influenţaţi de diferenţa de
temperatură cauzată de evaporare (la baza stivei aer mai rece şi mai umed, sus aer cald şi mai
uscat) şi curenţii orizontali, provocaţi de vânturile locale.
Curenţii verticali pot fi creaţi prin:
- aşezarea stivelor la 40-50 cm. deasupra solului;
- stivuirea pieselor lăsând distanţe (rosturi) mai mari între ele pe zona din treimea
mijlocie a lăţimii stivei;
- utilizarea unor şipci mai groase la stivuirea rândurilor de piese de la baza stivei;
- aşezarea, pe cât posibil, a pieselor cu rosturile (golurile dintre ele) unele sub altele,
pentru formare unor canale verticale.

Curenţii orizontali pot fi creaţi prin:

- modul de organizare al depozitului (aşezarea şi orientarea stivelor) în raport cu
vânturile dominante locale;
- crearea de culoare largi între rândurile de stive.

Uscarea materialului nu depinde exclusiv de factorii meteorologici şi topografici ai regiunii

respective, ci şi de microclimatul format în jurul şi în interiorul stivei, ca urmare a stării aerului
din ea şi din mediul imediat înconjurător pentru aceeaşi perioadă de timp (ziua, temperatura în
stivă este cu 2-3˚C mai mică, iar noaptea cu 3˚C mai mare decât în spaţiul descoperit). De
asemenea, variaţia umidităţii relative a aerului şi a temperaturii în stivă este mai mică decât în
spaţiul liber dintre stive (amplitudinea variaţiei este de 1,5~2 ori mai mică în stivă). Deci în
stivă are loc o stabilitate a variaţiilor zilnice ale elementelor meteorologice, apare
„conservatorismul” microclimatic al stivei. Microclimatul stivei este determinat, în primul rând,
de modul de stivuire al pieselor: în stivele mai puţin compacte (stive rare, volumul spaţiilor
libere depăşeşte 50%) amplitudinea variaţiilor temperaturii şi umidităţii relative a aerului este
mult mai mare decât în stivele compacte.
În vederea reducerii duratei uscării naturale a cherestelei s-au imaginat şi încercat diferite
metode şi procedee de accelerare a evaporării apei, ca:
- stivuirea pieselor în poziţie verticală (apare o oarecare accelerare a uscării în zonă
peste punctul de saturaţie al fibrei şi numai la piesele subţiri);
- uscarea prin balansare (legănare) reduce cu 40-70% durata (dar consum energie
suplimentară) şi presupune stivuirea pieselor de cherestea în poziţie verticală, în nişte

2
 dispozitive oscilante (circa 15 oscilaţii/min. la 20˚ faţă de verticală) cu o capacitate de
20-40 m3 material (de obicei din sortimente valoroase);
- uscarea prin accelerarea artificială a circulaţiei aerului prin stive, reduce cu 60-70%
durata şi constă în crearea, la baza stivelor, a unor canale care să permită suflarea de
aer printre piesele de cherestea sau prin utilizarea unor ventilatoare mobile (instalate
pe vehicule) cu ajutorul cărora, prin nişte huse ce acoperă stiva (sus şi lateral) să se
sufle aer la unul dintre capetele ei.

În toate aceste cazuri, reducerea duratei de uscare este evidentă la începutul perioadei, deci
pentru materialul proaspăt debitat.
Formarea stivelor în vederea uscării naturale
Stivuirea compactă (fără şipci) a pieselor de cherestea se face pentru conservarea cherestelei
prin ambalare (în hârtie specială, etc.) sau pentru transport.
Stivuirea „la şipcă” se execută în vederea conservării prin uscare naturală. Conform STAS
9701-88, introducerea pieselor în stive se va face cât mai repede, după debitare: pentru
răşinoase, stejar şi diverse foioase termenul nu va depăşi 36 ore vara şi 72 ore iarna, iar pentru
fag va fi de maxim 24 ore vara şi 48 ore iarna, de la scoaterea din camerele de aburire sau de la
debitare.
Înainte de aşezarea în stive piesele de cherestea vor fi separate pe specii, sortimente, dimensiuni
(în principal, grosimi) clase de calitate ,destinaţie, etc., operaţii executate în rampa verde a
fabricii de cherestea.
O stivă trebuie să conţină doar piese din aceeaşi specie , sortiment, cu o singură grosime, o
singură clasă de calitate (cel mult două) şi cu aceeaşi destinaţie.
Înainte de a fi aşezate în stivă, piesele vor fi curăţate (prin periere sau scuturare) de rumeguş,
franjuri, coajă sau alte impurităţi.
Stivuirea în vederea uscării la aer se poate realiza în mai multe moduri. Cea mai folosită
metodă este stivuirea orizontală, deşi câteodată se folosesc şi cele verticale sau triangulare (fig.
7.1). În stivuirea orizontală, întreaga stivă este construită pe o platformă şi apoi acoperită.
Platforma este construită în aşa fel încât elementele transversale sunt poziţionate la intervale
apropiate, în funcţie de grosimea lemnului ce urmează a fi uscat şi de comportamentul la uscare
a diferitelor specii lemnoase.

3
 Fig. 9. Moduri de stivuire în vederea uscării

Se pot pune greutăţi în vârful stivelor pentru a preveni încovoierea pieselor de deasupra.
Încovoierea şi răsucirea pot fi prevenite în mare măsură prin construirea cu foarte mare atenţie
a fundaţiilor stivei, prin alegerea şi poziţionarea cu grijă a şipcilor, şi prin adoptarea altor
procedee precum aşezarea de greutăţi pe stivă. Crăparea cauzată de uscarea foarte rapidă sau
neuniformă a unei părţi sau a întregii stive poate fi controlată prin folosirea unor grosimi
potrivite a şipcilor, prin acoperirea stivelor şi a capetelor. Este de asemenea esenţială
înţelegerea factorilor care controlează mişcarea aerului într-o stivă şi în magazie, având în
vedere că mişcarea aerului este principalul responsabil pentru uscarea uniformă. Aerul din
interiorul unei stive de lemn, în condiţii medii, are în orice moment capacitatea de a elimina
doar o cantitate foarte mică de apă din lemn. Dacă aerul nu este înlocuit în momentul evaporării
acestei cantităţi de apă, uscarea încetează. Aşadar, este necesară obţinerea unei circulaţii bune
prin toate zonele stivei pentru a se asigura continuitatea şi uniformitatea procesului de uscare.
În cazul mutării unui număr de stive dintr-o magazie, trebuie asigurată cu multă atenţie o
circulaţie uniformă a aerului pentru toate stivele.
Este foarte important ca în vecinătate să existe un drenaj foarte bun pentru a se menţine la
minimum cantitatea de vapori de apă din aer. Alte aspecte importante sunt: distanţa rezonabilă
dintre stive, fundaţiile puternice, cu stâlpi din beton, care pot suporta încărcătura de lemn fără

4
devieri, precum şi o acoperire corespunzătoare a stivelor pentru a le proteja de ploaie şi de
soare.
La formarea stivelor se recomandă să se procedeze astfel:
- în prima şi în ultima treime a lăţimii stivei, spaţiile vor fi egale cu grosimea pieselor stivuite;
– în treimea mijlocie a lăţimii, spaţiile vor fi egale cu de 1,5-2 ori grosimea pieselor de
cherestea cuprinse în stivă;
– toamna şi iarna materialul se stivuieşte cu spaţii libere mai mari decât vara;
- până la înălţimea de 1,00 m a stivei se recomandă să se aşeze câte două şipci suprapuse pentru
a se lăsa un spaţiu mai mare între rânduri.
- circulaţia mai intensă a aerului în stivă va fi asigurată dacă pe înălţime spaţiile libere se vor
situa unele sub altele, creând coşuri de aerisire
- piesele de cherestea se vor aşeza cu faţa interioară în sus, pentru a se evita deformarea prin
bombare.
- piesele semitivite vor fi aşezate cu partea tivită spre marginea stivei.

