FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

MODULUL DE PSIHOPEDAGOGIE SOCIALĂ

PSIHOLOGIA MEDIULUI
Autor: conf. dr. Ştefan BONCU

Structura tematică a cursului

1. Ce este psihologia mediului ?

2. Cogniţia environmentală
3. Atitudinile environmentale
4. Dezastrele naturale
5. Teritorialitatea
6. Spaţiul personal
7. Densitatea
8. Aglomeraţia
9. Viaţa urbană

1
 Scopul unităţii de curs:
- Să ofere cursanţilor noţiuni şi explicaţii pentru a înţelege abordarea psihologică a
mediului;
- Să înfăţişeze chestiunile privitoare la comportamentul spaţial;
- Să familiarizeze cursanţii cu metodele de cercetare ale psihologiei mediului.

Obiective operaţionale:
În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii trebuie să:
- Să cunoască felul în care mediul afectează indivizii, precum şi consecinţele
comportamentelor umane asupra mediului;
- Să argumenteze legitimitatea perspectivei psihologice asupra mediului;
- Să înţeleagă legătura psihologiei cu arhitectura;
- Să descrie efectele zgomotului şi temperaturilor extreme asupra comportamentului;
- Să stabilească distincţii între densitate şi aglomeraţie;
- Să identifice potenţialul aplicativ al studiilor de psihologie environmentală;
- Să definească maniera de administrare a probelor în psihologia mediului; să
argumenteze necesitatea cercetărilor descriptive.

Evaluare
Evaluarea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a conceptelor şi
teoriilor prezentate în curs.
Forma de evaluare este examenul scris.
Întrebările şi activităţile inserate în fiecare unitate de curs pot constitui subiect de
examen.
În cadrul întâlnirilor tutoriale vor fi dezbătute posibile subiecte de examen.

2
 I. Ce este psihologia mediului?

Psihologia environmentală tratează environmentul sau mediul din două

perspective sau la două niveluri (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996): din perspectiva
influenţei mediului asupra comportamentului şi din perspectiva influenţei (sau
consecinţelor) comportamentului asupra mediului.
Pe de o parte, psihologia environmentală se intereseză de mediu ca un context al
comportamentului: dispoziţiile noastre afective, cogniţiile, comportamentele capătă sens
numai dacă sunt înţelese din perspectiva contextului. Mediul determină de asemenea ce
comportamente sunt posibile, cât de dificil de realizat va fi comportamentul ales, etc. Nu
ne putem aşeza dacă nu există un scaun în preajmă şi nu putem înainta dacă în faţa
noastră se află un perete. Aceste aspecte ale medului fac anumite acţiuni posibile iar pe
altele dificile sau imposibile.
E uşor de remarcat asemănarea dintre psihologia environmentală şi cea socială.
Mediul afectează comportamentele şi stările interne ale persoanei la fel ca factorii sociali
al căror impact este studiat de psihologia socială.
Pe de altă parte, psihologia environmentală se interesează de consecinţele
comportamentului asupra mediului (printre altele, de probleme environmentale ca
poluarea, reciclarea). Această abordare este diferită, întrucât derivă din premisa de bază
că mediul şi comportamentul uman se influenţează reciproc.
Multe din problemele environmentale sunt, de fapt, provocate de om. Poluarea
atmosferei este una din aceste probleme, mai ales în marile oraşe, şi întrucât
comportamentul uman este cauza ei, e probabil că modificarea comportamentului
reprezintă o soluţie pentru diminuarea sau eradicarea ei. Cercetările asupra persuasiunii,
schimbării de atitudine, comportamentului social şi personalităţii pot sugera anumiţi paşi
necesari pentru a produce schimbarea comportamentală în vederea reducerii poluării.

3
 Psihologii environmentalişti studiază, de asemenea, felul în care mediile specifice
afectează indivizii (Bell et al, 1996). Altădată, designul clădirilor avea la bază principii
estetice şi de funcţionalitate; astăzi, el include consideraţii asupra felului în care clădirile
îi afectează pe cei care le folosesc. Aglomeraţia, intimitatea, spaţiul personal, percepţia
environmentală, zgomotul, temperatura, circulaţia aerului – toţi aceştia sunt factori care
afectează felul în care este construită o clădire. Ei afectează, de asemenea, gradul în care
ea îşi îndeplineşte funcţia pentru care a fost proiectată. De exemplu, în proiectarea
căminelor studenţeşti se ţine cont nu numai de costuri, de adăpostirea a cât mai mulţi
studenţi şi de controlul zgomotului, dar şi de nevoile sociale ale studenţilor.
În procesul complex de căutarea a soluţiilor pentru problemele environmentale,
psihologii au dobândit, e adevărat, o cunoaştere practică foarte vastă despre relaţia dintre
comportament şi mediu, dar şi informaţii valoroase despre modelele conceptuale sau
teoretice ale comportamentului uman. Psihologia environmentală nu e numai practică, ci
şi teoretică, adesea completând din punct de vedere teoretic disciplinele psihologice
tradiţionale. Avem tendinţa de a ne reprezenta psihologia environmentală ca un domeniu
exclusiv aplicat din cauză că problemele pe care le studiază psihologii environmentalişti
sunt probleme practice, în general oportunităţi de a ameliora anumite aspecte ale
managementului nostru asupra mediului. Dar psihologia environmentală e preocupată, în
acelaşi timp, să construiască teorii asupra comportamentului uman şi asupra relaţiei dintre
acesta şi mediu.

Definiţia psihologiei environmentale

Ca în multe alte ramuri ale psihologiei, şi în psihologia environmentală, este mai
uşor să enumerăm principalele teme, să precizăm ce anume fac psihologii
environmentalişti, decât să definim domeniul.
Primele definiţii au pus accentul, cum era firesc, pe relaţia dintre comportament şi
mediul fizic. Heimstra şi McFarling (1978, apud Bell et al., 1996), de exemplu, definesc
simplu psihologia environmentală ca fiind disciplin care se interesează de relaţiile dintre
comportament şi medul fizic. Harold Proshansky, un psiholog environmentist foarte
respectat caracterizează şi el domeniul ca fiind încercarea de a stabili relaţii empirice şi
teoretice între comportamentul şi experienţa unei persoane şi mediul ei construit. Mai

4
recent, într-o carte foarte importantă, Handbook of Environmental Psychology, Stokols şi
Altman, şi ei autori celebri şi influenţi ca şi Proshansky, consideră că psihologia
environmentală este studiul comportamentului uman şi al fericirii în relaţie cu mediul
sociofizic.
Definiţiile de mai sus n-ar trebui să facă distincţia între ediul natural şi cel
construit, întrucât psihologia environmentală se referă la ambele tipuri de mediu. În plus,
ele ar trebui să insiste asupra bidirecţionalităţii influenţei, în sensul k mediul influenţează
comportamentul uman, dar şi acesta influenţează mediul.

Istoria cercetărilor de psihologie environmentală

Psihologii din veacul al XIX-lea au studiat percepţia stimulilor din mediu, ca
umina, sunetul, presiunea, greutatea etc. Spre 1940 abia se înregistrează un progres real
în cercetarea relaţiei comportament-mediu: sunt raportate demersuri de geografie
comportamentală, psihologia hărţilor cognitive ale mediului şi sociologie urbană. Totuşi,
aceste studii nu abordau în mod direct şi sistematic interacţiunea dintre mediu şi
comportament. Cartea lui Festinger, Schachter şi Back (1950) asupra influenţei factorilor
de design asupra dezvoltării relaţiilor sociale între studenţi a reprezentat o cotitură în
cercetările sistematice ale relaţiei dintre comportament şi mediu.
Deceniul 1950-1960 e unul foarte bogat din punctul de vedere al psihologiei
environmentale. Lewin conceptualizase mediul ca un determinant fundamental al
comportamentului, şi chiar dacă el a avut în vedere mediul social, teoria lui a impulsionat
dezvoltarea psihologiei environmentale. În această perioadă, Barker a realizat numeroase
cercetări asupra efectelor mediului asupra comportamentelor copiilor, a studiat
comportamentele în mediul şcolar şi a comparat efectele a două medii urbane asupra
locuitorilor. Robert Sommer a publicat o carte de referinţă despre spaţiul personal.
Edward Hall a propus termenul de proxemică pentru ştiinţa raportului spaţiu-
comportament şi a făcut cercetări asupra distanţelor interpersonale. Un domeniu care se
remarcă în această perioadă este acela al designului spitalelor de psihiatrie. Arhitecţii
încep să colaboreze cu psihologii pentru a proiecta clădiri care să faciliteze funcţii
comportamentale.

5
 În deceniul următor apar noi teme de cercetare, conturând domeniul psihologiei
environmentale aşa cum este astăzi. Se intensifică, de exemplu, cercetările asupra
aglomeraţiei şi densităţii. Dar cel mai important este că acum oamenii conştientizează
nevoia de a utiliza raţional resursele naturale şi de a preveni deteriorarea mediului
natural. Ca atare, psihologii environmentali încep să se ocupe de schimbarea practicilor
risipitoare şi a celor destructive în interacţiunea cu mediul.
După 1970, se formează şi se consolidează o comunitate ştiinţifică a psihologilor
din domeniul mediului. Iau fiinţă asociaţii profesionale (Association for the People and
their Surroundings, International Association for People-Environment Stiudies), apar
primele reviste importante (Environment and behavior, Journal of Environmental
Psychology).

Metode de cercetare în psihologia environmentală

În principiu, psihologii environmentalişti folosesc aceleaşi metode ca toţi
psihologii: metode experimentale, corelaţionale şi descriptive. Doar că le utilizează într-o
manieră oarecum diferită.
a. Cercetarea experimentală
Experimentul, fie de laborator sau de teren, este singura metodă care permite
cercetătorilor să stabilească o cauză pentru ceea ce observă. Spre deosebire de alte
domenii ale psihologiei, în care experimentul a fost întotdeauna metoda principală, în
psihologia environmentală a fost folosit mai puţin. Pentru psihologii environmentalişti,
dificultăţile de a folosi experimentul depăşesc avantajele lui. Una din problemele mari
este că, adesea, gradul de control necesar pentru a avea o relaţie pură între variabila
independentă şi cea dependentă creează o situaţie artificială. Aceasta face ca rezultatele
experimentului să fie mai puţin generalizabile sau extrapolabile la situaţiile reale, deci
reduce validitatea externă. De fapt, este posibil să exercităm un control experimental
satisfăcător pe o perioadă scurtă de timp. Cum efectele mediului sunt efecte care se
manifestă pe perioade lungi, psihologii environmentalişti sunt mai puţin înclinaţi să facă
apel la experiment.

6
Totuşi, studiile experimentale, chiar cele de laborator, au fost folosite în cercetarea
efectelor mediului. De pildă, Glass şi Singer (1972) au utilizat condiţiile artificiale de
laborator pentru a preciza aspectele psihologice ale expunerii la zgomot. Au descoperit
astfel relaţii care ar fi fost imposibil de descoperit prin demersuri non-experimentale. În
studiile celor doi psihologi americani, subiecţii erau expuşi la zgomote predictibile şi
nepredictibile. Unele grupuri experimentale aveau control asupra zgomotelor, dispunând
de posibilitatea de a le întrerupe. Zgomotele predictibile au avut puţine efecte negative
asupra subiecţilor, în vreme ce cele pe care ei nu le puteau anticipa îi afectau negativ într-
o măsură semnificativă. Un efect mai important scos la iveală de Glass şi Singer a fost
acela că sentimentul controlului reducea drastic consecinţele negative ale zgomotelor
impredictibile. Este important să remarcăm faptul că a fost necesar să se izoleze cauzele
şi că numai tehnica experimentală a făcut posibil acest lucru.
O alternativă la experimentul de laborator este experimentul de teren. Acesta constituie,
fără îndoială, o metodă mai adecvată scopurilor psihologiei environmentale decât
experimentul de laborator. Pe teren, cercetătorul câştigă în realism şi în potenţialul de
extrapolare, păstrând în acelaşi timp un control satisfăcător asupra variabilelor parazite.
Un bun exemplu de experiment de teren este studiul lui Edney asupra teritorialităţii.
Psihologilor le-a venit întotdeauna greu să studieze teritorialitatea în laborator, întrucât ea
se asociază cu sentimentul de proprietate. Edney a procedat foarte simplu: le cerea
subiecţilor, cu toţii studenţi să se întâlnească în camera de cămin a unuia din ei şi să
interacţioneze. A constatat, aşa cum se aştepta, că cel pe teritoriul căruia se desfăşura
conversaţia era mai activ. Faptul de a te afla pe propriul teritoriu induce un sentiment de
control şi conferă un avantaj în interacţiune. De aceea, bunăoară, trebuie să recomandăm
negociatorilor ca, în măsura în care lucrul acesta e posibil, să încerce să negocieze pe
teritoriul lor şi nu al partenerului. Edney a utilizat, aşadar, un context natural pentru a
observa un fenomen environmental şi pentru a-i studia efectele într-o manieră
sistematică.
b. Cercetarea corelaţională
În cercetările corelaţionale, experimentatorul nu poate manipula aspecte ale
situaţiei şi nu poate repartiza subiecţii în mod randomizat pe condiţii. În cadrul acestei
metode, relaţia dintre variaţiile situaţionale ce survin în mod natural şi alte variabile ce

7
prezintă interes pentru cercetător poate fi apreciată numai prin observaţie. De exemplu,
un cercetător îşi propune să afle dacă comportamentul de cumpărare al clienţilor dintr-un
mall variază în funcţie de gradul de aglomeraţie. El va observa atent variaţiile densităţii
sau ale aglomeraţiei şi le va pune în legătură cu variaţiile în comportamentul de
cumpărare. Totuşi, aglomeraţia nu se află sub controlul cercetătorului, iar subiecţii nu
sunt repartizaţi pe ore sau pe grupuri experimentale de către cercetător. Astfel, neavând
control asupra variabilelor parazite (uneori, nu are nici măcar cunoştinţă de existenţa lor),
psihologul nu poate să excludă posibilitatea ca relaţia dintre aglomeraţie şi
comportamentul de cumpărare să fie determinată de o altă variabilă. De exemplu, diferite
tipuri de persoane (extravertiţi – introvertiţi) pot avea preferinţe deosebite în privinţa
orelor potrivite pentru cumpărături – la ore cu aglomeraţie sau la ore în care magazinele
sunt mai libere.
Metodele corelaţionale nu au acurateţea şi precizia experimentului, dar oferă
totuşi importante avantaje psihologului environmentalist Adesea, este imposibilă
manipularea condiţiilor de mediu, ceea ce anulează alternativa experimentală. În studiile
asupra dezastrelor, de exemplu, au fost folosite cu precădere metodele corelaţionale
tocmai pentru că nu se pot efectua tratamente experimentale.
În principiu, există două mari tipuri de metode corelaţionale: 1. metoda prin care
se determină asocierea dintre schimbările environmentale ce survin în mod natural
(dezastre naturale, bunăoară) şi comportamentul celor afectaţi; 2. metoda prin care se
stabileşte relaţia dintre condiţiile environmentale şi datele de arhivă (de exemplu, relaţia
dintre densitatea internă, din locuinţe, şi rata criminalităţii).
c. Cercetarea descriptivă
Studiile experimentale ne oferă informaţii cauzale, iar cercetările corelaţionale ne
arată dacă există o relaţie între două variabile. Cercetarea descriptivă raportează reacţii
care apar într-o situaţie specifică. Întrucât o astfel de cercetare nu este constrânsă de
necesitatea de a infera cauzalitatea sau o asocierea şi întrucât, mai ales, rezultatele ei nu
trebuie generalizate la alte situaţii, ea poate fi foarte flexibilă. Singurele cerinţe sunt ca ea
să măsoare ce şi-a propus să măsoare şi ca măsurătorile să ajungă la aceleaşi rezultate
dacă sunt repetate.

8
 Încă de la începuturile psihologiei environmentale, cercetătorii au conştientizat
nevoia de demersuri descriptive. Proshansky, în 1972, susţinea că psihologia
environmentală trebuie să răspundă, înainte de toate la întrebarea „Care sunt pattern-urile
utilizării spaţiului?”. Cu alte cuvinte, psihologii environmentalişti trebuie să folosească
cercetarea descriptivă pentru a stabili tipurile de comportament pe care indivizii le
desfăşoară într-un context specific. Abia apoi se pot emite ipoteze cu privire la cauze.
Cel mai cunoscut program de cercetare ce utilizează demersul descriptiv îi aparţine lui
Roger Barker (1968). Conceptul fundamental propus de acest psiholog este „scenă
comportamentală” (behavior settings). Pentru Barker, scena comportamentală este un loc
public (de exemplu, biserica) sau o ocazie (de exemplu, o licitaţie) care evocă un pattern
de comportament specific. Ea corespunde unităţii environmentale de bază.
Psihologii environmentalişti au realizat studii asupra mişcărilor indivizilor în locuri
specifice (de pildă, în sălile de muzeu), studii asupra felului în care oamenii percep
oraşele, sau asupra felului în care oamenii îşi petrec timpul în diferite locuri. Două tipuri
de cercetări descriptive au devenit foarte importante: aprecierea calităţii environmentale
şi studiile asupra satisfacţiei utilizatorilor.
d.Chestiuni de etica cercetării
În psihologie, adesea, succesul multor designuri de cercetare şi al multor tehnici
de măsurare depinde de ignoranţa subiecţilor cu privire la faptul că se desfăşoară o
cercetare. Această ignoranţă contribuie la ameliorarea validităţii cercetării. Din păcate, ea
ridică şi o serie de probleme etice. Dat fiind că multe cercetări de psihologie
environmentală se realizează pe teren, acordul în cunoştinţă de cauză al subiecţilor
devine foarte important. De foarte multe ori, cercetătorii eludează obţinerea acordului
subiecţilor de participare la cercetare, motivând că informarea completă a subiecţilor ar
face imposibilă desfăşurarea studiului. De asemenea, foarte importantă pentru psihologia
environmentală este invadarea cadrului privat, intim al subiecţilor. Psihologii
environmentali sunt puşi în mod frecvent în situaţia de a observa oamenii în cadrul lor
intim nu numai în locuri publice. Dacă o astfel de observaţie se practică fără a se obţine
acordul subiecţilor sau fără ca ei să fie conştienţi că se află sub observaţie, atunci avem
de-a face cu încălcarea dreptului subiecţilor la intimitate.

