Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Amenajari Si Constructii Hidrotehnice PDF
Amenajari Si Constructii Hidrotehnice PDF
CURS
1
1. CONSIDERAŢII GENERALE
3
Irigaţiile consumă din resursele de apă, schimbă bilanţul natural al apei din
sol, creşte evaporaţia şi infiltraţia.
Principalul impact al irigaţiei asupra mediilor îl constituie stabilitatea şi
siguranţa recoltelor, precum şi cultivarea intensivă a suprafeţelor amenajate.
Prin folosirea corectă a sistemelor de irigaţie se modifică ecosistemul existent,
vegetaţia de stepă dispare, potenţialul productiv al solurilor este pus în valoare,
creşte ponderea culturilor agricole cu producţii mai stabile, depopularea zonei este
oprită, sunt amenajate căi de acces pentru valorificarea producţiei, creşte nivelul de
trai al comunităţii.
Printr-o exploatare excesivă pot avea loc ridicări ale nivelului freatic şi scurgeri
care antrenează îngrăşămintele chimice şi pesticidele, poluând sursele subterane.
Construcţiile hidroedilitare, prin sistemul de alimentări cu apă, asigură apa
necesară pentru populaţie, animale dar şi dezvoltarea economică a localităţilor.
Acestea preiau debite importante de apă din surse de suprafaţă sau
subterane pe care le restituie diminuate în zonele din aval prin reţeaua de canalizare.
Aduc un aport de apă din exterior schimbând bilanţul natural al apei din zonă.
Prin evacuarea unor ape de canalizare neepurate se produce poluarea apelor
din emisari, se modifică ecosistemul natural putând compromite fauna şi flora (prin
poluare).
Barajele şi lacurile de acumulare asigură reţinerea volumelor de apă necesare
populaţiei, industriei, irigaţiilor sau dezafectează viiturile.
Aceste lucrări modifică distribuţia în timp a scurgerii naturale, amplificând
debitele minime şi antrenând pe cele maxime, reţin transportul de aluviuni care însă
colmatează luncile, modifică calitatea apei prin micşorarea oxigenării, influenţează
apele subterane din zonă.
Derivaţiile de debite realizează transportul de apă spre zonele fără resurse
suficiente sau pentru apărarea de inundaţii a unor zone importante. Lucrările de
derivare modifică scurgerea ca mărime, crescând sau micşorând resursele de apă,
după caz, influenţează apele subterane dacă au pierderi, modifică regimul
aluviunilor, favorizând depunerile pe râurile din care s-a luat debitul de apă şi
provocând eroziuni pe cele care primesc apa.
Modificările în regimul scurgerilor, ies în evidenţă în situaţiile hidrologice
extreme de ape mari sau mici.
Influenţele negative ale scurgerii apelor asupra mediului au loc şi în condiţii
naturale.
Astfel, debitele mici de apă şi chiar secarea râurilor afectează, până la
distrugere, fauna şi flora acvatică, iar apele mari produc inundaţii, uneori catastrofale,
compromiţând culturile agricole şi vegetaţia din luncă, favorizând înmlăştinirea
terenurilor şi crearea unui mediu insalubru, alunecarea versanţilor şi a malurilor ca şi
evoluţia proceselor de albie.
Deşi impactul dintre situaţiile extreme ale regimului hidrografic şi mediul
înconjurător cunoaşte în timp o dinamică aparte, cu oscilaţii între anumite limite,
acesta nu are un caracter ireversibil, permiţând menţinerea, pe termen lung, a
echilibrului ecologic natural.
4
pe pământ a resurselor de apă. Ele au început să se dezvolte şi să ia amploare
odată cu înflorirea civilizaţiilor.
Istoricii au stabilit că cele mai vechi civilizaţii au apărut în văile unor mari
cursuri de apă: Nil, Tigru, Eufrat, Gange, Fluviul Galben, unde s-a impus efectuarea
de lucrări de apărare împotriva inundaţiilor şi de combaterea secetei.
Chinezii, egiptenii, evreii, persanii, grecii, romanii au lăsat numeroase lucrări
mărturii a cunoaşterii lor în domeniul captării şi folosirii apelor. Alimentarea cu apă se
făcea în unele timpuri prin conducte din trunchiuri de copac găurite.
Se pot aminti cetăţile: Babilon, Ninive, Ierusalimul, Roma etc. care aveau un
sistem centralizat de alimentare cu apă şi canalizare.
În Europa s-au dezvoltat cu prioritate lucrările de îndiguire şi desecări în
Olanda şi în Delta Rinului (sec.al III-lea). În sec.al XVIII-lea se îndiguieşte Padul, apoi
Dunărea şi Tisa.
S-au asanat sute de mii de hectare de terenuri mlăştinoase.
La noi în ţară, preocupările vechi ale dacilor cât şi ale romanilor sunt mai ales
în domeniul lucrărilor complexe de acumulare a apelor, drenaj şi irigaţii.
Aceste începuturi atestă în mod vădit o activitate multiseculară a românilor în
acest domeniu.
După anul 1200 în Ţara Bârsei apar suprafeţe mari desecate, care
funcţionează în condiţii satisfăcătoare timp de peste 600 ani.
În Moldova, începând din sec.al XIV-lea, s-au amenajat o serie de iazuri şi
eleştee pentru piscicultură.
Spre sfârşitul secolului al XVII-lea au început să se extindă în ţară lucrări de
îndiguiri şi desecări. În anul 1780 s-au executat lucrări în preajma Bucureştiului, iar în
1717-1760 s-au executat lucrări de desecare în Banat (s-a construit canalul Bega
şi s-au realizat primele îndiguiri ale râurilor Mureş, Bârzava, Timiş).
În acelaşi timp au început lucrările pentru regularizarea râurilor Crasna,
Someş, Criş.
Se poate spune că în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au dezvoltat
îndeosebi lucrările de prevenire a inundaţiilor, de înlăturare a excesului de umiditate
şi de regularizare a unor cursuri de apă.
În ultimii 50-60 de ani s-au executat numeroase lucrări, ele purtând amprenta
momentului respectiv, atât din punct de vedere tehnic, dar mai ales din punct de
vedere economic.
Având în vedere durata de existenţă a acestor lucrări precum şi schimbările în
structura de proprietate, sunt necesare măsuri de reabilitare a amenajărilor, de
eficientizare a activităţilor şi de adaptare la economia de piaţă.
5
2. NOŢIUNI DE BAZĂ
7
Fig.2.2 – Poziţiile nucleului ploilor torenţiale
Tipul ploii torenţiale are o mare importanţă pentru că ne arată modul cum se
realizează scurgerea apei pe teren:
- ploile cu nucleul la început nu produc scurgeri mari deoarece intensitatea
ploii coincide cu dinamica infiltraţiei apei în sol (mai mare la începutul ploii când solul
este uscat);
- ploile cu nucleul la sfârşitul duratei dau naştere la scurgeri foarte mari, pentru
că infiltraţia este redusă în acel moment (solul fiind aproape saturat cu apă).
2.1.4. Scurgerea
Din cantitatea totală de precipitaţii căzute, partea care nu se infiltrează şi nu
se evaporă reprezintă scurgerea. Scurgerea are loc pe terenurile în pantă. Prezintă
importanţă în formarea debitelor cursurilor de apă, în alimentarea lacurilor, mărilor şi
oceanelor. În acelaşi timp are şi efecte negative prin fenomenele de eroziune pe care
le provoacă.
Scurgerea se întâlneşte pe versanţi şi în albii. Pe versanţi scurgerea poate fi
dispersată când se produce pe suprafeţe întinse şi concentrată sub formă de şuvoaie
de apă. Scurgerea în albii se întâlneşte în cursurile de apă: pâraie, râuri, fluvii.
Scurgerea este influenţată de factori naturali şi de factori antropici.
Factorii naturali
clima: precipitaţii;
caracteristicile bazinului hidrografic: forma şi mărimea bazinului, relieful,
solul, vegetaţia.
Factorii antropici
activitatea omului: poate mări sau micşora scurgerea.
Parametrii scurgerii
Scurgerea pe versanţi se caracterizează printr-o serie de parametri:
coeficientul de scurgere;
scurgerea medie specifică;
viteza de scurgere a apei;
timpul de concentrare;
volumul şi debitul scurgerii.
9
Fig.2.3 – Bazinul hidrografic al unui curs de apă
si H i H i 1
1
Hm
2S b
în care:
10
si – suprafeţele parţiale dintre două curbe de nivel;
Hi, Hi+1 – cotele curbelor de nivel care delimitează suprafeţele parţiale.
11
d
nr.afl.
Sb
nr.afl. / Km
2
d
L
Sb
Km / Km
2
Traseul în plan
În general, se prezintă sub forma unor sinuozităţi normale şi pronunţate, curbe
şi contracurbe legate între ele prin aliniamente de lungimi diferite. Sinuozităţile
pronunţate se numesc meandre.
In fig. 2.5. este redat traseul unui curs de apă (dispoziţie sinuoasă normală şi
meandră) unde se observă principalele elemente: talvegul (linia care uneşte cotele
cele mai joase ale traseului albiei; arată şi traiectoria curenţilor de apă), malul concav
cu procese de erodare şi malul convex cu depuneri de aluviuni.
În profil transversal
Cursurile de apă prezintă o albie minoră în care se scurg apele mici şi mijlocii
şi o albie majoră prin care se scurg apele mari (viiturile), la revărsări (fig.2.6).
12
Fig.2.6 – Profilul transversal al unui curs de apă
Albia minoră are, în general, o formă parabolică, iar albia majoră are o formă
aproape dreptunghiulară.
În profil longitudinal
Profilul longitudinal al unei albii se prezintă ca o linie frântă, cu pante repezi
urmate de pante domoale şi chiar contrapante (rampe). La profilul longitudinal se
disting trei sectoare:
I. Sectorul amonte (sau superior) cu pante mari caracterizate prin procese
de eroziune datorate vitezelor mari de scurgere a apei;
II. Sectorul de tranzit (sau mijlociu) cu pante mai mici decât cele ale
sectorului amonte. Prezintă o stare de echilibru între eroziune şi depunere.
III. Sectorul aval (sau inferior) cu pantele cele mai mici rezultând depuneri şi o
tendinţă de ridicare a fundului albiei.
Fiind cuprinse între straturi impermeabile aceste ape sunt captive. Când
straturile acvifere au poziţie orizontală, apele sunt fără presiune. Când straturile sunt
curbate, apele sunt sub presiune. În această situaţie apele pot avea un caracter
ascendent sau artezian.
I. Zona de aeraţie este cuprinsă între nivelul terenului şi nivelul apei freatice.
Grosimea ei variază de la zero sau câţiva centimetri pe terenurile mlăştinoase, până
la zeci de metri în regiunile aride. Această zonă se caracterizează prin existenţa, în
perii solului, atât a apei cât şi a aerului.
Cuprinde trei subzone: de evaporaţie, intermediară şi capilară.
1. Subzona de evaporaţie se află imediat sub nivelul terenului. Are grosimea
de până la 1-2 m. În această subzonă evaporaţia este intensă, atât la contactul aer-
sol, cât şi în interiorul solului.
14
2. Subzona intermediară este caracterizată printr-o umiditate practic
constantă.
3. Subzona capilară este situată deasupra zonei de saturaţie. Se datoreşte
ascensiunii capilare a apelor freatice şi din acest motiv se mai numeşte franj capilar.
II. Zona de saturaţie este acea zonă în care se află apa freatică, unde toţi
porii solului sunt plini cu apă. Zona de saturaţie se sprijină pe un strat impermeabil.
Prin lucrările de îmbunătăţiri funciare, în special cele de irigaţii interesează
subzona capilară (franjul capilar) a cărei grosime depinde de înălţimea ascensiunii
capilare.
Franjul capilar poate să ocupe în profilul solului trei situaţii:
a) – la suprafaţa terenului (lipsesc subzonele de evaporaţie şi intermediară);
b) – în zona rădăcinilor sau foarte apropiat;
c) – în adâncime, sub zona rădăcinilor plantelor.
În prima situaţie solul este în permanenţă umed, suferind şi de un oarecare
grad de sărăturare. Se pune problema îndepărtării excesului de umiditate prin lucrări
de desecare-drenaj.
A doua situaţie se întâlneşte în solurile freatic umede, unde aportul freatic
reprezintă o sursă importantă de apă, dar insuficientă pentru plante. Irigarea se
impune în acest caz, dar trebuie făcută cu grijă mai ales când apa freatică este
mineralizată.
A treia situaţie este întâlnită în solurile zonale cu apa freatică la peste 5 m.
Sunt cele mai interesate la irigaţii pentru că aici singura sursă de alimentare cu apă o
reprezintă precipitaţiile atmosferice.
În legătură cu solurile freatic umede se pune problema cunoaşterii aportului
freatic care influenţează mărimea normei de irigare a unei culturi agricole. Acest
aport are valori cuprinse între 500 şi 3000 m 3/ha, depinzând de textura solului şi de
adâncimea la care se află nivelul freatic.
Factorii naturali
precipitaţiile atmosferice determină creşterea nivelului freatic;
evapotranspiraţia: scade nivelul freatic;
cursurile de apă din apropiere influenţează variaţia nivelului freatic: la
debite mari în râu, creşte şi nivelul freatic (se spune că râul alimentează
freaticul), iar la ape mici scade şi pânza freatică (râul drenează).
Factorii artificiali
în urma executării bazinelor de acumulare în zonă, nivelul freatic suferă
o creştere;
irigaţiile excesive determină creşterea nivelului freatic;
lucrările de desecare-drenaj scad şi până la urmă echilibrează stratul
freatic;
nivelul freatic scade şi atunci când stratul este exploatat exagerat
pentru alimentări cu apă, irigaţii etc.
16
3. NOŢIUNI DESPRE FUNDAŢII
3.1.Clasificarea fundaţiilor
Fundaţiile se pot clasifica după diverse criterii:
a. După adâncimea de fundare:
- fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
- fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte.
b. După modul de execuţie faţă de nivelul apei subterane:
- fundaţii executate deasupra nivelului apei freatice
(executate în uscat);
- fundaţii executate sub nivelul apei freatice (executate
sub apă).
c. După materialele folosite pot fi:
- fundaţii rigide (din piatră, cărămidă, beton simplu,
beton ciclopia)preiau numai solicitările de compresie;
- fundaţii elastice (din beton armat) preiau şi solicitările
de întindere.
d. După forma lor în plan:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi;
- fundaţii cu reţele de grinzi;
- fundaţii pe radier general (placă continuă, placă cu grinzi).
17
e. După tehnologia de execuţie:
- fundaţii executate la faţa locului direct în groapa de fundaţie;
- fundaţii prefabricate.
19
Fig.3.1 – Schema de calcul a unei fundaţii solicitată centric
N G
B cm
100 p
Greutatea proprie a fundaţiei fiind funcţie de dimensiunile acesteia, deci tot
necunoscută, în practica de proiectare se procedează la aproximarea ei şi anume,
G= (0,1...0,15)N, deci:
B
1,10...0,15N cm
100 p
Deoarece fundaţiile rigide lucrează numai la compresiune, înălţimea minimă H
a blocului depinde de unghiul min de repartizare a presiunilor în masivul fundaţiei:
B b0
H tg min cm
2
în care:
B este lăţimea fundaţiei, în cm;
b0 – grosimea peretelui care reazemă pe fundaţie, în cm.
20
Dimensionarea fundaţiilor rigide izolate, sub stâlpi constă în determinarea
blocului de fundaţie (A, B, H), respectiv ale cuzinetului (a, b, h), precum şi calcularea
armăturii din cuzinet.
Dimensiunile în plan ale blocului de fundaţie (A, B) se aleg astfel ca presiunea
transmisă terenului să nu depăşească presiunea de calcul, adică:
N G
p ef p
A B
unde: P N G
M este momentul încovoietor care acţionează în planul tălpii fundaţiei şi are
valoarea M P e ;
S – suprafaţa tălpii fundaţiei, egală cu A B ;
e – excentricitatea încărcării P faţă de axul fundaţiei;
1
W A B2
6
- modulul de rezistenţă al suprafeţei tălpii fundaţiei în raport cu axa de
încovoiere.
21
Fig.3.2 – Schema de calcul a fundaţiilor solicitate excentric
Rezultă relaţia:
P 6e P 6e
p1, 2 1 1
A B B S B
care este valabilă pentru cazul când rezultanta P nu iese din limitele sâmburelui
central e B / 6 . În acest caz, presiunile p1 şi p2 sunt eforturi unitare de
compresiune.
