Imperiul Roman de Răsărit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt
termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman Imperiul Roman de Răsărit
din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială
era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon),
Imperiul Bizantin
Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de Imperium Romanorum
început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Romania
Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta Βασιλεία τῶν Ῥωμαίων
le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Basileía tôn Rhōmaíōn
Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395)
Imperiul Romanilor
și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după ←
moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în
jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu,
în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat
←
să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur →
împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în
← 330 e.n. – 1453
330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul
→
de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au
considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a ← →
elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești
ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al
Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de
„Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât
majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția
grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția
limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).

Steagul imperiului Vulturul bicefal –

Cuprins bizantin (în 1350) emblema imperială
Deviză națională
Originea denumirii „Imperiul Bizantin”
Βασιλερς Βασιλέων
Identitatea Βασιλεύων Βασιλευόντων
Dimensiunea geografică și demografică a statului
(în limba română: Rege al Regilor Domnind
bizantin
peste Domnitori)

Evoluția studiilor de istorie bizantină

Periodizare și componente
Capitala
Orașul bizantin în secolele IV-X
Orașul bizantin în secolele X-XI
Ideologia Imperialǎ
Secolele IV-IX
Secolele IX-XV
Imperiul Bizantin pe vremea lui Iustinian I, la
Origini apogeul său.
 Dinastia Constantină (306 - 363) Capitală Constantinopol
Dinastia Valentiniană (364 - 379) (330–1204 și 1261–1453)
Dinastia Teodosiană (379 - 457) Limbă Limba greacă împreună cu
Dinastia Leonidă (457 - 518) limba latină în primele
secole
Marile Migrații germanice
Religie Creștinism Ortodox
Slavii și bulgarii
Guvernare
Apogeul Formă de Monarhie
Dinastia Iustiniană (518-602) guvernare
Politica externă Împărat
Legislația - 306-337 Constantin I (primul)
Politica internă - 1449-1453 Constantin al XI-lea
Comerțul Paleologul (ultimul)
Biserica Istorie
Epoca istorică Medievală
Epoca elenistică Constantinopolul
Dinastia Heracliană (610-711)
11 mai 330 e.n.
este fondat
Dinastia Isauriană (717- 802) Marea Schismă 1054
Dinastia lui Nicefor/Focida (802 - 814) Imperiul Latin ianuarie 1204
Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867) Constantinopolul
Criza secolului al VII-lea: Invazia Arabă este cucerit de către 29 mai 1453
turci
Renașterea Macedoneană Date statistice
Dinastia Macedoneană (867-1081) Suprafață
Politica externǎ - apogeu (secolul al 4.500.000 km²
Dinastia Dukas și Dinastia Comnenilor(1056-1185) VI-lea)
Criza secolului XI Populație
Dinastia Angelilor (1185-1204) - secolul al IV-lea 34.000.000 loc.
Economie
Bizanțul și Cruciadele (1096-1204)
Monedă Solidus, Nomisma,
Bizantul si Normanzii Hyperpyron
Veneția-Bizantul În prezent parte din
Cruciada I Imperiul Roman de Răsărit
Cruciada a II-a Modifică date / text
Cruciada a III-a
Cruciada a-IV-a
Surse ale Cruciadelor
Divizarea imperiului(1204-1261)
Dinastia Paleolog (1261-1453) Regatul Roman
753 î.Hr. – 510 î.Hr.
Organizarea politică
Republica Romană
Împărații
510 î.Hr. – 27 î.Hr.
Senatul
Imperiul Roman
Organizarea administrativă 27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.
Economie și societate Principatul
Circulația monetară Dominatul
Comerțul Imperiul de Apus Imperiul de Răsărit
Agricultură
Magistrați obișnuiți
Secolele III-VI
Secolele VII-IX Consul Edil
Politica agrară macedoneană(922-1025) Pretor Tribun
Orașul bizantin în secolele X-XI Chestor Cenzor
Structurile sociale urbane Promagistrat Guvernator
Pronoia
Magistrați extraordinari
Relațiile Internaționale
Relațiile dintre Bizanț, Papalitate și Carol cel Mare Dictator Triumviri
Relațiile cu Rusia Magister Equitum Decemviri
Relațiile cu Imperiul Romano-German Oficii și titluri onorifice
 Oficii și titluri onorifice
Biserica
Pontifex Maximus Magister Militum
Luptele Hristologice
Legatus Imperator
Ereziile secolului al V-lea și consecințele lor-
nestorianismul și monofizismul Dux Princeps senatus
Iconoclasmul bizantin Officium Împărat
Praefectus August
Cultura bizantinǎ
Vicarius Cezar
Istoriografie
Vigintisexviri Tetrarh
Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin
Politică și legislație
Bizanț după Bizanț
Note Adunările romane Legea romană
Bibliografie Senatul roman Cursus honorum
Imperium Colegialitate
Lectură suplimentară
Legături externe
Vezi și

Originea denumirii „Imperiul

Bizantin” Acest articol este parte a seriei despre

Articol principal: Nume ale grecilor Istoria Greciei

Civilizațiile egeene
Civilizația heladică (2800-1060 î.Hr.)
Civilizația cicladică (3000-1100 î.Hr.)
Civilizația minoică (3650-1170 î.Hr.)
Civilizația miceniană (1550-1175 î.Hr.)
Grecia antică
Era „întunecată” a Greciei (1175-750 î.Hr.)
Perioada arhaică în Grecia (750-490 î.Hr.)
Grecia clasică (490-336 î.Hr.)
Grecia elenistică (336-146 î.Hr.)
Grecia romană (146 î.Hr.-395 d.Hr.)
Grecia medievală
Imperiul Bizantin
Klivanion - armură lamelată bizantină Grecia otomană
Grecia modernă
Războiul de Independență
Numele Imperiul Bizantin este un termen istoriografic modern, care
Regatul Greciei
era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului Ocuparea Greciei de către Puterile Axei
(adică Imperiul Roman de Răsărit). Numele original al imperiului în Războiul civil grec
limba greacă era Ρωμανία Romagna sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Dictatura coloneilor
Republica Elenă
Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Istoria Greciei pe subiecte
Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în Istoria militară a Greciei
Istoria constituției elene
1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de
Nume ale grecilor
către istoricul german Hieronymus Wolf , care a introdus un sistem de Istoria artei Greciei
istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în Cronologia Greciei
scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă,
fără a mai atrage atenția asupra predecesorilor lor antici și continuității imperiale romane (în Est). Standardizarea termenului a apărut
în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost și el influențat de
disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, așa cum îi numim azi), și franci. Sub conducerea lui Charlemagne (Carol
cel Mare), francii fondaseră un imperiu în vestul Europei și, având sprijinul Papei, încercau să-și legitimeze cuceririle din Italia,
nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donația lui Constantin , unul dintre cele mai faimoase documente
falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă, în vest, ca împăratul din
Constantinopol să nu mai fie numit Imperator Romanorum (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat împăraților franci, ci
„Imperator Graecorum” (Împăratul grecilor), iar țara condusă de acesta din urmă ca „Imperium Graecorum”, „Graecia”, „Terra
Graecorum” sau chiar „Imperium Constantinopolitanus”.

Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puțin parțial, să reinterpreteze istoria romană în termeni
diferiți.

Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântuluibizantin .

Identitatea
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) poate fi definit ca un stat, inițial, roman pe un substrat multietnic și multicultural,
treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic și și-a încheiat istoria ca un stat grec-ortodox. Unii autori,
îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel, George Ostrogorski...), analizează
Imperiul tardiv ca o națiune elenică, aproape de înțelesul modern al acestui termen, și văd în el matca Greciei moderne, lucru lesne de
înțeles știind că după 1186, imperiul nu mai controla efectiv decât teritorii populate majoritar de etnici greci, anume cu precădere
coastele Anatoliei, actuala parte europeană a Turciei, și actuala Grecie.

În secolele care au urmat cuceririlorarabe și lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinațională în
sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale și orașele din
Balcani și din Asia Mică aveau o populație
preponderent elenizată. Minoritățile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani,
monofiziți în Orient) și trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanți printre aceste minorități. În
Balcani, o numeroasă populație de traci romanizați, menționată de Theofilact din Simocatta în secolul al VI-lea constituie, după
analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol și Nicolae Iorga), simetricul meridional al populației de Daci
romanizați din nordul fluviului. Tot în Balcani, o altă populație, Slavii s-au adăugat (la sud de Dunăre) începând cu secolul al VI-lea,
în parte dominate de Avari, sau de proto-Bulgari (popoare, inițial, turcofone), începând cu secolul al VIII-lea. Însfârșit, mai mulți
istorici precum Eqrem Çabej, Eric Hamp sau Walter Porzig au emis ipoteza că strămoșii Albanezilor se trag nu, cum s-a crezut, din
Iliri (aceștia fiind strămoșii Dalmaților romanizați, azi dispăruți), ci din Carpi, Daci liberi izgoniți de Goți în secolul al IV-lea spre
Balcani.

Bizantinii se numeau pe ei înșiși Ρωμαίοι – Romaioi sau Romei, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în înțelesul
lor, însemna „greci antici păgâni”. Istorici precum Hélène Ahrweiler au evocat de o formă de „conștiință națională”, ca cetățeni ai
"Ρωμανία" ("Romania", așa cum se numea oficial Imperiul Bizantin), sau mai bine spus o mândrie de a fi cetățeni ai Imperiului,
împărtășită mai ales de intelectualii și de militarii elenizați de la orașe și din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele,
uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala „Vlahilor”" Asan, Deleanu și Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186 prin
independența statului numit atunci Regnum Bulgarorum et Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc „Țaratul Vlaho-Bulgar”
sau „Al doilea Imperiu Bulgar”) arată că nu toate populațiile erau credincioase puterii bizantine (mai ales în perioadele de împovărare
a dărilor și taxelor). Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură sau în cântecele acritice, unde „ακρίτες–akrites”,
cetățenii-soldați ai zonelor mărginașe, de graniță sunt slăviți pentru luptele de apărare a țării împotriva cotropitorilor, unul dintre cele
mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epicDigenis Acritas.

Desființarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană,
ortodocșii, îndeosebi grecii, au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turcește, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea
naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, Grecii și-zu reînsușit denumirea de Έλληνες (Elines, în turcește, Yunan), în
timp ce Ρωμαίοι (Rum) rămâne folosit mai mult ca denumire a credincioșilor ortodocși în general.

Dimensiunea geografică și demografică a statului bizantin

De-a lungul secolelor, frontierele statului bizantin au cunoscut numeroase
modificări, fiind un imperiu continental care între secolele IV-VI se întindea pe trei
continente: Europa, Asia și nordul Africii. După pierdereaEgiptului, se întindea doar
în Europa și Asia. Imperiul Bizantin a fost o thalassocrație, o putere maritimă.
Bizantinii au deținut un control asupra intrării în bazinul pontic. Controlau Marea
Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană până în secolul al VI-lea. Chiar
Constantinopolul se afla la intersecția a două mari drumuri comerciale maritime:
drumul vertical care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de
Marea Mediterana, iar celălalt, în sudul Mării Negre. Prosperitatea Imperiului
Bizantin a depins de controlul asupra drumurilor comerciale, nu numai asupra căilor
maritime, ci și asupra celor terestre. Constantinopolul se afla la intersecția unor Constantinopolul
drumuri comerciale care uneau Asia de Europa.