9
 Activitate
Alcătuiţi o listă a problemelor environmentale pe care, în opinia dvs, psihologia
mediului ar trebui să încerce să le abordeze. Pe măsură ce citiţi cursul de faţă, identificaţi
teoriile, principiile, metodele ce ar putea contribui la rezolvarea problemelor sesizate de
dvs.

10
 II. Cogniţia environmentală

Cogniţia environmentală este procesarea informaţiei spaţiale din viaţa cotidiană

(Bell et al, 1996). In cursul de faţă, ne vom referi la două procese fundamentale ale
cogniţiei environmentale, hărţile cognitive şi orientarea în spaţiu sau găsirea drumului.

A. Hărţile cognitive

1. Conceptul de hartă cognitivă

Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul
pentru o excursie folosim hărţi cognitive. Întrucât această activitate presupune folosirea
informaţiei spaţiale şi a percepţiei sociale, ea a devenit terenul pe care se întâlnesc
psihologia şi geografia.
Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost
Tolman (1948). Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să cartografieze
mediul dintr-o cuşcă de experiment. El antrena şoarecii să folosească un anumit culoar al
cuştii pentru a ajunge la hrană. Apoi bloca culoarul şi observa că şoarecii erau capabili să
folosească un alt culoar, necunoscut până atunci, care însă î ajuta să-ţi atingă scopul: să
consume hrana. Potrivit lui Tolman, şoarecii au învăţat planul cuştii, au o iee generală
despre localizarea recompensei în raport cu punctul lor de plecare. Pentru a desemna
informaţia pe care şoarecii par să o fi achiziţionat, Tolman a folosit termenul „hartă
cognitivă”.
Indivizii au reprezentări nu numai asupra locurilor pe care le-au vizitat, dar şi
asupra locurilor de care numai au auzit sau pe care le-au văzut la televizor. Chiar dacă n-
aţi ajuns nicodată la cluj, aveţi probabil uun tablou mental alacestui oraş care include
catedrala Catolică, statuia lui matei corvin, statuile lui Avram iancu şi Mihai Viteazul,
dealul Feleacului etc.

11
 Întrucât hărţile cognitive omit informaţii semnificative şi distorsionează detaliile,
ele sunt incomplete, selective şi personale. Ele relevă interesele persoanei, activităţile ei,
maniera ei de a se deplasa pe distanţe mai lungii sau mai scurte.
Ce include o hartă cognitivă? În general, ea conţine 1. informaţie cu privire la
locaţie (mai ales, direcţie şi distanţă); 2. caracteristici fizice, ca prezenţa dealurilor, a
râurilor, înălţimea clădirilor şi lărgimea străzilor; 3. elemente evaluative (dacă un peisaj e
frumos sau nu, dacă un oraş e curat sau nu, dacă un cartier e perciulos sau sigur etc.).
În 1960, Kevin Lynch a realizat o analiză detaliată a informaţiilor de localizare
inclusă în hărţile cognitive şi a identificat 5 elemente ale lor: repere, noduri, districte,
margini şi căi.
1. Reperele sunt locuri distincte şi pot rămâne în mintea rezidenţilor chiar
şi după ce au fost desfiinţate sau demolate. Ele sunt aspecte distinctive
ale mediului şi subiecţii le folosesc drept puncte de referinţă. Evident,
pentru Paris, turnul Eiffel este un reper, după cum Hotelul
Intercontinental sau Ateneul sunt repere pe harta mentală a
Bucureştiului.
2. Nodurile sunt intersecţii. În ele se concentrează comprtamentele
membrilor comunităţii
3. Districtele sunt zone distincte, spaţii relativ mari pe hărţile mentale
(zona centrală, zona teatrului, zona industrială, zona din cadrul oraşului
ocupată de o anumită etnie).
4. Marginile sunt elemente limitative, de graniţă, ce separă o zonă de alta,
dar care u sunt folosite drept căui de comunicaţie: păduri, râuri, ziduri,
litoralul.
5. În sfârşit, căile sunt coridoare folosite în comun pentru deplasare –
străzi, şosele, căi ferate etc.

2. Determinanţi ai hărţilor cognitive

Dacă ne gândim, fiecare din noi, la harta pe care o avem asupra oraşului în care
ne-am născut, ne dăm seama uşor că sunt mulţi factori care influenţează conţinutul ei. De

12
pildă, zonele familiare sunt mult mai clare decât cele puţin cunoscute. Repere ce pot fi
uşor observate (cea mai înaltă clădire din oraş) se regăsesc în mod obligatopriu în harta
mentală. Interesele noastre determină conţinutul hărţii (dacă suntem suporteri înfocaţi ai
echipei locale de fotbal, zona stadionului va fi bine reprezentată).
Saarinen (1973) a cerut unor studenţi din Finlanda, Canada, Sierra Leone şi
Statele Unite să deseneze hărţi ale ţării lor şi ale lumii. A constatat că ei reduceau
mărimea zonelor nefamiliare şi o amplificau pe aceea a zonelor familiare. Studenţii
americani desenau mai detaliat statele vecine cu cel în care locuiau şi schiţau abia statele
mai îndepărtate. Saarinen a notat că ignoranţa creşte odată cu distanţa.
Evident, oraşele diferă în ceea ce priveşte gradul în care pot fi imaginate. Cele
care au repere clare, permanente sunt mai uşor de imaginat decât uniforme, fără jaloane
remarcabile. Paşcani, de exemplu, cu scările care urcă abrupt din zona gării către centru e
mai uşor de cartografiat decât Târgu Frumos.
Stanley Milgram (1970) s-a preocupat şi de felul în care oamenii îşi reprezntă
oraşele în care trăiesc, fiind un pionier în domeniul hărţilor mentale. El a studiat harta
mentală a New York-ului, dar şi pe aceea a Parisului. În cadrul primei cercetări, a cerut
unui fotograf profesionist să fotografieze 150 de locuri din New York Fotografiile au fost
arătate unor subiecţi locuitori ai oraşului, recrutaţi pentru studiu printr-un anunţ în ziar.
Subiecţii erau instruiţi să-şi imagineze că fac un tur al oraşului într-un autobuz etajat şi
erau invitaţi să identifice locurile din poze. Fotografiile din Manhattan, zona centrală a
oraşului au fost recunoscute într-o mai mare măsură decât fotografiile altor zone.
Subiecţii locuind în Bronx, de exemplu, au identificat mai exact scene din mahattan decât
scene din propriul cartier. Fotografiile din Queens au fost greu recunoscute, dat fiind că în
acestă zonă a New York-ului nu sunt de găsit repere importante. Lipsa de specificitate a
cartierului Queens s-a văzut în numărul de erori făcute de subiecţi. De căte ori un subiect
nu cunoştea o scenă, avea tendinţa să o plaseze în Queens. Milgram a explicat
predominanţa elementelor aparţinând Manhattan-ului în hărţile mentale ale subiecţilor
prin faptul că zona aceasta concentrează interesele locuitorilor oraşului.
Împreună cu Denise Jodelet, psihologul social american a realizat o cercetare
asupra hărţilor mentale ale locuitorilor Parisului. Spre deosebire de marile oraşe
americane, Parisul are graniţe precise şi acestea se văd în reprezentările indivizilor. Când

13
sunt puşi să deseneze o hartă a oraşului lor, parizienii încep rpin a trasa un cerc turtit
pentru a delimita oraşul propriu-zis de suburbiile lui aglomerate. Apoi subiecţii desenează
Sena, cu o linie simplă care taie elipsa în partea de jos. Privită din avion, Sena face o
buclă proeminentă, cu un unghi de aproximativ 60 0. milgram şi Jodelet au observat însă
că în desenele lor subiecţii îndulceau curba. Practic, bucla e mult mai puţin sesizabilă
pentru cei ce merg pe jos sau cu maşina de-a lungul Senei decât pentru cineva care
priveşte din avion.
Hărţile probau interesele subiecţilor. Un profesor marca pe harta lui Ministerul
Educaţiei iar un măcelar abatorul de la care se aproviziona. Scenele uşor recunoscute de
subiecţi din fotografii au fost clădirile şi monumente cu semnificaţie istorică. Fără
îndoială, Parisul are multe astfel de repere.

3. Erori în hărţile mentale

Hărţile cognitive sunt proximări şi nu reprezentări ale mediului fizic. Putem uşor
identifica sursele erorilor pe care le fac oamenii atunci când îşi întocmesc astfel de hărţi
cognitive.
Hărţile cognitive sunt incomplete. Indivizii lasă adesea deoparte căi şi detalii, ba
chiar şi repere importante şi districte. Ei îşi distorsionează propria reprezentare a
mediului, plasând clădirile şi alte elemente din mediu prea aproape, prea departe sau
aliniindu-le inadecvat. Omenii simplifică patternul căilor şi al spaţiului pentru a-l face cât
mai comprehensibil cu putinţă şi fac acest lucru într-o manieră similară principiilor bunei
forme din teoria gestaltistă (De Jonge, 1972). De pildă, cercurile, liniile drepte şi
unghiurile drepte sunt folosite mai uşor şi amintite mai uşor decât curbele complexe.
Avem tedinţa de reprezenta căile non-paralele ca fiind paralele, căile non-perpendiculare
ca fiind perpendiculare şi căile curbe ca fiind drepte (parizienii, am constatat deja, îşi
reprezntă Sena mai dreaptă decât este în realitate). Multe erori în hărţile cognitive ale
oraşelor apar la intersecţii. Subiecţii au tendinţa de a supraestima unghiurile ascuţite şi de
a subestima unghiurile obtuze.
Am menţionat că oamenii supraestimează zonele familiare în hărţile lor cognitive.
Şi Milgram şi Jodelet au consemnat că subiecţii lor desenau zona în care locuiau
disproporţionat de mare în raport cu restul oraşului.

14
 Uneori, indivizii pot chiar să adauge într-o hartă cognitivă elemente non-existente
fizic. Appleyard (1970, apud Bell et al., 1996) a oferit un exemplu clasic. Un subiect al
său, care vizitase Guyana, a inclus în harta mentală a acestei ţări o cale ferată inexistentă.
El a identificat o conexiune între cariera unde se exploata cărbunele şi portul industrial.
De fapt, experienţa l-a făcut pe olandez să infereze o componentă logică a hărţii, din
păcate strict imaginară. Unii cercetători au numit fenomenul acesta structurare
inferenţială.

4. Metode de cercetare a hărţilor cognitive

Faptul că foarte multe discipline s-au interesat de hărţile cognitive a făcut să
apară multe tehinci de studiere a lor. Problema diversităţii metodologice este una din cele
mai interesante, dar şi din cele mai grave din psihologia mediului. În principiu, e nevoie
de studii metodologice pentru a compara diferitele proceduri din punctul de vedere al
acurateţei şi al utilităţii.
a. Hărţile - schiţă. Cel mai influcnt cercetător din domeniu, Kevin Lynch,
autorul cărţii „The image of the city” (1960) a folosit mai multe metode pentru a explora
reprezentările spaţiale ale locuitorilor din Los Angeles, Boston şi New Jersey. Totuşi,
metoda lui principală a fost aceea de cere subiecţilor să deseneze o hartă-schiţă (sketch
map) – o hartă ilustrând concepţia lor despre planul oraşului. Această abordare a fost
preluată de mulţi cercetători. Hărţile-schiţă constituie şi astăzi o foarte bogată sursă de
informaţii.
Ele au însă şi multe dezavantaje. Este posibil ca diferenţele dintre hărţile desenate
de subiecţi să nu reflecte diferenţele dintre manierele specifice în care îşi alcătuiesc hărţi
cognitive. Hărţile-schiţă impun subiecţilor să se ridice mintal deasupra locului pe care îl
cartografiază, să aibă o perspectivă aeriană. Or, nu toţi au capacitatea de a adopta o astfel
de perspectivă aeriană. Este evident, în plus, că aptitudinea de a desena şi experienţa
anterioară cu hărţile influenţează performanţa subiecţilor în trasarea hărţilor-schiţă.
Există însă şi alte inconveniente. Hărţile-schiţă sunt greu de interpretat. De
exemplu, analiza se poate opri la lista clădirilor şi străzilor desenate şi etichetate de
subiecţi. Dar cum se procedează cu clădirile figurate dar neetichetate? Sau cu cele ce apar
pe hartă dar au localizare greşită? Cercetătorul ar putea număra distorsiunile: straăzi care

15
se intersectează în unghiuri greşite, sinuozităţi ale râurilor care lipsesc pe hartă etc. Dar
cum pot fi cuantificate aceste distorsiuni?
b. Cartografierea reacţiilor la locurile amintite. Doi geografi, Peter Gould
şi Rodney White (1982) au abordat altfel decât Lynch problema hărţilor cognitive. Dacă
Lynch a încercat să reproducă grafic imaginea mentală despre mediu a persoanei, Gould
şi White au urmărit să pună în evidenţă caracteristicile sau calităţile atribuite de individ
unor locuri diverse şi să reprezinte aceste caracteristici sau calităţi pe o hartă. În
principiu, aplicând metoda celor doi geografi americani, se cere subiecţilor să ierarhizeze
locuri sau reguni după un anumit criteriu – de pildă, preferinţa ca loc de resedinţă.
Răspunsurile sunt prelucrate şi reprezentate, de exemplu, ca zone preferate (colorate cu
roşu) şi ca zone rejectate (colorate cu negru). Desigur, o hartă a României cu zone
preferate şi respinse realizată pe baza răspunsurilor moldovenilor va fi diferită de una
trasată pe baza răspunsurilor oltenilor.
c. Sarcini de recunoaştere. În primele investigaţii asupra hărţilor cognitive
ale locuitorilor din Boston, Kevin Lynch a cerut subiecţilor să spună dacă recunosc
fotografii ale unor locuri din oraş, fotografii ce erau amestecate cu altele ale unor clădiri
din alte oraşe. Lynch folosea, de fapt, această sarcină de recunoaştere ca un control al
hărţilor-schiţă. Milgram (1970) a preluat tehnica de la Lynch, nemulţumit de faptul că
aptitudinea subiecţilor pentru desen se constituia într-un factor parazit în hărţile-schiţă.
Din păcate, procedura aceasta ne împiedică să evaluăm orientarea în spaţiu a subiecţilor
şi capacitatea lui de a estima distanţele. În plus, tehnica bazată pe fotografii pune accentul
pe recunoaştere în dauna reproducerii. De pildă, în harta-schiţă a propriului oraş nu vom
figura benzinăria unde cumpărăm benzină, dar vom recunoaşte benzinăria dacă ni se va
prezenta fotografia ei.

5. Diferenţe între sexe în alcătuirea hărţilor-schiţă

Într-o carte celebră asupra diferenţelor dintre sexe, Maccoby şi Jacklin (1974) au
demonstrat că bărbaţii posedă capacităţi vizuale şi spaţiale mai bune decât femeile, cel
puţin în testele hârtie-creion. Evident, din această perspectivă ne putem aştepta ca bărbaţii
să deseneze hărţi-schiţă mai exacte şi mai complete. De asemenea, există studii care pun
în evidenţă faptul că simţul orientării este important pentru stima de sine a bărbaţilor şi

16
foarte puţin important pentru femei. Astfel, bărbaţii sunt mai motivaţi să se arate superiori
femeilor, chiar dacă ei nu posedă o superioritate înnăscută în domeniul spaţial.
Unii cercetători au găsit chiar diferenţe în funcţie de sex în hărţile cognitive. Appleyard
(1976), de exemplu, a stabilit că hărţile bărbaţilor sunt mai complete şi mai exacte decât
ale femeilor, dar a atribuit această diferenţă expunerii mai mari a bărbaţilor la oraş.
Aceştia petrec mai mult timp decât femeile în afara căminului şi, ca atare, deţin mai
multe informaţii despre oraş.
Mai interesante, poate, sunt studiile care au arătat că stilul femeilor de a desena
hărţi-schiţă diferă de acela al bărbaţilor. S-a descoperit, de exemplu, că femeile reproduc
fidel reperele în hărţile lor, în vreme ce bărbaţii sunt foarte atenţi la structura de strazi şi
şosele.
McGuiness şi Sparks (1979) au constatat că femeile includ mai multe repere în
hărţile lor decât bărbaţii dar mai puţine căi între repere. În acelaşi timp, ele estimează mai
exact, în desenele lor, distanţele dintre clădiri. În al doilea experiment al celor doi
cercetători, a reieşit că femeile cunosc foarte bine structura de străzi, dar n-o includ în
hărţile lor. Ele conturează structura spaţiului topografic grupând reperele şi stabilind
distanţele între ele în timp ce bărbaţii îţi încep harta-schiţă cu trasarea străzilor, ceea ce
conferă un cadru mai potrivit.
În concluzie, femeile sunt la fel de capabile ca şi bărbaţii în cartografierea
mediului înconjurător. Totuşi, există diferenţe stilistice, deocamdată insuficient cercetate
de către psihologi. În egală măsură, sursele acestor diferenţe vor trebui stabilite.

B. Orientarea în spaţiu sau găsirea drumului

Expunând chestiunile legate de hărţile cognitive, am prezentat cercetări care s-au

focalizat asupra planului static al mediului pe care indivizii îl au în memorie. Alţi autori
însă (în special, Passini, 1984 şi Garling et al., 1986) s-au preocupat de găsirea drumului
(în limba engleză, wayfinding), procesul prin care indivizii navighează în mediul lor.

17
Una din experienţele cele mai neplăcute şi mai tulburătoare pe care le putem trăi este
aceea de a ne rătăci. Într-o astfel de situaţie, capacităţile noastre de procesare şi de stocare
a informaţiei ne pot trăda. Dat fiind că, în general, suntem dependenţi de alţii şi de
tehnologie, ne putem rătăci relativ uşor. Evident, a te rătăci fără putinţa de a găsi drumul,
ca Haensl şi Graetl e un fenomen rar. Totuşi, mulţi indivizi trăiesc stressul şi anxietatea de
a nu găsi drumul corect în timp util în clădiri mari (spitale, malluri, muzee etc) precum şi
în oraşe străine.
Găsirea drumului sau orientarea în mediul construit sau în cel natural este un
proces cotidian. Acest proces poate fi extrem de simplu, ca a găsi drumul din dormitor la
bucătărie, sau extrem de dificil, ca a scăpa dintr-o clădire al cărei plan nu-l cunoaştem şi
în care a izbucnit un incendiu.