Operaţia de stivuire „la şipcă” se realizează manual sau mecanizat iar pachetele rezultate se
aduc pe rând la compunerea stivei cu ajutorul utilajelor de transport (autostivuitoare,
electrostivuitoare etc.). Scândurile şi dulapii de răşinoase care au lungimi de minim 2,00 m se
transportă în pachete, stivuite la şipcă fără a fi aşezate pe palete (sistem autopurtat) iar piesele
de foioase (şi răşinoasele de 1,00-1,75 m) stivuite pe palete având lăţimea egală cu cea a stivei,
iar lungimea astfel aleasă încât să cuprindă jumătate din lungimea finală a stivei (maxim 4 m).
Stivele se clădesc mecanizat şi cuprind, pe verticală, 35 palete (curse) cu material, iar pe
orizontală 1-2 rânduri. La stivele de răşinoase clădite din pachete autopurtate se impune
introducerea riglelor cu secţiunea de 8080 mm (sau de alte dimensiuni apropiate cu acestea)
pentru a se permite atât scoaterea cât şi introducerea braţelor autostivuitorului (sau ale
graiferului macaralei) sub fiecare pachet. În cadrul stivelor de foioase această facilitate este
asigurată de prezenţa paletelor.
Stivuirea pe palete a cherestelei şi semifabricatelor de foioase se va realiza astfel încât, piesele
cu lungimi mai mari să fie aşezate la partea inferioară şi pe laturile paletei, iar cele mai scurte,
în interior. La stivuire, în afara şipcilor cu lungimea egală cu lăţimea stivei (paletei) se vor
utiliza şi şipci scurte, care se aşează sub şi deasupra capetelor libere (rămase în consolă) evitând
arcuirea. Piesele semitivite se vor aşeza cu partea tivită spre marginea paletei.

5
Şipcile utilizate la stivuire vor fi de răşinoase, antiseptizate şi cu umiditatea de max. 24%: spre
interiorul stivei se vor folosi şipci cu grosimea de 24 mm şi lăţimea de 38 mm iar la frontul
stivei, şipci având lăţimea de 48 mm aşezate ca să depăşească cu 5-10 mm capetele pieselor din
stivă (protecţie la ploi şi acţiunea directă a razelor solare). La foioase pot fi utilizate, în locul
şipcilor de răşinoase şi şipci (cu secţiunea 25/40) din aceeaşi specie cu materialul stivuit. Pentru
perioada rece a anului se pot clădi stive utilizând şi şipci cu grosimi mai mari (32 sau 40 mm)
special executate. În cadrul unei stive, şipcile vor fi obligatoriu aşezate una sub alta, în acelaşi
plan vertical, care să cuprindă şi traversele sau riglele (pe care se aşează stiva, paleta) din
construcţia platformei de depozitare.
În vederea uscării naturale, formarea stivelor cu frize pentru parchet se va realiza conform STAS
8454/1-86 şi va avea loc paletizat sau direct pe platformele din depozit. Stivuirea propriu-zisă se
realizează prin suprapunerea capetelor frizelor pe o lungime de circa 15 mm, şipci de stivuire
utilizându-se numai la capetele stivei (paletei): şipcile vor avea grosimea egală cu cea a frizelor,
iar lungimea egală cu lăţimea stivei (2,00 m) şi vor fi de răşinoase sau de fag. Pe înălţimea stivei
se recomandă existenţa unui spaţiu liber, de circa 10 cm, din metru în metru, favorizându-se astfel
circulaţia aerului. În cazul formării paletizate a stivelor acest lucru se realizează automat, prin
prezenţa paletei în stivă. O stivă va cuprinde frize de aceeaşi specie, clasă de calitate, cu o
singură dimensiune (lungime  grosime  lăţime), eventual având şi o umiditate iniţială
apropiată. Se recomandă ca stivele de frize să formeze depozite separate de cele ale scândurilor
şi dulapilor.
Dimensiunile de execuţie ale stivelor de cherestea în vederea uscării naturale depinde de specia,
sortimentaţia pieselor, modul de execuţie (manual sau mecanizat) al stivei.
 La scândurile şi dulapii de răşinoase, de lungime normală, stivele vor avea lungimea
egală cu a pieselor aşezate în ele (3,00-6,00 m). Piesele de cherestea scurtă (1,00-2,75
m) se vor grupa astfel încât stivele formate să nu depăşească lungimea de 6,00 m.
 La scândurile şi dulapii de foioase de lungime normală (1,80-4,00 m) stivele vor avea
lungimea de maxim 7,00 m în cazul executării lor manuale, direct pe platformele de
depozitare şi de 8,00 m, în cazul executării mecanizate, pe palete.
Spaţiul (liber) intermediar, al grupajului dintre două stive învecinate va fi de 0,5-0,6 m, pe
lăţime şi de 1,0-1,5 m, pe lungimea stivelor din depozit.
Durata şederii (depozitării) materialului în aceste stive, respectiv durata uscării la aer (umiditate
finală 24-25%) depinde de numeroşi factori şi în condiţiile climatice ale ţării noastre este în
medie de 40-50 zile, la răşinoase, 65-75 zile, la fag şi 100-120 zile, la stejar (durata creşte