1. Vechea Via Ignatia: lega Constantinopolul de T esalonic și mai departe,

de portul Dyrrachium, și de aici, prinMarea Adriatică, se făcea legătură
cu Italia
2. Drumul care lega Constantinopolul deDobrogea, pe litoralul pontic, și
de aici, în teritoriile din nordul Marii Negre
3. Diagonala Balcanilor(Drumul Țarilor de mai târziu) lega Constantinopolul
de Adrianopol și ducea până înEuropa Centrală
4. Drumul care lega Constantinopol de Trapezund, prin sud-estul Marii
Negre, făcând legătură și cuDrumul Mătăsii.
5. Diagonala Asiei Mici care lega Constantinopolul de Niceea, Ankara și
traversa Asia Mică, ajungând până la izvoareleTigrului și Eufratului și Hartă satelit
spre Golful Persic
6. Drumul de pe litoralul mediteranean al Asiei Mici, care lega
Constantinopolul de Antiohia, care făcea legătură cu Drumul Mătăsii.
Stăpânirea drumurilor respective a fost vitală pentru bizantini, fiind utilizate și pentru apărarea în față invaziilor și pentru propria
expansiune, fiind în egală măsură animate de negustori, misionari, controlul asupra acestora asigurând prosperitate.

Apogeul Bizanțului a fost atins când a stăpânit toate aceste drumuri, în secolul VI și în secolul X, în timpul Dinastiei Macedonenilor.
În secolul VI, Bizanțul stăpânea Peninsula Balcanică, Asia Mică, Mesopotamia superioară, Siria, Palestina și Egiptul.Acestor teritorii
li s-au adăugat nordul Africii,Italia, sud-estul Peninsulei Iberice și insulele din Mediterana, în urma campaniilor de recucerire purtate
de Iustinian.

Secolele VII-IX au început prin pierderea provinciilor orientale în față arabilor, și a teritoriilor din Balcani ocupate de slavi. Deși a
pierdut sud-estul Peninsulei Iberice și Peninsula Italică, Imperiul a păstrat Asia Mică și Tracia, regiunile esențiale pentru apărarea
Constantinopolului și câteva orașe ca Tesalonic și Atena și altele din Italia.
În timpul Dinastiei Macedonene, în secolul X, s-a trecut la recucerirea teritoriilor
pierdute în timpul domniei împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul. Bizanțul a
atins iar apogeul, preluând controlul asupra drumurilor comerciale. După acest
moment strălucit, începe declinul treptat, chiar dacă împărații dinastiei Comnenilor
au refăcut parțial stăpânirea bizantină în secolul X. Odată cu cucerirea latină a
Constantinopolului a început criza statului bizantin în privința stăpânirii teritoriale,
problema accentuată în secolul XIV. Din secolul XV, stăpânirea împăraților bizantini
se mai întindea doar asupra Constantinopolului și teritoriului din apropierea sa.

În perioada de apogeu, la moartea lui Iustinian din 565, Imperiul avea o suprafață de
2 milioane de km², o populație de 20 de milioane de locuitori și o armată de 380 000
de soldați.

Un secol mai târziu, în 668, teritoriul avea o suprafață de 1 milion de km², 10

Istanbulul și Bosforul
milioane de locuitori și 130 000 de soldați în armată.

Situația s-a dramatizat din secolul al VIII-lea după cuceririle succesive ale arabilor, imperiul având atunci 700 000 de km², o
populație de 7 milioane de locuitori și o armată de 18 000 de soldați.

La apogeu, la moartea lui Vasile al II-lea Macedoneanuldin 1025, suprafața imperiului măsură 1,2 milioane de km², avea o populație
de 12 milioane de locuitori și o armată de 120 000 de soldați.

În 1350, suprafața imperiului era de 120 000 km², o populație de 2 milioane de locuitori și o armată alcătuită din 10 000 de soldați.

La 1453, s-a estimat că erau doar 7000 de soldați, trupe genoveze și o populație de 40000 locuitori.

Evoluția studiilor de istorie bizantină

Interesul europenilor pentru istoria
bizantină s-a manifestat în perioada
Renașterii, când Veneția și Genova
dominau economia bizantină în
secolul al XIII-lea. Studiul istoriei
bizantine a debutat simultan cu
apariția Umanismului în Italia (sec.
XIV-XV), Germania (sec. XVI),
Franța(sec. XVII-XVIII).

În Italia, interesul s-a manifestat

datorită operelor grecești clasice.
Încă din secolul al XIII-lea, italienii
vizitau centrele culturale bizantine
Manuel Chrysoloras ca la Constantinopol, Thessalonic
sau Mistra. Căutau și copiau
manuscrisele grecești și predau limba greacă în universitățile din Italia, fiind create
primele manuale de limba greacă. În 1453, Constantinopolul a fost cucerit de Dufresne du Cange
otomani, iar cărturarii bizantini ca Manuel Chrisoloras , Theodor Gazes sau
Constantin Lascaris au fugit de pericol, găsindu-și refugiu în Italia, aducând cu ei operele clasice unde au scris primele manuale de
limbǎ greacǎ.Scrierile lui Procopius din Cezareea despre campaniile lui Iustinian in Italia erau traduse în latinǎ. Florența, angrenată
în războaie, și Veneția aflată în plin apogeu comercial, erau interesate de operele clasice. În Veneția s-au stabilit cărturari bizantini în
număr mare. În Germania, interesul umaniștilor pentru Bizanț a început după cucerirea Ungariei și primul asediu al Vienei, sursele
bizantine oferind detalii despre organizarea otomanilor. Pe fondul reformei lui Luther, sursele bizantine ofereau argumente împotriva
 Papalității, privind relația împǎrat
bizantin-patriarh ca fiind mai
prielnicǎ decat supremația papalǎ
asupra tuturor monarhiilor creștine

Pentru Franța, modelul bizantin a

fost urmat și preluat de monarhii
absoluți francezi, fiind constituită
noua nobilime de robă, în timp ce
vechea nobilime de spadă încerca
să-și demonstreze prestigiul prin
sursele bizantine. A apărut prima
colecție cu operele autorilor
bizantini-Corpus Parisinus (1640).
În 1711 apar 40 de volume. Charles Karl Krumbacher - fondatorul primei
du Fresne, sieur du Cange a fost școli de bizantologie
considerat a fi fondatorul
Corpusul de la Bonn
bizantologiei, realizând primul dicționar al limbii grecești și publicând lucrări despre
lumea bizantină ca „Imperiul de Constantinopol în timpul împăraților francezi”,
Despre familiile Bizantine și „Istoria Bizantină”. A publicat primul dicționar al limbii grecești și al limbii latine medievale ce au pus
bazele diplomaticii bizantine și paleografiei grecești. În epoca Iluminismului, în secolul al XVIII-lea, monarhia absolutǎ și biserica
erau criticate și s-a încercat astfel demolarea modelului bizantin, imaginea iluminiștilor despre Bizanț căpătând trăsături negative,
considerând perioada bizantină ca una de declin a istoriei romane. Imperiul Bizantin a fost denigrat, apărând concepte de „bas
empire”și „bizantinism”. Charles Lebeau a scris o lucrare în 27 de volume-Istoria Imperiului Târziu, iar Eduard Gibbon a scris
„Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”.

Imaginea Bizanțului a fost reabilitată în etapă romantică, odată cu amploarea interesului manifestat pentru studierea evului mediu.
Mișcarea de emancipare a grecilor a fost privită cu simpatie de occident, masacrul grecilor din insula Chios fiind
condamnat.Imaginea Bizanțului s-a idealizat treptat. Au fost reeditate operele autorilor bizantini-Corpusul de la Bonn, operele fiind
însoțite de traduceri în latină și de note explicative.

Istoria bizantină a fost privită ca o parte a istoriei grecilor, fiind prezentată în culori luminoase și idealizante. George Finlay a scris
Istoria Greciei-de la cucerirea romană până în vremurile noastre. Karl Hopf a scris O Istorie a Greciei de la începutul evului mediu
până în vremurile noastre. Jean Sabatier a scris „Descrierea monedelor bizantine”, punând bazele numismaticii bizantine, iar G.
Schumberger a pus bazele sigilografiei bizantineîn 1884.

În epoca științifică-informatică, au fost înființate primele școli de bizantologie, prima fiind fondată de K. Krumbacher. A apărut
prima revista despre bizantologie. A doua școală de bizantologie a fost înființată în Rusia de către Vasilievski în care se preda
ideologia imperială bizantină și cea socială. În Franța apare cea de-a treia școală de bizantologie, fondată de Charles Diehl. Cea de-a
patra școală de bizantologie apare în Anglia, fondată de John Bury care a reeditat lucrarea lui Eduard Gibbon, fiind preocupat de
istoria târzie a Imperiului Bizantin de după 1204. Au apărut școli și în statele din sud-estul Europei: în Grecia, Bulgaria, Iugoslavia,
România unde Nicolae Iorga a pus bazele Institutului de Studii Sud-Est-Europene și Gheorghe Brătianu care a abordat istoria socio-
economică bizantină.Alte școli au apărut și în Japonia,Austria, Italia și în SUA ,în Dumberton Oaks.

Periodizare și componente
Istoria Bizanțului cuprinde patru componente:

Componenta romană: pe plan instituțional, militar și juridic, bizantinii se considerau „romanii” Evului Mediu. Limba
latină era vorbită în cancelaria imperială și era utilizată pentru redactarea documentelor oficiale până secolul
în al VI-
lea, iar împărații Teodosiu și Iustinian au sistematizat justiția după modelul roman.
 Componenta greacă: 95% din lucrările bizantine erau scrise înlimba greacă în secolele IV-VI. Corpusul lui Iustinian
cuprindea trei părți în latină și o parte în limba greacă. Între secolele VI-XI s-a desfășurat un proces de „grecizare” a
imperiului bizantin, Asia Mică fiind baza imperiului și cea mai dominată de greci dintre provinciile orientale. Până în
secolul al VII-lea, limba greacă a fost limba oficială a imperiului, fiind utilizată în cultură și în redactarea
documentelor oficiale.
Componenta creștină: De laEdictul de la Milano și oficializarea religiei creștine în timpul lui T eodosiu, majoritatea
populației imperiului răsăritean era de religie creștină. În secolul al VII-lea, termenul de „creștin” se confunda cu
termenul de „roman”
Componenta orientală: s-a manifestat în artă și în ceremonialul palatial între secolele -VI, IV iar din secolul al VII-lea
a câștigat teren în domeniuldreptului. Între secolele VIII-IX, influență orientală a pierdut teren în urma venirii la
putere a dinastiei macedonene.
Istoria bizantinǎ se împarte, în mod tradițional, pedinastii:
Dinastia Isauriană (717 - 802)
Dinastia Focidă (802 - 814)
Dinastia Constantină (306 - 363)
Dinastia Frigiană/Amoriană(820 - 867)
Dinastia Valentiniană (364 - 379)
Dinastia macedoneană(867 - 1056)
Dinastia Teodosiană (379 - 457)
Dinastia Comnenilor (1056 - 1185)
Dinastia Leonidă (457 - 518)
Dinastia Anghelos (1185 - 1204)
Dinastia Iustiniană (518 - 602)
Imperiul de la Niceea (1204 - 1261)
Dinastia Heracliană (610 - 711)
Dinastia Paleolog (1261 - 1453)
Dinastia Isauriană (717 - 802)

Capitala

Orașul bizantin în secolele IV-X

Constantinopolul a fost centrul
politic, administrativ, economic,
religios și cultural al Imperiului
Bizantin. A fost fondat de
Constantin cel Mare în noiembrie
324, la două luni după victoria sa
asupra lui Licinius. A ales fosta
colonie megarianǎ, Byzantion,
Sfânta Sofia
drept locul unde avea să pună
bazele noului oraș. Pornind de la
Harta orasului Constantinopol istoria Romei, bizantinii au modelat
istoria acestui oraș, fiind fondat de
pe urma unui conflict dintre doi frați coloniști megarieni. Când a fost atacat de
macedonenii lui Filip al II-lea, câinii din oraș au lătrat, iar locuitorii orașului au fost
alertați și au respins asaltul. În secolul al II-lea, orașul a fost asediat de romani în Macheta orasului
timpul domniei împăratuluiSeptimius Severus.

