INFRACŢIUNEA DE CORUPŢIE

POPESCU SINELA

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCUŞI,

SPECIALIZAREA DREPT, ANUL III

THE MOTIVATION BEHIND CHOOSING THIS THEME, IS REPRESENTED BY THE DESIRE

TO UNDERSTAND AND PRESENT IN A DETAILED WAY, A WIDSPREAD PATTERN OF BEHAVIOR
DONE BY THE CIVIL OFFICIALS OR REPRESENTATIVES OF THE SAME COMMUNITY I TIS A
MAJOR THEME FOUND IN ALMOST EVERY DOMAIN, THE FIGHT AGAINST CORRUPTION BEING
ONE THAT DATES FOR SEVERAL YEARS, THE RESULTS NOT BEING UP TO EXPECTATION.

Conform dicţionarului limbii române cuvântul „corupţie” derivă din latinescul „coruptio-
onis” şi înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. În materia dreptului
penal, termenul caracterizează o anumită comportare a funcţionarului care îşi comercializează, îşi
vinde atributele funcţiei şi încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte
foloase. Reprezintă un pericol social prin vătămarea sau punerea în pericol a desfăşurării
activităţii statului şi a tuturor sectoarelor vieţii sociale.
Istoria societăţii umane ne demonstrează că fenomenul infracţional al corupţiei a existat
din cele mai vechi timpuri. Unii jurişti consideră chiar că tendinţa omului spre corupţie a existat
dintotdeauna. Făcându-şi apariţia încă din antichitate, tot de pe atunci corupţia este şi reprimată,
fiind aplicate pedepse aspre şi măsuri de prevenire şi combatere.
De exemplu în legislaţiile antice, corupţia a fost aspru pedepsită, în special atunci când era
săvârşită de un judecător. De la Herodot aflăm că regele persan Cambysc II (Cambyses II 530-
522 î.e.n. din dinastia Ahemenizilor, fiul lui Cirus II) a poruncit uciderea unui judecător vinovat
de corupţie, regele tapisându-şi scaunul cu pielea acestuia. Cicero, mare gânditor al antichităţii
considera că magistratul care se lasă corupt săvârşeşte o crimă dintre cele mai grave.
O lege votată în anul 204 î.e.n. – Lex Cincia de Donis et Muneribus – interzicea avocaţilor
să primească un folos legitim de pe urma talentului lor şi reglementa o acţiune în restituire.
Măsura aceasta a fost reactualizată de mai multe ori şi extinsă în epoca imperială de către
Augustus, Claudius şi Nero vizând orice dar făcut magistraţilor, indiferent de cauza care l-a
determinat.
Confruntată cu răspândirea alarmantă a corupţiei. Roma antică a luat măsuri de reprimare
a corupţiei sub Republica prin legile: CALPURNIA (149 î.e.n.), ACILIA (123 î.e.n.), SERVILIA
(110 î.e.n.), CORNELIA (81, î.e.n.) şi IVLIA REPETUDARUM (59, î.e.n.).
Cu toate acestea, corupţia nu numai că a supravieţuit de-a lungul veacurilor, dar evident a
şi progresat. Corupţia ca fenomen social şi ca delict infracţional, s-a dovedit a poseda o vitalitate
de neinvidiat, dezvoltându-se odată cu societatea, cu statul şi dreptul, căpătând noi forme şi
modificări.
În zilele noastre, problema corupţiei este plasată în centrul atenţiei opiniei publice din
comunitatea europeană. Practic zilnic, fie în presă, la radio sau televiziune, precum şi din alte
surse, se dau publicaţii, diverse fapte de corupţie în care sunt reprezentanţi ai autorităţilor puterii
de stat, partidelor politice, funcţionari de diverse ranguri aparţinând unor organizaţii naţionale,
internaţionale sau supranaţionale.
Pentru prima dată şi indirect conceptul penal de „corupţie” a fost abordat în legislaţia
română prin Legea nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecată pentru unele
infracţiuni de corupţie fiind limitată la infracţiunile de luare de mită (art. 254 C. pen.), dare de
mită (art. 255 C. pen.), primire de foloase necuvenite (art. 256 C. pen.) şi trafic de influenţă (art.
257 C. pen.).
Luarea de mită
Luarea de mită reprezintă cea mai gravă şi periculoasă faptă de corupţie putând chiar
distruge însăşi existenţa societăţii organizate a statului.
Luarea de mită este prevăzută în art. 254 C. pen. şi constă în „fapta funcţionarului, care
direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvine ori acceptă
promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a
întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act
contrar acestor îndatoriri”.
Are ca obiect special relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de servicii
care presupune îndeplinirea cu probitate de către funcţionarii publici precum şi de către ceilalţi
funcţionari a îndatoririlor de serviciu, la această infracţiune nu există obiect material pentru că
activitatea infracţională nu este îndreptată asupra unui bun sau lucru. Unii autori sunt de părere că
există obiect material la luarea de mită doar în ipoteza primirii de bani sau de alte foloase. „În
acest caz va exista obiect material dacă actul pentru a cărui îndeplinire făptuitorul a primit mita,
priveşte un lucru”.
Luarea de mită este o infracţiune cu subiect activ calificat, autor al acestei infracţiuni
poate fi doar un „funcţionar public” sau un alt „funcţionar” în accepţiunea dată acestora prin art.
147 C. pen. . Subiectul pasiv este reprezentat de organul sau instituţia de stat, de o unitate din
cele prevăzute la art. 145 C. pen. sau orice altă persoană juridică în serviciul căruia făptuitorul îşi
îndeplineşte atribuţiile de serviciu şi a cărei imagine a fost puternic afectată, ştirbită prin fapta
funcţionarului public( sau funcţionarului).
Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită se realizează fie
printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune. Acţiunea poate consta în pretinderea sau primirea de bani
sau alte foloase ce nu i se cuvin făptuitorului, ori în acceptarea promisiunii unor astfel de foloase,
iar inacţiunea constă în nerespingerea de către acesta a unei asemenea promisiuni.
„A pretinde ceva” înseamnă a cere ceva, a formula o pretenţie. În această modalitate de
săvârşire a infracţiunii, iniţiativa aparţine făptuitorului. De exemplu a săvârşit infracţiunea de
luare de mită primarul unei comune care a pretins şi a încasat de la un localnic o sumă de bani, în
scopul efectuării unei menţiuni favorabile acestuia în registrul agricol.
„A primi ceva ” înseamnă a prelua, a lua ceva în posesie. În acest caz, iniţiativa aparţine
mituitorului, iar primirea nu este de conceput fără un act de remitere efectuat de acesta.
Constituie luare de mită fapta inculpatei, medic la un dispensar ţinând de o întreprindere, de a fi
primit de la unii salariaţii ai unităţii diverse sume de bani pentru a elibera certificate de concediu
medical.
„Fapta de a pretinde şi primi un folos necuvenit”, de către un funcţionar, după
îndeplinirea în parte a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei constituie
infracţiunea de luare de mită, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite, adică aprobarea
funcţionarului competent a unei cereri, dar acesta refuză de ai comunica petiţionarului decizia
înainte de a i se da o sumă de bani.
„A accepta o promisiune” înseamnă a-şi exprima acordul cu privire la promisiunea făcută
de cineva. Iar a „nu respinge o promisiune” înseamnă a nu-şi manifesta dezacordul cu privire la
promisiunea făcută de cineva.
În cazul comiterii infracţiunii de luare de mită, se creează o stare de pericol pentru relaţiile
sociale referitoare la normala activitate a organelor, instituţiilor publice, a altor unităţi prevăzute
în art. 145 C. pen. sau a oricărei persoane juridice.
În literatura noastră juridică, s-a relevat că atunci când elementul material constă în
primirea de mită care a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de
serviciu, urmarea imediată constă şi în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânse a da
mită.
Când mituitorul dă mită din proprie iniţiativă, fără a i se pretins, nu se poate vorbi de o
pagubă în patrimoniul acestuia, fapta sa constituind infracţiune, iar diminuarea patrimoniului
suferită nu se află în raport cauzal cu acţiunea celui mituit.
Acest rezultat, adiacent şi eventual, este nerelevant sub aspectul existenţei infracţiunii de
luare de mită; survenirea sa face însă inaplicabile dispoziţiile legale privitoare la măsura de
siguranţă a confiscării speciale.