B
e
Dacă excentricitatea 6 (rezultanta se găseşte la marginea sâmburelui
central) relaţia devine:
P 6B 2P
p1 p max 1
A B 6B A B
respectiv:
p 2 p mim o
Diagrama presiunilor rezultă triunghiulară (fig.3.5. b).
Dacă excentricitatea e creşte peste valoarea B/6, în planul tălpii fundaţiei apar
şi eforturi unitare de întindere (fig.3.5.c). Deoarece în teren nu se pot dezvolta astfel
de eforturi se consideră numai lăţimea (zona) activă a fundaţiei, adică zona unde
apar eforturi de compresiune: B1 3c 30,5B e .
În cazul când fundaţia este solicitată excentric se va urmări ca rezultanta
tuturor încărcărilor să se menţină în treimea mijlocie a bazei, astfel ca întreaga ei
lăţime să fie activă la transmiterea presiunilor pe teren, iar pmax nu trebuie să
depăşească presiunea convenţională de calcul p:
p max p
Dimensionarea fundaţiilor continue rigide sub ziduri solicitate excentric când e
> B/6 se face cu relaţia:
2P 2P 2P
p max p1
A B1 3 A c 3c , pentru A=1 m
În cazul fundaţiilor rigide izolate sub stâlpi, solicitate excentric după o direcţie,
dimensionarea blocului de fundaţie se face cu relaţia:
N G 6e
p1, 2 1 ;
A B B
22
p1 p max 1,2 p conv. ;
p 2 p min 0;
p p2
p med 1 .
2
Excentricitatea e are valoarea:
M
e ,
N G
unde M este momentul tuturor încărcărilor în raport cu axa fundaţiei.
Fundaţiile pe piloţi
Piloţii sunt elemente structurale ale fundaţiilor caracterizate printr-un raport
mare între lungimea l şi latura sau diametrul prin intermediul cărora încărcarea se
transmite straturilor de teren rezistente.
După modul în care piloţii transmit încărcările din construcţii la teren se
clasifică în:
piloţi purtători pe vârf, care străpung straturile neconsistente ale terenului şi se
înfig în stratul rezistent pe o adâncime de circa 1,00 m;
piloţi flotanţi care transmit încărcarea prin frecare între suprafaţa laterală a
pilotului şi teren.
Piloţii pot fi confecţionaţi din lemn, metal sau din beton armat (prefabricaţi sau
monolit).
Piloţii foraţi (puţuri) se realizează prin betonarea unui foraj după introducerea
unei armături sub formă de carcasă.
Procedeele folosite la realizarea forajului pot fi diferite: forarea uscată, forarea
hidraulică şi forarea cu tubare (cămăşuială metalică) recuperabilă sau pierdută.
Pentru mărirea capacităţii portante a piloţilor se utilizează uneori, procedeul
lărgirii bazei forajului (crearea unui bulb), cu dispozitive mecanice sau mici explozii
dirijate în foraj.
Fundaţiile pe chesoane
Chesoanele sunt construcţii din lemn, metal, beton sau beton armat, în formă
de cutie, care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului din interiorul lor.
Chesoanele pot fi: deschise sau cu aer comprimat.
Fundaţiile pe chesoane deschise se utilizează în terenuri îmbibate cu apă
când terenul bun de fundare se află la adâncime nu prea mare.
23
Chesonul are numai pereţi laterali şi diafragme interioare orizontale de
rigidizare.
Forma în plan poate fi dreptunghiulară, circulară, pătrată, eliptică.
Pentru a facilita pătrunderea chesonului în pământ partea inferioară a pereţilor
este prevăzută cu un cuţit din oţel laminat.
Săparea pământului din interiorul chesoanelor se face manual sau folosind
mijloace mecanice (graifere, draga cu lanţ) sau jet de apă sub presiune. După ce
chesonul a ajuns la cota din proiect, se umple cu beton simplu, ciclopian sau piatră.
Fundaţiile pe chesoane cu aer precomprimat se folosesc când terenul bun de
fundare se găseşte la adâncime mare faţă de nivelul apei sau când în teren se
găsesc obstacole (bolovănişuri, stânci, fundaţii vechi) din care cauză nu se poate
executa fundaţia pe piloţi sau chesoane deschise. Chesoanele se execută în mod
obişnuit din beton armat.
Adâncimea maximă până la care poate ajunge un cheson cu aer comprimat
este de aproximativ 38 m sub nivelul apei. După ce s-a ajuns la adâncimea de
fundare se evacuează cutia chesonului şi pe măsură ce se extrag treptat instalaţiile
din coş se betonează şi acesta.
O instalaţie de lucru cuprinde: chesonul propriu-zis, masivul de zidărie şi
instalaţia de exploatare.
Fundaţiile pe coloane. Coloanele sunt elemente structurale de fundare de
formă tubulară de diametru mare, din beton armat sau metal, introduse în teren prin
vibrare, respectiv forare-excavare şi umplere.
În practică se folosesc:
- piloţi coloane – piloţi prefabricaţi, centrifugaţi cu diametre până la 1,00 m
având grosimea pereţilor de 6-8 cm, asamblaţi din tronsoane de 10-14 m
lungime.
- coloane propriu-zise – tuburi cu diametrul 1,6-2,5 m – grosimea pereţilor
aproximativ 12 cm, tronsoane de 6-10 m lungime;
- puţuri coloane – tuburi cu ø 3-6 m, grosimea pereţilor 14 cm, asamblate
din tronsoane de 6-8 m lungime.
Coloanele pot avea o adâncime de 40 m.
24
4. ÎNDIGUIREA TERENURILOR INUNDABILE
4.1. Generalităţi
Îndiguirile sunt acele lucrări de îmbunătăţiri funciare alcătuite dintr-un
ansamblu de construcţii, instalaţii şi amenajări, care au drept scop apărarea unei
suprafeţe de teren împotriva inundaţiilor provocate de apele de viitură ale râurilor.
Prin viitură se înţelege creşterea apreciabilă, într-un interval de timp relativ
scurt, a debitului şi nivelului unui curs de apă.
Inundaţiile se produc de obicei în sectorul inferior al râurilor, acolo unde albia
majoră se prezintă sub forma unei lunci largi cu terenuri pentru agricultură, centre
populate, centre industriale şi căi de comunicaţie.
Apariţia viiturilor este determinată de coincidenţa nefavorabilă a unui complex
de factori şi anume:
- cantitatea, durata şi distribuţia precipitaţiilor;
- mărimea, forma şi panta generală a bazinului hidrografic;
- permeabilitatea şi starea de umiditate a solului;
- extinderea şi gradul de dezvoltare a vegetaţiei;
- mărimea pierderilor de apă prin evaporaţie şi transpiraţie;
- capacitatea de scurgere a reţelei hidrografice;
- capacitatea de reţinere şi înmagazinare a luncilor.
Debitul maxim al undei de viitură (pentru o anumită intensitate a precipitaţiilor)
are loc când durata precipitaţiilor (t) este cel puţin egală cu durata de scurgere () a
picăturilor de apă formate în punctul cel mai îndepărtat al bazinului de colectare.
Durata undei de viitură (T) este egală cu durata ploii (t) plus durata de
scurgere (), deci:
T=t+
Ca urmare a creşterii debitului, are loc şi creşterea nivelului apei. Când nivelul
apelor depăşeşte malurile, apele se revarsă în luncă, aceste zone comportându-se
ca nişte bazine de acumulare cu efect important în atenuarea viiturilor.
După trecerea culminaţiei undei de viitură, când debitele care sosesc din
amonte descresc, apele revărsate în luncă se retrag înspre albia minoră,
suplimentând debitul în aval şi prelungind durata undei de viitură. În urma îndiguirii,
participarea luncii la scurgerea apelor mari se restrânge apreciabil şi ca urmare
apare o nouă distribuţie a debitului.
Prin încorsetarea cursului de apă cu diguri, apele se ridică în sectoarele din
amonte la niveluri mai mari decât cele dinaintea îndiguirii, punând în pericol
terenurile situate în aceste zone (fenomenul de dezatenuare a viiturilor).
Modificările ce revin în regimul debitelor şi nivelurilor de apă în urma îndiguirii
trebuie avute în vedere deoarece ele pot afecta o bună parte din obiectivele
existente.
Clasificarea digurilor
După rolul lor funcţional, digurile sunt:
- diguri de râu (fluviale) executate pentru stăvilirea inundaţiilor de pe
cursurile de apă;
- diguri de lac, executate în jurul lacurilor naturale sau artificiale;
- diguri marine, pentru apărarea terenurilor riverane mărilor şi oceanelor.
După modul de amplasare şi funcţionare, digurile de râu (fluviale) pot fi
(fig.4.2):
- longitudinale;
- transversale;
- de remuu;
- de separare a folosinţelor;
- de centură.
Digurile longitudinale (1) sunt trasate pe cât posibil paralel cu axa
hidrodinamică a albiei active.
Digurile transversale (2) se folosesc fie pentru a închide îndiguirea unităţii
inundabile pe extremităţile amonte şi aval, fie pentru a compartimenta incinta (diguri
de compartimentare 3).
Digurile de remuu (5) sunt diguri longitudinale pentru afluentul pe care se
crează remuul. Racordarea cu digul longitudinal se face prin curbe, urmărindu-se
26
evitarea formării vârtejurilor sau a unor viteze locale mărite.
Digurile de separarea folosinţelor (6) se întâlnesc în interiorul incintelor cu
folosinţă mixtă (agropiscicolă), ce reclamă menţinerea unor niveluri de apă ridicate.
Digurile care înconjoară terenul apărat pe toate laturile (în cazul insulelor şi al
deltelor) sunt denumite diguri de centură sau diguri inelare (4).
Trasarea digurilor
Stabilirea traseului digului se face pe cât posibil paralel cu direcţia de scurgere
a apelor mari, ţinând seama de următoarelor criterii şi anume:- criteriul hidraulic;
- criteriul geotehnic;
- criteriul economic;
- criteriul punctelor obligate.
Criteriul hidraulic
Potrivit acestui criteriu traseul digului trebuie ales în aşa fel încât să nu
modifice decât în mică măsură regimul natural de scurgere a viiturilor. Acest criteriu
ridică probleme importante îndeosebi pe sectoarele sinuoase ale albiei minore, de
aceea digul nu trebuie să urmărească traseul albiei minore ci al axei hidrodinamice
formate de apele mari.
Criteriul geotehnic
Digurile trebuie să fie amplasate pe un teren bun de fundaţie. Se pot amplasa
pe majoritatea terenurilor întâlnite în luncile râurilor, trebuie evitate însă terenurile
turboase, mâloase slabe sau pământurile cu multe substanţe organice.
Se recomandă ca în zonele cu privaluri dese şi bălţi să se studieze şi alte
trasee mai favorabile.
27
Criteriul economic
Traseul ales trebuie să asigure apărarea unei suprafeţe de teren cât mai mari,
iar volumul de lucrări, deci investiţia şi cheltuielile de întreţinere şi exploatare a
digurilor, raportate la unitatea de suprafaţă apărată de inundaţii să fie cât mai mici.
Pentru ca volumul de terasamente să fie minim este necesar ca traseul digului
să urmărească grindurile înalte.
La trasarea digului se ţine seama şi de necesitatea ca materialul de
construcţie a terasamentului să poată fi asigurat din zona dig-mal, evitându-se
transporturile costisitoare de la distanţe mari ori amplasarea gropilor de împrumut în
incinta apărată.
Dimensionarea digurilor
Dimensionarea digurilor de pământ constă în trasarea profilului longitudinal şi
stabilirea elementelor secţiunii transversale.
Dimensiunile digului se proiectează astfel încât, în condiţiile producerii
nivelului maxim de calcul şi a duratei maxime admise a undei de viitură, digul să nu
fie deversat de ape, masa de pământ să echilibreze (cu 3...5 ori) presiunea laterală a
apei, valurile să nu spele coronamentul şi să nu erodeze taluzul exterior, iar apele ce
se infiltrează prin corpul digului şi pe sub dig să nu pericliteze stabilitatea
terasamentului prin înmuiere, surparea taluzurilor sau antrenarea particulelor solide.
O problemă de bază în proiectarea îndiguirilor este stabilirea distanţei între
diguri. Aceasta se determină, urmărind a nu se realiza supraînălţări primejdioase ale
nivelurilor maxime, iar viteza curentului să nu depăşească valorile admise pentru
neerodare, ca urmare a îngustării excesive a albiei.
Valorile distanţei între diguri şi ale supraînălţării nivelului maxim (datorită
încorsetării) sunt mărimi invers proporţionale, supraînălţarea nivelului fiind cu atât
mai mare cu cât distanţa între diguri se alege mai mică şi invers. Determinarea
acestor două mărimi se poate face prin încercări succesive, dând anumite valori
uneia dintre ele şi calculând pe cea de-a doua până când se obţin pentru amândouă
valori admisibile.
La stabilirea distanţei între diguri trebuie ţinut seama ca zona dig-mal să aibă
o lăţime suficient de mare pentru amplasarea gropilor de împrumut, cât şi a perdelei
forestiere de protecţie. De obicei distanţa dig-mal care determină distanţa dintre
diguri este de 250-300 m la Dunăre şi de 50-200 m pe celelalte cursuri de apă,
putând să scadă la 25 m şi chiar mai puţin în cazul îndiguirilor de interes local, pe
râurile mici. Valoarea supraînălţării depinde de efectul de dezatenuare a viiturii,
determinat de sustragerea de la inundare a unei suprafeţe din luncă, precum şi de
încorsetarea scurgerii între cele două diguri. Este bine ca supraînălţarea să nu
depăşească 0,5–1,0 m. Pentru îndiguirea terenurilor agricole se pot folosi şi metode
de calcul simplificate, aproximaţiile acestora înscriindu-se în înălţimea de siguranţă
suplimentară ce se ia în considerare la dimensionarea digului. Un procedeu expeditiv
de calcul este acela care se bazează pe echivalenţa debitelor maxime ce trece prin
28
secţiunea de calcul, înainte şi după îndiguire.
Primele două variante sunt avantajoase în privinţa stabilităţii digului dar prima
implică volum de terasamente mare, iar a doua este greu de executat.
Înălţimea banchetei (pentru varianta a treia) se ia jumătate din adâncimea
apei în faţa digului, coronamentul are o mică pantă spre incintă iar panta taluzului
este egală cu cea a taluzului interior al digului.
În cazul unei permeabilităţi ridicate a materialului din corpul digului, se recurge
la lucrări de impermeabilizare (fig.4.7) şi anume:
- nucleu de argilă (a);
- ecran (mască) din argilă (b);
- o membrană impermeabilă (din beton sau materiale plastice) (c).
Pentru diguri cu terenuri de fundaţie permeabile se execută o pană sau un
pinten de argilă sau chiar o membrană din beton (fig.4.8).
31
Fig.4.7 – Etanşarea digului construit din material
permeabil
Zid de apărare pe
râul Mureş, la Arad
34
Fig.4.10 – Rampă de trecere peste dig
35
Fig.4.11 - Micşorarea Fig.4.12–Diguleţ pentru supraînălţarea
amplitudinii valurilor prin plutitori digului;a-din pământ;
ancoraţi de taluz 1-pari distanţaţi la 50 cm;2-nuiele;
1-sul de fascine; 2-plută de fascine; 3-paie 4-pământ;b-panouri de
3-prăjină;4-frânghie;5-bolovan scânduri; 1-panouri;2-prelată; 3-balast
36
Planul de apărare împotriva inundaţiilor se întocmeşte în perioada apelor mici
de către comisia centrală de apărare. În ţara noastră apărarea împotriva inundaţiilor
se desfăşoară teritorial, răspunderea apărării revenind organelor locale ale
administraţiei de stat pe diverse nivele: judeţ, municipiu, oraş, comună.
În perioada de viitură se disting mai multe cote ale nivelului apei:
cota de atenţie - este nivelul apei stabilit astfel încât, în funcţie de viteza
de creştere a nivelului apei, să se asigure timpul necesar pentru
avertizarea forţelor de intervenţie;
cota de inundaţie – este nivelul la care apa ajunge să se reverse în
albia majoră, atingând piciorul exterior al digului;
cota de pericol – este nivelul apei care ameninţă în zona apărată prin
infiltraţii, deversări, ruperi etc.
