CONF. UNIV. DR.

CICHI MIHAI

POMICULTURĂ

MANUAL UNIVERSITAR
pentru
învăţământul la distanţă

CRAIOVA
- 2010 -
 CUPRINS

TEMA 1. CLASIFICAREA ŞI MORFOLOGIA

PLANTELOR POMICOLE ……………………………………. 4
1.1. Clasificarea sistematică, clasificarea după
habitus şi clasificarea pomicolă ……………………………... 4
1.2. Particularităţile organelor hipogee ale
pomilor fructiferi şi funcţiile lor ………………………………. 7
1.3. Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi ……. 12
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 18
TEMA 2. CICLUL ONTOGENETIC AL PLANTELOR
POMICOLE ŞI METODE DE CERCETARE
UTILIZATE ÎN POMICULTURĂ PENTRU
INVESTIGAREA SISTEMULUI RADICULAR
ŞI AERIAN …………………………………………………….. 19
2.1. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi ….... 19
2.2. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular..24
2.3. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian……28
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 33
TEMA 3. CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE …………… 34
3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de
rod şi starea de repaus ............................................................ 34
3.2. Fenofazele finale ale organelor vegetative ………………..... 38
3.3. Fenofazele finale ale organelor de rod ……………….…….. 42
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 45
TEMA 4. PARTICULARITĂŢILE AGROECOSISTEMULUI
POMICOL ŞI FACTORII PERTURBATORI
AI FUNCŢIONĂRII AGROECOSISTEMELOR
POMICOLE ………...………………………………………….. 48
4.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol ………..……..... 48
4.2. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului
pomicol şi măsuri de ameliorare a mediului ……………….... 51
4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole ….……. 56
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 59
TEMA 5. RELAŢIILE DE INTERDEPENDENŢĂ
DINTRE CLIMĂ, SOL ŞI PLANTĂ ……...………………….. 62
5.1. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură …………… 62
5.2. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă……… 67
5.3. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic……… 71
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 76
TEST RECAPITULATIV I .……………………………………………... 77
TEMA 6. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR
POMICOL (PEPINIERA DE POMI) ………………………. 81
6.1. Amplasarea, organizarea sectorului pepinieristic ………....... 81
6.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului

2
 săditor pe cale generativă …………………………………….. 85
6.3. Obţinerea portaltoilor şi a materialului
săditor pe cale vegetativă ……………………………………. 90
Rezumatul temei ……………………………………………………………. 96
TEMA 7. ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE ……………. 97
7.1. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură,
alegerea şi organizarea terenului pentru plantare ……............ 97
7.2. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor……………… 102
7.3. Plantarea pomilor …………………………………………… 107
Rezumatul temei…………………………………………………………… 112
TEMA 8. IRIGAREA, ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR,
INFLUENŢA TEHNOLOGIILOR INTENSIVE ………… 113
8.1. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi …….............113
8.2. Sisteme de întreţinere ţi lucrare a solului …………………... 118
8.3. Evoluţia solurilor sub influenţa
tehnologiilor intensive ………………….…………………… 122
Rezumatul temei …………………………………………………………... 128
TEMA 9. FORME DE COROANĂ ŞI TIPURI DE
TĂIERI APLICATE ACESTORA ………………………….. 129
9.1. Forme de coroană cu volum mare şi ax, cu volum mic
şi ax, globuloase fără ax, aplatizate cu ax …………..……... 129
9.2. Forme de coroană aplatizate fără ax, artistice palisate ….... 134
9.3. Tăieri de întreţinere, tăieri de corectare
şi tăieri de regenerare ……………………………………… 138
Rezumatul temei ………………………………………………………….. 144
TEMA 10. TĂIERI DE ÎNTREŢINERE ŞI FRUCTIFICARE
APLICATE SPECIILOR POMICOLE. RĂRIREA
ŞI RECOLTAREA FRUCTELOR ………………………. 145
10.1. Tăieri de întreţinere ţi fructificare la măr,
păr, gutui, prun şi cais ……................................................... 145
10.2. Tăieri de întreţinere şi fructificare la piersic, cireş,
vişin, nuc, migdal, semiarbuşti şi arbuşti ………………… 150
10.3. Rărirea şi recoltarea fructelor……...……………………… 155
Rezumatul temei ………………………………………………………….. 161
TEST RECAPITULATIV II …………………………………………… 162
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………….. 166

3
 Tema nr. 1

CLASIFICAREA ŞI MORFOLOGIA PLANTELOR POMICOLE

Unităţi de învăţare :
• Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus şi clasificarea
pomicolă;
• Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi şi
funcţiile lor;
• Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi.

Obiectivele temei :
- cunoaşterea speciilor pomicole după familii şi subfamilii;
- cunoaşterea speciilor pomicole după aspectul general al plantelor;
- cunoaşterea speciilor pomicole după particularităţile biologice şi
tehnologice ale speciilor fructifere;
- recunoaşterea organelor componente, specifice unei plante
pomicole.

Timpul alocat temei : 6 ore

Bibliografie recomandată :
1. Andrei M., 1997 – Morfologia generală a plantelor. Editura
Encicloped. Bucureşti
2. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
3. Cichi M., 2001 – Pomicultură (Parte generală). Lucrări practice
pentru uzul studenţilor. Reprografia Universităţii din Craiova
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Costache I., 2009 – Botanica Vol. 1 (Morfologia şi anatomia
plantelor). Editura Scrisul Românesc-Fundaţia.

1.1. Clasificarea sistematică, clasificarea după habitus

şi clasificarea pomicolă

Clasificarea sistematică - Speciile fructifere de climat temperat

aparţin încrengăturii Angiospermae. Principalele specii pomicole cultivate în
ţara noastră aparţin familiei Rosaceae, care cuprinde 40 de specii spontane
importante la formarea unora dintre soiurile actuale, a unora dintre portaltoii
utilizaţi în prezent, cât şi pentru utilizarea lor în lucrările de ameliorare în
vederea creării de noi soiuri. Trei dintre cele patru subfamilii existente şi
anume: Pomoideae, Prunoideae şi Rosoideae furnizează 2/3 dintre
principalele specii fructifere.

4
 Clasificarea după habitus - Ţinând seama de aspectul general al
plantelor, adică după habitusul lor, speciile pomicole pot fi grupate în:
1. Pomi propriu-zişi
Sunt plante lemnoase de vigoare variabilă în general mare, cu un
singur trunchi şi o coroană omogenă. Înălţimea pomilor oscilează între 5-20
m şi au longevitate mare (de la 15 ani până la 100 de ani). Se înmulţesc prin
seminţe, altoire şi prin drajoni la unele specii. Din această grupă fac parte:
mărul, părul, cireşul, nucul, prunul, piersicul, caisul, vişinul şi castanul dulce.
2. Arbustoizii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu forma de tufă, constituită
di 2-4 tulpini care iau naştere din zona coletului. Durata vieţii este de cca. 20-
30 de ani iar înălţimea arbustoizilor ajunge până la 3-7 m. Se înmulţesc prin
seminţe şi pe cale vegetativă prin drajoni, butaşi şi marcote. Din această grupă
fac parte: gutuiul, alunul, vişinul arbustoid, mărul paradis, scoruşul, cătina
albă.
3. Arbuştii
Sunt plante lemnoase de vigoare redusă cu înălţimea de 1-2 m, care
prezintă numeroase tulpini de grosimi mici, slab ramificate ce apar din zona
coletului, formând tufe compacte. Arbuştii emit rădăcini adventive şi se
înmulţesc vegetativ prin drajoni, butaşi şi marcote, dar se pot înmulţi şi prin
seminţe. Din această grupă fac parte: coacăzul, agrişul, socul, etc.
4. Semiarbuştii
Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. În primul
an apar tulpini simple înalte de 1-3 m, iar în cel de-al doilea an formează
ramificaţii şi apoi fructifică. După recoltarea fructelor tulpinile se usucă, însă
plantele se regenerează prin drajoni. Din această grupă fac parte: zmeurul şi
murul.
5. Plantele fructifere semierboase
Acestea fac trecerea dintre plantele arborescente şi cele ierboase, fiind
reprezentate de căpşun şi frag şi formează tufe mici de 25 - 30 cm.
Clasificarea pomicolă - După particularităţile biologice şi tehnologice
ale speciilor fructifere de climat temperat, au fost alcătuite 5 grupe:
1. Pomacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae şi
anume: măr, păr, gutui, moşmon, sorb etc.
Speciile de Pomoideae sunt foarte rezistente la ger, iar repausul de
iarnă al mugurilor fiind lung, înflorirea scapă de brumele târzii de primăvară.
Durata de viaţă în cultură a speciilor de pomaceae este mare iar intrarea pe rod
relativ târzie. Acestea depind mult de sistemul de cultură: în livezile clasice
pomii trăiesc 6 - 70 de ani şi încep să producă economic la 5 - 7 ani; în livezile
intensive şi superintensive trăiesc 15 - 25 de ani şi dau recolte economice
începând din al doilea şi al treilea an.
Aceste specii formează fructe false, rezultate din concreşterea ovarului
cu receptacolul florii. Fructul poartă denumirea de poamă. Mugurii florali sunt
micşti. Ramurile de rod ale pomaceaelor au mugurii floriferi situaţi terminal,

5
iar spre baza lor există rezerve de muguri vegetativi. Majoritatea soiurilor sunt
autosterile şi se altoiesc pe numeroşi portaltoi.
2. Drupacee
Cuprind speciile din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae şi
anume: prunul, caisul piersicul, cireşul, vişinul, migdalul.
Reţinem: Drupaceele sunt ceva mai puţin rezistente la ger decât
Pomaceele, iar repausul hibernal al mugurilor este mai scurt. Ca urmare
speciile din această grupă înfloresc primăvara mai devreme. Cultura
drupaceelor este cantonată în zone mai calde ale ţării, pe coline şi la câmpie,
cu excepţia unor grupe de soiuri din unele specii (prun, cireş, vişin) care urcă
la altitudini mai mari.
Drupaceele sunt mai pretenţioase faţă de căldură, au cerinţe mai reduse
faţă de umiditate fiind relativ rezistente la secetă (cais, migdal). Durata de
viaţă a pomilor este mai scurtă. În livezile clasice ele trăiesc 40 - 50 ani
precum cireşul iar celelalte 15 - 20 de ani (cais, piersic).
În livezile intensive şi superintensive durata lor de viaţă este şi mai
scurtă. Soiurile de drupaceae sunt autofertile, iar numărul portaltoilor este mai
redus decât la pomaceae.
3. Nuciferele
Cuprind: nucul care face parte din familia Juglandaceae, iar castanul şi
alunul fac parte din familia Fagaceae. Aceste specii formează fructe uscate.
Ele sunt puţin rezistente la geruri mari şi pretenţioase faţă de căldură mai ales
nucul, castanul şi alunul turcesc. Alunul comun este mai puţin pretenţios.
Speciile de nucifere sunt reprezentate în cultură de un număr mai restrâns de
soiuri.
4. Baciferele
Cuprind: coacăzul roşu şi agrişul din familia Saxifragaceae, zmeurul,
murul şi căpşunul din familia Rosaceae. Din punct de vedere morfologic
fructele acestor specii sunt: bace false la coacăz şi agriş; polidrupe la zmeur şi
mur; receptacul îngroşat la căpşun.
Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase, zmeurul şi murul sunt
semiarbuşti, iar căpşunul face trecerea între plantele lemnoase şi ierboase.
Baciferele au talie mică, formează tufe cu mai multe tulpini, ele trăiesc
10-15 ani şi încep să rodească din al doilea an după plantare. Speciile cuprinse
în această grupă emit cu uşurinţă rădăcini, drajoni, stoloni. Se înmulţesc uşor
prin drajoni, stoloni şi marcote.
5. Grupa speciilor subtropicale
Cuprinde smochinul şi citricele, specii cu însuşiri diferite ale plantelor
din climatul temperat puţin răspândite în cultura ţării noastre. Mai fac parte şi
kiwi, kaki care se cultivă în câmp, iar citricele în apartament (lămâiul,
portocalul, etc.).
Observaţie: Trebuie subliniat faptul că în pomicultură, alături de
speciile cultivate (alcătuite din totalitatea soiurilor), mai sunt utilizate şi specii
spontane fie ca portaltoi, fie ca genitori în activitatea de creare a unor soiuri.

6
 TEST DE EVALUARE

1. Ce sunt semiarbuştii şi cine face parte din această grupă.

Răspuns:
Sunt plante semilemnoase cu tulpini ce trăiesc numai doi ani. Din această
grupă fac parte: zmeurul şi murul.

2. Ce sunt plantele fructifere semierboase şi de cine sunt

reprezentate.
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt speciile care fac parte din grupa nuciferelor:
a) Nucul
b) Prunul
c) Castanul
d) Alunul
e) Mărul
Rezolvare : a, c şi d

De rezolvat:
2. Uniţi cu o linie denumirile fructelor următoarelor specii:
a) Coacăz Poamă
b) Agriş Bacă falsă
c) Zmeur Fruct fals
d) Căpşun Polidrupă
e) Mur Receptacul îngroşat
Rezolvare:

1.2. Particularităţile organelor hipogee ale pomilor fructiferi

Plantele pomicole sunt sisteme biologice foarte complexe şi pentru a le

folosi în interesul omului, este necesară cunoaşterea lor. Pentru a stabili o
tehnologie de cultură corespunzătoare, necesară obţinerii producţiilor maxime,
pentru fiecare specie în parte, este necesar cunoaşterea organografiei şi a
cerinţelor fiecărei specii pomicole.
Pomii şi arbuştii fructiferi sunt compuşi din două categorii de organe:
- aeriene (tulpina, situate deasupra nivelului solului);
- subterane ( rădăcina, situate în sol).

7
 Şi unele şi altele au o anumită structură şi îndeplinesc anumite funcţii,
dar împreună formează un tot unitar, un organism viu, de sine stătător, capabil
să îşi asigure prin mijloace proprii viaţa şi să dea producţii, (fig. 1.2.1.).

Fig. 1.2.1. Principalele organe ale pomilor (după Bălan şi colab. 2001)
1-rădăcini cu direcţie verticală; 2-rădăcini cu direcţie oblică; 3-rădăcini
cu direcţie orizontală; 4-pivotul; 5-coletul ; 6-lăstar de rădăcina; 7-
trunchiul; 8-axul coroanei; 9-şarpante; 10-subşarpante; 11-ramuri de
garnisire; 12-săgeata.

Organele plantelor pomicole pot fi împărţite în:

- organe vegetative din care fac parte: rădăcina (organ hipogeu),
tulpina, mugurii, lăstarii şi frunza.
- organe de reproducere din care fac parte: florile, fructele, seminţele.
După durata de viaţă, organele pomilor sunt anuale şi multianuale.
Organele anuale trăiesc numai câteva zile sau luni şi apoi se transformă în alte
organe sau mor. Organele multianuale au o durată de viaţă de câţiva ani sau
egală cu a pomului şi asigură formarea pe ele a organelor anuale.
Organele vegetative situate sub nivelul solului alcătuiesc rădăcina
individului cultivat. În majoritatea cazurilor la pomi, organele hipogee
(rădăcinile) sunt formate de portaltoi bine adaptaţi la mediul local şi rezistenţi
la condiţiile nefavorabile, dar sunt şi cazuri când soiurile sunt cultivate pe
rădăcini proprii.
Rădăcina (hepibiontul) - Este partea subterană a unei plante
pomicole, cu numeroase funcţii dar în principal de fixare a unei plante, de
absorbţie a substanţelor nutritive şi a apei, de primă sinteză a substanţelor
organice, de depozitare ş. a.
Totalitatea rădăcinilor formează sistemul radicular. Rădăcinile pot fi
clasificate după mai multe criterii:
A - După origine, rădăcinile se încadrează în:
- rădăcini embrionare ce îşi au originea în radicula embrionului. Aceste
rădăcini se întâlnesc la pomii obţinuţi din seminţe şi la cei altoiţi pe portaltoi
generativi;

8
 - rădăcini adventive ce îşi au originea în periciclul tulpinii. Vom întâlni
astefel de rădăcini la pomii înmulţiţi pe cale vegetativă (marcotaj, butăşire,
microînmulţire).
B - După poziţia de creştere în sol pot fi:
- rădăcini orizontale - acelea ce cresc aproape paralel cu suprafaţa
solului sau formează un unghi de 60 - 900 cu verticala.
- rădăcini oblice - sunt cele care formează un unghi cuprins între 30 -
600 cu verticala imaginară.
- rădăcini verticale - cele care realizează un unghi de până la 300 cu
verticala.
C - După dimensiuni se împart în:
- rădăcini de schelet, încadrându-se în această grupă, rădăcinile de
peste 30 cm lungime şi o grosime ce depăşeşte 3 mm ajungând la peste 10 - 15
cm în diametru. Prima rădăcină schelet este pivotul (sau rădăcina embrionară).
Pe pivot se inseră, rădăcini de ordinul I, II, III. Aceste rădăcini trăiesc mult,
unele dintre ele tot atât cât trăieşte şi pomul. Din această cauză, sunt
considerate elemente permanente ale organelor hipogee. La portaltoii înmulţiţi
pe cale vegetativă, pivotul lipseşte.
- rădăcini de garnisire (fibroase sau de tranziţie) - ele garnisesc
rădăcinile de schelet şi au dimensiuni de 0,5 - 30 cm lungime, iar grosimea de
1 - 5 mm.
- rădăcini absorbante cu lungimea de 0,1 - 0,4 cm, iar grosimea de 0,1 -
1 mm cu o culoare albă şi o durată scurtă de viaţă 15 - 25 zile. Aceste rădăcini
sunt acoperite la rândul lor cu un însemnat număr de perişori absorbanţi sau
înlocuiţi la unele specii (nuc, alun, coacăz) de micoriză, ce realizează
absorbţia.
D - După funcţiile ce le îndeplinesc, pot fi:
- rădăcini axiale, sunt rădăcinile aflate în vârful rădăcinilor de schelet
cu funcţii de pătrundere în sol. Aceste rădăcini sunt albe, iar viteza şi direcţia
de creştere a rădăcinilor axiale este influenţată de textura şi structura solului,
de prezenţa oxigenului şi a substanţelor hrănitoare.
- rădăcini absorbante, sunt rădăcini cu funcţii de absorbţie şi prima
sinteză a substanţelor. Sunt de dimensiuni mai reduse (până la 4mm lungime şi
1 mm diametru), dar sunt foarte numeroase, îmbrăcând cele mai tinere
segmente ale organelor hipogee.
Reţinem : Din cele mai înainte rezultă că, pentru a fi bine utilizate,
îngrăşămintele trebuie administrate în această zonă în care se găsesc cele mai
multe rădăcini absorbante.
- rădăcini intermediare, sunt cele ce provin din rădăcini absorbante şi
au o durată de 10 - 15 zile cu rol de transport de la rădăcinile absorbante la
conducătoare a substanţelor;
- rădăcini conducătoare, sunt rădăcini a substanţelor absorbite şi a
substanţelor elaborate de frunze spre rădăcini. Sunt de culoare brun închis, iar
după o perioadă scurtă, în aceste rădăcini apar îngroşări secundare şi ele devin
rădăcini de schelet.

9
 Reţinem : Întrucât creşterea tuturor organelor este influenţată de buna
funcţionare a rădăcinilor, iar numeroasele lucrări agrotehnice între care:
arături, praşile, îngrăşare, irigare sunt dependente de arhitectonica sistemului
radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere
al acestuia. Modul de repartizare şi spaţiu al rădăcinilor poartă denumirea de
arhitectonica sistemului radicular. Această arhitectonică este influenţată în
primul rând de însuşirile biologice ale portaltoiului şi altoiului, iar în secundar
de particularităţile mediului edafic şi de umiditate. Studiul şi cunoaşterea
arhitectonicii sistemului radicular prezintă o deosebită importanţă pentru
alegerea terenului, pentru înfiinţarea plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului
de folosire şi lucrare a solului, pentru irigare, pentru fertilizare etc.
Cunoaşterea caracteristicilor şi respectiv arhitectonica sistemului
radicular se poate realiza prin numeroase metode: metoda profilului, metoda
staţionară, dar principala rămâne metoda scheletului.
Funcţiile organelor hipogee – Rădăcinile exercită numeroase funcţii
necesare pentru buna desfăşurare a activităţii sistemului plantă-individ, căruia
îi aparţin: ancorarea în sol, absorbţia şi transportul apei şi a substanţelor
hrănitoare, respiraţia, depozitarea, sinteza primară a unor compuşi organici,
excreţia, sinteza sau conversia substanţelor biostimulatoare etc.
a) Ancorarea în sol (sau fixarea pomului). Această funcţie de ancorare
este în legătură directă cu textura şi adâncimea solului livezii, dar depinde în
primul rând de particularităţile genetice ale portaltoiului în privinţa distribuţiei
spaţiale, densităţii, rezistenţei şi adâncimii rădăcinilor. Factorii care
influenţează creşterea totală a individului au efect direct şi asupra ancorării.
Portaltoii viguroşi au o mai bună ancorare în sol decât cei de vigoare redusă,
care necesită chiar şpalier sau alt mijloc de susţinere.
b) Absorbţia apei şi a substanţelor hrănitoare. Este o funcţie principală
şi are rolul de a satisface nevoile de transpiraţie şi de hrană ale pomului.
Absorbţia se efectuează, în principal prin intermediul perilor radiculari, dar s-a
constatat că apa poate pătrunde în rădăcini şi prin intermediul scoarţei, care
este mult mai permeabilă pentru apă decât coaja tulpinii. Această
particularitate devine foarte importantă în cazul transplantărilor, când
rădăcinile se pot usca definitiv prin pierderea foarte rapidă a apei.
c) Transportul (sau conducerea) substanţelor absorbite către frunze este
continuu de la vârful rădăcinii până la frunze. Paralel cu acest transport se
desfăşoară şi deplasarea substanţelor elaborate de frunze către vârfurile de
creştere ale rădăcinilor sau către locurile de depozitare.
d) Respiraţia. Majoritatea speciilor fructifere, manifestă mari nevoi
faţă de oxigenul din sol. Dintre rădăcini , cele nou formate sunt mai
pretenţioase faţă de oxigen decât cele mai în vârstă. Rădăcinile absorbante sunt
foarte sensibile la lipsa de oxigen. De asemenea , situaţii de stres în privinţa
respiraţiei pot apărea în solurile bătătorite cu textura fină sau în cele inundate.
e) Depozitarea. Această funcţie este mai puţin accentuată în perioada
de creştere activă, când substanţele elaborate de frunze sunt aproape în
totalitate consumate, dar se accentuează în perioadele cînd creşterile scad, iar

10
frunzişul atinge suprafaţa maximă. Depozitele de substanţă de rezervă
existente în rădăcini conferă pomilor o mare vitalitate, ele putând fi mobilizate
în diferite momente ale ciclului anual de viaţă sau în cazuri de accidente:
creşterile de primăvară ale rădăcinilor, care se manifestă mult înainte de
intrarea în vegetaţie a organelor epigee, etc.
f) Sinteza primară a unor compuşi organici. În cadrul rădăcinilor mai
ales a celor absorbante, s-a constatat transformarea azotului anorganic absorbit
din sol în substanţe organice, folosind energia rezultată din descompunerea
hidraţilor de carbon.
g) Conversia sau sinteza substanţelor bioactive. O importantă funcţie a
rădăcinilor este biosinteza şi transportul hormonilor vegetali: auxine,
gibereline, citokinine, acidul abscizic şi etilenul.
h) Secreţia (denumită excreţie) constă în eliminarea din rădăcini în
mediul exterior a unor substanţe dintre care unele au acţiune solubilizantă
asupra sărurilor complexe din sol, altele contribuie la dezvoltarea rizosferei,
iar o altă categorie o constituie substanţele toxice care conduc la aleopatie.
În codiţii optime de umiditate, rădăcinile absorbante formează relaţii de
micoriză cu anumite ciuperci. Această micoriză modifică structura rădăcinii,
stimulând hipertrofia şi ramificarea. Hifele ciupercii se găsesc pe suprafaţa
rădăcinii şi creează pentru rădăcinile care cresc în condiţii moderate şi cu
deficienţe minerale un mediu care intensifică acumularea hidraţilor de carbon.
Prezenţa micorizei sporeşte absorbţia substanţelor hrănitoare în
general, dar în mod deosebit în solurile sărace în fosfor. De asemenea
facilitează pătrunderea apei în rădăcini şi sporeşte rezistenţa rădăcinilor la
atacul microorganismelor dăunătoare.
i) Înmulţire vegetativă. Pentru unele specii pomicole, cum ar fi: prunul,
vişinul, zmeurul, murul, rădăcinile mai au şi funcţia de înmulţire vegetativă.
Aceasta se datorează faptului că, pe rădăcinile acestor specii, se formează
muguri adventivi care apoi evoluează în drajoni. Aceşti drajoni dacă sunt
detaşaţi şi replantaţi , vor da naştere la noi indivizi.
j) Substanţe aleopatice. Prin aleopatie se înţelege interacţiunea
negativă dintre anumite substanţe lăsate de plantă în sol şi creşterea rădăcinilor
unei plante învecinate din aceeaşi specie sau din specii diferite. În grupa
substanţelor aleopatice sunt cuprinse exsudate ale rădăcinilor sau produse
rezultate din descompunerea unor ţesuturi sau a unor rădăcini întregi.
Prezenţa în sol a substanţelor aleopatice contribuie la apariţia
fenomenului de oboseală a solului, care se înregistrează în cazul replantării cu
pomi a unor suprafeţe recent defrişate.
Observaţie: Creşterea rapidă a rădăcinilor favorizează atât capacitatea
de absorbţie, cât şi de secreţie a rădăcinilor, dacă îmbunătăţirea condiţiilor de
nutriţie a pomilor, în timp de deficienţele de nutriţie cu azot, cu fosfor precum
şi anumite erbicide reduc secreţia rădăcinilor.

11
 TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă rădăcina?
Răspuns:
Este partea subterană a unei plante pomicole, cu numeroase funcţii dar în
principal de fixare a unei plante, de absorbţie a substanţelor nutritive şi a
apei.

2. După poziţia de creştere în sol a rădăcinilor, care sunt tipurile

de rădăcini existente.
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care tipuri de rădăcini sunt considerate organe permanente ale
organelor hipogee.
a) Rădăcinile de semischelet;
b) Rădăcinile de schelet;
c) Rădăcinile adventive;
d) Rădăcinile axiale;
e) Rădăcinile conducătoare.
Rezolvare : b.

De rezolvat:
2. Care dintre următoarele funcţii este în legătură directă cu
textura şi adâncimea solului livezii şi are rol de fixare:
a) Înmulţirea vegetativă;
b) Sinteza primară a unor compuşi organici;
c) Respiraţia;
d) Ancorarea în sol;
e) Înmulţirea generativă.
Rezolvare:

1.3. Particularităţile organelor epigee ale pomilor fructiferi

Partea supraterană a pomului ce începe de la colet şi până la ultima

creştere anuală poartă denumirea de tulpină. Locul de trecere de la rădăcină la
tulpină poartă numele de colet.
Tulpina îndeplineşte ca şi rădăcina numeroase funcţii :
- de susţinere a frunzelor, fructelor, de transport a sevei, de creştere
şi altele.
Morfologic tulpina este compusă din două părţi: trunchi şi coroană.

12
 Trunchiul este porţiunea cuprinsă între colet şi prima ramură a
coroanei, fiind partea de tulpină neramificată.
Proiectarea lungimii trunchiului se poate face în livadă, în primăvara
anului I de la plantare când pomii se livrează din pepinieră sub formă de vergi
de un an, sau proiectarea se face în câmpul II al pepinierei pentru pomii ce se
livrează cu coroană. Înălţimea trunchiului este dependentă de tipul de livadă şi
poate fi:
- scurt de 40 - 60 cm;
- mijlociu de 60 - 100 cm;
- înalt de 100 - 120 cm.
La pomii tineri trunchiul are scoarţa netedă, iar la la pomii maturi
scoarţa devine aspră, se exfoliază şi poartă numele de ritidom. Culoarea şi
modul de exfoliere a ritidomului este diferită de la specie la specie şi de la soi
la soi şi constituie caractere de identificare.
Coroana este formată din axul pomului şi totalitatea celorlalte ramuri
cu vârste diferite. În perioada de repaus toate ramificaţiile tulpinii poartă
numele de ramuri. În perioada de vegetaţie ramificaţiile în creştere ale tulpinii
cu frunze pe ele şi care se formează din muguri vegetativi sau micşti poartă
numele de lăstari. După căderea frunzelor lăstarii se transformă în ramuri
anuale.
Axul pomului este prelungirea trunchiului în interiorul coroanei şi se
încheie cu ultima creştere anuală numită săgeată.
Ramurile din coroană pot fi grupate după morfologia şi biologia lor în:
a) Ramuri de schelet – sunt cele care formează scheletul pomului de
ordinul I, II şi au durată cât durata pomului. Ele sunt groase, conice, cu
descreşterea grosimii de la inserţie spre periferie.
Modul de grupare natural al ramurilor schelet, prezenţa sau absenţa
axului, definesc forma de coroană a pomului. În funcţie de prezenţa axului
putem avea coroane cu ax şi fără ax.
Coroanele cu ax pot fi: piramidale, îngust piramidale, fusiforme ş.a.,
iar cele lipsite de ax sunt globuloase, plângătoare.
Ramurile de schelet ce pornesc direct din ax se numesc şi de ordinul I
sau şarpante (braţe).
Ramificaţiile formate pe cele de ordinul I se numesc ramuri de ordinul
II sau subşarpante.
Ramurile de ordinul II pot fi groase şi menţinute tot pentru scheletul
pomului.
Indiferent de ordin ramura care generează prin ramificare altă ramură,
poartă numele de ramură mamă, iar ramurile rezultate se numesc ramuri fiice.
Ramurile fiice care provin din lăstari crescuţi pe ramuri mame formate în anul
precedent, poartă numele ramuri normale. Ramurile care apar din lăstari
crescuţi pe ramuri formate în anul respectiv, se numesc ramuri anticipate.
Astfel, în funcţie de poziţia lor pe ramură, ramurile fiice pot fi:
terminale sau de prelungire, laterale, concurente şi ramuri lacome.

13
 - Ramurile de prelungire se formează din mugurii terminali, dar
datorită polarităţii sunt cele mai viguroase şi ele asigură creşterea în volum a
coroanei.
- Ramurile laterale se formează din mugurii laterali. Vigoarea lor
depinde de vârsta pomului, poziţia în coroană a ramurei mamă, de unghiul ei
faţă de verticală etc.
De obicei, între ramurile de prelungire şi cele laterale trebuie să fie o
distanţă minimă de 10 cm pentru a nu se concura.
- Ramurile concurente sunt acelea care se formează din muguri
subterminali.
Prin poziţia lor concurează ramura de prelungire, de aceea la formarea
scheletului asemenea ramuri se înlătură.
- Ramurile lacome se formează în faza de bătrâneţe a pomilor din
mugurii adventivi situaţi la partea superioară şi la locurile de curbură a
ramurilor de schelet. Se numesc lacomi datorită ritmului rapid de creştere.
Aceste ramuri lacome dacă sunt bine plasate în coroana pomului, ele pot fi
corect dirijate şi pot fi folosite la reîntinerirea pomului.
Unghiul format de ramurile de ordinul II cu cele de ordinul I sau cele
de ordinul I cu axul pomului, se numeşte unghi de inserţie. Unghiul format în
plan orizontal, între două ramuri ce se succed pe ax, se numeşte unghi de
divergenţă. Aceste unghiuri participă la formarea coroanei. Înlăturarea
ramurilor schelet din coroană, schimbă forma de coroană.
Distanţa dintre punctele de inserţie a două ramuri de acelaşi ordin sau
de ordine succesive poartă numele de distanţă de ramificare.
b) Ramuri de semischelet – Ele se mai numesc ramuri de legătură şi fac
legătura între ramurile de schelet şi ramurile de rod. Sunt ramuri ce garnisesc
scheletul pomului şi au lungimea de la câţiva cm la peste 1 m. Durata lor de
viaţă în medie 2 - 10 ani în funcţie de specie. Aceste ramuri pot fi menţinute în
pom atât timp cât asigură creşterea pe ele a unor ramuri de rod viguroase cu
potenţial ridicat de producţie. Ramurile de semischelet se întineresc periodic
prin tăierile de rodire şi reîntinerire.
Nu sunt elemente stabile ale coroanei pomilor încât pot fi scurtate sau
pot fi suprimate fără a schimba forma de coroană a pomilor. Sunt soiuri ce
formează un număr însemnat de ramuri semischelet, formând coroane dese dar
şi soiuri ce formează un număr mic de ramuri semischelet realizând coroane
rare.
c) Ramurile anuale – În funcţie de dimensiunile şi poziţia lor ramurile
anuale sunt de două categorii :
- ramuri anuale de schelet – care se formează de obicei din mugurii
situaţi în prima treime a ramurilor de schelet. Din aceste ramuri se aleg cele de
prelungire a scheletului existent şi noi ramuri de schelet pentru definitivarea
formei.
- ramuri anuale de garnisire – sunt ramurile care se formează din
mugurii vegetativi şi micşti. Aceste ramuri sunt de regulă mai scurte şi mai
subţiri. Durata de viaţă a acestor ramuri este de un an, deoarece prin evoluţia

14
mugurilor vegetativi sau micşti, pe ele se formează alte formaţiuni şi se
transformă în ramuri purtătoare de ramuri de garnisire adică în ramuri de
semischelet.
În funcţie de felul mugurilor de pe ele ramurile de garnisire se împart
în două:
- ramuri de garnisire vegetative – care au numai muguri vegetativi;
- ramuri de garnisire florifere sau de rod – care alături de mugurii
vegetativi au şi muguri de rod (floriferi sau micşti).
d) Ramurile de rod garnisesc şi ele ramurile de semischelet sau schelet.
Sunt formaţiuni cu lungimea de 1 cm la 60 - 120 cm cu un ţesut spongios,
bogat în hidraţi de carbon cu durată de viaţă variabilă 1 - 18 ani. Cunoaşterea
lor prezintă o deosebită importanţă în aplicarea tăierilor. Pot fi în devenire sau
ramuri de rod tipice.
Ramurile de rod în devenire poartă numai muguri vegetativi şi pot
evolua în 1 - 2 - 4 ani în ramuri de rod propriu-zise.
Ramurile de rod propriu-zise poartă muguri floriferi sau micşti sau şi
muguri vegetativi şi floriferi. Ramurile de rod propriu-zise şi în devenire
roditoare sunt caracteristice pentru fiecare specie pomicolă.
Mugurii - sunt organe cu rol de reluare anuală a procesului de creştere
şi fructificare.
După poziţia lor pe ramuri se clasifică în:
- muguri terminali - aşezaţi întotdeauna la vârful ramurilor cu
evoluţie în lăstari când sunt vegetativi sau în flori şi frunze când sunt micşti
(măr, păr, gutui);
- muguri laterali (sau axiali) - aşezaţi de-a lungul ramurilor. Se
dezvoltă în lăstari laterali când sunt vegetativi sau în flori când sunt floriferi.
La rândul lor pot fi: principali şi stipelari.
Mugurii laterali principali se dezvoltă la subţioara frunzelor şi sunt
bine evidenţiaţi. Evoluează în lăstari sau flori în funcţie de morfologia lor.
Mugurii stipelari (suplimentari) sunt alături de cei principali. Ei pot fi
aşezaţi de o parte şi alta a celui principal în care caz se numesc colaterali, sau
sub acesta când se numesc seriali. La cireş, vişin, măr, păr, gutui, mugurii
stipelari nu se dezvoltă decât în cazuri accidentale. La piersic, prun, cais,
mugurii amplasaţi colateral sunt dezvoltaţi în muguri floriferi.
- mugurii dorminzi provin din mugurii axilari nedezvoltaţi, situaţi la
baza ramurilor. Se găsesc pe ramuri de peste un an şi se dezvoltă numai în
cazul unor tăieri puternice sau când o parte din ramură a fost accidentată.
- mugurii adventivi se formează din cambiu şi felogen pe orice
porţiune din tulpină sau rădăcină. Ei rămân sub scoarţă neevidenţiaţi, dar pot
reface organele înlăturate. Mugurii adventivi de pe rădăcini evoluează în
lăstari numiţi drajoni.
După organele pe care le generează mugurii se clasifică în:
a) Muguri vegetativi, caracterizaţi printr-o formă conică, diametru mare
la bază şi mic spre mijloc şi vârf. Generează întotdeauna lăstari de dimensiuni

15
variabile (1-200 cm). Pe lăstari mugurii în formare se numesc ochi. În funcţie
de condiţiile interne şi externe ei pot evolua în muguri vegetativi sau floriferi.
b) Muguri floriferi care sunt de obicei mai mari decât cei vegetativi.
Prezintă diametrul mare la mijloc şi vârful rotunjit. Evoluează într-o floare la
piersic, cais sau 2-3 la prun, migdal sau mai multe flori la cireş, vişin.
c) Muguri micşti, sunt cei care generează o rozetă de frunze şi o
inflorescenţă (la măr, păr) sau un lăstar cu o floare în vârf (la gutui) sau lăstar
cu două flori în vârf (nuc, alun) sau lăstar cu inflorescenţe (zmeur, coacăz).
Lăstarii - în fiecare primăvară din mugurii vegetativi cresc noi
formaţiuni numite lăstari. Acestea poartă până toamna frunze. Lăstarii pot
avea grosimi, lungimi, culori şi chiar mod de creştere diferit (drepţi, sinuoşi,
geniculaţi) funcţie de specie şi soi.
Suprafaţa lor poate fi pubescentă sau glabră, cu număr şi forme diferite
ale lenticelelor glandelor, toate fiind în funcţie de specie şi soi, contribuind la
identificarea lor.
După poziţia lor pe ramură din care au evoluat şi după timpul de
evoluţie se clasifică în:
- lăstari de prelungire sau terminali, cei ce se formează din mugurele
terminal al unei ramuri sau al axului continuînd prelungirea lor;
- lăstarii laterali sunt cei generaţi din mugurii axiali (laterali) ai
ramurilor sau axului. După căderea frunzelor devin ramuri laterale iar în timp,
ramuri schelet sau de rod;
- lăstarii concurenţi sunt de fapt tot lăstari laterali situaţi imediat sub
primul lăstar de prelungire, de obicei pe partea superioară a ramurilor din care
se formează. Fiind avantajaţi ca poziţie , ei concurează lăstarul de prelungire;
- lăstarii anticipaţi se formează pe lăstarii în creştere ai aceluiaşi an
din ochii de la subţioara frunzelor. Apar la piersic, cais, migdal;
- lăstarii lacomi se dezvoltă pe lemn vechi din muguri dorminzi sau
adventivi situaţi pe ramuri schelet sau ax. Prezintă o creştere verticală intensă,
realizând 1,5 - 2 cm într-o singură perioadă de vegetaţie.
Toţi lăstarii apăruţi într-un an după căderea frunzelor se numesc ramuri
anuale, păstrând denumirea din clasificarea prezentă şi anume: ramuri anuale,
terminale, laterale, concurente, anticipate, lacome. Ele formează în totalitate
creşterile anuale ale pomului.
Frunza este organul vegetativ ce se formează pe lăstar. Speciile
pomicole prezintă în general frunze simple, excepţie făcând zmeurul, murul,
căpşunul, nucul ce prezintă frunze compuse. Frunzele simple pot avea
marginea limbului ca la gutui, sau dinţată ca la majoritatea speciilor. Frunzele
compuse pot fi formate din 3 - 5 foliole ca la căpşun, frag sau penate ca la nuc,
zmeur.
Limbul poate avea diferite forme: rotund, ovat, oblong, lanceolat,
eliptic ş.a. constituind împreună cu marginea, vârful, baza şi modul de
pubescenţă element de identificare a soiurilor.

16
 Peţiolul frunzei poate fi lung sau scurt, iar în secţiune transversală
poate fi cilindric sau canaliculat, cu glande nectarifere la baza lor sau fără
acestea, contribuind şi ele la identificarea soiurilor.

TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă coroana pomului şi din ce este formată?

Răspuns:
Coroana reprezintă un element din tulpina pomului şi este formată din axul
pomului şi totalitatea celorlalte ramuri cu vârste diferite.

2. Din cine se formează ramurile lacome şi când se formează.

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. De câte feluri sunt ramurile de rod.
a) Ramuri de rod în devenire;
b) Ramuri de rod propriu-zise;
c) Ramuri de rod terminale;
d) Ramuri de rod laterale ;
e) Ramuri de semischelet.
Rezolvare : a şi b.

De rezolvat:
2. Clasificaţi mugurii după organele pe care le generează.
a) Muguri activi;
b) Muguri vegetativi;
c) Muguri laterali;
d) Muguri floriferi;
e) Muguri micşti.
Rezolvare:

17
 REZUMATUL TEMEI

În cadrul temei respective s-a realizat o scurtă prezentare pe familii a

speciilor pomicole, dar şi o prezentare mai succintă a speciilor pomicole după
habitus adică după aspectul general al pomilor. Clasificarea este întregită de
ultima clasificare şi anume de cea pomicolă, unde sunt scoase în evidenţă cele
5 grupe după particularităţile biologice şi tehnologice.
Pentru o înţelegere mai clară a structurii pomului s-a trecut la
prezentarea foarte complexă a elementelor de bază ale unui pom, adică a celor
două părţi şi anume partea subterană şi cea supraterană. Întrucât creşterea
tuturor organelor este influenţată de buna funcţionare a rădăcinilor, iar
numeroasele lucrări agrotehnice sunt dependente de arhitectonica sistemului
radicular, este necesar a cunoaşte modul de instalare în sol, modul de creştere
al acestuia.
Rădăcinile exercită numeroase funcţii necesare pentru buna desfăşurare
a activităţii sistemului plantă-individ şi astfel am trecut la prezentarea lor
succintă.
Studiul sistemului radicular al pomilor aduce un mare sprijin în
rezolvarea unor probleme teoretice şi practice. Acest studiu uşurează
înţelegerea interdependenţei complexe între sistemul radicular şi partea
aeriană, între plantă şi sol, stabilind raportul ce există între sistemul radicular,
trunchi şi coroană.
În condiţii identice de climă şi tehnologie, dimensiunile pe care le ating
organele epigee sunt determinate de particularităţile interacţiunii soi-portaltoi.
Pentru a înţelege mai bine această interacţiune am trecut la prezentarea tuturor
componentelor care alcătuiesc tulpina, adică organul epigeu partea
supraterană.

18
 Tema nr. 2

CICLUL ONTOGENETIC AL PLANTELOR POMICOLE ŞI

METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN POMICULTURĂ
PENTRU INVESTIGAREA SISTEMULUI RADICULAR ŞI AERIAN

Unităţi de învăţare :
• Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi;
• Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular;
• Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian.

Obiectivele temei :
- cunoaşterea tuturor schimbărilor morfologice şi fiziologice
parcurse de pomii şi arbuştii fructiferi, adică ciclul individual de
viaţă.
- investigarea sistemului radicular la speciile pomicole pentru a
stabili posibilitatea înfiinţării unei plantaţii.
- stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în
viaţa pomului.
- efectele negative şi pozitive pe care le înregistrează partea
aeriană.

Timpul alocat temei : 6 ore

Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Sina Cosmulescu 2005 – Protecţia mediului în ecosistemele
pomicole. Editura Sitech, Craiova.

2.1. Perioadele de vârstă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi

A. PERIOADA EMBRIONARĂ
Durează de la fecundarea ovulului până la germinaţia seminţei,
exteriorizată prin alungirea radicelei. Fecundarea ovulului şi formarea
embrionului marchează începutul ciclului ontogenetic, începutul vieţii unui
nou individ care are toate particularităţile unui organism tânăr: caracterele şi
însuşirile insuficient consolidate, mare plasticitate şi capacitate de a asimila
condiţii noi.

19
 După fecundare are loc formarea elementelor constitutive ale
seminţelor noului individ: embrionul şi cotiledoanele. Completa formare a
acestora marchează maturitatea morfologică a seminţei care are loc pe planta
mamă. Seminţele pomilor mature morfologic, nu pot germina chiar dacă le
punem în condiţii de umiditate şi temperaturi favorabile. Aceasta se datorează
faptului că nu au ajuns la maturitatea fiziologică, fiind în repaus. Fiindcă
această maturitate fiziologică este denumită frecvent postmaturare.
În vederea parcurgerii postmaturării, seminţele pomilor au nevoie de
temperaturi cuprinse între 1 şi 4° C, de umiditate în jur de 30 % şi de aerisire.
În tehnologia pomicolă condiţiile necesare postmaturării seminţelor se
realizează printr-o lucrare specifică numită stratificare. Perioada embrionară
din ciclul ontogenetic se încheie cu procesul complex al germinaţiei
seminţelor. Perioada embrionară în tehnologia pomicolă este întâlnită numai în
activitatea de producere a portaltoilor generativi şi în cea de producere a noilor
soiuri. Datorită faptului că soiurile valoroase se înmulţesc prin altoire, în
tehnica de obţinere a lor nu este întâlnită perioada embrionară.
B. PERIOADA JUVENILĂ
Această perioadă mai este denumită şi perioada de tinereţe sau de
creştere. Perioada începe cu germinaţia seminţelor (alungirea rădăcinii) sau cu
pornirea în creştere a altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se
încheie cu apariţia primelor flori şi fructe. În decursul acestei perioade pomii
sunt inapţi pentru a forma fructe. Plantele juvenile obţinute din seminţe au în
plus particularităţile plantelor tinere: plasticitate accentuată a caracterelor şi
însuşirilor încă neformate; au posibilităţi mari de adaptare la condiţii noi;
manifestă compatibilitate mai bună la altoire şi emit mai uşor rădăcini în cazul
butăşirii şi a marcotajului; în primele faze au caracter de sălbatec; formează
frecvent variaţii mugurale.
În tinereţea pomilor creşterea se manifestă puternic atât la organele
epigee cât şi la organele hipogee ale pomului. An de an se formează noi
organe care se adaugă celor precedente, fenomen numit înnoire progresivă. În
această perioadă se formează cea mai mare parte a scheletului coroanei
(ramurile de ordinul I şi II). Polaritatea se manifestă puternic, apare frecvent
etajarea naturală, lăstarii manifestă tendinţa de creştere spre verticală,
coroanele se formează convergente, strânse. Rădăcinile se întind mult lateral şi
pătrund mult în adâncime. La începutul perioadei juvenile ramurile de rod
lipsesc, iar către sfârşitul ei se formează ramuri de rod neflorifere care
garnisesc creşterile anterioare. Vegetaţia pomilor tineri se prelungeşte până
târziu toamna, astfel că rezistenţa ramurilor la geruri mari de iarnă este redusă.
Intervenţiile din perioada de tinereţe trebuie să asigure formarea
scheletului, încetarea la timp a vegetaţiei toamna pentru a spori rezistenţa la
ger, să grăbească intrarea pomilor pe rod şi să li se asigure hrană din
abundenţă.
Pentru formarea scheletului se utilizează dirijarea prin schimbarea
poziţiei şi tăierea ramurilor, iar pomii trebuie bine aprovizionaţi cu hrană şi
apă. Trebuie asigurat un frunziş sănătos care să poată sintetiza această hrană,

20
prin aplicarea tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. De asemenea
trebuie evitat excesul de azot şi de apă în a doua jumătate a verii pentru
asigurarea coacerii lemnului şi încetarea la timp a vegetaţiei toamna. Scurtarea
perioadei de tinereţe şi grăbirea intrării pe rod se poate obţine prin utilizarea
înclinării şi a arcuirii ramurilor.
C. ÎNCEPUTUL RODIRII
Începutul rodirii este marcat de apariţia primelor fructe şi durează până
la obţinerea recoltelor maxime, susţinute an de an. În livezile clasice această
perioadă se extinde pe 7-10 ani, iar în cele intensive şi superintensive pe mai
puţini ani, în funcţie de particularităţile speciilor. În perioada de început a
rodirii , creşterile pomilor sunt încă puternice, lăstarii indicatori putând ajunge
la 80 cm. Creşterile scad în fiecare an pe măsura înaintării în vârstă. Înnoirea
progresivă este din ce în ce mai redusă. Coroana pomilor se îndeseşte,
completându-se cu ramurile de schelet de ordinul IV şi V, dar şi de
semischelet, ajungându-se la definitivarea coroanei. Numărul ramurilor de rod
sporeşte într-un ritm rapid.
În această etapă apare o funcţie nouă în viaţa pomilor şi anume rodirea.
Raportul acestei noi funcţii cu creşterea , permite împărţirea perioadei în două.
În prima parte, denumită creştere şi rodire, fenomenul dominant rămâne
creşterea, rodul fiind reprezentat de fructe puţine şi mari, dar al căror număr
sporeşte an de an.
În cea de-a doua etapă fructificarea ajunge predominantă, astfel că este
denumită rodire şi creştere. Recoltele continuă să crească în fiecare an, fiind
mai mari decât în anul precedent, iar fructele sunt de dimensiuni normale,
specifice soiului. De fapt, volumul recoltelor este în directă dependenţă de
numărul ramurilor de rod care, la rândul lor depind de creşterile anterioare.
Succesiunea acestor fenomene este următoarea: creşterile mari şi numeroase
dintr-un an sunt urmate de sporirea numărului de ramuri de rod şi apoi de o
recoltă abundentă.
În perioada de început a rodirii se fac anumite intervenţii şi anume: se
continuă formarea scheletului, completarea coroanelor şi se urmăreşte
stimularea formării ramurilor de rod într-un număr cât mai mare, se fac tăieri
de rărire a coroanei, se urmăreşte asigurarea hranei şi a apei în cantităţi mai
mari decât în perioada de tinereţe precum şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
De asemenea, intervin lucrările de îngrijire a rodului împotriva accidentelor
climatice, în special împotriva brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară,
împiedicarea căderii premature.
D. PERIOADA DE MARE PRODUCŢIE
Este cea mai importantă din punct de vedere economic. Această
perioadă începe o dată cu apariţia recoltelor mari, care se menţin aproximativ
la acelaşi nivel timp îndelungat. Astfel: în livezile clasice la pomacee 20-25 de
ani, iar la drupacee 10-15 ani; în cele intensive şi superintensive 8-10 ani.
Încheierea perioadei este marcată de scăderea recoltelor an de an, fără a mai
reveni la nivelul anterior. Ajunşi în perioada de mare producţie pomii
manifestă lipsă de plasticitate, au caracterele şi însuşirile consolidate. În

21
perioada de mare producţie, în fiecare an creşterile sunt mai mici. Înnoirea
progresivă este foarte slabă, lungimea lăstarilor indicatori este doar de 1015
cm. În decursul acestei perioade fructificarea domină toate celelalte fenomene,
ceea ce permite să mai fie denumită rodire. Ramurile de schelet se arcuiesc
sub greutatea rodului şi formează arcadele de rodire, iar coroanele pomilor
sunt răsfirate cu ramuri atârnând şi arcade suprapuse.
Uscarea ramurilor de rod îmbătrânite, care apare tot ca un fenomen nou
în viaţa pomilor, avansează an de an spre exteriorul coroanei. Din această
cauză fenomenul este denumit uscarea centrifugă a ramurilor de rod. Numărul
ramurilor de rod din coroana pomilor se menţine foarte mare şi aproximativ
constant de un an la altul şi explică recoltele mari şi relativ constante pe
întreaga perioadă.
Fructificarea se deplasează an de an spre exteriorul coroanei o dată cu
ramurile de rod iar fructele sunt de dimensiuni normale, specifice soiului.
Vegetaţia pomilor în perioada de mare producţie începe mai devreme
primăvara şi se termină timpuriu toamna. În legătură cu rodirea, în această
perioadă de vârstă, la unele specii (măr, păr, prun) mai apare un fenomen nou
şi anume rodirea neregulată a pomilor sau alternanţa de rodire. Această
denumire indică faptul că se înregistrează unii ani cu fructificare abundentă
urmaţi de alţi ani complet lipsiţi de recoltă sau cu recoltă mică.
Lucrările aplicate în perioada de mare producţie urmăresc asigurarea
fructificării regulate, care se obţine prin aplicarea îngrăşămintelor, asigurarea
pomilor cu hrană şi apă şi prin stabilirea unei încărcături normale a pomilor cu
muguri de rod. Către sfârşitul perioadei, când creşterile lăstarilor indicatori
sunt mici, apare necesitatea tăierilor ceva mai severe decât în etapele
anterioare.
E. DIMINUAREA RODIRII
Această perioadă de vârstă se instalează în viaţa pomilor o dată cu
micşorarea an de an a recoltelor de fructe şi se încheie cu încetarea completă a
rodirii. Practic procesul de înnoire progresivă nu mai are loc. În această
perioadă apar uscături în porţiunile terminale descendente ale ramurilor arcuite
sub greutatea fructelor. Apare un fenomen nou în viaţa pomilor denumit
uscare centrifugă a ramurilor de schelet.
Prezenţa rodului şi apariţia uscării permit caracterizarea începutului
perioadei ca fiind, etapa de rodire-uscare. În această etapă alternanţa de rodire
se accentuează. Noua recoltă este mai mică decât cea înregistrată cu doi, trei
ani înainte. Uscarea centripetă în a doua parte a perioadei, se accentuează,
rodirea scade şi apare un fenomen nou şi anume reîntinerirea naturală prin
formarea unor lăstari lacomi plasaţi pe locurile cele mai înalte ale ramurilor de
schelet curbate.
Apariţia acestor lăstari lacomi către interiorul coroanei înseamnă o
înnoire regresivă, deoarece volumul coroanei scade. Situaţia pomilor poate fi
caracterizată prin enumerarea celor trei fenomene în ordinea importanţei lor şi
anume: uscare - rodire - creştere.