Constantin a ales această cetate datorită unei inspirații divine, legendele târzii având un rol ideologic și propagandistic. Alegerea
acestui oraș avea un rol strategic și comercial, Byzantion fiind amplasat la intersecția celor două mari axe comerciale: una verticală
care unea bazinul pontic prin Marea Marmara și Marea Egee de Marea Mediteranǎ, și cealaltă, terestră, care unea Europa de Asia.
Constantinopolul a prosperat datorită așezării. Centrul imperial a fost deplasat din occidentul aflat în declin în orientul încă prosper
.

Orașul se afla în apropierea a două frontiere în care se desfășurau conflicte: frontieră dunăreană atacată de goți și frontieră orientală
atacată de sasanizi. Constantinopolul a fost mai ușor de apărat, fiind înconjurat de apă din trei părți, fiind ușor accesibil pe uscat doar
dinspre vest, împărații construind multe fortificații pentru apărarea orașului, ca Zidul lui Teodosius al II-lea sau Zidul lui Anastasius,
cu scopul de a-i respinge pe barbarii dinspre Dunăre să pătrundă în oraș.
 Mutarea centrului de greutate și
stabilirea reședinței imperiale de la
Roma în alte orașe ca Mediolanum
sau Antiohia s-a manifestat de
multe decenii datorită declinului
Romei. Legăturile cu provinciile
orientale erau mult mai întărite
astfel.

Lucrările de construire a orașului au

început în noiembrie 324 și s-au
încheiat în 336, orașul fiind
inaugurat pe 11 mai 330. Pe 11 mai,
anual, se desfășurau festivități de
Harta Constantinopolului (1422)- de celebrare a construirii orașului,
cartograful florentin , Cristoforo manifestate prin jocuri la hipodrom,
Buondelmonte procesiuni în jurul unui car alegoric
ce transporta statuia împăratului,
înălțată pe coloana de porfir, construită pe timpul împăratului Constantin. Noul oraș
avea să devine o copie a vechii Rome, orașul fiind construit pe șapte coline. Orașul a
fost denumit ca „Noua Roma” sau „A doua Roma”/ Constantinopolis-„orașul lui
Constantin”.

Orașul a fost împărțit în 14 cartiere și era strabut de râul Lykos. Împăratul a clădit o
serie de edificii ale căror modele erau preluate după cele ale Romei: palatul imperial
Constantinopolul personificat
de dimensiuni mici aflat în sud-estul orașului, hipodromul construit în vecinătatea
palatului imperial, piața publică-forumul lui Constantin etc. Pe parcursul secolului
IV, Constantinopolul a fost doar reședința imperială și nu capitală. Abia din timpul lui Teodosius, poziția și drepturile
Constantinopolului au fost puternic susținute.

În 381, importanța orașului a fost recunoscută, al doilea conciliu ecumenic desfășurându-se în acest oraș. Prin canonul al III-lea se
recunoștea poziția Episcopului de Constantinopol.

În 395, orașul a devenit oficial capitala Imperiului Roman de Răsărit. În 451 s-a desfășurat cel de-al IV-lea conciliu ecumenic la
Calcedon, iar prin canonul al XXVIII-lea, se stabilea ca primul loc aparținea vechii Rome, dar părinții acordau onoruri egale
religioase și politicii și noii Rome-Constantinopolul, acesta bucurându-se de prezența împăratului și a senatului. În lucrarea „Istoria
Nova”, Zosimos i-a reproșat lui Constantin că prin fondarea Constantinopolului nu făcea altceva decât să grăbească declinul Romei și
dezbinarea imperiului. În realitate, s-au emis medalii de aur și argint care reprezentau două femei: simbolurile Romei și a
Constantinopolului, ținând împreună un scut simbolic al unității imperiului.
Deși Eusebiu de Cezareea a susținut că senatorii s-au aflat la înmormântarea lui Constantin cel Mare, istoric, Senatul a fost creat de
Constanțiu al II-lea, fiul acestuia. În 359 a fost menționată prefectura orașului ce avea atribuții similare cu cele ale prefectului vechii
Rome, fiind denumit și eparh al Constantinopolului. Poporul imperial era o altă instituție, locuitorii Constantinopolului reprezentând
poporul imperial, fiind împărțit în:

Dema albaștrilor-elită aristocrației senatoriale, susținători ai ortodoxiei

Dema verzilor-populația activă a orașului, negustori, meșteșugari, fierari, susținători ai monofozismului.
Deseori au avut loc ciocniri între cele două deme, precum cele din 445 ce au fost extrem de violente, începute la hipodrom și
continuate pe străzile orașului. Demele participau la desemnarea și aclamarea împăratului.

Locul de întâlnire dintre împărat și poporul imperial era hipodromul, deși aceștia nu prezentau rezultatele politicii. Demele s-au mai
răsculat și coalizat în 532 împotriva lui Iustinian, iar în 610, o altă coaliție de deme l-au adus pe Heraclius la tron. Hipodromul a fost
construit de Constantin cel Mare. În timpul răscoalei Nika din 532, hipodromul a fost grav avariat. Cursele de cai se desfășurau în
jurul spinei care se mai păstrează și azi. Hipodromul avea o intrare principala în partea nordică, partea monumentală. De o parte și de
altă erau grajdurile unde erau ținuți caii. În momentul în care începea cursa, porțile erau închise. Deasupra intrării monumentale erau
cai de bronz auriți. Caii de bronz se află în prezent în Piața San Marco.

Demografic, Constantin trebuia să populeze orașul, scutindu-l de plata impozitelor. A adus aristocrația din Asia Mică să clădească
palate în noul oraș. În 326, pentru a organiza aprovizionarea orașului, a fost organizat un transport anual de cereale din Egipt în luna
septembrie.

A instituit „Annona”, distribuind gratuit pâine, stabilind un număr de 80 000 de rații de pâine distribuite zilnic. În anii 360, rezultatele
politicii lui Constantin au fost evidente. Succesorii săi și-au stabilit reședința la Constantinopol, venind din toate colțurile imperiului
persoane dornice să ocupe funcții administrative, militare și comerciale.

La începutul domniei lui Teodosius, orașul s-a prezentat ca un șantier, iar creșterea accelerată a numărului locuitorilor a făcut ca
populația să se întindă în afara zidurilor orașului, fiind astfel clădit un nou zid de apărare între 408-413.

Vechiul Byzantion, refăcut de Septimus Severus, avea o suprafață de 200 de hectare și o populație de 20-30 000 de locuitori. După
construirea zidului lui Constantin, orașul avea 700 de hectare și o populație de 100-150 000 de locuitori către sfârșitul secolului IV.
După construirea zidului lui Teodosius, suprafața orașului s-a dublat, ajungând la 14 000 de km², populația crescând în continuare. În
430, populația Constantinopolului depășise populația Romei, având 250 000 de locuitori.
În timpul lui Iustinian, populația s-a dublat, ajungând la 500 000 de locuitori. După secolul VII, populația a scăzut la 250 000 de
locuitori. În secolul X, populația a crescut la 400-500 000 de locuitori. Din secolul XIII, populația a intrat într-un declin demografic
îndelungat, iar în secolul XV, populația era estimată la numărul de 40 000 de locuitori și 7000 de soldați.

După cucerirea Ierusalimului de către arabi, Constantinopolul și-a revendicat titlul de centru al lumii creștine. Heraclius a adus Sfânta
Cruce la Constantinopol unde a rămas până în 1204. Din secolul VII, a apărut ideea că orașul era protejat de Dumnezeu, având-o ca
protectoare pe Fecioara Maria care a respins multe asedii. În secolul XIII se scriau poezii care o prezentau pe Fecioara Maria
plângând din cauza asediului Constantinopolului de către latini. Cucerirea Constantinopolului de către turci a fost prezentată ca o
pedeapsa divină aplicată noului popor ales pentru păcatele sale.

Zosimos a susținut că împăratul Constantin a clădit primele edificii, componenta politică și religioasă a orașului fiind în partea sud-
estică, pe țărmul Mǎrii Marmara. Strada Mese străbătea Constantinopolul până la Forumul Amastrianum. Componenta economică
era Portul de Aur, Zona Cornului de Aur, acesta fiind închis cu lanțuri în 1453 în timpul asediului.

Partea centrală a Constantinopolului a fost utilizată pentru construirea mănăstirilor și multe locuințe se aflau în zona țărmului. Nu
există un sistem de canalizare, de aceea tăbăcării aruncau pieile în mijlocul orașului.

Palatul imperial a fost reconstruit, însă nu mai păstra nimic din vechea construcție. Constantin a respectat inițial elementele
arhitecturii romane. Biserica Sfânta Sofia se află în apropierea complexului.Palatul imperial avea să fie mărit de succesorii lui
Constantin până în secolul XI, devenind un complex de apartamente în care locuiau membrii familiei imperiale și anturajul,
biblioteci, capele, biserici, birouri și un penitenciar. Palatul era decorat și ornamentat de grădini și terenuri de joacă. În secolul XI,
clădirile aflate în cadrul complexului aveau 100 de hectare, fiind dificil de întreținut. Reședința imperială a fost mutată la Palatul
Blacherne. În secolul IX, împăratul Teofil a construit palatul Bucco Leon.
 În complexul Palatului Imperial era
Sala celor 19 paturi ce datează dn
secolul IV, fiind câte nouă paturi de
fiecare latura, acestea sala fiind
utilizată pentru dineuri și cine
festive, aproape fiecare sărbătoare
civilă și religioasă fiind urmată de
un dineu la care participau invitații
împăratului, și principala salǎ de
Palatul Blachernae
desfășurare a ceremoniilor, Sala de
Aur, construită în secolul VI,
similară cu Basilica San Vitale, cu pereți împodobiți cu aur, copaci decorați cu
nestemate și păsări de aur ce cântau melodii, iar tronul masiv din aur era flancat de
Districtul imperial
câte doi lei din aur, ca și cum părea că cobora treptat din cupola sălii până ajungea la
nivelul pardoselii. Principala Poarta a Palatului Imperial era o poartă din bronz, fiind
refăcută în secolele VI-X, deasupra fiind construită o capela. Până în timpul crizei iconoclaste, poarta era decorată cu portretul lui
Hristos.