Considerând H înălţimea maximă a apei în faţa digului în timpul viiturii, se
disting trei faze de apărare, dacă nivelul apei este acelaşi p cel puţin 1/3 din sectorul
îndiguit considerat:
faza I de apărare, când apa iese din albia minoră;
faza a II-a de apărare, când nivelul apei este între piciorul exterior al
digului şi H/2;
faza a III-a de apărare, când nivelul apei este peste H/2.
Fig.4.20 – Grăbirea
scurgerii
38
5. AMENAJĂRI PENTRU REGULARIZAREA ALBIILOR
a b
Fig.5.2 – Diguri de dirijare, submersibile (a) şi insubmersibile (b)
40
Fig.5.3 – Diguri de dirijare executate din diferite materiale
41
Fig.5.4 – Corectarea albiei prin suite de epiuri
42
Fig.5.6 – Secţiuni prin câteva tipuri de epiuri
Prin tăierea unui cot (fig.5.7) lungimea râului se scurtează de la ABC la AC,
panta fundului se măreşte şi odată cu ea şi viteza apei.
43
Dacă se notează cu I1 şi I2 panta traseului înainte şi după amenajare, cu L1
lungimea traseului ABC (înainte de amenajare) şi cu L2 – lungimea rectificată, iar cu
∆H, diferenţa de nivel între puntele A şi C, care rămâne contanta în ambele situaţii,
se poate scrie:
H
I1
L1 (panta înainte de corectare)
H
I2
L2 (după corectare)
Cum 2 L L 1 , înseamnă că I 2 I 1 .
a b
Fig.5.9. – Brăzduire pe lat (a) şi în straturi suprapuse (b)
47
Fig.5.14 – Apărări cu gabioane şi căsoaie
Fig.5.15 - Pereu din dale de beton armat: 1-dale de beton (50x50 cm); 2-pat de
pietriş (15 cm); 3-bloc de beton de fundaţie; 4-palplanşe din lemn.
48
Alte lucrări de consolidare sunt saltele din beton formate din plăci armate,
flexibile articulate între ele, fiecare element având dimensiunea unei laturi de până la
1,50 m şi grosimea de 8-40 cm.
Saltelele din beton se folosesc la malurile cu fund afuiabil.
Pentru apărarea malurilor, în afară de lucrările descrise se mai folosesc şi
lucrări cu caracter provizoriu, care au o durată de 1-5 ani.
Dintre acestea, în fig.5.16 se prezintă un tip de apărare care constă din
trunchiuri de arbori, cu ramurile netăiate, amplasate în vecinătatea malului erodat.
Tabelul 5.1
Valorile limită ale forţei de antrenare
Nr.
Felul îmbrăcăminţii Fa (kgf/m2)
crt.
0 1 2
1 Ierburi însămânţate 1,00 – 1,20
2 Brazde, acţiune de scurtă durată 2,00 – 3,00
3 Brazde, acţiune de lungă durată 1,50 – 1,80
4 Brazde fixate cu ţăruşi 2,50 – 3,00
5 Garduri simple din nuiele 4,00
49
0 1 2
6 Saltele din fascine 3,00 – 7,00
7 Pereu din dale de beton în funcţie de 6,00 – 15,00
greutate
8 Pereu uscat din moloame 8,00 – 16,00
9 Anrocamente de minimum 30 cm 16,00 – 24,00
diametru
10 Gabioane cu piatră de dimensiuni mici 16,00 – 20,00
11 Gabioane cu piatră de dimensiuni mari 25,00 – 150,00
12 Căsoaie 16,00 – 100,00
13 Saltele din plăci de beton 100,00 – 300,00
51
6. LUCRĂRI DE DESECARE - DRENAJ
6.1. Generalităţi
Excesul de umiditate constituie unul din factorii limitativi ai producţiei agricole,
determină reducerea sau chiar calamitarea recoltelor, prin stânjenirea sau
întreruperea vegetaţiei plantelor.
Formele de manifestare a excesului de apă pot fi: de băltire la suprafaţa
terenului şi de îmbibaţie în profilul solului.
Se consideră umiditate în exces acea mărime a umidităţii care depăşeşte
capacitatea de câmp pentru apă a solului, precum şi limita inferioară de plasticitate,
de la care solul nu mai poate fi lucrat în vederea cultivării.
Excesul de umiditate se clasifică după mai multe criterii:
din punct de vedere al sursei excesului:
- exces de natură pluvială ;
- de natură freatică ;
- de altă natură:scurgeri pe versanţi,inundaţii,irigaţii excesive
după durata excesului :
- exces temporar sau periodic ;
- exces permanent.
Prezenţa excesului de umiditate într-o anumită zonă cauzează pagube a căror
mărime depinde de natura şi durata excesului, precum şi de folosinţa terenului.
52
Factorii naturali care generează excesul de umiditate pot fi externi sau interni,
ei intervenind în procesele de hidromorfism atât pe calea regimului hidric al solului,
cât şi pe cea a drenajului natural.
Principalii factori externi sunt cei climatici, hidrogeologici, hidrologici şi
geomorfologici, iar factorii interni sunt cei de natură pedolitologică.
54
Fig.6.1 – Surse de apă care pot favoriza formarea excesului de
umiditate
1-precipitaţiile căzute pe suprafaţă; 2-precipitaţiile căzute pe suprafeţe
limitrofe înalte; 3-apa freatică la mică adâncime; 4-apa freatică din zone
limitrofe; 5-ape de infiltraţie prin şi pe sub dig; 6-apele de irigaţie în exces;
7-aportul izvoarelor de la baza versantului; 8-apele provenite din revărsarea
cursurilor neîndiguite.
55
Influenţa asupra plantelor
Excesul de umiditate este dăunător plantelor nu prin el însuşi, ci prin faptul că
determină în sol o aeraţie insuficientă vegetaţiei. După cum s-a arătat, apa şi aerul
ocupă împreună spaţiile lacunare dintre particulele de sol. Plantele au o creştere
normală atunci când aerul şi apa se găsesc în sol în raport de 1/2 - 1/3, mai exact
când aerul ocupă 30 – 40 % şi apa 60 – 70 % din volumul porilor.
Excesul de umiditate modifică acest raport în defavoarea aerului. Astfel spus
apa în exces îndepărtează aerul din porii solului şi odată cu aerul, şi oxigenul.
Dacă excesul de umiditate este permanent, iar nivelul freatic se menţine
ridicat, plantele îşi dezvoltă un sistem radicular superficial, care explorează un volum
mic de sol, înrăutăţind aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive.
În sfârşit, umiditatea excesivă favorizează atacul unor boli ale rădăcinilor, în
special putregaiul.
56
Colmatarea este procedeul care constă din supraînălţarea nivelului terenului
prin depuneri de pământ în mod natural (folosind aluvionările) sau artificial (preluând
material din gropi de împrumut). Această metodă devine economică atunci când se
foloseşte pământul rezultat din săparea unor canale magistrale, sau din lucrările de
regularizare a cursurilor de apă.
Drenurile frontale se prevăd pentru preluarea infiltraţiilor rezultate din surse de
apă cu niveluri mai ridicate decât cotele terenului supus ameliorării.
Trebuie menţionat faptul că pe lângă măsurile tehnice care se iau pentru
ameliorarea solurilor cu exces de umiditate, se impun şi măsuri agrofitotehnice
specifice, adică o agrotehnică adaptată noilor condiţii create prin aplicarea măsurilor
hidroameliorative. Această adaptare se referă la soiuri, asolamente, îngrăşăminte şi
amendamente, la modul de executare a lucrărilor solului, la un sistem de maşini
agricole potrivite situaţiei create şi altele.
57
Lucrările hidrotehnice de desecare–drenaj se aplică eficient numai în asociere
cu lucrările agropedoameliorative.
59
Pentru prevenirea colmatării şi eroziunii malului în zona de descărcare a
apelor dintr-un canal în altul, racordarea în plan a canalelor se face sub un unghi de
600 sau sub forma unei curbe cu raza de 5 – 10 ori lăţimea canalului respectiv.
Reţeaua de colectare a apelor din scurgeri de suprafaţă de pe terenurile
învecinate mai înalte este alcătuită din canale colectoare de centură situate la limita
unităţii ameliorative.
Traseul canalului de centură trebuie să urmărească linia de separaţie şi să
culeagă succesiv scurgerile ce vin prin talvegurile terenurilor înalte şi chiar de pe
teren.
Panta fundului canalului trebuie să fie de minim 0,002, iar viteza de scurgere
de 0,5 m/s. Secţiunea transversală este în general de formă trapezoidală, având
lăţimea la fund de 0,5 m, adâncimea de 0,6 – 1,2 m, înclinarea taluzului amonte de
1/1,5 – 1/2 pentru a nu fi erodat (de obicei este înierbat), iar cel aval de 1/1–1/1,5.
Pentru mărirea capacităţii de transport a canalului, se recomandă ca din pământul
rezultat din săpătură să se realizeze în aval un diguleţ la o distanţă de minim 0,5 m
de la marginea canalului.
În cazul în care există un aport freatic mai mare decât debitul de suprafaţă,
canalele de centură pot intercepta aceste ape, adâncimea lor fiind în aceste cazuri
mai mare, de până la 2 – 2,5 m şi pot fi construite închise, sub forma unor canale
umplute cu piatră.
Reţeaua de colectare a apelor în exces, provenite din sistemele de irigaţii (din
infiltraţiile din reţea şi pierderi din aplicarea udărilor) este amplasată perpendicular pe
canalele distribuitoare de sector pe latura scurtă a sectoarelor de irigaţii.
Debitul de dimensionare a acestor canale va fi dat de însumarea debitului
provenit din precipitaţiile căzute pe suprafaţa de desecat şi debitul provenit din
pierderile din irigaţii.
Reţeaua de colectare a apelor de infiltraţie prin dig şi pe sub dig constă dintr-o
reţea de canale de intercepţie dispuse paralel cu digul.
În practică, amenajarea cu canale deschise prezintă cea mai mare răspândire.
Lucrările de desecare prin canale deschise au avantajul unor execuţii uşoare,
cu materiale de construcţie puţine, şi cu posibilitatea executării mecanizate. În ceea
ce exploatarea şi întreţinerea lucrărilor, acestea nu ridică probleme deosebite.
Scoaterea unei suprafeţe relativ mari de teren din cultură şi o întreţinere
costisitoare reprezintă dezavantajul major al acestei metode.
60
debite foarte mari de evacuat şi implicit la o supradimensionare a sistemului de
desecare–drenaj nejustificată economic.
În practică, ţinând seama de perioadele de apariţie a excesului şi de culturile
prevăzute pe suprafaţa desecată se stabileşte o durată admisibilă de stagnare a apei
(T) denumită „durată a excesului de umiditate admisibilă economic“ pentru care
pierderile de recoltă nu sunt eliminate complet, însă sunt relativ mici şi previzibile.
În tabelul 6.1 este prezentată durata excesului de umiditate admisibilă
economic pentru diferite culturi.
Tabelul 6.1
Durata excesului de umiditate admisibilă economic
Cultura Durata admisibilă
61
Modul de scurgere qmed, reprezintă o medie pe durata de evacuare T admisă
şi nu este utilizată la dimensionarea sistemelor de desecare decât în cazul
suprafeţelor mici.
De obicei acest debit are valori cuprinse între 0,3-1 l/s.ha.
Fig.6.4. – Subtraversarea
62
Pregătirea zonei de lucru constă în defrişarea arborilor, arbuştilor, stufărişurilor
şi în realizarea rigolelor pentru evacuarea apelor care băltesc pe traseul canalelor.
Săparea canalelor începe întotdeauna din aval înspre amonte, pentru a
permite apelor existente să se scurgă în emisar. Săparea se poate face manual sau
mecanizat.
Săparea mecanizată a canalelor se face cu ajutorul excavatoarelor de diverse
tipuri, sau draglinelor.
Pământul rezultat se depozitează sub formă de deponii în apropierea
canalelor.
Împrăştierea deponiilor se face în straturi de 10 – 20 cm, îndeosebi în zonele
depresionare învecinate folosind gredere şi buldozere.
Neexecutarea acestor lucrări provoacă serioase neajunsuri în colectarea apei
de către reţeaua de canale şi în exploatarea terenului amenajat. De aceea se impune
o atenţie deosebită la recepţionarea lucrărilor de desecare din partea beneficiarilor
de lucrări.
63
Condiţiile cerute de plante numite şi criterii de drenaj sunt puţin studiate până
acum; cercetările s-au referit mai mult la nivelul freatic şi regimul de variaţie al
acestuia precum şi la salinitatea solului în zona rădăcinilor plantelor.
În interacţiunea dintre plantă şi mediu mai sunt şi alţi factori care pot fi
exprimaţi cantitativ şi care ar putea constitui criterii de drenaj (aeraţia, temperatura,
umiditatea solului etc.).
Adâncimea de coborâre a apelor freatice faţă de nivelul terenului numită şi
normă de drenaj sau adâncime de drenaj este funcţie de cultură, natura solului,
gradul de mineralizare a apei freatice şi zona pedoclimatică.
Stabilirea adâncimii apei freatice la care se asigură producţia optimă s-a făcut
pe bază de cercetări experimentale cu scăderi previzibile de producţie pentru diferite
adâncimi ale apei freatice în perioada de vegetaţie şi pentru diferite grupe de soluri.
Scăderea de producţie la niveluri mari se datoreşte lipsei aerului din sol, iar la
niveluri mici lipsei de apă din sol.
Literatura de specialitate indică pentru zonele umede adâncimea minimă de
drenaj de 0,40 – 0,50 m şi cea maximă de 0,70 – 0,90 m (putând ajunge la 1,25
m), iar în zonele secetoase adâncimea apei freatice nu trebuie să fie mai mică de 1,8
– 1,5 m şi nici mai mare de 3,0 – 3,5 m. Adâncimea de 2,0 – 2,4 m apare ca optimă
în solurile medii.
La noi în ţară rezultatele obţinute la Hălchiu arată că cea mai bună producţie
de sfeclă de zahăr se obţine când adâncimea apei freatice nu trece de 0,60 – 0,70
m, nici primăvara nici vara, iar în zonele secetoase se consideră corespunzătoare din
punct de vedere tehnic şi economic adâncimi între 1,5 şi 1,8 m.
De asemenea, observaţiile efectuate de I.C.I.T.I.D. Băneasa Giurgiu în Lunca
Dunării arată că producţiile de porumb, floarea-soarelui, grâu şi sfeclă de zahăr nu
sunt diminuate dacă adâncimea apei freatice în perioada de vegetaţie este de 1,0 –
1,2 m şi de 0,75 m în perioada de primăvara – iarnă.
La Beregsău, în Câmpia joasă a Banatului, producţiile maxime la culturile de
grâu, lucernă şi porumb boabe s-au obţinut când adâncimea de drenaj a fost de 1,00
– 1,20 m.
Debitul de calcul pentru drenaj (q) se stabileşte în câmpurile experimentale în
funcţie de condiţiile pedoclimatice.
Valorile acestui debit sunt între 7 - 50 mm/zi în funcţie de zona în care s-au
făcut cercetările, cel mai frecvent se fiind de 9 mm/zi. În ţara noastră debitul specific
de dimensionare este de 10 – 15 mm/zi în funcţie de zona pedoclimatică, debit
rezultat în urma cercetărilor din câmpurile de drenaj.
64
- schema reţelei de drenuri ;
- materialele pentru construcţia drenurilor;
- construcţii pe reţeaua de drenuri ;
- modul de evacuare a apei în emisar (gravitaţional, prin pompare sau mixt).
Fig.6.6 – Reprezentarea
pierderilor de sarcină în
mişcarea apei spre
dren
65
Apa se scurge spre dren atât timp cât pânza freatică la mijlocul distanţei între
drenuri are o înălţime (faţă de planul drenurilor) mai mare decât pierderea de
sarcină hidraulică, nece-
sară pentru a învinge rezistenţele opuse de sol la mişcarea apei. Când în
coborâre stratul de apă freatică a atins valoarea pierderilor de sarcină scurgerea spre
dren încetează.
În acest moment forma suprafeţei libere a nivelului freatic este curbă, datorită
înălţimii coloanei de apă care creşte odată cu depărtarea faţă de dren.
Adâncimea minimă de amplasare a drenurilor este determinată de adâncimea
de îngheţ a solului respectiv 0,7–0,8 m, iar adâncimea maximă este impusă de
aspectul economic.
