ABATORUL DE HÂRTIE

Personajele:
– Bibliotecara-şef - Corina
– Caty - Mirabela
– Maria - Gloria
– tânărul -Iulian
– un grup de copii:
Copilul 1 – Ilie
Copilul 2 – Alina
Copilul 3 – Petru
Copilul 4 - Stas
– Vocile :
Critica Ratiunii Pure – Ducu
Un Veac de Singuratate – Mia
Povesti Nemuritoare – Corina
Idiotul – Iulian
Opere de Shakespeare – Gloria
Maestrul si Margareta – Ilie
O carte fara titlu- Iuliana
Actul I
Scena 1
(Un interior de bibliotecă publică. Rafturi înalte, din metal.
Ruginite sau dând impresia de vechi, de decrepit. Tot
felul de etichete delimitează secţiunile: „Antici”, „Clasici”,
„Moderni”, „Contemporani”, „Ştiinţe”, „Filosofi e” etc.
La un pupitru foarte înalt, ca judecătorii în sălile de judecată
de altă dată, tronează Bibliotecara-şef. Pare în prag
de pensionare, e acră şi rea, îmbrăcată sobru, cumva demodat.
De acolo, de sus, veghează sala. Jos, parcă într-o
altă lume, se mişcă printre rafturi Caty şi Maria. Prima,
tânără, are un aspect vulgar. Cealaltă, de vârstă mijlocie,
e îmbrăcată în doliu. Contrastul dintre cele două este puternic,
aproape violent. Ca o constantă gestuală, prima
mângâie cărţile într-un fel indecent, cealaltă într-un mod
drăgăstos, duios, calm şi trist).
Bibliotecara-şef: Cum se prezintă anticii, Caty?
Caty: Admirabil, şefa! Praful e de douăzeci de centimetri. O minunăţie,
ar trebui să vedeţi şi dvs.
Bibliotecara-şefă: Foarte bine! Dinspre clasici ce se mai aude?
Caty: Ah, sforărie mititeii. Dorm toţi! Adânc, ca după o beţie.
Maria: Bieţii clasici… Şi cât erau de frumoşi!
Bibliotecara-şef: Gura! Somnul e bun. Te obişnuieşte cu moartea. mai
departe, Caty! Mai departe! Modernii ce fac?
Caty (deplasându-se în altă zonă a bibliotecii): Păi să vedem! (ascultă
încordată) Gem!
Maria: Ah!
Bibliotecara-şef: Gem, gem şi iar gem… Aştia întotdeauna s-au plâns.
Nişte nenorociţi…
Maria: Nişte nefericiţi…
Caty: Nu sunt curvă!
Bibliotecara-şef: Nu sunt proastă! Nu mă duc ei pe mine de nas. Praf au?
Caty: De vreo două degete.
Bibliotecara-şef: Mai ia de la „Ştiinţe”!
Caty: Da, şefa! Că n-o să li se aplece… (ia cu o lopăţică praf de la
secţiunea pe care scrie „Ştiinţe” şi îl toarnă pe „Moderni”).
Bibliotecara-şef (se ridică. Cele două bibliotecare se opresc brusc
din ceea ce fac. Ascultă cu capetele plecate. Lumina cade puternic
pe bibliotecara-şef. Discursul de mai jos e rostit cu apăsare
pătimaşă): Praful, acest mare prieten al cărţii. Singurul prieten
al cărţii. Numai praful ştie să le iubească. Praful şi numai praful
este Dumnezeul lor! I se închină toate, de la marile enciclopedii,
până la cele mai mărunte şi ordinare broşuri! Îl invocă,
îl strigă, îşi fac din file aşternut pentru odihna colbului-zeu. Iar
praful vine, tiptil, de nicăieri, nevăzut şi neauzit, pâş, pâş, fiinţă
cotropitoare în care se îngroapă titluri şi coperţi, culori şi sensuri,
ştiinţă şi literatură. Praful e peste tot! Totul e praf! Praful e
în noi, iar noi, noi nu suntem altceva decât praf!