Principala piață publică din Constantinopol era Piața Augusteon construită în secolul IV și refăcută de Iustinian, unde a fost ridicată o
statuie ce putea fi văzută la o zi distanță pe mare. În piață se vindeau manuscrise și erau executate pedepsele publice.

Turnul lui Constantin cel Mare se află pe strada Mese, având formă circulară, împodobit cu statui. Statuia lui Constantin s-a prăbușit
în urma unui cutremur, fiind înlocuită cu statuia lui Manuel Comnenul.

Forumul lui Teodosiu cel Mare avea formă pătrată, preluat după modelul forumului de la Roma. Acolo erau gravate victoriile
acestuia. Strada Mese ajungea până la Poarta de Aur a orașului Porțile erau placate cu foița de aur și capela din zidul lui Constantin
era decorată cu statui.

Zidul lui Teodosiu al II-lea avea trei porți, una mare centrală de aur, în care intra împăratul, între două porți mai mici, iar pe zid erau
înălțate statui ale unor elefanți. Zidul lui Constantin nu a rezistat, pe când din zidul lui Teodosiu s-au păstrat mici porțiuni, acesta
fiind construit între 408-413.

Principalul apeduct a fost construit în timpul lui Valens, apă fiind adusă de la 100 km de oraș, iar apă era păstrată în cisterne imense.
Cisterna Basilica a fost construită în secolul IV și refăcută de Iustinian. Se spune că turcii au descoperit-o în timpul unei secete
puternice. Există și o cisternă în interiorul Palatului Imperial, dar nu a rezistat.
Constantinopolul avea mai multe edificii religioase că bisericile Sfintei Irina, Biserica Sfânta Sofia, Biserica Sfinții Apostoli. Biserica
Sfânta Sofia a fost construită în 532 și inaugurată pe25 decembrie 537.

Din 1453, biserica Sfinții Apostoli a devenit Patriarhie, pe când Sfânta Sofia a fost transformată într-o moschee. Lângă Biserica
Sfinții Apostoli se află Mausoleul lui Constantin. Majoritatea împăraților au fost înmormântați la Pantocrato, alții în Biserica Sfinții
Apostoli.
Orașul bizantin în secolele X-XI

În secolul al IX-lea, după o perioadă de declin, a avut loc o reanimare a vieții urbane în statul romeilor, având la bază nomisma,
moneda bizantină. Procesul de reanimare a fost strâns legat de reluarea controlului asupra principalelor drumuri comerciale, în
condițiile marii expansiuni militare bizantine din sec. IX-X. Comerțul era practicat pe trei direcții:

spre occident: pe Valea Dunării către Europacentrală și prin Peninsula Balcanică, de la Thessalonic-Ochrida-
Dyrrachium, până în Italia.
spre nord-drumul de la varegi la greci, de la rușii scandinavi, pe Nipru, spre Marea Neagră și către Constantinopol
spre orient, cu multe ramificații: drumul mătăsii, prin Asia Centrală către rapezunt,
T prin Marea Roșie sau Golful
Persic
Micul comerț avea un rol important pentru vistieria statului, care percepea de la
negustori o taxă-commerkion: 10-18% din valoarea mărfurilor. Principala sursă care
furnizează informații despre organizarea vieții urbane este Cartea Eparhului,
atribuită împăratului Leon al VI-lea Înțeleptul, deși ulterior s-a stabilit a fi o culegere
de norme și reglementări realizată pe parcursul secolului X. Documentul relevă un
tablou amplu al vieții meșteșugărești și comerciale din Constantinopol, acordând o
atenție deosebită breslelor, care existau și în alte orașe. Eparhul/prefectul orașului
era un primar al Constantinopolului, cu atribuții largi, cupand un loc înalt în ierarhia
imperială. Funcția de prefect al Constantinopolului a fost menționată prima oară în
Agricultura la bizantini
359, funcție preluată după cea de la Roma. Ulterior, s-a îndepărtat de modelul
roman, titularul ei reprezentând autoritatea supremă în capitală după basileu,
conform codurilor de legi. În Ecloga lui Leon al III-lea se menționează că eparhul
era cel mai puternic în oraș după basileu, iar în Basilicalele lui Leon al VI-lea
Înțeleptul se subliniază că toate corporațiile, toți cetățenii, întregul popor imperial de
la Constantinopol sunt conduși de eparhul orașului. Eparhul era numit prin edict
direct de către împărat, dintre persoanele apropiate, considerate de mare încredere
ale acestuia, iar ceremonia de învestitură, în cadrul căreia primea și însemnul Solidus reprezentandu-l pe Leo III
funcției sale-centură, este descrisă în lucrarea lui Constantin al VII-lea
Porfirogenetul-Despre ceremoniile curții bizantine.

Avea atribuții administrative și juridice considerabile, era responsabil pentru menținerea ordinii în oraș. Avea dreptul de a pedepsi
delictele comise, de a supraveghea sclavii eliberați, piețele, spectacolele, manifestările publice, de a interzice intrarea în oraș sau în
anumite cartiere a unor indivizi, având sub ordinele sale un corp de poliție urbană. Avea ca sarcina menținerea curățeniei orașului,
împodobirea acestuia atunci când basileul ieșea din palatul imperial sau când veneau suverani străini în oraș. Era considerat vocea
împăratului, prin intermediul căruia basileul vorbea poporului, iar în perioadele în care suveranul lipsea, eparhului îi era încredințată
conducerea capitalei bizantine.

Avea o putere considerabilă, fiind responsabil de prosperitatea orașului. Producția, vânzările, exercitarea unor meserii, corporațiile
erau sub controlul direct al acestuia, iar prin reprezentanții săi, calitatea produselor și materiilor prime era controlată. Aceștia limitau
beneficiile comerciale, împiedicau realizarea unor stocuri pentru că negustorii să obțină venituri mai mari în perioadele de criză,
stabileau prețurile pietelelor, luau decizii privind importul și exportul mărfurilor, acceptau sau expulzau membrii în cadrul unei
bresle, deschideau magazine, ateliere sua birouri, rezolvau abaterile grave sau diver
gențele din cadrul breslelor.

Eparhul dispunea și de un personal auxiliar numeros. Cel mai important serviciu era cancelaria prefectului, care dispunea de un
sigiliu propriu pentru corespondență și ordinele acestuia, pentru a fi aplicat pe unitățile de măsură și greutate, că grantie a respectării
normelor și a garanției calității produselor. Supravegherea breslelor era încredințată unui personal numeros condus de locțiitorul
eparhului, legatharios, numit de prefect cu aprobarea împăratului, cu sarcina specială de a supraveghea și importurile și exporturile,
precum și pe negustorii străini veniți în oraș. Printre auxiliari se află și un inspector maritim, care controla navele din porturile
orașului, la intrare și la ieșire.

La începutul secolului XI, eparhul a devenit un mare personaj principal al statului. Un eparh ca Roman Argyros a devenit basileu în
1028 după ce s-a căsătorit cu porfirogenetă Zoe. La sfârșitul secolului XI, puterea împăratului a intrat în declin, iar o parte din
atribuțiile sale au fost preluate de alți magistrați. În secolul XII, instalarea negustorilor italieni la Constantinopol, în cartiere proprii, a
restrâns autoritatea eparhului, însă funcția se menține până la cucerirea otomană.

La conducerea corporațiilor se aflau "prostatai"sau "exarchoi", iar în fruntea corporației notarilor era primicerul. Nu fiecare corporație
avea câte un șef. Există câte un singur șef pentru breslele notarilor, argintarilor, negustorilor de țesături siriene, săpunarilor și
șelarilor. Corporațiile aveau mai mulți șefi: cârciumări, negustori de pește, nestorii de porci, negustorii de mătase brută. Erau bresle
care erau conduse de șefi că cei ai bancherilor, ai negustorilor de mătase, ai torcătorilor, ai parfumeurilor. Nu existau norme speciale
pentru aceștia.
Șeful corporației era numit direct de către eparh, ales din rândurile membrilor breslei. În cazul corporației notarilor, succesiunea îi
revenea celui mai în vârstă, aprobat de toți colegii săi.Șefii corporațiilor reglementau relațiile cu statul, reprezentat de eparh, asigurau
respectarea normelor și reglementărilor care priveau corporația , anunțau abaterile grave și pedepseau pe cele mai puțin importante,
comunicau reprezentantului prefectului sau acestuia mărfurile străine cumpărate de corporații. Conform Cărții Eparhului, pentru a
intră într-o breaslă, o persoană trebuia să nu fie membru altei corporații, nu trebuia să fie un străin, să fie un om liber, să-i fie
verificată capacitățile și integritatea morală , (precum candidatul pentru breaslă notarilor care trebuia să dovedească onestitate,
elocventă, că deține o memorie bună și cultură juridică solidă), să fie acceptat de ceilalți membri , de șeful corporației și prefect și să
plătească o taxa. Se stabilea numărul membrilor decât pentru corporația notarilor. Abaterile grave erau pedepsite sever prin ras,
biciuire, tăierea mâinilor. Persoană care dorea să deschidă un birou sau un magazin sau să înceapă o activitate comercială trebuia să
facă parte din corporația care se ocupă de domeniul respectiv în care dorea să profeseze și să fie aprobat de eparh. Producerea
purpurei și a altor stofe de lux era interzisă în atelierele urbane, fiind sub monopolul statului, realizată numai în atelierele palatului
imperial pentru uzul curții și pentru darurile acordate principilor străini. În Bizanț există un număr mare de bresle care aduceau
venituri importante, fiind tot mai specializate. Are loc o separare clară între producători și negustori: torcătorii de mătase, țesătorii,
vopsitorii, negustorii de mătase brună, negustorii de haine de mătase, negustorii de țesături de mătase siriană.

Intervenția statului viza comerțul intern și încerca să evite crearea unor surplusuri de mărfuri, bună aprovizionare a orașului pentru a
împiedică izbucnirea crizei în capitală, o eventuală revoltă a populației putând pune în pericol tronul imperial. Activitățile comerciale
și economice se desfășurau în locuri bine stabilite, centrul capitalei fiind rezervat comerțului cu articole de lux-bijuterii și parfumuri,
de-a lungul străzii Mese. Cei care vindeau produse care emanau mirosuri erau nevoiți să o facă la marginea orașului pentru a nu
deranja populația. Numai băcănii puteau deschide magazine în întreg orașul pentru a vinde mărfuri de prima necesitate. Unitățile de
măsură și greutate erau controlate , iar delicte precum vânzările cu produse de calitate inferioară, falsificarea monedelor sau alterarea
metalelor prețioase erau aspru pedepsite.