Pentru ţara noastră, se recomandă, pentru zona umedă, adâncimi de
amplasare a drenurilor de 1,0 – 1,5 m, pentru zona subumedă adâncimi între 1,2–
1,6 m, iar pentru cea secetoasă între 1,5 – 1,8 m.
Pentru solurile predispuse la sărăturare sau sărăturate, unde nivelul freatic
trebuie menţinut la adâncimea critică de salinizare (1,5 – 2,0 m) adâncimea de
amplasare a drenurilor este de 2,5–3,0 m.
Distanţa între drenuri depinde, în principal, de permeabilitatea solului, panta
terenului, adâncimea drenurilor, schema de amplasare şi regimul de scurgere.
Fiind influenţată de un număr mare de factori este indicat să se stabilească pe
baza unor cercetări efectuate direct pe terenurile propuse pentru drenaj.
Dacă nu este posibil, distanţa între drenuri se poate determina folosind
formulele elaborate de DONNAN, HOOGHOUDT, ERNST, KIRKHAM în cazul
regimului de scurgere permanent şi de GLOVER – DUMM, KRAIJENHOFF VAN
DER LEUR şi MAASLAND în cazul regimului de scurgere nepermanent.
Regimul permanent se întâlneşte în zonele caracterizate prin precipitaţii de
lungă durată şi cu intensitate redusă.
Problema principală care trebuie rezolvată în acest caz constă din evacuarea,
prin sistemul de drenaj, a unui debit constant egal cu afluxul meteoric, astfel încât
nivelul freatic să se menţină permanent la aceeaşi cotă.
Regimul nepermanent (variabil) se întâlneşte în zonele cu precipitaţii de scurtă
durată şi de intensitate mare, precum şi pe terenurile irigate. În aceste zone stratul
freatic, după ploi sau irigaţii, atinge un nivel ridicat, ce trebuie coborât în timpul util la
un nivel acceptat de plante.
66
Tuburile pentru drenaj trebuie să îndeplinească următoarele condiţii : să aibă
o durată de funcţionare mare, să fie nedeformabile, nealterabile de către agenţii
chimici din sol, să evite formarea de depuneri în interior, să nu sufere deteriorări pe
durata transportului şi manipulării, să fie cât mai ieftine şi să nu necesite cheltuieli
mari de manoperă.
Tuburile ceramice de drenaj se realizează cu diametre interioare di de 50, 70,
80 şi 100 mm pentru drenurile absorbante şi 125, 150, 200 şi 250 mm pentru cele
colectoare. Lungimea unui tub de drenaj este, de regulă, 330 mm (adică trei tuburi la
un metru linear).
Pentru a asigura rezistenţa la compresiune, tuburile au grosimea peretelui
(funcţie de diametru) între 8 şi 30 mm, pentru diametre mai mici de 125 mm şi de 50-
80 mm pentru diametre mai mari de 125 mm.
Secţiunea interioară a tubului este circulară, iar cea exterioară este circulară,
hexagonală sau octogonală (fig.6.7). O linie de dren este formată din tuburi aşezate
cap la cap, fără cimentare.
Accesul apei în dren se realizează prin locurile de îmbinare a tuburilor.
67
Fig.6.8 – Tuburi de drenaj din material plastic, rigide
a-îmbinare cu mufă, fante perpendicular pe axul tubului; b-fante
înclinate faţă de axul tubului; c-fante longitudinale (paralele cu axul tubului);
1-fantă pentru intrarea apei.
68
- ramificaţii în formă de T sau Y utilizate la racordarea drenului absorbant cu
drenul colector (d);
- coturi, pentru racordarea drenurilor absorbante la drenul colector (e).
69
Astfel sunt recomandate tulpinile de in semincer, paiele de ovăz, orez, orz,
grâu, secară.
Rumeguşul de lemn utilizat ca filtru trebuie să aibă dimensiunea de 1–3 mm,
iar dacă se folosesc aşchiile de lemn acestea trebuie să fie cât mai mici.
În privinţa materialelor filtrante sintetice, primul material de tip „geotextil“
pentru filtrare a apărut în anul 1961 sub formă de ţesătură şi fibre aglomerate din
sticlă, căpătând o largă utilizate în ţări ca Danemarca, Olanda, Rusia, Polonia.
Cele mai cunoscute materiale geotextile pentru protecţia drenurilor produse la
noi în ţară sunt terasinul, netesinul, drenotexul, madrilul, filtexul.
Materialele filtrante sintetice au avantajul că se pot înfăşura pe tuburile riflate,
eliminându-se operaţia de pozare a filtrului, inclusiv obţinerea unei calităţi superioare
a lucrărilor executate.
Au dezavantajul unui preţ de cost ridicat şi a unei colmatări mai pronunţate în
anumite soluri.
70
Căminele se execută din diferite materiale sau elemente prefabricate cu
secţiunea transversală circulară sau pătrată.
Lucrările de protecţie se execută la traversarea de către reţeaua de drenuri a
drumurilor sau pentru protecţia înfundării de către rădăcini.
Pentru amortizarea trepidaţiilor provocate de circulaţia pe drum, se
realizează un strat protector de pietriş de 20-30 cm acoperit cu unul de argilă sau
beton.
Când există pericolul pătrunderii rădăcinilor în drenuri, se realizează
manşoane speciale la rosturilor tuburilor de dren.
71
- executarea racordării la colector sau la gurile de evacuare ;
- acoperirea drenului cu un prim strat de pământ de 10–15 cm (orbirea) ;
- astuparea tranşeei.
Tehnologia executării drenajului fără tranşee constă în principiu în
introducerea tuburilor de dren în sol printr-o fantă deschisă de organul de lucru al
maşinii de drenaj.
Execuţia manuală a drenajului are loc în cazul unor suprafeţe izolate. În
condiţiile ţării noastre perioada cea mai favorabilă pentru executarea drenajului este
iulie – noiembrie.
Pentru o bună funcţionare a drenajului şi o durată cât mai îndelungată,
execuţia lui trebuie făcută cu multă atenţie şi corectitudine; orice neajuns în execuţie
duce la întreruperea funcţionării sistemului de drenaj şi remedierile se fac cu mari
greutăţi şi cheltuieli.
72
7. COMBATEREA EROZIUNII SOLULUI
73
Se apreciază că anual se pierd prin eroziune, la nivelul globului, peste 76
miliarde tone de sol fertil, dintre care aproximativ 23 miliarde tone peste capacitatea
de refacere a unor straturi noi.
Eroziunea atrage după sine transformări majore ale proprietăţilor fizice,
chimice şi biologice ale solului.
Pierderile de recoltă înregistrate la principalele plante de cultură sunt direct
proporţionale cu gradul de eroziune a solului. Pe solurile cu erodare slabă sau
incipientă pierderile au ajuns la circa 10%, pe solurile cu eroziune puternică pierderile
au atins circa 25%, pe terenurile foarte erodate s-au înregistrat pierderi de recoltă de
circa 50%, iar pe solurile cu eroziune excesivă pierderile au ajuns până la 100% .
Eroziunea solului a creat probleme agricultorilor, din timpuri îndepărtate.
Există dovezi, încă din antichitate, care menţionează învăţăminte preţioase pentru
executarea lucrărilor de combatere a eroziunii solului.
Suprafeţele afectate de eroziune au ajuns, pe plan mondial, spre sfârşitul
mileniului doi, la circa 700 milioane hectare, ceea ce reprezintă circa o treime din
totalul suprafeţelor degradate.
În România, eroziunea solului a fost avută în vedere multă vreme, doar în
zonele silvice. Abia în secolului al XIX-lea Ion Ionescu de la Brad atrage atenţia
asupra pericolelor generate de eroziune.
Se apreciază că din cele aproximativ 15 milioane ha teren agricol din
România, peste 6 milioane sunt situate pe pante mai mari de 5 %, fiind expuse, prin
urmare, eroziunii.
Ca urmare a unor cauze multiple, naturale şi artificiale, între care se
evidenţiază îndeosebi precipitaţiile, oscilaţiile de temperatură, tipul de sol şi, mai
ales, intervenţia adesea necugetată a omului (intervenţie favorizată de fărâmiţarea
excesivă a terenului în parcele mici, pe care lucrările se execută, de obicei, fără
respectarea normelor minime de prevenire a eroziunii), suprafeţele afectate de
eroziune au crescut considerabil în ultimii ani, în majoritatea judeţelor României.
Intensificarea eroziunii solului este diferită de la o zonă la alta, de la un tip de
sol la altul. Cercetările întreprinse în ultimii ani au evidenţiat că 2,6% din suprafaţa
agricolă a României poate fi afectată de o eroziune foarte puternică, 19% de o
eroziune moderată, 3% de o eroziune slabă şi 57,4% de o eroziune neapreciabilă.
74
Eroziunea prin picături (eroziune prin impact sau prin împroşcare), se
evidenţiază îndeosebi pe terenurile în pantă, sub acţiunea picăturilor de apă, la
impactul acestora cu solul, în timpul precipitaţiilor sau irigării prin aspersiune. La
impactul cu solul, picăturile de apă contribuie la sfărâmiţarea şi distrugerea
agregatelor de structură, apoi la împrăştierea şi la transportul particulelor de sol.
Intensitatea eroziunii depinde de panta terenului, de caracteristicile solului şi de felul
precipitaţiilor.
Modul în care este influenţat procesul de eroziune de către pantă şi de direcţia
de cădere a picăturilor de apă, se prezintă în figura 7.1, iar efectul în trepte succesive
în cazul în care o singură picătură loveşte solul este prezentată în fig.7.2.
76
cu înaintare de circa 1-3 m pe an; ravene cu dezvoltare puternică, având înaintarea
de peste 3 m pe an.
După stadiul de dezvoltare, ravenele pot fi: ravene active în stadiu incipient;
ravene active în stadiu evoluat; ravene stabilizate parţial; ravene stabilizate.
După torenţialitate se deosebesc: ravene excesiv de torenţiale; ravene
mijlociu torenţiale; ravene practic netorenţiale.
Torenţii sunt cursuri de apă formate, de obicei, în urma ploilor torenţiale sau a
topirii zăpezii. Se caracterizează prin viituri mari, de scurtă durată şi cu o încărcătură
ridicată în materiale erodate. Turbiditatea torenţilor poate depăşi 50 g/l.
O formaţiune torenţială este constituită dintr-un bazin de recepţie, o reţea de
scurgere şi o zonă de depunere şi poate avea în componenţă numai o ravenă,
vâlcea, vale etc. Sau poate fi ramificată, cuprinzând mai multe formaţiuni ale eroziunii
în adâncime. Torenţii sunt mai răspândiţi în zonele montane şi pe pajiştile puternic
degradate.
77
Intensitatea şi durata procesului de eroziune sunt influenţate de caracteristicile
fiecărui factor în parte, dar şi de interacţiunea dintre doi sau mai mulţi factori.
78
Precipitaţiile. Sunt cele care determină, prin volumul lor, prin caracterul
torenţial şi prin repartiţia în teritoriu, amploarea scurgerilor şi, implicit, a eroziunii pe
terenurile în pante. Un rol însemnat în procesul eroziunii îl au, de asemenea,
zăpezile. Topirea acestora, în primăvară, poate avea efecte dintre cele mai grave
asupra solului de pe versanţi.
Agresivitatea precipitaţiilor, în procesul de eroziune, depinde de intensitatea
acestora, respectiv de raportul dintre volumul precipitaţiilor şi durata acestora.
Temperatura – influenţează procesul de eroziune sub două aspecte: fizic, prin
producerea îngheţului şi dezgheţului, fenomen care afectează structura solului, şi
chimic, favorizând descompunerea rocilor. Primăvara, temperaturile ridicate
contribuie la topirea zăpezii şi la creşterea pericolului de eroziune a solului.
Solul – reprezintă, prin gradul de rezistenţă la acţiunea distructivă a apei în
mişcare şi prin capacitatea sa de înmagazinare a apei, un factor important al
eroziunii.
Desprinderea şi transportul particulelor de sol, sub acţiunea picăturilor de
ploaie şi apei aflate în scurgere la suprafaţă, este un proces care se desfăşoară într-
o măsură mai mare sau mai mică, proces care se exprimă prin gradul de
erodabilitate. Acesta este influenţat de tipul de sol, de mărimea şi stabilitatea hidrică
a agregatelor de structură, de compoziţia granulometrică, greutatea volumetrică a
solului şi a rocii de solificare, gradul de eroziune, conţinutul solului în humus etc.
Vegetaţia – are importanţă în prevenirea, diminuarea sau stoparea procesului
de eroziune, prin interceptarea picăturilor de ploaie, prelucrarea unei mari părţi din
energia cinetică a acestora, reţinerea pe aparatul foliar a unei însemnate cantităţi de
apă şi disponibilizarea ei ulterioară pentru plante; reducerea vitezei de curgere a apei
la suprafaţa solului, ca urmare a asperităţilor determinate de tulpinile plantelor,
îmbunătăţirea structurii şi porozităţii solului; fixarea solului de către rădăcini etc.
Cel mai mare grad de protecţie a solului este asigurat de vegetaţia lemnoasă,
urmată de vegetaţia ierboasă şi de culturile de câmp.
Vegetaţia naturală, care este reprezentată de păduri, păşuni şi fâneţe şi care
ocupă peste 44% din suprafaţa României, ar putea asigura o bună protecţie
antierozională, atâta timp cât omul nu ar interveni neraţional în exploatarea sa.
O situaţie deosebită, complexă, prezintă vegetaţia cultivată, care afectează
procesul de eroziune în funcţie de specificul fiecărei culturi în parte. Cea mai bună
protecţie este oferită de graminee şi leguminoasele perene cultivate în amestec şi
utilizate ca fâneaţă, dar cu bune rezultate asigură şi alte culturi dese, îndeosebi
cerealele de toamnă: grâul, orzul, secara.
O protecţie medie asigură ovăzul, mazărea, inul şi culturile furajere anuale
dese.
În categoria culturilor slab protectoare împotriva eroziunii solului, se înscriu
prăşitoarele: porumbul, cartoful, sfecla de zahăr etc.
79
modificările peisajului geografic determină, la rândul lor, modificări ale climei sau ale
formelor de relief, cu efecte negative asupra solului.
80
Pierderile de apă din sol sunt cu până la 70 % mai mici pe terenurile arate pe
direcţia curbelor de nivel decât pe cele arate din deal în vale, iar pierderile de sol de
2-9 ori mai mici.
Rezultatele cercetărilor realizate de Neamţu T. (1976), sunt apropiate de cele
citate (tabel 7.2).
Tabelul 7.2
Influenţa direcţiei de arat asupra eroziunii solului în Podişul Central Moldovenesc
Fig.7.3. – Sistemul de
cultură în fâşii:
A-cultură bună protectoare;
B-cultură slab protectoare
81
Stabilirea lăţimii fâşiilor, care are importanţă esenţială în influenţarea
procesului de eroziune, se face în funcţie de mărimea pantei terenului, de gradul de
erodabilitate a acestuia şi de structura culturilor, pe baza criteriului vitezei critice de
eroziune şi a criteriului eroziunii medii anuale admisibile. Cele mai răspândite relaţii
sunt cele prin care se determină distanţa critică de eroziune pe baza criteriului
eroziunii medii anuale admisibile.
Pe baza acestui criteriu, luându-se în calcul o valoare a eroziunii admisibile de
6 t/ha/an, lăţimea fâşiilor se calculează pe baza formulei universale a eroziunii, astfel:
6
L0,3
K S C C s 1,36 0,97i 1,138i 2
Ţinând seama de mărimea pantei şi de gradul de erodabilitate a solului,
Stănescu P., a recomandat pentru calculul lăţimii fâşiilor următoarelor relaţii:
L = 10(2,22-0,03 i) - pentru solul cu grad redus de erodabilitate;
L = 10(2,15-0,03 i) - pentru soluri cu erodabilitate mijlocie;
L = 10(2,05-0,03 i) – pentru soluri cu grad mare de erodabilitate;
în care:
L este lăţimea fâşiei (m);
i – panta versantului (%).
Valorile orientative ale lăţimii fâşiilor, calculate după relaţiile produse de
Stănescu P., sunt prezentate în tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
Valorile orientative ale lăţimii fâşiilor cultivate (m) în funcţie
de mărimea pantei şi de rezistenţa solului la eroziune
Panta (%) Lăţimea fâşiilor (m) pentru soluri cu erodabilitate:
mică mijlocie mare
5-10 117-83 100-71 79-56
11-15 78-59 66-50 52-40
16-25 55-30 47-25 37-20
82
Fig.7.4 – Culturi în benzi înierbate:
A-fâşii cultivate; B-benzi înierbate
Sistemul de cultură cu benzi înierbate poate filtra până la 60 % din solul care
se scurge din fâşiile cultivate.