22
 Accentuarea uscării centrifuge a ramurilor de rod şi lipsa creşterilor
ramurilor de schelet provoacă scăderea continuă a numărului de ramuri de rod
din coroana pomului. Rodirea este în fiecare an mai mică decât în anul
precedent, şi se deplasează tot mai accentuat către periferia coroanei. Chiar
dacă recoltele scad prin lucrările aplicate se urmăreşte asigurarea pomilor cu
hrană şi apă din abundenţă, ca şi în perioada de rodire maximă. Se aplică tăieri
mai severe decât în perioada anterioară şi se fac scurtări în lemn de 4 până la
şase ani cu scopul de a stimula creşterile.
Se întineresc ramurile de rod şi de semischelet prin tăieri de rodire, iar
lăstarii lacomi sunt utilizaţi pentru completarea golurilor apărute în coroană. În
această perioadă trebuie tratate rănile de pe trunchiul şi ramurilor pomilor,
deoarece ele se vindecă mai greu. De asemenea se combat bolile şi dăunătorii
şi se iau măsuri pentru prevenirea accidentelor climatice.
F. PERIOADA DE DECLIN
Această perioadă se mai numeşte şi perioadă de bătrâneţe, şi se
caracterizează prin lipsa rodului şi prin uscarea accentuată şi progresivă a
ramurilor de schelet. Uscarea se continuă de la vârfuri către bază şi cuprinde
aproape toate ramurile din coroană. Volumul coroanei se micşorează accentuat
şi continuu.
Caracterizarea succintă a situaţiei în care se găsesc pomii este uscare şi
creştere. Pomii la care rodirea a încetat şi uscarea este accentuată au energia
de creştere atât de redusă, încât nu mai pot fi reîntineriţi. Dacă fenomenul este
sesizat din timp la începutul perioadei de declin, există posibilitatea să li se
prelungească durata de viaţă economică. Aceasta se poate realiza prin tăieri de
regenerare, prin intermediul cărora se reduce mult volumul coroanei. În urma
acestor tăieri apar creşteri noi, care refac coroana şi după doi-trei ani, se obţin
recolte destul de bune încă aproximativ patru-cinci ani. În acest timp trebuie
aplicate lucrările de îngrijire ca şi în perioada de rodire maximă.

TEST DE EVALUARE

1. Când începe şi când se încheie perioada juvenilă?

Răspuns:
Perioada începe cu germinaţia seminţelor sau cu pornirea în creştere a
altoiului (în cazul pomilor înmulţiţi prin altoire) şi se încheie cu apariţia
primelor flori şi fructe.

2. Care sunt intervenţiile din perioada de tinereţe?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum se poate realiza scurtarea perioadei de tinereţe şi grăbirea
intrării pe rod?

23
 a) Înclinarea ramurilor;
b) Tăierea ramurilor;
c) Arcuirea ramurilor;
d) Ridicarea ramurilor pe verticală;
e) Fără ridicarea ramurilor pe verticală.
Rezolvare : a şi c.

De rezolvat:
2. Care sunt fenomenele care apar în perioada de mare producţie,
asupra ramurilor de rod?
a) Alternanţa de rodire;
b) Întinerirea ramurilor de rod;
c) Uscarea centrifugă a ramurilor de rod;
d) Reîntinerirea naturală;
e) Îmbătrânirea ramurilor de rod.
Rezolvare

2.2. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului radicular

Obiectivele urmărite prin studiul sistemului radicular pot fi rezumate

astfel:
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a îngrăşămintelor;
- stabilirea zonei şi momentului de aplicare a lucrărilor solului;
- stabilirea cauzelor ce determină o serie de fenomene negative în viaţa
pomului;
- uscarea unor ramuri, apariţia de pete necrotice pe frunze, căderea
timpurie a frunzelor;
- investigarea sistemului radicular la speciile studiate pentru a stabili
posibilitatea înfiinţării unei plantaţii.
Prin studiul sistemului radicular se urmăreşte:
- stabilirea cantitativă a sistemului radicular;
- arhitectonica sistemului radicular şi volumul de sol explorat;
- stabilirea adâncimii de instalare a rădăcinilor orizontale şi verticale;
- stabilirea zonei cu cele mai multe rădăcini active;
- stabilirea dinamicii de creştere, în funcţie de specie, portaltoi, soi,
condiţii agrofitotehnice şi pedoclimatice;
- studiul dinamicii de creştere în ciclul anual şi ontogenetic.
Metodele de cercetare pentru studierea sistemului radicular la plantele
pomicole, sunt:
1. metoda scheletului;
2. metoda profilului;
3. metoda probelor sau monolitului liber;
4. metoda staţionară.
Metoda scheletului este cea mai utilizată şi constă în dezgroparea
rădăcinilor după direcţia de creştere în sol, prin eliberarea treptată de pământ şi

24
schiţarea acestora pe hârtie milimetrică, cu păstrarea scării de profil (figura
2.2.1.).
Metoda permite determinarea modului de răspândire a rădăcinilor
orizontale şi adâncimea rădăcinilor orizontale şi verticale, dă o imagine clară
asupra elementelor cantitative şi calitative, determină zona rădăcinilor
absorbante şi se explică unele caracteristici de creştere în funcţie de sol,
specie, portaltoi.

Fig. 2.2.1. Metoda scheletului

Cu toate acestea metoda este greu de executat, iar procesul de creştere

şi fructificare la exemplarele studiate este deranjat.
Primele etape în desfăşurarea acestei metode sunt: se aleg pomii cei
mai tipici în funcţie de obiectivul cercetării, se efectuează măsurătorile
biometrice la partea aeriană (diametrul şi înălţimea coroanei şi trunchiului),
stabilirea volumului de dezgropare (în întregime, jumătate sau un sfert) şi
instalarea unor picheţi gradaţi (lungi de 60-75 la distanţe de 5-10 cm pe
întreaga zona ce va fi dezgropată; picheţii vor fi marcaţi pe lungimea lor la
distanţe de 5 cm). Dezgroparea se face pe sectoare circulare late de 1 m,
începând de la pom, înlăturându-se straturi de sol de 10-20 cm.
Dezgropatul în adâncime continuă până când nu se mai întâlneşte nici
o rădăcină, indiferent de dimensiunile lor. Pe măsură ce sunt descoperite, se
măsoară cele mai groase de 3 mm şi mai lungi de 4-5 cm. Rădăcinile rupte se
leagă cu grijă, păstrându-se distribuţia lor normală. Pe hârtie milimetrică se
face notarea lor, notând sub forma de fracţie (la numărător grosimea exprimată
în mm, iar la numitor adâncimea exprimată în cm) în orice punct de schimbare
a direcţiei de creştere a rădăcinii. Locul rădăcinilor cu direcţie verticală este
notat pe schiţă prin cerc în mijlocul căruia se află un număr de ordine. Fiecărei
rădăcini verticale, după desprinderea de cele orizontale, i se leagă câte o
etichetă ce poartă acelaşi număr ca şi pe schiţă.
După dezgroparea în întregime a unui orizont cu adâncimea de 20 cm,
se fotografiază aspectul general al rădăcinilor cu direcţie orizontală, se ridică
probe de sol necesare pentru stabilirea compoziţiei chimice şi fizice a solului,
a umidităţii. După efectuarea acestor observaţii, sistemul radicular se

25
reîngroapă, odată cu aplicarea îngrăşămintelor şi a irigării. Urmează
prelucrarea datelor obţinute şi întocmirea tabelelor şi a graficelor.
Metoda profilului (metoda Oscamp - Dragavtev) constă din
executarea de tranşee cu direcţie perpendiculară pe rădăcinile orizontale,
tranşee cu dimensiunile de 100/100 cm, iar adâncimea de săpare este până în
momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini (figura 2.2.2.).

Fig. 2.2.2. Arhitectonica sistemului radicular la soiul de măr Starkrimson

altoit pe portaltoiul M 9 (Cichi M., 2004)

Urmează apoi netezirea peretelui vertical, eliberarea capetelor

rădăcinilor şi schiţarea lor pe hârtie milimetrică, folosind următorul cod:
• (punct) – rădăcinile de 1-3 mm,
o (cerc) – rădăcinile de 4-8 mm,
 (cerc cu punct) – rădăcinile de peste 8 mm.
Probele de sol se ridică pe fiecare orizont, iar datele obţinute se
consemnează în tabele, grafice.
Principalele avantaje ale acestei metode sunt: diagnosticarea rapidă a
unor aspecte negative, permite determinarea modului de răspândire a
rădăcinilor orizontale pe stratul de sol şi subsol, este o metodă simplă, rapidă
şi uşor de executat. Prin aceasta metodă, însă, nu sunt puse în evidenţă
rădăcinile de direcţie verticală şi anumite aspecte cantitative.
Metoda probelor sau a monolitului liber este utilizată pentru
studierea dinamicii de creştere a rădăcinilor şi pentru diagnosticarea rapidă a
anumitor fenomene negative. Metoda este expeditivă, practică, se poate
executa tot timpul anului şi stânjeneşte în mică măsură procesul de creştere al
pomilor.
După stabilirea adâncimii de situare a masei rădăcinilor de garnisire
prin metoda scheletului şi a pomilor pentru studiu, se ridică probe în tot cursul
perioadei de vegetaţie, în sens circular, la periferia coroanei. Probele sau
monoliţii sunt blocuri mici de sol, se încorporează rădăcinile care pot avea
dimensiuni de 20-25 cm2; se ridică de la trei adâncimi 0-35 cm, 35-55 cm, 55-
75 cm. Probele ridicate sunt supuse unui curent de apă pentru separarea
rădăcinilor, iar pentru efectuarea analizelor ele se păstrează în vase cu apă.
Urmează apoi separarea lor pe categorii: rădăcini absorbante (culoare
alb-transparentă şi mai groase), rădăcini de trecere (culoare cenuşie, uneori

26
portocalie) şi rădăcini de conducere (culoare brun închis). Datele obţinute se
reprezintă grafic, notându-se concomitent date privind temperatura solului,
caracteristicile fizico-chimice ale solului, etc.
Metoda staţionară permite observarea permanentă a procesului de
creştere până la detalii privind activitatea perişorilor absorbanţi. Prin această
metodă se efectuează o observare sistematică a creşterii rădăcinilor în condiţii
naturale, prin intermediul unui geam fixat în sol, în poziţie orizontală, verticală
sau oblică, folosind o ramă cu geam.
Dimensiunile peretelui transparent pot fi de 1,5/1m, distanţa de trunchi
fiind de 75 cm. Întreaga suprafaţă a geamului este împărţită în pătrate cu latura
de 3 mm. Observaţiile se pot efectua cu ochiul liber sau cu lupa, citirea
efectuându-se la intervale scurte în funcţie de scopul cercetării.
Datele obţinute cu privire la lungimea şi grosimea rădăcinilor, la viteza
de creştere, dinamică şi direcţie, se consemnează pe hârtie milimetrică.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt metodele de cercetare pentru studierea sistemului

radicular?
Răspuns:
1. metoda scheletului;
2. metoda profilului;
3. metoda probelor sau monolitului liber;
4. metoda staţionară.

2. Ce se urmăreşte prin studiul sistemului radicular?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt avantajele metodei profilului?
a) Diagnosticarea elementelor negative;
b) Evidenţierea rădăcinilor cu direcţie verticală;
c) Evidenţierea rădăcinilor cu direcţie oblică;
d) Modul de răspândire a rădăcinilor orizontale;
e) Nu prezintă avantaje.
Rezolvare : a şi d.

De rezolvat:
2. Cât se sapă groapa sau tranşeea în adâncime, în cazul metodei
profilului?
a) Se sapă 1,0 m;
b) Adâncimea gropii să fie de 2,5 m;

27
 c) Până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini;
d) Până în momentul când în peretele şanţului nu mai apar rădăcini
verticale;
e) Până în momentul când pe peretele şanţului apar foarte multe
rădăcini.
Rezolvare

2.3. Metode de cercetare pentru investigarea sistemului aerian

Principalele metode utilizate pentru investigarea sistemului aerian sunt:

- descriptivă
- staţională
- biologică
- anchetei
- de încercare a soiurilor în condiţii de producţie
- de apreciere a calităţii soiurilor
Metoda descriptivă. Este metoda care a fost cel mai mult utilizată
pentru studierea speciilor şi soiurilor de pomi şi arbuşti fructiferi. Metoda
constă din cercetarea speciilor şi soiurilor din punct de vedere biologic, luând
în considerare caracterele morfologice ale trunchiului, ramurilor, lăstarilor,
frunzelor, florilor şi fructelor, precum şi elementele privind vigoarea şi
habitusul plantelor.
Aceasta metodă nu reflectă particularităţile agrobiologice ale soiurilor,
dinamica proceselor de creştere şi fructificare, precocitatea, productivitatea,
rezistenţa la boli şi dăunători, la factorii climatici, etc.
Metoda descriptivă poate fi utilizată în continuare în pomologie pentru
identificarea diferitelor specii şi soiuri, în funcţie de caracterele morfologice
esenţiale ale pomilor şi fructelor. Metoda aplicată singură nu mai poate fi
considerată suficientă pentru caracterizarea diferitelor specii şi soiuri
pomicole.
Datele obţinute prin această metodă trebuie întregite prin date privind
particularităţile de creştere şi rodire, comportarea faţă de factorii naturali, faţă
de boli şi dăunători.
Metoda staţională. Metoda constă în studierea prin intermediul
observaţiilor fenologice a dinamicii proceselor de creştere şi fructificare
înregistrat într-o perioadă lungă de timp în condiţiile unei zone.
Aceste observaţii se desfăşoară uneori de la plantare până la defrişarea
plantaţiei. Aceste plantaţii trebuie să cuprindă, din fiecare soi altoit pe un
anumit portaltoi un număr de 10-20 exemplare, să fie amplasate în principalele
zone climatice şi să cuprindă diferite forme de relief, expoziţii, tipuri de sol.
În cadrul plantaţiei experimentale se aleg pentru studiu pomii tipici (în
funcţie de obiectivele cercetării) având în vedere vârsta, vigoarea, soiul,
portaltoiul. Se aleg şi se marchează ramurile tipice asupra cărora urmează a fi
efectuate măsurătorile.

28
 Datele înregistrate se vor referi la întregul proces de dezvoltare
ontogenetică, iar în cadrul ciclului anual de creştere şi fructificare să pună în
evidenţă principalele fenofazele de creştere şi rodire din cadrul ciclului anual.
Din prima categorie fac parte: dezmuguritul, începutul creşterii
lăstarilor, creşterea intensivă, încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor,
căderea frunzelor.
Fenofazele de rodire se referă la dezmugurit, înflorit, legatul fructelor,
căderea fiziologică, intrarea în pârgă, maturitatea de recoltare.
După încheierea vegetaţiei se efectuează măsurători privind creşterile
totale sau după 3-4 ani de la plantare pe ramuri de control. Observaţiile se fac
zilnic în timpul înfloritului, la 2-3 zile înainte şi după înflorit, apoi decadal.
În afară de observaţiile fenologice se mai înregistrează vârsta la care
exemplarele din fiecare soi produc primele fructe; raportul dintre anii cu rod şi
cei fără rod, menţionând cauzele care au determinat pierderea recoltei;
producţia evaluată individual şi ca medie, calitatea producţiei de fructe
apreciată sub raport fizic, chimic şi organoleptic; comportarea pomilor faţă de
temperaturile scăzute din timpul iernii; rezistenţa sau sensibilitatea la bolile şi
dăunătorii specifici.
Concomitent cu înregistrarea datelor menţionate este necesar să fie
înregistrate principalele date meteorologice şi pedologice. Aceste date nu se
vor rezuma la informaţiile primite prin staţiile meteorologice obişnuite, ci se
vor referi la elementele de microclimat, cum sunt: umiditatea şi temperatura
aerului şi solului la diferite înălţimi şi adâncimi.
Această metodă are avantajul că furnizează informaţii complete
necesare pentru caracterizarea diferitelor specii şi soiuri de pomi şi arbuşti
fructiferi, ceea ce permite să apreciem posibilitatea cultivării unui anumit
sortiment într-o anumită zonă naturală, formă de relief, expoziţie.
Dintre dezavantajele acestei metode menţionăm faptul că pentru
observaţii este necesară o perioadă mare de timp, investiţiile sunt mari şi este
necesară amenajarea unor staţii meteorologice în plantaţie.
Metoda biologică. Metoda se bazează pe principiul că plantele
pomicole pot fi considerate autoînregistratori. Metoda presupune efectuarea
unor observaţii într-o perioadă mult mai scurtă decât metoda staţionară. În
cadrul acestei metode se alege bazinul pomicol, centrul pomicol sau plantaţia,
speciile, soiurile şi exemplarele asupra cărora se vor face observaţii.
Plantaţiile pomicole luate în studiu trebuie să fie studiate şi descrise în
mod amănunţit, sub aspectul amplasării, relief, expoziţie, suprafaţă. Specii
soiuri şi raportul de cultivare, portaltoi, vârstă, distanţă de plantare, densitate,
agrotehnică aplicată.
După stabilirea plantaţiei şi exemplarelor ce urmează a fi luate în
studiu se procedează la marcarea materialului destinat cercetărilor, în prealabil
efectuându-se o riguroasă verificare a autenticităţii soiurilor.
Cercetarea durează 4 - 5 ani, însă obligatoriu, 3 ani cu fructificare
normală. Este necesar să se procedeze la o informare precisă privind factorii
naturali: clima, relieful, expoziţia, natura solului, nivelul apei freatice, etc. Se

29
fac observaţii asupra vegetaţiei lemnoase spontane, precum şi a speciilor
pomicole sălbatice. Vegetaţia lemnoasă spontană constituie un indicator
important al factorilor edafici şi climatici din zonă. Studiul trebuie să vizeze
asociaţiile vegetale, raportul dintre specii, forma de relief şi tipul de sol, vârsta
şi gradul de sănătate.
Prezenţa speciilor pomicole sălbatice reflectă gradul de favorabilitate al
zonei naturale respective pentru dezvoltarea pomiculturii în ansamblu, a unei
anumite specii sau a unor soiuri.
Observaţiile privind exemplarele luate în studiu se referă la vârsta
calendaristică, perioada de vârsta, dimensiunile trunchiului şi coroanei, forma
coroanei, numărul de ramuri în etaje, creşterile anuale, procesul de degarnisire
şi procesul de uscare a unor ramuri, caracterul şi forma de regenerare a părţii
aeriene potenţialul diferenţierii mugurilor de rod, frecvenţa rodirii, cantitatea şi
calitatea producţiei, comportarea faţa de boli si dăunători, faţă de ger şi secetă.
Principalele avantaje ale acestei metode de cercetare se referă la caracterul
expeditiv şi la faptul că nu necesită investiţii suplimentare.
Dezavantajele vizează faptul că metoda biologică aplicată izolat nu
permite stabilirea dinamicii procesului de creştere şi fructificare.
Metoda anchetei pomicole. Se apelează la această metoda în cazul
necesităţii elaborării soluţiilor urgente privind dezvoltarea sectorului pomicol
într-o zonă în care studiile anterioare sunt insuficiente.
Aceasta metodă constă în următoarele:
- se extrag din evidente date privind suprafeţele de teren, repartizarea
pe zone de relief, expoziţii, tipuri de sol, categorii de folosinţă.
- se culeg informaţii statistice privind situaţia culturii pomilor în zona
respectivă privind speciile, soiurile, raportul dintre ele, productivitatea,
eficienţa etc.
- se elaborează formulare – fişe, cuprinzând întrebări clare asupra
sortimentului şi rezultatele obţinute de sectorul pomicol din zonă.
Ancheta trebuie să fie completată prin deplasări în teren, prin operaţii
de sondaj făcute în diferite plantaţii pomicole din zona considerată. După
prelucrarea tuturor datelor, ancheta trebuie completată cu înregistrarea
condiţiilor naturale specifice de climă, sol, relief, inclusiv elementele de
microclimat în care se situează plantaţiile (panta, terase, expoziţii variate).
Corelând factorii naturali cu informaţiile statistice se stabilesc
concluzii privind posibilitatea de dezvoltare a sectorului pomicol într-o
anumită zonă şi aceea de promovare a unui sortiment de specii şi soiuri.
Pentru rezultate elocvente, metoda trebuie combinată cu elemente din
metoda biologică de cercetare.
Metoda de încercare a soiurilor în condiţii de producţie.
Este utilizată în staţiunile experimentale, staţiunile didactice sau în
plantaţiile de producţie.
Principalele obiective urmărite:
- îmbunătăţirea permanentă a sortimentului de specii şi soiuri de pomi
şi arbuşti fructiferi;

30
 - precizarea oportunităţii, promovării, menţinerii sau eliminării din
sortiment a unui soi sau a unui grup de soiuri;
- stabilirea unor tehnologii diferenţiate pe soiuri sau grupe de soiuri;
- verificarea unor hibrizi, clone, tipuri, în vederea omologării.
În acest scop cercetările vizează: determinarea cantitativă şi calitativă a
producţiei de fructe, regularitatea recoltelor de fructe în anumite condiţii de
climă şi sol, dinamica acumulării de substanţe organice pe faze de creştere şi
maturare, stabilirea gradului de rezistenţă a soiurilor respective la ger, secetă,
boli şi dăunători, precizarea cerinţelor agrotehnice diferenţiate pe soiuri.
Plantaţiile experimentale trebuie să fie amplasate în condiţii cât mai
variate de climă, sol, relief, expoziţie, să cuprindă un număr cât mai mare de
soiuri altoite pe cât mai mulţi portaltoi. Numărul minim de exemplare dintr-o
anumită variantă în colecţiile de concurs, trebuie să fie cel puţin 50 de pomi
sau 100 arbuşti fructiferi.
Perioada de timp necesară pentru efectuarea cercetărilor este de cel
puţin 5-7 ani, trebuind să cuprindă obligatoriu un ciclu de 3 ani de rodire
normală.
Rezultatele obţinute prin această metodă, coroborate cu informaţiile
privind condiţiile pedoclimatice, conduc la recomandări privind îmbunătăţirea
sortimentului din zona respectivă.
Metoda de apreciere a calităţii fructelor. Este o metodă expeditivă
prin care poate fi apreciată eficienţa cultivării unui soi într-o zonă pedo-
climatică.
Aprecierea calităţii fructelor se referă la: caracteristicile fizice
(dimensiuni, forma, volumul, greutate, greutate specifică, parţi componente ale
fructelor (sâmburi, loji seminale, pieliţa), pigmentaţia pieliţei şi pulpei,
fermitatea structo-texturală. Caracteristicile chimice se referă la: acumularea
componentelor chimice (apă, substanţă uscată, zahar total, aciditate totală,
substanţe tanoide, substanţe pectice, proteice, acid ascorbic, vitamine,
celuloza, raportul zahăr-aciditate etc.
Analizele organoleptice se referă la degustări efectuate de către
specialişti, respectând normele pentru acest gen de analize.
În cadrul acestei metode este necesar să se efectueze şi unele
investigaţii privind:
- determinarea dinamicii de acumulare a substanţelor organice pe faze
de creştere şi maturare;
- determinarea momentului optim de recoltare în funcţie de zonă,
condiţii naturale şi direcţii de valorificare sau prelucrare etc.
- se vor stabili corelaţii cu factorii climatici şi edafici generali,
condiţiile de microclimat şi elementele meteorologice din anii de
experimentare.

TEST DE EVALUARE

1. În ce constă metoda descriptivă?

31
 Răspuns:
Metoda constă din cercetarea speciilor şi soiurilor din punct de
vedere biologic, luând în considerare caracterele morfologice ale
trunchiului, ramurilor, lăstarilor, frunzelor, florilor şi fructelor, precum şi
elementele privind vigoarea şi habitusul plantelor.

2. Care sunt avantajele metodei staţionale?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Când se desfăşoară observaţiile în cadrul metodei staţionale?
a) La începutul plantării;
b) La defrişarea plantaţiei;
c) De la plantare la defrişarea plantaţiei;
d) Când pomii s-au uscat complet;
e) În timpul vegetaţiei.
Rezolvare: c.

De rezolvat:
2. Ce metodă aplicată izolat nu permite stabilirea dinamicii
procesului de creştere şi fructificare?
a) Metoda anchetei pomicole;
b) Metoda biologică;
c) Metoda de încercare a soiurilor în condiţii de producţie;
d) Metoda de apreciere a calităţii fructelor;
e) Metoda stabilităţii.
Rezolvare:

32
 REZUMATUL TEMEI

În cadrul temei numărul doi, s-a analizat ciclul ontogenetic al plantelor

pomicole dar şi studiul şi cunoaşterea arhitectonicii sistemului radicular care
prezintă o deosebită importanţă pentru alegerea terenului, pentru înfiinţarea
plantaţiilor, pentru stabilirea sistemului de folosire şi lucrare a solului, pentru
irigare, pentru fertilizare. Speciile pomicole de climat temperat îşi desfăşoară
procesele biologice cu intensităţi diferite în diversele anotimpuri ale anului,
după un ritm caracteristic rezultat din adaptarea lor la periodicitatea condiţiilor
climatice.
Cunoaşterea schimbărilor fiziologice prin care trec pomii este de mare
importanţă pentru intervenţiile tehnologice. Cunoaşterea corelaţiilor care se
stabilesc între fenofazele recoltelor succesive, precum şi a celor existente între
organele de rod şi cele vegetative, permit intervenţia tehnicienilor pentru
dirijarea fenomenelor de creştere şi de rodire, ca atare ciclul ontogenetic
prezintă o deosebită importanţă.
Pentru stabilirea concluziilor şi a unor eventuale soluţii tehnologice,
este necesară şi cunoaşterea unor metode de cercetare privind sistemul aerian,
date care pot fi corelate cu cele de la sistemul radicular.
Asocierea diferitelor soiuri cu unul din numeroşii portaltoi conduce la
obţinerea de pomi ale căror particularităţi biologice constituie rezultatul
interacţiunii celor doi parteneri şi sunt diferite de ale fiecăruia luat separat.
Aceasta sporeşte diversitatea speciei şi îi conferă o mare amplitudine
ecologică, precum şi posibilitatea de cultivare în forme şi sisteme variate.
Vigoarea pomilor este determinată de asociaţia soi-portaltoi, de factorii de
mediu şi tehnologia de cultură.

33
 Tema nr. 3

CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE

Unităţi de învăţare :
• Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative, ale organelor de rod
şi starea de repaus;
• Fenofazele finale ale organelor vegetative;
• Fenofazele finale ale organelor de rod.

Obiectivele temei :
- cunoaşterea diferitelor fenofaze ale evoluţiei anuale ale pomilor
fructiferi, fenofaze ce sunt influenţate de specie, soi, condiţiile
ecologice şi agrotehnica aplicată;
- cunoaşterea modului de desfăşurare a acestor fenofaze;
- cunoaşterea schimbărilor morfofiziologice prin care trec pomii în
cursul ciclului anual.

Timpul alocat temei : 6 ore

Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cepoiu N., 2001 – Pomicultură aplicată. Editura ştiinţelor Agricole,
Bucureşti.
4. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
5. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova.

3.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative,

ale organelor de rod şi starea de repaus

Fenofazele speciilor pomicole se extind pe două perioade de vegetaţie

activă, separate de o perioadă de repaus. În prima perioadă de vegetaţie are loc
formarea mugurilor vegetativi şi floriferi ce rămân în repaus pe durata iernii,
după care, în sezonul activ ce urmează, pornesc în creştere şi înfloresc, apoi
leagă fructe ce ajung la maturitate şi se recoltează.
Se numesc iniţiale deoarece se desfăşoară în perioada de vegetaţie
premergătoare repausului de iarnă. Organele vegetative au o singură fenofază

34
iniţială (formarea mugurilor vegetativi), iar cele de rod au două fenofaze
iniţiale (inducţia antogenă, diferenţierea mugurilor de rod).

Formarea mugurilor vegetativi.

Aceşti muguri vegetativi sunt nişte lăstari în faşă protejaţi de catafile.
Mugurii vegetativi se formează în timpul primăverii şi vara, la subsuoara
frunzelor de pe lăstarii de creştere. Fiecare mugure vegetativ cuprinde conul de
creştere, alcătuit din celule iniţiale şi meristemul primordial, apoi primordii de
frunze, iar la subsuoara acestora primordii de muguri. La această alcătuire se
ajunge la baza diviziunii celulelor (etapa embrionară a creşterii). Mugurii nu
trec în etapa de alungire a celulelor (nu pornesc în vegetaţie) datorită inhibiţiei
corelative exercitate de mugurele terminal şi de frunze, cunoscută şi sub
denumirea de dominanţă apicală.
Suprimarea vârfului de creştere în prima jumătate a perioadei de
vegetaţie (tăieri în verde) are ca efect pornirea în creştere a mugurilor laterali.
Ei intră în etapa de alungire a celulelor, iar conul de creştere reîncepe
diviziunea, formând lateral noi primordii de frunze şi muguri. Ca urmare din
mugurii situaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari anticipaţi, care
îndesesc coroana. Efectuată către sfârşitul verii, suprimarea vârfului lăstarului
nu mai este urmată de pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali, ceea ce
demonstrează trecerea mugurilor respectivi în starea de repaus, chiar dacă
frunzele nu au căzut.
În această etapă se pot face tăieri în verde, pentru o mai bună luminare
şi colorare a fructelor sau chiar se pot începe tăierile anuale (care de obicei se
fac iarna), deoarece nu mai există pericolul pornirii în creştere a mugurilor.
Inducţia antogenă - este perioada de început a formării mugurilor de
rod, o perioadă de pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă
transformarea mugurilor vegetativi în muguri de rod.
Spre partea finală a inducţiei antogene se observă la microscop o
aplatizare a conului de creştere, sfârşitul perioadei fiind marcat de apariţia
primordiilor florale sub forma unor protuberanţe. Inducţia antogenă are loc în
perioada iunie – septembrie la pomacee (măr, păr) şi în luna august la piersic.
Despre inducţia antogenă s-a mai stabilit că are două etape distincte:
prima reversibilă şi următoarea ireversibilă.
Diferenţierea mugurilor de rod. Începutul acestei etape este marcat
de apariţia primordiilor florale sub forma unor protuberanţe pe conul de
creştere. În general aceasta are loc în luna iulie, astfel că diferenţierea se
desfăşoară în a doua jumătate a verii, toamna şi iarna extinzându-se până în
primăvara următoare. Sub solzii mugurilor, pe parcursul diferenţierii, se
formează organele florale, astfel:
- protuberanţe al căror număr corespunde cu numărul de flori din
mugure (sub formă de cilindri);
- diferenţierea caliciului, 5 lobi pe marginea superioară a cilindrului
sub forma unui val circular;

35
 - diferenţierea corolei, în interiorul cercului sepalelor apar 5 lobi ce
corespund petalelor;
- diferenţierea staminelor, în interiorul corolei apar 20-40 protuberanţe
în cercuri concentrice;
- diferenţierea pistilului, în interiorul florii apar 5 mameloane la
pomacee şi un mamelon la drupacee (figura 3.1.).

Figura 3.1: Diferenţierea mugurilor de rod (Constantinescu şi colab., 1967)

a- boltirea conului de creştere; b- formarea cilindrilor; c- diferenţierea
sepalelor; d- diferenţierea petalelor; e- diferenţierea sacilor polinici; f, g-
diferenţierea pistilului

Toate aceste modificări au loc în a doua jumătate a verii şi toamna,

astfel că la sosirea iernii organele florale sunt formate, cu excepţia celulelor
sexuale (ovule şi polen). Pe parcursul iernii şi primăverii are loc desăvârşirea
formării organelor sexuale (a staminelor şi pistilului) şi formarea gameţilor
(polenul şi ovule), prin diviziune reducţională (meioză).
Mugurii florali se formează la date diferite în diverse părţi ale coroanei
aceluiaşi pom, între ei existând o serie de diferenţe de evoluţie care conduc la
o eşalonare chiar a înfloririi în primăvara următoare.
Starea de repaus. După formarea mugurilor vegetativi şi de rod ei
rămân în repaus, ca urmare a adaptării speciilor pomicole la condiţiile
nefavorabile din iarnă. Această adaptare se manifestă prin lipsa creşterilor
epigee şi a fotosintezei şi prin sporirea rezistenţei la ger.
Celelalte funcţii: transpiraţia, respiraţia, creşterea rădăcinilor se
continuă în perioada de repaus, dar cu un ritm mult încetinit. Alături de
acestea, în timpul iernii se mai petrec o serie de procese legate de dezvoltarea
lor, o serie de schimbări calitative, care necesită temperaturi scăzute şi care
conduc la desăvârşirea organelor sexuale şi la formarea gameţilor (polenul şi
ovulele).
Toate acestea scot în evidenţă că iarna pomii nu se găsesc într-un
repaus absolut ci în repaus relativ. În mod convenţional, se consideră că starea
de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Acest fenomen are loc
în luna octombrie, când zilele sunt mai scurte de 12 ore, iar temperatura
aerului scade noaptea sub 5°C. Sfârşitul stării de repaus este indicat de primele

36
simptome de reîncepere a vegetaţiei active (umflarea mugurilor), care apar la
majoritatea speciilor în luna martie.
În prima jumătate a iernii, sporesc compuşii organici solubili în plante,
fenomene ce duc la o mărire a rezistenţei lor la ger. În timpul iernii, în paralel
cu fenomenele biochimice se mai petrec şi fenomene fiziologice. În procesul
respiraţiei încetinite se consumă o parte dintre substanţele de rezervă.
În timpul repausului, rădăcinile continuă să crească într-un ritm
încetinit, atâta timp cât în sol se menţine temperatura deasupra lui +2°C.
Aceasta înseamnă că rădăcinile, care au fost rănite din toamnă prin arătură sau
la plantarea pomilor, formează calus (îşi vindecă rănile) şi chiar emit noi
rădăcini. Creşterea rădăcinilor şi vindecarea rănilor se face pe baza
substanţelor de rezervă acumulate în ţesuturile plantei.
În coroana pomilor în timpul repausului se continuă desăvârşirea
formării mugurilor floriferi, în perioada decembrie - martie desfăşurându-se
meioza şi formarea gameţilor masculi şi femeli. Pentru desfăşurarea normală a
acestor fenomene, precum şi a celor care urmează după intrarea în vegetaţie,
pomii din climatul nostru au nevoie ca în timpul repausului să treacă prin
temperaturi scăzute, adică au nevoie de frig.
În absenţa temperaturilor scăzute sau când nevoile de frig nu sunt
satisfăcute, apar anumite perturbaţii în evoluţia ulterioară. O uşoară lipsă de
frig provoacă o întârziere şi o mare eşalonare în timp a înfloririi. Lipsa mai
accentuată a frigului conduce la o înflorire şi legare slabe, absenţa totală a
înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Nevoile de frig
constituie o caracteristică de specie şi soi.
Studierea amănunţită a stării de repaus a mai permis constatarea că
într-o anumită etapă, chiar dacă pomii sunt puşi în condiţii favorabile de
vegetaţie (temperatură şi umiditate) ei nu pornesc în vegetaţie. Această etapă
mai este denumită repaus profund este specifică, ereditară, legată de procesul
formării speciilor. Mărul şi părul au repausul profund lung, în schimb caisul şi
piersicul au repausul profund scurt, care se încheie în jur de 1 decembrie.
După parcurgerea repausului profund speciile pomicole pot porni în
vegetaţie dacă apar condiţiile necesare de temperatură şi umiditate. Datorită
faptului că în climatul nostru condiţiile de vegetaţie apar ceva mai târziu,
speciile pomicole rămân în stare de repaus până când temperatura se ridică
peste pragul lor biologic. Durata de timp de la încheierea repausului profund şi
până în momentul când speciile pornesc în vegetaţie în condiţii naturale este
numită repaus facultativ. El este provocat numai de absenţa condiţiilor de
vegetaţie. În decursul repausului facultativ şi mai ales spre sfârşitul lui se
micşorează cantitatea de compuşi organici solubili şi creşte cantitatea de
compuşi organici insolubili.
Astfel scad monozaharidele şi sporeşte amidonul, care în lunile
februarie – martie, înainte de pornirea vegetaţiei atinge un maximum de
primăvară. Acesta este mai mic cu 30% decât maximul de toamnă, datorită
consumului din timpul iernii pentru respiraţia încetinită, creşterea rădăcinilor,
vindecarea rănilor de pe rădăcini.

37
 Odată cu scăderea compuşilor organici solubili în timpul repausului
facultativ scade rezistenţa la ger a pomilor. Din această cauză gerurile de la
sfârşitul iernii, numite geruri de revenire, mult mai puţin aspre decât cele din
timpul repausului profund, pot provoca daune mari.

TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă inducţia antogenă?

Răspuns:
Este perioada de început a formării mugurilor de rod, o perioadă de
pregătire fiziologică în urma căreia devine posibilă transformarea mugurilor
vegetativi în muguri de rod.

2. Ce lucrări se pot aplica în fenofaza formarea mugurilor

vegetativi?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Ce funcţii continuă într-un ritm mai încetinit în perioada de
repaus?
a) Respiraţia;
b) Transpiraţia;
c) Compuşii organici solubili;
d) Creşterea rădăcinilor;
e) Diferenţierea mugurilor.
Rezolvare: a, b şi d.

De rezolvat:
2. Cum se numesc fenofazele care se desfăşoară în perioada de
vegetaţie premergătoare repausului de iarnă?
a) Fenofaze finale;
b) Fenofaze iniţiale;
c) Fenofaze complementare;
d) Fenofaze ale mugurilor de rod;
e) Fenofaze suplimentare.
Rezolvare:

3.2. Fenofazele finale ale organelor vegetative

Fenofazele organelor vegetative se referă la fazele fenologice prin care

trec în fiecare an lăstarii noi.
Pentru organele vegetative au fost stabilite patru fenofaze şi anume:

38
 1. Dezmugurirea şi începutul creşterii;
2. Creşterea intensă a lăstarilor;
3. Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor;
4. Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare.
Aceste fenomene se repetă an de an pe toata durata vieţii pomului,
începând din tinereţe (de la încolţirea sau de la pornirea în vegetaţie a
altoiului) până la perioada de declin. Cele patru fenofaze se desfăşoară într-o
succesiune clară de primăvară până toamna. Durata fiecarei fenofaze este
influenţată de specie, condiţii climatice, zona de cultură, agrotehnica aplicată.
Dezmugurirea şi începutul creşterii începe cu umflarea mugurilor şi
durează până la apariţia primei frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza
lăstarului.
Această fenofază se desfăşoară în lunile martie – aprilie. Temperatura
aerului şi substanţele de rezervă din plantă influenţează în mare măsură
desfăşurarea acestei fenofaze. Formarea organelor noi în această fenofază se
desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate de plantă în anul
anterior, fiind dependentă în mare măsură de modul cum au vegetat pomii în
anul anterior.
Fenofaza este rezultatul etapelor de alungire şi diferenţiere a lăstarilor
existenţi în mugure, încă din anul anterior: celulele preformate se întind,
ajungând la dimensiuni de 10 ori mai mari decât celulele meristematice,
internodurile şi frunzele preformate se alungesc şi ele, apoi se diferenţiază
ţesuturile lăstarului. Mecanismul declanşării şi al desfăşurării creşterii este de
natură hormonală, cu participarea citochininelor, auxinelor, giberelinelor şi
acidului abscizic.
La această fenofază ritmul de creştere al lăstarului este lent (noaptea
din cauza temperaturilor scăzute stagnează) dar în accelerare.
Frunzele care apar în această fenofază sunt mici, anormale, subţiri şi nu
reuşesc să sintetizeze decât o mică parte din substanţele consumate în
procesele de creştere proprie. Pomii au nevoie în această fenofază de N şi K în
lipsa cărora mulţi muguri nu pornesc sau vegetează slab, încetează repede
creşterea. Pentru practică se desprinde necesitatea unei agrotehnici superioare
în anul anterior, pentru acumularea unei mari cantităţi de substanţe de rezervă
în ţesuturile pomilor. Întrucât dezmugurirea şi începutul creşterii se desfăşoară
în principal pe baza substanţelor de rezervă sintetizate în anul anterior, ea este
în mare măsură dependentă de modul cum au vegetat pomii în sezonul
precedent.
Fenofaza se desfăşoară aproape concomitent cu înflorirea şi legatul
fructelor cu care concurează pentru hrană şi apă.
Creşterea intensă a lăstarilor începe după apariţia celei de a 5-a, a 6-
a frunze pe lăstar şi coincide cu intrarea meristemului apexului mugurelui
terminal într-o activitate de mitoză. Creşterea se datorează producerii şi
întinderii internodurilor, activitate ce se desfăşoară din ce în ce mai rapid.
Ca urmare a acestei activităţi intense, lăstarii cresc în lungime, numărul
de frunze şi suprafaţa foliară se măresc foarte mult, frunzele sunt de

39
dimensiuni normale, internodurile din ce în ce mai lungi, nodurile mai
proeminente, mugurii ce se formează atingând dimensiuni normale.
Fenofaza se încheie când se constată tendinţa de micşorare a vitezei de
creştere.
Calendaristic, această fenofază se desfăşoară la sfârşitul primăverii şi
începutul verii, în lunile mai - iunie şi durează 3 - 4 săptămâni la pomii maturi
şi ceva mai mult 5-7 săptămâni la pomii tineri. Pentru creştere se utilizează
substanţele sintetizate de frunzele noi, substanţe ce se consumă aproape în
întregime în procesul de creştere intensă, acumulările fiind slab reprezentate.
Se înregistrează o insuficienţă a zaharurilor solubile, iar conţinutul de
amidon atinge în luna iunie minimul de vară.
În fenofaza creşterii intense pomii au nevoi foarte mari de azot şi apă
în vederea formării noilor ţesuturi, pentru sporirea volumului şi dimensiunilor
coroanelor, lunile mai – iunie fiind considerate perioade critice pentru azot şi
apă. Ca urmare, în această fenofază sunt necesare aplicarea îngrăşămintelor
suplimentară şi udarea.
Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe cu scăderea
creşterilor şi durează până la încetarea creşterii, marcată de formarea
mugurelui terminal. Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în ultima
parte a lunii iunie şi începutul lunii iulie. Continuă în această fenofază
formarea de noi frunze, ce ating dimensiuni normale pe lăstar, ca urmare
suprafaţa totală de asimilaţie se măreşte continuu, atingând valori maxime.
Intensitatea fotosintezei este mare, mugurii au dimensiuni normale şi
sunt bine dezvoltaţi. Mugurii care se formează sunt de dimensiuni normale şi
mai bine evoluaţi (dezvoltaţi) decât cei din fenofaza creşterii intense. În
această etapă, sinteza substanţelor proteice şi a hidraţilor de carbon este
intensă, apar cantităţi mari de amidon, hemiceluloze şi alte substanţe de
rezervă, substanţe ce sunt depozitate ca substanţe de rezervă. Datorită faptului
că acestea nu mai sunt consumate în creştere, ele sunt depozitate ca substanţe
de rezervă sau pentru utilizarea lor în alte procese.
În aceasta fenofază pomii au nevoie accentuată de fosfor şi potasiu,
excesul de azot împiedică, însă, pregătirea pentru iarnă, prelungind vegetaţia.
S-a constatat că 70 % din totalul anual pentru principalele elemente
hrănitoare este absorbit de pomi în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.
Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare - are
loc la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Începe cu formarea mugurelui
terminal şi se încheie prin căderea frunzelor. Intensitatea fotosintetică a
frunzelor scade mult, substanţele rezultate din asimilarea clorofiliană sunt
folosite pentru dezvoltarea mugurilor, pentru îngroşarea lăstarilor, pentru
îngroşarea membranelor celulare.
Cerinţele pomilor faţă de azot scad mult, substanţele proteice se
sintetizează într-un ritm încetinit, deoarece frunzele au îmbătrânit. Potasiul ca
element de hrană, asigură încetarea la timp a creşterilor, contribuie la coacerea
deplină a lemnului şi sporeşte rezistenţa la ger a pomilor. Sporeşte cantitatea
de acid abscizic care în general grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, provoacă

40
degradarea clorofilei, pierderea turgescenţei şi prin acumularea lui în stratul de
suber de la baza peţiolului, stimulează căderea frunzelor. Înainte de căderea
frunzelor se petrece un fenomen de migrare a unora din substanţele din frunze
(substanţe hidrocarbonate, săruri minerale de azot, fosfor, potasiu) în ramurile
pomului.
Aceste substanţe contribuie la sporirea concentraţiei sucului celular,
ceea ce dă ramurilor o mai mare rezistenţă la ger.
Căderea prematură a frunzelor care poate fi provocată de secetă sau
dăunători este un fenomen dăunător pentru pomi. În absenţa frunzişului,
pomul nu poate să acumuleze suficiente substanţe de rezervă, nu-şi maturează
lemnul şi nu formează suficienţi muguri de rod. Dacă pierderea frunzişului are
loc în timpul verii, poate fi urmată de apariţia unor noi frunze, care nu ajung să
sintetizeze mai mult decât consumă pentru creşterea proprie.
Noul frunziş creşte pe baza substanţelor de rezervă depuse din timpul
verii şi prin aceasta contribuie la micşorarea rezistenţei pomului faţă de
temperaturile scăzute.
Rămânerea frunzelor în coroana pomului timp mai îndelungat –
fenomen care se înregistrează uneori în toamnele lungi şi ploioase este
dăunător.
În absenţa fenomenului de migrare a substanţelor de rezervă, precum şi
datorită consumului de substanţe prin respiraţia frunzelor, este prejudiciată
maturarea lemnului, sunt împiedicate fenomenele de călire a pomului.
Din această cauză, atunci când frunzele rămân în pom timp mai
îndelungat, se iau măsuri de încetare la timp a vegetaţiei. O astfel de măsură
este însămânţarea plantelor folosite ca îngrăşământ verde printre rândurile de
pomi. Acestea sunt plante care se cultivă la sfârşitul perioadei de vegetaţie,
când consumă apă şi hrană din sol. Nemaiavând la dispoziţie suficientă apă şi
hrană pomii încetează creşterea la timp.
Modul de comportare a organelor hipogee. În ritmul de creştere a
rădăcinilor apar, două perioade distincte, determinate de temperatura solului şi
de umiditate. În marea majoritate a cazurilor rădăcinile încep să crească
primăvara înaintea apariţiei frunzelor, când solul atinge temperatura de 2° C.
Ritmul de creştere se accentuează treptat, odată cu ridicarea
temperaturii solului până la 16 – 18 ° C, când atinge maximum de intensitate.
La temperaturi mai ridicate creşterea rădăcinilor încetineşte şi
încetează complet, dacă se depăşeşte pragul superior de 30 – 35 ° C. În
toamnă, odată cu revenirea temperaturilor favorabile se înregistrează un al
doilea val de creştere al rădăcinilor, care se continuă toamna, după căderea
frunzelor, dacă există umiditatea suficientă şi temperatura nu scade sub 2 ° C.