Caty (cu capul plecat): Vă rog, nu sunt curvă! Întrebaţi-o şi pe Maria!
Bibliotecara-şef (se reaşează, cele două bibliotecare îşi reiau activităţile):
Contemporanii cum se simt?
Caty: Prost, adică bine, adică prost, adică naiba să-i ia! Au mai murit
câţiva astă-noapte.
Maria: Doamne, Dumnezeule!
Bibliotecara-şef: Prea bine! De nimic nu mi-e mai scârbă decât de
contemporani. Sunt atât de vii, atât de peste tot, se bagă cu tupeu
în faţă. Nişte prost-crescuţi, nişte impertinenţi, nişte neterminaţi.
Să crape! Cât de frumoasă ar fi viaţa fără contemporani (către
Maria) Iar te-ai îmbrăcat în negru? Fetiţo, unde te crezi?! De
zece ani, în fiecare zi te îmbraci în negru! Să nu se mai întâmple!
Să vii în gri. Se asortează cu praful!
Maria: Da, doamnă!
(acum luminile cad exclusiv pe cele două bibliotecare;
dinspre pupitrul bibliotecarei-şef răzbat doar sunete de
hârtie ruptă)
Maria: Nu mai suport. Miroase a sânge. Oriunde m-aş îndrepta, sânge,
rană deschisă, gemete. Îi auzi, îi auzi cum se tânguiesc?
Caty: O, da! Gem atât de frumos, parc-ar face neîntrerupt dragoste.
Ştii, şi eu gem câte-odată. (Scoate câteva gemete senzuale). De
fiecare dată gem altfel. Depinde de… Ştii tu de ce. Câteodată
gem ascuţit (geme ascuţit), câteodată gem gros (geme gros). E
adevărat că uneori …gem degeaba (oftează). Se mai întâmplă…
aş vrea, însă, să înţelegi foarte clar că nu sunt curvă.
Maria: Locul acesta a devenit un mare şi sângeros abator. Un abator
de fier şi hârtie. Hălci sângerânde de coperte rufoase. Nu mai pot,
Doamne, fă să se termine, nu mai îndur descleierea acestor vieţi.
aici nu mai e nici o bibliotecă, aici totul se preschimbă treptat în
cimitir. În fiecare zi aprind pe furiş lumânări în dreptul cărţilor
care au murit (din când în când, cad din rafturi cărţi, iar Maria
aprinde câte o lumânare în dreptul lor). Şi praful ăsta blestemat
care creşte în fiecare secundă… Ce mormânt groaznic…
Caty: N-aş vrea să mă înţelegi greşit, însă trebuie să-ţi mărturisesc ceva.
Pe mine ăştia mă excită cumplit. A, nu, nu toţi! Nu sunt curvă,
ce-ţi închipui?! Dar au unii nişte nume care mă răscolesc îngrozitor.
Platon, auzi tu? Platon, ce bărbăţie trebuie să aibă cineva
pe care îl cheamă aşa! sau şi mai şi: Balzac! Honore de Balzac!
(se lipeşte languros de rafturi) hm… Bal-zac! adânc, tare adânc,
mario! Dar de Maiakovski ce zici? mic şi iute, aş putea să jur!
sau Pico della Mirandola… aş fugi în lume cu numele ăsta, la
orice oră din zi şi din noapte. Când îl rostesc, simt cum cineva
mă dezbracă. Păcat, mare păcat că nu sunt curvă!
Maria (în dreptul unui raft, cu spatele la public, se roagă): Cititorule,
odihneşte sufletele robilor tăi, care şi-au pus nădejdea în tine,
atotputernicule. Prin marea ta înţelepciune şi dragoste de carte,
tu, Cititorule, binecuvântezi şi dai fiecăruia… Fă, Doamne, să
vină cel pe care îl aşteptăm de atâta timp! Călăuzeşte-i paşii spre
noi, spre salvarea noastră!...
Caty: Şşşt! Vine cineva! Nu sunt curvă, dar mă ia cu tremur!
Scena 2
(O uşă grea se deschide cu un scârţâit prelung. Intră Tânărul.