1. Planuri de acţiune şi găsirea drumului

Garling şi colegii săi (1986) au propus un model al găsirii drumului, extrem de
simplu şi de util. Să ne închipuim că ne aflăm pe litoralul românesc şi căutăm un
supermarket în Mangalia, oraş pe care nu-l cunoaştem. Pentru a ajunge la ţinta noastră,
primul pas este însăşi stabilirea destinaţiei. Un prieten ne-a spus că există un supermarket
în Mangalia, prin urmare destinaţia este stabilită. Al doilea pas în găirea drumului,
potrivit lui Garling şi colaboratorilor săi, este localizarea ţintei. Prietenul ne-a spus că
magazinul undeva la ieşirea din mangalia spre Vama Veche, deci avem şi localizarea
ţintei. Al treilea pas este alegerea drumului dintre locul unde ne aflăm (să spunem,
staţiunea Venus) şi supermarket. Evident, această este o fază crucială. Ştim spă ajungem
din venus în mangalia, dar nu ştim să ajungem de la intrarea în mangalia la supermarket.
Avem nevoie de o hartă sau de informaţiile pe care ni le pot da locuitori ai oraşului
Mangalia. În sfârşit, a patra fază este alegerea unui mijloc de transport; alegerea aceasta
depinde de distanţă, de disponibilitatea unui vehicul, de cât de repede dorim să ajungem
la destinaţie etc.
Să remarcăm că modelul pune în evidenţă un proces intern prin care noi anticipăm
care va fi comportamentul nostru atunci când ne vom işca prin mediu, de la locul în care
ne aflăm la ţintă sau destinaţie. Garlin get al. Au propus conceptul plan de acţiune pentru

18
a desemna legătura dintre informaţia environmentală stocată în memoria subiectului şi
comportamentul de găsire a drumului.
Desigur, o hartă cognitivă corectă ne ajută întotdeauna în găsirea drumului.
Totuşi, unii cercetători din domeniu au pus la îndoială faptul că avem nevoie de o hartă
detaliată, mentală sau pe hârtie. De exemplu, Passini (1984) a arătat că găsirea drumului
poate fi privită ca o succesiune de sarini de rezolvare de rpobleme, sarcini care cer o
anumită cantitate de informaţie environmentală stocată în memorie. Găsirea drumului ar
fi, prin urmare, o sarcină mai uşoară decât desenarea drumului pe o hartă-schiţă. Şi
aceasta pentru două motive: 1. Dacă avem oarecare experienţă în mediul cu pricina, ne
confruntă, de fapt, cu o sarcină de recunoaştere: trebuie doar să recunoaştem un aspect
particular al mediului, de pildă un reper, atunci când îl întâlnim şi să luăm o decizie
corectă (de exemplu, când întâlnim stâlpul albastru, facem la stânga). 2. În găsirea
drumului avem posibilitatea să ne corectăm dacă am greşit. Dacă ne rezim deodată că
păşim pe un teren necunoscut, ne întoarcem în punctul în care recunoaştem locurile şi
reluăm căutarea. Prin urmare, în găsirea drumului, spre deosebire de situaţia în care
trasăm o hartă-schiţă, greşelile pot să nu se cumuleze.

2. Conceptul de lizibilitate
Conceptul de lizibilitate (în limba engleză, legibility), propus de Kevin Lynch a
avut o influenţă uriaşă asupra planificării urbane şi arhitecturii. Potrivit acestui autor,
lizibilitatea unui mediu este gradul în care mediul respectiv facilitează cartografierea
cognitivă. Arhitectura însăşi, deci configurarea spaţială a unei structuri, poate conţine
informaţii care să ajute la întocmirea hărţilor cognitive şi să genereze un sistem de găsire
a drumului. Totuşi anumite spaţii ne lasă mai uşor decât altele să extragem şi să înţelegem
informaţia relevantă. Tocmai această calitate este lizibilitatea.
Lizibilitatea elementelor arhitecturale principale, circulaţia orizontală şi verticală,
reperele importante - toate acestea ajută la înţelegerea organizării spaţiale a clădirii. Dacă
spaţiul nu are o organizare spaţială clară, nu e înţeles, prin urmare are un coeficient de
lizibilitate scăzut şi nu ajută la găsirea drumului. În acest caz, principiul organizării sale
trebuie comunicat într-o modalitate sau alta utilizatorilor. Lizibilitatea afectează nu numai
uşurinţa cu care este folosită o clădire, dar şi alte variabile psihologice, ca, de exemplu,

19
confortul. Wener şi kaminoff (1983) şi-au desfăşurat cercetarea într-un centru de corecţie
pentru delicvenţii juvenili şi au consemnat că lizibilitatea reduce confuzia utilizatorilor
clădirii, furia, disconfortul emoţional şi percepţia de aglomeraţie.
Desigur, adăugarea unui sistem de semnalizarea augmentează lizibilitatea unei
clădiri. Totuşi, trebuie precizat că grafică sistemului de semnalizare are o importanţă
covârşitoare. Alegerea tipului de literă, contrastul între elementele albe, negre şi colorate,
mărimea panoului, poziiţia lui, iluminarea lui – toate contribuie la înţelegerea
semnificaţiei lui şi deci la lizibilitatea spaţiului.
Garling, Book şi Lindberg, referindu-se la conceptul de lizibilitate au descris trei
caracteristici ale medului care pot afecta găsirea drumului: gradul de diferenţiere, gradul
de acces vizual şi complexitatea planului spaţial. 1. Diferenţierea se referă la gradul în
care părţile mediului arată la fel sau sunt distincte. În general clădirile cu o formă
distinctă, unică, foarte vizibile, parţial izolat sunt mai uşor actualizate din memorie. 2.
Abilitatea de a învăţa un nou mediu este influenţată, de asemenea, de gradul de acces
vizual. Acesta este măsura în care diferite părţi ale spaţiului pot fi văzute din diverse
puncte. Lynch a recunoscut importanţa accesului vizual când a vorbit de repere. 3. În
sfârşit, complexitatea planului spaţial se referă la cantitatea şi la dificultatea informaţiei
ce trebuie procesată de individ pentru a se mişca în spaţiul respectiv. O prea mare
complexitatea împiedică atât navigarea cât şi învăţarea. De exemplu, Weisman a arătat că
planurile simple ale etajelor din cămine studenţeşti facilitau orientarea în cămine.
Simplitatea este chiar mai importantă decât familiaritatea. La limită, se poate spune că
nici un grad de familiaritate, oricât de mare, nu poate compensa complexitatea
arhitecturală extremă.

20
 III. Atitudinile environmentale

Să ne gândim la un loc specific : holul unei bănci, dormitorul nostru, plaja care ne
place cel mai mult pe litoralul românesc, un mall etc. Ne pasă în vreun fel de locul
acesta? Ce cuvinte am folosi pentru a-l descrie ? E frumos ? Primitor? Ce sentimente ne
induce ? Ce înseamnă el pentru noi ? Credem că alţii gândesc la fel despre el ?
În cursul de faţă ne vom concentra asupra atitudinilor faţă de mediu sau
environmentale. Atitudinile environmentale includ, în principiu, orice atitudine faţă de
mediul natural sau cel construit, dar de obicei cercetătorii care le studiază se opresc
asupra grijii subiecţilor faţă de natură, asupra gradului în care subiecţilor le pasă de
starea mediului natural (Gifford, 2002).
De obicei, termenii de raportare environmentală şi de apreciere environmentală
sunt discutaţi în legătură cu atitdinile environmentale. Raportarea environmentală se
referă la impresiile unei persoane despre un loc. Studiind raportarea environmentală ne
centrăm pe trăirile şi stările individuale legate de mediu. Dimpotrivă, în aprecierea
environmentală accentul cade pe mediu, pe stabilirea calităţii lui sau a lipsei de calitate.
Aprecierea environmentală constă în combinarea aprecierilor mai multor indivizi (de
obicei, experţi sau utilizatori ai mediului respectiv) într-o judecată unică, ce are astfel un
fundament obiectiv.

Conceptul de atitudine environmentală

Aşadar, atitudinea environmentală corespunde grijii individului faţă de mediu ca
ceva care merită înţeles, protejat, întărit. Cât de îngrijoraţi suntem cu privire la starea
clădirii în care locuim, a zonei verzi din vecinătate, a oraşului nostru, a Deltei Dunării, a
planetei? Cât de îngrijraţi sunt cei din jur?
De ce studiem atitudinile environmentale? 1. pentru că ele pot să informeze
anumiţi responsabili din viaţa comunităţii sau a societăţii în general dacă un program
environmental (bunăoară, reîmpădurirea unei zone sau colectarea gunoiului menajer pe
categorii) se bucură de sprijin din partea populaţiei. 2. ele pot ajuta în stabilirea unor
scopuri environmentale (de exemplu, reciclarea a 60% din ziare în următorii doi ani).

21
Astfel de scopuri nu trebuie să fie foarte greu de atins, dar nici foarte uşor, dat fiind că
sunt atâtea de făcut în domeniul protecţiei mediului. 3. În sfârşit, deşi atitudinile nu se
traduc întotdeauna în comportamente, ele pot să indice ce anume fac indivizii cu privire
la mediu în prezent sau cel puţin ce intenţionează să facă.
Orice atitudine are trei componente: cognitivă, afectivă şi conativă. În cazul
atitudinilor environmentale, componenta cognitivă se referă la ceea ce ştie sau gândeşte
un individ despre un mediu, componenta afectivă se referă la raportarea emoţională la
mediu iar cea conativă la intenţiile individului de a desfăşura un comportament sau altul
în legătură cu mediul.
Ştim că, în zilele noastre, există o grijă deosebită pentru conservarea mediului
natural. E la modă să fii ecologist, să-ţi declari îngrijorarea în legătură cu diverse
probleme environmentale. Pentru a câştiga credibilitate, vedetele afişează atitudini
environmentale. Totuşi, trebuie să ne întrebăm: toată lumea poartă grija mediului? Cât de
îngrijoraţi sunt oamenii în legătură cu mediul? S-a schimbat atitudinea lor în decursul
anilor? Dezastrele ecologice afectează atitudinile environmentale?
În general, sondajele efectuate în Statele Unite indică o creştere a preocupării
oamenilor pentru mediu. 60% dintre americani cred că guvernul lor cheltuieşte prea puţin
pentru chestiunile legate de mediu. O manieră de a studia atitudinile environmentale este
de a le compara cu alte atitudini. Un studiu efectuat cu ajutorul scalei Rokeach Value
Survey a relevat că mediul curat se situează al cincilea în preferinţele subiecţilor, după
libertate, securitatea familiei, sănătate, pace. Totuşi, menţionăm că subiecţii încep să aibă
reticenţe atunci când sprijinul lor pentru ideile ecologiste trebuie să depăşească nivelul
declaraţiilor. Dacă protejarea şi perpetuarea mediului curat presupune sacrificii, eforturi şi
schimbarea stilului de viaţă al subiectului, atunci subiecţii devin ezitanţi.
Desigur, nu suntem preocupaţi în egală măsură de toate tipurile de environment şi
de toate aspectele mediului. Un studiu a pus în evidenţă că ne implicăm în măsuri diferite
cu privire la transportul în comun, curăţenia străzilor oraşului şi menţinerea parcurilor.
Cei ce au atitudini pro-environmentale cu privire la multe aspecte ale mediului au o etică
environmentală generalizată.
În plus, grija noastră pentru mediu variază în timp. Când se întâmplă, de exemplu,
ceva care afectează foarte grav mediul, atitudinile environmentale se intensifică şi

22
îngrijorarea noastră creşte. După catastrofa de la Cernobîl, de pildă, grija pentru mediu a
urcat la cote niciodată atinse mai înainte.

Factori ce influenţează atitudinile environmentale

Desigur, nu toţi indivizii sunt pro-environmentali în aceeaşi măsură. Fluctuaţiile
în atitudinile environmentale depind de factori situaţionali dar şi de factori personali.
De pildă, femeile raportează în general mai multă grijă pentru mediu decât
bărbaţii, declară că sunt dispuse să depună eforturi pentru a rezolva problemele
environmentale (angajament verbal), dar, în fapt, fac mai puţin decât bărbaţii şi au mai
puţine cunoştinţe despre problemele environmentale decât aceştia. Ultimul efect s-ar
putea explica prin faptul că, în mod tradiţional, sistemul de educaţie n-a încurajat fetele să
se intereseze de ştiinţă şi mediu.
Există, desigur, un efect al vârstei. Adulţii sunt mai interesaţi de chestiunile legate
de mediu decât copiii. Pe de altă parte, copiii de astăzi beneficiază de o mai bună
informare environmentală decât părinţii lor. Trebuie ţinut cont, în plus, că unele generaţii
au fost afectate de anumite evenimente ecologice la scară mare sau de o intensificare a
propagandei environmentaliste.
Indivizii cu opinii politice conservatoare sunt mai puţin environmentalişti decât
alţii. De asemenea, practicanţii creştinismului nu sunt preocupaţi de mediu într-o măsură
semnificativă. În privinţa influenţei clasei sociale, în general, atitudinile
proenvironmentale corelează cu apartenenţa la clasele mijlocii şi superioare. Condiţia
economică precară îi împiedică pe oameni să aibă preocupări legate de mediu.
Mediul de provenienţă, rural sau urban, marchează şi el atitudinile indivizilor. Cei din
mediul rural au atitudini environmentale mai puţin pronunţate. Ei sunt mai degrabă
antropocentrici decât ecocentrici (ecocentrismul este credinţa că natura merită să fie
protejată, indiferent de costurile şi beneficiile oamenilor), căci ei utilizează resursele
naturii în scopul ameliorării vieţii umane.
Fără îndoială, valorile se află în legătură cu atitudinile environmentale. Persoanele
orientate spre valori îşi fac griji cu privire la felul în care va evolua mediul natural. La fel,
cei aflaţi la un stadiu înalt de dezvoltare morală, cei ce cred că orice acţiune a lor e

23
importantă şi poate contribui la obiectivul general de protejare a naturii, cei ce se simt
responsabili pentru actele lor.

Educaţia environmentală
Natura trebuie protejată în faţa tehnologiei. Atitudinile şi comportamentele
proenvironmentale sunt răspândite, dar poate nu atât de răspândite pe cât ar fi necesar.
Cum procedăm pentru a întări tendinţele proenvironmentale? Cum schimbăm atitudinile
oamenilor şi cum îi determinăm să se comporte în acord cu atitudinile lor? Răspunsul e
simplu: prin educaţie. Prin educaţie environmentală. Dar cum, în mod precis, îi putem
educa pe oameni?
Educaţia environmentală cuprinde o varietate de demersuri pentru a schimba
atitudinile şi comportamentele, demersuri bazate pe diverse metode, toate însă adoptând
abordarea profesor-elev. Foarte multe cercetări din domeniul educaţiei environmentale au
comparat eficienţa metodei tradiţionale, lecţia sau conferinţa, cu metode moderne. Din
păcate, majoritatea programelor de educaţie environmentală nu şi-au atins scopul, n-au
reuşit să schimbe atitudinile subiecţilor aşa cum şi-au propus sau, cele mai multe, n-au
reuşit să facă legătura între atitudinile environmentale şi comportamentele
environmentale. De obicei, tot ce reuşesc să realizeze astfel de programe este să amplifice
cunoştinţele cu privire la mediu ale subiecţilor.
Treptat, cercetătorii şi cei ce aplicau programele au descoperit un set de reguli
care, respectate, pot amplifica eficienţa educaţiei environmentale: să adaptăm programul
la nivelul cunoştinţelor, atitudinilor şi dezvoltării morale a subiecţilor; să explicăm
avantajele şi dezavantajele intervenţiei, să încurajăm contactul cu natura, cu stimulăm
simţul responsabilităţii şi controlul personal, să implicăm emoţiile subiecţilor, să întărim
sensibilitatea lor environmentală, să încurajăm formarea şi perpetuarea normelor în
favoarea mediului etc.
De asemenea, cercetătorii au propus metode alternative la lecţie, expunere sau
conferinţă, metode care să depăşească simpla furnizare de cunoştinţe environmentale. Aşa
sunt simulările (seamănă cu jocul de rol; subiecţii sunt puşi să acţioneze ca şi cum s-ar
afla într-o sit reală; poveştile environmentale (deosebite de expunerile din manuale; în ele
se relatează întâmplări cu miză environmentală prin care trec personaje asemănătoare

24
subiecţilor), folosirea imaginilor, organizarea de evenimente publice cu profil
environmental (de exemplu, ziua parcului X).

Relaţia dintre atitudine şi comportament

Relaţia aceasta reprezintă una din cele mai dificile chestiuni teoretice din
psihologie. Întotdeauna, psihologilor le-a fost greu să precizeze când atitudinea determină
comportamentul şi când nu.
Cu privire la relaţia dintre atitudinile environmentale şi comportamentul pro-
environmental, studiile n-au pus în evidenţă o dependenţă rigidă. Atitudinile
environmentale nu dau naştere decât rareori unui comportament aflat în concordanţă cu
ele. Cercetătorii explorează chiar felul în care oamenii justifică discordanţă dintre
atitudinile lor faţă de mediu şi impasibilitatea lor comportamentală.
De asemenea, cercetătorii s-au aplecat asupra factorilor care moderează relaţia
atitudine-comportament. De pildă, doi psihologi americani au studiat legătura dintre
atitudinile fermierilor faţă de conservarea solului şi comportamentul lor real de
conservare a solului. Corelaţia dintre cele două variabile era foarte slabă. Ceea ce media
relaţia era statusul socio-economic al fermierilor, în sensul că cei cu venituri mari îşi
permiteau să desfăşoare comportamente în concordanţă cu atitudinea, în vreme ce cei
săraci declarau atitudini faţă de conservarea solului care nu se regăseau în conduita lor.
O meta-analiza a studiilor asupra determinanţilor comportamentului
environmental (meta-analiza este o modalitate statistică de a combina rezultatele mai
multor studii care au examinat o aceeaşi chestiune pentru a formula o concluzie generală)
a scos în evidenţă şi alţi factori, în afara atitudinilor environmentale: cunoştinţele
individului despre chestiunile environmentale, cunoaşterea strategiilor de acţiune, locul
controlului intern, angajamentul verbal, grija pentru mediu.

Impresiile personale asupra locului: raportarea environmentală

Oamenilor le plac anumite locuri şi le displac altele. Ei trăiesc emoţii legate de
locuri şi au sentimente pentru ele. Anumite au semnificaţie pentru noi, anumite peisaje ne
farmecă, anumite cartiere ni se par periculoase etc.