TEST DE EVALUARE

1. Când începe dezmugurirea şi începutul creşterii ?

Răspuns:

41
 Începe cu umflarea mugurilor şi durează pâna la apariţia primei
frunze tipice, adică a 5-a, a 6-a de la baza lăstarului.

2. Când se desfăşoară creşterea intensă a lăstarilor?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Când atinge conţinutul de amidon minimul de vară la fenofaza
creşterii intense a lăstarilor?
a) Tomna;
b) Iunie;
c) Luna august;
d) La creşterea rădăcinilor;
e) La apariţia fructelor.
Rezolvare :b.

De rezolvat:
2. Ce fenomen prezintă la încetinirea şi încetarea creşterii
lăstarilor o intensitate maximă?
a) Creşterile;
b) Formaţiunile de rod;
c) Rădăcinile;
d) Fotosinteza;
e) Creşterea lăstarilor lacomi.
Rezolvare

3.3. Fenofazele finale ale organelor de rod

Fenofazele finale prin care trec succesiv organele fructifere ale pomilor
sunt:
1. Înfloritul şi legarea fructelor;
2. Creşterea fructelor;
3. Maturarea fructelor.

Înfloritul şi legarea fructelor începe în luna martie odată cu umflarea

mugurilor de rod şi se încheie în momentul în care ovarul atinge dublul
dimensiunilor iniţiale la mijlocul sau sfârşitul lunii aprilie.
Aceasta fenofază cuprinde:
• Dezmugurirea,
• Apariţia butonilor florali,
• Apariţia petalelor,
• Deschiderea florilor,

42
 • Polenizarea şi fecundarea,
• Căderea petalelor şi a florilor nefecundate,
• Legarea fructelor.
Rolul primordial în declanşarea fenofazei îl are temperatura. Această
fenofază este influenţată mult de temperatura aerului şi este dependentă de
satisfacerea nevoii de frig (suma de temperaturi scăzute necesare înlăturării
stării de dormans), iar pe de altă parte de temperatura necesară pornirii în
vegetaţie ( zero biologic).
La unele specii pomicole fenofaza de înflorire se desfăşoară înaintea
apariţiei frunzelor (migdal, cais, piersic), la altele concomitent cu aceasta (măr,
păr, cireş). Acest lucru pune în evidenţă faptul că fenofaza de înflorire se
desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă acumulate în anul precedent.
Existenţa acestora în ţesuturile plantei constituie cel de-al doilea factor
important de care depinde desfăşurarea în bune condiţii a acestei fenofaze.
Din punct de vedere biochimic, fenofaza se caracterizează prin
hidroliza amidonului şi a celorlalte substanţe complexe, întocmai ca şi
creşterea iniţială a lăstarilor cu care se desfăşoară aproape concomitent.
În aceasta fenofază se desfăşoară şi unele procese importante de care
depinde producţia pomilor şi anume: microsporogeneza, polenizarea şi
fecundarea. Polenizarea şi fecundarea urmează imediat după deschiderea
florilor. Polenizarea este procesul de transport a polenului din antere pe
stigmat. Unele specii pomicole se autopolenizează (cais, piersic), altele
necesită polen străin (prun, măr, păr). După modul cum se execută transportul
polenului de la un pom la altul, speciile pomicole pot fi cu polenizarea
entomofilă şi cu polenizare anemofilă.
La speciile anemofile (nuc, alun, castan) polenul este transportat cu
ajutorul vântului la distanţe foarte mari; ca o adaptare la acest tip de
polenizare, este faptul că produc foarte mult polen, iar florile femele au un
stigmat puternic dezvoltat pentru a favoriza polenizarea.
La speciile cu polenizare entomofilă cantitatea de polen este mai mică,
iar transportul polenului se face cu ajutorul insectelor (albine, specii de
Bombus, Eristalis, etc.).
Fecundarea este procesul de germinare a grăunciorului de polen pe
stigmat şi de pătrundere a tubului polinic prin ţesuturile stilului până la ovar şi
ovul. Fecundarea este urmată de o reluare a creşterii ovarului (la fructele
adevărate) sau a ovarului şi receptaculului (la fructele false).
Nelegarea fructelor se datorează unor factori nutriţionali care pot
influenţa germinarea polenului, sau pot determina avortarea ovarului sau
căderea precoce a florilor abia legate. O legare slabă a florilor poate fi cauzată
şi de nesatisfacerea nevoilor de frig, de tulburări în morfogeneza organelor
florale, de unele tratamente antiparazitare în timpul înfloritului sau când florile
sunt încă în boboc şi de factorii de mediu nefavorabili (ploi, vânt puternic).
Dintre cauzele de mediu, ploaia în timpul înfloritului poate nu numai
să împiedice polenizarea dar să şi provoace plasmoliza grăunciorilor de polen
şi spălarea stigmatului, influenţând negativ fecundarea.

43
 Vântul excesiv, uscând stigmatul şi împiedicând zborul insectelor
polenizatoare poate fi cauza indirectă a sterilităţii.
Creşterea fructelor începe cu legarea fructelor şi se încheie la
începutul maturării (intrarea în pârgă a fructelor). Se consideră că fructele au
intrat în pârgă când au 95% din dimensiunile normale, 85% din cantitatea
totală de substanţă uscată şi 75-80% din pigmentaţia normală (I.F.Radu,
1957).
La pomacee, creşterea fructelor este reprezentată de o curbă
sigmoidală, iar la drupacee de o dublă sigmoidă. Creşterea este mai întâi lentă
în cadrul pomaceelor, apoi se accelerează devenind uniformă până în preajma
maturării când este din nou lentă.
La drupacee, creşterea intensă este întreruptă de o încetinire a ritmului,
ce coincide cu întărirea sâmburelui, după care ritmul de creştere devine din
nou intens, până la maturare. Creşterea fructelor are loc în toate direcţiile, dar
cu intensităţi diferite în funcţie de specie. Durata creşterii intense a fructelor
variază de la o specie la alta, iar în cadrul speciei cu soiul. Creşterea este
influenţată de factori nutriţionali, climatici şi biologici.
În decursul fenofazei creşterii fructelor, fenomenele mai importante
sun: creşterea propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură.
Căderea fiziologică se manifestă prin desprinderea unor fructe de pe
ramuri. Căderea începe imediat după fecundare şi se accentuează, ajungând la
o cădere în masă la începutul lunii iunie. Se desprind şi cad fructele rezultate
din flori întârziate, cele rămase în urmă ca dezvoltare şi cele cu puţine seminţe.
Căderea fiziologică este o particularitate biologică a speciilor
pomicole, prin intermediul căreia se tinde la stabilirea unui echilibru între
încărcătura cu rod şi posibilităţile de nutriţie ale pomului (autoreglarea sau
autorărire).
Căderea prematură a fructelor se manifestă începând din lunile iulie-
august şi până în momentul recoltării, fiind mai intensă pe măsura apropierii
fructelor de maturitate. Căderea prematură poate fi accentuată de secetă, atac
de boli şi dăunători, udare exagerată după o secetă prelungită, lipsa de hrană.
Pentru reducerea căderii premature a fructelor se aplică lucrări
culturale care converg către realizarea unei hrăniri abundente (combaterea
bolilor şi dăunătorilor, îngrăşarea, udarea la timp) şi ca măsură directă –
pulverizarea fructelor cu substanţe biostimulatoare, care sporesc legătura
fructului de ramură.
Condiţii care influenţează creşterea fructelor.
Aceste condiţii sunt foarte numeroase, astfel că necesită gruparea în
factori: nutriţionali, climatic, biologic şi tehnologici.
Factorii nutriţionali au rol deosebit atât în privinţa dimensiunilor cât şi
a calităţii fructelor, influenţând atât creşterea cât şi maturarea fructelor.
Factorii climatici – prezenţa apei în exces conduce la obţinerea de
fructe de calibru mare. Absenţa sau insuficienţa apei accentuează căderea
fiziologică, reduce ritmul de creştere al fructelor, care rămân mici.

44
 Factorii biologici. Dintre factorii biologici seminţelor le revine rolul
primordial. Rolul seminţelor este determinant numai până la căderea
fiziologică, absenţa seminţelor după această etapă nu împiedică continuarea
creşterii fructelor.
Alţi factori: Dacă în primele 4 – 5 săptămâni după înflorire creşterea
vegetativă este foarte intensă, fructele rămân mici sau chiar se desprind şi cad.
Ciupirea lăstarilor favorizează creşterea fructelor, mai ales a celor care
însoţesc fructele.
Rărirea chimică a florilor folosind substanţe stimulatoare, conduce la
obţinerea de fructe mai mari decât rărirea manuală.
Aplicarea tăierilor de întreţinere şi fructificare, în vederea reînnoirii
lemnului corespunzător tipului de fructificare, favorizează creşterea fructelor.
Maturarea fructelor începe cu intrarea fructelor în pârgă şi se încheie
atunci când fructele realizează calităţile gustative maxime, ceea ce coincide cu
maturitatea de consum.
Aprecierea maturităţii fructelor se face după anumite însuşiri, dintre
care mai importante sunt culoarea, gustul, aroma, intensitatea culorii.
Se cunosc mai multe tipuri de maturitate şi anume:
- maturitate fiziologică când seminţele fructelor devin apte de a încolţi după ce
au fost supuse procesului de postmaturaţie;
- maturitate de recoltare ce corespunde gradului de coacere, ce permite
fructelor culese să îşi desăvârşească procesul de coacere şi face posibil
transportul lor la distanţe mari;
- maturitate de consum, adică starea de dezvoltare maximă a gustului şi
aromei, când fructele sunt bune pentru consum în stare proaspătă.
Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor depind foarte mult de
condiţiile de hrană pe care le au fructele atât în fenofaza de creştere cât şi în
cea de maturare.
Azotul în exces, favorizează atingerea de către fructe a unor
dimensiuni mari.
Fosforul dacă este absorbit în cantităţi limitate, merge în mod
preferenţial spre fruct şi mai ales către seminţe.

TEST DE EVALUARE

1. Care sunt fenofazele finale prin care trec succesiv organele

fructifere ale pomilor?
1. Înfloritul şi legarea fructelor;
2. Creşterea fructelor;
3. Maturarea fructelor.

2. Ce reprezintă polenizarea?

Exerciţii.

45
 Exemplu rezolvat:
1. Cine are un rol important în declanşarea înfloritului şi legării
fructelor?
a) Substanţele de rezervă;
b) Temperatura;
c) Tipul de tăiere;
d) Aplicarea tratamentelor;
e) Irigarea.
Rezolvare: b.

De rezolvat:
2. Când începe să se manifeste căderea fiziologică?
a) Imediat după fecundare;
b) Înainte de fecundare;
c) În luna iulie;
d) În perioada de repaus;
e) Iarna.
Rezolvare:

46
 REZUMATUL TEMEI

Speciile pomicole de climat temperat îşi desfăşoară procesele biologice

cu intensitate diferită în diversele anotimpuri ale anului, după un ritm
caracteristic rezultat din adaptarea lor la condiţiile climatice. Schimbările
morfologice şi fiziologice ce se succed în fiecare an în strânsă corelaţie cu
condiţiile climatice ale anului respectiv, formează ciclul anual al speciilor
pomicole.
Cunoaşterea diferitelor fenofaze ale evoluţiei anuale ale pomilor
fructiferi, fenofaze ce sunt influenţate de specie, soi, condiţiile ecologice şi
agrotehnica aplicată, cunoaşterea modului de desfăşurare a acestor fenofaze
este importantă pentru stabilirea celor mai corespunzătoare zone de cultură şi
pentru anumite intervenţii tehnologice, astfel încât să se obţină producţii mari
şi constante an de an.
Analiza fenofazelor, de la formarea mugurilor până la lăstarii şi
fructele mature, scoate în evidenţă faptul că ele se extind pe două perioade de
vegetaţie activă, separate de o perioadă de repaus. Fenofazele terminale ale
unei recolte se desfăşoară concomitent cu fenofazele iniţiale ale recoltei
ulterioare.
Cunoaşterea corelaţiilor care se stabilesc între fenofazele recoltelor
succesive, precum şi a celor existente între organele de rod şi cele vegetative
permite intervenţia tehnicienilor pentru dirijarea fenomenelor de creştere şi de
rodire.

47
 Tema nr. 4

PARTICULARITĂŢILE AGROECOSISTEMULUI POMICOL ŞI

FACTORII PERTURBATORI AI FUNCŢIONĂRII
AGROECOSISTEMELOR POMICOLE

Unităţi de învăţare :
• Particularităţile agroecosistemului pomicol;
• Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului pomicol şi
măsuri de ameliorare a mediului;
• Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole.

Obiectivele temei :
- cunoaşterea particularităţilor agroecosistemului pomicol;
- cunoaşterea pagubelor cauzate de managementul intensiv şi căile
folosite pentru intensivizarea pomiculturii;
- cunoaşterea principalelor probleme care cresc riscul degradării
mediului în agroecosistemele pomicole şi măsurile de ameliorare a mediului.

Timpul alocat temei : 5 ore

Bibliografie recomandată :
6. Alexandru Ionescu şi colab., 1994 - Ecologie şi protecţia mediului.
Editura Federaţia Ecologistă din România, Constanţa.
7. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova.
3. Popescu M., 1982 – Pomicultură generală şi specială. Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti.
4. Sina Cosmulescu, 2005 – Protecţia mediului în ecosistemele
pomicole. Editura Sitech, Craiova.

48
 5. Sina Cosmulescu 2008 – Ecologia sistemelor antropice pomicole.
Editura Sitech, Craiova.

4.1. Particularităţile agroecosistemului pomicol

Orice cultură fructiferă constituie din punct de vedere ecologic un

agroecosistem, adică o unitate funcţională a biosferei de transformare a
energiei şi substanţei, subordonată activităţii economice a omului.
Agroecosistemul pomicol, este alcătuit din biocenoză şi biotop.
Biocenoza (comunitatea de viaţă) este componentul organic al
ecosistemului şi cuprinde populaţiile tuturor speciilor vegetale şi animale
existente pe un biotop într-o epocă determinată, populaţii care trăiesc în
corelaţii trofice şi chorologice stabile. După originea lor biocenozele sunt:
naturale, artificiale şi semiartificiale. Biocenoza pomicolă cuprinde plantaţia
pomicolă împreună cu toate organismele vii care populează spaţiul de cultură
(buruieni dăunători, organisme din sol, boli etc.). Elementul de bază al
biocenozei îl reprezintă biosistemul soi/portaltoi, în vederea obţinerii unor
producţii ridicate de fructe şi de calitate superioară, în condiţii economice şi
sociale cât mai avantajoase.
Populaţia este alcătuită din toţi indivizii aparţinând unei specii care
ocupă un teritoriu dat.
Într-o biocenoză, dinamica populaţiilor are o importanţă deosebită care
poate fi înţeleasă în cadrul ecosistemului prin interacţiunea acesteia cu factorii
de mediu abiotici şi biotici.
Caracteristicile populaţiilor sun: repartiţia spaţială a indivizilor,
densitatea, procentul intrinsec al creşterii naturale, piramida vârstelor,
raporturile între sexe, polimorfismul genetic, fluctuaţiile populaţiilor şi
cauzele acestora.
În agroecosisteme omul modifică şi simplifică relaţiile trofice dintre
populaţii, favorizând o parte din producătorii autotrofi (planta cultivată), şi
limitând consumatorii şi producătorii autotrofi inutili omului (buruienile).
Omul intervine şi în privinţa legăturilor chorologice, căutând să asigure
fiecărui individ spaţiul necesar în mod cât mai uniform (distanţe de plantare).
Ca urmare, competiţia între populaţiile care formează comunitatea şi chiar
dintre indivizii care alcătuiesc populaţia este dirijată de om. Din această cauză
conexiunile care se instalează între componenţii agrobiocenozei se
caracterizează printr-o complexitate redusă şi sunt numai relativ stabile.
Ca urmare, agroecosistemul este mai puţin stabil decât cel natural, mai
sensibil la acţiunea unor factori negativi (atacuri masive de insecte, boli).
Agroecositemul poate fi menţinut numai prin lucrările culturale
datorate intervenţiilor omului: lipsit de acestea, el este curând invadat de
vegetaţia naturală, ecosistemul se reinstalează.
În interiorul populaţiei plantei cultivate omul intervine în sensul
uniformizării culturii, atât ca vârstă cât şi în privinţa particularităţilor
indivizilor care o compun.

49
 Ca urmare, competiţia intraspecifică pentru factorii de vegetaţie nu se
mai manifestă sub formă din ecosistemele naturale, ci prin reducerea simultană
a producţiei individuale. În manifestarea acestei concurenţe, care creşte pe
măsura sporirii (desimii) populaţiei, se disting două etape:
a) diminuarea producţiei individuale fără reducerea producţiei la ha.
Aceasta se datorează faptului că scăderea indiciului foliar individual are ritm
mai lent decât mărirea indicelui foliar al culturii datorat sporirii numărului de
indivizi la ha;
b) dacă populaţia creşte numeric în continuare, concurenţa devine mai
acerbă, resursele biotopului devin insuficiente pentru numărul prea mare de
indivizi. Ca urmare producţia individuală utilă tinde spre zero şi antrenează şi
scăderea producţiei la ha.
Biotopul este componentul anorganic, mediul abiotic al ecosistemului
şi cuprinde: solul, lumina, căldura, apa, alternanţa dintre zi şi noapte etc.
Biotopul cuprinde toţi factorii climatici şi edafici. Biotopul are rol de factor
eliminator asupra biocenozei.
Toate elementele mediului abiotic exercită influenţe asupra
organismelor din natură, dar aceste influenţe sunt după caracterul lor dar şi
după complexul conjunctural de diferite valori şi importanţe.
Factorii climatici influenţează asupra culturii în complex, între ei
existând o interdependenţă strânsă: intensitatea unuia poate mări exigenţele
faţă de alt factor. De exemplu: în condiţii de temperatură crescută exigenţele
plantelor faţă de apă sunt mai mari. Din această cauză, noţiunea de optimum
pentru un anumit factor este o valoare relativă, care depinde de intensitatea
tuturor celorlalţi factori.
Optimum pentru un factor depinde de conjunctura factorilor de la un
moment dat, fiind o noţiune dinamică şi variază chiar în decursul ciclului
anual. În funcţie de această variaţie se pot determina anumite perioade critice.
Aceste perioade se caracterizează prin exigenţele mari faţă de unul sau
mai mulţi factori într-o anumită perioadă. Insuficienţa factorilor în perioada
respectivă nu poate fi suplinită de existenţa lor într-o altă perioadă din viaţa
plantei.
Recolte nari de fructe de calitate superioară se obţin acolo unde
conjunctura factorilor se înscrie în zona optimală corespunzătoare exigenţelor
soiurilor. Acest deziderat se realizează mai ales dacă planta este cultivată în
locul de origine, unde cultura necesită cele mai mici cheltuieli. În realitate
chiar şi în zona de origine a unui soi factorii diferă de la un an la altul, uneori
în limite foarte largi. Astfel, intervenţia pentru realizarea condiţiilor optime de
cultură este sarcina principală a cultivatorului.
Biotopul provoacă şi o serie de modificări. Climatul continental, de
exemplu favorizează elaborarea de uleiuri esenţiale de alcaloizi şi substanţe
proteice.
Climatul maritim favorizează acumularea de amidon şi alte zaharuri.
La temperaturi scăzute plantele formează ramificaţii secundare mai
numeroase, iar la temperaturi scăzute asociate cu umiditate, înălţimea plantei

50
este mai redusă, ramificaţiile mai numeroase, frunzele mai mici, iar raportul
rădăcină/organe epigee mai mare. Practic se favorizează dezvoltarea rădăcinii
şi nu a părţii care ne oferă fructe.
Altitudinea conduce la apariţia unei coloraţii mai bune a fructelor. În
aceeaşi regiune, climatul variază de la un an la altul. În anii ploioşi fructele
sunt mai puţin aromate, se constată formarea de uleiuri esenţiale în cantitate
mică.
În general se poate spune că factorii abiotici pot avea asupra
vieţuitoarelor cinci impacte principale:
- neadmiterea sau eliminarea unor specii din teritoriile ale căror
caracteristici climatice şi fizico-chimice nu le sunt favorabile;
- influenţarea repartiţiei lor geografice;
- provocarea de migraţii;
- modificarea densităţii speciei prin influenţarea procentului de
fecunditate şi de mortalitate;
- favorizarea apariţiei de modificări adaptive.

TEST DE EVALUARE

1. Ce este agroecosistemul?
Răspuns:
Adică o unitate funcţională a biosferei de transformare a energiei şi
substanţei, subordonată activităţii economice a omului.

2. Din ce este alcătuit un agroecosistem pomicol?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Ce este biocenoza?
a) Componentul anorganic al ecosistemului;
b) Componentul organic al ecosistemului;
c) Factor eliminator al biotopului;
d) Comunitatea de viaţă;
e) Dispensabilă de biotopul ei.
Rezolvare: b, d.

De rezolvat:
2. Când producţia individuală utilă tinde spre zero şi antrenează şi
scăderea producţiei la ha?
a) Când are loc diminuarea producţiei individuale;
b) Dacă populaţia creşte numeric;
c) Influenţa factorilor climatici;
d) Influenţa factorilor edafici;

51
 e) Dacă populaţia este ca număr mică.
Rezolvare

4.2. Factorii perturbatori ai funcţionării agroecosistemului

pomicol şi măsuri de ameliorare a mediului

Ecologia reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii, şi constă

în interacţiunea dintre acestea şi mediul înconjurător.
Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influenţă asupra acestei
interacţiuni, cu multiple implicaţii şi folosind o diversitate de mijloace.
Pomicultura este una din principalele sectoare ale horticulturii, în care pentru
obţinerea unor producţii din ce în ce mai ridicate, s-au elaborat tehnologii
performante, dar care au un impact deosebit asupra mediului.
Privită ca un sistem energetic, pomicultura ca agroecosistem intensiv
zonal, se bazează în activitatea sa atât pe resursele ecologice aflate în teritoriul
dat, mai ales ca resurse de sol, apă, căldură, lumină, fiecare cu un anumit
caracter de durabilitate şi de reînnoire, cât şi pe resurse „adăugate“, ca
mijloace de muncă, forţă de muncă, produse energetice, fertilizanţi, pesticide,
etc. Resursele edafice, sunt în mod convenţional resurse energetice epuizabile
în cazul în care nu se realizează o compensare a ceea ce se extrage din sol prin
nutriţia plantelor. Energia radiantă, luminoasă şi hidrică, sunt considerate
resurse energetice neepuizabile, dar ele se manifestă destul de neuniform în
timp şi spaţiu.
Criticile aduse industrializării agriculturii se bazează pe statisticile
alarmante referitoare la degradarea solului pe arii extinse. Pagubele cauzate de
managementul intensiv al solului, prin metode chimice, sunt următoarele:
• Creşterea eroziunii solului, este cauzată în principal de factorii
economici, care descurajează măsurile de conservare, cum ar fi: terasări,
înierbarea solului, etc.
• Extinderea poluării la suprafaţă şi în pânza de apa freatică. Poluarea
apei este cauzată de nitraţii şi fosfaţii conţinuţi de îngrăşăminte, precum şi de
pesticidele şi erbicidele aplicate.
• Pierderea de zone întinse din terenul agricol productiv. Suprafeţe
întinse de teren nu mai sunt adecvate agriculturii, datorită practicării unor
metode neadecvate de irigare sau lucrare a solului.
• Creşterea compactării solului, pierderea stratului arabil şi reducerea
activităţii biologice. Folosirea unor utilaje grele şi substanţe chimice care
distrug viaţa microbiologică din sol, cauzează aceste probleme.
• Folosirea unor cantităţi mari de fertilizanţi şi pesticide. În multe
cazuri, folosirea excesivă a fertilizanţilor şi pesticidelor pe bază de petrol, a
dus la distrugerea fertilităţii biologice a solului, astfel încât agricultorii
folosesc cantităţi tot mai mari din aceste materiale pentru asigurarea recoltelor
mari.
Starea de stabilitate a unui ecosistem agricol, este dată de echilibrul său
intern instaurat prin mijlocirea omului, care, prin intervenţiile sale reglatoare

52
trebuie să asigure o producţie maximă prin folosirea optimă a factorilor
naturali în condiţiile conservării calităţii mediului înconjurător.
O plantaţie pomicolă reprezintă un ecosistem creat de om.
Agroecosistemul pomicol este mai puţin stabil decât cel natural, mai
sensibil la acţiunea unor factori negativi (atacuri masive de dăunători, boli,
buruieni, etc.) şi ca urmare poate fi menţinut numai prin lucrări culturale,
datorate intervenţiilor omului. Fiecare agroecosistem pomicol reprezintă o
biocenoză ce include omul, planta, animalele, insectele şi microorganismele,
în strânsă interrelaţie cu factorii cosmoatmosferici, de relief şi sol.
Pomicultura, prin mecanizare şi chimizare, a dobândit tot mai mult
caracterul unei îndeletniciri de factură industrială, îndepărtându-se în mare
măsură de condiţiile regeneratoare ale biosferei.
Căile folosite pentru intensivizarea pomiculturii au fost, în general,
următoarele:
• Introducerea, adaptarea şi folosirea celor mai perfecţionate tehnologii
de cultură pentru a obţine producţii mari şi constante an de an:
- sortimente cu potenţial genetic mare în ceea ce priveăte
productivitatea, precocitatea şi adaptarea la mediu,
- sisteme de cultură de mare desime,
- dotarea plantaţiilor cu utilităţi tehnice pentru o exploatare eficientă
(drumuri, lucrări antierozionale, lucrări de aducţiune a apei, etc.).
• Folosirea integrală a solului şi mijloacelor de protecţie:
- folosirea terenurilor cu mare randament,
- consumuri de îngrăşăminte, pesticide, etc. pentru maximizarea
producţiilor,
- utilizarea tractoarelor şi utilajelor agricole,
- folosirea raţională a sistemelor de irigaţii, a construcţiilor, etc.
• Promovarea progresului tehnic.
Agroecosistemele pomicole au urmat o direcţie ascendentă de
intensivizare, amplificându-se cele 3 fluxuri fundamentale caracteristice
oricărui ecosistem:
- energetic, prin introducerea în agroecosistem a energiei furnizate de
combustibili fosili, suplimentară faţă de energia solară şi cea de origine
animală şi umană;
- de substanţe, prin atragerea în circuitele biogeochimice a
fertilizatorilor şi pesticidelor;
- informaţional, prin modificarea fondului de informaţii în care se află
concentrate progresele ştiinţei şi tehnologiei.
În procesul de intensivizare a pomiculturii s-au manifestat şi unele
aspecte negative, toate derivând din abaterea tehnologiilor de cultură de la
legile ce trebuie să guverneze raporturile armonioase dintre om şi natură:
degradarea capacităţii de autoconservare activă a solului, prin exploatarea lui
după criterii agrochimice intensive; perturbarea echilibrului biocenotic în
plantaţiile pomicole, mai ales prin producerea unor riscante perturbări la
nivelele trofice, cum sunt componentele fitofage şi zoofage, precum şi cele ale

53
descompunătorilor; creşterea continuă a consumului de energie tehnologică la
unitatea de suprafaţă, etc.
Papacostea (1982) arăta că „o tehnologie care aduce o creştere rapidă şi
importantă a producţiei vegetale dar se soldează, în timp, pe de o parte, cu
alterarea solului, iar pe de altă parte cu creşterea morbidităţii în rândul
consumatorilor, este o tehnologie care măreşte dezordinea biosferei şi care
aduce cu sine o plată scumpă a avantajelor de scurtă durată pe care le
procură“.
Astfel, scăderea diversităţii ecologice din plantaţiile pomicole până la
nivel de monocultură îşi găseşte reflectarea în perturbarea echilibrului
biocenotic, constând în slăbirea capacităţii de autoapărare şi autorefacere ale
naturii. Degradarea capacităţii de autoreglare activă a agroecosistemului
pomilor a făcut necesară intervenţia omului, de cele mai multe ori prin măsuri
tehnologice dezechilibrante ecologic, cu consecinţe directe asupra degradării
mediului (lucrări de întreţinere a solului, protecţiei fitosanitare chimice, etc.).
Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole
S-a constatat că sistemele de cultură intensive măresc riscul producerii
de perturbaţii în echilibrul ecologic al ecosistemelor. De aceea, este necesară
remodelarea ecologică a actualului tip de progres în pomicultură, care să
asigure protecţia mediului înconjurător. Aceasta nu trebuie să însemne sisteme
tradiţionale de cultură, ci dimpotrivă, practicarea unor tehnologii moderne,
bazate în mai mare măsură pe randamentele proceselor biologice, pe virtuţile
fenomenului de fotosinteză şi utilizarea cu randament crescut a energiei solare,
pe calitatea fenomenului de descompunere şi humificare, pe fertilizarea
preponderent organică şi cultura de plante asociate de acoperire
pedoameliorative în livezi, pe sisteme integrate de prevenire şi combatere,
preponderent biologice, pe aplicarea prin alte metode a mecanizării şi irigării,
în final, pe integrarea pomiculturii în agroecosisteme intensive zonale durabile
şi competitive.
Pentru aceasta se impune extinderea cultivării soiurilor cu rezistenţă la
atacul agenţilor patogeni, la condiţiile de stres, soiuri care cultivate în zone
ecologice diferite să permită exprimarea la maxim a potenţialului genetic cu
care este înzestrat soiul, în special din punct de vedere productiv.
Fertilizarea în pomicultura ecologică trebuie să se bazeze pe
îngrăşămintele organice, cu limitarea folosirii îngrăşămintelor minerale numai
pentru echilibrarea nutriţiei minerale în funcţie de cerinţele speciilor şi bilanţul
elementelor minerale din sol.
Fertilizarea trebuie să se bazeze pe urmărirea permanentă a însuşirilor
agrotehnice ale solurilor, corelarea nivelului de aprovizionare a solului cu
cerinţele pomilor, stabilirea diferenţiată a sistemului de îngrăşare sub raportul
felului, dozelor şi epocilor de administrare a îngrăşămintelor. Sistemul de
fertilizare trebuie diferenţiat şi în funcţie de specie, soi, portaltoi.
În ceea ce priveşte fertilizarea, Godeanu şi colab. (2003), consideră
necesară amplificarea cercetărilor în următoarele direcţii:

54
 - monitorizarea stării de aprovizionare a solului şi a stării de nutriţie a
pomilor, în vederea stabilirii valorilor optime şi aplicarea fertilizărilor
diferenţiate,
- elaborarea unor noi scheme de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi
organo-minerale pentru a creşte conţinutul în humus şi a menţine o intensă
activitate a biocenozei edafice,
- utilizarea îngrăşămintelor verzi cu leguminoase în plantaţiile tinere,
- înlocuirea îngrăşămintelor chimice de sinteză cu substanţe
considerate „biologice“ (Reglementările UE-2092/91),
- generalizarea utilizării fertilizării extraradiculare prin care se
îmbunătăţeşte starea de nutriţie a pomilor în perioadele critice, cu impact
minim asupra mediului.
Intervenţiile asupra solului în plantaţiile pomicole sunt destul de
numeroase. Acestea implică întreţinerea solului, dar şi un număr destul de
mare de treceri a agregatelor, pentru efectuarea lucrărilor de fertilizare,
combaterea agenţilor patogeni. Pentru a preveni aceste fenomene negative, se
impune separarea în plantaţiile pomicole a unor alei de trafic destinate numai
trecerilor agregatelor, astfel încât numărul de intervenţii mecanice asupra
solului să fie minim.
Prin aplicarea combaterii integrate, prin îmbinarea raţională a
mijloacelor chimice cu cele biologice, folosirea metodelor fizico-mecanice şi
agrotehnice, permit reducerea poluării mediului.
Ţinând cont de toate acestea, tot mai mulţi oameni de ştiinţă consideră
necesară elaborarea unor noi concepte pentru alternative la dezvoltarea
tehnologiilor de cultură, menite să ducă la remodelarea actualului tip de
progres, în conformitate cu cerinţele ce stau la baza armonizării acestora cu
legile naturii.

TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă ecologia?
Răspuns:
Reprezintă o reţea de raporturi între organismele vii, şi constă în
interacţiunea dintre acestea şi mediul înconjurător.

2. Pe ce se bazează pomicultura ca agroecosistem intensiv zonal?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. De cine este cauzată creşterea eroziunii solului în principal?
a) Factorii umani;
b) Factorii climatici;
c) Factorii economici;

55
 d) Plantaţiile clasice;
e) Plantaţiile intensive.
Rezolvare: c.

De rezolvat:
2. Cine influenţează negativ creşterea compactării solului,
pierderea stratului arabil şi reducerea activităţii biologice?
a) Folosirea unor utilaje grele;
b) Folosirea unor substanţe chimice;
c) Folosirea îngrăşămintelor minerale;
d) Influenţa factorilor edafici;
e) Mediul climatic.
Rezolvare:

4.3. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole

În context, principalele probleme ce cresc riscul degradării mediului în

agoecosistemele pomicole, sunt:
1. Cultura unui număr restrâns de soiuri de înaltă productivitate, uneori
slab rezistente la agenţii patogeni, dăunători şi la condiţiile de stress.
Soiul, ca principal factor de producţie, a avut şi are un rol deosebit în
obţinerea producţiilor mari şi de calitate, atunci când este amplasat în zone ce
corespund cerinţelor sale biologice. Amplasând soiurile în afara arealelor de
maxima favorabilitate, producţii mari şi de calitate se pot obţine numai prin
tehnologii moderne, cu consum excesiv de resurse energetice şi materiale, cu
impact asupra mediului.
Energointensivizarea tehnologiilor de cultură are consecinţe negative
asupra mediului, care se manifestă prin:
- creşterea vulnerabilităţii genetice mai ales patologice a soiurilor;
- sporirea consumurilor tehnologice energomateriale, adesea poluante;
- creşterea consumului suplimentar de energie biologică
neagroproductivă în reacţiile compensatoare pentru depăşirea stresurilor
datorate condiţiilor fluctuante ale mediului şi degradării solului;
- reducerea arealelor geografice de cultură.
2. Monocultura. Pomii ocupă acelaşi loc o perioadă destul de lungă de
timp şi preiau din sol un număr mare de elemente minerale. Ştiut fiind faptul
că fertilitatea unui sol, însuşirile fizico-chimice şi biologice, influenţează în
mare parte producţiile ce se obţin, cultura pomilor pe aceeaşi suprafaţă de
teren timp îndelungat, are drept consecinţe negative următoarele :
- oboseala solului sub toate formele ei de manifestare;
- scurtarea duratei de funcţionare economică a livezilor;
- incapacitatea mecanismelor biosferei de a asigura neutralizarea în
timp util a gradului înalt de încărcătură cu factori antropogeni de aceiaşi natură
şi tip.

56
 3. Mobilizarea şi tasarea (compactarea secundară) exagerată a solului
prin trecerea repetată a agregatelor mecanice în timpul vegetaţiei pe fiecare
interval dintre rândurile de pomi. Greutatea acestora, ce ajunge uneori la 2-3 t,
supune suprafaţa solului la presiuni mari, repetate şi de obicei pe aceleaşi
urme. În pomicultură, o serie de secvenţe tehnologice sunt mecanizate integral
sau parţial: lucrările solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, fertilizările,
activităţile de transport. Creşterea gradului de mecanizare a imprimat
pomiculturii un caracter de înaltă tehnicitate. Intrările agregatelor pe sol în
timpul unui an pot depăşi în livezile intensive 20-40 de treceri, treceri necesare
aplicării lucrărilor solului, tratamentelor fitosanitare, fertilizărilor, etc.
De aici rezultă o creştere a densităţii aparente şi a rezistenţei la
penetrare, micşorarea conductivităţii hidraulice şi a porozităţii solului, în
special a celei de aeraţie.
Modificările pot apare fie la suprafaţa terenului, fie în adâncime, până
la 30-35 cm, de obicei în zone mai compacte sub urma roţilor. În plantaţiile
pomicole, fenomenele de compactare secundară se instalează cu atât mai rapid
şi afectează adâncimi mai mari de sol, cu cât traficul agregatelor mecanice este
mai intens, se desfăşoară în condiţii de umiditate excesivă a terenului şi pe
aceleaşi urme, pe soluri cu textură mijlocie şi sărace în materie organică, cu
sistem de întreţinere ogor lucrat şi distanţe mici între rândurile de pomi.
Suprafaţa solului, în aceste condiţii este supusă la presiuni
considerabile prin care se micşorează porozitatea stingherind circulaţia
normală a apei şi aerului, limitând în acelaşi timp dezvoltarea normală a
rădăcinilor pe solurile argilo-lutoase, luto-argiloase şi lutoase.
Gradul diferenţiat de compactare a solului are influenţă şi asupra
permeabilităţii solului pentru apă. Umiditatea solului poate varia datorită
dificultăţii circulaţiei apei prin difuziune laterală şi apariţiei intercalate a unor
zone mai tasate. Se impune elaborarea unor tehnologii diferenţiate
ecopedologic.
Pentru solurile avizate la compactare secundară, aceste tehnologii
prevăd prescripţii privind distanţele de plantare, vigoarea portaltoilor folosiţi,
optimizarea traficului mijloacelor mecanice utilizate, metode adecvate de
irigaţie şi norme controlate de udare.
Ca urmare a necesităţii tot mai mari de protejare a mediului, în
pomicultură, s-au experimentat şi se practică noi sisteme de cultură a pomilor,
care să permită reducerea numărului de treceri a agregatelor, precum şi
obţinerea unor producţii calitativ şi cantitativ superioare. O soluţie care să
răspundă la aceste deziderate este cultura pomilor în benzi cu alei de trafic
tehnologic. La gruparea pomilor în benzi cu alei de trafic tehnologic, atât
intervalul dintre rânduri, cât şi aleile respective se înierbează, acestea putând fi
practicabile în tot timpul anului.
În concluzie, se produc o serie de efecte negative asupra solului, cum
ar fi:
- puternice perturbări fizice, chimice şi biologice în sol;

57
 - descompunerea rapidă a substanţelor organice cu stânjenirea
humificării;
- sărăcirea solului în microfaună;
- degradarea structurii, urmată de eroziune;
- creşterea necesităţii de afânare a unui sol fără stabilitate, colmatat
după fiecare ploaie, ce face crustă ori de câte ori este supus insolaţiei.
4. Intensificarea folosirii îngrăşămintelor chimice şi a erbicidelor. Prin
fertilizare se urmăreşte îmbunătăţirea aprovizionării solului cu macro şi
microelementele necesare unei nutriţii echilibrate.
Prin intrări din ce în ce mai mari de îngrăşăminte chimice şi erbicide,
ecosistemele pomicole se menţin în stare de productivitate înaltă, însă s-a
constatat că folosirea lor pe termen lung prezintă o serie de dezavantaje, cu
consecinţe negative asupra solului şi mediului, cum ar fi:.
- pierderi mari de substanţe nutritive, uneori poluante (nitriţi, nitraţi);
- pierderi mari de erbicide (peste 60%) ce nu intră în contact cu
buruienile;
- cheltuieli energetice nereciclabile din ce în ce mai mari;
- stânjenirea proteosintezei maxime, cu dezvoltarea paraziţilor şi
bolilor, mai ales la fructe în depozitele de păstrare;
- creşterea riscului de poluare a mediului (solului, apei).
5. Intensificarea fitoprotecţiei sanitare chimice (15 - 20 tratamente
anual).
Condiţiile edafice şi climatice favorabile culturii pomilor fructiferi,
sunt în acelaşi timp prielnice şi pentru dezvoltarea unui număr mare de boli şi
dăunători. Bolile şi dăunătorii produc pagube importante culturilor pomicole.
Metoda folosită frecvent în ecosistemele pomicole pentru eliminarea bolilor şi
dăunătorilor a fost cea chimică. Ea constă în introducerea în ecosistem a unui
număr din ce în ce mai mare de pesticide, care sunt generatoare de puternice
dezechilibre biocenotice, atât în sol, cât şi în mediu.
Prin trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, ştiinţa şi
tehnica au descoperit şi aplicat diferite substanţe pentru sporirea fertilităţii
solului, pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor. Poluarea în sol
acţionează pe cale chimică, fizică, biologică şi radioactivă, ceea ce face foarte
dificilă combaterea ei imediată.
Cu toate progresele făcute în agricultură prin folosirea acestor
substanţe chimice, acestea prezintă capacitatea de a primejdui achilibrul
biologic al solului, de a polua şi a distruge viaţa în stratul fertil al solului
(bacterii, ciuperci, alge, viermi).
Unele pesticide deşi în cantităţi infime se pot integra în lanţurile trofice
naturale, pot pătrunde în plante unde se localizează mai ales în fructe.
Pericolul deosebit pe care îl prezintă pesticidele constă în faptul că ele se pot
concentra în lanţurile trofice, odată cu circulaţia substanţei organice şi din
acestea se acumulează în sol.
Erbicidele acţionează diferit în funcţie de sol şi climă. În sol o parte din
substanţa introdusă este preluată de planta dăunătoare, o parte se descompune,

58
iar o parte rămâne neatinsă sau intră în combinaţiile chimice ale solului, fapt
foarte grav. Un rol important în procesul de degradare al erbicidelor se atribuie
microorganismelor (bacterii şi actinimicete).
Aportul de fertilizanţi, pe lângă influenţa pozitivă a sporirii recoltelor
au şi influenţă negativă, producând poluarea apelor de suprafaţă şi a celor
freatice. Substanţele nutritive, cuprinse în apele de infiltraţie, influenţează
foarte mult calitatea apelor de suprafaţă. Astfel din substanţele azotate, cel mai
nociv se manifestă conţinutul de nitraţi.
Aplicarea unor doze mari de azot, fără o prealabilă analiză chimică a
solului şi plantei, duce la un dezechilibru între creştere şi fructificare, ce se
repercutează negativ asupra calităţii fructelor.
Consecinţele negative asupra mediului se referă la:
- pierderi mari de substanţe pesticide ce merg până la 99%,
răspândindu-se în mediu ca substanţe biocite;
- puternice dezechilibre biocenotice mai ales la nivele trofice ce nu
sunt exploatate direct, cum sunt fitofagii şi zoofagii – indispensabili
echilibrului în fitoprotecţie, precum şi componentele descompunătorilor – de
neînlocuit în circuitul materie;
- sporirea necesităţii tratamentelor ca urmare a creşterii agresivităţii
agenţilor patogeni;
- cheltuieli energetice din ce în ce mai mari;
- creşterea pericolului de poluare chimică a aerului, solului şi apei.
6. Degradarea resurselor de sol prin intervenţii tehnogene pentru
amenajarea terenului destinat înfiinţării de plantaţii pomicole.
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole nu se poate concepe fără aplicarea
prealabilă a lucrărilor de organizare şi amenajare raţională a terenului, care
trebuie să asigure desfăşurarea normală a procesului de producţie pe toată
perioada de exploatare. Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi
amenajare a terenului depinde de orografia terenului, de natura solului,
sistemul de cultură, particularităţile pomilor, etc.
Aceste lucrări se execută cu ajutorul diferitelor utilaje ce efectuează
lucrări de defrişare a plantaţiilor precedente, lucrări de curăţire, nivelare,
fertilizare, amendare, desfundare, dezinfectare a solului, etc. Înfiinţarea
plantaţiilor de pomi în zonele colinare, impune măsuri de amenajare
antierozională, cu scopul protejării terenului împotriva eroziunii. Toate aceste
măsuri au, uneori, un impact deosebit asupra mediului, cum ar fi:
- înlăturarea stratului fertil al solului;
- scoaterea la suprafaţa solului a unor orizonturi nocive pentru plante;
- înrăutăţirea hidrologiei şi a regimurilor de apă, aer, temperatură.

TEST DE EVALUARE

1. Amplasând soiurile în afara arealelor de maxima favorabilitate,

când putem obţine producţii mari şi de calitate?
Răspuns:

59
 Se pot obţine numai prin tehnologii moderne, cu consum excesiv de
resurse energetice şi materiale, cu impact asupra mediului.

2. Ce se urmăreşte prin fertilizare ?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum trebuie să fie soiurile pentru a micşora degradarea
mediului?
a) Slab productive;
b) Rezistente la boli;
c) Rezistente la dăunători;
d) Slab rezistente la condiţiile de stres;
e) Rezistente la condiţiile de stres.
Rezolvare: b, c, e.

De rezolvat:
2. Care sunt consecinţele negative ale mediului ?
a) Cheltuieli energetice mici;
b) Creşterea pericolului de poluare chimică;
c) Micşorarea numărului de tratamente;
d) Sporirea numărului de tratamente;
e) Pierderi mari de substanţe pesticide.
Rezolvare:

60
 REZUMAT TEMEI

Ecologia se implică tot mai profund în viaţa contemporană şi înţeleasă

ca ştiinţă a administrării raţionale a mediului, devine evident folositoare şi
îmbogăţeşte viaţa spirituală a oamenilor.
Pentru ca aceste lucruri să prindă contururi evidente, apare necesar ca
toţi oamenii să înţeleagă esenţa ecologiei şi să cunoască principiile sale
primordiale.
Tehnologiile intensive practicate în pomicultură, constituie o
intervenţie antropică în ecosistem şi pot duce la deteriorarea echilibrului
ecosistemic, cu consecinţe asupra productivităţii sale.
Urmare a aplicării unor tehnologii intensive, în solurile din plantaţiile
intensive de pomi pot apărea efecte nedorite , dintre care cele mai importante
au fost prezentate în unitatea 4.3.
Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influenţă asupra acestei
interacţiuni, cu multiple implicaţii şi folosind o diversitate de mijloace.
Pomicultura este una din principalele sectoare ale horticulturii, în care pentru
obţinerea unor producţii din ce în ce mai ridicate, s-au elaborat tehnologii
performante, dar care au un impact deosebit asupra mediului.

61
 Tema nr. 5

RELAŢIILE DE INTERDEPENDENŢĂ DINTRE CLIMĂ, SOL ŞI

PLANTĂ

Unităţi de învăţare :
• Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură;
• Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă;
• Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic.

Obiectivele temei :
- cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură;
- cerinţele speciilor pomicole faţă de lumină şi apă;
- cerinţele speciilor pomicole faţă de mediul edafic.

Timpul alocat temei : 5 ore

Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 – Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves din Craiova.
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova.

62
 5. Popescu M., 1982 – Pomicultură generală şi specială. Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti.

5.1. Comportarea speciilor pomicole faţă de căldură

Pentru fiecare specie şi grup de soiuri din cadrul speciei, este necesară
o anumită sumă globală a gradelor de temperatură pentru desfăşurarea normală
a proceselor de creştere şi maturare.
Creşterea nu se poate realiza decât dacă plantele primesc un minim de
energie termică. Creşterea temperaturii accelerează procesul de creştere până
la atingerea unei valori termice optime, apoi creşterea este încetinită până la
atingerea nivelului maxim, dincolo de care plantele mor.
Temperatura condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie,
respiraţie şi transpiraţie, parcurgerea diferitelor faze de creştere şi fructificare,
perioada de viaţă latentă a pomilor în timpul repausului de iarnă, etc. Pentru
lucrările de zonare a pomiculturii se ia în considerare:
- temperatura medie anuală a localităţii (izoterma);
- temperaturile medii lunare şi decadale ale aerului în perioada de
vegetaţie activă şi anumite perioade critice (înflorit şi fecundare, creşterea şi
maturarea fructelor, etc.);
- suma anuală a gradelor de temperatură pozitivă (peste 0°C).
Necesarul de căldură al pomilor pentru parcurgerea principalelor
fenofaze se poate determina prin calcularea sumei gradelor de temperatură
activă.
Temperatura activă a zilei se poate obţine prin însumarea
temperaturilor medii zilnice ce depăşesc pragul biologic al speciei, cu formula:

temp.medie a zilei (°C ) – pragul biologic (°C) = temperatura activă (°C)

Pornirea în vegetaţie şi creşterea pomilor primăvara, începe când se

atinge un anumit grad de temperatură, numit „prag biologic“.
„Pragul biologic“ sau „zero biologic“ reprezintă nivelul de temperatură
care determină începerea activităţii metabolice intense din plantă după
parcurgerea perioadei de repaus. Pragul biologic este caracteristic pentru
fiecare specie şi chiar pentru grupe de soiuri. La pomi pragul biologic este
diferit de la o specie la alta, 2- 4 °C la alun, la arbuştii fructiferi de 4-5 °C,
5-8 °C la prun, cireş, vişin, măr, păr, 8-10 °C la nuc şi castan.
Mai frecvent se utilizează pentru necesarul de căldură al pomilor suma
globală a gradelor de temperatură. Suma globală a gradelor de temperatură
rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice, începând de la pornirea în
vegetaţie până toamna la încheierea vegetaţiei. Aceasta reprezintă minimul
fără de care plantele nu pot fi cultivate în regiunea dată (tabelul 5.1.1.)

Tabelul 5.1.1.

