Comentariu literar:

“Elegia a V-a” din Volumul “11 Elegii” de N. Stanescu

Nichita Stanescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanti si valorosi creatori de
poezie moderna; ca o recunoastere a valorii creatiei sale, i s-a conferit in 1975, la
Viena, premiul Herder, iar in 1982, in Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.

Nichita Stanescu este mai interesat, mai emotionat de idee decat de sentiment.
Calea care sa-i satisfaca nevoia de siguranta ducea spre disciplinele riguroase ale
spiritului, spre geometrie si fizica. Critica literara considera ca de la Ion Barbu,
poezia romaneasca nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca in
cazul lui Nichita Stanescu. Poetul s-a situat intr-o ascendenta “nobila”: prin tendinta
de a ajunge pana la esenta liricului, el se apropie de Eminescu si Blaga; prin forta
inovatiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de
incifrare a mesajului in formule de maxima abstractizare, se apropie de Ion Barbu.

Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai buna carte a lui Nichita Stanescu.
Poetul dezvolta un numar de raporturi care delimiteaza poezia si existenta poetului.
Punctul de plecare este criza de natura existentiala pe care poetul incearca sa o
depaseasca prin meditatie. Stilul acestor poezii este solemn si ermetic.

În a cincea elegie a volumului, poetul textualizează interzicerea accesului la

înțelesurile indescifrabile ale realului. Textul acestei elegii este organizat dupa
schema de desfășurare a unui proces absurd în care acuzațiile și sentintele sunt
exprimate în limbaje pe care „inculpatul" nu le intelege. Subintitulată „Tentaţia
realului" poezia exprimă suferinţa pierderii identităţii de sine. De altfel, toate
creaţiile cuprinse în acest volum sunt elegii ale refacerii unului, ale unităţii fiinţei
originare. Mesajul acestei elegii se constituie in punctul de interferenta al mai multor
perspective asupra existentei umane.

Poezia începe prin a nega ruptura dintre el şi elementele care compun universul
său: „N-am fost supărat niciodată pe mere,/ că sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
/pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări."
Prin acest discurs liric poetul se disculpă faţă de propria-i conştiinţă pentru că s-a
lăsat tentat de real. Acesta emite acum asupra sa şi a conştiinţei sale sentinţe absurde.
Spiritul său este condamnat în „temniţa trupului" „pentru neştiinţă, / pentru
plictiseală, pentru nelinişte, pentru nemişcare". „Iată-mă condamnat pentru neştiinţă,
/pentru plictiseală, pentru nelinişte, pentru nemişcare". Rolul acestei negaţii este de
a ascunde adevăratele culpe. Se face vinovat pentru că a încercat să înţeleagă, să ştie,
pentru că spiritul său nu i-a dat linişte şi l-a îndemnat spre cunoaştere prin ieşirea
(mişcare) în real.
Cunoaşterea trebuie să pornească cu sine, este mesajul aflat în subtext. Fiecare
element component al realului ascunde în sine un mister şi devine simbol al lumii
lui: merele-sămânţa vieţii, frunzele - viaţa şi moartea, Păsările - frumuseţea zborului,
iar umbrele constituie ele însele o taină („Sentinţe scrise în limba sâmburilor. / Acte
de acuzare parafate / cu măruntaie de pasăre, / răcoroase penitenţe gri, hotărâte mie."
-metafore extrem de plastice ale tainelor lumii.)
Poetul trăieşte o stare de nedumerire pentru că nu înţelege de ce i se refuză
cunoaşterea; poziţia Iui - „stau în picioare, cu capul descoperit" -este una ontologică,
prin care doreşte să-şi afle locul şi rostul în acest univers. Nichita simte acut ruptura
sinelui de sine: „şi-această stare de spirit, ea însăşi, / se supără pe mine / şi mă
condamnă, indescifrabil, / la o Perpetuă aşteptare,".
„Pentru ignoranţa" lui de a fi încercat să afle ce se ascunde în spatele lucrurilor care
alcătuiesc realitatea dată este condamnat „la o perpetuă aşteptare", adică la o
retragere în sine pentru a căuta acolo, în lumea lui interioară mult căutatele
răspunsuri („o încordare a înţelesurilor în ele însele,/ până iau forma merelor,
frunzelor, / umbrelor / păsărilor." Tensiunea lirică în poezia lui Nichita Stănescu se
naşte tocmai din această încordare a sensurilor cuvintelor în ele însele.
Volumul“11 Elegii” deconspiră funcția poetului (semnificarea), adică funcția pe
care Nichita Stănescu și-o asumă: aceea de a fi, prin implozie și necuvânt,
intermediarul celor două realități: cea spirituală și cea materială. În sensul acesta, 11
Elegii este o plachetă programatică, un preambul al procesului creator ce va să
urmeze.