6
vertiginos la grosimile mari, aşezate în stive în sezonul rece sau dacă umiditatea finală se
doreşte a fi mai redusă).
Controlul uscării materialului lemnos aşezat în stive se realizează prin determinarea periodică a
umidităţii utilizând aparate electrice sau probele martor.
Defecte la uscarea naturală
În procesul de conservare a cherestelei prin uscare naturală, pot apare anumite defecte, mai
frecvente fiind: arcuirea, bombarea, crăpăturile, mucegaiul şi galeriile de insecte.
a. Arcuirea, respectiv deformarea feţelor piesele de cherestea în sensul lungimii lor, în formă
de arc, apare când piesele lungi se stivuiesc fără să se prevadă şipci la distanţele
corespunzătoare, pe orizontală, când şipcile utilizate la stivuire au grosimi diferite sau nu sunt
aşezate strict în acelaşi plan vertical. Arcuirea se menţine şi după uscarea şi scoaterea din stivă
a pieselor de cherestea producând declasarea lor.
b. Bombarea reprezintă deformarea feţelor unei piese de cherestea, în formă convexă, în sensul
lăţimii. Acest defect apare ca urmare a unei stivuiri necorespunzătoare, când pieselor de
cherestea nu li se asigură o presare suficientă sau se utilizează şipci de stivuire cu grosimea
neuniformă, permiţând tensiunilor interne ale lemnului să lucreze nestingherit.
c. Crăpăturile sunt provocate de accelerarea neraţională a uscării şi se prezintă sub formă de
fisuri, crăpături străpunse sau nepătrunse care apar mai ales la capetele pieselor.
Se pot evita reducând viteza de uscare prin scăderea vitezei curenţilor de aer dintre stive, cât şi
din interiorul lor prin:
– construirea de stive apropiate unele faţă de altele, cu distanţa între ele de max. 0,50 m;
– construirea de stive late şi joase;
– utilizarea unor şipci de stivuire mai subţiri;
– reducerea la o valoare minimă a distanţei dintre piesele de cherestea pe lăţimea stivei;
– utilizarea unor jaluzele pentru protecţia capetelor cât şi a părţilor laterale ale stivelor.

La dulapii groşi de foioase, calitativ superiori, se pot proteja capetele cu paste chimice, prin
baterea de plăcuţe metalice (ondulate, în zigzag sau în S) prin scândurile fixate în cuie, etc.
d. Mucegaiul apare ca urmare a unei depozitări necorespunzătoare a pieselor de cherestea,
uscare foarte lentă cauzată de formarea incorectă a stivelor, umiditatea înaintată a terenului,
vegetaţia pe sol, factorii climatici.Se manifestă prin atacarea pieselor de cherestea de câte
ciupercile lignicole de culoare albastră, verde, brună, neagră, cărămizie, etc. Intensitatea
atacului, respectiv adâncimea de pătrundere a mucegaiului în lemn conduce la colorarea şi
deprecierea acestuia. Evitarea mucegăirii se realizează prin:

7
– aşezarea pieselor în stive formate conform recomandărilor tehnologice, în concordanţă cu
factorii climatici de moment;
– amenajarea corectă a depozitului;
– antiseptizarea pieselor de cherestea înainte de a fi introduse în stive (când se prevăd perioade
ploioase îndelungate).
e. Galeriile de insecte apar ca o consecinţă a atacului insectelor xilofage. Mai frecvent se
semnalează atacul la stejar (insecta Lyctus linearis) şi la răşinoase (viespea Sirex).
Ca măsură profilactică este indicată pulverizarea stivelor cu soluţii insecticide. Dacă atacurile
sunt masive, pulverizarea stivelor se poate repeta după 8-10 zile.
Construcţiile utilizate la aşezarea şi acoperirea stivelor
Pentru buna desfăşurare a activităţii tehnologice în depozitul de cherestea, acesta se dotează, de
la caz la caz, cu diferite construcţii specifice, printre care se enumără şi:
– platformele pentru aşezarea (formarea) stivelor;
– şoproanele de acoperire a stivelor.
a. Platformele (lagăre) au rolul de a susţine stivele în timpul procesului de uscare naturală.
Cele mai utilizate sunt platformele cu podvale şi grinzi din beton armat şi platformele cu
traverse din beton. Indiferent de tipul constructiv, înălţimea platformei faţă de sol trebuie să fie
de minim 0,40 m, în zonele cu precipitaţii medii anuale sub 600 mm şi de 0,50-0,55 m, în
zonele cu precipitaţii medii anuale peste 600 mm.
b. Şoproanele pentru acoperirea stivelor de cherestea cu rolul de a proteja piesele împotriva
intemperiilor şi a acţiunii directe a razelor solare.
Există mai multe metode de acoperire a stivelor, mai frecvente fiind: panourile uşoare,
şoproanele de tip uşor şi şoproanele de tip greu.
 Panourile uşoare au o formă dreptunghiulară, iar lungimea lor depinde de lăţimea stivelor de
cherestea. Au o lăţime de 0,6-0,8 m şi o lungime cu circa 0,3-0,4 m mai mare decât lăţimea
stivelor peste care se aşează, cu o înclinare de 10-12%, spre exteriorul stivei.
 Şoproanele de tip uşor se execută pe stâlpi centrali, din beton armat sau din metal aşezaţi
liniar, încastraţi într-o fundaţie din beton. Pe stâlpi se fixează o grindă simplă, cu deschiderea
de 5,05,5 m pe care se aşează 3-5 pane din lemn, în scopul susţinerii panourilor de acoperire.
 Şoproanele de tip greu sunt executate pe stâlpi din beton armat pe care se fixează ferme
(grinzi cu zăbrele) confecţionate fie din metal, fie tot din beton armat.
Acest tip de şopron se proiectează şi se execută pentru a acoperi o grupă de stive (circa 900 m2)
şi, ca urmare, are lungimea egală cu cea a grupei (circa 88 m) iar deschiderea (lăţimea) va

8
permite atât acoperirea celor patru rânduri de stive împreună cu distanţele dintre ele, cât şi
acoperirea drumului de acces auto (de 3,20 m).

Uscarea artificială a cherestelei

Valoarea recomandată pentru umiditate în diferitele utilizări ale pieselor de cherestea este de: 8-
10% la mobilă, 12% la tâmplăria de binale, 6% la instrumentele muzicale, 15-18% la ambalaje,
14-16% în construcţii etc. Aceste valori se obţin prin uscare artificială, în instalaţii speciale.
Uscarea artificială se realizează în completarea celei naturale, care oricât ar dura, nu poate
coborî umiditatea sub valoarea de 15%. Numai prin uscare artificială pot fi asigurate, în timp
scurt, cantităţi suficiente de material, la un procent de umiditate corespunzător utilizării
practice. Prin uscare creşte valoarea economică şi de întrebuinţare a cherestelei.
Instalaţiile utilizate la uscarea artificială a cherestelei (prin utilizarea aerului cald şi umed ca
agent de uscare) se pot clasifica după modul de lucru sau după temperatura aerului din
interiorul lor.
După modul de lucru, există două grupe:
– cu funcţionarea discontinuă (preuscătoare, camere de uscare);
– cu funcţionare continuă (tunele de uscare).
După temperatura aerului din interior se deosebesc:
– instalaţii care funcţionează la temperaturi joase (de preuscare);
– instalaţii care funcţionează la temperaturi sub punctul de fierbere al apei;
– instalaţii care funcţionează la temperaturi ale aerului peste 100C, toate de construcţie
metalică şi cu o bună izolare termică faţă de exterior.
 Preuscătoarele sunt instalaţii de mare capacitate (500 -1500 m3 pe şarjă) destinate reducerii
umidităţii lemnului până la 20 – 25%, la care temperatura din interior ajunge la 25 - 40 C.
 Camerele de uscare sunt instalaţii moderne, la care temperatura din interior ajunge la 85 - 130
C, cu viteza aerului de 2,5 - 6,0 m/s sau la care temperatura din interior ajunge la 45 - 85 C,
cu viteza aerului de 1,5 - 3,0 m/s
Se întâlnesc la dimensiuni de execuţie foarte variate, fapt ce determină volumul şarjei între
5,0100 m3 cherestea.
 Tunelele de uscare au un domeniu limitat de utilizare, lungimea de 35-50 m. Sunt construcţii
metalice sau din zidărie şi dau bune rezultate la uscarea pieselor de mici dimensiuni (frize,
cherestea subscurtă, etc.), care necesită un timp de uscare relativ redus. În tunel există în acelaşi
timp toate treptele regimului de uscare, iar vagonetele cu material se introduc pe la un capăt şi se