63
 Suma gradelor de temperatură necesară parcurgerii unor faze ale
creşterii şi fructificării (peste 0° C), (după M. Popescu şi colab., 1992)

Specia Soiul Suma gradelor de temperatură (0 C) necesară pentru:

Umflarea Dez- Începutul Maturarea Încheierea
mugurilor mugurit înfloritului fructelor ciclului de
vegetaţie
Golden 96,7 - 374,6 2891,8 3867
Măr delicious
Jonathan 80,2 - 377,8 2866,6 3652
Prun Tuleu 86,5 179,7 264,5 2109,8 -
gras
Cais - - 230,7 293,0 - -
Cireş - - 182,2 314,8 974,2 -
Vişin - - 170,8 327,0 1270,0 -
Zmeur - - 78,7 635,1 1218,4 -
Coacăz - - 86,9 243,8 1130,6 -
roşu
În desfăşurarea proceselor vitale, plantele au un optim de temperatură
şi un prag superior. Optimul de temperatură variază mult în funcţie de specie.
Optimul caloric nu este acelaşi pe toată durata de viaţă a plantelor, el
variind în funcţie de fenofaza în care se găseşte planta respectivă.
În funcţie de latitudine, altitudine, expoziţie, condiţiile de microclimă,
etc., în fiecare zonă se realizează în cursul perioadei de vegetaţie o anumită
sumă de temperaturi ce poate fi suficientă pentru unele specii şi soiuri, dar
insuficientă pentru altele.
Media anuală a temperaturilor oferă, de asemenea, informaţii
importante. Se ştie că localităţile cuprinse între izotermele 9 şi 10 °C oferă
condiţii prielnice majorităţii speciilor fructifere de climat temperat, fiind
considerate optime (din punct de vedere al temperaturii) pentru măr, păr,
gutui, prun, cireş, vişin, nuc.
Zonele cu mai puţină căldură, cuprinse între izotermele 8 şi 9 °C sunt
favorabile pentru măr, vişin, alun, arbuşti fructiferi, nuc şi soiuri de prun puţin
pretenţioase faţă de căldură (Gras românesc, Vinete româneşti). Între
izotermele de 10 - 11,5 °C găsesc condiţii optime speciile migdal, cais şi
piersic. Cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, modul de comportare faţă
de gerurile din iarnă şi îngheţurile târzii de primăvară, permit clasificarea în 3
categorii, de care trebuie să se ţină seama la zonarea culturilor (tabelul 5.1.2.).
Rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute care se
înregistrează în climatul nostru constituie principala cauză de limitare a
arealului de răspândire a culturilor.
În ţesuturile tuturor plantelor care trec prin temperaturile scăzute în
timpul toamnei şi la începutul iernii se petrec o serie de procese biochimice
care sporesc rezistenţa pomilor la temperaturi scăzute până la limitele
caracteristice fiecărei specii (fenomenul de călire).
Din practică s-a observat că limita de rezistenţă la ger este dependentă
de numeroşi factori, dintre cei mai importanţi enumerăm: vârsta plantelor,

64
durata perioadei de vegetaţie, faza de vegetaţie în care survin temperaturile
scăzute, caracterul gerurilor, starea generală a plantelor, nivelul agrotehnic,
epoca de recoltare a fructelor.
În general, pomii tineri au o rezistenţă mai mică la temperaturi scăzute
decât cei maturi, iar ambele categorii sunt mai rezistente decât pomii care au
intrat în perioada de declin.
Speciile care încheie perioada de vegetaţie mai devreme rezistă mai
bine la temperaturi scăzute decât cele care au vegetaţia prelungită până toamna
târziu. În perioada de vegetaţie pomii suportă mult mai greu temperaturile
scăzute decât în perioada de repaus.
Gerurile care vin treptat sunt mai puţin periculoase decât gerurile
brusc.
Oscilaţiile de temperatură influenţează şi ele rezistenţa pomilor la ger.
Dezgheţurile şi îngheţurile des repetate pot produce degerări la
temperaturi mult mai puţin scăzute decât rezistă în mod normal specia
respectivă.
Tabelul 5.1.2.

Comportarea speciilor pomicole cultivate în România, faţă de

căldură (după M. Popescu şi colab., 1992)

Specia Migdal, cais, Nuc, cireş, păr, Măr, prun (soiuri

piersic gutui, prun (soiuri rezistente la ger), vişin,
nerezistente la ger) alun, agriş,
coacăz, căpşun
Cerinţe faţă Cele mai mari Cerinţe moderate Cerinţe reduse
de căldură cerinţe
Comportarea Suportă satisfăcător Suportă iernile de Suportă foarte bine cele
în timpul iernile de la noi, dar la noi; în anii cu mai aspre ierni de la noi
iernii în iernile aspre ierni grele se
degeră mugurii de produc pagube la
rod şi o parte din păr şi nuc
ramuri
Comportarea Brumele şi Îngheţurile târzii Nu sunt afectate
în timpul îngheţurile afectează numai de îngheţurile şi
primăverii târzii de primăvară nucul şi cireşul brumele târzii
compromit frecvent
recoltele
Zonele sau Partea sudică a ţării, Dealurile cu 350- Dealurile până la
centrele din în centre cu ierni 500 m altitudine; 700-800 m
ţară convenabile dulci şi cu frecvenţa temperatură medie altitudine, cu
pentru cultură redusă a brumelor anuală 9-10,5° C; temperatura
târzii de primăvară temperatura medie medie 7,5-10° C
a verii 20-21° C
Observaţii Îngheţurile şi Mărul (soiurile târzii),
brumele târzii în - agrişul, coacăzul sunt
primul rând, apoi stânjenite de căldurile
iernile aspre mari din timpul verii,
constituie factorii dacă sunt cultivate în

65
 limitativi ai culturii zona de câmpie

Aceasta se datorează faptului că plantele îşi pierd călirea (se petrece

fenomenul de decălire). Rezistenţa la temperaturi scăzute este determinată de
starea generală a pomilor şi condiţiile de vegetaţie din anul anterior. Pomii cu
starea generală bună au o rezistenţă mai mare. O agrotehnică corespunzătoare
asigură o rezistenţă mai bună la temperaturi scăzute.
O influenţă puternică asupra rezistenţei la ger a pomilor o are şi
cantitatea recoltei din anii anteriori. S-a dovedit că în anii cu recolte mari, prin
care se consumă multe substanţe nutritive, pomii rămân slăbiţi, epuizaţi, nu au
hrană suficientă pentru coacerea lemnului şi în iernile ce urmează rezistenţa
lor la temperaturile scăzute este mult redusă.
În perioada de repaus, temperaturile foarte scăzute pot provoca moartea
întregului pom sau numai a acelor părţi care sunt mai sensibile. În mod
frecvent mai întâi degeră mugurii de rod, care sunt cei mai sensibili, apoi cei
vegetativi, urmaţi de ramurile anuale, mai ales în partea lor terminală unde
procesele de maturare nu sunt suficient de avansate.
Un fenomen frecvent este înnegrirea lemnului, provocată de gerurile
mari şi bruşte din timpul iernii, când plantele nu sunt complet călite. Gerul
acţionează asupra razelor medulare, brunificându-le. Gerurile foarte mari şi
prelungite la 2 - 3 zile duc la apariţia unor crăpături în coajă şi lemn, care pun
în pericol viaţa pomilor.
Oscilaţiile mari de temperatură din zilele şi nopţile de la sfârşitul iernii
(februarie-martie) provoacă arsura scoarţei, vătămarea cambiului care şi-a
pierdut starea de călire.
În cursul perioadei de vegetaţie temperaturile mult mai puţin scăzute
afectează organele florale, a căror rezistenţă scade pe măsura avansării în
vegetaţie. Dintre culturile pomicole din ţara noastră suferă de pe urma
îngheţurilor târzii de primăvară: migdalul, caisul, piersicul, mai rar cireşul şi
nucul.

TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă suma globală a gradelor de temperatură?

Răspuns:
Suma globală a gradelor de temperatură rezultă din însumarea
temperaturilor medii zilnice, începând de la pornirea în vegetaţie până
toamna la încheierea vegetaţiei.

2. Care dintre culturile pomicole din ţara noastră suferă de pe

urma îngheţurilor târzii de primăvară?
Răspuns:

66
 Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. De cine este cauzată înnegrirea lemnului?
a) De razele solare;
b) De gerurile mari din iarnă;
c) De tratamentele aplicate;
d) Datorită tăierilor severe;
e) Neaplicarea irigării.
Rezolvare: b.

De rezolvat:
2. Ce organe sunt afectate în cursul perioadei de vegetaţie de către
temperaturile mult mai scăzute?
a) Mugurii vegetativi;
b) Mugurii florali;
c) Lăstarii;
d) Zona foliară;
e) Sistemul radicular.
Rezolvare:

5.2. Comportarea speciilor pomicole faţă de lumină şi apă

În stabilirea zonelor de cultură a diferitelor specii şi soiuri, se

urmăreşte şi satisfacerea cerinţelor faţă de factorul lumină.
Lumina este considerată principala sursă de energie în sintetizarea
substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale, fiind implicată în procesul
de fotosinteză. Prezenţa luminii în cantităţi suficiente conduce la creşteri
viguroase, exprimate prin lăstari groşi, cu internoduri normale (scurte),
apariţia de ramificaţii numeroase; favorizează chimismul intern şi contribuie la
instalarea unei stări fitosanitare bune; măreşte rezistenţa le ger, favorizează
diferenţierea mugurilor floriferi, rodirea regulată, obţinerea de recolte mari,
acumularea de zahăr în fructe, precum şi apariţia aromei şi colorarea mai
intensă a fructelor.
La excese de lumină frunzele rămân mici membrana celulelor
palisadice se îngroaşă, pigmenţii clorofilieni se deplasează spre interiorul
frunzelor, culoarea devine mai puţin intensă. Fiind însoţită de căldură, lumina
ridică temperatura mediului, ceea ce explică nevoile mai mari faţă de apă ale
plantelor şi recoltele mai timpurii şi mai bogate în zahăr ce se obţin pe
expoziţiile bine luminate.
Lumina produce diferenţe de temperatură, între porţiunile luminate şi
cele umbrite, ale aceluiaşi organ. Frecvent primăvara partea sudică a
trunchiurilor pomilor ajunge la temperaturi cu 11-24°C mai mari decât latura
opusă. Insuficienţa luminii sau umbrirea are influenţă negativă asupra tuturor

67
proceselor vitale. Lumina insuficientă diminuează substanţa uscată acumulată
în frunze şi conduce la creşteri reduse.
S-a mai constatat că la 1/20 din lumina normală a zilei, părţi de pomi
(şarpante) sau pomi întregi nu au diferenţiat deloc muguri de rod şi că există o
legătură direct proporţională între umbrire şi căderea fiziologică a fructelor.
Încărcătura a rămas sub normal, iar fructele ajunse la maturitate au avut
dimensiuni mai mici.
Umbrirea are efecte negative şi asupra colorării fructelor. Perioada
critică pentru lumină în privinţa colorării fructelor cuprinde ultimele patru
săptămâni înainte de cules, iar pragul critic se situează la cca 25% din lumina
normală.
Din frunzişul existent, cel situat la exteriorul coroanei primeşte lumină
mult peste pragul superior al fotosintezei, pe când frunzele din stratele
inferioare sunt luminate abia puţin peste nivelul punctului de compensaţie.
Rezultă că orice modificare în structura coroanei care poate spori cantitatea de
lumină ajunsă la nivelele inferioare până la limita de 25% din lumina naturală
contribuie la sporirea randamentului acestor frunze, la obţinerea recoltelor
mari şi de calitate.
Indicele foliar – este suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a
unei culturi raportată la unitatea de suprafaţă. Cu cât acest indice este mai
mare şi ajunge la maximum mai devreme, cu atât planta şi respectiv cultura, va
profita mai mult de lumina existentă.
Frunzele luate individual captează lumina direct proporţional cu
suprafaţa lor. La speciile cu frunze mici lumina pătrunde în coroană cu mai
multă uşurinţă. La înălţimi mici ale soarelui formele orizontale de coroane,
desfăşoară o fotosinteză mai intensă decât cele verticale. În privinţa orientării
rândurilor, în condiţiile noastre de latitudine şi climă cel mai bine luminate
sunt gardurile fructifere orientate pe direcţia N-S.
Indicele foliar este mult mai mic la plantele tinere, decât la indivizii
maturi din aceeaşi specie şi soi.
Ţinând cont de faptul că lumina este un factor important în realizarea
unor producţii cât mai apropiate de nivelul potenţialului biologic al speciilor şi
soiurilor, se impune amplasarea acestora în bazine în funcţie de cerinţele lor
faţă de lumină.
Cunoaşterea cerinţelor speciilor şi soiurilor de pomi faţă de lumină este
necesară la amplasarea lor pe terenurile în pantă, în raport cu expoziţia
terenului faţă de punctele cardinale, la stabilirea formei de coroană şi a taliei
pomilor, iar în funcţie de acestea, a distanţelor de plantare.
Satisfacerea cerinţelor faţă de lumină are influenţă favorabilă asupra
tuturor proceselor vitale ale pomilor. Speciile fructifere cultivate în climatul
nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină.
Există însă diferenţe între specii în privinţa cerinţelor faţă de lumină, ceea ce
permite clasificarea lor în 3 grupe (tabelul 5.2.1.).
Tabelul 5.2.1.

68
 Cerinţele faţă de lumină (după M. Popescu şi colab., 1992)

Cerinţe faţă de Specii fructifere în Observaţii

lumină ordinea
descrescândă a
cerinţelor
Cerinţe mari Nucul, piersicul, caisul, -
cireşul
Cerinţe mijlocii Părul, mărul, prunul, -
vişinul
Cerinţe reduse Zmeurul, coacăzul, Pot creşte şi la lumină
agrişul difuză

În general, în zonele în care ceilalţi factori climatici sunt favorabili

pomiculturii, iar lumina constituie factorul limitativ, ea depăşeşte nevoile celor
mai exigente specii pomicole, existând un „surplus de lumină“ ce nu este
folosit de plante, surplus ce justifică speranţele de sporire a randamentului la
hectar printr-o mai bună utilizare a luminii.
Apa alături de temperatură, este al doilea factor limitativ în zonarea
producţiei agricole. Ea are un rol deosebit în viaţa plantelor, fără apă nu se
poate desfăşura nici un proces fiziologic şi biochimic în plantă. Cerinţele
speciilor faţă de apă sunt diferite (tabelul 5.2.2.).
Tabelul 5.2.2.

Cerinţele faţă de apă (după M. Popescu şi colab., 1992)

Cerinţe faţă de Specii fructifere în Zonele convenabile

lumină ordinea
descrescândă a cerinţelor
Cerinţe foarte mari Arbuştii fructiferi
Cerinţe mari Gutuiul, mărul (soiuri
târzii), prunul
Cerinţe mijlocii Părul, nucul, cireşul,
Vişinul, mărul (soiuri de
vară)
Cerinţe reduse Piersicul, caisul, migdalul
pentru cultură
Zone cu peste 700 mm
precipitaţii anuale
Zone cu 700 mm
precipitaţii anuale
Zone cu minimum
600 mm
precipitaţii anuale
Zone cu minimum
500 mm
precipitaţii anuale

Lumina, temperatura ridicată şi vânturile măresc transpiraţia şi în

consecinţă nevoile de apă ale plantelor. Există faze critice pentru umiditate
care coincid cu creşterea intensivă a lăstarilor.

69
 În timpul înfloritului şi coacerii fructelor şi în general spre sfârşitul
perioadei de vegetaţie, nevoile de apă ale pomilor sunt mai mici. Totuşi apa nu
constituie factor limitativ, lipsa ei putând fi substituită prin irigare.
Rezistenta la seceta a unor specii fructifere este diferită şi în funcţie de
combinaţia soi-portaltoi. Seceta manifestată prin lipsa apei, provoacă scăderea
recoltei, creşterea insuficientă şi îmbătrânirea prematură. Rezistenţa ridicată la
secetă este semnalată la soiurile de cais, piersic, păr şi migdal.
Pomii cu rădăcini superficiale (măr/M9, măr/M26) şi arbuştii fructiferi
suferă la secetă. Pomii mai viguroşi şi cu înrădăcinare mai profundă sunt mai
rezistenţi la secetă.
Excesul de apă este şi el dăunător. Timpul ploios şi rece opreşte
creşterea, micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie, împiedică
coacerea lemnului. În timpul înfloritului, umiditatea ridicată şi ploaia spală
polenul, diluează secreţia stigmatului, împiedică zborul insectelor.
Excesul de apă poate duce la asfixierea rădăcinilor. Precipitaţiile sub
formă de ploaie constituie sursa principală de aprovizionare a solului cu apa. O
deosebită importanţă are repartizarea precipitaţiilor în decursul anului. În
general pentru speciile adaptate la climatul nostru nevoile lor coincid cu
repartiţia cantităţii de precipitaţii. Perioadele cu ploi coincid cu fazele de
creştere intensă a lăstarilor.
Umiditatea relativă a aerului, micşorează coeficientul de transpiraţie,
datorită faptului că aerul este saturat cu vapori de apă. Dimpotrivă, transpiraţia
va fi mai puternică, deci coeficientul de transpiraţie şi consumul de apă se vor
mări, dacă umiditatea relativă a aerului este scăzută.
Un coeficient (indice) folosit în pomicultură, pentru a pune în vedere
interacţiunea dintre lumină, temperatură şi precipitaţii, este indicele climatic
pomicol care exprimă mai larg raportul dintre climă şi plantă pentru intervale
de timp (fenofaze) şi care se calculează prin formula:
ICP = Ct x Ci / Cp x 10, în care:
Ct (coeficient de temperatură) = suma temperaturilor active împărţită la
numărul de zile din perioada de vegetaţie activă;
Ci (coeficient de insolaţie) = numărul orelor de strălucire efectivă a
soarelui împărţit la numărul de zile din perioada de vegetaţie activă;
Cp (coeficient de precipitaţii) = media zilnică a precipitaţiilor din
perioada de
vegetaţie activă.
Un alt coeficient este cel hidro-heliotermic (I.h), care se poate calcula
prin formula:
I.h = Ta x Pr / I x 10, în care:
Ta = suma temperaturilor active de la pragul biologic până la începutul
sau sfârşitul fenofazei considerate;
Pr = suma precipitaţiilor pe aceeaşi perioadă;
I = suma orelor de strălucire a soarelui în acelaşi interval de timp
Valoarea coeficientului hidro-heliotermic oscilează între 10-40 şi se
măreşte odată cu creşterea sumei precipitaţiilor şi sumei temperaturilor active.

70
Valorile optime ale acestui coeficient pot fi apreciate a fi între 15 si 30. Valori
mai mari indică perioade foarte ploioase, iar valori mai mici perioade
secetoase şi cu insolaţie puternică.
Se observă că fiecare specie pomicolă are un anumit domeniu de
favorabilitate în care poate supravieţui şi asigura recolte economic rentabile.

TEST DE EVALUARE

1. Ce exprimă indicele climatic pomicol?

Răspuns:
Exprimă mai larg raportul dintre climă şi plantă pentru intervale de timp
(fenofaze).

2. Ce efecte negative provoacă excesul de apă asupra speciilor

pomicole?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Perioadele cu ploi din ţara noastră coincid cu una din fenofazele
următoare.
a) Creşterea sistemului radicular;
b) Începutul creşterii lăstarilor;
c) Creşterea intensă a lăstarilor;
d) Înfloritul;
e) Legarea fructelor.
Rezolvare: c.

De rezolvat:
2. Care sunt valorile optime ale coeficientului hidro-heliotermic?
a) 10-40;
b) 15-30;
c) 5-10;
d) 30-40;
e) 1-5.
Rezolvare:

5.3. Comportarea speciilor pomicole faţă de mediul edafic

Factorilor edafici (sol, subsol, pânza de apă freatică, etc.) trebuie

acordata, de asemenea, o atenţie speciala. Caracteristicile solurilor adaptate
culturii pomilor, se reflectă în vigoarea pomilor, durata de viaţă, densitatea
ramurilor, culoarea frunzelor şi, de asemenea, în cantitatea şi calitatea
producţiei de fructe obţinute an de an. Solul şi subsolul vor fi cercetaţi pentru

71
fiecare situaţie în parte (la baza, mijlocul şi vârful versantului, în
microdepresiuni, în porţiuni colmatate). Caracteristicile solului sunt foarte
importante pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor fructiferi. Caracteristicile
majore (textura solului, adâncimea, panta, structura, fertilitatea, reacţia,
drenajul) au o influenţă semnificativă asupra dezvoltării pomilor şi a
capacităţii de fructificare.
Factorii de sol, exprimaţi ca parametrii de caracterizare a relaţiilor sol-
plantă, sunt numeroşi la plantele pomicole, dar la alegerea terenurilor se
folosesc numai cei esenţiali. Aceştia se referă la adâncimea de apariţie a
orizontului cu carbonaţi şi conţinutul de carbonat de calciu (CaCO 3 ) activ în
grosimea solului explorat de sistemul radicular, grosimea solului şi volumul de
sol fără schelet şi adâncimea de apariţie a orizonturilor sărăturate inclusiv
intensitatea salinizării şi alcalizării, condiţiile din sol, reacţia şi oboseala
solului.
Textura solului are o mare influenţă asupra reţinerii şi mişcării apei în
sol. Solurile nisipoase, luto-nisipoase permit infiltrarea şi mişcarea rapidă în
sol a apei. Aceste soluri au o capacitate scăzută de reţinere a apei şi ca urmare
sunt supuse secetei şi au un conţinut scăzut de materie organică. Solurile
lutoase au capacitate bună de reţinere a apei, sunt în general fertile şi opun o
slabă rezistenţă la pătrunderea rădăcinilor.
Solurile cu subsol luto-nisipos şi luto-pietros sunt excelente pentru
cultura pomilor. Solurile lutoase sunt un bun indicator pentru drenaj slab.
Ele opun rezistenţă considerabilă la creşterea rădăcinilor şi sunt în
general considerate inferioare pentru cultura pomilor fructiferi.
Drenajul solului este un element important de care se ţine seama la
alegerea terenurilor. Pomii fructiferi nu tolerează solurile umede pe parcursul
perioadei de creştere. Solurile excesiv drenate (nisipurile) nu au capacitate
bună de păstrare a apei necesară creşterii, dezvoltării şi producţiei de fructe.
Piersicul, nectarinul, cireşul şi caisul dau rezultate bune pe solurile
uşoare; totuşi, irigarea determină obţinerea unor producţii superioare cantitativ
şi calitativ. Plantarea altor specii pomicole pe terenurile excesiv drenate,
trebuie însoţită de irigare, pentru reuşită.
Prezenţa carbonaţilor de calciu asociaţi cu alţi carbonaţi, determină
riscul apariţiei clorozei ferocalcice în viitoarele plantaţii, care odată apărută fie
sunt necesare costuri suplimentare pentru tratament şi obţinerea de producţii
reduse, fie se defrişează.
În funcţie de adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi
conţinut de carbonat de calciu activ în grosimea solului explorat de rădăcini,
terenurile avute în vedere pentru înfiinţarea plantaţiilor de pomi, se pot grupa
în 3 categorii:
- terenuri fără restricţie,
- terenuri cu restricţie,
- terenuri excluse pentru folosinţa pomicolă.

72
 Adâncimea de apariţie a orizonturilor cu carbonaţi şi conţinut de
carbonat de calciu activ, diferă de la o specie la alta, iar în cadrul speciei în
funcţie de portaltoiul ce va fi folosit.
Speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt sensibile la salinizare
sau alcalinizarea solului, de aceea trebuie evitate terenurile saline sau alcalice.
În cazul terenurilor cu restricţii se va acorda atenţie adâncimii de apariţie a
orizonturilor sărăturate şi intensităţii sărăturării. Când fenomenul de salinizare
apare la adâncimi mai mici de 100 cm, acestea se exclud.
Pentru o funcţionare normală a sistemului radicular, pomii au nevoie
de un volum de sol explorat construit din material fin (diametrul particulelor
sub 2 mm), afânat şi friabil pe o grosime de minim 100 cm. Prezenţa oricărui
material în cuprinsul acestei grosimi, ce se comportă ca obstacol mecanic în
calea pătrunderii rădăcinilor, reduce volumul edafic, devenind factor de
restricţie.
Fiecare plantă pomicolă explorează prin sistemul său radicular un
anumit volum de sol. Dispunerea masei de rădăcini, pentru speciile pomicole,
are loc la grosimea de 10-100 cm a profilului, iar în plan orizontal, rădăcinile
depăşesc în extinderea lor de 1,5-2,0 ori proiecţia coroanei. Volumul edafic
explorat este determinat de conţinutul de schelet al solului, de gradul de
penetrare al sistemului radicular, grosimea tipului de sol, conţinutul în argilă,
gradul de alterare – fisurare a materialului parental. Dacă se are în vedere
localizarea părţii active a sistemului radicular pe un anumit interval de
adâncime din grosimea totală a volumului edafic, atunci avem de-a face cu
volum edafic activ (VEA).
Valorile VEA sunt apreciate în funcţie de mărimea acestuia pentru
diferite tipuri de sol:
• <20% = volum activ foarte mic
• 21-60% = volum activ mic
• 61-80% = volum activ mediu
• 81-100% = volum activ mare
La înfiinţarea plantaţiilor pomicole se va ţine seama de necesităţile
speciilor şi de grosimea stratului de sol. Se consideră că pentru nuc, păr
sălbatec, castan sunt necesare soluri cu adâncimea de până la 3 m; pentru măr
franc, prun , cais (altoit pe mirobolan) şi cireş sunt necesare soluri cu grosimea
de până la 2 m; pentru mărul altoit pe portaltoi vegetativi de vigoare redusă şi
medie, pentru alun, vişin, sunt favorabile solurile cu grosimea de 1-2 m; pentru
arbuştii fructiferi sunt necesare soluri cu grosimea de 0,6-1 m.
Reacţia solului este un element important de care trebuie să se ţină
seama. Cerinţele speciilor pomicole faţă de acest element sunt diferite.
Solurile la care pH-ul depăşeşte 8,7 sunt considerate saline sau alcalice, iar la
care pH scade sub 5,8 sunt considerate acide.
Înclinarea, uniformitatea şi expoziţia versanţilor, intensitatea
procesului de eroziune de suprafaţă şi adâncime, alunecările de teren, sunt de
asemenea, criterii ce trebuie luate în seamă la alegerea terenurilor. În funcţie
de acestea, se întâlnesc 3 grupe:

73
 - terenuri fără restricţii – adică versanţii cu panta mai mică de 10%
pentru măr, păr, prun, cireş, vişin, cais, piersic;
- terenuri cu restricţii – versanţii cu panta 10-15% pentru măr, păr,
prun, cireş, vişin;
- terenuri excluse – versanţii cu înclinare peste 15% pentru măr, păr,
prun, cireş, vişin şi peste 10% pentru cais şi piersic.
Terenurile sunt afectate de procese de eroziune de suprafaţă, foarte
puternică, cu profilul solului erodat până la orizontul B, C, CCa. În acţiunea de
zonare trebuie avute în vedere şi criteriile de ordin tehnic (alegerea soiurilor şi
portaltoilor pentru diferite tipuri de plantaţii) şi economic (direcţii de
producţie, gradul de competivitate, gradul de solicitare, tendinţa de consum).
La speciile pomicole există o gamă variată de soiuri şi portaltoi ce permit
înfiinţarea a diferite tipuri de plantaţii, cu desimi diferite (clasice, intensive,
superintensive) sau direcţii de consum diferite (consum proaspăt,
industrializare, etc.). Sortimentele de soiuri sunt specifice fiecărei specii
pomicole şi se găsesc într-o continuă dinamică generată de permanenta
înlocuire a soiurilor mai vechi cu altele noi, considerate mai moderne. Alături
de toţi aceşti factori, principalul indicator de care se ţine seama pentru
amplasarea unei specii sau soi într-o zonă sau alta, este nivelul producţiilor ce
se pot realiza, regularitatea lor de la un an la altul şi calitatea fructelor.
Productivitatea este o însuşire complexă care este determinată genetic de baza
ereditară a soiului, dar este mult influenţată de interacţiunea dintre genotip
(soi) şi condiţiile pedoclimatice ale zonei de cultură. De aceea, este necesar ca
pe baza studiilor să se stabilească într-un anumit loc sau zonă, soiurile ce
întrunesc optimum de exprimare al potenţialului biologic de producţie.
Calitatea fructelor este influenţată, pe lângă factorii de cultură
(biologici - soiul, portaltoiul şi tehnologici), factorii fiziologici şi factorii de
recoltare şi păstrare şi de factorii pedologici (relief, sol, lumină, temperatură,
umiditate).
La măr, cercetări efectuate în diverse ţări, recomandă ca soiuri
productive Golden delicious şi clonele sale, Jonagold, Elstar, Gloster,
Alkmene, Idared, Jonagored, cu producţii între 25-65 t/ha, altoiţi pe portaltoi
de vigoare redusă (M9, M26) sau mijlocie (MM106) şi cu desime de 1500
pomi/ha. Există şi soiuri care rodesc mai puţin sau alternant, cum sunt: Granny
Smith, Parmen auriu, Cox Orange la care productivitatea oscilează între
3-4 t/ha şi 10-12 t/ha.
Soiurile de vară la măr dau rezultate bune la câmpie, iar cele de iarnă
sunt mult mai bine adaptate în zona dealurilor. Sunt soiuri de măr ce dau
producţii mari, de calitate satisfăcătoare la altitudini de 800-1000 m, ca de
exemplu soiurile Kalther de Boemia, Wagener premiat şi în mai mică măsură
Idared şi Delia. La prun, soiurile Agen şi Anna Spath dau rezultate foarte bune
în zonele colinare şi de câmpie, bine însorite, cu veri calde. Aceleaşi soiuri la
altitudini de peste 550-600 m dau producţii mici, de calitate inferioară, fructele
nu ajung uneori la maturitatea deplină. La aceste altitudini, se comportă bine

74
soiurile de prun Gras românesc şi Vinete româneşti, mai bine adaptate la
zonele cu umiditate mare şi căldură moderată.
Această diferenţiere se datorează faptului că fiecare din ele s-au format
în anumite condiţii de mediu. În procesul de formare ele s-au adaptat la aceste
condiţii şi pentru a-şi păstra însuşirile şi caracteristicile specifice au nevoie de
aceste condiţii.
Se consideră că nu există „soiuri universale“ valoroase pentru toate
zonele de cultură ale unei specii. O serie de factori (genetici şi ecologici) puţin
cunoscuţi sau greu dirijabili, capacitatea de adaptare, producţia şi calitatea
fructelor unui soi într-o zonă dată, face ca acesta sa fie productiv într-o zonă şi
slab productiv în alta. Sunt puţine soiuri ce dau rezultate similare, calitativ
superioare în mai multe zone. În general, fiecare soi dă rezultate optime numai
într-o anumită zonă, deşi soiurile dispun de complexe de gene ce le asigură
multe posibilităţi de adaptare.
Adâncimea apei freatice – constituie un important factor limitativ în
alegerea terenurilor destinate noilor plantaţii de pomi. În aprecierea acestui
factor trebuie luat în considerare nivelul maxim pe care-l poate atinge apa
freatică în cel mai umed sezon al anului sau în timpul altor perioade când
nivelul apei se poate ridica cel mai mult.
Nivelul ridicat al apei freatice determină apariţia fenomenului de
gleizare, orientarea rădăcinilor spre suprafaţă, provoacă asfixia radiculară.
Nivelul minim, faţă de suprafaţa solului, al apei freatice trebuie stabilit în
funcţie de specia pomicolă şi de portaltoi. Pentru mărul şi părul altoit pe
portaltoi vegetativi acest nivel trebuie să fie de 1,5 m , iar în cazul altoirii pe
franc de 2-2,5 m. Pentru cais, piersic, nuc adâncimea apei freatice trebuie să
depăşească 2,5-3 m.
TEST DE EVALUARE

Ce efect negativ provoacă nivelul ridicat al apei freatice?

Răspuns:
Nivelul ridicat al apei freatice determină apariţia fenomenului de
gleizare, orientarea rădăcinilor spre suprafaţă, provoacă asfixia
radiculară.

Cine constituie un important factor limitativ în alegerea

terenurilor destinate noilor plantaţii de pomi?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt criteriile de ordin tehnic în acţiunea de zonare.
a) Alegerea soiurilor;
b) Începutul creşterii lăstarilor;

75
 c) Producţia;
d) Înfloritul;
e) Alegerea portaltoilor.
Rezolvare: a, e.

De rezolvat:
2. De care factori mai este influenţată calitatea fructelor, pe lângă
factorii de cultură?
a) Factorii fiziologici;
b) Factorii de recoltare;
c) Factorii de păstrare;
d) Factorii umani;
e) Factorii pedologici.
Rezolvare

REZUMATUL TEMEI

Speciile Şi soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi s-au format în anumite

condiţii de climă şi sol, definindu-şi în decursul timpului cerinţele faţă de
factorii de mediu. Creşterea şi dezvoltarea pomilor fiind în strânsă dependenţă
de caracteristicile climatice, cunoaşterea acestora prezintă o deosebită
importanţă practică.
Fiecare specie pomicolă şi soi pretinde de la mediu anumite condiţii de
viaţă, potrivite însuşirilor ereditare şi corespunzătoare vârstei, fazei de
vegetaţie. Acestea influenţează pozitiv sau negativ procesele vitale din plantă.
Dacă condiţiile de cultură nu sunt cele corespunzătoare, specia sau soiul nu îşi
poate pune în valoare potenţialul productiv, chiar dacă se aplică unele
tehnologii superioare. Plecând de la aceste considerente, se consideră că
concordanţa dintre cerinţele ereditare ale plantelor şi factorii de mediu
constituie prima şi cea mai esenţială condiţie a obţinerii unor producţii mari,
constante şi de calitate, deci a eficienţei economice.
Studiile şi cunoaşterea aprofundată a condiţiilor de microclimă şi
macroclimă, trebuie să stea la baza alegerii terenului destinat plantaţiilor de
pomi şi arbuşti fructiferi. Cunoaşterea acestor cerinţe este necesară pentru

76
stabilirea zonelor favorabile pentru o anumită specie şi soi. Fără cunoaşterea
acestor cerinţe, nu se pot obţine rezultate eficiente în producţie.
Zonarea în pomicultură se referă la repartizarea speciilor şi grupelor de
soiuri pe teritoriul ţării, în funcţie de condiţiile ecologice generale, altitudine,
poziţie geografică şi orografică, etc. Zonarea este un concept complex ce
defineşte gradul de favorabilitate al unei zone pentru o anumită structură de
specii şi soiuri care se reflectă în productivitatea, calitatea şi rentabilitatea
plantaţiilor pomicole.

TEST RECAPITULATIV I

1. Ce specii fac parte din grupa baciferelor?

a) Coacăz şi agriş;
b) Smochinul;
c) Zmeur şi mur;
d) Nuc şi alun;
e) Căpşun.

2. Cine prezintă un repaus hibernal al mugurilor mai scurt: pomaceele,

baciferele, nuciferele, sau drupaceele?
a) Pomaceele;
b) Baciferele;
c) Nuciferele;
d) Drupaceele;
e) Nici una din grupe.

3. La ce contribuie prezenţa în sol a substanţelor aleopatice asupra solului

sau pomului?

77
 a) La nici un efect;
b) La creşteri vegetative mici ale pomului;
c) La apariţia fenomenului de oboseală a solului;
d) La creşteri vegetative mari ale pomului;
e) La apariţia mai rapidă a formaţiunilor de rod.

4. Cum se numesc mugurii de pe rădăcinile unor specii pomicole?

a) Muguri adventivi;
b) Muguri roditori;
c) Muguri dorminzi;
d) Muguri axiali;
e) Muguri stadiali.

5. Cum se numesc lăstarii după căderea frunzelor?

a) Lăstari anticipaţi;
b) Ramuri anuale;
c) Ramuri laterale;
d) Lăstari lacomi;
e) Lăstari vegetativi.

6. În ce evoluează mugurii adventivi de pe rădăcini?

a) Muguri stipelari;
b) Muguri dorminzi;
c) Muguri seriali;
d) Drajoni;
e) Ramuri florifere.

7. Care sunt condiţiile pentru parcurgerea postmaturării?

a) Temperaturi de -2° C;
b) Umiditate 30%;
c) Temperaturi de 1-4° C;
d) Aerisire;
e) Condiţii de îngheţ.

8. Care este fenomenul principal ce apare la perioada juvenilă?

a) Fenomenul de înnoire progresivă;
b) Scăderea creşterilor;
c) Se formează noi organe;
d) Apariţia ramurilor de rod florifere;
e) Căderea ramurilor.

9. Cum se poate scurta perioada de tinereţe şi se poate grăbi intrarea pe

rod?
a) Utilizarea înclinării;
b) Ramurile ridicate pe verticală;

78
 c) Utilizarea arcuirii ramurilor;
d) Reducerea formaţiunilor florifere;
e) Prin tăierea completă a ramurilor.

10. Care este metoda de cercetare pentru studierea sistemului radicular,

la care procesul de creştere şi fructificare la exemplarele studiate este
deranjat?
a) Metoda profilului;
b) Metoda scheletului;
c) Metoda staţionară;
d) Metoda probelor;
e) Metoda analitică.

11. La alegerea pomilor pentru studiu în cadrul metodei staţionale se va

ţine seama de?
a) Vârsta pomului;
b) Vigoarea;
c) Portaltoiul şi soiul;
d) Condiţiile climatice;
e) Nu sunt criterii speciale.

12. Când se efectuează măsurători privind creşterile totale, în cadrul

metodei staţionale?
a) După încheierea vegetaţiei;
b) La începutul vegetaţiei;
c) La înflorit;
d) La începutul creşterilor vegetative;
e) La apariţia frutelor.

13. Care este efectul de suprimare a vârfului lăstarului, suprimare

efectuată la sfârşitul verii?
a) Au loc creşteri foarte mari;
b) Vigoarea pomului este mai mică;
c) Trecerea mugurilor laterali în starea de repaus;
d) Nu are loc pornirea în vegetaţie a mugurilor laterali;
e) Nu are chiar un efect.

14. În ce perioadă are loc inducţia antogenă?

a) În luna martie;
b) Iunie-septembrie la pomacee;
c) August la piersic;
d) Are loc în perioada de repaus;
e) La venirea ploilor.

79
15. Când în interiorul cercului sepalelor apar 5 lobi ce corespund
petalelor, fenomenul portă numele de :
a) Diferenţierea corolei;
b) Diferenţierea caliciului;
c) Diferenţierea pistilului;
d) Diferenţierea staminelor;
e) Nediferenţiere.

16. Cum se numeşte fenomenul în care se găsesc pomii iarna?

a) Stagnarea totală;
b) Repaus definitiv;
c) Repaus absolut;
d) Repaus relativ;
e) Fenomen de intensificare a proceselor.

17. Cu ce fenofază se desfăşoară în paralel dezmugurirea şi începutul

creşterii?
a) Perioada de repaus;
b) Creşterea fructelor;
c) Înflorire;
d) Legatul fructelor;
e) Nu prezintă fenofază în paralel.

18. Cine provoacă creşterea intensă a lăstarilor?

a) Producerea internodurilor;
b) Întinderea internodurilor;
c) Perioada de înflorire.
d) Căderea fructelor;
e) Perioada de repaus.

19. Cine marchează încetarea creşterii lăstarilor?

a) Perioada de repaus;
b) Formarea mugurilor laterali;
c) Lungimea lăstarului;
d) Formarea mugurelui terminal;
e) Apariţia lăstarului lacom.

20. Cine influenţează şi de cine este dependentă fenofaza: înfloritul şi

legarea fructelor?
a) Temperatura aerului;
b) De satisfacerea nevoilor de frig;
c) Fenofaza anterioară;
d) Fotosinteza;
e) Tăierile.

80
21. Cui se atribuie un rol important în procesul de degradare al
erbicidelor?
a) Temperaturii solului;
b) Microorganismelor;
c) Structurii solului;
d) Rădăcinilor;
e) Nu există proces de degradare.

22. În ce perioadă pomii suportă mult mai greu temperaturile scăzute?

a) În luna august;
b) Înainte de pornirea în vegetaţie;
c) Perioada de repaus;
d) Perioada de vegetaţie;
e) Suportă foarte bine temperaturile scăzute.

23. Cine este considerată principala sursă de energie în sintetizarea

substanţelor organice cu implicaţii în fotosinteză?
a) Umiditatea aerului;
b) Apa;
c) Lumina;
d) Indicele foliar;
e) Temperatura scăzută.

24. Ce factori duc la mărirea procesului de transpiraţie?

a) Apa în exces;
b) Vânturile;
c) Lumina;
d) Temperatura ridicată;
e) Tăierile.

81
 Tema nr. 6

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

(PEPINIERA DE POMI)

Unităţi de învăţare :
• Amplasarea, organizarea sectorului pepinieristic;
• Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale generativă;
• Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor pe cale vegetativă.

Obiectivele temei :
- cunoaşterea concretă a modului de amplasare şi organizare a unei
pepiniere pomicole;
- cunoaşterea sectoarelor unei pepiniere pomicole;
- cunoaşterea tehnologiilor de obţinere a materialului săditor pe
rădăcini proprii pe cale generativă;
- cunoaşterea metodelor de înmulţire vegetativă de obţinere a
materialului săditor pe rădăcini proprii.

Timpul alocat temei : 6 ore

Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Baciu A., 2000 – Producerea materialului săditor pomicol. Editura
Universitaria, Craiova.
3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Popescu M., şi colab. 1982 – Pomicultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

6.1. Amplasarea şi organizarea sectorului pepinieristic

Pepiniera – este o exploatare horticolă specializată în producerea

materialului săditor din speciile fructifere: pomi, arbuşti fructiferi, căpşuni.
Pepinierele se amplasează numai în zonele şi microzonele în care
temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5 şi 11°C, se amplasează în
centrul zonelor pomicole pe care le deservesc, lângă un drum principal
asfaltat. Pepiniera trebuie amplasată acolo unde temperatura medie din
perioada de vegetaţie este de 17-20°C, temperatura minimă absolută din
perioada de repaus peste -18...-26°C, fără brume şi îngheţuri târzii, cu toamne
lungi, relativ secetoase, cu precipitaţii anuale cuprinse între 550 şi 700 l/m2

82
repartizate în special în lunile mai, iunie şi iulie fără grindină şi vânturi
puternice.
Terenul trebuie să fie plan sau uşor înclinat (3 – 5%) cu posibilităţi de
irigare, cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, cu textură lutoasă sau
luto-nisipoasă, profunde, structurale, fertile, cu bună permeabilitate pentru apă
şi aer, cu reacţie neutră sau uşor acidă (ph = 6,5 - 7), cu apa freatică sub 1,5 -
2,0 m adâncime.
Organizarea interioară a pepinierei cuprinde:
- parcelarea interioară a pepinierei se face prin marcarea şi bornarea
sectoarelor, iar în cadrul fiecărui sector a solelor din asolament. Bornarea se
face prin borne din ţeavă, iar fiecare sector trebuie să fie marcat prin tăbliţe
indicatoare, iar solele din asolament marcate cu cifre romane (sola I, sola II);
- aşezarea sectoarelor şi solelor trebuie astfel făcută încât să permită pe
mijloc un drum principal, pietruit, în care să debuşeze aleile dintre sole, late de
2 - 3 m şi care se menţin înierbate şi cosite repetat;
- în parcelele mici din şcolile de puieţi se lasă alei de 0,5 - 1,2 m care
se întreţin ogor lucrat;
- în şcolile de puieţi sau în marcotieră, cu sola mai mică de 5 ha,
parcelele interioare se delimitează cu dimensiuni de 25/100 m şi 50/100 m,
deci în suprafaţă de 2500 m2, respectiv 5000 m2;
- în câmpurile de altoire şi formare , parcelele au 50/200 m şi 100/200
m adică suprafaţa de 1 - 2 ha. Parcelele se dispun cap la cap, pentru ca la
lucrările mecanice să se poată trece dintr-o parcelă în alta.
Pregătirea terenului în pepiniere:
Această pregătire a terenului are în vedere un teren fertil, bine mărunţit,
curat de buruieni şi tratat contra buruienilor, dăunătorilor şi bolilor. Aceste
deziderate se materializează prin:
1. Amplasarea pepinierei pe sola culturilor de păioase care părăsesc
terenul în luna iulie şi nu sunt transmiţătoare de boli virotice şi dăunători;
2. După recoltarea culturii de păioase urmează administrarea cu gunoi de
grajd fermentat (30 - 70 t/ha), în funcţie de fertilitatea terenului 300 kg
superfosfat şi 150 kg sare potasică, dar şi un insecticid. Toate acestea se
încorporează sub o arătură de vară la adâncimea de cca. 18 cm.
3. În jurul datei de 1 august începe desfundatul terenului la adâncimea de
45 - 60 cm pentru: câmpul I, marcotiere, şcoli butaşi, livezi producătoare de
ramuri altoi şi seminceri şi la 30 - 35 cm pentru şcolile de puieţi;
4. După desfundat terenul se discuieşte – lucrare ce se repetă, astfel încât
să se epuizeze toată rezerva seminţelor de buruieni.
Într-o pepinieră pomicolă complexă activitatea se desfăşoară în
următoarele sectoare:
Sectorul plante mamă ce încadrează:
Plantaţia mamă seminceri, în care sunt plantaţi pomi din specii
sălbatice sau chiar soiuri cultivate, din care se recoltează fructe pentru
seminţele lor necesare producerii puieţilor portaltoi. Plantaţiile seminceri,

83
încadrează parcele înguste şi lungi amplasate la marginea pepinierei,
perpendiculare pe vântul dominant.
Plantaţia mamă elită, cuprinde pomi din soiurile recent raionate,
solicitate de cultivatori pentru fructele lor. Din pomii acestora se recoltează
ramurile altoi. Parcelele vor fi cu dimensiunile unei plantaţii obişnuite de 5 -
12 ha şi amplasate tot la marginea pepinierei.
Plantaţia mamă de arbuşti, este plantaţia din care se recoltează butaşi
şi drajoni. Suprafeţele destinate au dimensiuni de 100 / 50 m şi de obicei se
amplasează spre exteriorul pepinierei.
Plantaţia mamă pentru stoloni de căpşun – (stolonieră), încadrează
suprafeţele uneori separate de pepinieră cu dimensiuni de 50 / 100 m.
Sectorul de înmulţire cuprinde:
Sectorul de înmulţire al portaltoilor cu:
- şcoala de puieţi sau de seminţe în care se obţin puieţi portaltoi din
seminţe. Dimensiunile parcelelor acestui subsector pot fi de 50 / 50 m în cazul
când lucrările sunt total manuale sau pot avea 250 m lungime când semănatul
şi lucrările între rânduri se realizează mecanizat. Suprafaţa unei parcele este de
0,25 ha şi cuprinde 4 sole pentru realizarea unui asolament de 4 ani;
- şcoala de marcote din care se obţin marcotele pentru portaltoi
vegetativi. Parcelele au dimensiuni de 50 m lungime şi 100 m lăţime.
Marcotiera este organizată în 2 sole pentru asolament;
- şcoala de butaşi, cuprinde butaşii puşi la înrădăcinare, folosiţi fie
pentru portaltoi vegetativi, fie chiar pentru înmulţirea arbuştilor, iar astăzi
chiar a unor soiuri. Este organizată în parcele de 50 / 50 m şi cuprinde 4 sole
pentru rotaţia speciilor.
Sectorul de înmulţire şi formare a pomilor numit şi şcoala de pomi,
încadrează:
- câmpul I numit şi câmp de altoire;
- câmpul II numit şi câmp de creştere al altoiului;
- câmpul III sau câmp de formare al pomilor (cu totul izolat) când
pomii se livrează cu coroana formată.
Dimensiunile parcelelor pentru fiecare câmp sunt de 100 m lăţime şi 50
m lungime. Parcelele se amplasează capăt la capăt şi sunt despărţite de alei. În
cadrul acestui sector se reţin 5 sau 8 sole egale ca suprafaţă, pentru asigurarea
unui asolament de 5 şi respectiv 8 ani.
Sectorul anexe - cuprinde o suprafaţă restrânsă pe care se amplasează
şanţurile pentru stratificat pomi, marcote, butaşi, puieţi din seminţe, suprafeţe
rezervate şoproanelor pentru sortat, depozitat unelte şi chiar suprafeţe
rezervate drumurilor.
Stabilirea suprafeţei sectoarelor pepinierei :
Scopul lucrării este de a calcula pentru orice suprafaţă de pepinieră,
dimensiunile fiecărui sector component al acesteia. Suprafaţa totală a unei
pepiniere este dependentă de cantitatea de material săditor ce trebuie s-o
livreze an de an pepiniera. Pornind de la acest element şi de la numărul

84
aproximativ de pomi obţinuţi la ha în câmpul II, (circa 40.000 buc. pomi) se
stabileşte suprafaţa câmpului I, suprafaţă ce trebuie înfiinţată anual.
Considerând că pepiniera livrează anual 400.000 buc. pomi sub formă
de vergi sau chiar pentru specii repede crescătoare cu coroană, avem:
- 400.000 buc. pomi : 40.000 pomi / ha, rezultă că suprafaţa câmpului I
va fi de 10 ha. Aplicând un asolament de 5 ani în care se încadrează şi câmpul
I şi II, şi încă 3 sole egale ca suprafaţă (10 ha) pentru alte culturi, obţinem
pentru sectorul de înmulţire şi formare a pomilor suprafaţa de 50 ha. La
aceasta se adaugă suprafeţele necesare pregătirii materialului pentru şcoala de
pomi, folosind pentru fiecare ha câmp I următorii indici:
- 0,5 - 0,7 ha plantaţie mamă seminceri x 10 ha (pentru exemplul
precizat), rezultă 5 - 7 ha plantaţie mamă seminceri;
- 0,7 - 1 ha - plantaţie mamă elită cu soiuri raionate x 10 ha = 7 - 10 ha;
- 0,25 ha pentru obţinerea portaltoilor din seminţe, amplificate cu 4
sole pentru asolament, vom avea 0,25 x 4 sole x 10 ha rezultă 10 ha pentru
şcoala de puieţi;
- 0,5 ha marcotieră x 2 sole = 1 ha x 10 ha = 10 ha pentru sectorul de
marcote.
Pentru sectorul anexe se rezervă 3%. Se obţine din exemplul nostru o
suprafaţă totală de cca. 90 ha, adică:
• 50 ha - sector de înmulţire şi formare pomi;
• 5 ha - sector plante mamă seminceri;
• 10 ha - sector plante mamă elită;
• 10 ha - pentru şcoala de puieţi;
• 10 ha - pentru şcoala de marcote;
• 5 ha - pentru sector anexe.