Rolul benefic al sistemului a fost pus în evidenţă şi prin experienţele realizate
în România.
În condiţiile din Transilvania s-a stabilit că prin introducerea benzilor înierbate
se realizează o reducere a eroziunii solului de până la 85 % în timp ce în Podişul
Central Moldovenesc pierderile de sol înregistrate au fost de 3-4 ori mai mici pe
terenurile amenajate cu benzi înierbate decât pe terenurile neprotejate.
Dimensionarea benzilor se face, în general, după acelaşi criteriu ca în cazul
fâşiilor, avându-se în vedere pierderile medii anuale admisibile de sol la hectar.
Lăţimea benzilor se situează de obicei între 4-6 m, dar poate creşte pe solurile
puţin rezistente la eroziune, pe versanţi cu profil convex în treimea inferioară.
Lăţimea fâşiilor mărginite de benzi înierbate poate ajunge până la 250 m, pe
solurile rezistente la eroziune, când proporţia culturilor prăşitoare, slab protectoare a
solului, este mică.
În funcţie de mărimea pantei, distanţa de amplasare a benzilor înierbate, care
reprezintă de fapt lăţimea fâşiilor, poate să se stabilească între limitele cuprinse în
tabelul 7.4.
Tabelul 7.4
Distanţa de amplasare a benzilor înierbate
Panta terenului (%) Lăţimea fâşiilor (m)
8-12 250-150
12-16 150-50
peste 16 sub 50
84
Tabelul 7.5
Specii şi amestecuri de ierburi perene folosite în benzile înierbate
(după Popa A. şi colab.)
Precipitaţii Intensitatea Speciile şi proporţiile acestora în amestecurile
medii anuale eroziunii formate
(mm) solului
Sub 500 mm Moderată Lucernă 60% + golomăţ, ovăscior sau pir 40%
Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40% sau
sparcetă, ghizdei 60% + obsigă nearistată 40%
Peste 500 mm Moderată Sparcetă 60% + golomăţ 40%
Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40%
86
Agroterasele sunt lucrări de modelare în trepte a pantei versanţilor cu scopul
de reţinere a scurgerilor, prevenirii şi combaterii solului şi de îmbunătăţire a condiţiilor
de exploatare a terenului.
Se recomandă pe pante uniforme, cuprinse între 15 şi 30 %.
Lăţimea platformei se stabileşte în raport de panta terenului şi de gradul de
erodabilitate a solului. Astfel, pe pante de 15-20 % şi pe soluri rezistente la eroziune
lăţimea platformei se stabileşte de 30-50 m, iar pe pante de 20-30 %, cu soluri mai
puţin rezistente la eroziune, de 10-20 m.
La stabilirea lăţimii platformei trebuie să se aibă în vedere ca acestea să
reprezinte un multiplu al lăţimii maşinilor de semănat, a celor de întreţinere şi de
recoltare a culturilor.
Înălţimea maximă a taluzurilor nu trebuie să depăşească 1,5-2 m.
Agroterasele se pot executa cu buldozerul, grederul sau cu alte maşini
terasiere. Se pot executa şi prin arături repetate pe curba de nivel, folosindu-se
pluguri obişnuite sau pluguri reversibile. Pentru aceasta este necesar ca arăturile să
se facă pe fâşii cu lăţimea egală cu a platformelor, lăsându-se între ele benzi nearate
care ulterior vor deveni taluzuri.
Trebuie să se aibă grijă ca panta transversală iniţială a platformelor să nu
depăşească 8-10 %, adică egală cu panta la care eroziunea nu este periculoasă.
Cu timpul, prin simple arături cu răsturnarea brazdelor în aval, se înregistrează
creşteri ale înălţimii taluzului cu cca. 5 cm/an, fapt ce determină micşorarea treptată a
pantei transversale a platformei până la obţinerea unei platforme orizontale.
Pentru formarea agroteraselor este necesar un număr de arături care depinde
de mărimea pantei versantului, de tipul de sol, de mărimea şi intensitatea
precipitaţiilor, de panta şi lăţimea platformelor teraselor ce urmează a fi construite
(tabelul 7.7).
Cercetările efectuate în domeniul combaterii eroziunii solului prin agroterasare
(S.C.C.C.E.S. Perieni, S.C.A. Turda etc.) au evidenţiat, pe lângă sporurile mari de
producţie care se obţin după amenajare, posibilitatea de mecanizare a principalelor
lucrări agricole şi, îndeosebi, reducerea pierderilor de sol de 2-10 ori.
Tabelul 7.7
Numărul de arături adânci necesare pentru realizarea agroteraselor cu platformă
înclinată (8 %) spre aval (după Savu P., 1992)
Lăţimea Panta terenului (%)
platformei 15 20 25
(m)
10 4-5 6-7 7-8
15 9-10 12-17 15-17
20 15-18 22-24 26-28
25 21-23 25-28 -
30 25-29 - -
40 34-38 - -
87
având taluzul de umplutură cu înălţimea de 0,5 – 0,7 m şi platforma orizontală (sau
înclinată spre aval cu 1-3 %), cu lăţimea de 4-6 m.
Aceste terase alternează cu porţiuni de versant neterasate, dar nivelate, de
diferite lungimi, în funcţie de panta terenului şi tipul de sol:
- 20–40 m la pante de 15-20 %;
- 15-20 m la pante de 20-25 %;
- 10-15 m la pante de 25-28 %;
Dimensiunile minime se adoptă în cazul solurilor cu rezistenţă mică la
eroziune şi atunci când prăşitoarele ocupă o proporţie mare în cultură.
Deşi la început taluzurile acestor terase au ă înălţime mică (0,5-0,7 m), cu
timpul înălţimile acestora cresc şi de aceea se ia în considerare o lăţime a benzii
taluzului de 1,6-1,8 m.
Prin practicarea agroteraselor sau a teraselor banchetă pe terenurile arabile în
pantă s-au obţinut rezultate foarte bune privind protecţia solului împotriva eroziunii şi
sporirea producţiei.
Se recomandă ca lucrările de construire a teraselor banchetă să se execute
toamna, după recoltare.
Lucrările de regularizare a scurgerilor
Din această categorie fac parte, de obicei, valurile de pământ şi debuşeele.
Valurile de pământ pot fi de două feluri: de nivel (având rolul de a reţine
scurgerile) şi înclinate (cu rol de evacuare dirijată a scurgerilor).
Valurile de pământ sunt lucrări ce se execută de-a lungul curbelor de nivel sub
formă de coame sau spinări.
Se prevăd pe pante de până la 12-15 %, acolo unde versanţii sunt lungi şi
uniformi.
Un val prezintă o umplutură sub formă de coamă (spinare) şi un şanţ în faţa
coamei (fig.7.7).
88
Valurile înclinate se prevăd în zonele bogate în precipitaţii, pe terenuri cu
soluri mijlocii sau grele, unde valurile de nivel nu pot absorbi, în timp util, toată apa
provenită din precipitaţii.
Valurile înclinate au panta (în sens longitudinal) de maximum 1 %.
Evacuarea surplusului de apă trebuie să se facă în acest caz într-un debuşeu
natural sau artificial, bine consolidat, amplasat perpendicular pe curbele de nivel.
Lungimea valurilor înclinate până la debuşeu nu trebuie să depăşească 300-
500 m.
Distanţa dintre două valuri se stabileşte în aşa fel încât întreaga cantitate de
apă ce se scurge pe intervalul dintre valuri să fie reţinută de val fără apariţia
pericolului declanşării procesului de eroziune.
Această distanţă depinde de panta terenului şi de rezistenţa la eroziune a
solului.
Distanţa dintre valuri trebuie să fie mai mică decât distanţa critică de eroziune.
Distanţa critică de eroziune reprezintă depărtarea de la cumpăna apelor la
care scurgerea superficială începe să provoace eroziune.
Practic, distanţa dintre valuri este de:
30-40 m la pante mici, de aproximativ 5 %;
15-25 m la pante mari, de aproximativ 15 %;
În funcţie de rezistenţa la eroziune a solului, distanţa dintre valuri se stabileşte
astfel:
Tabelul 7.8
Distanţa între valuri în funcţie de rezistenţa la eroziune a solului
(după Vaisman, 1976)
Panta Distanţa pe orizontală între valuri
(%) Soluri slab Soluri mijlociu Soluri rezistente la
rezistente la rezistente la eroziune
eroziune eroziune
2 41 49 55
3 34 40 45
4 30 35 39
5 26 30 35
6 24 28 32
7 22 27 30
8 21 25 28
9 20 24 26
10 19 22 25
11 19 21 24
12 17 20 23
90
Tabelul 7.9
Vitezele maxime admisibile de scurgere a apei
pe debuşee înierbate (după Savu P., 1992)
Tipul de vegetaţie Panta Viteza maximă admisibilă (m/s)
longitudinală Soluri cu Soluri cu
a debuşeelor erodabilitate erodabilitate mare
(%) mică
Ţelină naturală foarte sub 5 2,4 1,8
bine încheiată 5-10 2,1 1,5
peste 12 1,8 1,2
Amestecuri de ierburi sub 5 1,5 1,2
5-10 1,2 0,9
Nu se recomandă pe pante mai mari de 10 %
Lucernă sau plante
furajere anuale cu sub 5 1,1 0,8
desime bună
Nu se recomandă pe pante mai mari de 8 %
Tabelul 7.10
Dimensiunile debuşeelor trapezoidale înierbate(după Moţoc M., 1975)
Suprafaţa
de
Tipul de sol i (%) b (cm) h (cm)
colectare
(ha)
0-2 Soluri slab rezistente la 2,5-5,0 1,5-2,0 25
2-6 eroziune, dar cu înierbare 1,2-2,5 2,5-3,5 30
6-9 bună 0,8-1,2 3,0-4,5 35
0-2 Soluri slab rezistente la 6,0-8,0 1,0-1,5 20
2-6 eroziune, dar cu înierbare 5,0-6,0 2,0-2,5 25
6-9 foarte bună 3,0-5,0 2,0-3,0 30
0-2 Soluri slab rezistente la 2,0-10,0 1,0-1,5 20
2-6 eroziune, dar cu înierbare 6,0-8,0 2,0-2,5 25
6-9 excepţională sau cu 4,0-6,0 2,0-3,0 30
brazde
Dimensionarea debuşeelor se face cu ajutorul relaţiilor folosite, de regulă, la
dimensionarea canalelor.
92
Lucrările de uniformizare (nivelare) şi modelare a terenului
Prin lucrările de uniformizare – modelare se urmăreşte îmbunătăţirea
condiţiilor de exploatare a plantaţiilor viticole, crearea posibilităţilor de mecanizare a
lucrărilor de întreţinere a culturii şi, fireşte, diminuarea pierderilor de sol prin eroziune.
Uniformizarea versanţilor are drept consecinţă modificarea formei acestora pe
două căi: prin decopertarea stratului fertil de sol de la suprafaţă şi fără decopertare.
Decopertarea se recomandă pe versanţii neuniformi, nedesţeleniţi şi pe cei cu
orizonturi profunde cu grad redus de fertilitate. Pe pante mai mari de 10 %
decopertarea se realizează concomitent cu lucrările de terasare. Operaţiunea de
terasare începe din aval şi continuă spre amonte.
Pe terenurile în pantă neuniforme şi pe loessuri, uniformizarea se va face fără
decopertare.
Trebuie reţinut că în zonele sărace în precipitaţii, terasele nu se vor construi
pe versanţii cu o pantă mai mare de 22 % iar în zonele subumede şi umede se va
evita construirea teraselor pe versanţii cu panta mai mare de 25-26 %.
La stabilirea elementelor dimensionale ale teraselor (fig.7.9) se va avea în
vedere: mişcarea unor cantităţi cât mai mici de terasamente: construirea unor taluzuri
de înălţimi reduse; realizarea unei suprafeţe cultivabile cât mai mari pe platforme;
executarea unor lucrări de zidărie cât mai puţine; corelarea valorilor elementelor
constructive obţinute prin calcule cu distanţele de plantare şi cu dimensiunile
maşinilor şi utilajelor de lucru; stabilirea unor valori ale dimensiunilor elementelor
constructive ale teraselor care să asigure soliditatea acestora, excluzând pericolul de
alunecare; consolidarea taluzurilor teraselor cu mijloace biologice sau mecanice
simple, accesibile, care să permită o bună întreţinere a acestora etc.
94
Orientativ, dimensiunile unor canale marginale drumurilor sunt prezentate în
fig.7.11.
95
La dimensionarea teraselor se are în vedere satisfacerea următoarelor
cerinţe:
să se realizeze volume de terasamente cât mai reduse, înălţimi mici
şi platforme cât mai late;
folosirea tuturor schimbărilor de pantă, obstacolelor şi formelor
naturale ale terenului care pot ajuta la amplasarea şi asigurarea
unui paralelism între terase;
elementele constructive ale teraselor trebuie să corespundă cu
distanţele de plantare ale culturilor şi cu gabaritul maşinilor agricole;
taluzurile să se încadreze în limitele 1/1-1/5;
înălţimea teraselor să se stabilească astfel: cu taluz înierbat – 1,50-
2 m, cu zid de sprijin – 2-2,5 m;
pe cât posibil lăţimea platformelor să fie constantă în interiorul unei
tarlale;
panta transversală a platformelor să fie de 3-5 % şi în mod
excepţional până la 8 %;
înclinarea longitudinală a teraselor să nu depăşească 3 %.
Terasele individuale – se amenajează pe versanţii cu pante mari, de peste 20
%, cu denivelări mari, unde nu există posibilitatea construirii unor terase continui.
Platformele acestor terase se amenajează doar în jurul pomului pe o rază de
1-2 m. Forma teraselor individuale este circulară sau rectangulară (fig.7.12).
96
Pentru a li se mări capacitatea de reţinere a apei sunt prevăzute în aval cu un
diguleţ.
În plantaţiile de pomi canalele se amplasează pe intervalul dintre rânduri (la
mijlocul intervalului) fiind însoţite adesea de benzi înierbate sau de arbuşti.
Canalele înclinate se amplasează sub un anumit unghi faţă de curbele de
nivel. Au rolul principal de evacuare dirijată a scurgerilor.
Panta longitudinală a canalelor înclinate este de 0,5-3 %. Apa este dirijată
spre debuşeu, iar din debuşeu într-un emisar sau recipient. Distanţa dintre două
canale este, în mod obişnuit, de 25-35 m, în funcţie de panta terenului şi se
determină la fel ca în cazul valurilor.
Debuşeele sunt canale ce se amplasează pe linia de cea mai mare pantă,
urmărind traseele depresionare de pe versant. Au rolul de a colecta şi evacua dirijat,
spre emisar, apa din reţeaua canalelor de coastă.
Pot avea secţiune parabolică, trapezoidală sau triunghiulară.
La trasarea debuşeelor se au în vedere următoarele: amplasamentul şi
secţiunea transversală a debuşeului să asigure condiţii favorabile pentru execuţia
mecanică a lucrărilor de întreţinere a plantaţiilor, să aibă traseul cât mai scurt şi pe
cât posibil rectiliniu pentru a nu stânjeni parcelarea plantaţiei; să nu scoată din
circuitul agricol suprafeţe prea mari de teren; să asigure evacuarea debitului provenit
de pe suprafaţa aferentă fără a exista pericolul degradării acestuia sau a altor
suprafeţe învecinate.
Debuşeele pot avea secţiunea de scurgere consolidată biologie (înierbată),
consolidată mecanic (prin betoane sau cu zidărie de piatră) şi mixt.
Debuşeele înierbate au secţiunea parabolică sau trapezoidală şi se execută
cu taluzuri line (1/3-1/5) şi cu lăţimea la bază mai mare de 1 m pentru a putea fi
traversate de maşini şi pentru ca viteza apei să nu depăşească 1-1,5 m/s.
În cazul pantelor şi debitelor mari se execută debuşee având secţiunea
trapezoidală sau rectangulară, cu ruperi de pantă sub formă de căderi, consolidări
din piatră sau beton etc.