Vânzarea purpurei și a bijuteriilor în afară imperiului era interzisă. Cantitatea mărfurilor exportate era stabilită de autorități, fiind
subordonată necesităților capitalei. Activitatea economică bizantină era dirijată de autorități în benefiul statului și al populației
bizantine, pentru asigurarea ordinii în oraș și evitarea apariției oricărei nemulțumiri sau revolte în capitală ce putea amenința tronul
imperial.

Ideologia Imperialǎ

Secolele IV-IX
Ideea imperială a unui imperiu infinit în spațiu-timp a fost de origine orientală, fiind
preluată de la greci de către romani, apoi de către bizantini. Eusebiu de Cezareea a
fost considerat ca fiind teoreticianul ideologiei imperiale bizantine. El și dascălul său
au fost victime ale persecuțiilor creștine din timpul lui Dioclețian. A fost închis, însă
a fost eliberat în timpul lui Galerius și a devenit unul dintre consilierii apropiați ai lui
Constantin cel Mare.A participat la Conciliul Ecumenic de la Niceea din 325 și a
încercat o formulă de compromis care nu a avut succes, fiind adoptată formula
episcopului Alexandrei.

Eusebiu de Cezareea a scris multe lucrări și o cronică universală în care a introdus

dimensiunea cronologică. A inaugurat genul istoriei ecleziastice. A scris „Vita
Constantini” și discursul festiv rostit în 336 cu prilejul aniversării de 30 de ani de
domnie a împăratului Constantin. Consideră că existența imperiului roman era
expresia voinței lui Dumnezeu și a împărăției divine, ierarhia terestră fiind preluată
Eusebiu din Cezareea după cea cerească. Romanii se considerau a fi noul popor ales al lui Dumnezeu.
Imperiul era unic și universal și stăpânea omenirea.Nu avea limite spațiale și
cuprindea întreaga lume cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței creștine asupra tuturor popoarelor. Nu
avea limite temporale, finalitatea fiind intrarea imperiului terestru în planul divin.
Puterea împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind reprezentantul și
alesul lui Dumnezeu pe pământ. Orice act al împăratului era inspirat de divinitate,
fiind un imitator al gesturilor lui Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată
de divinitate de a face ca creștinismul să domnească asupra întregului pământ.
Împăratul era consideratun nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce nou
popor ales. Era considerat ca fiind cel de-al treisprezecelea apostol, având o putere
sacră. Împărații bizantini erau reprezentați cu aura specifică sfinților încă din timpul
vieții și tot ce dețineau era sacru, de la Palatul Imperial la domeniile imperiale.

Deși era considerat alesul lui Dumnezeu, era ales de senat, armata și poporul
imperial. Rolul revenea armatei în perioadele tensionate, ceremonia având loc în
tabăra militară din oraș. În cadrul ceremoniei, bizantinii preluau de la romani
ridicarea pe scut în mijlocul armatei a celui ales ca împărat ce purta o diademă,
urmând gratificarea senatului și aclamațiile poporului.

În perioadele stabile, rolul cel mai important revenea senatului, fiind respectate și
celelalte rituri. Senatul desemna noul împărat, ceremonia având loc tot în tabăra Portretul lui Iustinian - model de
militară și încheindu-se cu aclamațiile poporului. Din secolul V intervenea și împărat bizantin în privința
vestimentației imperiale impunătoare;
Biserica în desemnarea împăratului, prin actul încoronării religioase menite să
se observă și aura specifică sfinților
întărească ideea alegerii împăratului ca rezultat al voinței divine. Primul împărat
încoronat de patriarhul Constantinopolului a fost Leon I, ceremonia desfășurându-se
la Biserica Sf Ștefan din cadrul Palatului imperial. Împăratul primea însemnele
puterii imperiale: coroana, mantia de purpură și încălțămintea de purpurǎ-mătasea
roșie ce avea un atribut al puterii imperiale. În timpul ceremoniei religioase însă,
împăratul se încorona singur.

După secolul V, Biserica a căpătat cât mai multă putere, împăratul Anastasius I fiind
nevoit să semneze un jurământ-promissio. Acesta a ajuns la tron după ce s-a
căsătorit cu văduva fostului împărat, însă era cunoscut ca fiind eretic. Era obligat să
semneze că va renunță la monofizism. În timpul dinastiei macedonene, nu mai era
recunoscut pe tron decât cel care organiza ceremonia de încoronare ce se desfășura
la Biserica Sf. Sofia din secolul VIII. Împăratul era comandantul suprem al armatei,
avea atribuții legislative, era protectorul bisericii și avea o putere absolută, teoretic.
În practică însă, erau o serie de factori ce limitau puterea imperială, împăratul fiind
reprezentantul unei grupări care ajungea pe tronul imperial și trebuia să țină cont de
interesele acesteia, putând da legi, dar nu putea încălca una existentă. Biserica îi
recunoștea împăratului anumite privilegii, anumite drepturi care îl ridicau deasupra
supușilor. I se recunoștea să respecte instituția imperială și să fie un model pentru
supușii săi. Au fost patriarhi care s-au opus împăraților care nu mai respectau
principile.

Nu există o regulă clară privind moștenirea tronului, deci nu întotdeauna primul Constantin al VII-lea Porfirogenetul
încoronat de Hristos ca basileu și
născut primea tronul. Tronul revenea celui mai capabil fiu și au fost cazuri în care au
autocrator
primit ambii copii, existând astfel riscul izbucnirii unui război civil. Inspirat de
Dumnezeu, împăratul își desemna urmașul încă din timpul vieții, iar dacă nu avea fii,
se asocia la tron cu o altă rudă sau o persoană în funcție de propriile merite, această persoană fiind declarată co-împărat. În cazul
desemnării unui co-împărat, erau respectate aceleași rituri ca și în desemnarea împăratului, doar că în cadrul ceremoniei religioase,
împăratul îl încorona pe co-împărat. Moștenitorul tronului primea demnitatea de Cezar, ce își va pierde din importanță în secolul VII.
De la sfârșitul secolului VII a fost acordat și altor persoane care nu aveau însă să urmeze la tron. Titulatura imperială s-a menținut din
perioada romană, prin care împăratul primea pe viață anumite puteri excepționale și epitete cu caracter onorific ce îi glorificau
victoriile. Titlul oficial era cel de „Imperator”. În secolul VII, protocolul a fost
modificat în timpul lui Heraclius. Din 629, titlul oficial al împăratului bizantin era
cel de „Basileus” după ce titlul de „imperator” nu mai avea o semnificație deosebită
pentru populația grecizată.

După 800, în urma încoronării lui Carol cel Mare ca împărat al romanilor, izbucnind
rivalitatea titulaturilor dintre apus și răsărit, bizantinii au modificat protocolul și
titlul oficial al împăraților devine cel de „Basileu al romanilor/romeilor”, susținând
că împăratul bizantin era adevăratul împărat roman și continuator al politicii
imperiale romane, titulatura fiind menținută până la sfârșitul Imperiului Bizantin.
Din secolul X își adaugă titlul de Autokrator după ce țarul Bulgariei s-a proclamat
basileu în 927. Împăratul arată că era stăpânul absolut al imperiului și că nu
depindea de nimeni pe plan extern, fiind singurul reprezentant al lui Dumnezeu.

Ținuta de războinic a împăratului

Secolele IX-XV
Vasile al II-lea
La mijlocul sec IX, Bizanțul își adaptează teoria politică la noile realități, cu
precizarea că Imperiul Bizantin renunță la universalism. Din contră, se revine la
această teorie. Imperiul este privit în continuare ca neavând limite în timp și spațiu,
iar puterea împăratului este universală, absolută și de origine divină. Această idee
poate fi analizată în una dintre lucrările lui Constantin VII Porphyrogenetul (
lucrarea Despre administrarea Imperiului). Astfel că toți locuitorii pământului
trebuie să se închine în fața împăratului bizantin.

În sec IX, Bizanțul evoluează într-un nou context și este nevoit să își adapteze
ideologia la noile realități: apariția unor state creștine ( un imperiu în Occident; un
stat bulgar creștin la frontieră Imperiului; un regat armean creștin și Principate Ridicarea pe scut a luiMihail I, care
creștine ale sârbilor). este încoronat de către patriarh

Din acest motiv, Bizanțul nu mai putea susține universalismul în termenii formulați
de Eusebiu din Cezareea. Principalul element de noutate este familia de principi,
care era în viziunea bizantină o familie spirituală alcătuită de principii creștini,
această fiind condusă de împăratul de la Constantinopol, care avea calitatea de
părinte spiritual și era singurul în măsură să legitimeze puterea tuturor principilor
creștini. Împăratul din Occident era considerat fratele împăratului din
Constantinopol. Țarul Bulgar era considerat „fiul preaiubit al împăratului”. Urmau
„prietenii” împăratului de la Constantinopol (Dogele V
eneției, conducătorii Genovei,
regii Angliei etc.) iar la baza piramidei se aflau supușii, douloi, în această categorie
intrând principii sârbi sau români.

Conducătorul fiecărui stat creștin era integrat în familia de principi în funcție de cât
de mult putea fi de folos imperiului, de gradul de independențǎ pe care îl avea statul
pe care îl conducea, de atitudinea și resursele de care dispunea fiecare conducător în
parte.
Nicefor al III-lea, cu Arhanghelul
Mihail în stânga sa, primește o carte
În sec. X, episcopul de Cremona, Liutprand, a fost trimis deOtto cel Mare la împărat
de predici de la Sf. Ioan Gură de Aur
pentru a obține recunoașterea titlului de împărat pentru Otto, și a fost profund
indignat când a fost așezat la masă în urma reprezentantului țarului bulgar
.

Împăratul, ca urmare a poziției pe care o deținea în familia de principi, era singurul reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.
Împărații binzantini nu au evidențiat acest lucru în titulatură, deoarece se consideră că acest lucru era de la sine de înțeles. De
asemenea, împărații erau singurii în măsură să legimiteze puterea principilor creștini și acordau privilegii acestora ( nu încheiau
tratate de pe picior de egalitate), erau singurii care puteau acorda chrysobule ( Bule
de Aur), putea folosi cerneală roșie și purpura ( nu era produsă în atelierele din
Constantinopol; era produsă numai în atelierele de la curtea imperială și era folosită
numai de către împărat și curtea imperială; putea face cadou unui principe străin
bucăți de purpura). Pe lângă toate acestea, împăratul putea realiza panouri un mozaic
( mozaicul era un atribut al puterii imperiale; vor apărea în sec XII și în Sicilia, fiind
realizate de normanzi fără aprobarea împăratului). Orice revoltă împotriva Moneda „follis” cu Leon al VI-lea
reprezentat ca Basileu
împăratului era considerată o revoltă îndreptată împotriva lui Dumnezeu, iar
conducătorul revoltei era consideratapostat.

Erau și alte aspecte care țineau să evidențieze poziția împăratului. O descriere amplă
a ceremoniilor de la curtea imperială bizantină o face Constantin VII în lucrarea sa
Despre ceremoniile curții bizantine. Potrivit acestei surse, ceremonialul bizantin este
atât de strict reglementat deoarece are ca scop evidențierea măreției imperiului și a
împăratului, a caracterului maiestuos și inaccesibil al împăratului bizantin. În cadrul
Încoronarea lui Constantin al VII-lea
acestui ceremonial, fiecare persoană își cunoștea locul în cadrul ceremoniei și se (co-împărat în 908)
păstra o tăcere solemnă.