Priveşte mirat în jurul său. E nehotărât, nu ştie
unde se afl ă. Pupitrul bibliotecarei-şef continuă să rămână
în întuneric, iar zgomotul de hârtie ruptă continuă să
se facă auzit)
Caty (aranjându-şi cochet coafura): Dar vă rog, vă rog, e deschis, totul
e deschis la noi, la mine!
Maria (după ce îl priveşte atentă câteva clipe, îşi face dezamăgită de
lucru printre rafturi): Da, mormintele şi rănile sunt mereu deschise
aici…
Tânărul (tot mai nelămurit): Cred că am nimerit greşit. Mai bine plec.
Caty (brusc panicată): Vai, nu faceţi asta! Poate vă putem ajuta cu ceva.
Tânărul (nesigur): Caut…
Caty (bucuroasă) A, formidabil! Şi eu!
Tânărul: Caut un internet…
Caty (dezamăgită): Ce păcat! Într-adevăr, aţi greşit!
Tânărul (cumva mai relaxat): Ştiţi, trebuia să trimit urgent un email.
E destul de important. M-aţi putea lăsa, totuşi, să folosesc internetul
dumneavoastră…
Caty (tristă, visătoare): V-aş lăsa să-mi faceţi tot ce doriţi, să mă folosiţi
ca pe o tastatură, să mă butonaţi, să mă daunladaţi. Doar că
…n-avem internet.
Tânărul (surprins): Glumiţi, nu-i aşa? Cum să nu aveţi internet? toată
lumea are…
Caty: Nu, internet nu avem.
Tânărul (cu compasiune): Ce tragedie absolută! Ce sens are existenţa
dumneavoastră, domnişoară, fără internet?! Ce sens are viaţa
noastră, a tuturor, fără internet?! Pentru ce să trăieşti, în ce să
crezi dacă nu ai internet?! Vedeţi, eu n-aş putea fără… mai ales
că sunt scriitor…
Maria (brusc interesată, tresărind): Scriitor?
Tânărul: Sigur, sigur… am scris câteva eseuri pe sms! Foarte ample…
M-au taxat de trei ori mai mult decât pentru un mesaj normal.
Caty: Sunteţi foarte deştept, se vede. Spuneţi nişte cuvinte atât de frumoase!
Parcă citiţi dintr-o carte.
Tânărul (scuturat de un fior): Parcă ce? (repede) Trebuie să plec acum.
Un email! o urgenţă!
Caty: Uitaţi, dacă doriţi, putem vorbi despre urgenţa dumneavoastră.
Ore în şir. Îmi plac urgenţele, credeţi-mă. Plus că uneori ne
simţim atât de singure aici. La noi nimic nu e urgent. Niciodată.
Tânărul: Da, e cam ciudat la dumneavoastră. Totul pare cumva …de
epocă. E un amestec de cald şi de frig…
Maria (încet): Frisoanele muribunzilor…
Tânărul: Şi e un miros foarte straniu aici. Nu l-am mai întâlnit niciodată…
Deşi… Poate în copilărie, prin podul casei bătrâneşti…
Parcă miroase a…
Maria (se apropie): Miroase a carte, domnule.
Caty (înciudată): Iarăşi? Pe toţi mi-i alungi, ticăloaso! Tu şi fixaţiile tale!
Tânărul (tresărind): A carte?
Maria: A carte! Vă aflaţi într-o bibliotecă, domnule.
Tânărul (aparte): Sunt pierdut, Dumnezeule, sunt pierdut. (tare şi tot
mai precipitat) Iertaţi-mă, chiar trebuie să plec. Nu vreau să am
probleme. M-am ferit întotdeauna de belele. Vă rog, sunt tânăr,
nu vreau să ajung în bibliotecă, n-aş putea îndura asta. În defi nitiv,
sunt un om bun, lăsaţi-mă, lăsaţi-mă să plec, vă implor, voi
fi cel mai cinstit om din lume, cel mai corect, cel mai… (izbucneşte
în plâns). Mai bine la puşcărie decât la bibliotecă! Cărţile
îmi fac rău, am ameţeli groaznice, tulburări de vedere, simt că
leşin, aveţi milă… sunt pierdut!