TEST DE EVALUARE

1. De cine este dependentă suprafaţa totală a unei pepiniere?

Răspuns:
Este dependentă de cantitatea de material săditor ce trebuie s-o livreze an
de an pepiniera.

Ce cuprinde sectorul anexe din cadrul unei pepiniere?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum se numeşte sectorul de înmulţire şi formare a pomilor?
a) Şcoala de butaşi;
b) Şcoala de pomi;
c) Şcoala de arbuşti;
d) Şcoala de marcote;

85
 e) Şcoala de seminţe.
Rezolvare : b.
De rezolvat:

2. Pentru cine începe desfundatul terenului la adâncimea de

30 - 35 cm?
a) Câmpul I;
b) Stolonieră;
c) Drajonieră;
d) Şcolile de puieţi;
e) Şcoala de butaşi.
Rezolvare:

6.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor

pe cale generativă

Scopul lucrării - este de cunoaştere a modului de obţinere a

portaltoilor generativi.
Soiurile speciilor pomicole prezintă caracteristica de a nu-şi transmite
prin seminţe calităţile lor. Această însuşire este determinată de polenizarea şi
respectiv legarea fructelor cu polen străin, încât plantele rezultate din
seminţele lor nu se aseamănă cu soiul matern şi polenizat, iar uneori nici cu cel
patern polenizator.
Pentru menţinerea caracterului fidel al unui soi, se utilizează altoirea
care impune prezenţa portaltoiului şi altoiului.
Portaltoiul - porţiunea subterană a unei plante pomicole, se obţine fie
prin seminţe - generativ, fie pe cale vegetativă. Deşi portaltoii generativi
prezintă câteva dezavantaje comparativ cu cei vegetativi, ei încă sunt utilizaţi
la măr pentru măr franc, păr franc, prun franc, cireş, vişin franc, corcoduş,
migdal, nuc dat fiind posibilitatea de obţinere a seminţelor şi soiurilor mai
uşor.
Obţinerea prin seminţe - generativ, impune numeroase lucrări între
care: recoltarea fructelor, extragerea seminţelor, uscarea, condiţionarea,
analiza calităţii lor, urmând stratificarea şi semănatul în şcoala de seminţe.
Stratificarea seminţelor şi sâmburilor:
Seminţele speciilor pomicole nu sunt apte pentru germinare imediat ce
sunt extrase din fruct. Ele trebuie să parcurgă o perioadă de pregătire pentru
germinare, numită postmaturaţie.
Perioada de postmaturaţie este diferită cu specia, şi ea trebuie a fi
parcursă în anumite condiţii de temperatură, umiditate, aeraţie. Aceste condiţii
sunt realizate prin stratificarea seminţelor. Durata stratificării este dependentă
de postmaturaţie.
Scopul lucrării: însuşirea tehnică de stratificare prin care seminţele şi
sâmburii parcurg perioada de postmaturare. Pentru parcurgerea postmaturaţiei,

86
temperatura este necesar a fi de 1 - 7°C, umiditatea de 28 - 30% şi o aeraţie
foarte bună.
Aceste condiţii pot fi realizate în nisip reavăn, turbă măruntă, perlit.
Stratificarea se poate realiza şi în amestecul materialelor amintite cu
zăpadă sau gheaţă, în care caz durata de stratificare se reduce la jumătate.
Epoca şi durata de stratificare este dependentă de durata de
postmaturaţie, de momentul de semănat, de specie. Sâmburii stratificaţi
imediat după uscare, condiţionare pot fi semănaţi din toamnă în şcoala de
seminţe. În acest caz ei parcurg perioada de postmaturaţie în continuare la
locul de semănat. Seminţele se seamănă primăvara, parcurg perioada de
postmaturare în întregime la stratificare, încât epoca sau momentul de
stratificare este diferit. Înainte de stratificare seminţele şi sâmburii se
dezinfectează cu Topsin 0,1%.
Tehnica stratificării - Stratificarea se realizează cu nisip sau perlit sau
turbă dezinfectată cu sulf, în şanţuri sau gropi pentru cantităţi mari sau în lăzi,
aşezate în bazine special construite sau lăzile sunt aşezate în depozite
frigorifice. În cazul stratificării în câmp, se sapă şanţuri la locul ales cu
adâncimea de 0,7 m, late de 0,8 m şi lung după necesar sau gropi de 1/1/0,8 m
în funcţie de cantitatea de stratificat.
La adâncimea precizată în şanţ sau groapă se pune un strat de nisip sau
turbă de 4 - 5 cm bine umectat, apoi un strat de 40 cm amestec o parte seminţe
şi 3 părţi nisip.
Sâmburii se aşează în straturi alternative de nisip şi sâmburi adică peste
4 - 5 cm nisip un rând de sâmburi apoi 4 cm nisip reavăn, realizând astfel
înălţimea de 40 cm. Se adaugă în şanţ sau în groapă până la suprafaţă nisip
reavăn dezinfectat cu 1% sulf.
La suprafaţă se efectuează un bilon de 30 - 40 cm. În jurul şanţului sau
a gropii se realizează o rigolă pentru scurgerea apei în cazul precipitaţiilor în
exces. Pentru cantităţi mici, stratificarea poate fi realizată în ghivece sau lădiţe
trecute apoi în gropi sau în pivniţe.
Indiferent de cantitatea de sămânţă sau sâmburi stratificaţi, pe toată
durata, aceştia se verifică periodic. La început de două ori pe lună apoi la
fiecare 5 zile asigurând umiditatea şi temperatura optimă. Când sesizăm că 5%
din seminţe au încolţit, se desface bilonul şi se adaugă un strat de zăpadă sau
gheaţă. Se izolează cu paie apoi se pune nisip pentru a evita creşterea colţului.
În vederea semănatului şi apoi a obţinerii portaltoilor, seminţele şi
sâmburii se scot de la stratificare cu 1 - 2 zile mai devreme, se trec în încăperi
la temperatura de 18 - 20°C în strat subţire pentru aerisire. Când se constată
deshidratarea se stropesc cu apă.
Înainte de semănat, sâmburii se separă de nisip prin cernere. Se
introduc într-o soluţie de NaCl - 2% şi se agită. Când sunt sâmburi seci afectaţi
de Rhynchites sp. acestea se ridică la suprafaţa solului şi se separă. O bună
stratificare se consideră că a fost când 50 % din seminţe sau sâmburi sunt doar
crăpaţi. Se tratează seminţele şi sâmburii înainte de semănat cu Topsin M 70
(1g la 1 kg sămânţă) sau cu Benlate 50 - 1 g la 1 kg seminţe sau sâmburi.

87
 Semănatul în şcoala de puieţi sau de seminţe :
Scopul lucrării - este de cunoaştere concretă a lucrării de semănat în
pepinieră a seminţelor şi sâmburilor destinaţi obţinerii portaltoilor generativi.
Suprafaţa de teren din cadrul pepinierei destinată obţinerii portaltoilor
generativi, înainte de semănat se îngraşă la planta premărgătoare cu 20 t
îngrăşământ organic. Înainte de arat se aplică 60 kg/ha P 2 O 5 plus 50 kg/ha
K 2 O. Concomitent se aplică 80 kg/ha Hexacloran pentru dezinfectare.
Se ară la 40 - 50 cm imediat după îngrăşare şi dezinfectare. Înainte de
semănat terenul se mărunţeşte foarte bine prin discuiri repetate.
Epoca de semănat este dependentă de specie, de condiţiile climatice, de
sol. În general drupaceele se seamănă toamna între 1-15 octombrie, iar
pomaceele primăvara între 1-15 III. În zonele unde toamnele sunt secetoase şi
gerurile survin timpuriu se seamănă primăvara chiar şi drupaceaele. Pe soluri
grele semănatul se realizează de asemeni primăvara.
Semănatul se poate efectua mecanizat, semimecanizat sau manual.
a) Semănatul mecanizat se efectuează cu maşina de cereale pentru
pomaceae, cu semănătoarea de porumb pentru: prun, zarzăr, cais, piersic,
migdal, cu semănătoarea cu linguriţe pentru: cireş, vişin, mahaleb, corcoduş.
Maşinile se reglează înainte de semănat pentru distanţa de semănat specifică
50 cm sau 15 / 70 cm şi pentru cantitatea de seminţe necesară la ha.
b) Semănatul semimecanizat constă în trasarea la distanţa de semănat
stabilită (50 cm sau 15 - 70 cm) a unor rigole, folosind cultivatorul tras de
tractor.
Pe rigole se seamănă apoi manual.
c) Semănatul manual se utilizează fecvent pentru suprafeţe mici sau
chiar pe suprafeţe mari, când seminţele sau sâmburii prezintă radicela vizibil
mărită primăvara după scoatere de la stratificat.
Modul de semănat manual - Suprafaţa bine pregătită se marchează cu
picheţi pentru fiecare parcelă şi anume: pe capătul acesteia se însemnează din
40 în 40 cm când semănatul se realizează în rânduri simple sau la 15 / 70 cm
când semănatul se efectuează în benzi de 2 rânduri.
La distanţa stabilită şi marcată se întind cabluri sau sârme. În lungul lor
cu săpăliga se realizează rigole paralele late de 5 - 6 cm şi la adâncimea de
3 - 9 cm dependent de specie.
Se distribuie cu mâna sămânţa sau sâmburii pe rigole pe rând la
distanţa de 1,5 cm cu excepţia nucului şi castanului ce se seamănă la 5 - 6 cm
pe rând.
Adâncimea de semănat este de 3 - 3,5 cm pentru pomaceae, 4 - 6 cm
pentru drupaceae şi 6 - 9 cm pentru nucifere. Imediat după distribuirea pe rând
a seminţelor, rigolele se acoperă cu pământ reavăn şi bine mărunţit sau chiar
cu mraniţă în amestec cu pământ reavăn.
La semănatul din toamnă rândurile se bilonează cu un strat de sol de
6 - 10 cm pentru a proteja seminţele de eventualele temperaturi scăzute în
principal pe soluri fără zăpadă. Primăvara foarte timpuriu se înlătură bilonul
pentru a favoriza răsărirea.

88
 Întrucât puieţii de obicei răsar după apariţia buruienilor, se recomandă
ca pe rigole odată cu sâmburii sau seminţele să se semene foarte rar şi plante
indicatoare: salată care precizează direcţia rândurilor uşurând aplicarea primei
praşile numită praşilă oarbă. În continuare prima toamnă se aplică praşile,
udat, îngrăşare suplimentară, rărit la 4 - 5 cm sau 9 - 12 cm. Lucrările sunt
specifice obţinerii unor puieţi STAS care scoşi toamna sunt folosiţi la
înfiinţrea câmpului I.
Astăzi se practică şi semănatul sâmburilor şi seminţelor direct în
câmpul I la distanţa de 80 - 90 cm între rânduri, iar pe rând distanţa de
5 - 6 cm urmând ca după răsărire primăvara puieţii să se distanţeze la
15 - 20 cm pe rând.
Semănatul în câmpul I, poate fi realizat şi primăvara cu seminţe de la
stratificare. În acest scop la distanţa de 80 cm se întind cabluri marcate la
15 - 20 cm. În dreptul semnelor se efectuează gropiţe în care se seamănă
3 - 4 seminţe. Se acoperă cu pământ bine mărunţit şi reavăn. După răsărire se
reţine un singur portaltoi la fiecare semn. Se aplică în continuare lucrările
caracteristice câmpului I pentru ca în august să ajungă puieţii la dimensiunile
de altoire.
Rezultate bune se obţin la piersic, cais, prun, cireş, vişin. Se elimină în
acest caz şcoala de puieţi şi se scurtează timpul de obţinere a pomilor cu un an.
Puieţii portaltoi necesari înfiinţării câmpului I pot fi obţinuţi şi la
ghivece. Pentru semănat la ghivece, seminţele şi sâmburii se scot de la
stratificare, în februarie se separă de nisip şi se trec în camere la întuneric sau
lumină difuză cu temperatură de 12 - 18° C pentru grăbirea încolţirii. Când au
încolţit, se seamănă la ghivece care sunt fie cutii de plastic, fie ghivece
nutritive. În acestea se pune un amestec de pământ, mraniţă şi nisip în părţi
egale. În amestec la 2 cm adâncime se pun câte 2 seminţe încolţite, iar
deasupra lor se pun 2 cm nisip umed.
Epoca de semănat este 1 - 20 februarie în sere sau 20 februarie -
10 martie pentru solar. După semănat, ghivecele sunt trecute în spaţiile
protejate precizate, sere sau solarii. Până la răsărire se asigură o temperatură de
18 - 20° C, iar după răsărire în spaţiile precizate se menţine temperatura de
12 - 16° C. În cadrul fiecărui ghiveci se înlătură repetat buruienile, se udă, iar
dacă puieţii cresc încet se fertilizează extraradicular de 2 - 3 ori prin
pulverizare foarte fină. Soluţia utilizată conţine: 100 g sulfat de magneziu,
4 g bor, 4 g sulfat de Cu, 4 g sulfat de mangan la 100 l apă.
Când puieţii realizează 4 - 5 frunze începe călirea adică aerisirea
prelungită, irigare moderată, iar cu 5 - 6 zile înainte de plantare se descoperă
total.
Epoca de plantare în câmpul I a puieţilor portaltoi obţinuţi la ghivece
este în luna mai început de iunie. Plantarea se efectuează cu ajutorul sârmelor
marcate la 15 - 20 cm în gropiţe realizate cu plantatorul tip I C P. În gropiţe se
pune fie ghiveciul nutritiv cu puietul, fie se răstoarnă cu grijă ghiveciul de
plastic şi se plantează cu pământul din acesta. Se tasează pământul în jurul
puietului, se udă, se bilonează uşor. Se aplică până în august lucrări

89
corespunzătoare - irigare, praşile, iar când au 25 cm se muşuroiesc pe
12 - 15 cm. În august se desface bilonul şi se altoiesc. Prin acest procedeu pe
lângă scurtarea timpului de obţinere a materialului săditor se economiseşte
sămânţa.
Recoltarea, Sortarea şi Stratificarea puieţilor portaltoi:
Lucrarea are ca scop - cunoaşterea modului de scoatere, sortare şi
stratificare a puieţilor portaltoi.
Epoca de recoltare sau scosul puieţilor este toamna după căderea
frunzelor - sfârşitul lunii octombrie prima decadă din noiembrie. Când
frunzele persistă, puieţii se stropesc cu clorat de magneziu 0,25% sau Ethrel
15% + SO 4 Cu 1% sau clorat de potasiu 0,35%.
Puieţii se scot mecanizat sau manual.
Pentru scosul mecanizat se folosesc pluguri speciale fără cormană dar
cu brăzdar sub formă de U. Tractorul trece cu brăzdarul la 28 - 30 cm
adâncime pe rândul de puieţi şi îi dislocă. Muncitorii smulg puieţii dislocaţi, îi
scutură de pământ, îi stratifică provizoriu, apoi îi sortează, fasonează, îi leagă
în pachete de 50 cm ca imediat să-i stratifice.
Scosul manual constă în dislocarea cu cazmaua a unor brazde
împreună cu puieţii având grijă ca pivotul să aibă minim 22 cm. Puieţii pot fi
scoşi şi prin realizarea unui şanţ în lungul rândului, adânc de 25 - 28 cm şi
distanţat la 5 - 6 cm de rând. În partea opusă rândului se înfige o cazma
vertical, înclinând-o apoi spre rând şi şanţ. Puieţii se smulg, se prestratifică şi
se sortează.
Sortarea puieţilor se realizează pe calităţi în câmp, pe timp noros sau în
adăposturi neîncălzite pe timp cu soare.
Puieţii de calitatea I-a sunt cei autentici, sănătoşi, lipsiţi de boli şi
dăunători cu rădăcina principală dreaptă de minim 22 - 25 cm fără răni
mecanice sau fiziologice. Tulpina de minim 15 cm, să nu prezinte ramificaţii
sau vătămări de la colet până la 10 cm înălţime. Grosimea tulpinii la colet este
de: 4 - 6 mm la mahaleb; de 5 - 6 mm la cireş, migdal, piersic, corcoduş;
6 - 9 mm păr, măr; 9 - 10 mm nuc, castan. Sortarea după grosimea la colet se
realizează folosind calibratoare. Acest material este utilizat pentru înfiinţarea
câmpului I.
Puieţii de calitatea a II-a sunt cei ce depăşesc grosimea la colet
precizată, dar menţin celelalte caracteristici.
Ei sunt utilizaţi pentru altoirea la masă în vederea completării golurilor
din câmpul I. Puieţii ce nu prezintă însuşirile amintite sunt înlăturaţi.
Fasonarea puieţilor se realizează imediat după calibrarea la colet. Ea
constă în scurtarea rădăcinii principale la 22 - 25 cm şi a celor secundare la
0,5 - 1 cm. Pe tulpină se suprimă de la inel ramificaţiile laterale. Puieţii
fasonaţi se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează şi se trec imediat la
stratificare. Pe etichete se precizează unitatea producătoare şi denumirea
portaltoiului.

90
 Stratificarea puieţilor se efectuează pe locuri drenate unde se
realizează şanţuri adânci de 40 - 50 cm, late de 60 - 70 cm şi lungi după
necesar. La stratificare se utilizează pământ bine mărunţit, reavăn sau nisip.
În ultimul timp se foloseşte nisipul care intră mai bine printre rădăcini.
Pe fundul şanţului se pun 3 - 4 cm de nisip sau pământ mărunţit, se
aşează pachetele vertical sau oblic în şanţ în rânduri paralele.
După fiecare rând, se acoperă întreg sistemul radicular plus 12 - 15 cm
din tulpină cu nisip sau pământ. Între pachete şi după fiecare rând se verifică şi
se are grijă a nu rămâne goluri între rădăcini, care determină deshidratarea sau
instalarea mucegaiurilor. După stratificare se udă.
Pentru cantităţi mici de puieţi stratificarea poate fi realizată şi în
subsoluri, unde temperatura nu depăşeşte 5°C. Puieţii în acest caz se stratifică
numai în nisip reavăn. La ha se obţin 300 - 400 mii buc. portaltoi.

TEST DE EVALUARE

1. De cine este dependentă epoca şi durata de stratificare?

Răspuns:
Epoca şi durata de stratificare este dependentă de durata de postmaturaţie,
de momentul de semănat, de specie.

2. Când are loc recoltarea puieţilor portaltoi?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. De cine este dependentă epoca şi durata stratificării?
a) De durata de postmaturaţie;
b) De condiţiile climatice;
c) De cantitatea seminţelor şi sâmburilor;
d) De specie;
e) De momentul de semănat.
Rezolvare : a, d şi e.

De rezolvat:
2. Care sunt factorii importanţi pentru parcurgerea
postmaturaţiei?
a) Temperatura;
b) Umiditatea;
c) Aeraţia;
d) Starea seminţelor;
e) Calitatea sâmburilor.
Rezolvare

6.3. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor

91
 pe cale vegetativă

Tehnologia înmulţirii prin marcotaj. Marcotajul se face în mai multe

feluri: orizontal, vertical, chinezesc, şerpuitor. În practica pepinieristică se
folosesc primele două feluri de marcotaj.
Obţinerea portaltoilor prin marcotaj orizontal
Scopul lucrării constă în însuşirea tehnologiei de înmulţire a
portaltoilor sau arbuştilor pe cale vegetativă, utilizând procedeul marcotaj
orizontal.
Acest mod de înmulţire este posibil pentru portaltoii vegetativi ai
mărului tip M, MM, PAGEAM 1, 2; dar şi pentru gutui sau pentru portaltoii
vegetativi ai drupaceaelor şi chiar pentru arbuşti.
Marcotajul orizontal permite obţinerea de indivizi uniformi ca vigoare
şi înrădăcinare încât este frecvent folosit în pepiniere în ultima perioadă.
Obţinerea marcotelor are loc în şcoala de marcote. Terenul destinat se
fertilizează cu 20 - 30 t/ha K 2 O. În august se desfundă la 60 cm iar înainte de
plantare se mărunţeşte prin 2 - 3 discuiri.
Epoca de înfiinţare a marcotierei poate fi toamna 1 - 15 noiembrie sau
primăvara în martie - aprilie. Materialul pentru plantat - marcote sau butaşi
înrădăcinaţi, se pregăteşte prin scurtarea rădăcinilor la 0,5 - 1 cm lucrare
numită fasonare, apoi acestea se mocirlesc.
Modul de lucru
În cadrul parcelelor pe latura lungă - capătul parcelei - se însemnează
cu picheţi, distanţa între rânduri fiind de 1,5 m. Se întind cabluri marcate la
0,4 - 0,5 m paralele cu latura scurtă pe direcţia rândului. În dreptul semnelor
de pe cablu se efectuează gropiţe adânci de 22 - 25 cm, folosind plantatorul tip
T. În gropiţe se plantează marcotele repartizate după mocirlire. Indiferent de
porţiunea înrădăcinată a lor, ele se plantează pe adâncimea de 20 cm fie drept,
fie uşor oblic pe rând.
Plantatorul se introduce apoi oblic lângă marcotă încât vârful lui să fie
sub vârful marcotei. Se aduce apoi plantatorul în poziţie verticală încât
pământul se strânge foarte bine lângă marcotă. După plantare se udă. Tulpina
se scurtează la 45 - 50 cm. În continuare primăvara şi vara se aplică lucrări de
întreţinere a solului 5 - 6 praşile, 2 - 3 udări, tratamente specifice.
Toamna (octombrie) se înlătură lăstarii laterali formaţi pe tulpină şi
plantele se apleacă apoi pe direcţia rândului, într-un mic şanţ unde se prind cu
cârlige. Orizontalizarea este necesar a fi perfectă. Se bilonează apoi pe
20 - 25 cm cu pământ reavăn. Primăvara anului II se desface bilonul lăsând
2 - 3 cm pământ deasupra plantei mamă, (fig. 6.3.1).
În aprilie când lăstarii de pe planta mamă au 8 - 10 cm, începe
bilonarea lor. Se repetă de 2 - 3 ori lucrarea, până când bilonul are 30 cm
înălţime, concomitent cu bilonarea se înlătură buruienile. La realizarea
bilonului se utilizează pluguri speciale finisând apoi bilonul.

92
 În aceeaşi perioadă vara se udă când este necesar, se îngraşă
suplimentar aplicând 70 - 80 kg/ha azot ş.a. şi se combat bolile şi dăunătorii
caracteristici.
Scopul bilonării este de a asigura condiţii optime (temperatură,
umiditate, aerisire) pentru formarea pe lăstari a rădăcinilor.
Recoltarea marcotelor începe după căderea frunzelor, sfârşit de
octombrie început de noiembrie. Dacă vegetaţia întârzie şi frunzele nu cad, se
tratează cu clorat de potasiu 0,1 - 0,2%. La 20 zile după tratament frunzele
cad. Dacă în perioada recoltării este secetă marcotiera se udă.
Modul de lucru. Cu prăşitoarea mecanic se trece între rânduri şi se
micşorează bilonul. Desfacerea totală a bilonului se realizează cu sape. După
dezvelire, fiecare tulpină înrădăcinată sau nu, se taie de la punctul de inserţie
de pe planta mamă - tulpina orizontală.

Fig. 6.3.1. Marcotajul orizontal (Ceauşescu I. şi colab., 1978)

a - plantarea marcotelor primăvara ; b – fasonarea marcotelor înainte de
aplecare ; c – orizontalizarea marcotelor ; d – muşuroitul de toamnă;
e – desfacerea muşuroiului primăvara ;

Tulpinile detaşate înrădăcinate poartă denumirea de marcote şi imediat

sunt acoperite cu pământ provizoriu. După recoltare tulpina orizontală - planta
mamă - se bilonează din nou pe 20 - 25 cm cu pământ reavăn pentru ca în
primăvara anului III procesul de formare a marcotelor să reînceapă ca şi în
anul II. Se exploatează astfel 12 -15 ani.
Sortarea marcotelor se efectuează după recoltare la umbră dependent
de grosimea tulpinii şi de porţiunea înrădăcinată. Marcote STAS - 1289/62
sunt cele care prezintă la mijlocul lor o grosime de 6 - 10 mm şi o porţiune
înrădăcinată de minim 5 cm. Aceeaşi marcotă prezintă tulpina sănătoasă,
lignificată, tipică portaltoiului cu lungimea medie de 45 - 50 cm. Aceste
marcote se fasonează imediat prin scurtarea rădăcinilor adventive la
0,5 - 1 cm.

93
 Se leagă în pachete de 50 buc., se etichetează cu denumirea
portaltoiului şi se trec la şanţul de stratificare. Pachetele în şanţ se acoperă cu
pământ sau nisip pe 35 - 40 cm înălţime.
Marcotele ce nu prezintă caracteristicile STAS, fie că prezintă
grosimea sub 6 mm, fie că sunt neînrădăcinate, sunt separate la sortare şi sunt
trecute pe o suprafaţă de teren pentru un an în vederea fortificării sau
înrădăcinării în şcoala de butaşi.
Înmulţirea prin butaşi lignificaţi
Înmulţirea prin butaşi este utilizată în principal pentru arbuştii fructiferi
dar şi pentru portaltoii vegetativi ai mărului cu vigoare mică, pentru portaltoii
de prun: Brompton, Saint Julien; cireş : Coltt, C 12 ş.a.
Lucrarea are ca scop cunoaşterea modului de obţinere a noi plante din
porţiuni anuale de tulpină sau din ramuri anuale, care detaşate de planta mamă
şi puse în condiţii favorabile redau o nouă plantă.
Tulpinile anuale din cadrul arbuştilor sau ramurile anuale pentru pomii
propriu-zişi, necesari obţinerii butaşilor, se recoltează toamna după căderea
frunzelor. Grosimea lor este de 6 - 8 mm. După recoltare, se scurtează la
lungimea totală de 18 -20 cm, secţionând la 5 - 6 mm deasupra unui mugure şi
5 - 8 mm sub ultimul mugure, aşa cum se observă în figura 6.3.2.
Pentru obţinerea butaşilor la ghivece sau pe platforme, lungimea lor
este de 7 - 10 cm.
Aceste porţiuni cu denumirea de butaşi se leagă în pachete de 50 buc.
şi se etichetează cu specia şi data recoltării.
Pachetele se introduc cu baza într-o soluţie de acid beta indolil butiric
conc. 2000 mg/l timp de 5 secunde.
Când nu dispunem de substanţe stimulatoare, butaşii se mocirlesc pe
4 - 6 cm la bază. Astfel pregătiţi se trec la stratificat şi se acoperă total cu nisip
reavăn în şanţuri, în gropi sau în beciuri unde temperatura este de 5 - 7°C. Se
păstrează astfel până primăvara în nisip reavăn.

Fig. 6.3.2. Butaşi lignificaţi:

a – simpli;
b – cu călcâi;
c – cu cârlig;

94
 Plantarea butaşilor în şcoala de butaşi, se efectuează în luna martie-
aprilie pe un teren pregătit ca şi pentru şcoala de puieţi. Distanţa de plantare
este de 80 - 90 cm între rânduri şi 5 - 10 cm pe rând funcţie de modul de
creştere al puietului.
Pe direcţia rândurilor se întind cabluri şi se efectuează biloane înalte de
20 cm. Se taie bilonul pe jumătate şi se aşează vertical butaşii la 5 - 10 cm
după care se reface bilonul menţinând 1 - 2 muguri ai butaşului deasupra
acestuia. După plantare se udă. În timpul vegetaţiei se aplică lucrări de
întreţinere, 5 - 6 praşile între rânduri, plivit pe rândul de buruieni, udări în
perioada de secetă şi tratamente. Până toamna butaşii formează rădăcini.
Toamna după căderea frunzelor se scot, se fasonează, se sortează, se leagă în
pachete de 50 buc. şi sunt etichetaţi cu denumirea speciei soiului sau a
portaltoiului, se stratifică asemănător puieţilor din şcoala de seminţe. Când
butaşii au fost obţinuţi pentru arbuşti, ei se utilizează la înfiinţarea chiar a
plantaţiilor cu arbuşti. Când sunt portaltoi, se folosesc la înfiinţarea câmpului
I. Arbuştii fructiferi dar şi portaltoii se pot obţine şi din butaşi verzi.
Tehnologia înmulţirii prin drajoni
În practica pepinieristică înmulţirea prin drajoni se practică la zmeur.
Drajonii de zmeur se pot recolta din plantaţiile de producţie, în care caz durata
acestora este de 4- 5 ani, cu o producţie de drajoni de 40-50 mii buc/ha.
În primul an se înfiinţează drajoniera prin deschiderea cu rariţa de
şanţuri adânci de 20-25 cm, la distanţa între rânduri de 1,50 m.
Drajonii se plantează la 70 cm pe rând. După plantare tulpinile se
scurtează la 15-16 cm.
Lucrările de întreţinere care se aplică sunt:
- menţinerea terenului afânat şi curat de buruieni;
- irigare, îngrăşarea suplimentară;
- combaterea bolilor şi dăunătorilor la avertizare.
Toamna în anul II, scosul se face cu plugul, drajonii se sortează şi se
leagă în pachete de 25 buc. După care se stratifică.
Producţia de drajoni STAS este de 200-250 mii buc./ha.
Înmulţirea prin micropropagare "in vitro"
Metoda se bazează pe proprietatea unei celule sau grup de celule
(meristeme), de 0,1-0,5 mm, prelevate din vârfuri de lăstari, de a reproduce
vegetativ planta iniţială.
Altoirea pomilor
Altoirea este înmulţirea vegetativă ce constă în îmbinarea unei plante
pe rădăcini proprii - portaltoi - cu o porţiune de plantă sau mugure numit -
altoi - care în urma suprapunerii secţiunilor - îmbinării şi legării lor concresc şi
formează un singur individ, pomul altoit.
Se cunosc numeroase metode de altoire grupate în trei sisteme:
A). - cu mugure detaşat; B). - cu o ramură detaşată; C). - prin alipire.

TEST DE EVALUARE

95
 Ce este altoirea pomilor?
Răspuns:
Altoirea este înmulţirea vegetativă ce constă în îmbinarea unei
plante pe rădăcini proprii - portaltoi - cu o porţiune de plantă sau mugure
numit - altoi - care în urma suprapunerii secţiunilor - îmbinării şi legării
lor concresc şi formează un singur individ, pomul altoit.
2. În ce constă metoda de înmulţire in vitro?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. La ce specie se practică înmulţirea prin drajoni?
a) La măr;
b) La piersic;
c) La gutui;
d) La cireş;
e) La zmeur.
Rezolvare: e.

De rezolvat:
2. Care este distanţa de plantare a butaşilor între rânduri şi pe
rând în şcoala de butaşi?
a) 80-90 cm între rânduri;
b) 5-10 cm pe rând;
c) 10-20 cm între rânduri;
d) 20-25 cm între rânduri;;
e) 0,5-1,0 cm pe rând.
Rezolvare:

96
 REZUMATUL TEMEI

Având în vedere problemele dificile cu care se confruntă pomicultura,

restructurările inerente care se impun, solicitările pieţelor, etc., toate aceste
probleme nu-şi pot găsi soluţiile fără cunoaşterea şi folosirea corectă a
înmulţirii pomicole. De aceea am expus în această temă majoritatea
problemelor legate de modul de organizare a unei pepiniere pomicole, bazele
biologice ale înmulţirii şi problemele tehnologice specifice fiecărei verigi.
Sunt prezentate cunoştinţe referitoare la ce trebuie să înmulţim, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Materialul săditor pomicol necesar extinderii şi modernizării
pomiculturii trebuie să fie de înaltă valoare biologică, sănătos, liber de boli
virotice, garantat din punct de vedere al autenticităţii soiurilor cît şi
portaltoilor. Aceste deziderate nu pot fi realizate decât în unităţi specializate
denumite pepiniere pomicole.

97
 Tema nr. 7

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Unităţi de învăţare :
• Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură, alegerea şi
organizarea terenului pentru plantare ;
• Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor;
• Plantarea pomilor.

Obiectivele temei :
- prezentarea concretă a sistemelor de cultură;
- cunoaşterea tipurilor de plantaţii pomicole;
- cunoaşterea modului de alegere şi pregătire a unui teren înaintea
plantării;
- cunoaşterea metodelor de plantare şi a epocilor de execuţie a
plantării.

Timpul alocat temei : 6 ore

Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Popescu M., şi colab. 1982 – Pomicultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

7.1. Tipuri de plantaţii (livezi), sisteme de cultură,

alegerea şi organizarea terenului pentru plantare

Acţiunea de înfiinţare a unei plantaţii pomicole (livezi) este de

importanţă majoră, deoarece ea angrenează capitalul iniţial ce se investeşte şi
lucrările ce se execută într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Se
finalizează cu plantarea pomilor la locul definitiv.

98
 Se deosebesc anumite tipuri de plantaţii pomicole (livezi) după
particularităţile de producţie, destinaţia, volumul fructelor şi suprafaţa
cultivată cu pomi ce trebuie luată în considerare la proiectarea unei plantaţii
sau livezi:
- plantaţii comerciale – industriale în ferme cu suprafeţe economic
viabile care asigură producţii mari de fructe pentru consum proaspăt şi pentru
industrializare; plantaţiile sunt specializate pe specii şi soiuri, fiind situate în
zona colinară şi de şes; sunt dotate cu sisteme de maşini, depozite pentru
păstrarea fructelor, adăpost pentru sortarea fructelor (fig. 7.1.1.);

Fig. 7.1.1. Plantaţii pomicole industriale

- plantaţii familiale, înfiinţate în toate zonele ecologice în ferme mici

şi mijlocii ce produc fructe pentru comercializare într-un sortiment larg de
specii şi soiuri; au o înzestrare tehnică redusă, iar păstrarea fructelor se face în
localuri simple amenajate provizoriu;
- plantaţii în grădina familială, în asociaţie cu alte culturi horticole,
cu suprafeţe mici, cu diferite specii şi soiuri pentru a realiza un consum
eşalonat de fructe în tot timpul anului sau pentru agrement;
- plantaţii experimentale destinate cercetării ştiinţifice şi cuprinde
colecţii de specii şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi, bănci de germoplasmă,
material deosebit de valoros pentru ameliorare şi genetică; ele sunt organizate
în staţiunile de cercetare;
- plantaţii didactice existente în liceele şi facultăţile de horticultură
destinate studiului şi practicii elevilor şi studenţilor.
Sistemele şi tipurile de plantaţie, s-au perfecţionat şi au putut fi
încadrate în criterii precise de evaluare.
Ele sunt elaborate şi perfecţionate în funcţie de o serie de criterii:
specia, soiul, portaltoiul, vigoarea pomilor, intrarea pe rod, suprafaţa de
nutriţie, gradul de mecanizare al lucrărilor, tipul de coroană, precum şi
eşalonarea recoltărilor în ciclul biologic.
Dintre toate metodele de cultură,TENDINTA MODERNĂ este că cele
mai bune rezultate de producţie o dau livezile intensive şi superintensive

99
datorită în principal, intrării rapide pe rod, duratei scurte de recuperare a
investiţiei şi rentabilităţii ridicate.
Metodele şi sistemele de cultură pomicolă au evoluat spre noi aspecte
de modernizare şi eficienţă economic, putând da ca exemplu plantaţia cu pomi
pitici.
În funcţie de criteriile de mai sus specialiştii au stabilit, în mare,
următoarea clasificare, (tabelul 7.1.1.).

Tabelul 7.1.1.

Caracterizarea metodelor de cultură la pomi

(după Negrilă Aurel – 1975)

Metodele şi sistemele Caracteristici agroeconomice

de cultură
Extensivă la toate Producţia – 10 t/ha; fructe extra – 50%, calitatea I-a,
speciile de pomi 35%, calitatea a II-a 15%; număr pomi la ha – până
la 350; portaltoi generativi de vigoare mare; pomi
viguroşi cu coroana globuloasă; înălţimea 5-12 m;
distanţe mari de plantare 7x7, 8x8 m; mecanizare
medie; intrarea pe rod la 8-10 ani; rodire economică
până la 30-35 ani; consum muncă manuală 810 ore-
om; productivitatea muncii – 88 ore/t.
Intensivă la toate Producţia – 20 t/ha; fructe extra – 70%, calitatea I-a
speciile de pomi 25%; calitatea a II-a, 5%; număr de pomi la ha, 700-
(garduri pomicole sau 1650; portaltoi vegetativi de vigoare mijloci; pomi cu
fructifere) coroana aplatizată sau globuloasă; înălţime medie, 3-
4 m; distanţă medie de plantare 4x5m; mecanizare
bună; intrarea pe rod la 4-6 ani; rodire economică
până la 15-20 ani; consum muncă manuală – 916 ore-
om; productivitatea muncii – 37 ore/t.
Superintensivă la Producţia – 30t/ha; fructe extra – 80%, calitatea I a
speciile măr, păr, 15%; calitatea a II-a 5%; număr pomi la ha 1900-
piersic, vişin 8000; portaltoi vegetativi, vigoare slabă; pomi
(cu pomi pitici) vigoare slabă, coroane globuloase şi aplatizate;
mecanizare bună; intrarea pe rod la 2-3 ani; rodire
economică 12-15 ani; distanţe de plantare mici;
productivitatea muncii – 24 ore/t; consum forţă de
muncă – 900 ore-om/ha.

Alegerea terenului pentru plantaţie:

În concepţia modernă, plantaţiile mari (în ferme specializate) se extind
în bazine şi centre cu tradiţie, urmându-se concentrarea şi specializarea
producţiei pomicole.

100
 La alegerea locului pentru livadă se au în vedere o serie de factori de
favorabilitate şi anume: climatic, relief, sol şi social-economici.
Condiţiile de climă sunt analizate pentru a stabili în ce măsură
corespund culturii fiecărei specii pomicole.
În acest sens, factorii limitativi sunt: temperatura, radiaţia solară,
precipitaţiile, vântul (tabelul 7.1.2.).

Tabelul 7.1.2.

Gruparea speciilor fructifere de climat temperat în funcţie de cerinţele

faţă de lumină, căldură şi apă:

Cerinţe faţă de lumină Specii fructifere

Cerinţe mari Nucul, piersicul, caisul, cireşul
Cerinţe mijlocii Părul, mărul, prunul, vişinul
Cerinţe mici Zmeurul, coacăzul, agrişul
Cerinţe faţă de căldură Specii fructifere
Cerinţe mari Migdal, cais, piersic
Cerinţe mijlocii Nuc, cireş, păr, gutui, prun, (soiuri nerezistente
la ger)
Cerinţe mici Măr, prun (soiuri rezistente la ger), vişin, agriş,
coacăz, căpşun
Cerinţe faţă de apă Specii fructifere
Cerinţe foarte mari Arbuştii fructiferi
Cerinţe mari Gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul
Cerinţe mijlocii Părul, nucul, cireşul, vişinul, mărul (soiuri de
vară)
Cerinţe mici Piersic, cais şi migdal

Pentru speciile pomicole a fost stabilită izoterma optimă precum şi

temperaturile extreme la care se poate face o cultură economică.
Relieful. Din punct de vedere al reliefului, cele mai bune terenuri
pentru livezi sunt cele situate la altitudinea mică şi mijlocie, cu expoziţie S, S-
V şi S-E, cu pante uniforme până la 24% în zona colinară.
Pentru sistemele cu pomi pitici şi garduri pomicole se recomandă
versanţii cu pante sub 15% în zona colinară şi terenurile plane în zona de
câmpie.
Solul. La alegerea solului se are în vedere că o plantaţie de pomi ocupă
terenul o perioadă lungă de timp, precum şi faptul că fiecare specie sărăceşte
unilateral solul.

101
 Din acest motiv, la înfiinţarea plantaţiilor de pomi se analizează tipul
de sol şi însuşirile sale, nivelul fertilităţii, al pânzei de apă freatică şi subsolul
pentru fiecare specie şi combinaţie soi-portaltoi în parte.
Pentru livezile intensive şi superintensive se recomandă solurile cu
textura mijlocie şi uşoară, permeabile, fertile, profunde, bine drenate cu reacţie
slab acidă până la neutră.
Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa
fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină.

Organizarea si amenajarea terenului pentru plantare:

Lucrările ce se execută pentru organizarea teritorului, se pot grupa în
2 categorii:
- Lucrări de organizare interioară a terenului ce se aplică în toate
plantaţiile.
- Lucrări de amenajare a terenului ce privesc terenurile în pantă.
În cadrul lucrărilor de organizare interioară a teritorului plantaţiei,
trebuie rezolvate probleme privind parcelarea, trasarea şi amenajarea
drumurilor, amplasarea centrului administrativ şi a dotărilor tehnice, stabilirea
speciilor şi soiurilor şi amplasarea lor pe teren, etc.
Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare, impune măsuri
corespunzătoare de combatere a eroziunii solului, de asigurare a condiţiilor
optime de dezvoltare a pomilor şi de exploatare raţională a plantaţiei. Lucrările
de amenajare a terenului şi pregătire a solului trebuie să asigure conservarea,
ameliorarea şi utilizarea cât mai judicioasă a fondului funciar. Documentaţia
se sprijină pe informaţia ştiinţifică şi constă în adoptarea de soluţii diferenţiate
în funcţie de tipul de plantaţie, direcţia de producţie, sistemul de cultură, etc.
Amenajarea terenului. Terasele sunt principalele amenajări
antierozionale şi se construiesc pe pante uniforme cu înclinare mai mare de
15-18%. Pe lângă combaterea eroziunii, ele asigură condiţii pentru
mecanizarea lucrărilor. Lăţimea teraselor este invers proporţională cu panta
terenului şi variază între 6 şi 12 m. Pe aceste pante, în funcţie de specie, se pot
planta 2-3 rânduri de pomi.
Parcelarea terenului.
Parcela reprezintă unitatea teritorială de bază în cadrul unei livezi. Pe
terenurile în pantă, mărimea parcelei variază aproape exclusiv în funcţie de
mărimea pantei şi gradul de frământare a terenului. În general, se admit şi
cazuri în care o parcelă are o suprafaţă de până la 2 ha. Pentru plantaţiile cu
pomi pitici, mărimea unei parcele poate fi până la 5 ha. Cea mai bună formă a
parcelelor este forma dreptunghiulară. Acolo unde configuraţia terenului
obligă, parcelele pot avea şi altă formă.
Parcelele se orientează cu latura lungă pe direcţia curbei de nivel.
Fiecare parcelă trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu condiţia de
a asigura acelaşi sistem de întreţinere şi de executare a lucrărilor, cu aceleaşi
mijloace mecanizate pe toată suprafaţa sa.

102
 Reţeaua de drumuri. Aceasta este o lucrare foarte importantă pentru
ambele categorii de plantaţii, deoarece, atât la înfiinţarea lor cât şi după aceea,
sunt necesare multe transporturi de materiale (îngrăşăminte, tutori, pomi, apă,
fructe etc.). De aceea plantaţia trebuie prevăzută cu o reţea de drumuri bine
stabilită.
Executarea propriu-zisă a drumurilor poate fi amânată până după
pichetare, dar este important ca acestea să fie trasate cu multă precizie înainte
de pichetarea terenului. Dacă nu se procedează astfel se creează greutăţi la
orientarea rândurilor şi la delimitarea zonelor de întoarcere. Lăţimea zonelor
de întoarcere variază în raport cu gabaritul tractorului şi al maşinilor pe care le
acţionează. În cazul tractoarelor U-650 lăţimea acestei zone va fi de 10 m. În
cazul tractoarelor mai mici sunt necesari circa 6 m.
Amplasarea reţelei de irigaţie. Important este ca această lucrare să fie
prevăzută în planul de organizare, ea fiind materializată pe teren înainte de
pichetare, indiferent dacă reţeaua va fi din canale deschise sau conducte
îngropate.
În livezile cu pomi pitici şi unde precipitaţiile sunt în medie sub
400 - 500 mm pe an, este absolut necesară existenţa sistemului de irigaţie.
TEST DE EVALUARE
1. Ce este o plantaţie comercială industrială?
Răspuns:
Sunt plantaţiile viabile care asigură producţii mari de fructe pentru
consum proaspăt şi pentru industrializare; sunt specializate pe specii şi
soiuri, fiind situate în zona colinară şi de şes; sunt dotate cu sisteme de
maşini, depozite pentru păstrarea fructelor, adăpost pentru sortarea
fructelor.
2. Ce caracteristici prezintă o plantaţie familială?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este cea mai bună formă a parcelelor ?
a) Dreptunghiulară;
b) Pătrat;
c) Triunghi;
d) Şah;
e) Paralelogram.
Rezolvare: a.
De rezolvat:
2. Care sunt speciile cu cerinţe foarte mari faţă de apă?
a) Piersic;

103
 b) Cais;
c) Nuc;
d) Arbuştii fructiferi;
e) Mărul.
Rezolvare:

7.2. Pregătirea terenului pentru plantarea pomilor

Pentru a se realiza o livadă încheiată se impune ca înainte de plantare

terenul să fie pregătit în cele mai bune condiţii, şi să înceapă cu cel puţin
3 - 4 luni înainte de efectuarea acestei lucrări - plantarea. În acest scop se cer
executate, în prealabil, o serie de lucrări:
Defrişarea, curăţarea şi nivelarea terenului. În vederea unei bune
amenajări a terenului este necesar ca mai înainte să se defrişeze toţi pomii şi
mărăcinişurile. Scoaterea se va face cu rădăcini cu tot, fie manual sau mecanic.
Apoi se face curăţarea terenului, cu care ocazie se strâng şi pietrele de pe
teren.
După defrişare şi curăţare se execută nivelarea manual sau mecanizat,
cu buldozerul sau grederul. În grădină se foloseşte motocultorul sau grebla.
Fertilizarea de aprovizionare se face cu doze mari de îngrăşăminte.
Astfel, la 1 hectar se dau 40 - 60 t gunoi de grajd, repartizat uniform pe teren.
Totodată se administrează îngrăşăminte minerale cu fosfor şi potasiu în
cantităţi corespunzătoare sistemului de cultură. Dozele orientative
recomandate sunt de 600 - 10000 kg superfosfat şi 300 - 400 sare potasica la
ha. Solurile pronunţat acide sunt neutralizate prin aplicarea a 2 - 8 t/ha
amendamente calcaroase care se aplică înainte de desfundare.
Arătura de desfundare. Solurile cu orizont gleizat sau carbonic sunt
desfundate numai până la nivelul acestor orizonturi, iar în adâncime se face
afânarea prin scarificare.
Distanţa de plantare. Asigurarea unei dezvoltări normale şi rodiri
abundente a pomilor, precum şi folosirea condiţiilor optime de aplicare a
lucrărilor de îngrijire se realizează prin plantarea pomilor la distanţe diferite.
Respectarea distanţelor de plantare este obligatorie, deoarece ele determină
suprafaţa de nutriţie a fiecărui pom şi prin aceasta se evită concurenţa între
plante, umbrirea reciprocă şi se creează condiţii optime pentru pătrunderea
luminii solare în coroana pomului. Distanţele de plantare a pomilor se
stabilesc în funcţie de specie, portaltoi şi soi în livezile intensive şi
superintensive.
Alegerea şi repartizarea soiurilor. Repartizarea pe teren ţine seama de
condiţiile de sol, precipitaţii, expoziţia terenului, frecvenţa vântului dominant,
panta terenului, talia pomilor.
Pichetarea terenului
Este lucrarea ce precede plantarea pomilor şi constă în marcarea cu
picheţi a locului de plantare pentru fiecare pom.