Dimensionarea debuşeelor se face în funcţie de mărimea debitului de
transport (Q) şi de viteza admisibilă a apei. Viteza maximă admisibilă se adoptă în
funcţie de tipul de consolidare a debuşeului (0,5-1,5 m/s pentru înierbat şi până la 5
m/s pentru consolidat mecanic).
97
În zonele cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, pe soluri grele şi terenuri
predispuse alunecărilor, canalele de nivel sunt înlocuite cu canale de coastă înclinate
care au rolul de a intercepta apa de scurgere de suprafaţă şi de a o evacua în afara
vârfului ravenei, de obicei în debuşee.
Lucrări de amenajare a vârfului ravenelor
De cele mai multe ori scurgerile din bazinul de recepţie nu pot fi reduse în
întregime şi ca urmare ravena continuă să se dezvolte în cele trei dimensiuni.
Înaintarea ravenei poate pune în pericol o construcţie, un drum etc. Fapt care
impune oprirea înaintării acesteia.
Consolidarea vârfului ravenei se poate face prin înierbări sau împăduriri, dacă
lucrările din bazin reuşesc să reţină toată scurgerea.
Dacă accesul apei s-a oprit doar parţial şi dacă înălţimea la vârf a ravenei este
mai mică de 3-4 m, consolidarea acesteia se poate realiza prin umplerea cu pământ
în amestec cu gunoi şi paie, prin terase cu gărduleţe sau prin folosirea de saltele de
fascine (fascinele sunt mănunchiuri de nuiele).
Când debitul de acces este mare iar ravena periclitează obiective economice
importante, se pot folosi pentru consolidarea vârfului lucrări mai costisitoare cum
sunt:
zidurile de sprijin cu disipator de energie (pentru înălţimi ale
vârfului până la 2-3 m);
căderi în trepte sau instalaţii de curent rapid ( din zidărie de
piatră sau beton) în cazul unor adâncimi de peste 3-4 m.
98
Fig.7.13 – Amplasarea perdelelor de protecţie în jurul ravenei
În punctele supusă spălării mai accentuate şi în zonele în care malurile au
tendinţe de surpare se lasă o fâşie care se înierbează.
Pentru perdeaua forestieră trebuie alese specii de arbori şi arbuşti de talie
joasă, care drajonează şi cresc în tufe. O astfel de perdea contribuie la micşorarea
vitezei apei pe versant, favorizând reţinerea şi infiltrarea apei în sol. Astfel, pentru
rândurile dinspre ravenă se recomandă specii care drajonează (vişinul, sălcioara,
cătina, alunul), în zona de mijloc specii de arbori şi arbuşti (stejarul, salcâmul, ulmul,
paltinul, lemnul câinesc), iar în rândurile exterioare, arbuşti cu ghimpi (măceşul,
păducelul), pentru a constitui un obstacol în calea animalelor.
După încetarea înaintării în adâncime a ravenei, malurile continuă să se surpe
datorită înclinării mari pe care o au.
Pentru a asigura stabilitatea malurilor se preconizează taluzarea acestora cu o
înclinare egală cu valoarea unghiului taluzului natural). Pământul săpat se aruncă pe
fundul ravenei, ridicându-i acestuia cota (fig.7.14).
După ce s-a executat săpătura, se nivelează malul şi se acoperă cu un strat
de sol fertil în grosime de 6-8 cm, după care se înierbează sau se împădureşte.
Pentru fixarea taluzurilor la ravenele adânci se pot folosi şi brazdele de iarbă.
Consolidarea taluzurilor ravenelor adânci şi cu înclinări mari se poate realiza
cu ajutorul garnisajelor şi a gărduleţelor.
99
Garnisajele – sunt lucrări simple care constau dintr-un strat în grosime de 10-
15 cm format din crengi, mărăcini, răchită, coarde de viţă-de-vie, buruieni care au
tulpini mai lignificate etc.(fig.7.15).
Fig.7.15 – Garnisaje
Cu acest strat se acoperă taluzul şi se fixează cu ajutorul unor ţăruşi bătuţi în
pământ pe o adâncime de cel puţin 50 cm.
Consolidarea prin gărduleţe de nuiele se recomandă pe malurile ravenei sau
pe versanţii cu pantă mare (abrupţi), cu soluri uşoare.
Gărduleţele se execută din împletituri de nuiele verzi, sprijinite pe pari. Parii au
lungimi de 0,6-0,8 m şi diametrul de 4-8 cm. Gărduleţele au înălţimea de 20-40 cm.
Pentru execuţia gărduleţelor, în lungul curbelor de nivel, pe direcţia acestora
se sapă câte un şanţ cu adâncimea de 10-25 cm, în care se bat parii la distanţe de
40-60 cm, în aşa fel încât să se poată împleti nuiele de 2-3 m lungime şi 1-3 cm
grosime.
Pentru a se încastra bine lucrarea în pământ, se recomandă ca împletitura să
înceapă de la fundul şanţului şi să continue deasupra terenului pe o înălţime de 10-
20 cm. În spatele împletiturii se aşează pământul care a rezultat din săpătura
şanţului.
Construcţia gărduleţelor se face primăvara sau toamna, folosindu-se
materialul în stare verde (plop, salcie, răchită etc.) care poate să-şi continue
vegetaţia, asigurând astfel o stabilitate mai mare a lucrărilor.
Gărduleţele au o durată scurtă de funcţionare, mai ales când se execută din
material uscat. După 3-4 ani nuielele putrezesc, iar funcţia de reţinere va fi preluată
de plantaţia forestieră care s-a înfiinţat concomitent cu gărduleţele.
Lucrări de consolidare a fundului ravenelor
Consolidarea fundului ravenelor se realizează prin:
împăduriri;
executarea de lucrări transversale.
Împăduririle – se folosesc atunci când fundul ravenei prezintă o oarecare
stabilitate. În zonele mai umede se vor folosi specii forestiere ca: arin, oţetar, plop,
răchită, iar în cele mai secetoase: salcâmul, sălcioara, păducelul, ulmul, măceşul etc.
Lucrările transversale – se execută perpendicular pe direcţia de scurgere
apelor.
Prin executarea acestor lucrări se creează condiţii de depunere în spatele lor
a materialelor solide transportate de apă, reducând panta fundului şi deci viteza de
scurgere.
Lucrările transversale realizează un profil longitudinal în trepte care asigură
disiparea curentului de apă la fiecare cădere. În executarea acestor lucrări este
100
important să se cunoască: panta proiectată (panta de compensaţie), înălţimea
lucrărilor, distanţa dintre lucrări, numărul lucrărilor.
Lucrări transversale uşoare
Cleionajele - se prezintă sub forma unor garduri de nuiele aşezate transversal
pe firul ravenelor sau ogaşelor.
Din punct de vedere constructiv cleionajele pot fi simple (pe un singur rând)
sau duble (pe două rânduri).
Cleionajele simple – se construiesc astfel: în punctul de amplasare,
perpendicular pe firul ravenei şi în maluri (în maluri pe 1-2,5 m lungime pentru
încastrarea lucrării) se execută un şanţ lat de 30-40 cm şi adânc de 50-80 cm. În
acest şanţ, la distanţe de 60-80 cm se bat în pământ pari de salcâm, stejar, pin etc.
De 2-2,5 m lungime, cu diametrul de 12-14 cm, care rămân deasupra liniei fundului la
o înălţime egală cu cea a lucrării. Împletirea nuielelor pe pari începe cu cel puţin 15-
25 cm sub nivelului fundului albiei. Până la nivelul fundului ravenei se vor folosi
nuiele de salcie iar la suprafaţă nuiele de stejar, alun, plop etc. După ce s-a executat
împletitura până la nivelul albiei, şanţul se umple cu pământ care se tasează foarte
puternic. Împletitura trebuie să fie cât mai deasă şi strânsă în pari, iar repartizarea
vârfurilor de nuiele să se facă uniform pe toată lungimea.
Se construieşte apoi radierul prin aşezare transversal, în aval de cleionaj, a
două sau mai multe rânduri de fascine (fig.7.16).
101
apei. Deversorul se realizează prin înclinarea ce se dă împletiturii din nuiele dinspre
aripi spre centru (fig.7.17).
102
Fig.7.18 – Fascinaje simple
Garnisajele sunt cele mai simple lucrări care se execută pe ravenele cu debite
mici de viitură şi cu eroziune redusă la fund.
Garnisajele constau dintr-o saltea de crengi sau alte materiale lemnoase care
se fixează prin prăjini transversale şi pari care se bat 1 m în pământ. Crengile se
aşează cu vârfurile înspre amonte în strat de 0,5 m. Printre crengi se aşează şi
lăstari de salcie.
Garnisajele, prin rugozitatea mare pe care o au reduc viteza apei şi
favorizează depunerea aluviunilor. După ce se colmatează fundul, se plantează cu
specii forestiere.
Lucrări transversale grele
Pragurile – sunt lucrări transversale cu înălţimea sub 2 m, iar barajele sunt
lucrări cu înălţimea de peste 2 m.
Pragurile se construiesc, de obicei din lemn cu piatră (aşa numitele căsoaie)
sau din piatră , iar barajele din gabioane, beton sau pământ.
103
Căsoaiele – constau din două panouri formate din trunchiuri de arbori,
consolidate transversal prin buşteni sau bile. Spaţiul dintre cele două rânduri ale
panourilor se umple cu piatră de carieră sau cu bolovani de râu (fig.7.20). La
executarea căsoaielor se va acorda o atenţie deosebită modului de îmbinare a bilelor
longitudinale cu cele transversale pentru a nu se crea spaţii mai mari de 10-15 cm.
Fixarea bilelor se face cu buloane (piroane).
Construcţia se prevede cu deversor, radier şi căptuşire de material în aval.
Fig.7.20 – Căsoaie
104
Fig.7.21 – Praguri din zidărie de piatră
Fig.7.22 – Gabioane
105
Vântul acţionează cu agresivitate îndeosebi asupra suprafeţelor neprotejate,
dezgolite de vegetaţie, pe care lucrările solului s-au executat neraţional şi excesiv
etc.
Pagubele pe care le produce eroziunea prin vânt afectează deopotrivă
suprafeţele agricole dar şi alte sfere de activitate. Astfel, mişcările de sol pot conduce
la modificarea reliefului, la distrugerea unor culturi prin dezvelirea seminţelor,
dezrădăcinarea plantelor sau îngroparea plantelor, la acoperirea cu nisip a unor căi
de comunicaţie, a unor zone locuite, la colmatarea canalelor de irigaţie, a celor de
desecare etc.
Alunecările de teren constituie una din formele cele mai grave de degradare a
terenurilor situate în pantă, constând în desprinderea unor mase de pământ şi
alunecarea acestora spre aval, ca urmare a acţiunii unor factori favorizanţi.
În România, suprafeţele afectate de alunecări, care ajungeau până la circa
800.000 hectare în anul 1975, s-au extins îngrijorător după 1990.
Chiar dacă alunecările de teren se manifestă, într-un grad mai mare sau mai
mic, pretutindeni pe terenurile în pantă, o frecvenţă mai mare a acestora se
înregistrează îndeosebi în Podişul Moldovenesc, Podişul Transilvaniei, Podişul Getic,
Subcarpaţii Răsăriteni şi Sudici (Budiu V., Mureşan D., 1996).
Tabelul 7.11
Clasificarea lucrărilor de combatere a eroziunii eoliene
106
Lucrări de ameliorare a terenurilor nisipoase
Nivelarea – modelarea – este lucrarea prin care se realizează o uniformizare
(în măsura posibilităţilor) a suprafeţelor cultivabile.
De obicei, formaţiunile create de vânt pe terenurile nisipoase (dune, interdune)
influenţează negativ desfăşurarea lucrărilor mecanice, aplicarea udărilor, fertilizarea
etc.
Nivelarea este posibilă doar atunci când diferenţele de nivel dintre dune şi
interdune nu sunt mari. Astfel, când diferenţele sunt mari, se execută doar o
modelare a terenurilor şi nu o nivelare propriu zisă.
Dat fiind că prin modelare se modifică mult caracteristicile solului, se
recomandă o fertilizare adecvată cu îngrăşăminte organice (30-60 t/ha) şi cultivarea,
timp de 1-3 ani, a unor plante care să fie folosite ca îngrăşământ verde: secară,
borceag, rapiţă, lupin.
Organizarea terenului - constă în împărţirea suprafeţei nivelate (modelate)
pe unităţi de lucru şi pe culturi.
Obligatoriu, latura lungă a solei se orientează perpendicular pe direcţia
vântului dominant.
Stabilirea reţelei de drumuri se realizează concomitent cu împărţirea terenului
în sole.
Paranisipurile – sunt mijloace mecanice (panouri) care folosesc la fixarea
nisipurilor, când consolidarea nu se poate realiza doar prin vegetaţie.
Dintre mijloacele mecanice utilizate fac parte: panourile ascunse, panourile
verticale şi panourile orizontale.
Panourile ascunse se folosesc, de obicei, pe terenurile pe care nu s-a făcut
nivelarea, fiind orientate pe linia curbelor de nivel.
Panourile verticale (paranisipurile verticale) au rol asemănător panourilor
ascunse, fiind, însă, mai înalte (l m faţă de 0,30-0,40 cm).
Sub protecţia panourilor, care au de regulă un caracter preventiv, se
recomandă cultivarea unor plante capabile să contribuie la consolidarea nisipurilor.
Paranisipurile verticale se clasifică, la rândul lor, în paranisipuri penetrabile,
impenetrabile şi semipenetrabile.
Paranisipurile orizontale reprezintă fâşii realizate din materiale diverse (nuiele,
vreascuri, trestie etc.) alternând cu fâşii plantate fie cu pomi fructiferi, fie cu arbori
care, la rândul lor, au rol de protecţie a solului.
107
se are în vedere ca acestea să prezinte o bună rezistenţă la acţiunea
microorganismelor din sol, să aibă o capacitate ridicată de reţinere a apei, să nu
afecteze germinaţia seminţelor şi dezvoltarea plantelor, să poată fi procurate la un
preţ accesibil.
Dintre preparatele chimice folosite în fixarea nisipurilor fac parte: bitumul,
asfaltul, bentonita, răşinile sintetice, uleiurile minerale, aracetul etc.
108
Cel mai adesea, alunecarea este generată de apa provenită din precipitaţii şi
de cea rezultată în urma topirii zăpezii, care umezind puternic pământul, determină
creşterea nivelului apei freatice. La rândul lor, apele curgătoare, cele de infiltraţie şi
apele subterane acţionează asupra forţelor de coeziune ale solului pe care le
slăbesc, determinând alunecarea.
Îngheţul – determină degradarea structurii rocilor, influenţând proprietăţile
fizico-mecanice ale solului şi implicit, stimulând declanşarea procesului de alunecare
a terenului.
Vibraţiile – produse ca urmare a unor şocuri, explozii, lovituri etc., pot
contribui, mai ales când se asociază şi alţi factori, la declanşarea procesului de
alunecare.
Factorul antropic (acţiunea omului) – reprezintă unul dintre factorii care pot
contribui într-un grad ridicat la declanşarea alunecărilor, atunci când se intervine
neraţional asupra unor dintre amenajările sau lucrările antierozionale, prin defrişări
neraţionale, prin desţelenirea unor suprafeţe aflate în pantă etc.
Tipul de sol – influenţează alunecările de teren, îndeosebi ca urmare a texturii
diferite. Cele mai expuse sunt solurile argiloase, loessurile, marnele, nisipurile etc.
Degradarea rocilor – prin alterare şi dezagregare contribuie la crearea
condiţiilor (formarea de fisuri în rocă, slăbirea rezistenţei rocilor etc.) pentru
declanşarea procesului de alunecare.
Dispunerea succesivă a straturilor permeabile şi a celor impermeabile –
reprezintă un factor favorizant considerabil al alunecărilor de teren. Când stratul
permeabil se umectează abundent iar stratul impermeabil dispus imediat în
profunzime este înclinat, se creează condiţii pentru pierderea stării de echilibru şi
deplasarea spre aval a stratului îmbibat cu apă.
Fisurile (crăpăturile) – care se produc în sol stimulează infiltrarea apei şi
îmbibarea stratului superficial care în momentul întrunirii şi altor factori favorizanţi, se
poate deplasa în aval, pe planul înclinat al stratului următor de sol, umectat şi el în
partea superioară dar impermeabil pentru apă.
Relieful (factorul edafic) – influenţează procesul de alunecare prin mărimea
pantei, prin expoziţie, gradul de frământare etc.