9
evacuează pe la capătul opus al tunelului. Se usucă simultan piese de aceeaşi specie, grosime,
umidităţi iniţiale apropiate şi o singură umiditate finală.
Pentru toate tipurile constructive de instalaţii de uscare artificială a cherestelei s-au conceput
programe în vederea controlului şi dirijării procesului cu ajutorul calculatorului, care să
conducă automat reglarea umidităţii relative, temperaturii şi vitezei de circulaţie a aerului, în
funcţie de regimul de uscare ales.
Viteza de circulaţie a aerului se reglează prin modificarea turaţiei ventilatoarelor. Prin acest
sistem de reglare se realizează o economie la consumul de energie electrică de 35-40%.
Regimurile pentru uscarea cherestelei la temperaturi sub 100C (actualmente tehnologie
standard de uscare) sunt caracterizate de gruparea speciilor lemnoase pe şase clase de
dificultate, pentru fiecare clasă fiind indicată, pe grosimi şi tip de material temperatura din
instalaţia de uscare.
CAP. 3 Tehnologii existente. Echipamente şi utilaje
3.1 Uscarea artificială a cherestelei prin convecţie la temperatură joasă.
Uscarea cherestelei la temperatură joasă este realizată la temperaturi de 288 K/15˚C...318
K/45˚C. De obicei, se utilizează ca agent termic aer cald nesaturat, încălzit cu ajutorul
caloriferelor sau cu energie solară. Umiditatea finală obţinută se situează între 18...20%,
materialul fiind uscat la umiditatea finală într-o a doua etapă în camera de uscare. De aceea
acest tip de uscare mai poartă numele de preuscare. Datorită umidităţii mari la care se opreşte
uscarea, pot fi folosite cu succes instalaţiile de dezumidificare a aerului prin condensare.
În cadrul acestei tehnologii sunt cunoscute două metode de preuscare:
1. preuscarea în regim staţionar;
2. preuscarea în regim variabil;
1. Preuscarea în regim staţionar este caracterizată prin menţinerea în instalaţia de preuscare a
unei temperaturi constante, spre exemplu de 380 K/35 ˚C şi a unei umidităţi de echilibru a
lemnului stabile de Uech=12...14%, ceea ce corespunde unei umidităţi relative a aerului φ de
cca. 67...75%. Pe măsură ce o stivă de cherestea ajunge la umiditatea de cca. 20%, ea este
scoasă şi înlocuită cu alta, stiva evacuată fiind uscată ulterior într-o instalaţie de uscare la
temperatură înaltă.
2. Preuscarea în regim variabil este caracterizată de realizarea unor parametri (temperatură,
umiditate de echilibru) variabili în timp. Şi în acest caz, umiditatea finală este de cca. 20%. O
variantă a acestei tehnologii de uscare presupune realizarea în preuscător de zone cu parametrii

10
constanţi, stivele depuse pe cărucioare sau manipulate cu motostivuitoare fiind deplasate dintr-
o zonă în alta.
Tehnologia de uscare la temperatură joasă este caracterizată de următoarele avantaje:
- uscarea unor volume mari de cherestea până la umidităţi de cca. 20%,
- condiţii de eficienţă economică;
- instalaţii de uscare simple, conducerea uşoară a procesului de uscare;
- defecte reduse de uscare, lipsa apariţiilor coloraţiilor (în special la fag);
- efort investiţional redus;
- posibilitatea utilizării de instalaţii de dezumidificare prin condensare şi energiilor
neconvenţionale (solară, etc.).

În raport cu uscarea naturală, (pre)uscarea la temperatură joasă permite reducerea duratei de

uscare, obţinerea unei repartiţii a umidităţii pe secţiunea pieselor de cherestea mai uniformă şi o
reducere apreciabilă a ponderii defectelor de uscare.
3.2. Uscarea artificială prin convecţie a cherestelei la temperaturi sub 373 K/100˚C

Procesul de uscare artificială prin convecţie a cherestelei la temperaturi sub 373 K/100˚C se
poate împărţi în cinci faze distincte, fiecare cu funcţii diferite:
1. încălzire agent de uscare şi cameră;
2. încălzire (deschidere) material;
3. uscare propriu-zisă (cu două faze de uscare – la umiditatea lemnului peste punctul de
saturaţie al fibrei şi uscarea sub punctul de saturaţie al fibrei);
4. climatizare (condiţionarea sau echilibrarea);
5. răcire material;
1. Faza de încălzire permite creşterea temperaturii agentului de uscare până la temperatura de
început a uscării. În această perioadă (1..3 ore) umiditatea relativă a aerului este de 95..100 %,
adică nu numai că nu are loc un proces de uscare, ci lemnul preia umiditatea din aer şi ca atare
se realizează o uniformizare a umidităţii în şarja de uscare. Până la cca. 305..308 K / 30..35˚C,