În timpul ceremoniilor nimeni nu putea veni în contact direct cu persoana

împăratului care avea un caracter sfânt. Chiar atunci când o persoană primea un
obiect, acesta era transmis prin mâna unor intermediari, iar dacă era primit direct de
la împărat, își acoperea mâinile cu poală mantiei pentru a nu veni în contact direct cu
mâinile împăratului.

Pentru a rezolva problema succesiunii la tron, de la mijlocul sec. IX se impune

principiul ereditar. Împărații din dinastia macedoneană, Leon VI Înțeleptul introduce
instituția porphyrogenetilor ( cei născuți în camera de purpură dobândeau drepturi de
neconstestat la moștenirea tronului). Porphynogeneții apar și înainte de acest
moment, însă în sec IX va apărea această instituție.

Primul care va beneficia de acest drept și care a fost născut în camera de purpură a
fost Constantin VII Porphyrogenetul ( cu toate că tatăl sǎu avusese mai multe
căsătorii, Biserica l-a acceptat pe Constantin ca împărat; întotdeauna biserica
acceptând compromisuri care au ca rezultat bunăstarea statului).
Manuel al II-lea Paleologul și familia
Misiunea împăratului este adaptată la noile realități. O expunere magistrala imperială
referitoare la misiunea împăratului o face patriarhul Constantinopolului, Photios,
într-o culegere de legi din timpul lui Vasile I Macedoneanul. Primul titlu al acestei culegeri de legi este dedicat împăratului, definit ca
autoritate legitimă, țelul împăratului fiind de a asigura menținerea bunurilor imperiului, de a recupera bunurile pierdute și de a
dobândi prin victoriile sale bunurile care îi lipsesc. Această este ideea care justifică de acum înainte acțiunile de recucerire ale
imperiului, fiind obligația împăraților bizantini să își extindă stăpânirea la nivelul întregului pământ.

Principiul „Constantinian” era cel care stătea la baza afirmării superiorității împăratului bizantin, care era privit de supușii săi drept
stăpânul întregii lumi. Acest principiu este expus de același împărat, Constantin VII în lucrarea Despre administrarea imperiului,
făcând referire la însemnele primului împărat creștin ( aceste însemne nu trebuiau lăsate în seama nimănui). Puteau fi realizate
căsătorii cu francii, având în vedere că erau creștini și formau un imperiu.

Referitor la titulatura imperială, din 812 a început să fie folosit titlul de „Basileu al romeilor”. În sec X apare o modificare a
protocolului imperial ( pusă în legătură cu recunoașterea țarului Petru), apărând titlul de Basileu al bulgarilor, Petru fiind introdus în
familia de principi. După recunoașterea acestui titlul lui Petru, împărații bizantini au adoptat în titulatura lor titlul de „Autokrator”,
care avea o dublă semnificație: puterea absolută pe plan intern, iar pe plan extern, împăratul nu depinde de nimeni altcineva în afară
de Dumnezeu.
Titlul avea să fie preluat ulterior în 1016 de țarul bulgar. În spațiul românesc a fost preluat sub forma de „singur stăpânitor”. Evident
că toate aceste prerogative puteau fi uzurpate atunci când un principe dorea să își afirme ieșirea din familia de principi, preluând
unele dintre semnele puterii împăratului bizantin și chiar titlul imperial. Așa au procedat Simeon în sec X și Petru Asan. Această
.[1]
teorie nu a fost în realitate contestată până în sec XV

Origini

Dinastia Constantină (306 - 363)

Către sfârșitul secolului III,
Imperiul Roman traversa o perioadă
de criză, aflat în pragul unor
transformări profunde de reformele
lui Dioclețian. Criza era de natură
militară, fiscală și politică, ce se
desfășura simultan cu invaziile,
uzurpările și războaiele permanente
ce dereglau mecanismul economic
Imperiul Roman in timpul
roman. Dominatului

Dioclețian a întreprins reforme în

privința organizării, producției și fiscalității . Având în vedere că pământurile erau
abandonate datorită anarhiei politice interne și datorită fiscalității împovărătoare,
statul a acordat micilor producători avantaje ca scutiri fiscale și lărgirea domeniilor
Tetrarhia coroanei. A fost introdus controlul asupra producției și desfacerii bunurilor și a fost
instituit monopolul de stat asupra
industriei armamentului, industriei
miniere sau industriei mătăsii,
pentru obținerea veniturilor aduse
la tezaurul public, fie pentru
menținerea secretului de producție.

Unitatea fiscală-suprafața de
Palatul lui Diocletian pământ ce putea fi lucrată de o
persoană, a fost disociatǎ de
capacitatea sa de muncă, fiind
impus impozitul annona-pământul (jugatio) și persoana (capitatio). Au fost instituite
taxe pe exercitarea unei profesiuni în industrie și comerț („chrysargyron”), percepute
în monede de aur, pe circulația(pontoria) și vânzarea mărfurilor (octava,
siliqualicum). Datorită alterării aliajului și scăderii greutății sale, moneda romană s-a
Bustul lui Diocletian
depreciat, fiind impusă astfel o autoritate centrală în reforma monetară. Dioclețian a
introdus un maximum de prețuri printr-un edict din 301, prin care instituia pedeapsa
cu moartea pentru cei care făceau stocuri de mărfuri și încălcau prevederile edictului pentru a diminua inflația.

Dioclețian a desființat instituțiile Principatului. Imperiul înceta să mai fie o confederație de cetăți și devine un stat riguros centralizat,
condus de la Constantinopol și populat de douloi (supuși), conduși de un despot (stăpân). Această influență orientală a mărit distanța
dintre împărat și supușii săi. Locuitorii imperiului continuau să fie, cel puțin în surse, prezentați ca politai (cetățeni), mergând pe
filiera romană.
Împăratul devine un personaj sacru. Este adorat după modelul despoților orientali. La curte se introduce obiceiul proskynesis în fața
împăratului (lat. adoratio). Senatul își pierde rolul important în stat . Este format mai mult din acei oameni noi ce nu aveau conștiința
puternică a celor de la Roma. Dispar provinciile senatoriale și ultimele privilegii ale Italiei. La nivel central, Palatul este centrul
administrativ cel mai important, acolo unde funcționau o serie de birouri (skrinia) populate de funcționari care se ocupau de
problemele administrației centrale.

Importante schimbări apar și la nivelul administrației provinciale. Imperiul este reorganizat din punct de vedere administrativ. Au fost
înființate, în vremea lui Dioclețian, circa 120 de provincii ce erau grupate în dioceze. Existau în vremea lui Dioclețian 12 dioceze (14
în vremea lui Constantin cel Mare).

Dioclețian introduce Diarhia - fiecare parte a imperiului fiind condusă de un August. Pentru a o completa, introduce Tetrarhia –
fiecare August fiind dublat de câte un Caesar ce era ridicat la acest rang în funcție de meritele sale.

În secolul IV, Imperiul Roman parcurgea o perioada de criză

spirituală. Păgânismul se ciocnise cu creștinismul recunoscut oficial
de împăratul Constantin cel Mare. Dar ulterior, creștinismul și
păgânismul s-au suprapus, formând cultura răsăriteană greco-
creștină, denumită “bizantină”, al cărei centru era Constantinopolul,
noua capitalǎ a Imperiului Roman creștin. Constantin, născut la
Naissus, aparținea unei familii ilire, iar mama sa, Elena, se convertise
la creștinism. Aceasta chiar a întreprins un pelerinaj în Palestina,
găsind presupusa cruce pe care a fost crucificat Isus Christos
conform tradiției.

În 305, Dioclețian și Maximian au renunțat la rangurile lor imperiale.

Rămășițele statuii gigantice a lui Constantin Au fost succedați de Galerius, ce a devenit August al Răsăritului, iar
Constantius I, tatăl lui Constantin, a devenit August al Apusului.
Constantius a murit în306 în Britania, iar legiunile l-au proclamat ca“August” pe fiul sǎu, Constantin.

Între timp, la Roma, a izbucnit o răscoalǎ, în care armata și populația s-au răzvrătit și l-au înlăturat pe Galerius, Maxentius, fiul lui
Maximian, fiind proclamat drept ca noul împărat. Constantin a format o alianțǎ cu Augustul Licinius și l-a învins pe Maxentius în
312, în Bătălia de la Podul Milvius, în apropiere de Roma. Maxentius s-a înecat în Tibru când a încercat să se retragă. Cei doi
împărați biruitori, Constantin și Licinius, s-au întâlnit la Mediolanum, unde a fost proclamat cunoscutul “Edict de la Mediolanum”.
Relațiile pașnice dintre cei doi împărați n-au durat mult și în scurt timp, a izbucnit o luptǎ în care Constantin a obținut victoria
decisivǎ. Licinius a fost ucis în324, iar Constantin a devenit unicul împărat al Imperiului roman.

Aparitia crucii Batalia de la Podul "Donatia" lui Botezul lui Constantin

Milvius Constantin

Constantin s-ar fi convertit conform tradiției atunci când a asistat la apariția crucii luminoase pe cer înainte de bătălia dintre acesta și
Maxentius. Lactanius scria în cartea “Despre moartea persecutorilor” că a primit un avertisment de la divinitate în somn pentru a
grava simbolul creștin pe scuturile sale . Eusebiu din Cezareea a scris în “Historia ecclesiastica” că împăratul și-a propus să salveze
Roma și l-a invocat printr-o rugăciune pe Dumnezeu. În “Viața lui Constantin” scrie că acesta a asistat la apariția unei cruci
luminoase la asfințitul soarelui, însoțită de cuvintele In hoc signo vinces( “sub acest semn vei învinge”) . El și legiunile sale au fost
cuprinși de uimire. În noaptea următoare, Iisus Hristos i-a apărut în somn lui Constantin, purtând același semn, și i-a poruncit să
picteze scuturile și sǎ pornească împotriva inamicilor. În zori, împăratul le-a povestit apropiaților visul și i-a chemat pe meșteri să
confecționeze stindardul “labarum”, fiind o cruce lungă ca o lance, de bara transversală atârnând o flamurǎ de mătase, brodată cu aur
și împodobită cu pietre prețioase, purtând chipurile lui Constantin și a celor doi fii ai săi, iar la vârful crucii se afla o cununǎ de aur,
înconjurând monograma lui Hristos.

În privința cauzelor “convertirii” lui Constantin, spre deosebire de bibliografia lui

Eusebiu, unii istorici i-au atribuit un portret diferit. Istoricul Boissier scria în
lucrarea “Sfârșitul păgânismului” că împăratul Constantin era în realitate sceptic,
nefiind interesant de nicio religie, preferând-o pe aceea care i-ar aduce multe
beneficii.[2]

Pe de altă parte, istoricul Jacob Burckhardt susținea în lucrarea Epoca lui Constantin
cel Mare că împăratul era un geniu, stăpânit de ambiții înalte și de o puternică
dorința de putere, un om care ar sacrifice totul pentru îndeplinirea visurilor sale
[3]
lumești, înțelegând că creștinismul va deveni o forță universală.