Maria (cu infi nită tristeţe, aparte): Morţii nu fac rău nimănui. (tare)
Sunteţi liber. Puteţi pleca.
Tânărul (nu-i vine să creadă): Liber? Sunt liber? E adevărat? Libeeer!
Sunt salvat! (se întoarce grăbit, iese pe uşă. De afară se aud ecourile
vocii sale) Viaţa e minunată!!! Libeeeer!!! sunt Libeeer!!!
Scena 3
(Uşa se deschide din nou, scârţâind. Intră bibliotecara-şef,
urmată de un grup de cinci-şase copii. Pe tot parcursul
scenei, Caty rămâne pe loc, în timp ce Maria, febrilă,
urmează pretutindeni grupul. Scena poate fi făcută cu
adulţi care să semene a copii retardaţi)
Bibliotecara-şef (are un arătător din lemn, cu care va indica, profesionist,
cărţile): Ştie cineva ce sunt astea?
Copilul 1: Nişte cutiuţe!
Copilul 2: Nu, nu, spun eu! (arată către cărţi) Cărămizi! iar astea
(către stativele cu cărţi), astea sunt ziduri.
Copilul 3: Ba nu, ba nu, ştiu eu, ştiu eu, doamna! Baterii de navetă
spaţială!
Copilul 4: Sertăraşe!
Copilul 5: Nişte dischete mai mari!
Bibliotecara-şef (zâmbeşte larg) Ce frumoşi! Ce inteligenţi! Ce bine
educaţi! Acestea, copii, acestea (se încruntă ameninţător) sunt
(priveşte în stânga şi-n dreapta, apoi în şoaptă) cărţi. (Rumoare
printre copii). Nu, nu, nu cumva să le atingeţi. E strict interzis
să atingeţi cărţile. Ele trebuie doar privite, atâta tot…
Copilul 1: Oau!
Copilul 2: Cărţi?
Bibliotecara-şef: Şşşt! Cărţi!
Copilul 3: Şi ce au înăuntru?
Bibliotecara-şef: Asta nu se poate şti. Sunt atât de vechi, încât nimeni
nu mai ţine minte ce se află într-o carte! (Unul din copii atinge o
carte. Un fulger de lumină inundă scena! Bibliotecara-şef urlă
isteric): V-am spus să nu le atingeţi! Vreţi să murim cu toţii?
(unul din copii plânge) Vreţi să înnebunim?
Copilul 4: Doamna, doamna, dar cărţile sunt rele? (Maria scutură
energic din cap, a negaţie)
Bibliotecara-şef (brusc calmă): Nu, dacă ne mulţumim doar să le privim,
nu ne fac nici un rău. Abia când le deschidem încep să fie
periculoase.
Copilul 5: Ne înghit, nu-i aşa?
Bibliotecara-şef: Da, da! De-a lungul timpului s-au înregistrat nenumărate
cazuri de oameni înghiţiţi de carte. La început, se credea
că oamenii devorează cărţi, dar apoi…
Copilul 1: Ce înseamnă că oamenii devorează cărţi?
Bibliotecara-şef: Adică oamenii se hrănesc cu cărţi. aşa se credea,
până când civilizaţia şi progresul au demonstrat că este invers:
cărţile, copii, cărţile devorează oameni.
Copilul 2: Mi-e frică de cărţi!
Copilul 3: Vreau acasă!
Copilul 4: O să fiu cuminte!
(În spatele grupului, Maria îşi pleacă umerii a neputinţă,
a deznădejde)
Copilul 5: Doamna, doamna, dar la ce sunt bune cărţile?
Bibliotecara-şef: Cărţile, copii, nu mai sunt bune la nimic. La absolut
nimic!
Copilul 4: Dar pe cărţi cine le face?
Bibliotecara-şef (cu un mare dezgust): Autorul!
Copilul 1: Şi autorul unde este?