11
creşterea temperaturii nu ţine cont de umiditatea relativă a aerului. O dată cu depăşirea acestei
temperaturi, prioritar devine reglajul umidităţii relative a aerului la valori de φ=95..100%,
(diferenţă psihrometrică de 2 K/˚C), adică nu se creşte temperatura dacă nu este realizată
umiditatea relativă a aerului. În caz contrar, pot apărea crăpături superficiale. În cazul lemnului
zvântat, diferenţa psihrometrică poate fi de max. 3..4 K/˚C, în funcţie specie, fără ca aceasta să
ducă la apariţia defectelor de uscare.
2. Faza de încălzire a materialului este caracterizată de menţinerea constantă a temperaturii şi
a umidităţii aerului, pentru a se realiza o încălzire a materialului în adâncime. Durata de
încălzire a materialului se poate calcula în funcţie de grosimea cherestelei (cca. o oră/cm
grosime). Pentru reducerea duratei de uscare, în ultima parte a perioadei de uscare (cca.
15..20% din perioada de încălzire) se începe reducerea treptată a umidităţii relative a aerului
astfel încât la sfârşitul ei să se realizeze parametrii regimului de uscare corespunzători fazei a
III-a. Şi în acest caz se reglează prioritar umiditatea relativă a aerului.
3. Faza de uscare propriu-zisă continuă faza de încălzire a materialului fiind faza în care
începe eliminarea masivă a apei din lemn. Pentru activarea transferului de apă din material,
umiditatea relativă a agentului de uscare este coborâtă treptat şi astfel se creează un gradient de
uscare pozitiv. Schema după care se realizează această creştere treptată a gradientului de uscare
se numeşte regim de uscare.
Atâta timp cât lemnul are o umiditate peste punctul de saturaţie a fibrei, viteza de uscare este
constantă (graficul evoluţiei umidităţii lemnului este o dreaptă), temperatura în instalaţia de
uscare este constantă, iar umiditatea relativă a agentului termic scade uşor (umiditatea de
echilibru a lemnului scade).
La coborârea umidităţii lemnului sub punctul de saturaţie a fibrei, se realizează o creştere
treptată a temperaturii, însoţite de o reducere a umidităţii agentului termic. Ambele procese tind
să devină staţionare spre sfârşitul fazei de uscare propriu-zise, temperatura şi umiditatea
relativă din instalaţie sunt aproape constante.
4. Faza de climatizare continuă faza de uscare propriu-zisă şi are ca scop uniformizarea
repartiţiei umidităţii materialului pe secţiune şi reducerea tensiunilor interne de uscare. De
asemenea, în această fază are loc un proces de uniformizare a umidităţii materialului pe întregul
volum al stivei. În perioada de climatizare, umiditatea de echilibru în cameră este cu 1..3% mai
ridicată decât umiditatea materialului, iar temperatura scade treptat.
Faza de climatizare poartă numele de condiţionare dacă, prin sisteme de măsurare adecvate, se
supraveghează diferenţa de umiditate între miezul şi suprafaţa materialului. Faza de

12
condiţionare se consideră încheiată atunci când diferenţa de umiditate pe secţiune este mai mică
de 1%.
În cazul în care faza de climatizare este condusă exclusiv în funcţie de durată, ea poartă numele
de echilibrare, aceasta fiind asemănătoare cu o condiţionare mai redusă. În cazul unei
echilibrări normale, regula de bază la calculul duratei este de 2 ore/cm grosime material. Totuşi,
în anumite cazuri speciale, durata de echilibrare poate ajunge până la 10 ore/cm grosime – spre
exemplu la uscarea frizelor de faţă la parchetul stratificat. În acest caz, datorită duratei lungi de
echilibrare, umiditatea materialului poate creşte cu 1..2%. De aceea, umiditatea finală reglată se
alege de obicei cu 1% mai mică decât cea dorită şi, în cazul în care, după echilibrare, ea este
mai mare decât cea tehnologic acceptată, se reia procesul din faza de uscare propriu-zisă. La
uscarea acestor frize, operaţia de echilibrare se consideră terminată atunci când închiderea
probei furculiţă este mai mică de 1%.
5. Faza de răcire este ultima fază a procesului de uscare, caracterizată prin închiderea încălzirii
şi umezirii şi o funcţionare continuă a ventilatoarelor. În faza de răcire se urmăreşte reducerea
temperaturii materialului uscat pentru evitarea şocului termic la scoaterea lui din cameră. În
această fază se continuă procesul de egalizare şi omogenizare a umidităţii pe secţiune, respectiv
în volumul stivei.
3.3 Uscarea artificială prin convecţie la temperaturi peste 373 K/100˚C
Uscarea artificială a lemnului prin convecţie se realizează la temperaturi de 358 K/ 85˚C...403
K/ 130˚C, în camere metalice. Ca urmare a temperaturilor înalte se realizează durate foarte
scurte de uscare. În funcţie de agentul de uscare folosit, se deosebesc două metode:
1. Uscarea la temperatură ridicată în aer fierbinte;
2. Uscarea la temperatură ridicată în abur supraîncălzit;
Ambele metode au o răspândire redusă, fiind utilizate numai atunci când nu se pune accentul pe
o calitate deosebită a uscării. Această tehnologie de uscare este folosită pentru lemnul de
răşinoase cu grosime de până la 48 mm, temperatura fiind crescută peste 373 K/100˚C numai
după ce umiditatea lemnului a scăzut sub cea de punctul de saturaţie a fibrei (U=30..32%).
În cazul uscării la temperatură ridicată în aer fierbinte, până la realizarea temperaturii de
373 K/100˚C. procesul de uscare este condus similar cu cel de la uscarea la temperaturi sub 373
K/100˚C. O dată depăşită această temperatură, instalaţia de reglare este deconectată, ventilul de
încălzire este deschis la maxim, şuberele pentru aer proaspăt şi recirculat sunt de asemenea
deschise complet. Astfel, regimul de uscare este foarte dur (umiditatea de echilibru este foarte
scăzută) şi pentru cheresteaua de răşinoase subţire (18 sau 24 mm) se obţin durate de uscare
foarte reduse.

13
Agentul termic şi de uscare în cazul uscării la temperatură ridicată în aburi supraîncălziţi
este tocmai aburul. În comparaţie cu uscarea în aer fierbinte, uscarea în abur supraîncălzit duce
la uniformizarea distribuţiei umidităţii pe secţiune, ceea ce determină o calitate mai bună a
uscării. Metoda prezintă dezavantajul unei solicitări puternice a camerei de uscare şi a
instalaţiei de reglare. Această metodă este aplicată cu succes la uscarea cherestelei de răşinoase
şi foioase moi (plop, mesteacăn, tei), ca şi la unele specii exotice, depăşirea temperaturii de 373
K/100˚C fiind realizată de asemenea după scăderea umidităţii cherestelei sub punctul de
saturaţie a fibrei.
3.4 Camere de uscare cu circulaţie forţată a aerului
Pentru asigurarea unei circulaţii mai omogene a aerului şi pentru obţinerea unei uscări
uniforme, în tot cuprinsul camerei de uscare, se folosesc ventilatoare radiale (centrifugale). Se
deosebesc trei grupe de instalaţii de uscare:camere de uscare cu ventilator extern; camere de
uscare cu ventilatoare interne; camere de uscare cu ejecţie.
Camere de uscare cu ventilator extern.
Aceste camere de uscare sunt prevăzute cu un singur ventilator centrifugal, instalat în afara
camerei, care suflă aerul, în general, în sens transversal însă uneori şi în lungul instalaţiei de
uscare.
Încălzirea se face, în general, în afara camerei, în care scop aerul este refulat peste o baterie de
încălzire instalată la ieşirea din ventilator, sau, mai rar, cu ajutorul caloriferelor situate în
interiorul instalaţiei de uscare.
În scopul realizării unei circulaţii omogene în cameră, ventilatorul refulează aerul în canalul
longitudinal, prevăzut cu deschideri de secţiune variabilă (mai înguste către centrul canalului),
prin care aerul pătrunde, în cameră. Aici, cu ajutorul unor pereţi de scândură sau de tablă, cu
deschideri orizontale, din ce în ce mai înguste către partea inferioară, aerul este repartizat
relativ uniform pe înălţimea camerei. O parte din aer este evacuat, iar cea mai mare parte
recirculat.
Pentru realizarea circulaţiei uniforme a aerului se recomandă ca lungimea camerei de uscare, de
acest tip, să nu depăşească 7-8 m.
2. Camere de uscare cu ventilatoare interne.
Acestea reprezintă, în prezent, tipul cel mai perfecţionat de instalaţie de uscare cu aer cald şi
umed. Există diferite tipuri de camere de uscare cu ventilatoare interne, deosebite după:
numărul ventilatoarelor (1,2 sau mai multe); modul de aşezare a lor (montate pe ax comun,
deasupra stivei, sub stivă, acţionate individual, dispuse lateral) etc.