Adolf Harnack constată în “Misiunea și răspândirea creștinismului în primele trei

secole" că crestinismul era o religie urbanistică și că un cerc restrâns de oameni
putea exercită o influență puternică dacă membrii lui provin din clase conducătoare.
A concluzionat că sediul central al Bisericii creștine era Asia Mică la începutul
secolului IV.[4]

Labarum
Labarum reprezentat pe o moneda
credință într-un zeu unic.
Constantin chiar a locuit la curtea lui Dioclețian din Nicomedia înainte să se
stabilească în Gallia. Păgânismul încă domină însă în stat și societate , iar creștinii
reprezentau o minoritate,
constituind o zecime din popuatia
imperiului, conform statisticilor
prof. V. Bolotov. Duruy în Istoria
Romei și a poporului roman, scriind
că împăratul Constantin
conștientizase că creștinismul, prin
dogmele sale fundamentale, era o

Constantin era determinat să favorizeze păgânismul și creștinismul pentru a menține

Intrarea triumfala a lui Constantin la
unitatea și stabilitatea.[5] Cu perspicacitatea diabolică a unui stăpân universal, a
Roma
înțeles importanța alianței cu biserica. Ceea ce l-a determinat să se convertească nu
pare să fie din rațiuni politice, întru-cât creștinii erau o minoritate atunci, ci din
convingere.[6]

Fusese influențat de de exemplul bisericii zoroastiene din Persia.[7] Deși convertirea este asociată cu Bătălia de la Podul Milvius din
312 și cu obținerea victoriei împotriva lui Maxentius, convertirea reală la creștinism s-a desfășurat în anul morții sale. Constantin a
rămas pontifex maximus de-a lungul domniei. Ziua de duminică era denumită ca dies solis (ziua soarelui), “sol invictus” nefiind altul
decât zeul persan Mithra, al cărui cult era răspândit în imperiu, rivalizând cu creștinismul. Constantin era un adept evlavios al cultului
soarelui închinat lui Apollo. Totuși, a inițiat o politică de toleranță față de creștinism, înțelegând că în viitor, creștinismul era
elementul principal de unificare a Imperiului.

Primul decret care favoriza creștinismul a fost emis în 311 de Galerius, chiar de unul dintre cei mai aprigi persecutori ai lui. Prin
intermediul decretului, creștinii erau iertați pentru opoziția anterioară față de deciziile menite să-i întoarcă la păgânism. În 313,
Constantin s-a întâlnit cu Licinius la Mediolanum, păstrându-se doar un rescript latin al lui Licinius trimis perfectului de Nicomedia,
consemnat de Lactantius. Creștinii și alți adepți ale altor religii primeau libertatea deplinǎ să urmeze orice religie doreau. Bisericile și
clădirile private confiscate de la creștini le erau redate în mod liber și fără rezerve.
Edictul promulgat la Mediolanum în 313 era o confirmare a edictului lui Galerius în
311. Nu era un edict propriu-zis, ci o scrisoare adresată guvernatorilor provinciilor
din Asia Mică și din Răsărit în care li se explica și li se indica cum să-i trateze pe
creștini, având de atunci drepturi egale cu păgânii. Clerului creștin i s-au arcordat
privilegiile recunoscute preoților păgâni, membrii lui fiind scutiți de plata taxelor și
de datoriile față de stat, de serviciile în folosul statului care puteau să-i abată de la
îndeplinirea obligațiilor lor religioase, având drept de imunitate.

Fiecare om putea să-și lase proprietatea drept moștenire bisericii, dobândind dreptul Ruinele palatului imperial de la
de patrimoniu. Pe lângă proclamarea libertății religioase, comunitățile creștine erau Milano
recunoscute ca entități juridice legale. Orice om avea dreptul să mute un proces civil
la o curte episcopală dacă adversarul accepta. Decizia episcopului era acceptat ca
fiind definitivă, orice caz civil putea fi mutat la curtea episcopală în orice stadiu al
procesului , însă deciziile curții episcopale trebuiau să fie sancționate de judecători
civili. Privilegiile judiciare măreau autoritatea episcopilor în societate. Biserica se
îmbogățea material prin daruri în proprietăți funciare, provenind din resursele
statului, sau prin donații de bani și grâne. Creștinii nu mai erau obligați să participe
la sărbătorile păgâne. Influența creștină a îmblânzit pedepsele pentru criminali.

Constantin a construit multe biserici în imperiu, în Antiohia, Nicomedia și în nordul

Africii, precum și în peninsula italică, ca Bazilica Sfântul Petru din Romași Bazilica Modelul basilicii Sfantului Petru din
timpul lui Constantin
Sfântul Ioan din Lateran fiindu-i atribuite. Mama lui, Elena, ar fi descoperit
adevărata cruce în cadrul unui pelerinaj din Palestina. A ridicat la Ierusalim Biserica
Sfântului Mormânt, pe Muntele Masilinilor a ridicat biserica înălțării, iar la Betleem, Biserica Nașterii Domnului . Noua capitală ,
Constantinopolul, și suburbiile ei au fost înfrumusețate cu noi biserici, ca biserica Sfinților Apostoli și biserica Sfânta Irina, de
asemenea, a pus temelia Sfintei Sofia, finisată de Constantius, succesorulǎu.
s

Biserica creștină a trecut printr-o perioada de imensă activitate, concentrându-se pe

dogmă. Sinoadele deveneau specific perioadei, fiind considerate singurele mijloace
pentru aplanarea controverselor. Statul a luat parte la disputele religioase, a cărui
interese nu corespundeau cu cele ale bisericii. Centrul cultural al răsăritului era
orașul egiptean Alexandria, activitatea intelectuală erupând, devenind centrul
evoluției teologice în est și dobândind în lumea creștină faima particulară de biserica
filosofică. Un preot , Arie din Alexandria, al cărui nume poartă învățătură
considerate “eretică” ce își avea rădăcinile în a două jumătate a secolului al III-lea,
în Antiohia, unde Lucian a fondat o școală de exegeza teologică, a emis idea că fiul
lui Dumnezeu era o ființă creată. Dincolo de granițele Egiptului, Eusebiu, episcop de
Cezareea, și Eusebiu, episcop de Nicomedia, erau de partea lui Arie. Alexandru,
episcop de Alexandria, i-a refuzat Sfânta Euharistie în ciuda eforturilor susținătorilor
lui.

În 324, după ce l-a învins pe Licinius, Constantin a sosit la Nicomedia, primind

Primul sinod de la Niceea plângeri de la adversari și de la susținătorii lui Arie. Pentru că dorea menținerea
păcii religioase în imperiu și înțelegând importantă controversei dogmatice,
Constantin a trimis o scrisoare episcopului Alexandru și lui Arie, ordonându-le să
ajungă la o înțelegere. Scrisoarea fusese dusă la Alexandria de către episcopal Osius de Cordoba. La întoarcere, i-a explicat
împăratului situația și atunci, Constantin a convocat un sinod prezidat de el personal prin edicte imperiale la Niceea din Bithynia,
participanții fiind în mare parte episcopi răsăriteni, dezbătând disputa Ariană. După discuții aprinse duse de Atanasie, arhidiaconul
din Biserica Alexandrei, adversarul lui Arie, erezia lui Arie a fost condamnată și după introducerea unor corecturi, a fost adoptat
Crezul, prin care Isus Christos era mărturisit ca fiul lui Dumnezeu, necreat și deoființǎ cu Tatăl . Crezul niceean a fost semnat chiar și
de mulți episcopi arieni, iar Arie, a fost exilat și privat de libertate. Însă Sinodul de la Niceea nu a reușit să pună capăt disputelor
ariene, ci a generat noi mișcări, iar Constantin a fost nevoit sǎ facǎ unele concesii. După câțiva ani, Arie și adepții săi au fost
rechemați din exil, fiind exilațiîn schimb liderii susținători ai Crezului Niceean. Constantin a rămas pǎgân până în ultimul an al vieții
sale (337), doar pe patul de moarte fiind botezat de Eusebiu, episcopul deNicomedia, un arian.

Constantin a mărit numărul provinciilor, diocezelor, prefecturilor. El a venit cu

măsuri în domeniul social-economic, tot în încercarea de a stopa criza și a revigora
Imperiul Roman. O primă măsură, pentru a asigura mâna de lucru: în 332, l-a legat
pe colon de pământ și pe meșteșugar de meseria lui. A inițiat Reformă monetară prin
care a introdus moneda de aur numită solidus (lat.) sau nomisma (gr.) de aproape de
24 de karate. Moneda de aur a fost etalonul economiei medievale aproape un
mileniu, până în secolul XI. Solidus

Tot Constantin cel Mare a fost cel ce a stabilit monopoluri economice asupra unor
ramuri/domenii considerate strategice: producerea armamentului și industria minieră.

Byzantium era un oraș ce se bucura de avantaje strategice și comerciale, fiind

amplasat la granița Asiei și Europei, fiind învecinată cu Marea Neagră și Marea
Mediterana. În secolul VII i.e.n., pe țărmul Asiatic al limitei sudice a Bosforului,
megarienii au fondat o colonie denumită Calcedon. Conform lucrării “Istoriile” lui
Herodot care îi criticǎ pe megarieni pentru amplasarea greșită, la câțiva ani de după
fondare, un alt grup de megarieni au înființat colonia Byzantium pe țărmul european
al Bosforului. Byzantium a jucat un rol important în războaiele medice și în timpul
lui Filip al Macedoniei, iar Polybius a analizat poziția politică și economică a
orașului, afirmând că bizantinii controlau mărfurile indispenabile Pontului și rutile
maritime din Marea Neagră.

La sfârșitul secolului II e.n., a fost supus unui jaf devastator în timpul unui război
susținut de împăratul roman, Septimius Severus. Când Constantin a vrut să fondeze Fondarea Constantinopolului
o noua capitală, s-a gândit la Naissus, Sardica și Thesalonica. Și-a îndreptat atenția
spre Troia, orașul lui Enea, care venise în Latium pentru a pune temelia noului stat roman. Împăratul stabilește personal limitele
viitorului oraș. Porțile au fost construite, însă într-o noapte, Dumnezeu i-a transmis lui Constantin să construiască nouă capitalǎ la
Byzantium. Era un simplu sat în acel timp care se întindea până la Marea Marmara.

În 324 s-a decis să fondeze noua capitalǎ, iar în 325, a început construirea clădirilor principale.[8] Împăratul, cu lancea în mâna, a
trasat conturul suprafeței orașului ghidat de divinitate [9] . Au fost aduși lucrători din toate părțile, precum și materiale, iar pentru
înfrumusețare, au fost folosite monumente păgâne din Roma, Atena, Alexandria, Efes și Antiohia. La lucrări au participat chiar 40
000 de goți foederati. Noii capitale i s-au atribuit privilegii comerciale și financiare pentru a atrage populația în număr cât mai mare.