25
 Raportarea environmentală cuprinde şase tipuri de impresii: descrieri, evaluări,
judecăţi de frumuseţe, reacţii emoţionale, semnificaţii şi judecăţi de risc. Kenneth Craik a
construit un model al felului în care oamenii îşi construiesc impresii despre mediu. El
arată că observatorii pot fi cei ce utilizează locul (locuitorii unui cartier în cazul unui
cartier, studenţii în cazul clădirii universităţii, clienţii în cazul unui mall sau al unui
supermarket), pot fi experţi (arhitecţi, agenţi imobiliari), pot fi grupuri speciale (bătrâni,
săraci). Metodele prin care se construiesc impresiile despre locuri sunt: simpla trecere
prin locul respectiv pe jos sau cu maşina, plimbarea, survolarea locului din avion,
fotografiile, filmele, schiţele sau desenele, povestirile altora. Tipurile de impresie le-am
menţionat deja (cele şase). În sfârşit, Craik pretinde că impresiile au formate diferite: ele
se prezintă sub forma unor liste, a unor scale, a unei perspective istorice, a unor opinii
despre consecinţele umane asupra mediului. Complexitatea raportării rezultă din
mulţimea combinaţiilor posibile în modelul lui Craik: diferiţi observatori pot folosi
metode diferite, structurându-şi impresiile în formate diferite şi judecăţi de tip diferit.
Cele mai multe cercetări asupra raportării environmentale se focalizează pe câte un item
din fiecare din categoriile lui Craik (observatori, metodă, tip de impresie, format) şi
aplică o astfel de combinaţie la un mediu specific. De exemplu, se pot studia raportările
locuitorilor unui cartier, luând în calcul judecăţile descriptive aşa cum le formulează ei
mergând prin cartier şi cerându-le să se focalizeze asupra consecinţelor intervenţiei
umane. Desigur, există foarte mulţi factori care influenţează raportarea environmentală a
unui individ, atât factori personali (vârsta, cultura, personalitatea, experienţa, dispoziţia),
cât şi factori environmentali (complexitatea mediului, caracterul lui natural, stilul
arhitectural, conţinutul etc.).

Aprecierea environmentală
Raportările sunt centrate pe individ, ele descriu felul în care indivizii gândesc şi
simt despre locuri. Dimpotrivă, aprecierile sunt centrate pe loc. Ele se focalizează pe
calitatea unui loc privit dintr-o perspectivă umană foarte largă. Pentru a înţelege cum se
raportează indivizii la mediu, studiem judecăţile lor despre mai multe locuri. Pentru a
înţelege un loc. studiem judecăţile mai multor indivizi asupra locului respectiv.

26
 Raportările comportă concepte psihologice (emoţie, semnificaţie, grijă,
preferinţă). Aprecierile urmăresc măsurarea propietăţilor fizice (calitatea
environmentală), folosind abilităţile perceptive umane.
Evident, pentru a propune, adopta sau modifica un program de intervenţie, se
efectuează aprecieri. De pildă, cercetările de apreciere a peisajelor sunt făcute pentru a se
stabili obiectiv ce tipuri de peisaje trebuie dezvoltate în parcuri.
Acelaşi Kenneth Craik, pe care l-am menţionat în cazul raportării environmentale,
a descris cinci tipuri de apreciere environmentală ce pot fi realizate: 1. Pot fi măsurate
propietăţile fizice şi spaţiale ale locului. De exemplu, adâncimea unei văi, numărul de
coline pe care este aşezat un oraş, numărul de încăperi dintr-un sediu guvernamental etc.;
2. Numărul şi varietatea obiectelor plasate pe locul respectiv pot fi estimate. Ce fel de
mobilier se găseşte într-o sală de reuniune? Dar într-o grădină?; 3. Trăsăturile locului pot
fi apreciate. E primitor peisajul acesta? Clădirea aceasta e impozantă?; 4. Pot fi notate
comportamentele care survin într-un loc anume. Există locuri care suportă foarte multe
activităţi umane (de exemplu, un parc) şi altele care suportă foarte puţine (de exemplu, un
câmp cultivat cu grâu); 5. Poate fi apreciat climatul social sau atributele instituţionale ale
locului respectiv. În cazul unei şcoli, bunăoară, trebuie stabilit dacă e organizată,
primitoare, caldă etc. În cazul unui spital, dacă e confortabil, curat, etc.
Deteriorarea ecosistemelor şi poluarea au impus eforturi de protejare a mediului
natural. Primul pas în programele de protejare îl reprezintă tocmai aprecierea
environmentală, mai ales cea de primul tip, măsurarea propietăţilor fizice şi spaţiale ale
mediului.

27
 IV. Dezastrele naturale

Psihologia a tratat în general dezastrele, atât pe cele naturale cât şi pe cele

tehnologice, din perspectiva stressului. Psihologii au distins trei tipuri de evenimente care
induc stress. Primul tip, microstresorii, se referă la evenimente de importanţă redusă, care
se repetă : de exemplu, transportul în comun. Al doilea tip, stresorii personali includ
ameninţări sau pierderi ce survin la nivel personal (de exemplu, perderea cuiva iubit,
pierderea slujbei etc.). În sfârşit, al treilea tip de stresori sunt evenimente foarte intense şi
foarte grave, cu un potenţial imens de distrugere. Psihologii le-au numit evenimente
cataclismice. Sunt spontane, extrem de puternice, afectează un mare număr de oameni şi
impun eforturi susţinute de adaptare. În rândul evenimentelor cataclismice se numără
războiul, închisoarea, deportarea, dezastrele naturale.
În cursul de faţă vom face distincţia între dezastrele naturale, provocate de forţe
naturale şi catastrofele tehnologice, provocate de acţiunile oamenilor de modificare a
mediului. Multe dintre dezastrele naturale, ca furtunile sau seceta sunt legate de
fenomenele meteorologice.

Întrebare
Puteţi da exemple de dezastre tehnologice ?

Dezastrele naturale sunt evenimente foarte rare. Mulţi dintre noi nu trăiesc decât
un astfel de eveniment în cursul vieţii. Totuşi, consecinţele lor dureroase le fac să pară
mai frecvente.
Dezastrele naturale sunt greu de definit, pentru că stabilirea criteriilor lor este
dificilă. Fără îndoială, e simplu de hotărât în ce măsură un dezastru este natural :
dezastrele naturale sunt cauzate de forţe naturale şi nu se află sub controlul oamenilor.
Ele sunt produsul forţelor fizice care guvernează pământul, oceanele şi atmosfera şi
oamenilor nu le rămâne decât să înveţe să le facă faţă.
Este evident, de exemplu, că nu toate furtunile sunt dezastre. Atunci ce anume
distinge un dezastru natural de evenimentele mai puţin grave? Pagubele pe care le

28
produce? De obicei, considerăm că dezastrele provoacă pagube materiale imense şi
moarte. Dar cum putem cuantifica pagubele? Există un minimum, sub care un eveniment
natural nu mai poate fi considerat dezastru? Sau poate ar trebui să folosim reacţiile
victimelor (de exemplu, panica) ca indicatori pentru calitatea de dezastru a unui
eveniment natural?
În general, agenţiile pentru situaţii de urgenţă din diverse ţări au definiţii ale
dezastrelor naturale care ţin seama de natura fenomenului şi de pagubele produse de el.
Dacă fenomenul e furtună, inundaţie, cutremur, secetă, erupţie vulcanică, avalanşă,
incendiu (de pădure) şi produce însemnate pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti,
avem de-a face cu un dezastru natural. Totuşi, astfel de definiţii nu urmăresc decât să
stabilească dacă e nevoie de intervenţie. Ca atare, ele nu sunt extrem de precise. Să ne
gândim că o furtună puternică în deşert, acolo unde nu trăieşte nimeni, nu produce
pagube şi, deci, nu e un dezastru natural, în vreme ce aceeaşi furtună abătută asupra unei
mari aglomeraţii urbane este un dezastru natural.
În 1985, Quarantelli (apud Bell et al., 1996) a arătat că a lua în calcul distrugerile
şi pagubele nu e suficient pentru un dezastru natural. Magnitudinea impactului
dezastrului poate fi definită, mai exact şi mai convenabil, în termeni de perturbare.
Aceasta e gradul în care funcţionarea individului, grupului sau a organizaţiei este blocată.
E posibil ca un fenomen natural să fie distructiv, dar nu deosebit de perturbator.
Dimpotrivă, putem avea distrugeri puţin vizibile, dar perturbări majore. De pildă,
furtunile care determină mari perturbări prin ameninţarea pe care o reprezintă pot fi
considerate dezastre naturale, chiar dacă nu au produs mari pierderi. Avantajul folosirii
acestei definiţii constă în faptul că perturbarea poate fi măsurată. Ea oferă o estimare
foarte importantă a consecinţelor fenomenului natural, arătându-ne câtă dezorganizare
sau întrerupere a suferit viaţa socială normală.
Cutremurele survenite în zone izolate cauzează distrugeri, dar puţine perturbări.
Dimpotrivă, furtunile de zăpadă pot provoca pagube minime, dar perturbă în mod
semnificativ viaţa cotidiană. Înţelegem din această abordare că fenomenele naturale
trebuie să perturbe viaţa comunităţilor pentru a fi considerate dezastre naturale.

Întrebare

29
 Cum a perturbat seceta din vara anului 2007 viaţa cotidiană a comunităţilor ? Dar
valul de căldură din a doua jumătate a lunii iulie 2007 ? Poate fi considerat acesta din
urmă un dezastru natural ?

Să remarcăm că problema pe care am semnalat-o la început cu privire la definiţie

rămâne. Cât de mare trebuie să fie perturbarea pentru ca un veniment să fie considerat
dezastru? E greu de stabilit un prag. Nu ne rămâne decât să presupunem că perturbarea
trebuie să fie substanţială.
Să remarcăm că multe dezastre nu sunt 100% naturale, că în cazul multora
intervenţia omului este prezentă. Cutremurele de pământ, erupţiile vulcanilor, avalanşele
pot fi influenţate de activitatea umană. Testarea bombelor de diferite tipuri sub pământ,
de exemplu, poate contribui la declanşarea unor fenomene naturale violente. Considerăm
că inundaţiile sunt dezastre naturale, deşi ele au la bază, adesea, o combinaţie de cauze
naturale (ploia) şi artificiale (proasta construcţie a digurilor).
Cercetarea asupra dezastrelor naturale pune serioase probleme psihologilor.
Aceste evenimente sunt studiate aproape întotdeauna după ce au survenit. Prin urmare,
psihologii nu pot avea date despre indivizii afectaţi de dezastru înainte ca dezastrul să se
producă şi deci nu pot demonstra atât de simplu, că s-au produs schimbări importante în
dispoziţia afectivă şi în comportament. Chiar dacă efectuăm o comparaţie între un grup
de victime ale dezastrului şi un grup de persoane neafectate, nu putem fi siguri că
diferenţele pe care le observăm erau prezente înainte de dezastru. E dificil să alegem
grupul de control – cu cine trebuie să comparăm victimele unui cutremur, de pildă?
Alegerea măsurilor şi obţinerea subiecţilor sunt şi ele foarte dificile. În recrutarea
subiecţilor, de pildă, putem greşi incluzând în lotul studiat indivizi nereprezentativi.

Caracteristici ale dezastrelor naturale

Din păcate, din pricina problemelor de măsurare, nu ştim totul despre dezastre.
Psihologii trebuie să dovedească inventivitatea pentru a surprinde dinamicile psihice ale
indivizilor implicaţi în dezastre naturale.
Ştim că, pe lângă faptul că sunt spontane, dezastrele naturale sunt în general
impredictibile. Rareori pot fi prevăzute. În cazul cutremurelor, de exempu, ar fi extrem de

30
util dacă s-ar putea şti fie şi cu câteva minute înainte. Dezastrele naturale sunt mult mai
puţin controlabile şi previzibile decât ne-am dori noi.
Ele sunt distrugătoare, determinând pagube materiale enorme. Sunt de obicei
acute, având o durată redusă. Un cutremur durează uneori doar câteva secunde. O
furtună, câteva ore sau minute. Excepţiile sunt seceta, care poate dura luni întregi sau
chiar ani şi valurile de caniculă, care pot afecta regiuni întregi de-a lungul multor zile.
Caracteristicile dezastrelor afectează, fără îndoială, strategiile adoptate de indivizi pentru
a a face faţă. Durata evenimentului (cât timp fenomenul natural afectează indivizii),
ultima caracteristică discutată de noi, e foarte importantă. Cu cât dezastrul durează mai
mult, cu atât victimele sunt mai grav afectate.
Legat de durata dezastrului, apogeul este o altă caracteristică importantă. Apogeul
unui dezastru natural este punctul dincolo de care lucrurile nu mai pot decât să se
amelioreze. Odată trecut apogeul, pierderile şi distrugerile scad, iar atenţia celor afectaţi
se îndreaptă spre stressori secundari şi spre reconstrucţie. Unele dezastre au puncte de
apogeu foarte clare. De pildă, o furtună puternică creşte în intensitate până la un punct,
după care scade treptat; din acest moment, condiţiile se ameliorează, serviciile se reiau,
se salvează victimele etc.

Activitate
Stabiliţi apogeul unu dezastru pe care îl cunoaşteţi.

O altă caracteristică a dezastrelor naturale este măsura în care populaţia a fost

avertizată. Unii autori au susţinut că lipsa avertizării agravează consecinţele dezastrului.
Totuşi, eficienţa alertei şi reducerea consecinţelor nu depinde doar de sistemul de
avertizare ci şi de gradul general de pregătire al comunităţii. Doi autori americani au
studiat reacţia unei comunităţi la avertizarea cu privire la iminenţa unei inundaţii. Deşi
oamenii au fost avertizaţi să-şi părăsească în cel mai scurt timp locuinţele, ei au ezitat ă o
facă, punându-şi viaţa în pericol. Membrii familiilor care erau separate în momentul
avertizării s-au căutat unul pe celălalt, pierzând u timp preţios. Deşi exista un ordin clar
de a părăsi locuinţele, oamenii căutau confirmarea pericolului.

31
 Evacuarea însăşi creează multe probleme. Întotdeauna vor fi din aceia care vor
refuza să-şi părăsească locuinţele, ignorând avertizările. Fără un plan clar de evacuare,
drumurile se vor bloca. Unii se vor panica, alţii vor deveni agresivi, alţii se vor întoarce
chiar să-şi apere casele.
Caracteristici importante ale dezastrelor naturale, pe care nu le mai detaliem aici
sunt: ameninţarea vieţii oamenilor, moartea rudelor sau prietenilor, gradul de pregătire al
comunităţii, coeziunea comunităţii, pierderile materiale, separarea de familie, pierderea
propietăţilor şi a posesiunilor. Am discutat doar despre caracterul spontan, incontrolabil,
durata scurtă, apogeul şi despre măsura în care populaţia a fost avertizată. Percepţia
tuturor acestor caracteristici influenţează felul în care dezastrele afectează indivizii.

Percepţia dezastrelor
Oamenii percep în general deformat riscul dezastrelor naturale. Acestea sunt
extrem de distrugătoare şi de dramatice, ceea ce-i poate face pe indivizi să vadă un risc
mai mare decât e cazul. Care sunt factorii care influenţează percepţia probabilităţii de a
deveni victima unui dezastru natural?
Cercetătorii din domeniul dezastrelor descriu aşa-numitul efect de criză (crisis
effect). Acesta se referă la faptul că atenţia acordată dezastrului este foarte mare în timpul
desfăşurării dezastrului şi imediat după încheierea lui, dar dispare cu totul între dezastre.
Avertismentele cu privire la o inundaţie sunt ignorate cel mai adesea până la declanşarea
inundaţiei. În timpul dezastrului şi puţin după aceea se iau măsuri, se discută în presă, se
pun în aplicare câteva programe guvernamentale etc. Totuşi, eforturile de a preveni
următorul dezastru se sting treptat după această activitate intensă.
Efectul digului (levee effect) influenţează şi el percepţia riscului implicat de
dezastre. Odată ce sunt luate măsuri pentru prevenirea unui dezastru, indivizii au tendinţa
de a ignora pericolul şi de a se aşeza, a-şi construi chiar case în zona protejată. De
exemplu, odată ce a fost construit un dig, se construiesc depozite, fabrici, case pe ceea ce
a fost o zonă periculoasă. Din păcate, pericolul nu a dispărut total.
Un alt factor implicat în felul în care indivizii se raportează la dezastrele naturale
este adaptarea. La fel cum ne obişnuim cu un zgomot sau cu un miros, la fel ne adaptăm
la ameninţarea pe care o reprezintă un dezastru natural. În zonele ameninţate de inundaţii

32
sau cutremure, oamenii au învăţat să suporte ameninţarea. De exemplu, în Iaşi sunt multe
blocuri cu risc seismic ridicat, care s-ar prăbuşi dacă s-ar produce un cutremur de 7 grade
pe scara Richter, dar locatarii din aceste blocuri nu-şi pot schimba locuinţa şi par să se fi
adaptat la ameninţarea cutremurului. Învăţându-se să trăiască cu posibilitatea dezastrului,
ei nu ţin cont de probabilitatea ca ei înşişi să devină victime.

Efectele dezastrelor naturale

Cercetările asupra consecinţelor psihice ale dezastrelor naturale sunt extrem de
numeroase. Din păcate, sunt şi contradictorii: unele au ajuns la concluzia că dezastrele
produc un stress profund ce conduce la probleme emoţionale permanente, în vreme ce
altele sugerează că efectele psihice sunt acute şi dispar imediat ce pericolul a trecut.
Urmând opiniile cele mai echilibrate, putem considera că: 1. dezastrele determină stress
intens şi probleme psihologice imediat după impact; 2. problemele psihice nu sunt de
durată şi, la cel mult un an după dezastru, majoritatea indivizilor afectaţi sunt adaptaţi; 3.
stressul cronic sever e neobişnuit şi apare mai degrabă la cei ce aveau probleme psihice
anterioare. În timpul evenimentului, comportamentul indivizilor se schimbă radical.
Totuşi, efectele negative dispar mult mai repede decât ne aşteptăm. Oamenii revin treptat
la vechile patternuri de comportament. Mai mult, unele studii au găsit chiar efecte
pozitive ale dezastrului: bunăoară, coeziunea comunităţii este mult întărită.
Panica este o reacţie frecventă în faţa dezastrelor. Unii încearcă să fugă, alţii sunt
împietriţi de spaimă. Unii sunt complet apatici, alţii n-au decât dorinţa de a vorbi cu cei
din jur despre ce li se întâmplă.
E firesc ca dezastrele naturale să determine stress, anxietate, depresie şi o serie de
alte perturbări ale afectivităţii şi percepţiei. Durata acestor efecte nu e stabilită cu precizie
de către psihologi şi nici motivele pentru care anumiţi indivizi au dificultăţi să se
adapteze la viaţa cotidiană după dezastru. Faptul că un dezastru natural pune viaţa
oamenilor în mare pericol induce, desigur, schimbări în dispoziţia afectivă şi provoacă
probleme temporare de sănătate mentală. Cercetările au demonstrat că victimele
dezastrelor au simptome de stress şi perturbări emoţionale relativ semnificative. Mai
mult, un studiu efectuat pe cei afectaţi de inundaţiile din 1985 din Puerto Rico a pus în
evidenţă simptome fizice (greaţă, dureri de cap) ca urmare a expunerii la dezastru.