14
3. Camere de uscare cu ejecţie.
La camerele de uscare cu ejecţie, curentul sau circulaţia aerului se realizează prin ejecţie,
respectiv prin evacuarea cu viteză ridicată a unui curent de aer (sau de gaze de ardere) prin
tuburi profilate în interior, cu scopul de a folosi energia fluidului pentru propulsie. Drept
ejectori se folosesc duze conice. Camerele de uscare cu ejecţie permit să se reducă de 3-7 ori
cantitatea de aer ce trece prin ventilator, fără a micşora volumul aerului care circulă prin
cameră. Ca dezavantaj al acestor camere se menţionează consumul mai ridicat de energie
electrică pentru acţionarea ventilatoarelor.
Se deosebesc camere de uscare cu ejecţie cu ventilatoare interne, respectiv cu ventilatoare
externe; la rândul lor, acestea din urmă pot fi cu baterie de încălzire exterioară sau cu calorifere
cu ţevi cu aripioare instalate în interior.
La camera de uscare cu ejecţie, ventilatorul centrifugal aspiră prin canal o parte din aerul
circulat şi, trecându-l prin baterie, îl încălzeşte şi îl refulează în canalul de repartizare. De aici
aerul iese cu o viteză mare (20-35 m/s) prin duze şi, atrăgând aerul care circulă, îl împinge în
stivă. Curentul principal de aer circulă în interiorul camerei, fără să treacă prin ventilator, care
poate fi astfel de dimensiuni mici. Admisia aerului proaspăt se face prin orificiu şi eliminarea
aerului utilizat, prin coşul de evacuare. Dirijarea aerului în cameră se face cu ajutorul ecranelor.
Inversarea circulaţiei se face prin rotirea canalului de repartizare sau prin cuplarea succesivă a
două rânduri de duze.

15
1. Principiul de funcţionare al unei camere moderne
Uscătoarele funcţionează pe baza circulaţiei forţate a aerului cald prin stive. Aerul care trece
printre spaţiile libere ale stivelor, stimulează procesul de încălzire şi vaporizare a apei din lemn.
În acest mod umiditatea relativă a atmosferei din camera de uscare creşte. Aerul proaspăt, care
circulă printre golurile stivelor, preiau acest aer umed, pe care îl încălzesc sau răcesc,
aducându-l la starea iniţială de umiditate relativă cu ajutorul:
- bateriilor pentru încălzire, pentru ridicarea temperaturii;
- sistemului de evacuare aer umed, pentru reîmprospătarea aerului;
- sistemul de spray, pentru ridicarea umidităţii aerului;
Temperaturile ridicate atinse în timpul uscării cât şi nivelul înalt de umiditate care se creează în
cameră, împreună cu substanţele corosive degajate în mod obişnuit de lemn în timpul uscării au
condus la folosirea materialelor rezistente la coroziune. Schimbătoarele de căldură sunt bimetal
(aluminiu/oţel) şi au randament înalt de schimb termic.
3.5 Sisteme de uscare cu dezumidificator
1. Principiul de funcţionare
Cheia uscării lemnului o reprezintă cantitatea de apă conţinută în lemn şi viteza cu care aceasta
este extrasă. Sistemul cu dezumidificator acţionează exact asupra punctului central al ciclului
de uscare: APA ELIBERATĂ DIN SISTEM. Dezumidificatorul, care constituie nucleul
sistemului, este amplasat în camera de uscare şi integrat în fluxul de aer circulat. Aparatul preia
aerul circulat prin stive şi îl trece printr-un sistem intern de condensare care îi coboară
temperatura sub punctul de rouă, astfel că vaporii se condensează şi sunt eliminaţi în exterior
printr-o ţeavă. Aerul este apoi reîncălzit la temperatura ambiantă din cameră de către rezistenţa
proprie a aparatului şi trimis în flux de ventilatorul intern.
Cantitatea de apă extrasă este programată de utilizator, sistemul controlând umiditatea în
cameră şi extrăgând exact atâta apă cât a fost programat. Toate reglajele necesare: umiditate
cerută, extracţie de apă, temperatură în cameră se reglează fie prin automat programabil, fie
direct din tabloul de comandă al dezumidificatorului.
Pentru asigurarea fluxului de aer, se montează un set de ventilatoare cu debit de aer corelat cu
cantitatea de lemn aflată în cameră.
Ciclul de uscare
a. Controlul ciclului de uscare:
- manual, caz în care se poate regla ciclul pe baza diagramelor furnizate odată
cu instalaţia, aceasta având incluse un termometru şi un higrostat reglabil.

16
 - manual din afara camerei, pentru care este necesar un sistem de urmărire
termo-hidro-digital care poate fi furnizat opţional.
- semiautomat din afara camerei, caz în care pe lângă sistemul de urmărire este
necesar un sistem de comandă extern.
- automat, cu sistem DSC, cu 3 sau 6 sonde de urmărire şi umidificator intern,
caz în care ciclul de uscare nu mai trebuie supravegheat şi poate fi conectat la calculator.
B. Fazele ciclului de lucru:
1. Preîncălzirea şi condiţionarea lemnului: se execută prin încălzirea aerului şi creşterea
umidităţii superficiale peste cea de saturaţie a fibrelor (pentru lemnul uzual cca. 25%). În
această fază se deschid celulele superficiale pentru eliberarea apei din miezul lemnului.
2. Dezumidificare treptată: Aerul din cameră este trecut prin dezumidificator unde se extrage
apa aşa cum a fost descris. În această fază se lucrează în două etape de extracţie:
- faza de uscare rapidă, în care umiditatea scade de la umiditatea iniţială
(recomandat 60-80% pentru ca celulele lemnului să fie deschise) până la 25% cu extracţia
maximă de apă a grupei de lemn respective.
- faza de uscare lentă, de la 25% la umiditatea dorită când se recomandă lucrul
cu jumătate din capacitatea de extracţie maximă pentru a evita crăparea şi deformarea lemnului.
3. Răcirea şi condiţionarea lemnului: Aerul este circulat în cameră cu reducerea treptată a
temperaturii pentru a obţine închiderea treptată a celulelor lemnului, cu evitarea defectelor.
b. Componente ale sistemului de uscare cu dezumidificator
1. Dezumidificatorul propriu-zis;
2. Ventilatoare clasa de protecţie IP55 cu funcţionare la max. 60˚C;
3. Sisteme de control al uscării;
a. Umidometre cu electrod pentru control în profunzime;
- Cutie de protecţie din plastic, cu locaş pentru umidometru şi accesorii;
- Electrod tip M20, pentru lemn moale, cu electrozi de lungime 30 mm;
- Cablu de legătură ecranat între electrod şi umidometru;
- Selecţia corecţiei pe patru clase ale lemnului;
- Indicarea tensiunii bateriei (funcţie de supraveghere);
b. Sistem de control manual;
c. Sistem de control automat care realizează toate fazele ciclului, controlând
dezumidificatorul şi ventilatoarele, obligatoriu cuplat umidificator;
- 21 de programe preinstalate în memorie, cu posibilitatea adăugării altor 9 programe;
- 4 grupe de lemn presetate;