Vegetaţia – poate contribui la crearea unei rezistenţe a terenurilor în pantă la
alunecare.
Terenurile împădurite şi în general terenurile acoperite cu vegetaţie, sunt mai
puţin expuse alunecărilor decât terenuri arabile, mereu afânate şi neprotejate sau
protejate doar în mică măsură de culturi.
Clasificarea alunecărilor de teren
În funcţie de factorii care generează procesul de alunecare şi de modul de
manifestare a acestuia, se disting alunecări uscate şi alunecări umede de teren.
Alunecările uscate – se produc sub acţiunea gravitaţiei, fără aportul direct al
apei. Alunecările uscate sunt cunoscute şi sub denumirile de prăbuşiri, năruiri sau
surpări de teren. Prin astfel de alunecări, masa de pământ cade liber, amestecându-
se, fără să se producă o deplasare pe suprafaţa de alunecare. De obicei, astfel de
alunecări se produc în zonele muntoase, fără a afecta direct, decât în mică măsură,
suprafeţele agricole.
Alunecările umede (alunecările propriu-zise) – sunt o consecinţă a acţiunii
comune a gravitaţiei şi a apei. Alunecările umede nu se produc brusc, masa de
pământ nu cade liber ci parcurge o fază de evoluţie, deplasându-se pe o suprafaţă
de alunecare.
109
Evoluţia alunecării de teren prezintă mai multe faze (fig.7.23):
frontul de desprindere (cornişa alunecării) – A, care constituie limita dintre
masa alunecătoare şi partea superioară a terenului care rămâne nemişcat;
masa alunecătoare (corpul alunecării) – B, este masa de teren desprinsă şi
deplasată în aval;
suprafaţa de alunecare (patul, terenul care rămâne nemişcat) – C, este stratul
impermeabil pe care se deplasează masa alunecătoare;
baza alunecării – D.
110
O importanţă esenţială o are identificarea la timp a cauzelor care favorizează
alunecările de teren şi aplicarea treptată pe baza unei documentări temeinice, pe
baza studiilor pedologice, litologice, hidrogeologice etc., a unor lucrări complexe, al
căror efect se manifestă, la rândul lui, pe parcurs, în timp.
Împădurirea versanţilor reprezintă o măsură la îndemână, veche şi eficientă,
de consolidare a acestora. Se preferă, pentru plantare, specii cu bună înrădăcinare,
cu grad rapid de dezvoltare, mari consumatoare de apă.
Lucrările de împădurire pot fi însoţite de lucrări de drenare şi colectare a apei
aflate în exces pe versanţi.
În mod obişnuit, pe terenurile agricole, drenurile se amplasează la adâncimea
de 1,50-2,50 m dar, în cazul alunecărilor de adâncime, reţeaua de drenaj poate fi
amplasată la 5-6 m adâncime, în funcţie de profunzimea stratului impermeabil.
Fixarea drenurilor trebuie să se facă sub nivelul acvifer şi în amonte de linia
de desprindere a alunecării (fig.7.24).
Oprirea alunecărilor adânci, când panta terenului este prea mare, se poate
realiza prin drenarea versanţilor printr-o reţea de puţuri situate la nivele diferite şi
care comunică între ele prin conducte de beton (fig.7.25).
Rezultate bune în stabilizarea terenurilor alunecate s-au obţinut prin
amplasarea drenurilor sub malul de alunecare, linia drenurilor pornind în două pante
– când malul este concav, sau sub formă de „V” sub mal, continuând cu un dren pe
mijlocul suprafeţei – când malul este convex.
111
Fig.7.25 – Drenarea versanţilor cu alunecări prin puţuri şi conducte
drenante (după Ceauşu N. şi colab.)
112
8. IRIGAŢII
113
avantaje ca şi altele, justifică eforturile care se fac astăzi în lume pentru extinderea
suprafeţelor irigate.
8.2. Sistemul de irigaţie
Introducerea irigaţiilor pe o anumită suprafaţă impune realizarea unor lucrări
tehnice speciale cu ajutorul cărora se asigură captarea apei din sursă, transportul ei
pe terenul irigabil şi distribuţia la plante.
Sistemul de irigaţii este ansamblul unitar de construcţii şi amenajări împreună
cu instalaţiile şi echipamentele folosite la aplicarea udărilor, în scopul acoperirii
deficitului de umiditate din stratul activ de sol.
114
Reţeaua de colectare şi evacuare a apelor conduce în afara sistemului
surplusul de apă provenit din golirea reţelei de alimentare, din precipitaţii sau din alte
surse.
116
Indicii (indicatorii) calitativi ai apelor de irigaţie sunt următorii: indicatori salini:
reziduul salin, săruri minerale dizolvate (cloruri, sulfaţi şi sodiu), indicele CSR şi
indicele SAR; indicatori toxici şi/sau dăunători; indicatori microbiologici.
Reziduul salin se stabileşte prin calcul din însumarea conţinuturilor de sodiu,
magneziu, calciu, cloruri, sulfaţi, carbonaţi şi hidrocarbonaţi din apa pentru irigaţie.
Se exprimă în mg/dm3.
Indicele CSR (carbonatul de sodiu rezidual) se exprimă în me/dm3 şi se
calculează cu formula:
IndiceCSR HCO3 CO32 Ca 2 Mg 2
2 2
în care: HCO3 , CO , Ca
şi Mg 2 reprezintă conţinuturile de
hidrogenocarbonaţi, de carbonaţi, de calciu şi magneziu din apa de irigaţie.
Indicele SAR (Sodium adsorbtion ratio = raportul de adsorbţie a sodiului) se
bazează pe efectele antagonice ale sodiului pe de o parte şi ale calciului şi
magneziului pe de altă parte. Se calculează cu formula:
Na
Indice SAR
13,187 Ca 2 21,746 Mg 2
în care conţinuturile de sodiu, calciu şi magneziu se introduc în mg/dm 3.
În funcţie de reziduul salin, CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi, apa pentru
irigaţie se clasifică în următoarele patru clase de salinitate (tabelul 8.1).
Tabelul 8.1
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de reziduul salin,
indicele CSR şi conţinutul de cloruri şi sulfaţi
Denumirea Clasa de salinitate
indicatorului C1 C2 C3 C4
Reziduu salin, 160 500 1.500 3.250
mg/dm3 max.
Indicele CSR, me/dm3 0,63 1,25 1,90 2,50
max.
Cloruri (Cl-), mg/dm3 40 120 370 810
max.
2
Sulfaţi SO4 , 100 320 1.000 2.200
mg/dm3 max.
0,25 0,75 2,25 5,00
Conductivitatea
electrică
la 250C, S/cm max.
Subclasa de alcalizare
S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3 S1 S2 S3
Indicele SAR, 8,2 15,3 22,5 6,1 12,2 18,2 4,0 9,0 14,0 2,5 6,7 11,0
max.
Sodiu (Na)٭ 47 48 50 120 145 150 215 340 400 240 520 750
3
mg/dm
max.
subclasa S1 (alcalizare redusă), utilizabilă la majoritatea solurilor;
subclasa S2 (alcalizare moderată), utilizabilă pe soluri permeabile fără
amenajări speciale pentru spălare şi drenaj;
subclasa S3 (alcalizare ridicată), utilizabilă pe soluri permeabile cu
amenajări de spălare şi drenaj, precum şi cu aplicarea de
amendamente organice şi minerale.
În funcţie de indicatorii microbiologici, apa pentru irigarea culturilor agricole se
clasifică în trei categorii (tabelul 8.3).
Tabelul 8.3
Clasificarea apei de irigaţie în funcţie de indicatorii microbiologici
Denumirea Categoria
indicatorului M1 M2 M3
Bacterii coliforme max.100 peste peste
totale, 100... 100000 100000 ...1000000
nr.probabil/dm3
Bacterii coliforme absent max. 10000 peste
fecale sau 10000......1000000
Streptococi
nr.probabil/dm3
Bacterii din genul absent/1000 cm3 absent/500 cm3 absent/100 cm3
Salmonella
118
furajeră în stare proaspătă sau conservată prin congelare, murare, fără
prelucrare termică;
categoria M3, utilizabilă numai pe terenurile cu nivelul freatic situat la
mai mult de 4 m şi pentru culturile ale căror produse sunt prelucrate
termic industrial, precum şi pentru produsele vegetale nealimentare.
Calitatea apelor pentru irigaţie se mai poate aprecia şi după o serie de
indicatori practici. Astfel, se consideră ape bune pentru irigaţie, acele ape în care
cresc plante din genurile: Lemna, Nasturtium, Potamogeton, Veronica, Ranunculus,
Glyceria şi Butomus; ape mediocre: Rumex, Arundo, Cicuta, Lythrum, Mentha,
Scirpus, Jucus; ape necorespunzătoare: Carex, Nimphaca şi diferiţi muşchi.
Apele bune pentru irigaţie sunt, de regulă, pure şi limpezi, cu pietrişul curat,
albia şi malurile lipsite de materii vâscoase verzi, nu se formează vegetaţie târâtoare,
trăiesc în ele peşti de apă dulce şi broaşte.
119
necesar să sporească şi cantitatea de apă administrată solului. Deci aceşti factori
influenţează norma de irigare.
Norma de irigare
Reprezintă cantitatea totală de apă care se aplică unui teren în suprafaţă de
un ha cultivat cu o anumită plantă.
Se notează cu mt sau Mt şi se exprimă în m3/ha sau în mm.c.a.
Norma de irigare cuprinde cantităţile de apă, aplicate atât în perioada de
vegetaţie cât şi în afara ei:
mt m a s
în care:
m este norma de irigare din perioada de vegetaţie;
a – norma udărilor din afara perioadei de vegetaţie, udările de aprovizionare
sau de răsărire.
s – norma de spălare a sărăturilor din profilul solului.
de unde: m e t RI R f Pv
În cazul bilanţului în circuit deschis:
Ri Pv m AF e t R f
de unde: m e t Ri R f Pv AF
în care:
(e+t) este consumul de apă;
Ri – rezerva de apă din sol la 1.IV, numită şi rezerva iniţială;
Valori: la bilanţ închis sub CC cu 500-700 m3/ha;
la bilanţ deschis egal cu CC.
Rf – rezerva de apă din sol la l.X (rezerva finală are valori peste CO cu 500-
1000 m3/ha);
Pv - precipitaţiile utile din perioada caldă a anului. Se însumează valori de
peste 5 mm, dar şi cele sub 5 mm dacă sunt intercalate într-un şir de zile ploioase;
AF – aportul freatic;
Norma de irigare rezultată din aceste formule constituie norma netă.
Norma brută ia în considerare pierderile de apă din reţeaua de irigare.
m net.
m br.
s
în care:
s este randamentul sistemului de irigare: 0,50 – 0,98.
Valorile normei de irigare din perioada de vegetaţie sunt de 500-5000 m3/ha.
Norma de udare
Reprezintă cantitatea de apă ce se administrează solului la o singură udare.
Norma de udare poate fi:
din perioada de vegetaţie;
120
din afara perioadei de vegetaţie.
Norma de udare din perioada de vegetaţie se notează cu m şi se măsoară în
m3/ha sau în mm.c.a. Este numită obişnuit, normă de udare şi se defineşte, drept
cantitatea de apă ce se administrează solului pentru a-i ridica umiditatea actuală la
nivelul capacităţii de câmp.
Umiditatea actuală, cunoscută şi sub denumirea de provizie momentană de
apă a solului, determină mărimea normei de udare. Dacă umiditatea actuală este
redusă, deci solul este uscat, acesta necesită o normă de udare mărită; dimpotrivă,
dacă solul este umed, norma de udare este mai mică.
Din punct de vedere al umidităţii actuale norma de udare poate fi:
reală, când umiditatea actuală este oarecare;
optimă, când umiditatea actuală este la plafonul minim PM.
În condiţiile aplicării unui regim de irigare corect interesează norma optimă de
udare.
De aici rezultă o altă definiţie dată normei de udare şi anume:
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unui sol
pentru a-i ridica umiditatea actuală de la plafonul minim la capacitatea de câmp.
Conform acestei definiţii norma de udare se determină cu formula:
m CC PM
în care:
CC este capacitatea de câmp pentru apă a solului;
PM – plafonul minim al umidităţii optime.
Dacă PM şi CC se dau în % ms, transformarea lor în m3/ha se face conform
relaţiilor cunoscute:
CC m3 / ha 100 H DA CC % ms
PM m3 / ha 100 H DA PM % ms
în care:
H este grosimea stratului de sol care se umectează, în m;
DA – densitatea aparentă a solului, în t/m3.
Introducând aceste relaţii în formula iniţială a normei de udare rezultă:
m 100 H DA CC 100 H DA PM
de unde: m 100 H DACC PM
Această relaţie reprezintă norma netă de udare.
În timpul udărilor, indiferent de metoda de udare se înregistrează pierderi de
apă, chiar dacă se aplică un regim de irigare corect.
Pentru condiţiile naturale ale ţării noastre aceste pierderi pot fi considerate, în
medie, de 10 % din volumul de apă utilizat la irigaţie.
m
mbr net
u
în care:
u este randamentul de udare (0,90)
100 H DACC PM
mbr 110 H DACC PM
0,90
Din această relaţie se observă că norma de udare depinde de însuşirile fizice
şi hidrofizice ale solului (DA, CO, CC), de grosimea stratului de sol ce se umectează
121
(H), de provizia momentană a solului, respectiv de plafonul minim al umidităţii optime
(PM).
Norma de udare mai poate fi pedologică şi tehnologică.
Norma de udare pedologică este acea mărime calculată după indicii hidrofizici
ai solului, iar norma de udare tehnologică este acea normă care ţine seama de
caracteristicile instalaţiilor de udare.
În ceea ce priveşte mărimea H care se ia în considerare la calcularea normei
de udare, aceasta se stabileşte în funcţie de sistemul radicular al plantelor, adică de
grosimea stratului de sol unde este cuprinsă masa principală a rădăcinilor.
Mărimea H depinde de faza de vegetaţie a culturii. La începutul vegetaţiei
plantele au o înrădăcinare superficială, din care cauză necesită o normă de udare
redusă. Pe măsură ce plantele cresc şi se dezvoltă sistemul radicular, norma de
udare trebuie să fie mai mare.
În practică de cele mai multe ori se folosesc valorile medii ale grosimii stratului
de sol unde se dezvoltă rădăcinile plantelor, numit şi strat activ, oscilează între 0,50
m la fasole, spre exemplu, şi 1,25 la pomi şi viţă de vie.
Obişnuit, norma de udare oscilează între 200 şi 1000 m3/ha.
Normele de udare pot fi reduse şi variabile.
Despre ce este vorba ?
Uneori apar unele dificultăţi în aplicarea normelor de udare rezultate din
calcul, mai ales la udarea prin scurgere la suprafaţă unde normele sunt mari, sau pe
solurile cu însuşiri hidrofizice extreme.
În acest sens s-au efectuat experienţe cu norme de udare reduse, de
aproximativ 60 % din cea calculată (de exemplu: 450 m 3/ha) şi s-a constatat că astfel
de norme creează în sol o zonă cu umiditate mai scăzută, capabilă să înmagazineze
eventualele precipitaţii căzute.
Se elimină astfel riscul suprasaturării cu apă a solului în situaţia survenirii
ploilor în următoarele 3-5 zile de la aplicarea udării.
Reducerea raţională a normei de udare nu determină scăderi semnificative de
producţie.
Un singur dezavantaj: mutări ale conductelor de udare mai multe şi mai dese.
Alte experienţe s-au efectuat cu aplicarea de norme de udare variabile.
În acest caz s-a luat în calcul adâncimea de umezire (H) crescândă, în funcţie
de dezvoltarea sistemului radicular.
Aplicarea acestui mod de irigare a determinat sporuri de producţie de 15-20 %
datorat unui regim aerohidric al solului favorabil plantelor, în condiţiile unui număr
redus de udări şi a unei norme de irigare mai scăzute.
nr
m
m
Rezultatul se rotunjeşte la întreg, după care se procedează la corectarea
normei m
mcorectat nrrot m
Schema udărilor redă eşalonarea în timp a udărilor. Poate fi exprimată prin trei
cifre corespunzătoare a trei faze critice de vegetaţie, sau în şase cifre, fiecare cifră
reprezentând numărul de udări din fiecare lună a perioadei calde a anului.