104
 Epoca de efectuare este după pregătirea terenului pentru plantat.
Pregătirea terenului, constă în îndepărtarea vegetaţiei lemnoase, nivelarea
solului, îngrăşare specifică şi desfundat la 65 - 75 cm. Terenul se pichetează,
adică locul de plantare a pomului se însemnează cu 2 - 3 săptămâni înainte de
săpatul gropilor. Lucrarea începe, după stabilirea distanţelor între rânduri şi pe
rând şi după precizarea sistemului de pichetaj.
Sistemul de pichetaj este dat de figura geometrică ce o formează
4 pomi din două rânduri alăturate. El poate fi: în pătrat când distanţa dintre
rânduri şi pe rând este egală, în dreptunghi când distanţa dintre rânduri este
mai mare decât pe rând, sau în triunghi echilateral, când distanţa între rânduri
este egală cu distanţa pe rând ori 0,866 sau în triunghi isoscel când distanţa
între rânduri este mai mare decât pe rând,dar pomii din rândul doi sunt plantaţi
la mijlocul distanţei rândului unu.
Lucrarea de pichetaj necesită aparatură topografică şi anume: teodolit,
pantometrul pentru terenuri plane, stadii (mire), panglică sau sârme gradate,
jaloane, picheţi.
Suprafaţa de plantat se împarte în parcele a căror mărime este
proporţională cu panta şi orografia terenului. Forma parcelei de dorit a fi
dreptunghiulară sau pătrată şi numai pentru limite obligate alte forme.
Parcelele se orientează cu latura lungă, paralelă cu curbele de nivel şi ele sunt
delimitate de drumuri şi zone de întoarcere.
Datorită tehnologiilor moderne existente astăzi, pichetajul se poate
efectua cu ajutorul unui dispozitiv laser cu care se poate picheta 1,6 km de
teren, cu condiţia ca în ziua respectivă să nu existe ceaţă. Alături de acest
dispozitiv care se montează pe un trepied în momentul pichetării, mai sunt
necesare: un receptor, o lunetă, tablou comandă laser.
Pichetarea pe terenurile plane
În cadrul parcelei după stabilirea distanţelor de plantare şi a sistemului
de pichetaj se procedează la:
- încadrarea suprafeţei parcelei;
- ridicarea perpendicularelor ajutătoare;
- pichetajul propriu-zis.
Pentru încadrarea pe latura lungă a parcelei se vizează şi apoi se
marchează cu picheţi o linie dreaptă - AB. Lungimea liniei AB este multiplul
distanţei între pomi pe rând, iar depărtarea ei de marginea parcelei este de 1/2
din intervalul dintre rânduri.
Din capetele ei adică din punctul A dar şi din B, se ridică folosind
teodolitul sau pantometrul, perpendicularele AC şi BD. Aceste perpendiculare
sunt egale ca lungime şi reprezintă multiplul distanţei între rânduri.
Se cunoaşte lungimea liniei AB sau se măsoară din nou. Cu această
lungime din punctul C marcat cu pichet, se măsoară o distanţă egală cu AB.
Când această distanţă nu închide poligonul în D - marcat şi el cu pichet -
însemnează că cele două perpendiculare AC şi BD nu au fost bine trasate şi
lucrarea se reia. Când distanţa AB a închis capetele CD perfect înseamnă că s-
a lucrat corect şi lucrarea continuă. Pe laturile scurte AC şi BD se însemnează

105
cu picheţi vopsiţi capetele de rânduri care rămân pe loc până la plantarea
întregii parcele.
Linia de bază AB constituie rândul unu dar el poate fi mult mai lung
decât lungimea panglicii încât pentru marcarea locului de plantare a pomilor
din rândul 2, 3... se ridică perpendiculare ajutătoare din 50 în 50 m. Pe linia
AB la 50 m se ridică perpendiculare însemnate cu picheţi vopsiţi sau văruiţi ca
şi pe liniile AC şi BD la distanţa între rânduri.
Perpendicularele notate cu AC´ şi AC´´ formează suprafeţe închise, de
dreptunghi cu latura scurtă de 50 m. În interiorul fiecărei suprafeţe închise se
poate începe pichetajul propriu-zis folosindu-ne de panglică, jaloane, picheţi.
Primul rând este pe linia AB la 1/2 din distanţa între rânduri de
marginea parcelei. Celelalte rânduri se marchează la distanţa corespunzătoare
dintre rânduri. Se întinde panglica între picheţii capete de rânduri şi liniile
ajutătoare iar la distanţa stabilită pe rând se însemnează locul de plantare cu
picheţi.
Presupunând că distanţa de plantare este de 5 m între rânduri şi 4 m pe
rând, primul rând este la 2,5 m de marginea parcelei, iar următoarele la 5; 5 m.
Pentru distanţa pe rând primul pom este pe perpendiculara AC care este
marcată la 1/2 din distanţa între pomi pe rând, de marginea parcelei, adică la
2 m,apoi se continuă cu 4; 4 m.
Lucrarea se continuă prin deplasarea panglicii la rândul 2, apoi 3
ş.a.m.d. până se pichetează ultimul rând.
Săpatul gropilor pentru plantarea pomilor
Pentru realizarea unor condiţii optime de prindere şi de creştere a
pomului, la locul de plantare se realizează gropi cu dimensiuni ce depăşesc
sistemul radicular.
Scopul lucrării: însuşirea modului de realizare a gropilor.
Epoca efectuării gropilor este cu cca. două luni înainte de plantare
pentru terenurile nedesfundate şi cu 1 - 2 săptămâni înainte pe terenurile
desfundate, uneori chiar în aceeaşi zi.
Pentru săpatul gropilor sunt necesare cazmale, lopeţi, picheţi şi
scândură de repichetaj, în principal pe terenuri în pantă.
Dimensiunile gropilor vor fi de 1,5 / 1,5 / 0,8 m pe terenuri grele
nedesfundate şi nelucrate; 1 / 1 / 0,8 m pe terenuri mijlocii şi lucrate printr-o
arătură la 25 - 30 cm şi pot fi de 0,6 / 0,6 / 0,8 m pe terenuri desfundate, (fig.
7.2.1).

106
 Fig. 7.2.1. Teren desfundat

În cazul plantaţiilor superintensive pe terenuri desfundate, la

70 - 75 cm se recomandă chiar deschiderea de rigole cu pluguri speciale,
şanţuri în care se plantează pomii.
Tehnologia de plantare pe rigole se aplică pe terenurile mobilizate pe
adâncimea de 35 - 55 cm.
Săpatul propriu-zis al gropilor începe prin a schiţa cu lama de la cazma
în jurul pichetului ce marchează locul de plantare, dimensiunile gropii pe care
dorim să o realizăm. Lucrarea se desfăşoară prin dislocarea primului strat de
sol cu cazmaua până la 40 cm şi aşezarea lui între rânduri sub formă de
muşuroi. Se continuă cu săpatul solului până la 80 cm, dar pământul rezultat se
aşează în cealaltă parte a rândului tot ca muşuroi.
Pe terenurile plane, gropile din capetele de rânduri şi de pe liniile
ajutătoare se realizează după repichetare. Se păstrează în acest caz picheţii
capete de rânduri ce ajută la repichetaj şi cei de pe liniile ajutătoare, fără a fi
dislocaţi şi fără a efectua gropi.
Pe terenurile în pantă pentru săpatul gropilor se foloseşte scândura de
repichetaj. Aceasta are lungimea de 1,6 – 1,8 m, lată de 10 – 12 cm, groasă de
2 cm şi prezintă o crestătură la mijloc şi câte o crestătură la fiecare capăt, (fig.
2.2.2.).

Fig. 7.2.2. Scândură de repichetaj

(după Popescu M., şi colab., 1992)

Pentru efectuat groapa se aşează scândura cu crestătura din mijloc pe

pichetul ce precizează locul de plantare. În dreptul crestăturilor de la capetele
scândurilor se fixează câte un pichet. Aceşti picheţi marginali se bat foarte
bine pentru că rămân în teren, până după plantare.

107
 Se ridică scândura şi se schiţează – ca şi la terenurile plane – în jurul
pichetului central un pătrat cu dimensiunile gropii. Se scoate pichetul central şi
se începe săpatul gropii. Primul strat dislocat sub formă de brazde se aşează în
aval.
Se sapă în adâncime încă o cazma 28 – 30 cm şi solul se aşează în
amonte.
Se continuă cu săpatul pe o adâncime de o cazma dar pământul nu se
mai scoate ci se aşează în aval de groapă, aducând fundul gropii la orizontală.
Pentru plantat, se aşează pământul obţinut la a doua cazma pe toată
dimensiunea gropii şi chiar mai mult în aval formând un taluz.
Se aşează brazdele cu iarbă pe taluzul format, urmând apoi plantarea cu
sol fertil.

TEST DE EVALUARE

Ce reprezintă pichetarea terenului?

Răspuns:
Este lucrarea ce precede plantarea pomilor şi constă în marcarea
cu picheţi a locului de plantare pentru fiecare pom.
2. Care sunt etapele care se aplică după stabilirea distanţelor de
plantare şi a sistemului de pichetaj?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt sistemele de pichetaj care se utilizează în
pomicultură?
a) Dreptunghi;
b) Pătrat;
c) Triunghi echilateral;
d) Cerc;
e) Triunghi isoscel.
Rezolvare: a,b, c şi e.

De rezolvat:
2. Când începe lucrarea de pichetaj?
a) După stabilirea distanţelor între rânduri ;
b) După stabilirea distanţelor pe rând;
c) După pregătirea terenului pentru plantat;
d) După trecerea gerurilor mari;
e) După precizarea sistemului de pichetaj.
Rezolvare:

108
 7.3. Plantarea pomilor

Scopul lucrării este de cunoaştere concretă a modului de plantare şi de

pregătire a pomului pentru plantat.
Repichetarea şi umplerea parţială a gropii cu pământ
Cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantat sau uneori chiar în ziua plantării,
în gropile efectuate se trage pământ fertil de la suprafaţă pe 2/3 din groapă. În
zonele frecventate de curenţi se amplasează concomitent şi tutorii. Ei au
lungimea de 1,5 – 2 m, grosimea de 6 – 8 cm. Pe adâncimea gropii (80 cm) şi
o porţiune de 20 – 30 cm ce se introduce în groapă, aceştia se ung cu ulei ars
sau se tratează cu SO 4 Cu 5 %.
Tutorii au rolul de a preciza locul de plantare şi a favoriza în zonele
frecventate de curenţi crestarea verticală a pomilor. În acest sens muncitorii
repartizează tutori la fiecare groapă înainte de tras pământ în acestea.
Repichetajul adică restabilirea locului de plantare se realizează fie cu
scândura de repichetaj, fie cu panglica sau sârme gradate respectiv cabluri,
prin vizare.
Repichetajul cu scândura de repichetaj constă în aşezarea scândurii cu
crestăturile din capătul ei pe picheţii din marginile gropii, menţinând scândura
în aceeaşi poziţie avută înainte de săpatul gropilor. În dreptul crestăturii
centrale, unde pichetul lipseşte se amplasează tutorele ce marchează locul de
plantare.
Pentru suprafeţe mici şi unde curenţii lipsesc, astăzi nu se amplasează
tutorele şi în crestătura centrală se aşează chiar pomul pentru plantat.
Repichetajul cu panglica sau cabluri marcate este utilizat pe terenurile
plane şi în principal pentru plantaţii intensive sau superintensive. Pentru acest
repichetaj se utilizează picheţii din capetele rândurilor care au rămas
neschimbaţi. Între aceşti picheţi se întinde panglica sau cablul gradat şi la
distanţa de plantare pe rând se amplasează în fiecare groapă realizată, fie
tutore, fie un pichet mai lung de obicei de 80 – 100 cm sau chiar pomul.
Gropile marginale cele de pe capetele de rânduri şi chiar cele de pe
perpendicularele ajutătoare, inclusiv repichetajul lor se realizează după
terminarea plantării din interiorul parcelelor mici. Picheţii capete de rânduri
reţinuţi sunt un permanent punct de verificare a direcţiei, rândurilor plantate.
Umplerea parţială a gropii cu pământ are ca scop, favorizarea
prinderii pomilor, grăbirea intrării pe rod.
Epoca de realizare este cu 2 – 3 săptămâni înainte de plantare pentru
solurile nedesfundate sau chiar în ziua plantării pentru cele desfundate sau
pentru plantarea pe şanţuri concomitent cu tutoratul sau repichetatul.
În cazul solurilor neîngrăşate la desfundare sau în cazul nisipurilor, în
cadrul fiecărei gropi se administrează 25 – 30 kg îngrăşământ organic la
adâncimea gropii adică 80 – 100 cm. El se amestecă cu pământ din fundul
gropii.
Lucrarea continuă cu tragerea de pământ de la suprafaţa gropii adică
pământ fertil. Pământul aruncat în groapă se nivelează uniform şi dacă nu este

109
umed chiar se tasează uşor, se trage pământ pe ½ şi chiar 2/3 din groapă. Când
pământul rezultat de la fundul gropii este pietros, sărac, el nu se utilizează la
umplerea gropii, urmând a se folosi la plantare numai pământ de la suprafaţa
solului.
Epoca optimă a lucrării este toamna după căderea frunzelor – început
de noiembrie – până la apariţia îngheţurilor. Când există cazuri excepţionale şi
anume – neprocurarea materialului săditor, apariţia gerurilor foarte devreme –
plantarea va avea loc primăvara foarte timpuriu, înainte de dezmugurire. În
acest ultim caz, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi realizează uneori
neprindere, deci goluri în livadă. Se poate planta şi în ferestrele iernii dacă
solul permite şi dacă temperatura este de peste 10°C.
Înainte de plantat la fiecare groapă se aduc 10 – 15 kg mraniţă. Pomii
pentru plantat se aduc de la locul de stratificare la capătul parcelei şi se
pregătesc pentru plantare prin fasonarea şi mocirlirea sistemului radicular.
Fasonarea rădăcinilor constă în:
- îndepărtarea rădăcinilor uscate, eventual rănite la scoaterea din
pepinieră;
- scurtarea rădăcinilor principale groase doar deasupra rănilor efectuate
cu ocazia scoaterii din pepinieră, când această ultimă lucrare nu a fost
efectuată la scoaterea din pepinieră, (fig. 7.3.1.).
- scurtarea rădăcinilor subţiri de 1 – 3 mm la 8 – 10 cm.
Când plantarea se realizează primăvara, iar rădăcinile au fost fasonate
la stratificare dar rănile nu s-au cicatrizat, rădăcinile principale se scurtează
foarte aproape de prima secţiune. Imediat după fasonare sistemul radicular se
mocirleşte.

Fig. 7.3.1. Fasonarea rădăcinilor pomilor înainte de plantare

r – rău; b – bine

Mocirlirea rădăcinilor este lucrarea prin care întreg sistemul radicular

până la colet, se introduce într-un amestec de pământ galben, îngrăşământ
organic proaspăt de bovine şi apă – amestec semilichid.
Mocirla pe rădăcini, favorizează cicatrizarea rănilor, contactul solului
cu sistemul radicular şi în consecinţă favorizează prinderea pomilor. După
mocirlire un muncitor repartizează pomii la groapă. Este foarte important ca
cei care fasonează, mocirlesc şi repartizează pomii la groapă să păstreze
evidenţa soiurilor şi să nu efectueze amestec. Cel care repartizează trebuie să

110
cunoască schema de plantare şi aceasta trebuie să fie respectată întocmai
pentru asigurarea polenizării şi a uniformităţii numeroaselor lucrări din livadă.
Pentru ca pomii să fie plantaţi înainte ca mocirla de pe rădăcini să se
usuce, ei se aşează în groapă în partea umbrită a acesteia şi se acoperă
rădăcinile uşor cu pământ protejându-le până se plantează definitiv.
Lângă tutore sau în dreptul semnului de plantare - de pe cablu - când
tutorii lipsesc, se efectuează în groapă un muşuroi din pământ reavăn,
amestecat cu mraniţă, (10 - 15 kg).
La aşezarea pomului în groapă, pe muşuroiul efectuat se stabileşte
foarte bine adâncimea de plantare. Nivelul coletului este necesar a fi pe toată
durata plantaţiei la nivelul solului, deci pomul să prezinte în livadă aceeaşi
adâncime ca în pepinieră. Pentru că solul nu este aşezat pe terenuri plane,
coletul se menţine mai sus de nivelul solului cu 2 - 3 cm. Când plantarea se
efectuează pe pantă sau portaltoiul este vegetativ sau zona este secetoasă,
coletul se menţine cu 3 - 4 cm sub nivelul solului faţă de cum a fost în
pepinieră.
Pe nisipurile din sudul Olteniei, coletul pomului la plantare se menţine
la 25 - 30 cm adâncime dar pe toată durata plantaţiei,groapa rămâne deschisă
până la colet.
Pentru stabilirea corectă a adâncimii de plantare se foloseşte o şipcă
plasată peste marginile gropii lângă tutore. Se aşează apoi pomul în partea de
nord a tutorelui sau în dreptul semnului de pe cablu pe muşuroiul realizat
menţinând coletul mai sus cu 2 - 3 cm dacă suntem pe sol desfundat, neaşezat
sau mai jos cu 3 - 4 cm funcţie de cele precizate mai sus.
Odată fixată adâncimea şi locul de plantare, se trage pământ fertil de la
suprafaţa solului, bine mărunţit peste rădăcini. Muncitorul ce ţine pomul,
scutură uşor pomul după primul strat de sol, pentru ca pământul să pătrundă
printre rădăcini. Când rădăcinile au fost acoperite cu 4 - 5 cm de pământ, se
completează cu pământ reavăn până la marginile gropii, obţinând un strat
orizontal. Acest prim strat se calcă începând de la marginea gropii, iar
încălţămintea celui care calcă solul este bine să fie cu talpă moale pentru a nu
răni rădăcinile, (fig. 7.3.2.).

Fig. 7.3.2. Plantarea pomilor

Se trage pământ şi se umple groapa total tot cu pământ mărunţit de la

suprafaţă şi din nou se tasează de la marginea gropii. Se acoperă apoi cu un

111
strat foarte subţire de sol ce nu se tasează, (fig. 7.3.3.). După plantare, imediat
pomul se udă cu 20 - 30 l apă dacă solul este uscat, iar când este reavăn cu 10 -
15 l apă la fiecare pom. În general primăvara se udă obligatoriu considerând că
apar perioade de secetă.

Fig. 7.3.3. Plantaţie încheiată

Imediat - toamna - după înfiltrarea apei în jurul trunchiului se
realizează un muşuroi înalt de 30 - 40 cm cu pământul de la fundul gropii, sau
chiar din arătură pentru a feri sistemul radicular de îngheţ.
Dacă plantaţia nu este împrejmuită, în aceeaşi zi se protejează
împotriva iepurilor cu tulpini de floarea soarelui, de cânepă sau chiar cârpe.
Când plantarea se efectuează primăvara, în jurul pomilor se efectuează
o copcă, se udă şi pe suprafaţa respectivă imediat se aşează un strat de mulci
(paie, pleavă de 3 - 4 cm grosime).
Legarea pomilor de tutore se realizează la 10 - 12 zile de la plantare,
utilizând materiale rezistente (folie de material plastic). Legarea se realizează
în opt culcat, pentru a feri pomul de eventuale răni efectuate de tutore şi de
curenţi puternici. Când tutorele depăşeşte prima ramură din coroană, el se
scurtează cu ferăstrăul sub aceasta, iar capătul lui se netezeşte.
În cazul plantaţiilor prevăzute cu şpalier, acesta se instalează în primul
an după plantare.

TEST DE EVALUARE

1. Care este rolul tutorelui?

Răspuns:
Tutorii au rolul de a preciza locul de plantare şi a favoriza în zonele
frecventate de curenţi crestarea verticală a pomilor.

2. Ce reprezintă mocirlirea rădăcinilor pomilor?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care sunt epocile de plantare?
a) Toamna;

112
 b) Primăvara;
c) În ferestrele iernii;
d) Vara;
e) Când solul este îngheţat.
Rezolvare: a,b, c.

De rezolvat:
2. Care este cea mai bună epocă de plantare ?
a) Toamna după căderea frunzelor;
b) Primăvara cât mai timpuriu;
c) Când solul este dezgheţat;
d) După trecerea gerurilor mari;
e) Primăvara cât mai târziu.
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI

Plantaţiile pomicole se înfiinţează numai pe baza de proiecte tehnico-

economice. Locul destinat unei plantaţii pomicole trebuie sa corespunda din
toate punctele de vedere: sol, umiditate, lumina, mişcări de aer, temperaturi,
relief, etc.
Înfiinţarea plantaţiilor pomicole nu se poate concepe fără aplicarea
prealabila a lucrărilor de organizare si amenajare raţională a terenului.
Volumul si natura lucrărilor de organizare si amenajare a terenului destinat
înfiinţării plantaţiilor pomicole, depind în mare parte de orografia terenului,
natura solului, sistemul de cultura, particularităţile biologice ale pomilor, etc.
Relieful, natura solului si factorul apa condiţionează orientarea
parcelelor, a drumurilor de exploatare si a rândurilor de pomi, a modului de
amenajare antierozională a terenului, a reţelei de evacuare a apelor, etc. În
funcţie de modul de repartizare a factorilor climatici în teren, se vor alege
soiurile.

113
 Tema nr. 8

IRIGAREA, ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR, INFLUENŢA

TEHNOLOGIILOR INTENSIVE

Unităţi de învăţare :
• Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi;
• Sisteme de întreţinere şi lucrare a solului;
• Evoluţia solurilor sub influenţa tehnologiilor intensive.

Obiectivele temei :
• Cunoaşterea metodelor de irigare, avantajele şi dezavantajele;
• Cunoaşterea metodelor pentru determinarea stării de
aprovizionare hidrică a plantelor;
• Cunoaşterea sistemelor de întreţinere şi lucrare a solului;
• Cunoaşterea avantajelor şi dezavantajelor aplicării sistemelor de
întreţinere respective;
• Cunoaşterea efectelor negative ce apar în soluri, datorită
tehnologiilor intensive.

Timpul alocat temei : 6 ore

Bibliografie recomandată :

114
 1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
3. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
4. Popescu M., şi colab. 1982 – Pomicultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Sina Cosmulescu 2005 – Protecţia mediului în ecosistemele
pomicole. Editura Sitech, Craiova.

8.1. Irigarea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi

Dintre cele mai folosite metode, menţionăm :

- udarea pe brazde ;
- irigarea prin aspersiune ;
- irigarea prin picurare ;
- irigarea prin conducte perforate ;
a. Udarea pe brazde
Apa este condusă pe brazde deschise distanţate la 0,8 - 1,0 m una de
alta şi la 1,5 m faţă de rândul de pomi, adânci de 16 - 20 cm cu lăţimea la bază
de 30 - 50 cm, (fig. 8.1.1.). Udarea este adoptată pe solurile cu textură
mijlocie, terenuri cu pante reduse şi uniforme precum şi pe pante mai mari
(15 - 20%) orientând brazdele pe curbele de nivel cu o înclinare de 1 - 1,5%.
Avantaje:
- diminuarea investiţiei în faza iniţială şi a costurilor de exploatare
ulterioare;
- permite asocierea cu fertilizarea fazială suplimentară;
- previne formarea crustei şi a degradării stării structurale a solului.
Dezavantaje:
- nu se poate folosi pe toate formele de relief;
- consumul de apă este ridicat datorită pierderilor mari prin infiltrare şi
evaporare;
- este necesară amânarea unor lucrări agrofitotehnice până la zvântarea
solului;
- peste aceste limite se pot declanşa procese de eroziune cu efecte
nefavorabile.

Fig. 8.1.1. Udarea pe brazde

b. Irigarea prin aspersiune

115
 Sistemul realizează o economie de apă evaluată la 25 - 30% prin
evitarea scurgerilor din brazde. Nu stânjeneşte efectuarea lucrărilor între
rânduri şi nu strică structura solului.
Poate fi practicată şi sub coroana pomului şi nu spală soluţiile
fungicide şi poate fi practicată în zonele cu curenţi de aer.
Aspersoarele folosite în ţara noastră sunt de tip ASJ-1-M cu unghi de
înclinare a jetului de 30º, prevăzut cu 4 dopuri interschimbabile cu diametrul
de 5-6-7 şi 7,5 mm. Agregatul de pompare este APT 50/6 – pompă centrifugă
monoetajată, furnizând un debit de 50 l/sec la o presiune de 6 atmosfere,
(fig. 8.1.2.).
Avantaje:
- poate fi efectuată cu sisteme mobile sau fixe;
- se practică atât pe terenuri plane, cât şi pe cele cu microrelief
frământat sau neamenajate antierozional, cu pante de până la 25 %, pe soluri
uşoare, mijlocii şi grele, amplasate pe substrat permeabil situat la mică
adâncime;
- combate atât seceta atmosferică, cât şi pe cea pedologică;
Dezavantaje:
- cheltuieli ridicate pentru dotare;
- consum mare de energie.

Fig. 8.1.2. Irigarea prin aspersiune

c. Irigarea prin picurare

Constă în distribuirea apei de udare pe direcţia rândului de pomi sub
formă de picături, în ritm relativ constant, cu ajutorul unei conducte de
material plastic sau de cauciuc cu ∅=1,8 - 2 cm prevăzute cu 4 dispozitive de
picurare pentru fiecare pom, instalate pe rândurile de pomi direct pe sol sau se
fixează pe mijloacele de susţinere la înălţimea de 20 - 30 cm de la sol. Debitul
mediu pe fiecare picurător este de 1 - 10 l/h.
Presiunea apei în conducte este de 0,6 - 1 atm., având în vedere
diametrele mici de picurare care pot fi inundate uşor cu impurităţi, este
necesară filtrarea apei la intrarea în conductă, folosind filtre cu minim
30 orificii /cm2.
Avantaje:
- poate fi practicată pe teren denivelat, pe sol uşor sau greu;
- realizează economie de forţă de muncă.
d. Irigarea prin conducte perforate

116
 Constă în distribuirea apei de udare pe direcţia rândului cu ajutorul
unor conducte de distribuţie din plastic perforate cu un diametru de cca.
1,6 - 2,5 mm din material plastic fixate pe spalierul de susţinere la înălţimea de
30 - 40 cm prevăzute cu orificii protejate cu manşoane canelate din care apa
se scurge sub formă de şuviţe continue sau întrerupte, cu un debit de
0,02 l/sec, (fig. 8.1.3.).
Este o variantă mai economică a sistemului de irigare prin picurare.
Având în vedere pierderea de presiune pe traseul conductei, diametrele
orificiilor vor fi crescânde de-a lungul celor 200 m cât măsoară conducta, în
limitele de 1,6-2,5 mm.
Pornind de la o presiune în capătul amonte al conductei de 1,5 atm. şi
ajungând în aval la 0,3 atm. Se realizează debite de 0,02 l/sec.

Fig. 8.1.3. Irigarea prin conducte perforate

e. Irigarea prin conducte subterane
Constă în dirijarea apei de udare în zona de răspândire maximă a
rădăcinilor active cu ajutorul unei reţele de distribuţie formate din conducte
perforate de material plastic. Metoda permite optimizarea umidităţii solului
chiar în zona rădăcinilor active şi prin asociere cu un regim raţional de
fertilizare şi de aerare a solului poate asigura obţinerea de rezultate superioare
faţă de celelalte metode de udare localizată. Tuburile din ceramică sau material
plastic sunt plasate la adâncimea de 50-60cm.
Avantaje:
- se poate aplica în condiţii orografice şi de sol foarte variate;
- asigură distribuirea îndestulătoare şi uniformă a apei;
- odată cu irigarea se poate face şi fertilizarea suplimentară;
- se realizează economie de apă de până la 30-40%;
- nu împiedică accesul maşinilor pentru efectuarea lucrărilor;
- nu favorizează atacul bolilor criptogamice;
- reduce consumul de muncă manuală.
Dezavantaje:
- investiţia specifică mare pe hectar amenajat;
- pericolul de înfundare a orificiilor cu suspensii mecanice, depuneri de
carbonaţi sau datorită activităţii microorganismelor în interiorul conductelor.
Pentru a evita înfundarea trebuie folosite conducte de plastic şi
utilizarea unor mijloace perfecţionate de filtrare a apei, fără ca particulele de
sol să aibă acces din exterior la orificiile perforate.

117
 Se pot aplica şi tratamente chimice cu hipoclorură în concentraţie de
1mg/l pentru dizolvarea carbonaţilor.
Metode pentru determinarea stării de aprovizionare
hidrică a plantelor
a. Determinarea stării de aprovizionare hidrică cu ajutorul
camerei de presiune - eşantionul vegetal (frunză) se introduce într-o cameră
de presiune, o parte a peţiolului sau a pedunculului rămânând la exterior. O
butelie de azot lichefiat permite creşterea presiunii în cameră. La un moment
dat se realizează un reflux al sevei şi o picătură de sevă apare la nivelul
secţiunii. Presiunea care există în interiorul camerei la acel moment
amplificată cu valoarea potenţialului osmotic a sevei eliminate ne dau valoarea
potenţialului hidric al organului respectiv, (fig. 8.1.4.).

Fig. 8.1.4. Cameră de presiune

b. Determinarea vitezei de circulaţie a sevei – cu echipamente care

se bazează pe metoda pulsului de căldură, (fig. 8.1.5).

Fig. 8.1.5.
c. Monitorizarea schimbului de gaze între pomi şi atmosferă se
realizează cu echipamente care determină modificarea stării hidrice şi a
temperaturii foliare datorită închiderii sau deschiderii stomatelor ca urmare a
creşterii sau scăderii intensităţii schimbului de CO2 cu atmosfera, (fig. 8.1.6).

118
 Fig. 8.1.6.

TEST DE EVALUARE

În ce constă irigarea prin conducte subterane?

Răspuns:
Constă în dirijarea apei de udare în zona de răspândire maximă a
rădăcinilor active cu ajutorul unei reţele de distribuţie formate din
conducte perforate de material plastic.

2. Care sunt dezavantajele irigării prin conducte subterane?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care metodă de udare impune un consum mare de apă ?
a) Udarea prin conducte perforate;
b) Udarea prin picurare;
c) Udarea pe brazdă;
d) Udarea cu aspersorul;
e) Udarea prin conducte subterane.
Rezolvare : c.

De rezolvat:
2. Care sunt avantajele irigării prin picurare?
a) Poate fi practicată pe teren denivelat;
b) Poate fi practicată pe sol greu sau uşor;
c) Diametrele mici de picurare pot fi înfundate cu impurităţi;
d) Filtrarea apei la intrarea în conductă;
e) Realizează economie de forţă de muncă.
Rezolvare:

8.2. Sisteme de întreţinere şi lucrare a solului

În funcţie de vârsta pomilor, tipul de plantaţie, zona pedoclimatică în

care este amplasată livada, panta şi expoziţia terenului, agrotehnica aplicată,
solul din livadă trebuie să fie lucrat şi întreţinut în mod diferenţiat.
În actualele plantaţii pomicole se recomandă folosirea şi lucrarea
solului după următoarele sisteme: ogorul lucrat, erbicidat, combinat, culturi
intercalate, culturi pentru îngrăşăminte verzi, înierbarea permanentă sau
temporară şi mulcirea solului.

119
 a. Ogorul lucrat – se realizează prin executarea unei arături de toamnă
pe intervale, iar în primăvară şi în cursul verii se fac 3 - 4 discuiri şi cultivări
alternativ. Arătura de toamnă trebuie executată cu cca. 2 săptămâni înainte de
căderea frunzelor.
Avantaj: se înlătură concurenţa pentru hrană dintre pomi şi buruieni.
Dezavantaj: favorizează procesul de eroziune a solului, se produce
rănirea sau tăierea rădăcinilor.
Pe rândul de pomi solul se mobilizează manual sau mecanizat. Arătura
se face pe solurile uşoare la 18 - 20 cm când portaltoiul utilizat are o
înrădăcinare profundă şi la 10 - 12 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare
superficială. Pe soluri miljocii la 20 - 25cm la speciile altoite pe portaltoi cu
înrădăcinare profundă şi la 10 - 14cm la portaltoii cu înrădăcinare superficială.
b. Ogorul combinat cu erbicide – acest sistem se poate aplica în
2 variante :
- După efectuarea arăturii de toamnă se execută o erbicidare
preemergentă pe toată suprafaţa, iar în cursul perioadei de vegetaţie se mai fac
1 - 2 lucrări de discuire pentru menţinerea solului curat de buruieni. Pe rândul
de pomi se erbicidează postemergent (când buruienile sunt în faza de rozetă
sau au înălţimea de10 - 20cm).
- Aplicarea erbicidelor se face pe o bandă cu lăţimea de 0,8 - 1,0 m pe
rândul de pomi în cazul gardurilor fructifere şi 2 - 3 m în plantaţiile cu coroană
globuloasă.
Avantaj : reduce numărul de lucrări mecanice şi manuale.
Erbicidele utilizate în plantaţiile pomicole se stabilesc în funcţie de
modul de acţiune asupra buruienilor anuale şi perene, durata de eficacitate (cel
puţin pt. un ciclu de vegetaţie) şi spectrul de acţiune.
Erbicidele de contact au remanenţă redusă, se aplică de 2-3 ori pe an
când buruienile au înălţimea 10-20 cm.
Ele acţionează numai asupra organelor verzi cu care vin în contact,
buruienile se usucă în câteva zile.
Erbicide de contact: Gramoxone, Reglone, Fusilade, Tiuran, Paraquat,
Diquat.
Erbicide sistemice: Caragard, Simazin, Supersin, Livezin, Ustinex,
Pitezin-B, Roundup, Venzar, Prefix, Betanol.
Mărul şi părul suportă mai bine erbicidele comparativ cu sâmburoasele
şi în special prunul şi caisul, mai ales în plantaţiile tinere cu sistemul radicular
mai la suprafaţă.
Unele erbicide au efect fitotoxic: Pitezin în cultura piersicului pe
solurile nisipoase în condiţii de irigare; Argezin (Atrazin) la plantaţiile de măr
tinere de 5 - 6 ani şi drupaceae, precum şi Pitezinul 75 PU în combinaţie cu
Icedin 24-LS la sâmburoase.
c. Culturile intercalate: se practică în primii ani după înfiinţarea lor
când pomii acoperă o mică suprafaţă, iar pe intervalele dintre rânduri se
cultivă plante anuale sau perene de la care se obţine o producţie suplimentară.

120
 Avantaje: asigură o utilizare mai eficientă a terenului, până la intrarea
pe rod a plantaţiei;
- reduce procesul de eroziune şi oscilaţiile termice ale solului ;
- se reduc cheltuielile cu întreţinerea plantaţiei şi se îndepărtează
excesul de umiditate.
Dezavantaje: concurează în anumite perioade pomii în apă şi elemente
nutritive ;
- stânjeneşte aplicarea tratamentelor fitosanitare şi a lucrărilor de
întreţinere ;
- sporeşte consumul de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă datorită
cultivării intervalelor.
Culturile intercalate cu plante agroalimentare nu influenţează negativ
creşterea şi dezvoltarea pomilor tineri, dacă distanţa dintre rânduri este mai
mare de 4 m.
Culturile intercalate sunt recomandate numai în zonele cu pp mai mari
de 600 - 700 mm anual sau în plantaţii irigate unde nu apare concurenţa pentru
apă între pomi şi cultura intercalată, iar dozele de îngrăşăminte chimice se
măresc în funcţie de cerinţele culturii intercalate.
La alegerea speciilor cultivate în plantaţiile tinere de pomi se are în
vedere să nu se cultive specii cu talie înaltă, nici cu înrădăcinare profundă sau
de la care se consumă partea care vine în contact cu substanţele utilizate la
tratamentele fitosanitare.
Pentru culturi intercalate se recomandă :
a) leguminoase pentru boabe (soia, fasole, mazăre) – acestea nu
favorizează dezvoltarea buruienilor; îmbogăţesc solul în azot şi substanţe
minerale; sporesc conţinutul solului în materie organică; contribuie la
structurarea lui; boabele nu vin în contact cu insectofungicidele;
b) legumele (ceapa, usturoi, varză, dovlecei, pepeni, cartofi timpurii);
c) rădăcinoasele (sfecla pentru zahăr, sfecla furajeră, morcovul);
d) culturi de căpşuni anuale şi multianuale (2 - 3 ani);
e) culturi furajere cu condiţia să fie cosite în luna mai.
Nu se vor cultiva cereale prăşitoare (porumb, sorg) deoarece au talie
mare şi înrădăcinare profundă, iar consumul lor maxim de azot şi apă coincide
cu fenofaza de creştere intensă a lăstarilor, când nevoile de apă şi hrană ale
pomilor sunt mari.
d. Ogorul cu îngrăşăminte verzi – este recomandat pentru zone cu
precipitaţii peste 700 mm anual. În intervalul când pomii au nevoi mari de apă
şi elemente nutritive (creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea fructelor) solul
se întreţine ca ogor lucrat, iar în restul timpului este ocupat de culturi pentru
îngrăşăminte verzi.
Pot fi :
- culturi de toamnă: se seamănă din luna august până la sfârşitul lunii
septembrie, iar încorporarea lor în sol se face primăvara următoare înainte de
înfloritul pomilor. Sunt formate din:
- cereale de toamnă (orz de toamnă, secară) ;

121
 - borceaguri de toamnă alcătuite din amestecuri de cereale şi
leguminoase (secară şi măzăriche de toamnă, orz de toamnă şi măzăriche de
toamnă);
- rapiţă sau muştar.
- culturi de primăvară - se practică în zone cu exces de umiditate sau în
plantaţii irigate. Semănatul plantelor are loc primăvara, iar încorporarea lor în
sol se face la înflorire. Se utilizează: trifoiul, hrişca, borceagul de primăvară,
lupinul, bobul. La înflorire cultura se tăvălugeşte, se toacă şi se încorporează
în sol prin discuire.
- cultura de vară – poate fi formată din: lupin galben sau albastru, care
se seamănă în prima jumătate a verii şi se încorporează în sol toamna.
Avantaje : măreşte conţinutul solului în materie organică ; reduce
procesul de eroziune ; înlătură excesul de umiditate.
Dezavantaje : pot concura pomii în consumul de apă şi hrană ; costul
de producţie pe tona de fructe este mai ridicat.
e. Înierbarea solului – constă în cultivarea terenului din plantaţii cu
diferite ierburi perene. Înierbarea poate fi făcută pe toată suprafaţa sau numai
pe intervalele dintre rândurile de pomi, iar pe rândurile de pomi o bandă de
1 - 2 m se întreţine ca ogor lucrat, (fig. 8.2.1.).
Înierbarea poate fi :
- permanentă – când înierbarea are aceeaşi durată de existenţă cu
plantaţia ;

Fig. 8.2.1.

- temporară – când după 2 - 4 ani de la înfiinţare se desţeleneşte şi se

încorporează în sol, urmând ca o perioadă similară de timp să se întreţină ca
ogor lucrat.
Înierbarea poate fi făcută cu graminee perene ca: Lolium perene,
Dactilys glomerata, Festuca rubra sau cu amestecuri de graminee şi
leguminoase: trifoi roşu şi ghizdei.
Semănatul se face primăvara devreme sau în august. După înţelenire
iarba se coseşte anual de cca. 4-5 ori, când are înălţimea de 15 - 20 cm şi se
lasă pe sol sub formă de mulci.
Avantaje: măreşte conţinutul solului în materie organică; reduce
procesul de eroziune; înlătură excesul de umiditate.

122
 Dezavantaje: apare antagonismul dintre rădăcinile pomilor şi ale
ierburilor; în perioadele secetoase sistemul lor radicular compact împiedică
pătrunderea apei; carenţa în azot este mai mare.
Înierbarea temporară, alternativă a intervalelor sub formă de benzi şi
cosirea repetată a ierbii nu influenţează negativ creşterea şi fructificarea
pomilor.
f. Mulcirea solului – poate fi naturală sau artificială.
Mulciul natural – poate fi obţinut din plantaţie, prin cosire repetată a
ierburilor de pe intervale sau din resturi vegetale (paie, coceni, frunze, fân de
slabă calitate) care întregi sau tocate acoperă solul într-un strat cu grosimea de
10 - 15cm.
Mulciul cel mai ieftin este cel obţinut din cosirea ierburilor din livadă,
dar acesta nu satisface nevoile din punct de vedere cantitativ. Mulcirea poate fi
făcută sub formă de benzi pe rândul de pomi sau pe toată suprafaţa.
Mulciul artificial – poate utiliza folia de polietilenă albă sau neagră
sub formă de bandă pe o lăţime de 1,5 - 2,0 m ca şi la căpşun.
Avantaje: menţine umiditatea din sol; împiedică creşterea buruienilor;
împidică procesul de eroziune; reduce oscilaţiile de temperatură cu 3 - 6ºC
vara şi ridică cu 2 - 3 ºC temperatura solului iarna.
Dezavantaje: sporirea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor
materiale prin procurarea şi aplicarea mulciului, ceea ce conduce la ridicarea
costului de producţie al fructelor; stimulează dezvoltarea sistemului radicular
al pomilor mai la suprafaţă; nu combate buruienile perene, dacă grosimea
stratului de mulci nu este mai mare de 20 cm.
La unitatea de suprafaţă pentru mulcire sunt necesare cca. 30 - 40 t
materiale organice.

TEST DE EVALUARE

1. Cum se stabilesc erbicidele utilizate în plantaţiile pomicole?

Răspuns:
Erbicidele utilizate în plantaţiile pomicole se stabilesc în funcţie de
modul de acţiune asupra buruienilor anuale şi perene, durata de eficacitate
(cel puţin pt. un ciclu de vegetaţie) şi spectrul de acţiune.

2. Care sunt dezavantajele mulciului artificial?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Sub ce formă poate fi utilizat mulciul natural?
a) Sub formă de benzi pe rândul de pomi;
b) Pe toată suprafaţa;
c) Nu poate fi utilizat;

123
 d) Sub formă de fâşii;
e) Sub formă de pătrat.
Rezolvare : a, b, d.

De rezolvat:
2. Ce specii pomicole suportă mai bine erbicidele?
a) Mărul;
b) Părul;
c) Prunul;
d) Caisul;
e) Piersicul.
Rezolvare

8.3. Evoluţia solurilor sub influenţa tehnologiilor intensive

Ca urmare a tehnologiilor intensive de cultură, în solurile din

plantaţiile pomicole pot apare efecte nedorite ce pot fi considerate fenomene
de degradare antropică. Dintre acestea mai importante s-au dovedit:
compactarea solului, accelerarea procesului de eroziune şi activarea
alunecărilor de teren.

Compactarea secundară a terenurilor - Compactarea solului reduce

mărimea porilor şi scade abilitatea solului de păstrare a aerului şi apei.
Rădăcinile nu se dezvoltă bine decât într-un mediu aerisit
corespunzător.
Aeraţia este un factor fundamental al creşterii şi a bunei funcţionări a
rădăcinilor. Solul intervine în creşterea rădăcinilor prin conţinutul său de gaz
carbonic, oxigen şi produse de descompunere anaerobă, ca hidrogen sulfurat,
metan, etc. Speciile pomicole sunt diferit sensibile la conţinuturi reduse de
oxigen. Creşterea rădăcinilor nu începe decât peste un conţinut minim în
oxigen al amestecului de aeraţie, apoi creşte treptat cu concentraţia de oxigen.
Infiltrarea apei poate fi redusă cu o treime în zona tasată.
De asemenea, compactarea deteriorează proprietăţile fizice ale solului,
deranjează rădăcinile pomilor, produce un drenaj slab şi duce la pierderi de
nutrienţi.
Tipuri de compactare:
• Crusta de suprafaţă ce restricţionează infiltrarea apei, fiind cauzată de
impactul picăturilor de apă din ploi şi irigaţii asupra solului. Solurile înierbate
sunt mai puţin supuse formării crustei.
• Compactarea de suprafaţă apare pe porţiunile lucrate, de la suprafaţă
către adâncime. Stratul compactat poate fi redus prin lucrări normale, prin
creşterea rădăcinilor şi prin activitate biologică.
• Compactarea adânca apare sub acţiunea greutăţii utilajelor şi
afectează semnificativ subsolul. Aceasta este greu de controlat şi modifică în
permanenţă structura solului.

124
 • Hardpanul se poate forma pe unele tipuri de sol datorită variaţiei
dimensiunilor particulelor de sol, consolidării particulelor sub acţiunea ploii, şi
factorilor organo-chimici. Aceste straturi sunt agravate prin lucrări şi traficul
din livezi.
Compactarea solului (tasarea), cu sau fără formarea hardpanului, se
datorează traficului intens al agregatelor tractor, maşină, necesitat de
executarea lucrărilor din plantaţii. Greutatea acestora, ce ajunge uneori la
2 - 3 t, supune suprafaţa solului la presiuni mari, repetate şi de obicei pe
aceleaşi urme. De aici rezultă o creştere a densităţii aparente şi a rezistenţei la
penetrare, micşorarea conductivităţii hidraulice şi a porozităţii solului, în
special a celei de aeraţie. Modificările pot apare fie la suprafaţa terenului, fie
în adâncime, până la 30 - 35 cm, de obicei în zone mai compacte sub urma
roţilor.
În plantaţiile pomicole, fenomenele de compactare secundară se
instalează cu atât mai rapid şi afectează adâncimi mai mari de sol, cu cât
traficul agregatelor mecanice este mai intens, se desfăşoară în condiţii de
umiditate excesivă a terenului şi pe aceleaşi urme, pe soluri cu textură mijlocie
şi sărace în materie organică, cu sistem de întreţinere ogor negru şi distanţe
mici între rândurile de pomi.
Suprafaţa solului, în aceste condiţii, este supusă la presiuni
considerabile prin care se micşorează porozitatea stingherind circulaţia
normală a apei şi aerului, limitând în acelaşi timp dezvoltarea normală a
rădăcinilor în direcţia intervalelor dintre rânduri.
Efectele tasării sunt mai puternice pe solurile argilo-lutoase, luto-
argiloase şi lutoase. Pe solurile podzolice, în condiţii de precipitaţii abundente,
s-a constatat o puternică tasare a solului, ce s-a manifestat pe o adâncime de
30 - 40 cm, reducând în mare măsură infiltraţia apei, precum şi extinderea
laterală a rădăcinilor în cazul tuturor portaltoilor vegetativi şi generativi la
măr. În astfel de condiţii, se formează un hardpan mai mult sau mai puţin
continuu, la 10 - 15 cm şi o grosime de 20 - 30 cm.
Prezenţa lui perturbă mişcarea apei şi îngrăşămintelor aplicate,
imprimă o dezvoltare anormală a sistemului radicular al pomilor şi produce
dereglări de nutriţie cu consecinţe directe asupra producţiei de fructe.
Prezenţa harpanului la adâncimi diferite (20 - 50 cm), obligă sistemul
radicular al pomilor la o repartiţie defectuoasă şi se constată că masa de
rădăcini principale se deplasează către straturile mai profunde ale solului, cu
un regim aerohidric defectuos şi rezerve reduse de elemente minerale în forme
uşor asimilabile. Sistemul radicular nu poate valorifica nici elementele
minerale introduse în sol ca îngrăşământ, acestea neputând fi încorporate la
adâncimi mari.
Gradul diferenţiat de compactare a solului are influenţă şi asupra
permeabilităţii solului pentru apă. Umiditatea solului poate varia datorită
dificultăţii circulaţiei apei prin difuziune laterală şi apariţiei intercalate a unor
zone mai tasate.

125
 În general, compactarea este o problemă ce apare în stratul de 60 cm de
la suprafaţă. Semnele compactării sunt următoarele:
- creşterea slabă a plantelor;
- scurgeri de apă excesive;
- dificultăţi de penetrare a solului;
- creşterea laterală a rădăcinilor cu penetrare mică a rădăcinilor în
straturile compacte;
- straturi plate, compacte, dense, masive.
Accelerarea proceselor de eroziune - Accelerarea proceselor de
eroziune se datorează ploilor torenţiale de intensitate mare pe versanţii cu
pante mari. În pomicultură, accelerarea proceselor de eroziune poate avea loc
şi pe versanţii cu pante mai mici în special pe soluri friabile, prin aplicarea
unor metode neadecvate de irigaţie, norme necontrolate de udare, în plantaţiile
cu sistem de întreţinere a solului ogor negru.
Eroziunea duce la scăderea productivităţii livezilor, deoarece
îndepărtează nutrienţii, solul şi materia organică, scade capacitatea solului de
reţinere a căldurii şi aerului. Următorii factori pot fi luaţi în considerare la
evaluarea solurilor succeptibile eroziunii:
• Textura solului. Solurile cu textură fină sunt mai susceptibile la
eroziune.
• Topografia:
- panta - cu cât este mai mare, cu atât creşte riscul apariţiei eroziunii;
- lungimea pantei – eroziunea creşte odată cu creşterea lungimii pantei.
- orientarea rândurilor - plantarea rândurilor de sus în jos pe terenurile
în pantă, duce la creşterea eroziunii.
• Intensitatea ploilor – prin durată, intensitate.
• Condiţiile de sol – solurile compacte sunt mai supuse fenomenului de
eroziune.
În plantaţiile pomicole, prin utilizarea unor tehnologii nediferenţiate
ecopedologic, se constată o accelerare a proceselor de eroziune de suprafaţă şi
în adâncime. Accelerarea acestor procese se datorează mai multor factori.
Unul dintre aceştia este utilizarea irigaţiei prin aspersiune şi folosirea unor
norme excesive de udare ce provoacă uneori scurgeri de apă la suprafaţă pe
linia de mare pantă.
Uneori, datorită neîntreţinerii corespunzătoare a instalaţiei de irigare,
apar pierderi de apă la hidranţi şi conducte, ce participă şi ele la degradarea
solului. Aceste procese de eroziune au efecte negative atât asupra pomilor, cât
şi asupra solului. Fertilitatea solurilor supuse eroziunii scade treptat pe măsura
ce acest proces avansează şi determină o pierdere a orizontului cu humus,
bogat în substanţe nutritive, cu regim aerohidric favorabil şi cu o activitate
microbiologică intensă. Studii efectuate asupra pierderilor de elemente
minerale odată cu solul erodat, pe soluri slab protejate antierozional, au arătat
o sărăcire semnificativă şi anume: 98 kg azot, 57 kg calciu, 39 kg magneziu,
29 kg fosfor şi potasiu, reprezentând pierderi la hectar.

126
 Prin antrenarea unei părţi din orizonturile superioare, pentru a
supravieţui, pomii sunt obligaţi să exploreze prin sistemul radicular, orizonturi
din ce în ce mai profunde, orizonturi al căror conţinut de carbonat de calciu
creşte. Un alt fenomen este dezgolirea rădăcinilor, în partea superioară, ce
duce la pieirea atât a rădăcinilor active din orizonturile superioare cât şi a celor
din orizonturi mai profunde, datorită uscării treptate a rădăcinilor groase. O
altă consecinţă este formarea hardpanului ca o consecinţă a pătrunderii în sol a
unei cantităţi mari de apă, cât şi apariţia fenomenului de cloroză în cazul apei
în exces prin mărirea vitezei de difuziune a CO2 din carbonatul de calciu.
Pentru a preîntâmpina aceste efecte, se impune luarea unor măsuri şi
anume:
- proiectarea şi executarea unor lucrări de oprire a eroziunii accelerate
de suprafaţă şi în adâncime;
- modernizarea şi verificarea tehnică a sistemului de irigaţie,
- introducerea irigaţiei prin picurare pe versanţi;
- introducerea sistemului de întreţinere a solului prin înierbare şi
mulcire;
- aplicarea îngrăşămintelor organice bine fermentate;
- optimizarea traficului mijloacelor mecanizate.
Sistemul de întreţinere a solului are influenţă asupra eroziunii, mai ales
pe terenurile în pantă (tabelul 8.3.1).