Latura subiectivă se săvârşeşte cu intenţie directă. Făptuitorul îşi dă seama, în momentul
săvârşirii faptei, că banii sau foloasele pe care le pretinde sau primeşte ori care constituie obiectul
promisiunii pe care o acceptă sau o respinge, nu i se cuvin şi, cu toate acestea, el vrea să le
pretindă sau să le primească ori să accepte sau să nu respingă promisiunea ce i s-a făcut.
Legea nu cere ca scopul urmărit prin săvârşirea faptei să fie efectiv realizat chiar dacă
ulterior săvârşirii acţiunii sau inacţiunii incriminate, făptuitorul nu are conduita la care s-a
angajat, fapta sa se încadrează în dispoziţiile art. 254 C. pen.
Luarea de mită se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi
[alin. 1] din art. 254 C. pen. pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor
drepturi potrivit art. 71 alin (2) C. pen., persoana juridică se sancţionează cu amendă cuprinsă
între 50 şi 6000 lei, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa
închisorii e cel mult 10 ani sau amendă.
Darea de mită
Infracţiunea de dare de mită este prevăzută în art. 255 C. pen. şi constă în promisiunea,
oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar public (sau funcţionar) direct sau
indirect în scopul determinării acestuia să-şi îndeplinească, să nu îndeplinească un act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri sau de a
întârzia la îndeplinirea uni act privitor la îndatoririle de serviciu.
Prin Legea nr. 78/2000, infracţiunea de dare de mită a cunoscut unele modificări practic s-
a extins aria de reglementare şi la alte situaţii.
Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare nu ar fi
posibilă fără asigurarea unei comportări cinstite, loiale, din partea funcţionarilor în exercitarea
atribuţiilor de serviciu şi fără combaterea acţiunilor de corupere săvârşită de persoane rău
intenţionate, care caută să-şi rezolve în acest mod interesele; iar obiectul material nu există.
Subiecţii acestei infracţiuni, cel activ nu este determinat putând fi orice persoană iar cel
pasiv poate fi orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145 C. pen. sau o persoană juridică privată
în al cărui serviciu îşi desfăşoară activitatea, funcţionarului căruia i se promite, i se oferă sau i se
dă mită.
Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin oricare dintre cele trei acţiuni
alternative prevăzute în norma de incriminare, respectiv: promisiunea, oferirea sau darea de bani
sau alte foloase de către mituitor funcţionarului în schimbul îndeplinirii sau neîndeplinirii unui
act contrar îndatoririlor sale.
Latura subiectivă se comite cu intenţie directă. Aceasta înseamnă că făptuitorul îşi dă
seama că acţiunea sa constituie o promisiune, oferire sau dare de bani, acestea constituie o
retribuţie pentru a-l determina să facă „ceva” pentru el, în condiţiile stabilite în art. 255 alin. 1 C.
pen.
Pentru infracţiunile de dare de mită pedeapsa prevăzută de lege în art. 255 alin. 1 C. pen
este de închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Pentru existenţa unei cauze de nepedepsire se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
- mituitorul trebuie să denunţe fapta sa şi a funcţionarului care a luat mită neavând
relevanţa modalităţii practice în care face denunţul;
- denunţarea trebuie făcută unei autorităţi, chiar necompetentă de a efectua urmărirea
penală în această materie întrucât, în astfel de cazuri, autoritatea care primeşte denunţul este
obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire competent;
- denunţarea trebuie făcută înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat în alt fel
sau pe alte căi de către alte persoane.
Recunoaşterea faptei în faţa organului de urmărire penală nu echivalează cu denunţarea
care înlătură sancţionarea făptuitorului.
Cu privire la justificarea acestei cauze de nepedepsire prevăzută în art. 255 alin. 3 C. pen.,
în doctrina penală, s-au exprimat diverse opinii.
Dintre toate considerăm că mai aproape de voinţa legiuitorului este opinia potrivit căreia