17
- sistem de control al echilibrului umidităţii în cameră;
- sondă de control a temperaturii în cameră;
- temperatură optimă de lucru: 0-40˚C;
- umiditate optimă de lucru: 10-80%;
- ieşiri analogice pentru ventilatoare: Normal, Redus, Reverse, conversie în frecvenţă;
4. Comenzi externe pentru relee; Uscare, Umidificare, Încălzire, Ventilare, Strat/Stop;
5. Dispozitive opţionale
3.6. Camere de uscare în vid
1. Principiul de funcţionare
Principiul acestei tehnologii se bazează pe faptul că o dată cu reducerea presiunii se reduce şi
temperatura de fierbere a apei.
O dată cu scăderea presiunii în lemn, la o anumită temperatură, relativ scăzută, începe procesul
de fierbere a apei. Acest lucru determină un gradient de presiune în lemn ce are ca urmare
transferul apei dinspre miez spre suprafaţă. Astfel se poate realiza o uscare rapidă la
temperaturi relativ joase (T=318...333 K/45...60˚C). Ca urmare a evaporării apei la suprafaţa
lemnului, datorită absorbţiei căldurii de evaporare materialul lemnos îşi reduce temperatura,
astfel încât este nevoie de un aport de căldură în lemn.
În funcţie de modul în care a fost rezolvată problema sunt cunoscute două tipuri de instalaţii:
1. Instalaţii de uscare continuă în vid (cu plăci) la care aportul de energie termică este
realizat prin contactul cu plăcile încălzite, dispuse între straturile de cherestea;
2. Instalaţii de uscare intermitentă în vid, la care aportul de căldură se realizează printr-
un agent termic (aer cald), ce circulă în instalaţie în perioada în care nu este realizată
depresiunea.
În cazul metodei continue, temperatura plăcilor (încălzite cu apă caldă) se poate regla în funcţie
de specie, grosimea materialului şi umiditatea lui. Apa eliminată din lemn se condensează pe
pereţii instalaţiei, de unde este evacuată prin pompare. Temperatura în lemn este la începutul
uscării (peste punctul de saturaţie a fibrei) aproximativ egală cu cea de fierbere a apei la
depresiunea realizată. O dată cu scăderea umidităţii sub punctul de saturaţie a fibrei, ea tinde să
devină egală cu cea a plăcilor de încălzire. La finalul uscării, sistemul de încălzire a plăcilor se
închide, procesul de uscare continuă pe baza energiei termice acumulate anterior în lemn, iar
temperatura lemnului se reduce, realizându-se astfel şi faza de răcire.
În cazul instalaţiilor cu funcţionare intermitentă, transferul căldurii spre lemn se realizează prin
convecţie cu ajutorul aerului recirculat. O dată cu realizarea temperaturii dorite, ventilatoarele
se opresc, iar pompa de vid porneşte, scăderea presiunii determină o creştere a vitezei de

18
evaporare a apei, ceea ce duce la o scădere a temperaturii lemnului până la aproximativ
temperatura de fierbere a apei (corespunzătoare depresiunii din cameră) şi astfel, spre sfârşitul
perioadei, viteza de uscare scade. Apare astfel necesitatea realizării unui nou transfer de căldură
spre lemn, deci de presurizare a instalaţiei.
Temperatura în lemn variază continuu de la temperatura realizată în faza de încălzire la cea de
fierbere, corespunzătoare depresiunii realizate în cameră. În perioada de încălzire, în instalaţie
se întâlnesc condiţii similare cu cele din tehnologia de uscare convectivă la temperaturi joase,
ceea ce face necesar un control al umidităţii aerului (umezire cu abur sau apă pulverizată).
În cazul instalaţiilor de uscare în vid continue, există riscul apariţiei încrustării şi chiar al
colapsului, în special în cazul unei umidităţi mai ridicate a lemnului. La uscarea lemnului de
foioase tari, cu grosimi ridicate, în instalaţii de uscare în vid intermitente, la umidităţi iniţiale
ridicate, există riscul apariţiei fisurilor superficiale.
Datorită variaţiei continue a parametrilor în raport cu uscarea în vid continuă, uscarea
intermitentă în vid prezintă durate de uscare mai lungi cu până la 30%, însă în comparaţie cu
uscarea clasică, cea în vid asigură o reducere a duratei de uscare cu 20...30% la cheresteaua
groasă şi cu până la 50% la cea subţire. De asemenea, în cazul conducerii corecte a procesului
de uscare, calitatea uscării este foarte bună.
Instalaţiile de uscare în vid prezintă avantajul unei uscări rapide în condiţii de calitate bună a
unei cantităţi relativ mici de cherestea, ceea ce permite o flexibilitate sporită a întreprinderii.
Ele constituie o completare binevenită a instalaţiilor de uscare clasice prin convecţie. Ponderea
instalaţiilor cu vid va creşte considerabil în perioada următoare.

Cameră de uscare în vid

19
15.6.3 Instalaţii utilizate la aburirea cherestelei

Aburirea este un tratament higrotermic, aplicat cherestelei de fag (dar şi altor specii ca nuc, păr,
ulm, etc.). Se desfăşoară conform STAS 7068-75. Se abureşte obligatoriu întreaga producţie de
frize şi şipci utilizate la fabricarea parchetelor şi nu se abureşte cheresteaua de clasa C,
cheresteaua rezultată din inima propriu-zisă, precum şi cheresteaua solicitată de beneficiari ca
neaburită.
Efectele aburirii sunt următoarele:
– uniformizarea în roşu-cărămiziu a culorii pieselor înlăturând astfel diferenţele de culoare
dintre lemnul alb-gălbui şi inima roşie propriu-zisă, dungile de culoare închisă provenite din
inima stelată se observă însă şi după aburire, în nuanţe şi intensităţi diferite, rămânând ca
defect;
– distrugerea agenţilor biologici existenţi în lemn (ciuperci, insecte, etc.) o sterilizare totală,
care nu se menţine după aburire dacă lemnul nu este depozitat corespunzător;
– blocarea fenomenului de încindere (răscoacere) a lemnului;
– reducerea tensiunilor interne ale lemnului şi a defectelor din procesul de uscare, aplicat
ulterior;
– reducerea cu până la 12% a higroscopicităţii şi contragerii lemnului, ceea ce determină ca
lemnul aburit să aibă un joc mai mic la variaţiile de umiditate.
Realizarea aburirii are loc în încăperi special amenajate (camere) şi se poate desfăşura la
presiunea atmosferică sau sub presiune, utilizând ca agent numai abur saturat umed (la
temperatura de 99-100C) după două procedee distincte:
– aburire indirectă, prin producerea aburului necesar chiar în incinta de aburit, la
suprafaţa unei băi încălzite până la vaporizare, cu ajutorul unor serpentine prin care
circulă abur sau apă supraîncălzită;
– aburire directă, prin introducerea vaporilor saturaţi umezi direct în încăperea pentru
aburit.
Înainte de stivuire, materialul lemnos se curăţă de rumeguş şi alte impurităţi (prin periere şi
scuturare) evitând astfel pătarea şi colorarea neuniformă. Materialul supus aburirii trebuie să
aibă o umiditate cât mai apropiată de starea verde (minim 50%) respectiv 50-60%, în zona de
inimă roşie şi de 60 – 100 %, în zona de lemn alb. Această condiţie impune ca în perioada caldă
(aprilie-octombrie) aburirea să se efectueze la cel mult 24 ore de la debitare, iar în restul anului,
după maxim 48 ore.