Bibliotecara-şef (pe multiple tonalităţi): Autorul?… autorul?!... autorul!
autorul a murit!
(Copiii înaintează printre rafturi. Fond muzical, eventual
o bucată din Corul robilor. Vocea bibliotecarei nu se mai
aude. O vedem doar gesticulând, indicând cu arătătorul
de lemn în stânga, în dreapta. La fi nalul scenei, bibliotecara
iese, urmată de copii. Maria, febrilă, le împarte cărţi
de poveşti viu colorate. Copiii le aruncă, iar cărţile se preschimbă
în stoluri de fl uturi, sau în confeti. Lumina scade
treptat. Se face seară. Cele două bibliotecare îşi strâng
lucrurile şi pleacă).
Caty: Noapte bună, colega!
Maria (către Caty): Noapte bună! (Caty iese. Maria singură): Noapte…
ne-am obişnuit să trăim în noapte. Am devenit fiinţe somnambulice,
bâjbâind prin labirinturile prezentului. Am uitat să citim. Am
uitat să călătorim în noi înşine. Am uitat de miile de lumi dintre
două coperţi (pauză) Poate de aceea suntem atât de singuri. Şi
de grăbiţi, şi de ai nimănui. Nu mai ştim nimic despre tihna holdelor
de pagini legănate de briza ideii, nu mai ştim nimic despre
cum e să alergi desculţ pe un câmp de litere. Am ucis povestea.
Am ucis-o zâmbind, minţindu-ne că ea nu ne mai foloseşte,
amăgindu-ne că se poate şi fără poveste. Am înaintat! Da, progresul,
cum să nu?! Am învăţat să fim complicaţi, uitând tot mai
mult lucrurile simple. Simplitatea unei cărţi deschise. Mirosul
unei pagini noi. Foşnetul duios al unor file ce se ating… noapte!
Da, atâta noapte pătrunde în noi… (către cărţi) Noapte bună!
Poate mâine va sosi şi el! Da, da, mâine sigur va veni! Noapte
bună! Noapte bună!
Actul II
(Scena aceasta se va juca în întuneric. Un întuneric apăsător,
dens, care să înghită şi publicul şi spaţiul de joc.
Dacă nu întuneric, atunci, cel puţin o atmosferă spectrală.
Se aud tusete, gemete, oftaturi adânci)
Critica raţiunii pure: Halal! Mari cărţi ale umanităţii? Ha! Şi noi
ne sufocăm aici, în praf, în praf şi în singurătate! nu mi se pare
deloc raţional!
Un veac de singurătate: Să nu vorbeşti tu, „Critică a raţiunii pure”,
despre singurătate. Numai eu ştiu cum e să fii „Un veac de singurătate”,
un veac de anchilozare senilă, în care nimeni să nu te
bage în seamă.
Poveşti nemuritoare: Eu ce să mai zic?! la început, când am aflat
cum mă numesc, am strigat de bucurie. „Poveşti nemuritoare”!!!
Aşa am strigat. Dar uite că mor, în fiecare zi mor, paginile mele
se fărâmiţează, toate poveştile ce mă alcătuiesc sunt bătrâne şi
bolnave… mă dor ca nişte ciolane reumatice. nu mai e nimic
nemuritor în mine…
Idiotul: Ieri, pe la prânz, prinţul mîşkin a murit la pagina 56. Îl port
în mine ca într-un sicriu. I-am auzit ţipătul, adânc în mine. Mi-e
rău! Îmi vine să vărs! Totul: personaje, acţiuni, intrigi şi situaţii.
Ce rămâne din mine fără prinţul Mîşkin? Ce mă fac fără Mîşkin?
Idiotul ăsta fără de care nu pot trăi…
Opere de Shakespeare: Da? Atunci eu ce să mai zic? Eu, „Operele
complete” ale lui Shakespeare. Douăsprezece tomuri, m-auziţi?
Douăsprezece tomuri muribunde… mă auziţi cum putrezesc?