33
 O consecinţă foarte gravă a dezastrului natural în plan psihic poate fi stressul
post-traumatic (post-traumatic stress disorder), o afecţiune anxioasă ce apare la cei ce au
trăit un eveniment traumatizant. Stressul post-traumatic implică gânduri frecvente,
nedorite şi incontrolabile despre eveniment, dorinţa de a ocoli amintirile despre
evenimentul traumatizant, perturbări ale somnului, excitaţie fiziologică crescută, lipsa
participării sociale etc. Stressul post-traumatic a fost studiat, de exemplu, pe veteranii
războiului din Vietnam. La victimele dezastrelor naturale, el se asociază cu retrăirea
dezastrului. Stress acut şi stress post-traumatic au fost găsite la multe victime ale unor
inundaţii şi cutremure. Totuşi, după un an doar puţini indivizi mai aveau astfel de
simptome.

34
 V. Teritorialitatea

Teritoriul uman
Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului
animal. De aceea, nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii, căci
propietăţile fizice ale spaţiului nu determină comporammentul uman în aceeaşi manieră
ca şi comportamentul uman. Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice, de aceea teritoriul
uman este prin excelenţă social. Teritoriul nu există în sine; el nu are realitate decît prin
cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de cunoaştere. De aceea, teritoriul a fost definit ca
un câmp topologic, o decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv prin
calitatea relaţiilor stabilite cu el. Termenul de proxemică al lui Hall (1966) desemnează
tocmai felul în care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de teritoriu şi de
componentele lui culturale.
Conceptul de teritoriu desemnează astfel maniera în care folosim locurile sau
spaţiile potrivit semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele
sociale. Un teritoriu corespunde, în general, unui spaţiu fizic precis delimitat; adesea, el
este amenajat pentru o activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. El are
o configuraţie particulară după funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de
ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc. În plus, ideea de teritoriu desemnează în mod
obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică
cine îl ocupă la un moment dat.
Teritoriul reprezintă, aşadar, un loc socializat în măsura în care caracteristicile
sale fizice şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un singur sistem. Din
acest punct de vedere, Altman (1975) a distins trei tipuri de teritorii:
1. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de
acelaşi grup de persoane. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează teritoriul.
Exemplul cel mai utilizat de teritoriu primar este locuinţa. Un astfel de teritoriu asigură
intimitatea. El poate fi personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o violare.

35
 2. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi
teritoriile primare. De obicei, nu este foarte clar cui aparţine. Adesea, un număr relativ
mare de persoane au acces la un teritoriu secundar. Un bun exemplu de teritoriu secundar
îl constituie locul unui student într-un amfiteatru. Fiecare din noi are obiceiul de a sta pe
un anume loc atunci cînd participă la un curs într-o anume sală. Dacă o altă persoană se
aşează pe “locul nostru”, lucrul acesta ne va deranja, însă nu vom putea să o alungăm de
acolo – tot ce vom putea face va fi să sosim mai repede la curs săptămîna următoare
pentru a ocupa locul.
3. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are
drepturi asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. Cabina telefonică sau scaunul din
tramvai constituie exemple de teritorii publice.
Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să
înţelegem sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va
reacţiona un individ cînd un anume teritoriu este invadat. Oamenii sunt extrem de ataşaţi
faţă de teritoriile primare. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea
lor din aceste teritorii.

Funcţii ale teritorialităţii

Oamenii par să se bucure de un avantaj considerabil al “terenului propriu”: ei au
performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. Cei ce studiză
comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă pentru teritoriu, cel
mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă cu
mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin. În fotbal, avem de-a
face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. Desigur,
familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen. Edney
scrie că “pentru indivizii cu status inferior, teritoriul acţionează ca un egalizator social”
(Edney, 1973, p. 1108).
Psihologii au încercat să exploreze avantajul conferit de teritoriul propriu
punându-l în legătură cu dominanţa. Caracteristică de personalitate ori comportament
social, dominanţa înseamnă nu numai profit în relaţiile sociale, dar şi beneficii spaţiale.
Totuşi, unul din primele studii ce şi-au propus să examineze relaţia dintre dominanţă şi

36
comportamentul teritorial nu a putut formula concluziile aşteptate. Esser, Chamberlain,
Chapple şi Kline (1965) au observat, vreme de patru luni, comportamentul spaţial al unor
bolnavi psihici internaţi într-o instituţie de specialitate. Ei au definit dominanţa prin trei
caracteristici (numărul total de contacte sociale le persoanei, numărul de contacte iniţiate
de aceasta, durata contactelor), iar comportamentul teritorial ca ocuparea unui teritoriu
mai mult de 25% din timpul de observaţie. Rezultatele acestui demers au indicat faptul că
indivizii dominanţi nu aveau teritorii personale strict delimitate: ei circulau prin salon
fără manifesta ataşament pentru anumite arii. Dimpotrivă, indivizii aflaţi la baza ierarhiei
manifestau preferinţe teritoriale precise. Legătura evidenţiată de Esser şi colegii lui este
una de corelaţie negativă între dominanţă şi teritorialitate.
Cu toate acestea, cercetările efectuate pe animale arătaseră că, în general,
comportamentul teritorial al individului reflectă poziţia lui în ierarhia grupului. Goffman
(1961), în celebrul studiu asupra instituţiilor medicale speciale, remarcase tendinţa
pacienţilor cu poziţii privilegiate în grup de a utiliza spaţiile cele mai dorite. Demersul lui
Sundstrom şi Altman (1974) a dus la cu totul alte rezultate decât cel citat anterior, deşi
metodologia a fost aproximativ identică. Cei doi psihologi au efectuat observaţii
sistematice asupra unui grup de băieţi dintr-un cămin pentru delicvenţi juvenili timp de
zece săptămâni. Au fost utilizate două definiţii operaţionale ale teritorialităţii: a. gradul în
care un individ îşi limitează necesităţile saţiale la unul sau mai multe locuri şi b. gradul în
care un teritoriu aparţine unui utilizator. Dominanţa a fost echivalată cu influenţa
interpersonală: ea a fost înţeleasă ca o relaţie în care un individ are capacitatea de a
influenţa pe altul. Concluziile autorilor arată că indivizii dominanţi folosesc teritoriile
cele mai râvnite. Ei conchid astfel: “comportamentul teritorial oferă un sistem prin care
se distribuie între membri una din cele mai importante resurse ale grupului: spaţiul”
(Sundstrom şi Altman, 1974, p. 123).
Deşi datele din articolul publicat de Sunstrom şi Altman confirmă ideea legăturii
directe dintre dominanţă şi teritoriu, este limpede că diferenţele dintre cele două studii
evocate nu se explică numai prin folosirea unor populaţii diferite. Potrivit lui Edney
(1975), conceptul de control poate da mai bine seama de fenomenul care ne interesează
decât cel de dominanţă. Teritoriul oferă posibilitatea controlului. Într-o conversaţie
desfăşurată într-o cameră studenţească, cel ce exercită control este, foarte probabil,

37
locatarul camerei, şi nu vizitatorul. Edney a observat sistematic astfel de interacţiuni şi şi-
a probat ipotezele prin intermediul mai multor măsuri dependente. El a arătat că locatarii
se simt (şi sunt percepuţi de vizitatori) mai relaxaţi, mai liberi, mai neinhibaţi. Cei aflaţi
pe “teren propriu” evaluează camera ca fiind mai agreabilă. În vreme ce vizitatorii sunt
înclinaţi să pună propriul comportament pe seama trăsăturilor de personalitate, locatarii
atribuie comportamentul lor, într-o mai mare măsură, factorilor de mediu. Cu o sferă mai
largă, conceptul de control este, într-adevăr, mai adecvat decât cel de dominanţă pentru
descrierea avantajului terenului propriu.
Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale
teritoriului. Carpenter (1958, apud Edney, 1975) a inventariat 32 de funcţii, majoritatea
având la bază faptul că teritorialitatea înseamnă răspândirea indivizilor în spaţiu. De
exemplu, teritorialitatea constituie un factor important în perpetuarea exemplarelor cu
potenţial reproductiv. În general, orice mascul din speciile vertebrate revendică un
teritoriu. Pentru a-l controla, animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge pe invadatori.
Astfel, numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se
împreunează cu femelele. Putem aprecia că delimitarea teritoriilor ajută la reglarea
densităţii speciei.
Şi în cazul speciei umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Ea constituie,
înainte de toate, baza organizării sociale stabile. Blood şi Livant (19579, care au studiat
împărţirea teritoriilor într-o tabără de vacanţă, au ajuns la concluzia că dispunerea
paturilor în dormitoarele comune reflectă structura socială a grupului. Adolescenţii
dominanţi se foloseau de relaţiile spaţiale pentru a-şi exercita influenţa: ei erau
înconjuraţi de cei pe care-i protejau.
În organizaţii, structura formală se sprijină pe delimitarea precisă a teritoriilor. Un
studiu al lui Roos (1968) asupra comportamentului teritorial pe un vas de război a
evidenţiat reacţiile indivizilor la invadarea spaţiului pe care-l administrau De exemplu,
operatorii radar se simţeau deranjaţi de prezenţa în cabina lor a personalului de întreţinere
venit să le repare echipamentele. Evident, în cazul acesta nu avem de-a face cu teritorii-
propietate, ci cu teritorii aflate în jurisdicţia cuiva. Potrivit lui Roos, “jurisdicţia se referă
la apărarea temporară a unui spaţiu, în general în vederea îndeplinirii unui scop
instrumental şi nu din cauză că spaţiul ar fi în posesia persoanei” (Roos, 1968, p. 77).

38
Goffman (1963) a observat că în organizaţii, deşi indivizii nu deţin teritorii, ci numai le
ocupă temporar, au tendinţa de a le proteja ca şi cum le-ar aparţine. Un om de serviciu
care mătură un culoar poate pretinde ca alţii să ocolească acest spaţiu. Cu ajutorul
conceptului de jurisdicţie putem evidenţia conflictele de interese spaţiale în structura
formală. Putem, în general, descrie revendicarea teritoriilor publice ori secundare de către
indivizi.
S-a demonstrat, de asemenea, că diadele care petrec o perioadă de izolare socială
(de exemplu, marinari într-o lungă călătorie) îşi împart camera în teritorii distincte
(Altman şi Haythorn, 1967). Aceasta le ajută să evite conflictele, dat fiind că cei doi
membri nu-şi vor disputa de fiecare dată patul în care să doarmă ori scaunul pe care să se
aşeze. Teritorialitatea devine tot mai pronunţată în timp; ea se dezvoltă mai repede n
cazul diadelor conţinând indivizi parţial incompatibili.
Din studiul lui Altman şi Haythorn pe care l-am menţionat rezultă că definirea
precisă a teritoriului are o influenţă directă asupra stărilor emoţionale ale persoanei şi
asupra echilibrului ei psihic. Ideea aceasta a posibilităţii reglării stărilor afective prin
intermediul relaţiilor spaţiale poate fi aplicată în multe contexte sociale. De pildă, ea stă
la baza intervenţiei raportate de Holahan şi Saegert (1973). Aceşti autori au remodelat
interiorul unui salon dintr-un spital psihiatric: au rearanjat paturile, au schimbat în parte
mobilierul şi dispunerea acestuia, au revopsit pereţii şi uşile folosind orange, galben,
bleu. Psihologii au creat multiple posibilităţi de participare socială, de la un grad ridicat
de intimitate, la un grad înalt de prezenţă publică: au înconjurat paturile cu paravane, dar
au stabilit teritorii potrivite pentru interacţiunea diadică (câte două fotolii confortabile
aşezate în colţuri) precum şi teritorii pentru interacţiunea grupului (în camera de zi au
rearanjat canapelele, scaunele, măsuţele). În felul acesta, s-a amplificat socializarea
pacienţilor şi s-au inhibat comportamentele lor pasive. O urmare directă a constituit-o
faptul că bolnavii au început să nutrească atitudini pozitive faţă de personalul medical şi
faţă de spital. Se cuvine remarcat că genul de intervenţie pe care l-am descris fusese
aplicat şi de alţi psihologi mai înainte. Sommer şi Ross (1958, apud Sommer, 1969) au
obţinut o sporire considerabilă a interacţiunilor între bătrânii internaţi într-o instituţie de
îngrijire prin simpla rearanjare a mobilierului din camera de zi. E drept însă că în cadrul

39
unor astfel de demersuri nu se acţionează numai asupra teritorialităţii, dar şi asupra
distanţelor interpersonale, deci a spaţiului personal.
Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în
teritoriul primar şi poate rămîne singur. În felul acesta el “închide” lumea exterioară
pentru el şi reglează interacţiunile cu ea.
O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea
teritoriului în lumea animală. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului
propriu”: ei au performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. În fotbal,
avem de-a face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. Desigur,
familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen.
Cei ce studiază comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă
pentru teritoriu, cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că
soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin.
Cînd se află pe propriul teritoriu, indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă
autoritate. Martindale (1971) a efectuat un experiment în care subiecţilor li se cerea să
discute cazul unui criminal ce urma a fi executat. Subiecţii erau cu toţii studenţi,
convorbirile aveau loc în diade şi se desfăşurau în camera de cămin a unuia din membrii
diadei. Autorul a putut nota faptul că cel ce locuia în camera în care se purta discuţia
vorbea mai mult şi aducea mai multe argumente.

Stabilirea şi protejarea teritoriului

Cum procedăm atunci când, aşezându-ne pe o bancă în parc (în mod normal, pe o
astfel de bancă pot sta comod patru persoane), nu vrem să fim deranjaţi de o altă
prezenţă? Dar dacă este duminică după-amiază, a ieşit multă lume la plimbare, şi ne dăm
seama că nu avem, oricum, nici o şansă să rămânem singuri pe bancă? Cum ne vom aşeza
în cazul acesta? Robert Sommer (1967) a fost frapat de locurile pe care le alegeau
studenţii la mesele cu şase locuri (trei pe o parte, trei pe cealaltă) din sala de lectură a
unei biblioteci: în general, se aşezau pe cel din margine. Sommer a vorbit de “spaţii
sociofuge”. Studenţii îşi imaginau că este mai politicos să optezi pentru locul din
margine, pentru că numai aşa dai de înţeles altuia că este binevenit. Caracterul sociofug
denotă evitarea şi retragerea din faţa celorlalţi. Dimpotrivă, ocuparea locului central

40
(posesiune ofensivă numeşte psihologul american această strategie) îi avertizează pe
ceilalţi că trebuie să-şi caute loc la alte mese. Dacă ne aşezăm pe mijlocul băncii din parc,
este puţin probabil că se va găsi cineva care să aleagă aceeaşi bancă atâta vreme cât alte
bănci sunt libere.
O modalitate simplă de a studia aceste patternuri de comportament constă în a
înmâna subiecţilor schiţe ale sălii de lectură a bibliotecii în care sunt figurate locurile la
mese şi a le cere să precizeze poziţia care le-ar asigura intimitatea – poziţia în care îi pot
ocoli eficient pe ceilalţi (Sommer şi Becker, 1969). La o astfel de întrebare, subiecţii
răspund că ar alege locuri aproape de perete, în fundul sălii şi cu spatele la uşă. Dacă însă
trebuie să explice cum şi-ar apăra cel mai bine locul, ei exprimă alte opţiuni: se decid
pentru locuri în mijlocul mesei, de obicei cu faţa la uşă. Nu mai puţin, locurile la mesele
ce au o latură lipită de perete sunt considerate uşor de apărat.
Un teritoriu este dificil de protejat dacă nu este delimitat. Comportamentul
teritorial se referă nu numai la protejarea teritoriului şi respingerea intruşilor, dar şi la
trasarea lui. Încă Hediger (1950) a observat că animalele marchează teritoriile pe care le
revendică. Pentru ca ceilalţi să recunoască ocuparea unui spaţiu de către un individ, este
necesar înainte de toate ca acest spaţiu să aibă graniţe sesizabile. Unele animale, precum
cerbul, îşi trasează hotarele teritoriului zgîriind coaja copacilor. Cîinele domestic urinează
în jurul teritoriului pe care-l revendică. Oamenii înalţă garduri pentru a delimita teritoriile
care le aparţin în exclusivitate.
Sommer şi Becker (1979) şi Becker (1973) au cercetat marcarea teritoriilor de
către indivizii umani. Marcatorii sunt “semne ce comunică altora din aceeaşi specie
posesia sau ocuparea legitimă a unui anumit teritoriu” (Becker, 1973, p. 440). Prin
intermediul marcatorilor, indivizii încearcă să protejeze teritorii secundare sau chiar
teritorii publice. Sommer şi Becker plasau diverse obiecte pe anumite locuri în sala de
lectură a unei biblioteci şi măsurau eficienţa acestora în întârzierea ocupării locului. Ei au
constatat că în condiţii de densitate redusă, orice obiect poate preveni invazia celorlalţi –
inclusiv revistele ori cărţile luate din rafturile din sala de lectură. Odată cu creşterea
numărului de cititori prezenţi, rolul acesta nu-l mai puteau îndeplini decât obiectele
personale ale celui ce-şi rezerva locul: jacheta, puloverul ori servieta.