De exemplu, la porumbul pentru boabe:
schema cu trei cifre: 121 ( o udare la 6-8 frunze, două udări la formarea
paniculului şi o udare la coacerea în lapte;
schema cu şase cifre: 001210 ( nici o udare în lunile aprilie şi mai, o
udare în iunie, două în iulie, una în august şi nici o udare în
septembrie).
124
Intervalul dintre udări
Intervalul dintre udări, sau timpul de revenire a udărilor pe aceiaşi suprafaţă
de teren, depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind consumul de apă prin
evapotranspiraţie şi precipitaţiile căzute.
Pentru culturile de câmp acest interval este în luna de vârf de 12-15 zile.
Formulele folosite sunt următoarele:
m
T
- Între două udări: ETz Pz
în care:
m este norma de udare;
ETz – consumul mediu zilnic;
Pz – precipitaţiile medii zilnice.
Rs PM
T
- Între semănat şi prima udare: ETz Pz
în care:
Rs este rezerva de apă din sol în momentul semănatului;
PM – plafonul minim al umidităţii solului
Durata udărilor
Depinde de metoda de udare folosită.
La brazde, spre exemplu:
mS
Tu
q
în care:
m este norma de udare;
S – suprafaţa irigată;
q – debitul de alimentare.
126
8-agregat de pompare mobil; a-udare prin scurgere la suprafaţă; b-udare
prin aspersiune
Reţeaua de distribuţie a apei este formată din canale distribuitoare de diferite
ordine, amplasate la distanţe de 1000-3200 m şi cu lungimi de 2000-5000 m până la
canalele distribuitoare de sector, care sunt ultimele ramuri, prezentând distanţe între
400-1200 m şi lungimi între 800-2000 m.
Canalele se execută în rambleu, debleu sau mixt, în funcţie de nivelul apei
impus de metoda de udare şi de reţeaua de ordin inferior.
În reţeaua de canale din pământ căptuşite, toate canalele permanente sunt
căptuşite cu îmbrăcăminte din diferite materiale, pentru reducerea pierderilor de apă
prin infiltraţii.
Construcţiile hidrotehnice pe reţeaua de canale, care asigură conducerea şi
distribuţia controlată a apei în toate sectoarele de irigaţie sunt: stăvilare, poduri,
căderi, apometre.
Amenajarea cu reţea de canale de pământ necăptuşite se folosesc la udarea
prin submersiune, iar în cazul udării prin scurgere la suprafaţă şi prin aspersiune,
numai în condiţii tehnice şi economice justificate.
Reţelele de canale căptuşite se folosesc la toate metodele de udare, cu
excepţia celor din amenajările din orezărie.
128
Fig.8.5 – Agregat termic de pompare
129
Brazdele de contur se trasează pe curbele de nivel sau pe o direcţie puţin
înclinată faţă de curbele de nivel pentru a evita eroziunea solului.
Brazdele mici însămânţate (corugate)
- corugatele se execută prin tasare imediat după semănatul culturii folosindu-
se tălpi de sanie sau roţi cu obada la profilul brazdei;
- se folosesc la irigarea culturilor semănate în rânduri dese (graminee,
lucernă, păşuni şi fâneţe);
- pe terenuri cu microrelief frământat şi cu pante de 2-10 %.
130
Distanţa între brazdele orizontale, normale şi de contur este în general, egală
cu distanţa între rândurile de plante. Acest element tehnic se stabileşte în funcţie de
mai multe criterii:
132
Echipamente de udare
Echipamentul de udare are rolul de a asigura distribuirea apei în cadrul
sectorului de irigaţie şi poate fi clasificat în:
I. Aripi mobile de udare – părţile componente (conducte, aspersoare,
accesorii) se cuplează între ele numai în perioada de funcţionare (I.I.A.M., I.I.A.);
II. Instalaţii speciale de udare în care părţile componente, de la pompă la
aspersor, formează un tot constructiv şi funcţional mobil (I.A.T.L., I.A.T. – 300,
I.A.D.F. 400, I.A.P. 450).
Acestea se împart în două grupe:
a. Instalaţii de aspersiune staţionare pe durata udării:
instalaţii de aspersiune cu cărucioare sau tălpi tractate longitudinal
(TOWE – line în S.U.A. şi Israel, I.A.T.L. în România);
instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal pentru culturi joase
şi înalte (Perrot în Germania, Voljanka în Rusia, Whell-line în Australia,
IAT 300 în România, Tri-matic în Franţa, Husky în Anglia, Nipru în
Rusia, IADF în România);
instalaţii cu aripi de aspersiune remorcate după udare (Sigma în
Cehia).
b. Instalaţii de aspersiune în mişcare pe durata udării:
instalaţii de aspersiune autodeplasabile în consolă
(Vermee, Miller în SUA, Perrotfrance în Franţa);
instalaţii de aspersiune autodeplasabile cu pivot central (de tip Rainger
7 SPP în Anglia, Irrifrance în Franţa, Fregata în Rusia, Gifford în SUA,
IAP 400 în România);
instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal (Square-Matic,
Zimmatic în SUA, DDA-100 în Rusia);
instalaţii cu aspersor gigant (Typhon în Franţa, Bauer în Austria,
Rollomat Perrot în Germania, Rain Bird în SUA, IATF-300 în România).
III. Agregate de pompare şi udare, care preiau apa din canalele de irigaţie şi
o refulează în aripi de udare prin aspersoare gigant.
Caracteristici tehnico-funcţionale:
a. Instalaţii de aspersiune staţionare pe durata udării
1. Instalaţii de aspersiune cu cărucioare sau tălpi tractate longitudinal (IATL
400).
Această instalaţie se compune dintr-o conductă de legătură în lungime de 54
m şi aripa de aspersiune (de ploaie) formată din tronsoane de Al de 6 m, cu sau fără
priză racord rapid pentru aspersor.
Tronsoanele se prind între ele prin cuplaje rapide.
Conducta de legătura permite alimentarea cu apă a mai multor poziţii de lucru
ale aripii.
Aripile de aspersiune au o lungime de 200-400 m şi sunt dotate cu aspersoare
(dispozitive care realizează pulverizarea apei).
Instalaţiile IATL se alimentează cu apă din reţeaua de canale sau din
conducte.
Din canale agregatele de pompare de tip APT preiau apa, generând totodată
şi presiunea de lucru.
Din conductele de joasă presiune instalaţia se alimentează de asemenea cu
ajutorul agregatelor APT care se branşează la hidrantul antenei.
133
Dacă conductele sunt de înaltă presiune instalaţiile se branşează direct la
hidrantul antenei.
O variantă a acestei instalaţii este IATL RTF (reţea tuburi flexibile).
La priza tronsoanelor aripii nu se instalează direct aspersoare, ci furtunuri de
diferite diametre şi lungimi. La capetele furtunului se montează aspersoarele. Se
măreşte durata de staţionare a aripii într-o poziţie de lucru.
2. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal pentru culturi
joase.
Aripa propriu-zisă constituie şi osia de rulare. Deplasarea pe o nouă poziţie de
udare se face transversal şi este asigurată de un motor termic propriu montat la
mijlocul aripei.
IAT-300 este fabricată în două variante de lungimi 300 m şi 400 m, echipată
cu aspersoare ASJ1-M sau ASM 6 pentru schema de lucru 18x24 m.
3. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversale pentru culturi
înalte.
Aripa propriu-zisă este suspendată la înălţime, pe cadre de susţinere
prevăzute cu roţi.
Instalaţia IADF are lungimea de 400 m şi diametrul de 125 mm şi este
susţinută de 17 cadre cu roţi. Roţile sunt acţionate electric.
Pe aripă, în dreptul cadrelor cu roţi, sunt amplasate conducte secundare
dispuse transversal cu lungimea de 12,5 m, la extremităţi fiind aspersoarele.
Suprafaţa udată într-o poziţie 2 ha.
b. Instalaţii de aspersiune în mişcare pe durata udării
1. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile în consolă. Cu aceste instalaţii se
face trecerea la aripile în mişcare continuă pe timpul udării, folosind energia
hidraulică.
În general, o instalaţie de acest fel se compune din două conducte
suspendate (2 console) montate pe un cadru cu roţi care ajută la deplasare şi care
foloseşte şi pentru susţinerea conductelor.
Consolele se rotesc în jurul unui ax.
O aripă are la extremitate un ajutaj cu duză mare, iar cealaltă aripă este
prevăzută cu mai multe duze de diametru redus.
Orientarea jeturilor este astfel concepută încât să poată realiza rotirea
hidraulic.
Cele 2 conducte sunt puse sub presiune prin cuplarea la un hidrant.
2. Instalaţii autodeplasabile cu pivot central
Suprafaţa udată de o aripă este un cerc cu raza cuprinsă între 150-700 m,
respectiv 7-180 ha.
În centrul cercului apa este refulată într-o conductă (aripa propriu-zisă) cu
lungime egală cu raza suprafeţei de udat.
Aripa propriu-zisă este echipată cu aspersoare ale căror caracteristici şi
densitate se măresc de la pivot către extremitate sau echidistante dar cu
caracteristici corespunzătoare.
Alimentarea instalaţiei se poate face de la un hidrant care realizează
presiunea necesară, de la un puţ forat sau altă sursă de apă pompată.
La noi în ţară se fabrică instalaţia I.A.P. 400.
Părţi componente: pivotul, conducta de udare (aripa) cu aspersoarele, cadrele
cu roţi, instalaţia electrică şi de automatizare.
134
Pivotul este format dintr-o conductă de oţel zincat, un cot şi un sistem de
susţinere realizat din 4 picioare.
Conducta de udare este montată pe un schelet metalic alcătuit din ferme şi
contravânturi.
Distanţa conductei faţă de teren este de 2,5 m.
Instalaţia lucrează la o presiune de 4,5 bari.
3. Instalaţii de aspersiune autodeplasabile transversal
Aceste instalaţii au aripa de aspersiune propriu-zisă suspendată pe cadre cu
roţi şi se deplasează transversal, lăsând în urmă suprafeţe udate de formă
rectangulară.
Lungimea aripii – 400-800 m.
Suprafaţa udată poate ajunge la 135-150 ha.
4. Instalaţii cu aspersor gigant
Aspersoarele gigant sunt acţionate de diferite tipuri de instalaţii, care după
aplicarea udării într-o poziţie intră în acţiune şi se autodeplasează.
IATF-300 – Instalaţii de aspersiune cu tambur şi furtun.
Lungimea conductei de udare (furtunului) este de 300 m.
Tamburul este situat pe un şasiu, pe tambur se înfăşoară furtunul în timpul
udării şi pe timpul transportului.
Dispozitivul de udare este alcătuit dintr-un cărucior cu 4 roţi pe care se
găseşte aspersorul ARS-2 (aspersor reactiv care udă în sector de cerc) cu 2 ajutaje.
La fiecare punct de lucru maşina de bază se branşează la hidrant, apoi
furtunul de pe tambur este derulat spre interiorul parcelei pe un culoar de 2,1 m
lăţime, trasat special.
Derularea se face prin tractarea cu tractorul, operaţia se încheie atunci când
pe tambur mai rămân înfăşurate 2 spire.
În acest moment se declanşează udarea.
În acelaşi timp cu udarea tamburul începe să se rotească datorită unui motor
hidraulic situat pe maşina de bază. Prin rotire furtunul se înfăşoară pe tambur
trăgând aspersorul aflat în funcţiune spre el.
În acest fel udarea se efectuează din mers, pe o fâşie cu lăţimea de 54 m şi
lungimea de 306 m (≈ 1,65 ha).
Agregatele de pompare utilizate la realizarea presiunii necesare funcţionării
aspersoarelor în sistemele de irigaţie sunt APT4-M, APT 50/60 şi RDN 150-250.
Alte tehnici ale irigaţiei prin aspersoare:
aripi de aspersiune cu funcţionare alternă;
aripi de aspersiune cu funcţionare în baterie;
aspersiune cu acoperire totală;
aspersiune în sistem fin;
aspersiune în sistem fin telescopic.
Primele trei tehnici ale aspersiunii folosesc aripi obişnuite de tip IIA,
echipamentul fiind semifix, montându-se la începutul sezonului de irigaţie, iar la
sfârşitul sezonului se trece în conservare şi reparaţie.
La ultimele două tehnici întreaga reţea este în subteran.
Acestea se utilizează limitat, pe suprafeţe ocupate de culturi valoroase.
Părţile componente ale aripilor şi instalaţiilor de udare
Aspersorul – reprezintă piesa cea mai importantă a unei aripi sau instalaţii de
aspersiune deoarece influenţează în cea mai mare măsură indicii calificativi –
funcţionali ai aspersiunii (intensitatea de udare, uniformitatea udării şi fineţea ploii).
135
În prezent la noi în ţară se fabrică următoarele aspersoare: ASJ-1M, AJR 1,
ASM-1, ASM2M, ASM 3, ARS-2, ASM-6, ASS-1M.
Aspersorul ASJ-1M este un aspersor cu şoc de joasă presiune cu un singur jet
cu duze de 5,6 şi 7 mm. Funcţionează în cerc complet, la presiuni cuprinse între 2 şi
4 daN/cm2.
Schema optimă de udare 18x18 m se foloseşte la aripile IIA şi IIAM.
Este compusă din trei subansamble:
corp inferior format din: corp inferior, pivot, garnituri, arcul de distanţare,
şaiba şi manşonul de protecţie;
subansamblul corp superior format din: corp superior, duze, ax, ştift,
garnitură;
subansamblul braţ oscilant format din: braţ oscilant, resort de revenire
şi inel de reglare.
Aspersorul AJR-1 este prevăzut cu duze de 4,5 şi 6 mm, are jet razant pentru
a se putea folosi la irigarea sub coroana plantaţiilor de pomi.
Aspersorul ASM-1 este cu şoc de presiune mediu, este prevăzut cu duze de
8,5; 10 şi 11,5 mm. Se foloseşte la irigarea solurilor cu textură medie sau grosieră
(fig.8.7).
136
Fig.8.8 - Aspersorul ASM-2
1-cap fix; 2-corp mobil; 3-duză; 4-pârghie oscilantă; 5-deflector
Aspersorul ASM-3 este de tipul aspersoarelor cu şoc realizat în două variante
cu funcţionare în cerc ASM-3 şi în sector de cerc ASM-3S. Este cu 3 jeturi prevăzut
cu duze de 8+7+4 şi 9+7+4.
Se poate folosi pe instalaţia I.A.T. – 300 în schema 54x27 m, urmând ca
instalaţia să funcţioneze pe aceeaşi parte a antenei la dus cu aspersoare fără soţ şi
la întors cu cele cu soţ.
Aspersorul ARS-2 de tip reactiv, poate funcţiona atât pe cerc cât şi pe sector
de cerc. Durata de rotire variază între 40-100 secunde. Aspersorul poate fi echipat cu
duze de 16,18 sau 20 mm şi folosit la instalaţiile IATF şi IIAM-306/101 mm (fig. 8.9).
139
a terenului în plan orizontal, asigurarea alimentării cu apă şi evacuării fiecărei parcele
(fig. 8.10).
142
în care:
H este stratul umezit;
DA – densitatea aparentă a solului;
CC – capacitatea de câmp pentru apă a solului;
PM – plafonul minim al umidităţii optime;
φ – fracţiunea de sol umezit. Depinde de textură, de distanţa dintre conductele
de udare, de distanţa dintre picurătoare şi de debitul picurătorului.
Cu cât debitul picurătorului este mai mare, textura solului mai fină şi distanţele
dintre conducte de udare şi dintre picurătoare, mai mici, cu atât φ se apropie de 1,00.
De obicei φ = 0,20 – 0,40, de aceea norma de udare (m) este de 100 – 300
m3/ha, mai mare la culturile semănate în rânduri dese şi mai mică la pomi şi viţa de
vie.
144
Conductele de udare au diametrul de 100-125 mm şi lungimi de 200-300 m.
Sunt amplasate la o adâncime de aproximativ 0,50 m şi la o distanţă între ele de 5-8
m. Apa circulă în conductele de udare la o presiune de 0,02-0,20 daN/cm2.
Când se plasează pentru udare galerii cârtiţă, acestea se execută la adâncimi
de 0,40 – 0,60 m cu diametrul de 8-12 cm şi la distanţa de 1-2 m.
Sistemul de irigare subterană sub presiune (fig.8.13) se compune dintr-o reţea
de aducţiune alcătuită din conducte îngropate în care apa circulă la o presiune de
0,50 – 2 daN/cm2.
145