aceasta este o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale.
Traficul de influenţă (art. 256 C. pen.)
Traficarea influenţei pe care o persoană o are pe lângă un funcţionar (reală) sau pe care
lasă să se înţeleagă că are pe lângă acesta (presupusă), creează reale şi grave stări de pericol
pentru prestigiul, autoritatea, credibilitatea organelor, a instituţiilor, organismelor statului,
serviciilor publice, a altor unităţi pentru corectitudinea, cinstea funcţionarilor care-şi desfăşoară
activitatea în cadrul acestora îndeplinind funcţiile încredinţate.
Ea este de natură să creeze, să inducă ideea, deosebit de nocivă, periculoasă pentru
echilibrul relaţiilor sociale în ansamblul lor, a posibilităţii promovării unor interese pe căi oculare
în afara condiţiilor legii, prin cumpărarea favorurilor funcţionarului însărcinat cu examinarea şi
soluţionarea acestora; că funcţionarii sau alţi salariaţi aflaţi în serviciu, ar putea acţiona sub
înrâurirea intervenţiei unor persoane real sau presupus influenţe.
Obiectul juridic special al infracţiunii este constituit de relaţiile sociale a căror existenţă şi
dezvoltare sunt fundamentate pe încrederea şi prestigiul pe care trebuie să le aibă funcţionarii
(salariaţii) organelor, instituţiilor statului, serviciilor publice sau a altor unităţi şi care impun
înlăturarea oricărei suspiciuni cu privire la corectitudinea, onestitatea, probitatea acestora.
Traficul de influenţă ca şi luarea de mită sau darea de mită ori primirea de foloase
necuvenite nu are obiect material, întrucât acţiunea făptuitorului nu este îndreptată împotriva unei
existenţe corporale, a unui bun. Bunurile obţinute prin săvârşirea traficului de influenţă nu
constituie obiectul material al infracţiunii din moment ce acţiunea făptuitorului nu este îndreptată
împotriva lor.
Subiectul activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană care are influenţă sau lasă să
se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public (sau funcţionar), aceste aspecte nefiind
condiţii ale subiectului infracţiuni, ci mijloace prin care se săvârşeşte infracţiunea.
În doctrina penală s-a pus problema dacă ar trebui incriminată şi fapta cumpărătorului de
influenţă, pentru că există şi situaţii când iniţiativa de a săvârşi traficul de influenţă aparţine
cumpărătorului de influenţă, în acest caz, poziţia acestuia nefiind cu nimic mai prejos sau lipsită
de importanţă faţă de a celui care dă mită. În prezent, fapta săvârşită de cumpărătorul de influenţă
este incriminată potrivit art. 6 din Legea 78/2000.
Subiectul pasiv este, în primul rând, un organ sau o instituţie de stat, o unitate din cele la
care se referă art. 145 C. pen., sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte
funcţionarul public (sau funcţionarul) pentru a cărui influenţare subiectul activ primeşte sau
pretinde bani sau alte foloase.
În al doilea rand, subiectul pasiv este chiar funcţionarul public (sau funcţionar) a cărei
imagine este denaturată prin săvârşirea faptei de către traficantul de influenţă.
În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material al laturii obiective constă în
acţiunea de traficare a influenţei, reală sau presupusă, pe lângă un funcţionar care poate fi
săvârşită prin oricare dintre acţiunile alternative prin primirea, pretinderea de bani sau alte
foloase şi acceptarea de promisiuni.
Nu are relevanţă cui aparţine iniţiativa în înfăptuirea elementului material. Când iniţiativa
o are traficantul „pretinderea” sau „primirea” este sufiecientă pentru existenţa infracţiunii.
Aceasta se săvârşeşte numai cu intenţie calificată de scop deoarece aşa cum rezultă din
interpretarea art. 257 C. pen., activitatea infracţională este desfăşurată pentru a determina un
funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.
Traficul de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani. Confiscarea banilor,
valorilor sau a oricăror altor bunuri, este incidentă numai în cazul săvârşirii elementului material