41
 Fără îndoială, utilizarea marcatorilor teritoriali este apropiată de comunicarea
non-verbală. De altminteri, Sommer (1966) a susţinut că protejarea teritoriului în
societatea umană nu se realizează prin lupta fizică decât rareori – ea are la bază, în mod
frecvent, simboluri ca gardurile, hotarele trasate în orice fel, inscripţii cu numele
propietarului, etc. Becker (1973) şi-a pus întrebări cu privire la semnificaţia marcatorilor
pentru potenţialii invadatori (aspectul “fenomenologic” rămăsese neexplorat în articolul
publicat de Sommer şi Becker în 1969, articol în care autorii se concentraseră exclusiv pe
răspunsurile comportamentale). El a observat că studenţii care se aşezau pe locurile libere
la mesele marcate rămâneau mai puţin timp în bibliotecă decât cei ce se aşezau la mesele
libere. Prezenţa marcatorilor, ca şi prezenţa altei persoane la masă scurtează timpul
petrecut de subiect în încăpere. “Această cercetare, scrie psihologul american, sugerează
că prezenţa generalizată a altor persoane nefamiliare sau a unor înlocuitori ai persoanelor
(obiecte-marcatori, n.n.) produce sentimente vagi de inconfort ce se traduc în dorinţa de a
părăsi situaţia mai repede decât în alte condiţii” (Becker, 1973, p. 443). Indivizii
interpretează marcatorii ca reprezentând persoana ce revendică spaţiul. Eficienţa
marcatorilor rezidă tocmai în această funcţie de reprezentare: potenţialii invadatori
păstrează o distanţă personală în raport cu marcatorii, ca şi cum cel ce doreşte să rezerve
spaţiul ar fi de faşă. Marcatorii nu semnifică o revendicare a teritoriului, ci semnifică o
prezenţă socială.
Adesea, lăsând obiecte ca semn că ocupăm temporar un loc, ne bazăm pe cei din
jur că vor întări funcţia acestor obiecte, confirmând în faţa eventualilor invadatori
revendicările noastre cu privire la teritoriul respectiv. Sommer şi Becker (1969) au
observat că cei care, în condiţii de densitate ridicată, ar fi vrut să se aşeze pe locurile
marcate, puneau întrebări vecinilor – deci, studenţilor care stăteau deja la masa cu locul
marcat. Cercetătorii au descoperit că vecinul nu susţinea pretenţiile celui ce marcase locul
decât o anumită perioadă după dispariţia acestuia. Marcatorii par să fie eficienţi în
protejarea teritoriului un timp limitat. Iar vecinul este cel mai în măsură să aprecieze
expirarea timpului de validitate.

42
 În general, marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt vizibili şi
recunoscuţi de toată lumea. Există studii care atestă faptul că indivizii încearcă să
protejeze prin intermediul marcatorilor. Sommer şi Becker (1969) au examinat eficienţa
diferiţilor marcatori în protejarea teritoriului. Pe un scaun dintr-o sală de lectură relativ
aglomerată a unei biblioteci, experimentatorii au plasat marcatori şi au observat reacţiile
celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul. Rezultatele au indicat că eficienţa marcatorilor
depinde de numărul lor şi de caracterul lor personal. De pildă, atunci cînd pe scaun au
fost lăsate o haină şi un caiet, nimeni nu a îndrăznit să se aşeze. Haina singură este un
marcator eficient, deşi se produc acte de invazie. Cînd s-au folosit ca marcatori reviste
din rafturile bibliotecii, scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. Cu privire la marcarea
teritoriilor secundare, un bun exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi
lasă geanta pe un scaun până îşi cumpără bilet.
Totuşi, adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul.
Animalele adoptă lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. Şi oamenii fac acelaşi lucru
cînd este vorba de teritoriul primar. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a
proteja un teritoriu secundar sau public.

43
 IV. Spaţiul personal

Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix.

Există însă şi un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil.
Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întâi semnalată în studiile asupra
comportamentului animal. Hediger (1950), care era directorul grădinii zoologice din
Londra, a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o anume distanţă între ele atunci
când interacţionează. Aceste distanţe rămân constante înăuntrul speciilor; ele nu variază
foarte mult în funcţie de context. Animalele se retrag sau reacţionează agresiv de îndată
ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a numit această distanţă distanţă
personală.
Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul în care animalele utilizează
spaţiul şi s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om.
El a propus termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către
om. De asemenea, el a folosit termenul spaţiu personal pentru spaţiul din imediata
apropiere a persoanei. Potrivit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul
nutreşte sentimente de propietate pentru această sferă mobilă în care se include.
Antroplogul american a realizat cercetări interculturale şi a constatat că în orice cultură
există norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci cînd
interacţionează. Mărimea acestor distanţe de interacţiune este determinată de cultură şi de
natura interacţiunii. Pentru el, individul uman este o fiinţă înconjurată de cîmpuri care se
contractă şi se dilată, iar fluctuaţia acestor cîmpuri oferă informaţii preţioase despre
persoană şi despre interacţiune.
Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile
indivizilor din societăţile vestice:
1. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi
copil, etc. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă.
2. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni, soţ şi soţie, etc.
Distanţa personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită

44
în interacţiunile cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes
personal dar nu se angajează în contacte fizice.
3. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i
cunoaştem superficial, cît şi în interacţiunile formale – de pildă, atunci cînd ne adresăm
unui funcţionar sau unui vînzător.
4. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Ea
presupune o distanţă fizică de 3-8 metri. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de
personajele foarte importante, înzestrate cu putere sau devenite celebre.
Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. El a cerut
subiecţilor să joace rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să
interacţioneze de pe aceste poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou, pe
un hol sau în stradă. Astfel, Little a constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în
raport cu complicele, în funcţie de presupusa lor relaţie cu el. Aceste distanţe au
corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Studiul lui Little a demonstrat că
oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune.
Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal.
Potrivit lui Horwitz, Duff şi Stratton (1964), spaţiul personal nu are o formă perfect
circulară: el este mai mare în faţa individului, şi mai redus în spate şi pe părţi. Pe de altă
parte, un studiu al lui Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile, ca şi indivizii, au
spaţii personale. Knowles a plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de
aşteptare a unui aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin
grup; cei mai mulţi trecători ocoleau grupul. Cu cît grupul era mai mare, cu atît era mai
puţin probabil ca spaţiul său să fie violat.

Dezvoltarea spaţiului personal

Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute, ci învăţate.
Există cercetări care atestă că numai la vîrsta de patru sau cinci ani copii încep să arate
comportamente spaţiale consistente. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului
sunt foarte asemănătoare cu cele ale adultului.
Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi
adulţi. În mod firesc, indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi, ferindu-se să le

45
violeze spaţiul personal. Totuşi, Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi
cum copiii n-ar avea dreptul la spaţiu personal; pe de altă parte, ei nu reacţionează atunci
cînd copiii le violează spaţiul personal. Cei doi autori au instruit nişte copii de 5, 8 şi 10
ani să se aşeze cît de aproape pot de adulţii care aşteptau în holul unui cinematograf, fără
însă să-i atingă. Adulţii au reacţionat cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet la invazia spaţiului
lor personal de către copiii de cinci ani. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o
reacţie deosebită, dar faţă de cei de zece ani adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat
prea aproape un alt adult: dădeau semne că se simt deranjaţi şi făceau un pas înapoi. Ca
atare, adulţii tolerează sau chiar agreează invadarea spaţiului lor personal de către copiii
mici, dar resimt ca pe o violare a spaţiului personal apropierea copiilor mai mari.

Factori care afectează spaţiul personal

Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. Cercetările au relevat că femeile au,
în general, un spaţiu personal mai redus decît acela al bărbaţilor. Indivizii de sex opus
menţin o distanţă personală mai mare între ei decît indivizii aparţinînd aceluiaşi grup
sexual. O explicaţie posibilă pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind
homosexualitatea. Copiii sunt adesea pedepsiţi de părinţii lor dacă ating sau mîngîie un
copil de acelaşi sex. Pe de altă parte, ei află că preferinţele heterosexuale sunt acceptate.
De aceea, comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele asupra
comportamentului sexual permis. Un argument suplimentar în această privinţă îl
constituie faptul că normele ce reglează spaţiul personal se dezvoltă la vîrsta pubertăţii.
Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al
femeilor şi cel al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului
lor, în vreme ce femeile reacţionează mai negativ la invaziile laterale. Fischer şi Byrne au
făcut predicţia că bărbaţii vor fi mai preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal, în vreme ce
femeile îşi vor apăra mai curînd spaţiul lateral. Pentru a testa această ipoteză, cei doi
psihologi au observat comportamentul studenţilor şi studentelor într-o bibliotecă. Ei au
constatat că studenţii îşi puneau lucrurile în faţa lor, încercînd astfel să-i împiedice pe alţii
să se aşeze de cealaltă parte a mesei, în vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lîngă
ele, reducînd posibilitatea unui invazii din acea direcţie.

46
 Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii
latine, francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decît o fac cei din Statele
Unite, englezii sau suedezii. Willis (1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe
mai mici cu cei aparţinînd aceleiaşi culturi decît cu cei dintr-o cultură străină.
Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. S-a arătat, de
pildă, că indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari.
Sommer (1959) a descoperit că persoanele schizofrene stau fie foarte aproape, fie foarte
departe de o altă persoană, în vreme ce indivizii normali aleg distanţe intermediare.
În sfîrşit, tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Proximitatea
determină atracţia, dar la rîndul ei este determinată de aceasta. Cu cît membrii grupului se
simpatizează mai mult unul pe altul, cu atît distanţele interpersonale dintre ei sunt mai
mici. Rosenfeld (1965) a realizat un experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se
facă simpatizaţi de un complice sau, dimpotrivă să facă în aşa fel încît acţiunile lor să fie
dezaprobate de aceştia. Complicele stătea aşezat într-o încăpere relativ goală; subiectul
primea un scaun şi era îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie doreşte. Autorul a
putut nota că subiecţii care încercau să se facă acceptaţi de către complice se aşezau mai
aproape de acesta decît ceilalţi.
Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică
sentimentele de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale. Într-unul din studii, el
a arătat subiecţilor fotografii cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut
subiecţilor să aprecieze în ce măsură membrii diadei se simpatizează unul pe celălalt. Cu
cît distanţa care separă personajele din fotografie era mai mică, cu atît subiecţii au inferat
relaţii mai apropiate între ele.
Într-un alt tip de studiu, Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care
simpatizează sau antipatizează o altă persoană. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe
comfortabile, în funcţie de rolul pe care-l jucau. Subiecţii se plasau cu atît mai aproape de
cealaltă persoană cu cît trebuiau să arate celuilalt mai multă simpatie. Potrivit unei
cercetări a lui Heshka şi Nelson (1972), femeile sunt mai înclinate decît bărbaţii să
comunice atracţia prin variaţii în distanţa interpersonală.

Reacţii la invadarea spaţiului personal

47
 Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite,
deşi mărimea acestor spaţii depinde de un număr de variabile. Indivizii evită, pe cît
posibil, să invadeze spaţiul personal al altora. Totuşi, în viaţa cotidiană apar multe
împrejurări în care se produc astfel de violări. Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii
şi ce efecte au astfel de intruziuni?
Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. Subiecţii
raporteză că nu se simt în largul lor şi că au o senzaţie de inconfort. Astfel de sentimente
sunt însoţite de excitare fiziologică. McBride, King şi James (1965) au pus în evidenţă
creşterea conductibilităţii electrice a pielii în cazul subiecţilor care resimt violarea
spaţiului personal. Acest răspuns fiziologic al subiecţilor este mai accentuat cînd
invadarea spaţiului personal se produce frontal.
Într-un studiu foarte elegant, dar mult criticat pentru încălcarea reglementărilor de
etică a cercetării, Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea
spaţiului personal influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice.
Cercetătorii aşezau complici la diferite distanţe de subiecţii care urinau. Ei foloseau un fel
de periscop, cu ajutorul căruia puteau examina comportamentul subiectului. Astfel, au
constatat că la bărbaţii care aveau un complice foarte aproape, jetul urinar era întîrziat.
Cercetarea aceasta bizară, care încalcă în mod grosolan dreptul la intimitate al subiecţilor,
se justifică prin faptul că jetul urinar întîrziat este recunoscut ca una din cele mai bune
măsuri ale excitării fiziologice ce însoţeşte stressul. Astfel, această procedură simplă,
chiar dacă neobişnuită, furnizează o dovadă peremptorie pentru ideea că invadarea
spaţiului personal amplifică excitarea fiziologică.
De asemenea, indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgîndu-
se, mişcîndu-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind
situaţia. Sunt celebre experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale
subiecţilor. Sommer a instruit complici de sex feminin să se aşeze, în bibliotecă, la masa
ocupată de o studentă. Complicele se aşeza 1. pe scaunul de lîngă studentă şi îl trăgea mai
aproape de aceasta; 2. pe acelaşi scaun fără să-l mişte; 3. faţă în faţă cu studenta; 4. pe un
scaun în spatele acesteia. S-a folosit un grup de control, alcătuit din subiecţi al căror
spaţiu personal nu era invadat. Autorul a constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi
părăseau masa după 30 de minute – în grupul de control, numai 10% din subiecţi făceau

48
lucrul acesta. Sommer a remarcat că subiecţii încercau să-şi apere teritoriul înainte de a
pleca – îşi mutau scaunul, îşi schimbau poziţia, ridicau bariere între ei şi invadatori.
Psihologul american a notat, de asemenea, că din cei 149 de subiecţi “agresaţi” astfel,
numai trei au protestat verbal, cerînd complicelui să păstreze distanţa cuvenită.

49
 VII. Densitatea

În anul 1650, populaţia globului era de 500.000.000 de oameni. La 1850 a atins

un miliard – a fost nevoie, deci, 200 de ani să se dubleze. În 1930 a atins 2 miliarde,
dublîndu-se în 80 de ani. Este foarte probabil că de la peste cinci miliarde, cît numărără în
prezent, se va dubla în mai puţin de 80 de ani. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii
din domeniul ştiinţelor sociale să se ocupe de efectele densităţii asupra comportamentului
uman. Densitatea este o măsură spaţială simplă, care se referă la numărul de metri pătraţi
disponibili pentru o persoană. Datele demografice arată o creştere rapidă a densităţii în
ultimele decenii: astăzi, există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană
decît acum 50 de ani sau decît acum 10 ani.

Studiile pe animale
Rezultatele cîtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea
efectelor densităţii la om. Se ştie de pildă că lemingii, nişte animale mici care trăiesc în
munţii Scandinaviei, se aruncă uneori în masă în mare. Mii de animale mor în această
sinucidere colectivă care pare să se datoreze stresului produs de densitatea prea mare.
Christian, Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe
insula James din golful Chesapeake, o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de
pogoane. Un mic grup de căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă, unde aveau hrană
din belşug şi unde nu exista nici un duşman natural serios al lor. Populaţia de căprioare a
crescut rapid, încît în 1955 număra peste 300 de exemplare. Christian şi colegii săi au
ucis cinci căprioare şi, după o examinare atentă a tuturor organelor, au conchis că erau
perfect sănătoase. Totuşi, în primele trei luni ale anului 1958 au murit mai bine de
jumătate din căprioarele de pe insulă (161); animalele au continuat să moară în anul
1959, pînă ce populaţia s-a stabilizat la 80. Privarea de hrană nu putea constitui o
explicaţie, întrucît exista hrană pentru cel puţin 500 de căprioare. Nu apăruseră animale
de pradă pe insulă şi nu fusese depistată nici o epidemie. Căprioarele moarte se aflau într-
o condiţie fizică excelentă, nu erau bolnave ori subnutrite. Cercetătorii au procedat la un

50
examen histologic al animalelor moarte şi au constatat că glandele adrenale erau mai mari
şi cîntăreau mai mult decît cele ale căprioarelor examinate în 1955. Întrucît aceste glande
sunt foarte active în perioadele de stress, cercetătorii au tras concluzia că animalele s-au
aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Ei au
identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe insulă: densitatea a
făcut ca glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de timp.
Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii
în lumea animală. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrînsă ca suprafaţă
şi le-a oferit hrană şi apă. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să dea naştere
la 50.000 de pui în intervalul în care au fost studiate – 28 de luni. Totuşi, populaţia de
şoareci s-a stabilizat foarte repede la 150 de indivizi şi a rămas aproape de această cifră
de-a lungul întregului experiment. Cînd pragul de 150 era depăşit, apărea agresivitatea, ca
şi neglijenţa părinţilor faţă de progenituri.
Intrigat de această descoperire, cercetătorul a decis să continue. El a construit
cuşti în care 40-50 de şoareci se simţeau în largul lor, dar în care avea grijă să se găsească
întotdeauna 80 de şoareci. Animalele aveau hrană şi apă suficiente; dispuneau, de
asemenea, de materiale pentru construirea cuibului. Totuşi, Calhoun a constatat
distorsiuni importante în toate sferele comportamentale, distorsiuni cauzate de densitatea
prea mare. Şoarecii renunţau să-şi termine cuibul. Masculii manifestau comportamente
homosexuale. Puii erau abandonaţi, iar agresiunea atingea cote foarte înalte. Mortalitatea
era foarte mare în rîndul femelelor, care aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale
organelor sexuale şi ale glandelor mamare. Calhoun a presupus că astfel de fenomene
apar la foarte multe specii în cazul în care densitatea creşte peste limite normale.

Cercetări demografice asupra densităţii

Primele cercetări asupra efectului densităţii la oameni nu au conturat un tablou
foarte limpede. Au existat, pe de o parte, studii care au pus în evidenţă o corelaţie între
densitate şi măsuri ale patologiei, ca rata deceselor infantile, tuberculoză, boala mentală,
delicvenţă juvenilă. Pe de altă parte, unele studii nu găseau decît o relaţie slabă între
densitate şi patologie. De exemplu, în 1963 Hong Kong-ul avea o densitate de aproape
cinci ori mai mare decît a New York-ului, dar rata mortalităţii era de două ori mai mică,

51
spitalizarea pentru maladii mentale de 10 ori mai redusă, rata criminalităţii de 6 ori mai
redusă, etc.
În încercarea de a da un sens acestor date demografice, Galle, Gove şi McPherson
(1972) au făcut distincţia între densitatea externă (numărul de locuitori pe km 2) şi
densitatea internă (numărul de persoane dintr-o locuinţă). Aceşti autori au cercetat datele
demografice ale oraşului Chicago şi au constatat că densitatea internă corela cu
delicvenţa juvenilă şi mortalitatea, dar că densitatea externă nu se afla în legătură cu
aceste variabile.
Deşi aceste rezultate sugerează o relaţie între densitate şi comportamentul uman,
ele sunt corelaţionale şi nu disting între cauză şi efect. În general, ariile cu densitate mare
sunt locuite de grupuri cu status socio-economic inferior, cu un nivel scăzut de educaţie.
Ca atare, rezultatele expuse ar putea să fie determinate şi de alţi factori pe lîngă densitate.