Tabelul 8.3.1.
Influenta sistemului de întreţinere a solului asupra stării
de aprovizionare în humus şi a eroziunii pe terenurile în pantă
Sistemul de Producţia de masă Humus Cantitatea de sol
întreţinere verde (t/ha) (%) erodat (t/ha)
Ogor lucrat - 1,48 46,2
Ogor lucrat parţial
(0,8 - 1,5 m sub 2,7 1,52 28,4
proiecţia coroanei)
Secară benzi pentru
îngrăşământ verde 10,2 1,54 14,4
Înierbare permanentă
cu erbicidare pe rând 19,2 2,42 1,2

Cantitatea de sol erodat (t/ha) a înregistrat valori mari la sistemul de

întreţinere a solului „ogor lucrat“ (46,2 t/ha), urmat de sistemul „ogor lucrat
parţial“ (28,4 t/ha) şi sistemul „secară benzi pentru îngrăşământ verde“
(14,4 t/ha) şi valori reduse (1,2 t/ha) la sistemul „înierbare permanentă cu
erbicidare pe rând“. Rezultatele prezentate au fost obţinute într-o plantaţie
intensiv de măr (5 x 4 m) pe un sol podzolic argilo-iluvial pseudogleizat, cu un
conţinut în humus de 1,5%, amplasată pe un teren cu o pantă de 6 - 10%.

127
 Activarea fenomenului de alunecare - Practicarea pomiculturii
intensive pe terenuri cu potenţial de alunecare, impune executarea unor lucrări
de amenajare cu mişcări mari de pământ, grad înalt de echipare a terenului
(construcţii, staţii de alimentare cu apă, etc.) şi trafic intens al mijloacelor
mecanizate. Toate aceste condiţii constituie factori de destabilizare a
versanţilor. Dacă s-ar admite proiectarea şi execuţia unor lucrări mecanice şi
hidrotehnice de consolidare (colectarea şi dirijarea apelor de suprafaţă, de
infiltraţie şi subterane, consolidarea bazei versantului, modelarea terenului),
costul lor ar fi neamortizabil de cele mai multe ori.
Prin tradiţie, însă, aceste terenuri sunt folosite pentru pomicultură, dar
pomicultura tradiţională nu impunea mişcări mari de pământ şi mobilizarea
adâncă a solurilor. Pentru întreţinere nu erau folosite mijloace mecanizate, iar
sistemul de cultură folosit era „pomi în fâneaţă”, unde producţiile mici de
fructe erau compensate de obţinerea fânului.
Pentru a putea fi folosite în pomicultură, se impune elaborarea pe baza
sistemului „pomi în fâneaţă“ a unui sistem modern de pomicultură specifică
terenurilor cu potenţial de alunecare, vor fi folosite numai acele terenuri cu
panta maximă 15%, adâncimea maximă a planului de alunecare 2-3 m, iar
suprafaţa afectată de instabilitate să nu depăşească 10-15% din suprafaţa unei
ferme pomicole (100-150 ha).
Amenajarea terenurilor trebuie să se rezume la împădurirea liniilor de
desprindere, lucrări superficiale de modelare, intercepţia şi captarea izvoarelor
de coastă. Sortimentul folosit trebuie adecvat acestor terenuri, dominant
format din nuc, păr, cireş, cu distanţe mari de 8/14 m, restul suprafeţei fiind
fâneaţa. Aceste specii sunt fixatoare de teren. Sistemul de cultură produce
fructe, lemn valoros, fân menţinând în acelaşi timp stabilitatea terenului.
Pentru evitarea alunecărilor de teren se pot lua şi alte măsuri, cum ar fi:
• Evitarea infiltrării în sol a unor cantităţi mari de apă, pentru a nu
ajunge la stratul de alunecare care este de obicei impermeabil;
• Creşterea gradului de evapotranspiraţie a solului prin menţinerea lui
acoperit cu plante;
• Evitarea plantării speciilor de talie mare pe soluri cu stabilitate
redusă;
• Evitarea proiectării infrastructurii pe versanţii instabili;
• Evitarea lucrărilor de adâncime mare pe versanţii cu stabilitate mică,
pentru a nu favoriza înmagazinarea unor cantităţi mari de apă şi hidratarea
straturilor impermeabile.

TEST DE EVALUARE
Care sunt efectele nedorite ce pot fi considerate fenomene de
degradare?
Răspuns:
Compactarea solului, accelerarea procesului de eroziune şi
activarea alunecărilor de teren.

128
 2. Ce măsuri se pot lua pentru evitarea alunecărilor de teren?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Datorită eroziunii solului fenomenul de dezgolire a rădăcinilor
are ca efect?
a) Moartea rădăcinilor din straturile superioare;
b) Uscarea întregului pom;
c) Moartea rădăcinilor din straturile profunde;
d) Uscarea rădăcinilor de schelet;
e) Uscarea rădăcinilor de absorbţie.
Rezolvare : a, c.
De rezolvat:
2. Ce fenomene accelerează fenomenul de eroziune?
a) Datorită ploilor torenţiale de intensitate mare pe versanţii cu pante
mari;
b) Datorită utilajelor ce execută lucrări;
c) Datorită ploilor torenţiale de pe versanţii cu pante mai mici;
d) Nu apar fenomene de eroziune;
e) Arşiţa puternică.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI

Asigurarea factorului apă constituie un element determinant în

desfăşurarea procesului de creştere şi producţie a pomilor. În funcţie de
condiţiile climatice, edafice şi orografice prezente, de condiţiile economice, va
fi aleasă o metodă sau alta de irigare, astfel încât factorul apă este determinant
în procesul de creştere şi rodire. Apa trebuie să fie asigurată la un nivel optim
dar în limitele unei eficienţe maxime, folosind materiale ieftine, economisînd
forţa de muncă şi combustibilul astfel încât să se obţină recolte cantitativ şi
calitativ superioare de fructe.
Aplicarea unui sistem raţional de lucrare a solului conduce, pe de o
parte, la formarea unui număr cât mai mare de rădăcini active, capabile să
întreţină absorbţia într-un ritm susţinut, iar pe de altă parte, asigură o rezervă
permanentă de substanţe nutritive pentru pomi, încât să poată desfăşura în mod
normal atât creşterea şi dezvoltarea fructelor şi diferenţierea mugurilor
roditori.
Problemele ce stau în faţa agriculturii sunt generate de necesitatea
sporirii continue a producţiei de alimente şi materii prime pentru industrie. O
cale tradiţională de creştere a producţiei agricole a constituit-o mult timp
extinderea suprafeţei agricole.

129
 De aceea, pe plan mondial, dar şi în ţara noastră a devenit evident
faptul că principala cale pentru ridicarea producţiei agricole rezidă în sporirea
productivităţii agroecosistemelor deja existente prin masive adaosuri
tehnologice. Tehnologiile intensive practicate în pomicultură, constituie o
intervenţie antropică în ecosistem şi pot duce la deteriorarea echilibrului
ecosistemic, cu consecinţe asupra productivităţii sale.
Se constată, deci, că actualul tip de progres tehnologic în pomicultură
se bazează pe un consum energo-intensiv şi chimic excesiv cu consecinţe
nefaste asupra mediului.

Tema nr. 9

FORME DE COROANĂ ŞI TIPURI DE TĂIERI APLICATE

ACESTORA

Unităţi de învăţare :
• Forme de coroană cu volum mare şi ax, cu volum mic şi ax,
globuloase fără ax, aplatizate cu ax;
• Forme de coroană aplatizate fără ax, artistice palisate;
• Tăieri de întreţinere, tăieri de corectare şi tăieri de regenerare.

Obiectivele temei :
• Cunoaşterea caracteristicilor coroanelor cu volum mare şi mic;
• Cunoaşterea caracteristicilor coroanelor globuloase şi aplatizate;
• Cunoaşterea speciilor unde pot fi folosite coroanele cu volum
mare şi mic, coroanele globuloase şi aplatizate;
• Cunoaşterea intervenţiilor de întreţinere şi corectare aplicate
coroanelor pomilor;

130
 • Cunoaşterea tăierilor de reîntinerire aplicate coroanelor în
perioada de mare producţie.

Timpul alocat temei : 5 ore

Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Popescu M., şi colab. 1982 – Pomicultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

9.1. Forme de coroană cu volum mare şi ax, cu volum

mic şi ax, globuloase fără ax, aplatizate cu ax

După forma generală pe care o formează proiecţia coroanelor pe sol se

împart în:
- coroane globuloase care realizează pe sol un cerc;
- coroane aplatizate care formează pe sol o elipsă.
Coroanele globuloase
După volumul lor şi prezenţa axului se împart în:
- coroane cu volum mare şi ax;
- coroane cu volum mic şi ax;
- coroane fără ax.
Coroanele aplatizate pot fi:
- cu ax vertical;
- cu ax înclinat;
- cu ax arcuit;
- fără ax.
Forme de coroane cu volum mare şi ax
Piramida etajată rărită
Se foloseşte frecvent pentru sistemul clasic de cultură sau pomi izolaţi
în grădini familiale, în cadrul speciilor cu tendinţă accentuată de creştere
etajat: păr, cireş, unele soiuri de prun, măr, vişin.
Caracteristici: forma de coroană este formată dintr-un trunchi de 80 cm
continuat cu un ax, pe care se realizează 2 - 3 etaje, distanţate la 80 - 120 cm,
funcţie de soi. Etajul este format din 3 - 4 ramuri distanţate la 7 - 15 cm. Pe

131
fiecare şarpantă se reţin 3 - 4 subşarpante bilateral altern. Prima subşarpantă
este la minim 40 cm de baza şarpantei, apoi altern pe şarpantă la 40 - 60 cm.
Fiecare subşarpantă este garnisită cu ramuri de semischelet şi de rod.
Piramida neetajată (Leader)
Este folosită pentru speciile cu creştere viguroasă, fără a forma etaje -
măr, păr, unele soiuri de prun, de vişin.
Se caracterizează prin trunchi de 60 - 80 cm continuat cu un ax, pe care
se prind 5 - 7 şarpante în spirală distanţate la 30 - 45 cm. Pe fiecare şarpantă
sunt prezente 3 - 4 subşarpante distanţate la 30 - 40 cm de la inserţia
şarpantelor de pe ax, amplasate bilateral altern.
Datorită numărului mare de şarpante şi a înălţimii pomului, această
formă s-a îmbunătăţit şi înlocuit cu:
Piramida neetajată modificată (Leader modificat) sau piramida
neetajată întreruptă
Se caracterizează prin pomi cu trunchi de 60 - 70 cm continuat cu un
ax, pe care se reţin 4 - 5 ramuri în spirală distanţate la 25 - 40 cm. Fiecare
şarpantă are 3 - 4 subşarpante dispuse bilateral altern exterior şi distanţate la
30 - 40 cm de ax şi între ele. După a 4-a sau a 5-a şarpantă axul se suprimă.
Întreg scheletul pomului este garnisit cu formaţiuni de rod şi ramuri
semischelet.
Înălţimea pomului în acest caz ajunge la 3 - 3,5 m iar interiorul
coroanei este mai bine luminat. Când rămâne la 4 ramuri în spirală poartă
denumirea şi de vas întârziat. Se foloseşte în plantaţii intensive de: măr, păr,
prun, cais, cireş, vişin, migdal şi chiar nuc.
Piramida mixtă
Este utilizată pentru sistemul clasic de cultură a pomilor sau pentru
pomi izolaţi cu vigoare mijlocie sau mare. Se poate folosi pentru: prun, cireş,
vişin, unele soiuri de măr, păr.
Caracteristici:
Pomii prezintă un trunchi de 80 - 85 cm la înălţimea căruia se găseşte
un etaj din trei ramuri distanţate la 7 - 15 cm, egal repartizate în plan orizontal.
Deasupra acestui etaj la 60 - 70 cm se reţine o ramură şi apoi încă două în
spirală, distanţate la 30 - 35 cm una de alta.
După consolidarea celei de-a treia ramură în spirală, axul se suprimă.
Pe fiecare ramură de ordinul I se formează 2 - 3 subşarpante distanţate la
30 - 40 cm şi amplasate bilateral exterior.
Şarpantele şi subşarpantele sunt garnisite cu formaţiuni de rod şi
ramuri de semischelet.
Forme de coroană cu volum mic şi ax
Fusul tufă - SPINDELBUSCH
Forma de coroană fus tufă iniţiată în Germania, se poate folosi pentru
plantaţii intensive sau superintensive în cadrul speciilor: măr, păr cu portaltoi
şi soiuri de vigoare mică.
Se caracterizează printr-un trunchi de 40 - 50 cm continuat cu un ax pe
care se prind în spirală 10 - 14 şarpante distanţate la 12 - 30 cm şi conduse la

132
un unghi ce creşte de la 600 pentru primele şarpante şi la 85 - 900 pentru
ultimele.
Şarpantele nu prezintă subşarpante, ele sunt garnisite direct cu
formaţiuni de rod şi ramuri semischelet. Înălţimea pomilor 2,5 - 3 m.
Forma de coroană Pillar
Pomii pentru această formă prezintă un trunchi de 30 - 35 cm şi se
continuă cu un ax, pe care se prind direct ramuri de semischelet şi de rod
aduse la orizontală cu agrafe.
Înălţimea pomului este de 2,5 - 3 m. Se poate utiliza pentru soiurile de
măr şi păr cu vigoare mică şi altoite pe portaltoi vegetativi, cu aceeaşi vigoare
- mică - şi chiar pentru piersic în sistem superintensiv.
Forme de coroană globuloase fără ax
Formele de coroană fără ax permit o bună luminare a interiorului
coroanei, încât se utilizează cu precădere la speciile cu cerinţe mari faţă de
lumină, în plantaţii intensive pe suprafeţe mari, dar şi în grădini familiale pe
suprafeţe mici.
În cadrul acestor forme a fost utilizat în primul rând:
Vasul clasic
Acesta se caracterizează printr-un trunchi de 40 - 60 cm la nivelul
căruia se găsesc trei sau patru ramuri schelet. Pe fiecare şarpantă se formează
două subşarpante prin sistemul de bifurcare, (fig. 9.1.1.).
Distanţa mică dintre punctele de inserţie a şarpantelor determină
dezbinarea uşoară a acestora şi în consecinţă s-a renunţat la utilizarea sa şi
înlocuit cu vasul ameliorat.

Fig. 9.1.1. Vasul classic (după Negrilă A., 1971)

Vasul ameliorat se poate utiliza la: cais, piersic, migdal, nuc, gutui dar
şi la unele soiuri de prun, măr, vişin şi chiar unele soiuri de cireş.
Pomii se caracterizează printr-un trunchi de 40 - 60 cm la înălţimea
căruia pe un ax scurt se reţin trei ramuri distanţate la 10 - 15 cm. Ramurile
împart planul orizontal în părţi egale şi sunt conduse la 450. Fiecare ramură
(şarpantă) este garnisită cu 3 - 4 subşarpante dispuse după sistemul bilateral
altern şi conduse la un unghi de 50 - 60 0 cu verticala.
Forme de coroană aplatizate cu ax
Palmetă etajată cu braţe oblice (Baldassari)

133
 A fost iniţiată în Italia de către Baldassari şi utilizată în prima parte în
livezile de măr, păr, piersic. Astăzi se foloseşte în cadrul plantaţiilor de măr,
păr, piersic, prun, cais, cireş, vişin.
Se caracterizează prin pomi cu trunchiul de 40 - 60 cm continuat cu un
ax, pe care se prind 3 maxim 4 etaje. Fiecare etaj are 2 ramuri de ordinul I -
şarpante - opuse cu direcţia pe rând. Distanţa dintre etaje este de 60 - 120 cm
funcţie de vigoarea portaltoiului şi vigoarea soiului, iar distanţa dintre
şarpantele aceluiaşi etaj este de 8 - 12 cm. Unghiul de ramificare a etajului I
este de 450 şi creşte cu 50 pentru fiecare etaj superior.
Fiecare şarpantă este garnisită cu 2 ramuri de ordinul II amplasate
bilateral altern. Înălţimea pomului 3 - 3,5 m. Pentru realizare este necesar
şpalier cu 3 sârme.
Palmetă neetajată cu braţe oblice
Acest sistem de coroană este folosit în plantaţiile de măr şi păr, de
vigoare mică şi mijlocie dar şi la piersic.
Trunchiul are 40 cm şi se continuă cu un ax pe care sunt inserate 8 - 10
rar 12 şarpante. Distanţa dintre două şarpante vecine este de 25 - 30 cm, iar
dintre două şarpante de pe aceeaşi parte a pomului, 50 - 60 cm. Unghiul de
ramificare ale şarpantelor este de 50 - 600. Şarpantele sunt garnisite cu ramuri
de semischelet şi de rod.
Palmeta simplă
Acest sistem de coroană se utilizează pentru plantaţiile de piersic şi nu
necesită mijloc de susţinere.
Trunchiul are 40 cm, iar coroana este formată din două şarpante
orientate pe direcţia rândului şi dintr-un ax uşor oblic. Aceste trei elemente de
schelet sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi ramuri de rod.
Palmeta etajată cu braţe orizontale (Palmeta Haag)
Această formă de coroană este folosită pentru soiurile de vigoare mică
şi mijlocie de măr şi păr.
Trunchiul are 40 cm. El se continuă cu un ax pe care sunt inserate 5 - 6
etaje de şarpante, orizontale, aflate la 50 - 60 cm unul de altul. Acestea sunt
garnisite cu ramuri de rod. Înălţimea pomului format este de 2,5 - 3,0 m, iar
lăţimea lui la baza coroanei de 0,9 - 1,2 m. Pentru formarea acestui sistem,
este necesar un şpalier cu 5 - 6 rânduri de sârme.
Palmeta liberă
Acest tip de palmetă este specific plantaţiilor de cireş, vişin, prun, cais,
piersic, realizate din pomi cu vigoare mică şi mijlocie.
Pomii conduşi sub formă liber aplatizată, au un trunchi de 40 - 50 cm
înălţime, continuat cu un ax pe care se găsesc 8 - 10 şarpante, aşezate fie în
etaj, fie la distanţe şi unghiuri de ramificare diferite. Orientarea tuturor acestor
şarpante este însă pe direcţia rândului.
Elementele de schelet sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi cu
ramuri de rod.

134
 Pomii au la sfârşitul tăierilor de formare înălţimea de 2,5 - 3,5 cm şi
grosimea la baza coroanei de 1,5 - 1,7 m, grosime ce scade către vârful
coroanei.

TEST DE EVALUARE

1. În ce sistem de cultură se poate utiliza piramida etajată rărită şi

la ce specii?
Răspuns:
Se foloseşte frecvent pentru sistemul clasic de cultură sau pomi
izolaţi în grădini familiale, în cadrul speciilor cu tendinţă accentuată de
creştere etajat: păr, cireş, unele soiuri de prun, măr, vişin.

Care sunt caracteristicile formei de coroană piramida mixtă?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. La ce specii este utilizată palmeta neetajată cu braţe oblice?
a) Măr;
b) Păr;
c) Piersic;
d) Nuc;
e) Zmeur.
Rezolvare : a, b, c.

De rezolvat:
2. Câte etaje prezintă palmeta etajată cu braţe oblice?
a) 1 - 2 etaje;
b) 3 - 4 etaje;
c) 7 - 8 etaje;
d) 4 - 7 etaje;
e) Nu prezintă etaje.
Rezolvare:

9.2. Forme de coroană aplatizate fără ax, artistice palisate

Forme de coroană aplatizate fără ax

Tripla încrucişare (Tricroissillon Delbard)
Tripla încrucişare poate fi utilizată la pomii de vigoare diferită, întrucât
prin modificarea unghiului de înclinare a şarpantelor şi subşarpantelor, se
reglează vigoarea şi înălţimea.

135
 Trunchiul are 30 cm. Coroana nu are ax central şi este formată din
două şarpante, orientate opus, pe direcţia rândului. Ele sunt înclinate în funcţie
de vigoarea soiului şi portaltoiului sub unghiuri între 21 - 490 faţă de verticală.
Pe partea superioară a fiecărei şarpante la 60 - 80 cm de la bază, se formează
câte o subşarpantă. Cele două subşarpante se orientează astfel încât fiecare
dintre ele este paralelă cu şarpanta vecină. În acest fel fiecare şarpantă se
încrucişează cu alte trei ramuri de schelet. Pentru realizarea acestui sistem de
coroană este necesară prezenţa şpalierului şi a şipcilor de dirijare a şarpantelor.
Ramurile de schelet sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi de rod.
Înălţimea pomilor formaţi este de 2,5 - 3 m, iar lăţimea la baza
coroanei este de 0,6 - 0,8 m.
Sistemul Tatura Trellis
Acest sistem de conducere a pomilor este relativ nou şi a fost promovat
şi exploatat pentru prima dată în Australia. Este utilizat pentru conducerea
coroanelor la măr, păr, cireş, prun, piersic, de vigoare mijlocie şi mică.
Pomii formaţi în acest sistem au un trunchi de 40 - 60 cm înălţime, din
care pornesc două şarpante, orientate perpendicular pe direcţia rândului.
Acestea împreună cu trunchiul au formă de Ypsilon transversal. Unghiurile de
ramificare sunt de 300, dar ele sunt variabile în funcţie de vigoarea pomului.
Şarpantele sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi ramuri de rod. Formarea
acestui sistem necesită şpalier cu 5 - 6 sârme. Înălţimea pomilor după formare
este de 3 - 3,5 m. Acest sistem se poate întreţine prin tăieri mecanizate.
Vasul întârziat aplatizat
Acest sistem de coroană este folosit în livezile intensive de prun, cais şi
vişin.
Vasul întârziat aplatizat are 4 şarpante. Ele fac cu direcţia rândului
unghiuri de câte 35 - 450.
Distanţa dintre şarpante pe ax, este de 25 - 30 cm. Fiecare şarpantă are
3 - 4 subşarpante dispuse după principiul bilateral altern extern, la 40 - 60 cm
una de alta.
Ramurile de schelet sunt garnisite cu ramuri de semischelet şi ramuri
de rod, (fig. 9.2.1).

Fig. 9.2.1. Vasul întârziat aplatizat

(după Cociu V., 1993)

136
 Forme de coroană artistice palisate
Înfrumuseţarea oricărei grădini familiale poate fi realizată şi prin specii
pomicole sub formă de coroane artistice palisate.
Se pretează, în special sub această formă de dirijare, soiurile de măr şi
păr.
Formele artistice palisate ce pot fi date pomilor sunt numeroase, dar se
utilizează în principal: cordonul vertical, oblic, orizontal, forma de "U" simplu,
de "U" dublu, palmeta Verrier, palmeta candelabru, sistemul Cossonet ş.a.
Cordonul vertical
Se utilizează nu numai pentru aspectul ornamental datorită locurilor de
trecere, dar chiar şi în plantaţii superintensive cu măr, păr, piersic.
Caracteristic prezintă un trunchi de 35 - 40 cm, continuat cu un ax pe
care sunt prinse ramuri de rod şi ramuri de semischelet, a căror lungime nu
depăşeşte 40 cm. Înălţimea totală a pomilor este de 2,5 m.
Distanţa de plantare pe rând a pomilor este 0,8 - 1 m.
Cordonul oblic
Se caracterizează prin trunchi vertical de 30 - 35 cm continuat cu un ax
adus pe rând la 45° cu verticala. Lateral prezintă ramuri de rod şi ramuri de
semischelet scurte.
Înălţimea pomilor este de 2,25 - 2,5 m. Axul este garnisit cu formaţiuni
de rod şi ramuri de semischelet de 25 - 35 cm. Se utilizează fie paralel cu alei
de trecere, fie pentru mascarea unor clădiri, ziduri ş.a. Distanţa pe rând a
pomilor este de 0,8 - 1 m.
Cordonul orizontal
Acesta poate fi simplu sau dublu.
Se poate folosi în grădini familiale paralel cu alei de trecere, în cadrul speciei
măr, păr cu soiuri tip spur.
Caracteristic prezintă trunchi vertical de 30 - 35 cm la nivelul căruia se
formează un braţ sau două opuse cu direcţia pe rând aduse paralel cu solul.
Forma de "U" simplu se caracterizează prin trunchi de 30 - 35 cm, la
nivelul căruia sunt reţinute două braţe opuse, aduse la orizontală pe distanţa de
30 cm fiecare şi apoi vârful dirijat spre verticală.
Distanţa între braţe este de 60 cm. Ele sunt menţinute egale ca înălţime.
Fiecare braţ este garnisit cu formaţiuni de rod şi ramuri de semischelet scurte.
Înălţimea totală a pomilor 2,25 - 2,5 m. Distanţa de plantare a pomilor
pe rând este de 1,2 m. Se utilizează la înfrumuseţarea locului de trecere.
Forma de "U" dublu
Se utilizează în acelaşi scop de ornament şi înfrumuseţare a locului de
trecere.
Caracteristic prezintă trunchi de 30 - 35 cm şi 4 braţe egale, distanţate
la 50 cm şi egale ca înălţime. Nu prezintă ax. Fiecare braţ este garnisit cu
formaţiuni de rod şi ramuri de semischelet scurte, (fig. 9.2.2). Înălţimea
pomului este de 2,25 - 2,5 m.
Distanţa de plantare a pomilor pe rând este de 2,5 m.

137
 Fig. 9.2.2. Forma de U dublu
Palmeta Verrier
Se caracterizează prin trunchi de 30 - 35 cm, continuat cu un ax scurt.
La înălţimea trunchiului prezintă două braţe opuse orizontalizate fiecare pe
75 cm şi apoi aduse spre verticală. Pe ax la aproximativ 50 cm de primele
braţe se formează un nou etaj cu două braţe opuse din muguri succesivi şi cu
direcţie pe rând. Braţele de pe ax se reţin în anul II vara.
În primăvara anului III braţele reţinute pe ax se aduc la orizontală pe
25 cm fiecare, dirijate pe a II-a sârmă a şpalierului, iar vârful lor este adus spre
verticală.
An de an se intervine pentru echilibrarea braţelor iar pe fiecare braţ, se
reţin formaţiuni de rod scurte distanţate la 12 - 15 cm şi ramuri de semischelet
distanţate la 15 - 20 cm. Acestea din urmă prezintă poziţie oblică sau
orizontală şi nu depăşesc 35 cm.
Forma aceasta este utilizată la soiuri de măr, păr tip spur.
Palmeta candelabru cu braţe verticale simplă
Caracteristic prezintă trunchi de 35 - 40 cm la nivelul căruia sunt
prezente două braţe opuse dirijate orizontal pe 45 cm, iar apoi vârful fiecăruia
adus spre verticală, (fig. 9.2.3).
Pe partea superioară a fiecărui braţ orizontal se reţine câte un braţ vertical
distanţat de trunchi la 15 cm revenind între braţele verticale distanţa de 30 cm.

Fig. 9.2.3. Palmeta candelabru cu patru braţe verticale

Numărul braţelor verticale poate fi 4 când forma se numeşte palmetă

candelabru simplă, dar braţele pot fi 6 - 8 şi chiar 16.

138
 Se menţine între braţele verticale distanţa de 30 cm şi o înălţime egală
a lor de 1,5 - 2 m. Fiecare braţ este garnisit cu formaţiuni de rod şi ramuri de
semischelet reţinute scurt şi fără a depăşi 4 ani.
Braţele verticale se aleg anul II vara. Se poate folosi la măr, păr, dar
chiar şi la alte specii.
Sistemul Cossonet
Este un gard pomicol format din palmetă cu braţe orizontale, ce
alternează cu palmeta cu braţe oblice, (fig. 9.2.4).

Fig. 9.2.4. Sistemul Cossonet (după Ghena N., 1977)

Atât palmeta cu braţe orizontale cât şi cea cu braţe oblice, au un trunchi

de 30 cm continuat cu un ax. Pe ax pentru fiecare pom sunt prezente 4 perechi
de braţe opuse, cu direcţie pe rând şi distanţate perechile la 50 cm. Etajul are
2 braţe opuse formate din muguri succesivi. Fiecare braţ este garnisit cu
formaţiuni de rod şi ramuri de semischelet reţinute scurt.
Palmeta cu braţe orizontale ocupă spaţiul de sub braţele palmetei
oblice. Prin acest sistem pe lângă aspectul estetic, se utilizează economic
spaţiul de plantare rezervat pomilor pe rând care poate fi de 2,5 m.
Se recomandă pentru măr, păr, portaltoi cu talie joasă şi soiuri spur.

TEST DE EVALUARE

1. Prin ce se caracterizează palmeta candelabru cu patru braţe

verticale?
Răspuns:
Caracteristic prezintă trunchi de 35 - 40 cm la nivelul căruia sunt
prezente două braţe opuse dirijate orizontal pe 45 cm, iar apoi vârful
fiecăruia adus spre vertical.

Care sunt caracteristicile formei de coroană palmeta verrier?

Răspuns:

Exerciţii.

139
 Exemplu rezolvat:
1. La ce specii este utilizată forma de coroană vas întârziat
aplatizat?
a) Măr;
b) Păr;
c) Prun;
d) Cais;
e) Vişin.
Rezolvare : c, d, e.

De rezolvat:
2. La ce formă de coroană se reglează vigoarea şi înălţimea prin
modificarea unghiului de înclinare a şarpantelor şi subşarpantelor?
a) Tripla încrucişare Delbard;
b) Palmeta verierr;
c) Cordonul orizontal;
d) Forma de U simplu;
e) La nici o formă.
Rezolvare

9.3. Tăieri de întreţinere, tăieri de regenerare şi tăieri de corectare

Tăieri de întreţinere
Tăierile de întreţinere – sunt tăierile care se aplică ramurilor de schelet
după intrarea pomului în perioada de rodire.
Momentul optim de aplicare a tăierilor de întreţinere – aceste tăieri se
aplică în toată perioada de repaus vegetativ simultan cu tăierile de rodire. Dacă
volumul lucrării este mic şi dispunem de forţă de muncă suficientă, este bine
ca tăierile să se facă la sfârşitul perioadei de repaus adică după trecerea
gerurilor mari până la pornirea în vegetaţie, (după Godeanu I., 1981). Se fac
mai întâi tăierile de întreţinere, adică se taie mai întâi ramurile de schelet iar
apoi se fac tăierile de rodire sporind asupra ramurilor de semischelet şi a celor
de rod.
Mod de lucru:
Analizăm fiecare şarpantă în parte şi se stabileşte:
- locul şi unghiul de inserţie al şarpantei şi a subşarpantelor de pe ax;
- lungimea ei comparativ cu distanţa de plantare şi a celorlalte
şarpante;
- modul de garnisire cu ramuri de semischelet şi de rod;
- lungimea creşterilor anuale.
Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi
aerisiri a coroanei prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la
caracteristicile formate şi realizarea unei desimi şi lungimi corespunzătoare a
ramurilor semischelet şi de rod. Tăierile de întreţinere se fac necesare dat fiind

140
alungirea şi ramificarea continuă a fiecărei ramuri din coroană ceea ce
determină îndesirea sa.
Pe de altă parte, pe parcursul anilor sub greutatea crescândă a rodului,
ramurile de schelet sau semischelet se apleacă, iar la punctele de curbură apar
de obicei noi ramuri. Acestea concură pe cele principale îndesind şi umbrind
ramurile de semischelet, conducând chiar la uscarea lor. De aceea tăierile de
întreţinere se concretizează prin:
- reechilibrarea şarpantelor, cu verificarea direcţiei de creştere şi
lungimii lor, intervenind când este necesar cu scurtări deasupra unor ramuri
subterminale sau redresarea ramurilor inferioare pentru stimularea creşterii
acestora sau înclinarea celor superioare;
- rărirea ramurilor când acestea îndesesc şi umbresc interiorul. Operaţia
constă în reducţia şi chiar suprimarea ramurilor de semischelet cu vârstă de
peste 3 ani - epuizate. Se vor reţine spre bază ramuri semischelet mai
viguroase;
- substituirea axului ce creşte foarte viguros în detrimentul ramurilor
laterale cu o ramură subterminală de vigoare slabă se face necesară la unele
soiuri cu creştere accentuată (U. Hardy) sau la obţinerea unor forme joase;
- limitarea înălţimii coroanei se impune tot mai mult în vederea unei
eficacităţi maxime a tratamentelor, a posibilităţii efectuării cu uşurinţă a
recoltării fructelor ş.a. Lucrarea constă în suprimarea unor ramuri cu poziţie
relativ verticală, deasupra unor ramuri cu direcţie oblică şi înafară. În cazul
formelor cu ax se vor suprima ramurile viguroase dinspre vârful axului fără a
înlătura pe cele necesare. Când la vârful axului sunt numeroase creşteri anuale,
se suprimă circa jumătate, iar cele reţinute se lasă întregi, intervenind în anul
următor deasupra unor ramuri laterale în lemn de 2 ani. Nu se îndepărtează
toate ramurile pentru a nu favoriza noi creşteri lacome.
În general prin tăierile de întreţinere vor fi suprimate ramurile arcuite,
cele viguroase ce îndesesc coroana, aflate sub sau deasupra şarpantelor, sau
chiar între etaje, se suprimă ramurile care sub greutatea fructelor s-au aplecat
şi împiedică deplasarea agregatelor, se suprimă ramurile lacome când nu sunt
reţinute pentru completarea unui gol.
Tăieri de corectare
Momentul optim de aplicare a tăierilor de corectare
Tăierile de corectare se aplică în timpul perioadei de repaus, iar în
zonele geroase se recomandă efectuarea acestor tăieri de corectare, după
trecerea gerurilor mari adică la sfârşitul perioadei de repaus (februarie –
martie).
Tăierile de corecţie urmăresc aducerea unui pom netăiat într-o formă
raţională sau refacerea coroanei unui pom distrus datorită grindinii, zăpezii,
supraproducţiei sau unor tăieri necorespunzătoare. Acestea se aplică atât în
cazul coroanelor prea rare cât şi a celor dese. În mod practic se procedează la
analiza coroanei existente comparându-se cu o formă raţională în care ar putea
fi transformată coroana dată în urma intervenţiei omului.

141
 La coroanele dese se procedează în felul următor: se aleg de exemplu,
pentru formarea unei piramide rărite 3 - 4 ramuri pentru primul etaj,
respectându-se distanţele de inserţie şi apoi distanţele de ramificare pe
şarpante cunoscute de la tăierile de formare. Restul ramurilor din primul etaj
se scot la inel, se trece apoi la alegerea ramurilor pentru etajul II şi III
respectând cerinţele de la tăierile de formare. Toate ramurile cu diametrul sub
2 cm se orizontalizează sau se scurtează în vederea garnisirii acestora cu
formaţiuni de rod. Suprimarea ramurilor în plus se poate face până la grosimea
de 8 cm pentru speciile sămânţoase şi de 6 cm pentru speciile sâmburoase. În
cazul când ramurile depăşesc grosimile amintite acestea nu se vor suprima, ele
se vor scurta deasupra unor ramuri laterale unde au grosimea precizată. În
urma tăierilor de corectare pomul rămâne în funcţie de forma coroanei cu cca.
6 - 9 ramuri schelet plus ramificaţiile de ordine superioară, în funcţie de
distanţa şi numărul maxim posibil de ramuri roditoare. După alegerea
ramurilor se execută obligatoriu refacerea echilibrului vertical, adică
subordonarea şi supraordonarea ramurilor şi a axului după criteriile descrise la
formarea coroanei.
Tăierile de corectare se aplică pomilor tineri dar şi pomilor bătrâni.
Tăieri de corectare asupra pomilor tineri: Se stabileşte forma reală a
coroanei în funcţie de sistemul de cultură, specie, soi. Se aleg şarpantele şi
subşarpantele corespunzător formei respective de coroană astfel:
- se aleg şarpantele care corespund ca poziţie formei respective de
coroană ;
- şarpantele suplimentare se elimină de la inel ;
- se aleg pe fiecare şarpantă subşarpantele după sistemul bilateral altern
extern ;
- subşarpantele să fie distanţate între ele la distanţa de 40-80 cm ;
- se taie de la inel ramurile plasate pe 10 cm deasupra şi sub punctul de
inserţie a subşarpantelor.
Ramurile de schelet, de semischelet şi de rod se taie astfel :
- ramurile anuale care au peste 60 cm se taie complet, indiferent de
locul lor de inserţie, cu excepţia celor care asigură prelungirea scheletului ;
- ramurile anuale de vigoare mijlocie de 40-60 cm, se taie complet
numai dacă sunt inserate la partea superioară a şarpantelor şi subşarpantelor ;
- ramurile anuale de vigoare mijlocie de 40-60 cm inserate lateral, se
răresc la 15-20 cm ;
- ramurile anuale de vigoare mică de 10-40 cm, se răresc la 7-15 cm ;
- ramurile de semischelet se răresc la 20-25 cm şi se suprimă cele slabe
şi epuizate ;
- ramurile de schelet şi semischelet care rămân, dacă sunt insuficient
garnisite, se scurtează cu 1/2 sau 1/3 deasupra unor formaţiuni mai tinere ;
- ramurile de rod se răresc la 5-10 cm dacă sunt prea dese.
Diametrul maxim al rănilor nu trebuie să fie mai mare de 6-8 cm la
sămânţoase şi 5-6 cm la sâmburoase, pentru ca rănile ce s-au format prin tăieri
să se cicatrizeze în 3-4 ani.

142
 Tăieri de corectare asupra pomilor bătrâni: În cazul acestor pomi se
face rărirea subşarpantelor, a ramurilor de semischelet cât şi a ramurilor de
rod. Dacă prelungirile ramurilor de schelet şi semischelet sunt scurte (10-15
cm) concomitent cu tăierile de corectare se fac tăieri de reducţie în lemn de 5-6
ani. Efectuarea acestor tăieri dure, au rolul de a stimula apariţia de noi ramuri
tinere care să le înlocuiască pe cele bătrâne, care nu mai au potenţial de
producţie.
La scurtarea şarpantelor şi subşarpantelor se urmăreşte echilibrarea pe
verticală a ramurilor de schelet, atât la pomii tineri cât şi la cei bătrâni. Pentru
aceasta la formele etajate, prelungirile şarpantelor din acelaţi etaj se aduc la
acelaşi nivel, iar între ele etajele se subordonează faţă de prelungirea axului cu
20-25 cm pentru fiecare etaj. La formele neetajate, prelungirile şarpantelor se
subordonează la 20-25 cm faţă de ax în ordinea formării lor.
Tăieri de regenerare
Datorită diferenţierii unui număr foarte mare de ramuri de rod, lăstarii
au creşteri mici de 1- 5 cm. Indiferent de forma coroanei, tăierile de regenerare
se aplică ramurilor de schelet şi semischelet la pomii intraţi în a doua perioadă
de maximă producţie.
Scopul acestor tăieri este de a stimula creşterile vegetative, astfel încât
ramurile anuale de prelungire la ramurile de schelet şi semischelet să fie de 40
cm. De asemenea aceste tăieri au rolul de a menţine ramurile de rod cât mai
aproape de ramurile de schelet pentru a fi mai bine hrănite. Se urmăreşte şi
reducerea înălţimii pomilor şi a diametrului coroanei, astfel uşurându-se
lucrările de întreţinere şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
Momentul optim de tăiere – tăierile de regenerare se pot aplica în
perioada de repaus după trecerea gerurilor mari (februarie - martie). Dacă nu
dispunem de volumul necesar de muncă şi există şi geruri mai slabe, atunci
putem aplica aceste tăieri chiar din toamnă după căderea frunzelor.
Intensitatea reducţiei se stabileşte în funcţie de:
- vârsta pomului şi starea generală a pomului ;
- volumul coroanei, de lungimea creşterilor anuale ;
- mărimea zonei de garnisire a ramurilor de schelet.
Tăierile de reducţie se aplică în felul următor:
- dacă creşterile anuale sunt de 1-12 cm, ramurile de schelet se taie în
lemn de 3-4 ani ;
- dacă creşterile sunt mai mici atunci ramurile de schelet se taie în lemn
de 5-6 ani ;
- şarpantele şi subşarpantele se scurtează deasupra unor ramuri
laterale ;
- ramura asupra căreia se face scurtarea nu trebuie să formeze cu
ramura mamă un unghi mai mare de 55°, iar diametrul ei să nu fie mai mic de
1/2 din diametrul ramurii mamă.
Pentru a avea o cicatrizare rapidă a rănilor, acestea nu trebuie să fie
mai mari de 5-6 cm la sâmburoase şi de 6-8 cm la sămânţoase. Tăieturile mai
mari de 1 cm pot fi netezite cu briceagul şi unse cu vopsea sau ceară de altoit.

143
 Prin aplicarea acestor tăieri de regenerare se urmăreşte echilibrarea
şarpantelor şi subşarpantelor, care se face în acelaşi mod ca la tăierile de
corectare. Astfel, se stabileşte de unde se face scurtarea pentru fiecare
şarpantă, astfel ca prelungirile ramurilor deasupra cărora se taie să fie în
acelaşi plan orizontal.
Se subordonează pe fiecare şarpantă şi subşarpantele, aplicându-se
tăieri asupra subşarpantelor în funcţie de dimensiunea şi poziţia lor.
Metoda clasică constă în scurtarea ramificaţiilor coroanei cu 75 - 150
cm de la periferia coroanei de obicei sub zona activă a acesteia. Pentru scurtare
se foloseşte o sfoară ce se leagă în cazul coroanelor cu ax la 75 cm sub vârful
acestuia. Sfoara se roteşte apoi în jurul coroanei sub un unghi de 60˚ cu axul,
menţinând de obicei de la periferia coroanei la sfoară 75 cm.
La nivelul acestei linii ramurile principale sunt tăiate deasupra unei
ramificaţii care continuă creşterea. Toate celelalte ramuri sunt subordonate
prelungirilor oprite. Metoda respectivă deşi determină o reîntinerire a pomilor
poate determina şi o creştere inegală a lăstarilor, element provocat de vârsta
diferită a ramurilor scurtate.
Metoda scurtării ramurilor după aprecierea vârstei acestora, a dat
în experienţele întreprinse de Cornelia Parnia (1966) cele mai bune rezultate.
Reîntinerirea coroanei după această metodă constă în scurtarea ramurilor
principale în lemn de 6 - 8 ani, iar celelalte ramuri ce garnisesc se scurtează pe
lemn de aceeaşi vârstă. Scurtarea se efectuează deasupra unei ramificaţii
laterale şi are rolul asigurării creşterii ramurii scurtate. Când ramificaţiile şi
ramurile lacome lipsesc, scurtarea se poate efectua şi în zona mugurilor
dorminzi. Grosimea ramurilor de schelet în punctul de scurtare nu trebuie să
depăşească 7 - 8 cm pentru sămânţoase şi 5 - 6 cm pentru sâmburoase.
Efectuând odată cu reîntinerirea părţii şi o reîntinerire a sistemului radicular se
obţin rezultate din cele mai bune. Lucrarea constă în efectuarea unui şanţ de
80 cm adâncime şi 60 cm lăţime pe proiecţia coroanei şi administrarea a 6 kg
îngrăşământ organic şi 10 - 12 g s.a. la m2 NPK. Tăierile de reîntinerire sunt
tot mai puţin folosite, menţinerea pomilor fiind neeconomică în această
perioadă.

TEST DE EVALUARE

1. Asupra căror ramuri se aplică tăierile de regenerare?

Răspuns:
Indiferent de forma coroanei, tăierile de regenerare se aplică
ramurilor de schelet şi semischelet la pomii intraţi în a doua perioadă de
maximă producţie.

În ce constă metoda scurtării ramurilor după aprecierea vârstei?

Răspuns:

144
 Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este momentul optim de aplicare a tăierilor de regenerare?
a) Martie;
b) Februarie;
c) În perioada de repaus;
d) Vara;
e) Nu se aplică.
Rezolvare : a, b, c.

De rezolvat:
2. În urma aplicării tăierilor de corectare, diametrul maxim al
rănilor nu trebuie să fie mai mare de?
a) 5 - 6 cm la sâmburoase;
b) 6 - 8 cm la sămânţoase;
c) 10 - 12 cm la sâmburoase;
d) 0,5 - 1,0 cm la sămânţoase;
e) 6 – 10 cm la sâmburoase
Rezolvare

REZUMATUL TEMEI

Scopul acestei teme constă în cunoaşterea modului de intervenţie a

omului asupra părţii supraterane a pomului, în vederea formării coroanei,
realizării şi menţinerii echilibrului de creştere şi fructificare constantă a
pomilor.
Formele de coroană utilizate astăzi în cultura pomilor, pot fi clasificate
după intervenţia omului în: coroane naturale; coroane seminaturale; coroane
artificiale.
În cultură frecvent se utilizează formele seminaturale adică cele care
ţin seama de specificul biologic de creştere al pomilor, dar şi de scopul
cultivatorului.
Aceste forme de coroană trebuie să se formeze uşor şi în timp scurt de
la plantare; să asigure producţii mari şi constante; circulaţie uşoară a
agregatelor între rânduri şi o înălţime mică a pomilor, pentru facilitarea
lucrărilor de tăiere, tratamente, recoltare.
Tăierile de întreţinere, de reînnoire şi de corectare a coroanelor pomilor
sunt indispensabile deoarece în cea mai mare parte a vieţii pomilor are loc o
amplificare a întregului spaţiu, îndesirea coroanei iar fructificarea sporeşte.

145
 Tema nr. 10

TĂIERI DE ÎNTREŢINERE ŞI FRUCTIFICARE APLICATE

SPECIILOR POMICOLE. RĂRIREA ŞI RECOLTAREA FRUCTELOR

Unităţi de învăţare :
• Tăieri de întreţinere şi fructificare la măr, păr, gutui, prun şi cais;
• Tăieri de întreţinere şi fructificare la piersic, cireş, vişin, nuc,
migdal, semiarbuşti şi arbuşti;
• Rărirea şi recoltarea fructelor.

Obiectivele temei :
• Cunoaşterea tăierilor de întreţinere caracteristice fiecărei specii
pomicole;
• Cunoaşterea tăierilor de fructificare caracteristice fiecărei specii
pomicole;
• Cunoaşterea metodelor de rărire a pomilor supraîncărcaţi de rod;
• Cunoaşterea momentului şi a metodelor de recoltare;

146
 Timpul alocat temei : 5 ore

Bibliografie recomandată :
1. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
2. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
3. Cichi M., 2009 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
4. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova
5. Popescu M., şi colab. 1982 – Pomicultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

10.1. Tăieri de întreţinere şi fructificare la măr,

păr, gutui, prun şi cais

Tăieri de întreţinere şi fructificare la măr

După formarea scheletului coroanele trebuie menţinute la dimensiunile
şi forma caracteristică prin tăieri de întreţinere. În acest caz este necesară
echilibrarea etajelor, şarpantelor şi subşarpantelor realizând totodată o rărire a
coroanelor îndesite. Vor fi eliminate ramurile cu tendinţă verticală cele
crescute viguros între etaje, cele uscate sau atârnânde. Concomitent cu tăierile
de întreţinere se efectuează tăierile de fructificare.
Tăierile de fructificare se efectuează diferenţiat cu vârsta pomului, cu
soiul, cu încărcătura de rod.
La pomii tineri până la intrarea pe rod obiectivul principal este
obţinerea unui amplasament al ramurilor roditoare şi un număr optim de
formaţiuni de rod. Ca atare operaţia predominantă este suprimarea şi mai puţin
scurtarea. Utilizarea acestei lucrări de suprimare fără scurtare şi chiar arcuirea
unor ramuri anuale în cadrul unor soiuri cu intrare tărzie pe rod şi creştere
viguroasă (Starking delicious) conduce la grăbirea intrării pe rod a acestor
soiuri, (Negrilă A.,1965).
La soiurile precoce (Wagener premiat, Starkrimson) ce formează
muguri de rod din primii ani chiar pe ramuri anuale, nu este necesară arcuirea,
dimpotrivă este necesară suprimarea inflorescenţelor de pe ramurile de
prelungire ale şarpantelor în scopul evitării formării arcadelor. În cadrul
acestor soiuri din primii ani este necesară rărirea ramurilor de rod şi totodată
scurtarea ramurilor în scopul stimulării procesului de creştere şi temperării
procesului de rodire.
Pentru pomii intraţi în plină rodire până după rodirea maximă, operaţia
principală este normarea încărcăturii cu rod şi asigurarea totodată a procesului
de creştere.

147
 Tăierea de fructificare se efectuează diferenţiat de fapt în cadrul
fiecărei formaţiuni de rod şi fiecărei ramuri din coroană. Pentru că principala
verigă de rod în cadrul tăierilor respective este ramura de semischelet, aceasta
se scurtează în aşa fel încât să nu depăşească vârsta de 4 ani. Scurtarea se
efectuează deasupra a 4 - 5 ramuri de rod situate spre baza acesteia. Pentru a
avea o creştere şi fructificare uniformă în cadrul coroanei, la baza coroanelor
se vor reţine ramurile de semischelet cu poziţie oblică mai viguroase şi se vor
elimina când este necesar, ramurile de semischelet orizontale atârnânde sau
îmbătrânite. În partea superioară a coroanei vor fi reţinute ramurile de
semischelet cu poziţie relativ orizontală de vigoare mijlocie, pe care se vor
reţine un număr mai mare de muguri micşti.
Formaţiunile de rod pinten, ţepuşe nu se scurtează, ele doar se răresc în
cazul că sunt prea dese la distanţa de 8 - 10 cm.
Smicelele nu se scurtează chiar când lungimea lor este peste 30 cm. În
evoluţia lor, ele se garnisesc în anul următor cu pinteni şi ţepuşe devenind
ramuri de semischelet. Ele se vor scurta numai după această garnisire deasupra
a 3 - 4 pinteni sau ţepuşe situate la bază.
Nuieluşele nu se scurtează, doar se răresc la 15 - 18 cm, iar în cazul
unui număr mare de muguri micşti în coroană se pot şi scurta la 2 - 4 muguri
vegetativi de la baza lor.
Când mlădiţele, în afară de mugurul mixt din vârf mai poartă şi
1 - 2 muguri micşti, acestea se răresc la 15 - 18 cm. Când în afară de mugurul
mixt din vârf poartă 4 - 5 muguri micşti, mlădiţele se scurtează deasupra a
2 - 3 muguri micşti.
Formaţiunile - vetre de rod - pot fi scurtate după caz cu condiţia ca pe
ele să se reţină cel puţin o ramură de rod - ţepuşe, nuieluşe sau un pinten - care
să asigure continuitatea fructificării, (fig. 10.1.1).
Este necesară scurtarea repetată a acestor formaţiuni pentru a nu se
ajunge la vetre complicate cu un număr mare de burse în care circulaţia sevei
este mai anevoioasă şi pe care se obţin fructe mai mici.