20
Prevenirea deformării pieselor de cherestea în procesul de aburire se face prin stivuirea strânsă
şi cu faţa interioară în sus, fără şipci. Pe un vagonet sau paletă se stivuieşte o singură grosime
de piese, cel mult două, pe acelaşi rând existând totdeauna piese de aceeaşi grosime. La baza
stivei, se aşează un rând de piese de calitate inferioară, iar la partea superioară stiva se acoperă
cu 1-2 rânduri de dulapi, pentru evitarea deformărilor şi a petelor cauzate de condens.
Frizele pentru parchet, de asemenea se stivuiesc compact, aşezându-se un rând pe direcţia
longitudinală iar următorul pe direcţie transversală, într-o alternanţă perfectă, până la
terminarea stivei.
Procesul de aburire decurge în timp după următorul regim:
1. perioada (iniţială) de încălzire a camerei, a instalaţiilor din interiorul său şi
parţial a materialului lemnos, până la temperatura de regim, durează 46 ore,
la un consum mediu de abur de 30 kg/h pe m3 de material lemnos;
2. perioada încălzirii complete până la temperatura de regim (99-100C) cu o
durată de 6-10 ore şi un consum mediu de abur de 15 kg/hpe m3 material
lemnos;
3. perioada de aburire propriu-zisă, are o durată medie ce depinde de grosimea
pieselor de cherestea şi urmăreşte menţinerea temperaturii de regim, cu un
consum mediu de abur de 5-7 kg/h pe m3, în funcţie de pierderile prin
neetanşeităţile camerei;
4. perioada de răcire durează 4-6 ore, timp în care materialul se răceşte cu uşile
camerei închise, dar cu admisia de abur oprită.

Durata optimă a aburirii propriu-zise, pentru scândurile de fag cu grosimea de 40 mm

(considerate ca etalon în determinarea capacităţii camerelor de aburit) este de 24 ore. Pentru
alte grosimi se foloseşte relaţia:

ta = tega/ge

ge - grosimea pieselor considerate etalon;

ga - grosimea pieselor supuse procesului de aburire;
te - durata de aburire a pieselor etalon(24 ore);
ta - durata de aburire a pieselor supuse procesului de aburire, în ore.

Controlul procesului de aburire se face din oră în oră, verificându-se: temperatura din
cameră, presiunea aburului din interiorul camerei şi din coloana de alimentare, consumul de

21
abur.Instalaţiile moderne controlate de calculatoare de proces permit programarea şi realizarea
prin aburire a unor palete coloristice în diverse nuanţe de roşu.
La sfârşitul procesului de aburire, apele reziduale încep să se limpezească, indiciu că procesul
s-a încheiat. Apele reziduale au un pronunţat caracter nociv şi de aceea este obligatorie
neutralizarea lor într-o staţie de epurare, înainte de a fi deversate.

Verificarea calităţii aburirii se face pentru fiecare şarjă, la scoaterea cherestelei din cameră
prelevându-se, la întamplare, un eşantion care trebuie să reprezinte 1% din numărul pieselor
şarjei, dar minim 6 piese. Dacă 1/3 din numărul pieselor examinate nu corespund din punct de
vedere al culorii şi defectelor datorate aburirii, materialul se consideră aburit necorespunzător.
Procesul de aburire poate avea efecte negative asupra pieselor de cherestea dacă:
- nu se respectă normele de debitare (răsucire, arcuire, curbare ş.a.);
- nu se respectă formula de aşezare a pieselor în stive;
- stivele nu au distanţa suficientă între ele pentru pătrunderea aburului;
- nu se respectă timpul programului de aburire ales;
- temperatura aburului din cameră este mai mare de 100°C (abur supraîncalzit).

În cazul în care pierderile de abur sunt prea mari atunci cheresteaua nu se va colora uniform şi
nici nu va avea nuanţa dorită de beneficiar.

Defecte propriuzise de aburire:

- culoare prea deschisă, la suprafată sau la interior;
- culoare neuniformă;
- culoare prea închisă.
Culoarea roşie deschisă, uneori în nuanţe până la alb-gălbui este efectul unei aburiri
insuficiente. Culoarea deschisă rezultă în urma unei durate prea scăzute de aburire, folosirea
unei cantitaţi insuficiente de abur, temperatura în cameră nu ajunge la valoarea de regim (99-
100°C), sau în urma aburirii lemnului cu umiditate mai scazută (sub 66%).
O culoare brună închis, pană la negricioasă, poate să apară în urma unei supraaburiri. Astfel, în
urma unei aburiri peste timpul de regim, lemnul se închide la culoare, cea ce ne indică un
început de descompunere chimică a masei lemnoase.
Înegrirea cherestelei poate să apară şi în cazul în care aburul este trimis direct asupra
cherestelei (aburirea direcă).

22
Toate aceste defecte se elimină la sortarea şi repararea cherestelei dupa aburire. Evidenţa
aburirii se ţine pentru fiecare cameră de aburire, în fişa tehnica în care se înscrie: data şi ora
introducerii materialului lemnos la aburire; data şi ora scoaterii materialului lemnos de la
aburire; durata de aburire; cantitatea de material aburit; întreruperi (data, durata, cauzele).
Verificarea calităţii aburirii se face pentru fiecare şarjă la scoaterea materialului lemnos din
cameră, prelevandu-se la întamplare, un eşantion care trebuie să reprezinte 1% din numărul
pieselor sarjei, dar minim 6 bucăţi.
Materialul se va considera aburit necorespunzator în cazul în care 1/3 din numărul pieselor
examinate nu corespund din punct de vedere al culorii şi defectelor.
Pentru piesele de cherestea care după aburire urmează a fi uscate (natural sau artificial)
introducerea în noile stive (la şipcă) se va face în maxim 24 ore în perioada caldă şi în maxim
48 ore, în restul anului.

23