Studii de laborator asupra densităţii

Studiile de laborator pot distinge în mod precis între cauză şi efect. Ca paradigmă
generală de cercetare, subiecţii au fost plasaţi în încăperi caracterizate de densităţi diferite
şi au fost examinate performanţele lor, precum şi rapoartele lor asupra stării de stress pe
care au resimţit-o.
Din păcate, din nou au apărut discrepanţe între rezultatele diferitelor studii.
Subiecţii lui Evans şi Howard (1973), de pildă, au mărturisit că s-au simţit stressaţi în
condiţii de densitate mare (cameră mică) şi mai puţin stressaţi în condiţii de densitate
redusă (cameră mare). Alte studii au arătat că subiecţii au performanţe mai slabe şi
manifestă mai multă agresivitate în condiţii de densitate mare. Totuşi, Freedman a realizat
în anii ‘70 serie de studii în care se demonstra că densitatea nu are efecte negative.
Freedman, Levy, Buchanan şi Price (1972) au cerut unor subiecţi să realizeze o sarcină
simplă în grupuri de patru în camere foarte mici sau în camere suficient de mari pentru ca
ei să nu resimtă stress. În experimentul acesta, densitatea mare nu a avut efecte negative.
Într-un alt studiu, realizat de Freedman şi Staff (1975), subiecţii nu au raportat un stress
mai mare în condiţii de densitate înaltă decît în condiţii de densitate redusă.
Pentru a pune de acord rezultatele contradictorii, Loo (1973) a relevat confuzii în
însăşi definiţia densităţii. Potrivit acestei autoare, nu este suficient de edificator dacă

52
declarăm că înţelegem prin densitate spaţiul de care dispune fiecare individ dintr-o
populaţie. De pildă, o densitate de 10 m 2 pe persoană poate însemna 10 indivizi într-o
încăpere de 100m2 sau 100 de indivizi într-o încăpere de 1000m 2. Cele două situaţii nu
sunt deloc identice pentru indivizii implicaţi. Pentru a clarifica noţiunea de densitate, Loo
a identificat două tipuri: densitatea spaţială şi densitatea socială. Cercetările care au avut
în vedere primul tip au comparat comportamentul unor grupuri cu aceeaşi talie în încăperi
diferite. Dimpotrivă, cercetările asupra densităţii sociale au menţinut constantă mărimea
încăperii şi au variat mărimea grupului. Loo a sugerat că discrepanţele între rezultatele
studiilor de laborator asupra densităţii s-ar putea datora ignorării acestei distincţii.

53
 VIII. Aglomeraţia

Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din

cercetările asupra densităţii. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie,
care fusese trecută cu vederea de studiile din anii ’50 şi ’60. Pentru Stokols, densitatea
este un concept spaţial, în vreme ce aglomeraţia este unul psihologic. Cel din urmă
desemnează o stare motivaţională care apare prin interacţiunea unor factori spaţiali,
sociali şi personali. Aglomeraţia este o stare psihologică de stress, care poate sau nu să se
afle în legătură cu densitatea.
Pentru a ilustra distincţia, să ne gîndim la un concert rock şi la o bibliotecă. La un
concert de muzică rock, zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ
restrîns. În mod evident, situaţia presupune densitate spaţială şi socială, dar fanii rock nu
resimt neplăcut aglomeraţia. Pe de altă parte, un individ poate să perceapă aglomeraţie
dacă alţi trei stau la masa lui în bibliotecă. Densitatea în bibliotecă este mult mai coborîtă
decît cea de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock, şi totuşi indivizii din
bibliotecă vor resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia.
Distincţia dintre densitate şi aglomeraţie este deosebit de importantă, întrucît
oamenii par să fie afectaţi mai curînd de aglomeraţie decît de variaţiile în densitate. Din
acest punct de vedere, se poate explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat
răspunsuri negative ale indivizilor, în vreme ce altele au ajuns la concluzii opuse. Potrivit
lui Stokols, în unele subiecţii au resimţit aglomeraţia, iar în celelalte nu.

Teoriile suprasarcinii
Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită pe individ. Prea multă
activitate, prea mulţi oameni în jur, pot supraîncărca sistemul cognitiv al individului şi
pot conduce la stress. Stressul cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca
aglomeraţie.
Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale
suprasarcinii. El a pus accentul pe reglarea intimităţii, şi a sugerat că aglomeraţia apare

54
atunci cînd “mecanismele intimităţii” nu funcţionează eficient şi cînd individul este
obligat să accepte contacte sociale multiple. Aglomeraţia apare atunci cînd intimitatea
obţinută este mai redusă decît cea dorită. Conceptulizarea lui Altman este foarte
interesantă, căci nu leagă aglomeraţia de o măsură spaţială particulară.
Altman a arătat că numeroşi factori, personali, situaţionali, sociali determină
gradul de intimitate pe care-l doreşte individul la un moment dat. În cazul în care
individul percepe faptul că intimitatea obţinută nu este egală cu cea dorită, va utiliza
comportamente verbale şi nonverbale pentru a ajunge la nivelul rîvnit de intimitate. Dacă
prin aceste comportamente nu va obţine intimitatea dorită, atunci el va deveni stressat şi
va resimţi aglomeraţia.

Teoriile controlului
Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. El
hotărăşte direcţia pe care o urmează vasul, orele la care ia masa, hotărăşte cînd face plajă
şi cînd citeşte, etc. Este, cu alte cuvinte, stăpîn pe soarta sa. Odată debarcat, navigatorul
nostru pierde bună parte din controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa
sa. Acum, tot ceea ce face depinde de alţii şi de tot felul de instituţii.
În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de
către individ. Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că
lipsa controlului afectează profund comportamentul. Cîinii din experimentele sale sunt
expuşi la şocuri electrice dureroase, pe care nu le pot evita, oricîte eforturi ar face. În a
doua parte a studiului, li se oferă posibilitatea să scape de şocuri, dar ei nu mai încearcă
aceasta; pur şi simplu îndură pasivi şocurile electrice. Seligman a numit această stare
“self-learned helplessness” (auto-învăţarea neajutorării), pentru că animalele învaţă că nu
există nici o relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întîmplă; ca atare, ele nu mai răspund
în nici un fel.
Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor,
folosindu-se stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau
zgomote puternice. Experienţa incontrolabilităţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă
şi să adopte o stare de pasivitate foarte apropiată de depresie.

55
 Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Ei
au sugerat că anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul
asupra interacţiunii sociale. În aceste condiţii, indivizii sunt obligaţi să interacţioneze
unul cu altul şi nu au mijloace de a regla interacţiunile. Potrivit acestor autori, pierderea
controlului conduce atît la resimţirea aglomerării, cît şi la sentimente de neajutorare.
Densitatea înaltă care nu presupune pierderea controlului nu generează starea de
aglomeraţie.
Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată
de pierderea controlului. Sherrod (1974), de pildă, a cerut unor grupuri de opt subiecţi să
realizeze o sarcină în condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de
densitate redusă (încăpere mare). Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla
densitatea: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală, deşi
experimentul impunea ca ei să rămînă în încăperea în care se aflau împreună cu alţii.
Această manipulare simplă a controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate
mare să resimtă mai puţin aglomeraţia. Într-un alt studiu, cu o manipulare deosebit de
elegantă, Rodin, Solomon şi Metcalf (1977) au studiat aglomeraţia în ascensor. Patru
complici ai experimentatorilor aşteptau la ascensorul bibliotecii Universităţii Yale pînă
venea o a cincea persoană, subiectul naiv. Ei intrau odată cu subiectul în ascensor. Într-
una din condiţii, complicii se aşezau în aşa fel, încît subiectul se găsea departe de tabloul
de comandă al ascensorului. În altă condiţie, subiectul avea posibilitatea să apese pe
butoane cînd dorea. Cînd ascensorul ajungea la etajul de destinaţie al subiectului, unul
din complici, recomandîndu-se ca student la arhitectură, îl ruga pe subiect să completeze
un chestionar. Rezultatele chestionarului au arătat că subiecţii din a doua condiţie nu au
resimţit starea de aglomeraţie; în plus, ei au estimat o suprafaţă mai mare a ascensorului
decît subiecţii din prima condiţie. Aşadar, percepţia controlului influenţează experienţa
aglomerării.
Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate, control şi
comportamentul uman în căminele studenţeşti. În Statele Unite există două tipuri de
cămine studenţeşti: unele au un coridor lung, cu multe încăperi individuale de o parte şi
de alta şi cu o cameră de zi comună în capăt; celelalte au patru sau cinci încăperi
individuale dispuse în jurul living-ului comun. Locatarii primului tip de cămine declarau

56
că resimt aglomeraţia. Baum şi Valins au presupus că lucrul acesta se datorează faptului
că în astfel de cămine, spaţiile comune sunt folosite de mai mulţi indivizi. Cu cît numărul
celor ce utilizează toaletele şi camera de zi comune este mai mare, cu atît se vor produce
mai multe interacţiuni sociale nedorite şi cu atît le va fi mai greu locatarilor să controleze
interacţiunile. Chestionaţi de cei doi cercetători, studenţii din căminele avînd coridoare
lungi au raportat într-o măsură mai mare aglomeraţia. Ei şi-au exprimat credinţa că
încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. În comparaţie cu studenţii care
locuiau în cămine cu apartamente (cîteva camere dispuse în jurul unei sufragerii), ei nu
au căutat să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au participat – pe
scurt, păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării.

Teoriile atribuirii
Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din
factorii care produc aglomeraţia, rămîn încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte
experienţa aglomerării. De pildă, atunci cînd indivizii constată că intimitatea de care
dispun este mai redusă decît cea pe care ar dori-o, de ce resimt aglomeraţia şi nu
frustrarea sau reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări, Stephen Worchel şi
colaboratorii săi au dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. Scopul acestei
construcţii teoretice a fost de a preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de
aglomeraţie şi de a explica unele neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.
Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că
experienţa aglomeraţiei este stressantă şi produce excitare, nu există nici o dovadă în
sprijinul ideii că densitatea înaltă creează această excitare. Ca atare, pentru a construi o
teorie adecvată asupra aglomeraţiei, trebuie identificaţi factorii care determină excitarea
fiziologică. Worchel şi Teddlie (1976) au sugerat că prima fază a experienţei aglomeraţiei
o constituie violarea spaţiului personal. Aceasta îl face pe individ să se simtă stressat şi
excitat. Violările spaţiului personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate înaltă.
Individul poate să perceapă invadarea spaţiului său personal chiar în condiţii de densitate
redusă.
În comparaţie cu densitatea, conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje:
1. Există dovezi empirice suficiente (de exemplu, Middlemist et al., 1976) care

57
demonstrează că violarea spaţiului personal produce excitare – manipulările densităţii n-
au reuşit să probeze acest lucru. 2. Accentul pus pe spaţiul personal permite o explicaţie
satisfăcătoare pentru problema diferenţelor dintre sexe din cercetările asupra densităţii.
Mai multe studii au ajuns la concluzia că dacă bărbaţii declară un sentiment de incomfort
şi devin ostili în situaţiile de densitate înaltă, femeile nu reacţionează la fel. Cercetările
asupra spaţiului personal au arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la
femei decît la bărbaţi. Aşadar, distanţele la care femeile se simt bine interacţionînd sunt
mai mici decît distanţele de interacţiune care garantează confortul bărbaţilor. Dacă
acceptăm punctul de vedere al spaţiului personal asupra aglomeraţiei, este limpede că
pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului personal şi aglomeraţia, este nevoie de o
densitate mai mare decît în cazul bărbaţilor.
Totuşi, nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa
aglomeraţiei. De pildă, pe stadion, la un meci de fotbal sau la un concert rock, indivizii
sunt îngrămădiţi unii în alţii, dar nu resimt aglomeraţia. Există situaţii în care ne face
plăcere să aparţinem unei mulţimi, chiar dacă aceasta presupune invadarea spaţiului
nostru personal. Pentru a da seama de aceste observaţii, Worchel a făcut apel la procesul
de atribuire. Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitarea îl face pe individ să caute în
mediu un factor care să-l ajute să explice şi să eticheteze această stare. Eticheta specifică
aplicată este determinată adesea de indicii pregnanţi din mediu. Worchel şi Tedllie (1976)
au făcut ipoteza că violarea spaţiului personal îl excită pe individ şi îl motivează să caute
în mediu un indice pentru a explica excitarea. Aglomeraţia apare dacă, şi numai dacă,
individul decide că excitarea este cauzată de faptul că alţii sunt prea aproape. Dacă
individul atribuie excitarea altui factor, el nu trăieşte experienţa aglomeraţiei. În cazul
meciului de fotbal, de pildă, spectatorul poate fi excitat de violările repetate ale spaţiului
său personal, dar poate să atribuie excitarea meciului, pe care-l percepe ca foarte
pasionant. Ca atare, el nu resimte aglomeraţia, ci este absorbit de ce se întîmplă pe teren.
Potrivit lui Worchel, după ce individul face o atribuire de aglomeraţie, el îşi
focalizează atenţia pe reducerea acestei stări negative. Un rezultat al acestei redirecţionări
a atenţiei este slaba performanţă în realizarea sarcinii. De asemenea, individul poate
deveni ostil faţă de cei din jur pentru că înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de
aglomeraţie şi pentru că uneori aceştia se opun eforturilor lui de a reduce aglomeraţia.

58
 S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. Worchel şi Teddlie (1976) au
manipulat în mod independent densitatea şi spaţiul personal. Grupuri de opt subiecţi
lucrau fie într-o încăpere mare (densitate mică), fie într-o încăpere mică (densitat mare).
În unele grupuri subiecţilor li s-a cerut să stea atît de aproape unul de altul încît spaţiul lor
personal era violat, iar în alte grupuri subiecţii se aşezau departe unul de celălalt. Autorii
au observat că subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului personal decît la densitatea
înaltă. Indiferent de mărimea camerei, ei au resimţit stressul şi aglomeraţia, iar
performanţa lor a avut de suferit atunci cînd spaţiul personal le-a fost violat. Pe de altă
parte, singură densitatea mare nu a produs întotdeauna stress sau deteriorarea
performanţei. Prin urmare, studiul acesta demonstrează că aglomeraţia este legată mai
curînd de violarea spaţiului personal decît de simpla manipulare a densităţii.
Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii
asupra aglomeraţiei. Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea
spaţiului personal dacă subiecţii atribuie greşit sursa excitării. Grupuri de cinci indivizi
realizau o sarcină într-o cameră. În unele condiţii se producea violarea spaţiului personal,
în altele nu. Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii, experimentatorii îi
anunţau că intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra performanţei.
Unii subiecţi au fost informaţi că, în timp ce ei vor lucra, în cameră va fi produs un
zgomot subliminal (care nu putea fi auzit fără aparate speciale). Într-una din condiţii, se
spunea că zgomotul îi va excita pe subiecţi şi le va provoca stress, chiar dacă nu-l pot
auzi (condiţia stress); în altă condiţie, subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un
efect calmant şi relaxant asupra lor (condiţia relaxare). Grupului de control nu i s-a spus
nimic cu privire la efectele zgomotului. De fapt, experimentatorii nu au produs nici un fel
de zgomot subliminal în cameră. După ce subiecţii terminau sarcina, erau rugaţi să
completeze un chestionar.
Autorii au făcut predicţia că explicaţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de
aglomeraţie la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Aceşti subiecţi pot să pună
excitarea lor pe seama zgomotului subliminal. Întrucît nu vor explica propria stare de
excitare prin faptul că ceilalţi stau prea aproape de ei, nu vor resimţi aglomeraţia. În
condiţia relaxare, subiecţii se vor simţi excitaţi, în ciuda faptului că li s-a spus că
zgomotul îi va calma. Ca atare, sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de

59
aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Manipulările cu
zgomotul subliminal nu vor avea efect asupra subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost
violat: ei nu trebuie să explice o stare de excitare. Mai trebuie adăugat că subiecţii din
condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în sarcină şi s-au simţit într-o mai mare
măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor.

Concluziile cercetărilor atestă că densitatea înaltă prin ea însăşi nu este neplăcută

sau nesănătoasă. Totuşi, când ea este asociată cu factori ca stimularea în exces, pierderea
controlului sau violarea spaţiului personal, apare sentimentul de aglomeraţie. Aglomeraţia
este o stare neplăcută care afectează negativ performanţa în sarcină, relaţiile
interpersonale şi sănătatea.
Pentru psihologii cu interese aplicative, distincţia dintre densitate şi aglomeraţie
poate oferi motive de optimism. Populaţia planetei creşte foarte repede şi odată cu ea
densitatea. Totuşi, acesta nu înseamnă că aglomeraţia creşte în aceeaşi proporţie. Dacă
putem structura mediul astfel încît indivizii să dispună de spaţii în care să se poată bucura
de intimitate sau să simtă că au control asupra evenimentelor din viaţa cotidiană, atunci
putem reduce aglomeraţia şi efectele negative pe care le produce.

60
 IX. Viaţa urbană

Oraşul este un mediu vast şi complex. Un mediu artificial, construit în întregime

de om. Un mediu caracterizat de contraste: periculos şi sigur, excitant şi plictisitor,
izolând şi integrând (Bell et al., 1996). Dacă în 1800 existau numai 7 oraşe a căror
populaţie depăşea 500000 de locuitori, astăzi există peste 600. Viitorul pare să aparţină
ariilor metropolitane, megapolisurilor, cum este Mexico City, aglomeraţie urbană ce
reuneşte astăzi peste 20 de milioane de locuitori. Cursul de faţă se va centra în special pe
evidenţierea efectelor vieţii urbane.