al laturii obiective în modalitatea primirii.
În literatura juridică au existat diverse comentarii cu privire la confiscarea specială în
cazul traficului de influenţă, dar toate acestea aveau în vedere faptul că fapta cumpărătorului de
influenţă nu era incriminată.
Primirea de foloase necuvenite (257 C. pen.)
Prin dispoziţiile art. 257 C. pen. legiuitorul a incriminat sub denumirea „primirea de
foloase necuvenite” primirea de către un funcţionar direct sau indirect de bani ori de alte foloase,
după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.
Are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu activitate
a cărui bună desfăşurare presupune îndeplinirea cu corectitudine şi probitate de către funcţionari a
îndatoririlor de serviciu. Deşi de regulă este lipsită de un obiect material, infracţiunea poate avea
în unele cazuri, şi un astfel de obiect.
 Ca şi în celălalte infracţiuni, primirea de foloase necuvenite nu poate fi săvârşită decât de
un funcţionar. Participarea penală, în cazul acestei infracţiuni este posibilă atât în forma
coautoratului cât şi în forma instigării sau a complicităţii.
Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea făptuitorului de a primi bani sau alte
foloase. Această macţiune trebuie să aibă loc după îndeplinirea de către făptuitori a unui act.
Dacă făptuitorul primeşte bani sau foloasele înainte de îndeplinirea actului, fapta constituie
infracţiune de luare de mită şi nu infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
Latura subiectivă se săvârşeşte cu intenţie directă, făptuitorul vrea să primească banii sau
foloasele după îndeplinirea actului în virtutea funcţiei şi la care era obligat în temeiul acesteia,
ştiind că banii sau foloasele nu i se cuvin. În acelaşi timp, făptuitorul are reprezentarea ca prin
activitatea sa să creeze o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare
a cărei producere o doreşte. În lipsa intenţiei fapta nu constituie infracţiune.
Primirea de foloase necuvenite se deosebeşte de luarea de mită prin aceea că foloasele se
dau ulterior îndeplinirii actului şi nu au condiţionat emiterea lui, fiind un spor nelegal la salariu
pentru activitatea funcţionarului.
Primirea de foloase necuvenite se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Potrivit alin. 2 ale art. 256 C. pen., valorile sau alte bunuri primite se confiscă, iar dacă
acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata contraechivalentului în bani. Dacă
persoanele de la care făptuitorul a primit, în condiţiile art. 256 C. pen., suma de bani a denunţat
fapta organelor de poliţie, şi acestea au prins în flagrant delict pe făptuitor, suma urmează să-i fie
restituită.
În concluzie, corupţia se regăseşte în ţările întregii lumi. Majoritatea oamenilor şi nu
numai cei din lumea occidentală, sunt de acord că aceasta este o practică absconsă (în cazul în
care nu se află în rândurile celor care profită de pe urma acesteia). Corupţia este terminator-ul
societăţii, săpând la rădăcina concurenţei şi interesul public. Deplorabil este însă faptul că, în
ţările de dezvoltare, suferă cel mai mult, aceia care, datorită portofoliului aproape gol, nu pot să
întoarcă deciziile în favoarea lor.
 BIBLIOGRAFIE

1.Lazăr V. „Drept penal. Partea specială”, Ed. Universitaria Bucureşti, 2006

2.Boroi A. „Drept penal. Partea specială”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006
3.Dobrinoiu V. şi colaboratorii „Drept penal. Partea specială”, vol. II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
4.Diaconescu H. „Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu acestea”,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
5.Dobrinoiu V. „Corupţia în dreptul penal român”, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1995

REVISTA DE DREPT PENAL:

Anul I, nr. 3, Bucureşti 1995
Anul III, nr. 4, Bucureşti 1996

REVISTA DREPTUL:
Anul IV, nr. 4, Bucureşti, 1993
Anul VIII, nr. 6, Bucureşti 1997

LEGEA nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

cu modificările şi completările ulterioare.