Fig. 10.1.1. Tăierea vetrelor de rod:

a – tăierea burselor;
b – tăierea ramificaţiilor îmbătrânite;
(după Popescu M., 1982)

148
 Ramurile anuale vegetative, prezente fie în interiorul coroanei sau la
periferia acesteia se tratează diferenţiat şi anume:
- ramurile anuale concurente situate deasupra braţelor sau sub acestea
se suprimă;
- ramurile anuale necesare pomului, o parte se scurtează cu 1/3 - 1/2
din lungimea lor, în scopul formării de noi lăstari, iar o parte se lasă nescurtate
pentru a se garnisi cu formaţiuni de rod;
- ramurile de prelungire se scurtează în funcţie de vigoarea lor: cele
care au 25-3 cm se scurtează la 1/2, dacă au 50-60 cm, se scurtează cu 1/3, sau
rămân întregi. Ramurile lacome apărute în coroană, ca urmare fie a unei
încărcături slabe de rod în anul precedent, fie a unor tăieri cu cioturi mari, se
tratează de asemenea diferit.
Când prezintă o poziţie favorabilă completării unui gol, se reţin
scurtându-se deasupra unei ramuri cu poziţie spre exterior sau chiar deasupra
unui mugure vegetativ, iar când nu sunt necesare ramurile lacome se suprimă.
Tăieri de întreţinere şi fructificare la păr
După formarea coroanelor şi intrarea pe rod, se continuă anual cu tăieri
de întreţinere şi fructificare ce au la bază aceleaşi principii ca şi la măr. Spre
deosebire însă de acesta volumul tăierilor este mai mic, dat fiind caracteristica
majorităţii soiurilor de a nu forma coroane dese.
În cazul când ramurile roditoare lungi (smicele, mlădiţe) se garnisesc
lateral cu numeroase ţepuşe, iar creşterile vegetative sunt mici, atunci se aplică
tăieri de reducţie în semischelet pentru a apropia rodul de axul şarpantei şi a
favoriza procesul de creştere. Se elimină porţiunea descedentă.
Când formaţiunile de rod tipice (ţepuşe, nuieluşe, mlădiţe) sunt
numeroase, ele se răresc la distanţele 10 - 12 cm. Mlădiţele se scurtează la 2 -
3 muguri de rod. În acelaşi scop al reducerii încărcăturii cu rod în cazul unei
supraproducţii se poate aplica şi ruperea mugurilor micşti din cadrul a
jumătate din ţepuşe şi nuieluşe, în faza de umflare a mugurilor.
Tăieri de întreţinere şi fructificare la gutui
Tăierile de întreţinere sunt asemănătoare cu cele practicate la măr şi
păr.
Tăierile de fructificare la gutui se fac îndeosebi în anii când pomii
sunt garnisiţi supranumeric cu măciulii. Se ţine cont că în general gutuiul are
tendinţa de a-şi îndesi coroana.
În primul rând se înlătură ramurile de semischelet amplasate
necorespunzător, cele uscate sau îmbătrânite. Se răresc măciuliile la 15-20 cm
una de alta. Rărirea măciuliilor se face prin îndepărtarea celor prea slabe,
firave şi care se rup sub povara fructelor. Măciuliile păstrate, nu trebuie să fie
plasate la vârful unor ramuri de semischelet prea slabe, deoarece se produc
arcuiri puternice şi emit mulţi lăstari lacomi.
Tăieri de întreţinere şi fructificare la prun
Tăierile de întreţinere constau în echilibrarea repetată a şarpantelor şi
subşarpantelor, în înlăturarea ramurilor concurente pe inelul de creştere,
suprimarea ramurilor uscate sau a unor ramuri lacome.

149
 Tăierile de fructificare au ca scop garnisirea uniformă cu formaţiuni de
rod, normarea încărcăturii cu rod şi reînnoirea formaţiunilor ce au fructificat.
Pentru aceasta trebuie cunoscut modul de fructificare al soiurilor şi evoluţia
formaţiunilor. Prunul fructifică pe ramuri mixte - mijlocii şi pe buchete de
mai. Ramurile mixte - mijlocii evoluează prin mugurele vegetativ din vârf într-
o nouă ramură mixtă - mijlocie, iar prin mugurii laterali iniţiali - unii
vegetativi, în buchete sau ramuri mixte - mijlocii. Pentru o bună garnisire cu
formaţiunile respective se recomandă scurtarea creşterilor anuale cu 1/4 din
lungime. Ramurile mijlocii ce depăşesc 25 - 30 cm se scurtează în acelaşi
scop, altfel mugurii de la bază rămân dorminzi. Întrucât ramurile de
semischelet şi cele fructifere îşi reduc capacitatea de rodire în 4 - 5 ani se
recomandă ca 1/5 din ramuri să fie anual reîntinerite sau înlocuite cu ramuri de
un an.
Ramurile mixte mijlocii se menţin cât mai puţin ramificate prin tăieri
deasupra primelor ramificaţii de la bază. Distanţa între ramurile roditoare să
fie de 8 - 12 cm. Cu toate aceste tăieri după mai mulţi ani de rodire prunul
realizează creşteri mici ce conduc la producţii scăzute. Pentru a evita acest
neajuns sunt necesare tăieri de reducţie în lemn de 3 - 4 ani. Ele constau în
scurtarea ramurilor schelet şi semischelet deasupra unor ramuri laterale
exterioare - chiar lacome - care să facă prelungirea ramurilor scurtate.
În perioada de început a rodirii, se continuă formarea de noi ramuri de
schelet şi semischelet. Se suprimă unele ramuri de semischelet supranumerare
din interiorul coroanei sau plasate pe partea superioară sau inferioară a
şarpantelor şi subşarpantelor.
În perioada de rodire maximă se efectuează întinerirea continuă a
ramurilor de semischelet. Ramurile de semischelet mai bătâne de 3-4 ani se
scurtează şi simplifică succesiv, menţinând o lungime de 30 - 40 cm şi uniform
repartizate.
Se elimină porţiunile mai bătrâne şi se menţin creşterile anuale de 2 ani
pe care se găsesc buchete de mai şi ramuri mijlocii de vigoare mijlocie.
Spre sfârşitul perioadei de rodire, când creşterile anuale se reduc,
unele şarpante îşi schimbă poziţia formând arcade, iar altele depăşesc spaţiul
rezervat la plantare. În această perioadă se impun tăieri de corectare şi
întinerire a scheletului. În acest scop se aleg şarpantele şi subşarpantele plasate
la distanţa şi poziţia corespunzătoare formei de coroană. Cele supranumerare
se elimină de la inel sau se scurtează deasupra unei ramuri de semischelet care
are suficient spaţiu şi lumină. Dacă ramurile de schelet depăşesc spaţiul
rezervat la plantare, se scurtează în lemn de 3 - 5 ani deasupra unei ramuri
tinere care să asigure prelungirea.
În perioada de declin, marcată prin oprirea totală a creşterilor,
începerea uscării centripete şi apariţia lăstarilor lacomi, perioada de rodire
poate fi prelungită 4-5 ani prin aplicarea tăierilor de întinerire. Acestea constau
în reducerea mai puternică a ramurilor de schelet, tăind în lemn de 5 - 7 ani,
deasupra unei ramuri tinere.
Tăieri de întreţinere şi fructificare la cais

150
 După obţinerea uneia din formele de coroană, anual vor fi aplicate
tăieri de întreţinere şi fructificare.
Tăierile de întreţinere se referă la menţinerea formei, la înlăturarea
ramurilor uscate, rupte.
Tăierile de fructificare vor consta în scurtarea unor ramuri anuale ce
depăşesc 80 - 90 cm cu 1/4 din lungime; reţinerea ramurilor mijlocii de
30 - 60 cm întregi şi rărirea lor la 10 - 15 cm. Se răresc buchetele de mai când
sunt numeroase. Se reîntineresc ramurile de semischelet în vârstă de 4 - 5 ani
înlocuindu-le cu noi ramuri anuale, sau se scurtează în lemn de 2 - 3 ani când
depăşesc 4 ani.
La cais, mugurii de rod se formează atât pe ramuri lungi, cât şi pe
buchete aşezate direct pe ax sau pe ramuri de schelet, de regulă pe lemn de
2 ani. Ramurile de rod nu au o durată mai mare de 3-4 ani. Prin scurtarea şi
rărirea ramurilor se asigură formarea permanentă a ramurilor de înlocuire.
Buchetele de mai, se păstrează în general, rărindu-se dacă sunt prea
dese. Ramurile mixte cu creştere moderată (40-50 cm) se păstrează, eliminând
pe cele slabe, îndesite şi afectate de ger. Ramurile fructifere care depăşesc
80 - 90 cm se vor reduce cu 1/3 din lungimea lor. Lăstarii lacomi pot fi folosiţi
pentru regenerarea scheletului sau se suprimă. Deoarece la cais, adesea
mugurii de rod sunt distruşi de ger, ca urmare a ieşirii prea devreme din
repausul obligatoriu, s-a preconizat un nou sistem de tăiere – tăierea de vară,
pentru a provoca formarea unor muguri de rod cu evoluţie întârziată. Aceasta
constă în:
- scurtarea ramurilor de schelet cu intervenţii pe lemn de 3-4 ani în
prima jumătate a lunii iunie, ce determină evoluţia a noi creşteri a căror
muguri diferenţiindu-se mai târziu, înfloresc în primăvară mai târziu şi scapă
de brume;
- înlăturarea ramurilor slabe, degarnisite sau umbrite, în vederea răririi
coroanelor.
În perioada de declin, se fac tăieri de reîntinerire în lemn de 5 - 6 ani,
periodic la 3 - 4 ani, reducând din volumul coroanei până la 25 - 30%.
Se vor evita rănirile cu leziuni mari, deoarece caisul suportă mai greu
rănirile, acestea grăbind pieirea prematură a pomilor.

TEST DE EVALUARE
1. În ce constau tăierile de întreţinere?
Răspuns:
Tăierile de întreţinere constau în echilibrarea repetată a
şarpantelor şi subşarpantelor, în înlăturarea ramurilor concurente pe inelul
de creştere, suprimarea ramurilor uscate sau a unor ramuri lacome.

2. Ce tăieri se vor aplica la cais, în perioada de declin?

Răspuns:

151
 Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este operaţia principală pentru pomii intraţi în plină rodire
până după rodirea maximă, la specia măr?
a) Normarea încărcăturii cu rod;
b) Reducerea lăstarilor lacomi;
c) Eliminarea drajonilor;
d) Eliminarea ramurilor uscate;
e) Asigurarea totodată a procesului de creştere.
Rezolvare : a, e.
De rezolvat:
2. Se vor scurta ramurile mixte la specia cais, dacă depăşesc 80 cm
şi dacă da cu cât ?
a) Nu se vor scurta;
b) 1/3 din lungime;
c) 2/3 din lungime;
d) 3/3 din lungime;
e) Până la bază.
Rezolvare:

10.2. Tăieri de întreţinere şi fructificare la piersic, cireş,

vişin, nuc, migdal, semiarbuşti şi arbuşti

Tăieri de întreţinere şi fructificare la piersic

Tăierile de întreţinere menţin caracteristica formei de coroană
prin realizarea an de an a echilibrului orizontal şi vertical al şarpantelor şi
subşarpantelor.
Tăierile de fructificare sunt obligatorii anual, ele au ca scop înlocuirea
ramurilor ce au fructificat cu ramuri de un an formate spre baza ramurilor ce
au rodit sau, direct din şarpantă şi crearea unor condiţii favorabile formării de
noi ramuri pentru anul următor. Dintre numeroasele metode de tăiere, mai
importante sunt: metoda combinată, metoda modernă şi metoda clasică.
Metoda combinată se bazează pe scurtarea ramurilor mixte şi rărirea
ramurilor buchete, salbe şi anticipate.
Ramurile mixte, se scurtează la 50-55 cm şi rămân întregi ramurile ce
nu depăşesc această lungime. Se răresc ramurile mixte la distanţa de 12-15 cm,
iar restul ramurilor de rod (buchete, salbe) la 8-10 cm. Ramurile anticipate, ce
se menţin uneori, sunt tratate ca şi ramurile mixte.
După fructificare, ramurile mixte ce au rodit, se scurtează deasupra
primelor 2 ramuri mixte bine formate spre baza celor care au rodit. Cele
reţinute se tratează ca şi în anul anterior.
În cazul în care, alături de ramura scurtată ce a rodit, au apărut ramuri
mixte direct din mugurii adventivi de pe şarpantă, ramura poate fi suprimată
total.

152
 Buchetele şi ramurile salbe ce au rodit, se suprimă. Se reţin în locul lor,
noi buchete şi noi salbe.
În porţiunile degarnisite, se pot forma cepi de 2-3 muguri, fie din
ramurile mixte, fie din salbe.
Metoda modernă, se poate utiliza numai în primii ani de fructificare.
Aceasta se bazează pe reţinerea ramurilor mixte întregi şi rărirea lor la 15-20
cm. Buchetele, salbele şi ramurile anticipate, se suprimă total. Ramurile mixte,
după fructificare, se pot suprima dacă prezintă spre baza lor ramuri mixte
formate din mugurii adventivi, sau se pot scurta pe punctul de curbură,
deasupra unei ramuri mixte, când acestea s-au aplecat sub greutatea rodului.
Metoda clasică - Ramurile mixte, indiferent de lungimea lor, se
scurtează la 10-12 grupe de muguri, fie se formează cepi de 2 muguri.
Ramurile salbe, buchetele şi ramurile anticipate, se suprimă.
După rodire, ramurile mixte scurtate în anul precedent la 10-12 grupe
de muguri, se suprimă deasupra a 2 ramuri mixte formate spre baza lor. Una
din ramuri (cea de mai jos) se taie în cep de 2 muguri, cealaltă se scurtează la
10-12 grupe de muguri. În anii viitori, se repetă procesul de înlocuire a
ramurilor din cepi.
Această metodă, se utilizează pentru tăierea piersicilor intraţi în declin,
a unor plantaţii slab întreţinute.
Tăieri de întreţinere şi fructificare la cireş
După formarea scheletului, cireşul nu necesită tăieri deosebite dat fiind
numărul suficient de ramuri de rod formate şi în special buchete de mai a căror
durată de viaţă este de 10 - 12 ani. Se aplică totuşi anual tăieri de întreţinere
corelate cu tăieri de rodire, care constau în menţinerea formei caracteristice
prin înlăturarea ramurilor supranumeroase, a celor ce se întretaie sau care sunt
rupte. În acelaşi timp se limitează creşterea exagerată a şarpantelor prin
transferarea lor pe subşarpante.
Tăierea de rodire constă în rărirea ramurilor mijlocii dacă sunt prea
dese la 10 - 12 cm şi reţinerea din cele 3 - 5 ramuri crescute de obicei la vârful
şarpantelor numai a prelungirilor şi a 2 - 3 ramuri laterale cu lungimea de
30 - 50 cm.
Când în coroana pomului apar creşteri reduse, de 10 - 15 cm ca urmare
a înăintării în vârstă, se pot aplica tăieri de reducţie în lemn de 3 - 4 ani,
asupra tuturor ramurilor schelet şi semischelet corelată cu o îngrăşare
corespunzătoare care să asigure creşteri anuale de 30 - 40 cm.
La cireş, se fac puţine intervenţii de tăiere, deoarece ramurile de rod
(buchetele de mai) trăiesc destul de mult (8-15 ani), ceea ce asigură un ritm
lent de degarnisire a semischeletului (figura 10.2.1), iar pe rănile provocate de
tăieri, apar puternice scurgeri gomoase care duc la uscarea unor ramuri.

153
 Fig. 10.2.1 - Ramură de semischelet la cireş cu buchete de mai, o parte
din ele sunt pe cale de pieire (1,2,3,4,5); tăierea la săgeată poate aduce
revigorarea lor (după A.Negrilă)

Tăieri de întreţinere şi fructificare la vişin

În prima parte tăierile de rod şi la vişin urmăresc garnisirea uniformă
cu ramuri roditoare şi prezenţa unor ramuri de semischelet în vârstă de
3 - 4 ani. Ele constau în rărirea ramurilor plete (la soiurile ce fructifică pe
aceste formaţiuni) la 10 - 12 cm, scurtarea anuală a 1/4 din totalul pletelor la
primele ramificaţii de la bază sau la mugurii vegetativi de pe acestea. Se
reîntineresc eşalonat ramurile de semischelet cu vârstă de peste 4 ani prin
reducţii în lemn de 2 - 3 ani. Ramurile anuale de la periferia coroanei nu se
scurtează dacă nu depăşesc 60 cm. Tăierile ca şi la cireş se efectuează cu puţin
înainte de umflarea mugurilor. Intervenţiile în verde dau bune rezultate atât în
plantaţiile tinere cât şi pe rod.
Când pe plete nu sunt puncte vegetative ele se ciupesc în iunie pentru
ramificare.
Soiurile ce rodesc pe ramuri mijlocii şi buchete prezintă tăieri de rodire
ca şi la cireş. Atât la cireş cât şi la vişin, pentru evitarea scurgerilor gomoase,
se recomandă executarea tăierilor de la sfârşitul verii (august) şi evitarea
operaţiunilor în uscat. La vişin, tăierea în verde se aplică după recoltarea
fructelor astfel ca lăstarii periferici apăruţi să depăşească lungimea de
40 - 45 cm. În anul următor, ramurile formate din aceşti lăstari se vor garnisi
cu numeroase buchete de mai.
Concomitent cu tăierile de rodire se aplică şi tăierea de întreţinere, ce
constă în menţinerea formei de coroană şi înlăturarea ramurilor rupte şi uscate.
Tăieri de întreţinere la nuc
În perioada de rodire se vor efectua tăieri de întreţinere prin care se
vor înlătura unele ramuri ce se întrepătrund, ramuri degerate, uscate sau cele
ce stânjenesc trecerea agregatelor.
Tăieri de întreţinere şi fructificare la migdal
Tăierile de fructificare la migdal nu constau în înlocuirea anuală a
formaţiunilor de rod ca la piersic, ci numai în rărirea (luminarea) coroanei; se
suprimă ramurile concurente, lacome sau prea dese. Ramurile mixte se
scurtează numai dacă depăşesc 50 - 60 cm. Ramurile de semischelet care

154
depăşesc vârsta de 4 ani se scurtează în lemn de 2 ani în vederea întineririi şi
stimulării creşterii vegetative deasupra unor ramuri cu poziţie favorabilă şi
situate spre bază. Când ramurile de schelet se degarnisesc, se efectuează la
migdal şi tăieri de regenerare în lemn de 2 - 4 ani. Lăstarii lacomi ce apar la
migdal frecvent, se reţin când înlocuiesc un gol. Se scurtează pentru
menţinerea echilibrului vertical.
Tăieri de întreţinere şi fructificare la semiarbuşti şi arbuşti
Tăierile la zmeur şi mur (semiarbuşti) sunt concretizate în
înlăturarea tulpinilor ce au fructificat, reducerea numărului drajonilor
(tulpinilor) şi scurtarea uneori a tulpinilor reţinute. Primăvara înainte de
pornirea în vegetaţie se înlătură tulpinile în vârstă de 2 ani, tulpinile ce au rodit
şi deja sunt uscate. Se răresc tulpinile anuale la 10 - 15 cm prin înlăturarea
celor cu vigoare slabă; se scurtează cu 10 - 15 cm la unele soiuri tulpinile
reţinute. Îndepărtarea tulpinilor uscate se poate efectua şi toamna la sfârşitul
vegetaţiei.
La arbuşti - coacăz, agriş, afin
După formarea tufei ce prezintă 14 - 16 tulpini cu vârste diferite se
aplică tăieri de întreţinere şi fructificare.
Tăierile de întreţinere şi fructificare constau în înlocuirea an de an a
tulpinilor cu vârstă de 6 - 7 ani - a celor rupte sau slabe - cu un număr
echivalent de tulpini anuale pornite din colet. Tulpinile anuale nu se scurtează
întrucât poartă muguri micşti până în vârf.
Nu se scurtează ramificaţiile anuale ale tulpinilor multianule.
La aplicarea tăierii coacăzului se va avea în vedere particularităţile lui
de creştere şi fructificare şi anume:
- coacăzul negru rodeşte pe lemn de 1 an; creşterile viguroase se obţin
pe lemn de 2 - 3 ani şi mai reduse pe lemn mai bătrân; se recomandă ca
tulpinile cu creştere slabă să fie înlocuite cu tulpini tinere de 1 an.
- coacăzul roşu rodeşte pe ramuri scurte (buchete, aglomerări de
muguri) plasate pe creşteri anuale la limita dintre 2 valuri de creştere sau sub
mugurele terminal; rodul se deplasează spre periferie, apare degarnisirea şi
uscarea formaţiunilor de rod.
Coacăzul se conduce în tufă. Pentru menţinerea aceluiaşi număr de
tulpini în tufă, în fiecare an se lasă 2-4 tulpini de 1 an crescute din colet. Tufa
formată trebuie să aibă 16-20 tulpini de vârste diferite.
Tăierea de întreţinere şi fructificare constă în:
- eliminarea din tufă a tulpinilor bătrâne de peste 5-7 ani sau epuizate ;
- eliminarea tulpinilor anuale slab dezvoltate crescute din zona
coletului ;
- în locul tulpinilor eliminate se lasă un număr egal de tulpini anuale
crescute din zona coletului, tulpini ce rămân nescurtate;
- în general, tulpinile reţinute în tufă se lasă să se dezvolte liber, numai
când au prea multe ramificaţii se taie unele din acestea.

155
 Agrişul este un arbust, partea lui aeriană fiind formată din mai multe
tulpini arcuite spre pământ şi prevăzute cu ghimpi. O tulpină fructifică bine
până la 6-7 ani. Tulpina poartă muguri vegetativi şi de rod (micşti).
La tăierea de întreţinere şi fructificare a agrişului, se procedează astfel :
- se suprimă de la nivelul solului tulpinile ce depăşesc 6-7 ani ;
- se aleg tulpinile anuale care se lasă pentru înlocuirea celor
îmbătrânite ;
- se elimină tulpinile anuale de prisos de la nivelul solului ;
- se răresc ramificaţiile prea dese ale tulpinilor multianuale (10-15 cm);
- tulpinile prea lungi şi cu vârfurile arcuite, se scurtează prin tăierea
porţiunii terminale pendente a tulpinii, deasupra unei ramificaţii laterale cu
direcţie de creştere mai erectă ;
- prelungirile anuale ale ramificaţiilor tulpinilor se lasă intacte (poartă
muguri micşti pe toată lungimea lor).
Afinul, fructifică pe ramuri anuale scurte (6-10 cm) şi pe ramuri anuale
mijlocii (25-30 cm). O tulpină rodeşte bine până la vârsta de 5 – 6 ani, după
care trebuie înlocuită cu o alta în vârstă de 1 an. Tăierea de întreţinere şi
fructificare constă în :
- suprimarea ramificaţiilor prea slabe, dese sau cu creştere spre
interiorul tufei ;
- nu se scurtează creşterile anuale ale tulpinilor deoarece au muguri de
rod spre vârful lor ;
- în condiţii favorabile, o parte din lăstarii viguroşi ai afinului formează
valul al doilea de creştere şi lăstari anticipaţi scurţi şi subţiri ce devin în
totalitate ramuri anuale florifere. În acest caz, se impune scurtarea ramurilor
anuale lungi cu 1/4 – 1/2 din lungime, deasupra unei ramuri anticipate.
TEST DE EVALUARE
1. În ce constau tăierile de întreţinere şi fructificare la arbuşti?
Răspuns:
Tăierile de întreţinere şi fructificare constau în înlocuirea an de an
a tulpinilor cu vârstă de 6 – 7 ani – a celor rupte sau slabe – cu un număr
echivalent de tulpini anuale pornite din colet.

2. În ce constau tăierile de fructificare la migdal?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. În ce constau tăierile de întreţinere la specia vişin?
a) Menţinerea formei de coroană;
b) Înlăturarea ramurilor rupte şi uscate;
c) Eliminarea drajonilor de la baza trunchiului pomului;

156
 d) Suprimarea formaţiunilor de rod;
e) Nu se aplică în cazul speciei vişin.
Rezolvare : a, b şi c.

De rezolvat:
2. Care sunt formaţiunile pe care fructifică afinul ?
a) Ramuri anuale scurte;
b) Ramuri anuale mijlocii;
c) Pinteni;
d) Smicele;
e) Măciulii.
Rezolvare:

10.3. Rărirea şi recoltarea fructelor

Rărirea fructelor
Există în plantaţiile pomicole pomi supraîncărcaţi cu rod la care
fructele sunt mici şi insuficient colorate, producţiile mari dar gustul fructelor
este necorespunzător. Rărirea fructelor este necesară unor specii precum
piersic, măr, păr, cais, prun, specii care nu au însuşirea de a-şi autoregla
încărcătura de rod.
Rărirea fructelor se poate face manual, chimic, mecanic.
Rărirea manuală: se poate efectua după încheierea căderii fiziologice
când fructele au 0,8 - 1,5 cm. Lucrarea de rărire începe de la exterior spre
interiorul coroanei şi din partea superioară a coroanei. Distanţele la care se
lasă fructele pe ramură sunt diferite în funcţie de specie şi soi: 4 - 5 cm la prun
şi cais; 5 - 8 cm la soiurile timpurii de piersic; 10 - 15 cm, la pere şi la soiurile
de mere cu fructe mici şi mijlocii dar şi la soiurile mijlocii şi tardive de piersic;
15 - 20 cm la soiurile de mere cu fructe foarte mari.
Dacă fructele nu sunt repartizate uniform în coroană se poate reduce în
unele zone distanţa dintre fructe. În cazul piersicului rărirea trebuie încheiată
înainte de întărirea endocarpului şi se poate face în două reprize. La măr şi păr
se vor lăsa 1 - 2 fructe în fiecare inflorescenţă, îndepărtând pe cele deformate
şi mici sau cu o poziţie necorespunzătoare.
Se vor îndepărta fructele gemene şi se lasă un fruct la nodurile cu
fructe perechi. Fructele cu peduncul scurt (prun, piersic, cais) se vor detaşa
prin răsucire iar cele cu peduncul lung (măr, păr) se vor detaşa de punctul de
inserţie al fructului cu pedunculul. Datorită faptului că această rărire manuală
necesită un volum mare de muncă manuală, astăzi se utilizează mai mult
rărirea chimică.
Rărirea chimică: constă din stropirea pomilor cu diferite substanţe
chimice. Foarte mulţi factori influenţează intensitatea răririi chimice şi anume:
specia, soiul, fenofaza în care se aplică tratamentul, concentraţia soluţiei, doza
aplicată, vigoarea pomului, modul de aplicare, factorii climatici în timpul
aplicării tratamentului.

157
 În cazul răririi chimice a fructelor şi florilor se utilizează astfel atât pe
plan naţional cât şi mondial numeroase substanţe, care au un spectru mai larg
de acţiune la mai multe specii şi soiuri şi anume cele de tip dinitro. Iar altele
cu un spectru mai puţin larg numai la unele specii. Pentru rărirea fructelor se
folosesc şi unele substanţe chimice şi anume substanţele de tip hormonal cu
acţiune selectivă. Se recomandă a se folosi în perioadele mai ploioase şi în
unele zone unde apar brume târzii.
În general temperaturile scăzute şi umiditatea ridicată măreşte
intensitatea răririi şi favorizează o mai bună absorbţie a substanţelor.
Childers F.N., (1976) a constatat că pentru unele soiuri de măr parţial
autofertile, se recomandă folosirea unor concentraţii mai mari de 50-100% mai
mari decât pentru cele autosterile. În general cu astfel de substanţe utilizate la
rărirea chimică, se obţine o rărire egală sau mai mare decât la rărirea manuală.
Putem obţine o rărire satisfăcătoare dacă stropirile cu substanţe dinitro
se vor aplica în perioada înfloririi depline sau după 3-4 zile. Unele substanţe
de tip hormonal se aplică în perioada înfloririi depline până la căderea
petalelor, iar altele în perioada iniţială de creştere a fructelor, (Godeanu I.
1981).
În cadrul stropirilor pentru rărirea chimică se urmăresc următoarele
aspecte:
- soluţia să fie cât mai fin pulverizată;
- fiecărui pom să i se aplice o singură stropire.
Rărirea mecanică: constă din scuturarea cu mijloace mecanice a unei
părţi din flori sau fructe, putându-se utiliza două metode şi anume:
- lovirea ramurilor cu prăjini protejate cu cauciuc;
- scuturarea unei părţi din flori cu ajutorul unui jet de apă sub presiune.
Pentru rărirea mecanică a fructelor se pot folosi vibratoarele cu braţ
care prezintă 1500 de vibraţii pe minut. Această rărire cu vibratorul trebuie
făcută după 30-40 zile de la înflorire atunci când fructele au diametrul de 3,0-
3,5 cm, cu braţul scuturător al vibratorului prinzându-se câte o şarpantă sau
trunchiul pomului.
Rărirea florilor trebuie efectuată de la înflorirea corolei până la sfârşitul
înfloririi depline. În cazul răririi mecanice a florilor se lovesc ramurile cu
prăjini învelite, până când florile din pom rămân la distanţele de 5-10 cm. În
urma acestei răriri florile rămase trebuie să fie uniform repartizate pe ramurile
de rod.
Recoltarea fructelor
Recoltarea fructelor, reprezintă una din cele mai importante lucrări din
cultura pomilor. Se face necesar ca ea să fie foarte bine organizată.
În sens economic, recoltarea produselor agricole şi horticole reprezintă
un complex de operaţii succesive, dintre care o parte sunt organizatorice iar o
parte sunt funcţional-operatoare care se fac în scopul adunării, strângerii şi
punerii lor în stare de a fi consumate pe o anumită perioadă de timp, fie în
stare proaspătă, fie divers prelucrate.

158
 Tehnica recoltării constă în executarea operaţiilor de desprindere de pe
planta mamă la momentul oportun în aşa fel încât asupra produselor respective
să se exercite o presiune cât mai mică. Recoltarea se face manual, mecanizat şi
mixt.
Recoltarea manuală este operaţia principală pentru aproape toate
speciile hortiviticole destinate consumului în stare proaspătă. Aceasta cu atât
mai mult cu cât la export se face caz de integritatea stratului de pruină,
integritate ce poate fi periclitată dacă recoltarea nu este executată cu atenţia
cuvenită.
Recoltarea mixtă sau semimecanizată se face în scopul scurtării
perioadei de recoltare. Constă în efectuarea recoltării propriu-zise manual dar
transportul muncitorilor şi ambalajelor se efectuează mecanizat.
Recoltarea mecanizată realizează detaşarea produselor de pe plantă,
manipularea şi încărcarea lor cu ajutorul unor dispozitive speciale mai mult
sau mai puţin complexe. Unele procedee de recoltare mecanizată sunt folosite
frecvent pentru produsele rezistente la şocuri mecanice şi pentru cele destinate
mai ales prelucrării industriale.
După criteriul uniformităţii coacerii se deosebesc două metode de
recoltare: integrală, folosită când coacerea produselor dintr-o cultură este
uniformă şi selectivă, realizată în mai multe etape.
Recoltarea integrală constă în culegerea tuturor produselor dintr-o
cultură, printr-o singură trecere, acestea având grad de maturare asemănător.
Recoltarea selectivă constă în culegerea produselor în două-trei reprize
(uneori mai multe), după cum acestea îndeplinesc condiţiile momentului
optim.
Dintre numeroasele acţiuni întreprinse în acest sens, prima este
estimarea recoltei.
Scopul estimării este în primul rând, de precizare a forţei de muncă
necesare recoltării, precizarea utilajelor şi a mijloacelor de transport a
fructelor.
Momentul optim de estimare este cu cca. 30 zile înainte de recoltare.
Modul de lucru:
În cadrul unei parcele se aleg 10 pomi cu producţia medie a pomilor.
Se numără fructele pe fiecare pom. Pentru uşurinţă se împarte coroana în
4 - 6 sectoare. Se numără fructele pe sector, se înmulţeşte cu numărul de
sectoare şi se află fructele pe pom. Numărul de fructe se amplifică cu greutatea
medie a unui fruct şi se află producţia pe pom. Aceasta se înmulţeşte cu
numărul de pomi la ha şi apoi cu numărul de ha pentru a afla producţia totală
pentru care se planifică forţa de muncă şi utilajele necesare.
Exemplu: Coroana unui pom la specia măr a fost împărţită în patru
sectoare. Pe un sector am numărat 30 fructe (în medie) x 4 sectoare = 120
fructe pe total pom;
120 fructe x 125 g/fruct = 15000 g : 1000 = 15 kg/pom;
15 kg/pom x 1250 pomi/ha (pentru dist. de 4/2 m) = 18,75 t/ha fructe ≈
19 t/ha;

159
 19 t/ha x 20 ha = 380 t fructe total.
Producţia rezultată se împarte la norma de lucru şi se află forţa de
muncă totală adică 380000 kg : 100 kg/normă = 3800 zile normă.
Întrucât recoltarea se realizează eşalonat în 20 - 30 zile, se împarte
numărul de zile normă la numărul de zile planificat,exemplu:
3800 zile normă : 30 zile planificate = 126 oameni pe zi timp de 30
zile. Pentru realizarea eficientă a lucrării sunt necesare diferite utilaje şi
materiale. În cadrul lor amintim: scări şi recipienţi de recoltare. Scările pot fi
de dimensiuni şi forme diferite.
Recipienţii sunt reprezentaţi prin: coşuri, lădiţe uşor de mânuit
prevăzute cu cârlige sau saci prevăzuţi cu bride pentru prins pe umăr.
Capacitatea lor este diferită, funcţie de specie, de la 0,5 kg (căpşun, zmeur) la
5 - 8 kg sâmburoase şi 10 - 12 kg pentru sămânţoase.
Pentru mere, pere se utilizează astăzi lăzi „box - palet“ cu capacitatea
de 250 - 450 kg, manevrate mecanizat.
Când fructele sunt destinate industrializării, recoltarea se realizează
folosind vibrator.
Transportul fructelor din livadă, la sala de sortare se realizează cu
vehicule prevăzute cu arcuri de obicei remorci de diverse tipuri. De la sala de
sortare la depozit sau beneficiar, transportul se realizează cu autocamioane sau
vagoane frigorifice - izoterme.
Momentul recoltării fructelor este dependent de scopul de valorificare
al fructelor.
Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează
diferenţiat, funcţie de specie şi anume:
- la maturarea de consum sau cel mult cu 1 - 2 zile înainte pentru:
cireşe, vişine, caise, căpşuni;
- cu 4 - 6 zile înainte de maturarea de consum pentru: piersici, mere şi
pere de vară;
- cu 20 - 30 zile înainte de maturarea de consum pentru merele sau
perele de toamnă;
- cât mai târziu posibil în octombrie pentru soiurile de mere şi pere de
iarnă;
- la maturitatea deplină se recoltează: prunele şi zmeura, murele,
afinele, coacăzele, agrişele întrucât nu-şi continuă maturarea după recoltare.
Migdalele, nucile, alunele, castanele se recoltează când mezocarpul
pentru migdale şi nuci sau învelişul verde pentru alune şi castane s-a desprins
de fruct.
Pentru consum în stare proaspătă, momentul recoltării fructelor este
necesar a fi foarte bine stabilit, întrucât recoltate prea devreme, gustul poate fi
fad sau taninos chiar fără aromă. Recoltate prea târziu se realizează pierderi de
recoltă sau se păstrează o perioadă scurtă.
Momentul de recoltare pentru fructele destinate consumului proaspăt,
poate fi stabilit, dependent de :
- mărimea şi coloraţia caracteristică soiului;

160
 - desprinderea relativ uşoară de ramură deşi nu întotdeauna acest aspect
este hotărâtor;
- numărul de zile cunoscut, necesar maturării de la înflorire la
recoltare;
- conţinutul sucului în substanţă uscată care trebuie să rămână
constantă câteva zile;
- înmuierea pulpei dată fiind hidroliza substanţelor pectice, fermitatea
se stabileşte cu penetrometre.
Recoltarea fructelor se realizează însă diferenţiat în funcţie de
destinaţia producţiei.
Tehnica recoltării fructelor
Fructele destinate consumului proaspăt şi chiar o parte din cele
destinate industrializării sunt desprinse de plantă cu mâna. Pentru fiecare
specie, recoltarea este caracteristică. Caisele, vişinele, prunele se apucă de
peduncul şi se detaşează cu acesta.
Merele, perele se răsucesc în jurul pedunculului fără a exercita o cât
mai mică presiune asupra fructelor şi evitând total loviturile.
Gutuile, piersicile, caisele se recoltează fără peduncul.
Fructele de zmeur, de mur se recoltează fără receptacul.
Coacăzele se recoltează cu ciorchine.
Căpşunile se recoltează cu sepale şi peduncul.
Nucile, alunele, castanele, migdalele se recoltează prin scuturare.
Pentru speciile sămânţoase şi sâmburoase, recoltarea fructelor în nici
un caz nu se realizează cu formaţiunile de rod de care sunt prinse, întrucât
acestea sunt baza rodului anilor următori.
Fructele recoltate sunt aşezate cu grijă în recipienţi fără a fi aruncate,
iar trecerea în alte recipiente se efectuează cu multă atenţie.
Recoltarea fructelor începe de la baza pomului şi se continuă spre vârf.
Lucrarea nu se realizează la temperaturi ridicate.
Când destinaţia fructelor este pentru industrializare, recoltarea se poate
efectua şi prin scuturare. În acest caz se utilizează diverse tipuri de
scuturătoare care au sub ele platforme de colectare pentru fructe, (fig. 10.3.1).
În acest ultim caz, fructele sunt industrializate imediat.

Fig. 10.3.1. Platforme pentru recoltare şi tăieri

TEST DE EVALUARE

161
 1. Care este scopul estimării recoltei?
Răspuns:
Scopul estimării este în primul rând, de precizare a forţei de muncă
necesare recoltării, precizarea utilajelor şi a mijloacelor de transport a
fructelor.

2. De cine este dependent momentul recoltării fructelor?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. În ce perioadă se face rărirea florilor?
a) De la înflorirea corolei până la sfârşitul înfloririi depline;
b) Toamna;
c) După ce au căzut fructele;
d) Când s-a încheiat înflorirea;
e) Nu se aplică.
Rezolvare : a.

De rezolvat:
2. În cazul răririi chimice când se pot folosi substanţele de tip
hormonal cu acţiune selectivă ?
a) În perioadele mai ploioase;
b) Iarna;
c) Vara;
d) Primăvara;
e) În unele zone unde apar brume târzii;
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI

Lucrările de întreţinere a coroanelor se aplică pe cea mai mare parte

din viaţa pomilor: din ultimii ani ai perioadei de început a rodirii şi până la
bătrâneţe. Lucrările de întreţinere se aplică în principal ramurilor de schelet.
Tăierile de fructificare constituie cea mai importantă verigă
tehnologică prin intermediul căreia se menţine echilibrul dintre creştere şi
rodire. Aceste lucrări de întreţinere aplicate ramurilor de semischelet şi de rod,
se efectuează din tinereţe şi până la defrişarea plantaţiilor.
De asemenea am prezentat în această temă, metode de rărire a
fructelor, metode prin care se înlătură importante acumulări de substanţe
hormonale care frânează diferenţierea mugurilor de rod, se asigură fructe mai
mari, se stimulează longevitatea pomilor şi fructele vor prezenta o valoare
comercială ridicată.
Recoltarea fructelor este operaţia ce finalizează complexul de măsuri
agrotehnice aplicat în livadă care determină evoluţia calităţii produselor, în

162
procesul de valorificare. Multitudinea speciilor şi a soiurilor existente în
cultură fac ca producţia de fructe să se caracterizeze prin coacere şi recoltare
eşalonată, grade diferite de perisabilitate şi variabilitate în ceea ce priveşte
mărimea, forma, culoarea, modul de valorificare şi durata de păstrare.
Datorită acestor particularităţi, recoltarea fructelor devine un proces
tehnologic complex, ce hotărăşte în final însăşi eficienţa culturii.

163
 TEST RECAPITULATIV II

1. De cine este dependentă epoca de semănat în şcoala de puieţi sau de

seminţe?
a) De soi;
b) De condiţiile climatice;
c) De specie;
d) De sol;
e) Nu există factori de condiţionare a epocii de semănat.

2. Care este adâncimea de semănat pentru pomaceae şi pentru

drupaceae?
a) 3-3,5 cm;
b) 1-2,0 cm;
c) 4-6,0 cm;
d) 10-12,0 cm;
e) 50,0-70,0 cm.

3. Când începe călirea în cazul puieţilor la ghivece?

a) Când au 20 cm înălţime;
b) Când puieţii au 4-5 frunze;
c) Când puieţii au 10 frunze;
d) Cu 5-6 zile înainte de plantare;
e) Nu este necesară călirea.

4. Câte sole prezintă şcoala de marcote şi ce dimensiuni au parcelele?

a) Au 2 sole;
b) Au 4 sole;
c) 50 m lungime şi 100 m lăţime;
d) 1000 m lungime şi 200 m lăţime;
e) 7 sole cu dimensiuni aleatorii.

5. Din ce plantaţie se recoltează ramurile altoi?

a) Plantaţia mamă de arbuşti;
b) Plantaţia mamă elită;
c) Plantaţia mamă pentru stoloni;
d) Plantaţia mamă de seminceri;
e) Plantația de butași.

6. Ce reprezintă câmpul II?

a) Câmpul de altoire;
b) Câmpul de creştere a altoiului;
c) Câmpul de formare al pomilor;
d) Cîmpul de semănat;
e) Locul de mocirlire a pomilor.

164
7. La ce distanţă se plantează pe rând şi între rânduri drajonii?
a) La 10 cm;
b) La 70 cm;
c) La 3,0 m;
d) La 1,50 m;
e) La 50 mm.

8. Când se efectuează recoltarea marcotelor?

a) Sfârşit de octombrie-început de noiembrie;
b) După căderea frunzelor;
c) În martie;
d) În aprilie;
e) Marcotele nu se recoltează.

9. Care este epoca de înfiinţare a marcotierei ?

a) 1-15 noiembrie;
b) În iulie;
c) În martie;
d) În aprilie;
e) În perioada înghețului.

10. Care sunt cele mai utilizate metode de marcotaj?

a) Marcotajul vertical;
b) Marcotajul orizontal;
c) Marcotajul chinezesc;
d) Marcotajul şerpuitor;
e) Marcotajul australian.

11. Care sunt speciile cu cerinţe mari faţă de căldură?

a) Piersic;
b) Cais;
c) Migdal;
d) Arbuştii fructiferi;
e) Mărul.

12. Ce tipuri de plantaţii dau cele mai bune rezultate de producţie?

a) Clasice;
b) Intensive;
c) Superintensive;
d) Plantaţiile familiale;
e) Plantaţiile didactice.

13. La ce adâncime sunt plasate conductele perforate?

a) 50 cm;

165
 b) 60 cm;
c) 10 cm;
d) 20 cm;
e) 3,0 m.

14. Când se face fasonarea rădăcinilor?

a) Înainte de plantare;
b) Înainte de mocirlire;
c) După plantare;
d) Nu se aplică;
e) După mocirlire.

15. Când se poate planta în ferestrele iernii?

a) Când temperatura este sub 1°C;
b) Când solul este moale;
c) Când temperatura este peste 10°C;
d) Când solul este îngheţat;
e) Când este ger.

16. Când se aplică erbicidele de contact şi de câte ori?

a) De 2-3 ori pe an;
b) O dată pe an;
c) Când buruienile au înălţimea de 10-20 cm;
d) Când buruienile au înălţimea de 50-60 cm;
e) Nu se aplică.

17. Când se execută arătura de toamnă?

a) Primăvara;
b) Vara;
c) Cu 2 săptămâni înainte de căderea frunzelor;
d) Când buruienile au înălţimea de 40-50 cm;
e) Nu se aplică.

18. La ce adâncime apare compactarea solului?

a) În stratul de 60 cm;
b) La 20 cm;
c) La 10 cm;
d) La 1,5 m;
e) Nu apare acest fenomen.

19. Ce formă de coroană necesită pentru realizarea formelor respective,

şpalier?
a) Vasul clasic;
b) Palmeta etajată cu braţe oblice;
c) Palmeta etajată cu braţe orizontale;

166
 d) Vasul ameliorat;
e) Vasul suprapus.

20. Cu ajutorul căror forme de coroane se pot înfrumuseţa grădinile

familiale?
a) Formele artistice palisate;
b) Formele aplatizate fără ax;
c) Formele globuloase fără ax;
d) Formele de coroană cu volum mic;
e) Formele atipice.

21. Care este rolul aplicării tăierilor de regenerare?

a) De stimulare a formaţiunilor de rod;
b) De stimulare a creşterilor vegetative;
c) De reducere a creşterilor vegetative;
d) De reducere a înălţimii şi diametrului coroanei pomilor;
e) Nu prezintă un rol special.

22. Ce rol prezintă lăstarii lacomi, în coroana unui pom?

a) Rol de suprimare;
b) Nu prezintă nici un avantaj în coroană;
c) Pot fi folosiţi pentru regenerarea scheletului;
d) De reducere a înălţimii pomilor;
e) De completare a unui gol.

23. Când se înlătură tulpinile uscate la zmeur şi mur?

a) Primăvara;
b) Toamna;
c) Pot fi folosiţi pentru reîntinerirea tufei;
d) Nu se înlătură;
e) Se scurtează.

24. Ce efecte negative apar în momentul recoltării fructelor mult prea

târziu?
a) Nu apar efecte negative;
b) Pierderi de recoltă;
c) Sunt sensibile la manipulare;
d) Fructele se păstrează o perioadă scurtă;
e) Diametrul fructelor se micșorează.

167
 BIBLIOGRAFIE

1. Andrei M., 1997 – Morfologia generală a plantelor. Editura

Encicloped. Bucureşti
2. Baciu A., 2005 – Pomicultură generală. Editura Universitaria,
Craiova.
3. Babuc V., 2002 - Producerea materialului săditor pomicol.
Universitatea Agrară de Stat din Moldova. Chişinau: UASM, 219 p.
4. Bălan, V., Cimpoieş, Gh., Barbaros, M., 2001 - Pomicultura.
Chişinău: Museum, 2001, 452p.
5. Botu I., 2003 - Pomicultură modernă şi durabilă. Editura Conphys,
Rm. Vâlcea.
6. Braniste N., 2000 - Ghid pentru pomicultori, Editura Ceres,
Bucuresti.
7. Cepoiu N., 2001 – Pomicultură aplicată. Editura ştiinţelor Agricole,
Bucureşti.
8. Cichi M., 2001 – Pomicultură (Parte generală). Lucrări practice
pentru uzul studenţilor. Reprografia Universităţii din Craiova
9. Cichi M., 2010 – Pomicultura. Manual universitar pentru
învăţământul la distanţă. Editura Universitaria, Craiova.
10. Cichi M., 2010 – Pomicultură practică. Editura Arves, Craiova.
11. Cimpoeş Gh., 2000 - Conducerea şi tăierea pomilor. Editura
Ştiinţa, Chişinău.
12. Cireaşă V. Pomicultură generală, 1995 - Curs litografiat, Iaşi.
13. Cociu V., 2003 - Culturile nucifere Bucuresti: CERES; 350p.
14. Costache I., 2009 – Botanica Vol. 1 (Morfologia şi anatomia
plantelor). Editura Scrisul Românesc-Fundaţia.
15. Coste, I., 1986 - Curs de ecologie agricolă (pentru uzul studenţilor)
Timişoara, 343p.
16. Davidescu, D., Davidescu, V., 1992 - Agrochimie horticolă.
Bucureşti. Editura Academiei Române, 546p.
17. Davidescu D., Davidescu Viorica, 1994 - “Agricultura biologică –
o variantă pentru exploataţiile mici şi mijlocii”. Ceres, Bucureşti.
18. Drăgănescu E., 1998 - Pomicultura. Timişoara: Mitron, 400p.
19. Ghena N., Branişte N., 2003 - Cultura specială a pomilor.
Bucuresti: Matrix Rom, 398p.
20. Gherghi A., 1999 - Prelucrarea şi industializarea produselor
horticole, Editura Olimp, Bucureşti.
21. Gherghi A. şi colab., 2001 - Biochimia şi fiziologia legumelor şi
fructelor, Editura Academiei Române, Bucuresti.
22. Grădinariu G., Istrate M., Dascălu M., 1998 - Pomicultura, Iaşi:
USAMV, 440p.
23. Grădinariu G., 2002 - Pomicultură specială, Editura Ion Ionescu de
la Brad, Iaşi.

168
 24. Ionescu I., 1993 - Bazele ecologice ale agriculturii. Bucureşti,
195p.
25. Isac I. şi colab., 2001 - Ghidul micului pomicultor, Editura
Pământul, Piteşti.
26. Mihăiescu G., 1996 - Formarea şi intreţinerea coroanei la pomi.
Bucuresti:CERES, 210p.
27. Parnia P. şi colab., 1992 - Producerea, păstrarea şi valorificarea
materialului pomicol şi dendrologic. Editua Ceres, Bucuresti.
28. Popescu M., şi colab. 1982 – Pomicultură generală şi specială.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
29. Program de acţiune pentru protecţia mediului în Europa Centrală şi
de Est. Lucerna, Elveţia, 1994, 130 p.
30. Răuţă C., Cârştea S., Tuhai A., 1998 - Elemente fundamentale ale
strategiei dezvoltării agriculturii durabile. Bucureşti, 52p.
31. Sina Cosmulescu, 2005 – Protecţia mediului în ecosistemele
pomicole. Editura Sitech, Craiova.
32. Stugren, B., 1982 - Bazele ecologiei generale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
33. Şchiopu D. şi colab., 2002 - Ecologie şi protecţia mediului. Editura
“Ion Ionescu de la Brad”, Iaşi 2002, 316 p.

169