Stressul urban
În general, oamenii au convingerea că zonele rurale sunt mai liniştite iar zonele
urbane induc stress. Factori stresori, ca aglomeraţia, zgomotul, criminalitatea, poluarea
sunt prezenţi cu intensităţi mari în oraşe. De exemplu, s-a demonstrat că zgomotul creşte
odată cu mărimea oraşului. Poluarea este un fenomen prin excelenţă urban. În 1980, se
considera că a trăi în New York echivalează cu a fuma 38 de ţigări pe zi. Ceea ce este
grav este că adesea, indivizii săraci, discriminaţi, needucaţi sunt cei mai afectaţi de aceşti
factori.
Ritmul vieţii pare mult mai intens – şi de aceea, generator de stress - în oraşe.
Psihologii au măsurat chiar viteza pietonilor, identificând variabila aceasta cu ritmul
vieţii. Au constatat că, în principiu, există un efect al mărimii oraşului, în sensul că în
oraşele mari pietonii se deplasează mai repede. De exemplu, dacă în oraşul Galway din
Irlanda (populaţie de 29500 de locuitori) viteza pietonilor este 1,25 m/s, în Dublin
(populaţie 680000 louitori) viteza pietonilor este 1,56 m/s. La fel, în Scoţia, în Iverness
(populaţie 50200) viteza pietonilor este 1,43 m/s iar la Edinburgh (470000 locuitori)
viteza pietonală se cifrează la 1,51 m/s. Desigur, această variabilă este influenţată de sex,
vârstă, vreme, dar cifrele de mai sus reprezintă medii. E adevărat că ritmul oraşului ar
trebui surprins prin măsurători complexe care să aibă în vedere şi factori psihologici, nu
numai mişcarea fizică.

61
 Pentru a pune în evidenţă potenţialul stresor al oraşelor, psihologii au intervievat
persoane care s-au mutat din mediul rural în mediul urban sau invers, din mediul urban în
mediul rural: prin urmare, persoane care cunoşteau ambele medii şi le puteau compara. S-
a constatat că cei ce se mutau la ţară resimţeau mai puţin stress decât înainte, iar cei ce se
aşezau la oraş mai mult stress decât resimţiseră în zona rurală în care locuiseră anterior.
O sursă importantă de stress în mediul urban o reprezintă transportul în comun.
Cercetătorii americani au efectuat studii complexe, unele longitudinale, şi au reuşit să
pună în evidenţă şi au reuşit să pună în evidenţă efectele negative ale deficienţelor din
transportul în comun asupra călătorilor. S-au formulat concluzii potrivit cărora transportul
în comun deficient organizat afectează amplifică excitarea fiziologică a indivizilor
(aceasta constituie un indicator al stressului), induce dispoziţii negative şi diminuează
performanţa.

Comportamentul prosocial
Din teoria suprasarcinii putem înţelege ă suprastimularea vieţii urbane ne face să
filtrăm imput-urile mai puţin importante – de exemplu, un străin care are nevoie de ajutor.
Trebuie să ne întrebăm dacă lipsa dorinţei locuitorilor oraşului de afiliere cu străinii poate
deveni neglijarea unui străin care are nevoie de ajutor. Stanley Milgram a pus în evidenţă
un fapt uluitor: un copil care cere ajutor pentru că s-a pierdut de părinţii lui se va bucura
de atenţia şi sprjinul locuitorilor dintr-un oraş mic şi mult mai puţin de atenţia şi sprijinul
locuitorilor dintr-un oraş mare (New York). De asemenea, Milgram a pus un complice să
ceară locuitorilor dintr-un oraş mare ş celor dintr-un oraş mic să fielăsat în casă să dea un
telefon. Cei din oraşele mari refuză, strigându-şi refuzul prin uşa închisă, în vreme ce cei
din oraşul mic acceptă (75% dintre ei), iar când refuză, o fac după ce au deschis uşa şi au
stat de vorbă cu cel care le solicită ajutorul. Alte studii au arătat că orăşenii sunt mai puţin
înclinaţi să acorde ajutor decât locutorii din mediul rural. Levine şi colaboratorii săi
(1994) s-au opus acestor concluzii, reuşind să demonstreze că nu mărimea localităţii este
importantă, cât densitatea. Într-un studiu foarte ambiţios, desfăşurat în 36 de oraşe din
diferite regiuni ale Statelor Unite, această echipă de cercetare a comparat corelaţia dintre
mărimea oraşului şi şase comportamente de ajutorare, pe de o parte, şi corelaţia dintre
densitate şi aceleaşi comportamente de ajutorare, pe de altă parte. Pe ansamblu,

62
densitatea populaţiei s-a dovedit un predictor mai bun pentru ajutorare, mai ales când a
fost vorba de situaţii ce impuneau acordarea ajutorului în regim de urgenţă.
Teoria suprasarcinii ar putea da seama de aceste efecte: nivelurile înalte de
stimulare caracteristice oraşului fac orăşenii mai puţin atenţi la stimulii noi (cum este un
necunoscut care are solicită ajutor). Aceasta ar fi prima explicaţie. A doua a fost sugerată
de Fischer (1976): diversitatea înfăţişării şi comportamentelor celorlalţi în mediul urban îi
face pe oameni să nu se simtă în siguranţă şi, deci, să nu acorde ajutor. A treia explicaţie
este una veche: în 1938, Wirth a încercat să demonstreze că faptul de a fi crescut la oraş
dezvoltă o personalitate urbană, care pur şi simplu nu are înclinaţii spre comportamentul
prosocial. Dar teoria lui Wirth nu poate fi adevărată: ştim că factorii situaţionali sunt
extrem de puternici în determinarea conduitelor de ajutorare. În acest context, trebuie să
amintim teoria elaborată de Latane şi Darley (1970). Dispersarea responsabilităţii se
produce atunci când, într-o situaţie în care e nevoie de acordarea ajutorului unui străin, se
află în jur foarte mulţi indivizi care pot ajuta. Aceasta se întâmplă mai degrabă la oraş,
unde densitatea e mai mare decât în mediul rural.
Cu privire la densitate, Kamman, Thompson şi Irwin (1979) au opinat că
densitatea pietonilor în zona în care se află persoana ce are nevoie de asistenţă reprezintă
factorul hotărâtor, şi nu mărimea oraşului. Iar House şi Wolf (1978) au raportat niveluri
scăzute ale acordării ajutorului numai când rata criminalităţii era atât de mare încât făcea
implicarea de orice fel periculoasă. Bazându-se pe aceste date, cei doi autori au sugerat că
există un cerc vicios şi că delicvenţa şi criminalitatea conduc la diminuarea, chiar
dispariţia tendinţelor de a acorda ajutor străinilor.
Există chiar autori care au găsit că locuitorii din oraşe ajută mai mult decât cei din
mediul rural. Aceşti autori consideră că faptul de a creşte la oraş îi face pe indivizi să
achiziţioneze anumite abilităţi ce pot fi extrem de utile şi adaptative în anumite situaţii de
interdependenţă. În plus, se pare că devianţii primesc într-o mai mare măsură ajutor la
oraşe decât în comunităţile restrânse şi că, chiar dacă nu-i ajută pe străini, orăşenii îşi
ajută prietenii în aceeaşi măsură ca cei din mediul rural.

Străinul familiar

63
 Cu toţii ştim că oamenii de la ţară te salută chiar dacă nu te cunosc. Pentru un
orăşean get-beget, faptul acesta poate stârni mirare. Locuitorii oraşelor nu se salută dacă
nu se cunosc. Totuşi, Stanley Milgram a descoperit că foarte mulţi din cei ce locuiesc la
oraş au ceea ce el a numit „străin familiar”. Străinul familiar e o persoană pe care
subiectul o întâlneşte şi o observă în mod repetat pentru o perioadă relativ îndelungată,
dar cu care nu interacţionează. Milgram a constatat că cei ce folosesc metroul în New
York au în medie patru persoane pe care le recunosc uşor, dar cu care nu vorbesc
niciodată. El a fotografiat grupuri care aşteptau metroul si a arătat fotografiile unor
subiecţi, rugându-i să precizeze câţi din cei din poze se potrivesc definiţiei străinului
familiar. Practic, 90% dintre călătorii cu metroul aveau cel puţin un străin familiar.
Subiecţii au mărturisit că uneori se gândesc la străinii familiari şi încearcă să-ţi
imagineze ce fel de viaţă duc aceştia. Există studii care atestă că locuitorii oraşelor sunt
mai dispuşi să-i ajute pe străinii familiari decât pe străinii pe care nu i-au văzut niciodată.
Milgram a aflat chiar că în anumite circumstanţe, subiecţii au interacţionat cu străinii
familiari, deşi extrem de rar în locul în care îi întâlneau zilnic. El a făcut ipoteza că e cu
atât mai probabil ca interacţiunea să se producă cu cât întâlnirea e mai departe de staţia de
metrou în care se văd zilnic.

Mediul urban şi sănătatea

E foarte dificil să comparăm sănătatea locuitorilor de la oraş cu a acelora de la
ţară. Desigur, facilităţile medicale sunt prezente într-o proporţie mult mai mare la oraş.
Medicii specialişti (chirurgi, cardiologi) nu funcţionează la spitalele din mediul rural
decât foarte rar. Cei bolnavi pot migra de la ţară la oraş, tocmai pentru a primi îngrijiri
mai bune.
În 1969, doi cercetători americani au comparat tensiunea arterială a locuitorilor
din New York cu tensiunea arterială a americanilor în general şi au găsit diferenţe slabe în
defavoarea New York-ului: în medie, cei de aici aveau o tensiune arterială uşor mai mare.
Levine şi colegii săi (1988) au stabilit oraşe americane în care viaţa are un ritm foarte
intens - le-au numit oraşe de tip A, prin analogie cu personalitatea de tip A. Ipoteza lor
era că aceste oraşe diferă de altele mai liniştite, mai puţin solicitante, prin rata mortalităţii
din cauza bolilor coronariene. Ipoteza a fost din nefericire confirmată: viaţa urbană,

64
trepidantă, creând sentimentul de urgenţă, de presiune a timpului, duce la boli din cele
mai grave. De asemenea, s-a demonstrat, că bolile asociate poluării atmosferice intense,
ca tuberculoză, bronşită, cancer de plămâni survin mai frecvent în mediul urban decât în
mediul rural.
În privinţa sănătăţii mentale, concluziile nu pot fi formulate cu precizie. E
adevărat că spitalele de boli nervoase internează mai mulţi orăşeni decât locuitori din
zonele rurale, dar aceasta poate însemna numai că cei de la oraş acordă mai multă atenţie
problemelor psihice. Unii cercetători cred că tipurile de boli psihice ar putea avea o
incidenţă diferită în mediile urban şi rural: bunăoară, dacă psihozele ar fi mai prezente în
mediul rural, tulburările de personalitate ar apărea cu o frecvenţă mai mare la oraş.
Dacă nu se pot stabili cu precizie diferenţe semnificative între urban şi rural pe
dimensiunea sănătăţii mentale, putem afirma, fără nici un dubiu, că în mediul urban
dependenţa de droguri e incomparabil mai mare decât în mediul rural. Acest fapt se
datorează suprasarcinii pe care o creează oraşul, stressului dar şi accesibilităţii drogurilor.

Vagabondajul
Ne referim, prin termenul de vagabondaj, la indivizii fără adăpost (homeless).
Deşi există vagabondaj şi în mediul rural, vagabondajul este prin excelenţă un fenomen
urban.
În principul, vagabond este persoana care nu are o reşedinţă fixă, regulată şi
adecvată pentru timpul nopţii.
Aşa cum ne putem uşor imagina, vagabondajul afectează aproape fiecare aspect al
vieţii de familie. Gătitul, intimitatea, cumpărăturile, relaţiile cu vecinii, toate sunt
întrerupte. Pentru copiii, vagabondajul înseamnă părăsirea şcolii, ruperea relaţiilor cu
prietenii şi colegii.
Mulţi oameni devin vagabonzi pentru că veniturile lor foarte mici nu le permit să
plătească chiria la casă. Mai cu seamă pe cei fără legături puternice familiale, care au
salarii minime pe economie, şomajul sau boala îi transformă repede în vagabonzi.
Desigur, vagabondajul se asociază cu numeroase probleme sociale, economice şi
de sănătate. El creşte posibilitatea de a contracta anumite boli, de a fi violată pentru
femei, de a fi agresat pentru bărbaţi. Cei bolnavi nu pot ţine regim alimentar, nu-şi pot lua

65
medicamentele, nu pot avea repaus la pat. În plan psihic,vagabondajul generează
anxietate şi depresie şi conduce, adesea, la alcoolism sau la dependenţa de droguri ieftine
şi extrem de nocive.

Delicvenţa
Rata delicvenţei şi a delictelor violente este cu mult mai mre în cadul urban decât
în mediul rural. În Statele Unite, proporţia este de 8/1. Tot în această ţară, considerată de
departe cea mai violentă de pe planetă, cei ce locuiesc în oraşe consideră criminalitatea
cea mai gravă problemă a cartierului lor.
Philip Zimbardo a oferit în anii ’70 o explicaţie credibilă pentru mulţimea actelor
anti-sociale din oraşe: deindividualizarea. Locuitorii oraşelor se simt membri anonimi ai
mulţimii şi astfel inhibiţiile lor privind actele anti-sociale dispar. Alte explicaţii pentru
rata ridicată a criminalităţii în mediul urban sunt şomajul, numărul mare de modele de rol
anti-social, numărul redus de modele de comportament prosocial.
Sentimentul de nesiguranţă pare să-i afecteze destul de grav pe locuitorii oraşelor,
în special, fireşte, ai marilor oraşe. S-a constatat că cei ce trăiesc în oraşe cu o populaţie
mai mare de 50000 de locuitori se tem că ar putea fi victime ale unui atac violent, ceea ce
le induce un nivel de stress relativ ridicat. În plus, ei au mai puţină încredere în
concitadinii lor decât cei ce trăiesc în oraşe cu populaţie redusă sau în sate. Cercetătorii
americani au găsit că sentimentul de frică se asociază cu pierderea controlului,
restrângerea activităţilor şi chiar, în cazul bătrânilor, reţinerea de a părăsi propria locuinţă.
Sentimentul de nesiguranţă şi frică se amplifică atunci când oamenii observă dezordine
socială, neputinţa autorităţilor de a interveni, vandalism, graffiti, gunoi etc. Design-ul
urban care promovează coeziunea (bunăoară, amenajarea pieţelor în aşa fel încât să
încurajeze interacţiunea pozitivă între locuitorii oraşului) diminuează frica de a fi victimă.
De asemenea, oamenii se simt în siguranţă când au vecini cu care se înţeleg şi care-i
sprijină.

Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă de loc

66
 Anumite locuri devin o parte foarte importantă a noastră, a eurilor noastre.
Identitatea conferită de loc (place identity) se referă la încorporarea de către individ a
locului în conceptul de sine. Ea este strâns legată de ataşamentul faţă de loc (place
attachment), ideea că dezvoltăm legături speciale cu anumite locuri care au un înţeles
deosebit, foarte adânc pentru noi. Deşi ataşamentul faţă de loc pare similar cu
teritorialitatea, cercetările psihologilor americani au demonstrat că lucrurile nu stau aşa.
Ce se întâmplă când lăsăm în urmă un loc faţă de care avem un ataşament, un loc
care a devenit parte a eului nostru? Când mergem la universitate în alt oraş, când cartierul
nostru se demolează, când casa familiei, în care am copilărit, este vândută? Cercetările
din domeniul identităţii conferite de loc şi al ataşamentului faţă de loc se interesează de
achiziţionarea, interacţiunea şi pierderea relaţiilor cu locurile, relaţii ce sunt importante
pentru sensul individual al eului.
Identitatea conferită de loc sporeşte stima de sine şi eficienţa personală. În plus, îi
aduce persoanei un simţ al continuităţii şi o conştiinţă a distinctivităţii (conştiinţa
individului că e diferit de alţii care locuiesc în altă parte.
Surse ale ataşamentului faţă de loc. Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă
de loc sunt procese care survin în interiorul individului dar care se constituie printr-o
varietate de mecanisme culturale. A. genealogia leagă persoanele de anumite locuri
printr-o identificare istorică a locului cu o familie. În anumite culturi (de exemplu, cea
japoneză, cea spaniolă), numele persoanelor coincid cu numele locurilor. B. uneori,
pierderea sau distrugerea generează sau întăreşte ataşamentul faţă de loc. De exemplu,
bucureştenii sunt ataşaţi faţă de anumite clădiri care s-au prăbuşit la cutremurul din 1977
şi n-au mai fost reconstruite. C. propietatea e cel mai frecvent mecanism prin care poate
fi creat ataşamentul faţă de loc. Când posedăm un loc pentru o lungă perioadă de timp, el
devine parte a noastră şi noi a lui. Ataşamentul faţă de loc se poate dezvolta pe multe căi.
Dar. cu cât o societate devine mai mobilă, cu atât ataşamentul faţă de loc se dezvoltă mai
puţin.
Fried şi Gleicher (1976), de exemplu, au studiat ce se întâmplă cu locuitorii unui
cartier care e demolat şi în locul căruia se construieşte altceva. În general, autorităţile
cred că cei care se mută într-o casă nouă sunt fericiţi şi acceptă cu inima uşoară
despărţirea de vechea locuinţă. Fried şi Gleicher au descoperit că aceşti oameni regretau

67
vechile case, chiar dacă erau mai inconfortabile şi mai puţin curate decât cele noi. Vechiul
cartier fusese baza pentru un stil de viaţă, care a dispărut odată cu el.
În principiu, ataşamentul faţă de loc creşte odată cu vârsta şi cu durata locuirii.
Totuşi, ataşamentul depinde în mod esenţial şi de interacţiunile sociale pozitive şi de
compatibilitatea dintre comunitate şi scopurile individului. S-a descoperit că ataşamentul
faţă de loc depinde, de asemenea, de factori environmentali. De exemplu, o grădină sau
accesul la o zonă naturală (vecinătatea cu o pădure sau cu malul unui lac) îi fac pe
indivizi să fie mai ataşaţi de loc. Oamenii se ataşează mai uşor şi mai durabil de un cartier
liniştit decât de unul zgomotos. Într-o zonă zgomotoasă, ei cred că spaţiile publice le
aparţin mai degrabă străinilor, celor aflaţi numai în trecere prin cartier şi deloc lor.

Activitate
Gândiţi-vă la două oraşe pe care le-aţi vizitat şi încercaţi să le evaluaţi în termeni
de „atmosferă”. Puteţi identifica aspecte fizice şi sociale diferite? Credeţi că informaţiile
istorice influenţează judecăţile cu privire la specificitate?

68
Bibliografie selectivă

Bell, P.A., Greene, T.C., Fischer, J.D. şi Baum, A. (1996). Environmental psychology.
Philadelphia: Harcourt Brace.
Gifford, R. (2002). Environmental psychology. Principles and practice. Toronto: Optimal
Books.
Worchel, S. şi Cooper, J. (1979). Understanding social psychology. Homewood: The
Dorsey Press.

69