Şi ce eram odată, o, zei, ce eram odată… iar acum vagabondez
prin această înfricoşătoare pustietate. Dracu s-o ia de treabă…
Critica raţiunii pure: Nu mai are nimeni nevoie de noi. Poate că aşa
e raţional… Poate acesta este cursul firesc al raţiunii omeneşti,
care, aşa cum bine stă scris în mine…
(dintr-un colţ se aude un horcăit, apoi un geamăt prelung,
ca şi cum cineva şi-ar fi dat duhul)
Idiotul: Ce-a fost asta?
Un veac de singurătate: A, nimic neobişnuit. A murit „Ana Karenina”.
Toţi de până acum (în cor): Iar?
Maestrul şi Margareta (gâfâind, ca după o alergare): N-aţi văzut-o
pe Margareta? (strigă) Margareta!!! (către celelalte) Maestrului
îi este dor de ea. Răscoleşte, caută, simt cum aleargă prin mine…
Sare dintr-un capitol în altul ca un bezmetic, nimic nu mai are
logică, îmi pierd sensul, o!, Ce mai harababură am devenit!
Opere de Shakespeare: Dar guralivele alea faimoase pe unde or fi ?
le-a văzut cineva?
Idiotul: Chiar aşa? Unde-s „Dialogurile” lui Platon? Că nu le mai tăcea
gura, iar de câteva zeci de ani nu le-am mai auzit deloc.
Un veac de singurătate (în şoaptă): Se-aude…
Toţi: Se-aude…
Un veac de singurătate: Se-aude că…
Toţi: Că…
Un veac de singurătate: Că le-ar fi …
Toţi: Le-ar fi …
Un veac de singurătate: Le-ar fi …casat!
(Momente de linişte apăsătoare)
O Carte fără titlu: Nu vă supăraţi, îmi poate spune şi mie cineva cine
sunt? mi se pare că mi-am pierdut titlul…
Poveşti nemuritoare: Ha! Şi-a pierdut titlul! Ce ruşine absolută! Ce
formidabilă ruşine!
O Carte: Eram o carte frumoasă pe vremuri. Îmi simţeam trupul cutremurat
de idee, gândurile părintelui meu pulsau ca nişte inimi la
fi ecare paragraf. Îmi amintesc că m-am zărit odată în ochii albaştri
ai unei femei care mă citea, eram grozavă, credeţi-mă! iar
astăzi, astăzi nu mai ştiu cine sunt.
Critica raţiunii pure: Păstrează-ţi cumpătul! Să rămânem raţionali!
Maestrul şi Margareta: Prostii! Cum să rămânem raţionali tocmai
acum, când murim?
Un veac de singurătate: Ce înseamnă viaţa unei cărţi? Ce înseamnă
moartea ei? Ce înseamnă că o carte este? Avem destine? Hazardul
ne încearcă şi pe noi? Durerile noastre sunt reale, or doar
păreri trecătoare? Oare ce se întâmplă cu cărţile după ce mor?!
Avem un rai al nostru, un iad al nostru, un purgatoriu în care ne
ispăşim greşelile de construcţie, de frazare, or de punctuaţie?
sau este neant?… Un negru şi interminabil neant. Un veac de
singurătate, apoi o eternitate de neant… o sală de lectură! Poate
acesta este raiul! O sală cufundată într-o tăcere întreruptă doar
de zgomotul calm al filelor întoarse. (Proiecţie video cu imagini
dintr-o sală de lectură). Sau poate o infinită librărie pe coridoarele
căreia să circule neîntrerupt sensurile noastre, poveştile noastre,
adevărurile noastre… Dar Dumnezeu, sfinţii, îngerii?... Oare
citesc toţi aceştia? (imagini cu picturi bisericeşti în care sfi nţii
ţin în mână ceasloave) Oare ei iubesc cartea? Oare fără om, noi
am mai exista în vreun fel? Sau depindem de el, aşa cum paginile
depind de cotor?!... Nu cumva fără cel care ne citeşte ne-am
risipi în vânt, în van, în vid? Cine suntem? De unde venim? Încotro
mergem? Şi mai cu seamă de ce, de ce, de ce?...