Pe 11 mai 330, nouă capitală a fost inaguratǎ, fiind organizate ceremonii și festivități timp de 40 de zile. Populația orașului depășea
200 000 de oameni.[10] Constantin a construit un zid de apărare care se întindea de la Cornul de Aur până la Marea Marmara.
Byzantium a devenit „Orașul lui Constantin”-Constantinopol. A fost adoptat sistemul municipal al Romei, fiind împărțit în 14
sectoare, dintre care două se aflau în afară zidurilor orașului. Nu s-au păstrat multe creații monumentalistice ale lu Constantin,
biserica Sfânta Irina fiind reconstruită de două ori și supraviețuind columna de la Delfi în formă de șarpe ce dată din secolul V i.en.
ce comemorează victoria spartanăde la Plateea, fiind adusā și fixatǎ în hipodrom.

Orașul lui Constantin avea multe avantaje politice, economice și culturale oferite de pozita strategică. Era denumit Nova Roma,
dispunând de un sistem defensiv pentru a rezistă în față inamicilor, fiind inaccesibil de pe mare, protejat de ziduri. Controla comerțul
al Mǎrii Negre cu Marea Egee și Marea Mediteranǎ, devenind intermediarul comercial dintre Europa și Asia. Dintr-o simplă colonie,
un oraș devenise centrul politic, religios, economic și cultural al unui imperiu reunificat efemer
.
 După moartea lui Constantin cel
Mare, între cei trei fii ai lui
Constantin a izbucnit un confict.
Constantin și Constans erau adepții
crezului niceean, iar Constantius
continua politică religioasă a tatălui
sǎu manifestată în ultima parte a
vieții sale, fiind de partea arienilor.
Constantin si Constans n-au
supraviețuit luptei, iar Constantius
s-a proclamat împǎrat sub numele
de Constanțiu al II-lea. A decretat
ca templele păgâne să fie închise și
a interzis aducerea de jertfe sub
amenințarea cu moartea și
confiscarea averii. A poruncit
Constantiu II înlăturarea altarului Victoriei din
Senat și multor alte monumente
considerate “păgâne”.Scutirile clerului au fost extinse, episcopii fiind exceptați de la
procesele civile. A purtat titlul de Pontifex Maximus. Deși s-a pronunțat radical
împotriva păgânismului, nu a alungat vestalele și preoții din Roma și chiar a poruncit
alegerea unui preot pentru Africa. Divergențele dintre arieni și niceeni s-au
intensificat. A murit în 361 în timpul campaniei din Persia, nefiind regretat nespus Columna sarpelui de laHipodromul
din Constantinopol
de mult nici de niceeni, nici de păgâni, care jubilau la alegerea lui Iulian Apostatul
ca împărat, ce a avut succes în alungarea germanilor de dincolo de Rin. Senatul chiar
[11]
l-a trecut pe împăratul decedat în rândul zeilor vechi.

Imediat după urcarea sa pe tron,

Iulian a emis un edict prin care
rechema toți episcopii exilați în
timpul domniei predecesorului
împărat, redându-le și proprietățile
confiscate. La început, a acordat o
libertate religioasă tuturor.[12]
Ulterior, fiind un adept invocat al
Iulian prezidand o conferinta de
cultului soarelui, a oferit privilegii sectarieni
celor care renunțau la creștinism și
chiar îi atrăgea pe oameni să
participe la aducerea jerfelor după cum scrie Ieronim. Creștinii erau destituiți din
Iulian Apostatul
posturile civile și militare, fiind înlocuiți de păgâni. “Labarum-ul” lui Constantin a
fost desființat, iar crucile de pe scuturile soldaților au fost înlocuite cu vechile
simboluri păgâne. A inițiat reforma școlară, numind profesori în principalele orașe ale Imperiului, fiind aleși și aprobați de către
împărat, susținând că cei care vor să predea trebuie să fie oameni cu caracter integru și să nu aibă opinii incompatibile cu spiritul
statului. Era considerat absurd ca oamenii care interpretau vechile opere ale autorilor antici să disprețuiască vechii zei.

A interzis creștinilor să predea și să studieze în școlile publice. Scriitori creștini ca Apolinarie cel Bătrân și Apolinarie cel Tânăr, și-
au propus crearea unei literaturi proprii, traducând psalmii după stilul odelor lui Pindar, Pentateuhul a fost redat în hexametrii, iar
evangheliile au fost rescrise în stilul dialogurilor lui Platon. În 362, Iulian a întreprins o călătorie spre provinciile orientale, oprindu-
se la Antiohia, unde populația era majoritar creștină. A întâmpinat incidente neplăcute, așteptându-se la festivități grandioase dedicate
zeilor. Însǎ găsi în templul lui Apollo din Daphnae doar un preot și o singură gașcă pentru sacrificiu. Incendierea templului i-a
provocat o ura împotriva creștinilor. A ordonat pedepsirea creștinilor și închiderea bisericilor din Antiohia, fiind jefuite și pângărite.
Creștinii s-au răzbunat, distrugând statuile zeilor. În 363, Iulian a părăsite Antiohia și a inițiat campania împotriva perșilor, fiind rănit
de o sulița. A murit la puțin timp.

Conform legendei, Sfântul Vasile s-a rugat în fața unei icoane în care era portretizat
Mercurius ca un soldat ce poartă o suliță. El s-a rugat ca Dumnezeu să nu-i permită
împăratului Iulian Apostatul de-a se rāzboi împotriva perșilor și a relua asuprirea
creștinilor. Imaginea Sfântului Mare Mucenic Mercurie reprezentatǎ pe icoana a
devenit invizibilǎ, doar pentru a reapǎrea mai târziu cu o suliță însângerată. Iulian
Apostatul a fost rănit mortal de sulița unui soldat necunoscut.[13] Și-a aruncat un
pumn din propriu-I sânge din rana spre cer și a exclamat : “Ai învins
Galileene!”.[14]

Iovian, căpetenia gărzii de curte și creștin niceean fiind, a fost proclamat că împărat.
Acesta a semnat un tratat de pace cu Persia, renunțând la câteva provincii de pe
malul estic al Tigrulului. Moartea lui Iulian a fost sărbătorită cu bucurie de creștini.
Acesta a fost însă înmormântat în biserica Sfinților Apostoli.Dinastia Constantină se
încheiase.

Uciderea imparatului Iulian de catre

Sfantul Mercurius
Dinastia Valentiniană (364 - 379)
În timpul dinastiei Valentiniene,
imperiul a fost reîmpărțit (364) și a suferit de pe urmainvaziilor barbare. Ca tribunus
scutariorum, Valentian a fost proclamat împărat la Niceea de către armată, la
moartea lui Iovianus. L-a numit coîmpărat pe fratele său mai tânăr, Flavius Valens,
căruia îi încredințează guvernarea Orientului, rezervând pentru sine conducerea, din
Augusta Treverorum (Trier) a provinciilor occidentale (cele două părți ale imperiului
încep astfel să fie administrate separat). Spirit activ și energic, Valentinian a avut
mari merite în întărirea granițelor de pe Rin și Dunărea mijlocie, respingând
atacurile alamanilor în Gallia (368), ale francilor și saxonilor la Rin, ale sarmaților și
quazilor la Dunăre. A fost constant preocupat de îmbunătățirea administrației și
legislației, de limitarea abuzurilor și a fiscalității excesive. S-a dovedit a fi un bun
împărat creștin, restaurând privilegiile date clerului creștin oferite de către
Constantin. Adept al ortodoxismului nicean, manifestă în același timp toleranță față
de cultele păgâne. În 367 îl numește pe fiul sǎu minor Grațian coîmpǎrat. Acesta a
fost împotriva păgânismului și arianismului . A distrus Altarul Victoriei din Casa
Colosul lui Valentian I de la Barletta
Senatului. A participat alături de Teodosiu la alungarea goților din Balcani în
războiul gotic (376 - 382).

Între timp, Valens se dovedea net inferior fratelui sau din punct de vedere al
calităților militare, politice și administrative. În politică internă se remarcă prin
represaliile împotriva cercurilor aristocrației senatoriale și prin sprijinirea
arianismului. După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu
Iulian Apostatul) , poartă un război la Dunărea de Jos (367-369), împotriva
vizigotilor care amenințau provincile romane și sprijiniseră pe uzurpator. Sub
presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigotilor în sudul Dunării în 376 Valens reprezentat pe moneda, iar
.[15] Pe plan religios, deși era un adept declarat al arianismului, a devenit intolerant pe revers apare el si cu fratele sau,
cu toate celelalte doctrine creștine. Jaful la care aceștia sunt supuși de autoritățile Valentian I, cu care isi impartea
puterea
imperiale locale declanșează o mare răscoala antiromană. În Bătălia de la
Adrianopol de la 9 august 378 , prin care o angajează fără a mai aștepta sosirea
contingentelor din Occident conduse de Grațian, armata romană a fost înfrântă de vizigoții lui Frithigern, sprijiniți de contingente
ostrogote, iar Valens și-a găsit moartea pe câmpulde lupta. Pentru că Valentian al II-lea (împăratul Vestului), fiul lui Valentian I, ce se
declara arian, nu avea nici un rol decisiv în politică internă a imperiului, sub Grațian, politică toleranței religioase nu a mai fost
respectată și s-a favorizat Crezul Niceean. În 379, Grațian a renunțat la tronul estic, înscǎunându-l pe generalul Teodosiu I. Dinastia
Valentiniană se încheiase.

Dinastia Teodosiană (379 - 457)

Fiind numit August, Teodosiu I a avut de înfruntat două probleme: restabilirea
unității în interiorul imperiului pe plan religios și apărarea imperiului de năvălirile
goților. Sosind la Constantinopol, i-a propus episcopului arian să renunțe la
Arianism și să se alăture Crezului Niceean. Episcopul a refuzat și a părăsit capitala.
Bisericile din oraș au fost predate niceenilor. A început o luptă înverșunată cu
păgânii și cu ereticii, aplicând pedepse aspre.

Prin decretul din 380, doar cei care credeau în Sfânta Treime predicate de scrierile
evanghelistice erau considerați catolici, în timp ce ceilalți erau considerați "nebuni și
nesăbuiți ce au aderat la ticăloasă doctrina eretică", neavând dreptul de a-și numi
locurile de întâlnire biserici și erau pasibili de pedepse aspre. A emis și alte decrete
Discul de la Missoriumce il
infatiseaza pe Teodosio prin care a interzis ereticilor să țină adunări publice și private, dreptul de adunări
fiind rezervat doar adepților Simbolului Niceean. Drepturile civile ale ereticilor au
fost restrânse în privința testamentelor și moștenirilor. Teodosiu dorea să
restabilească pacea și stabilitatea în Biserica Creștină.

În 381 a convocat un sinod la Constantinopol. S-a disputat erezia lui Macedonie, un

semi-arian care a încercat să demonstreze că Sfântul Duh fusese creat; a întărit
decizia simbolului niceean despre Sfânta Treime, Sfântul Duh fiind de o ființă cu
Tatăl și cu Fiul. A stabilit rangul patriarhului de Constantinopol în relație cu
episcopul Romei.

Teodosiu a lărgit privilegiile acordate de unii dintre predecesorii săi episcopilor și

preoților în privința datoriilor personale, responsabilităților față de curte. A impus
bisericii datorii față de stat, denumite "extraordinaria munera". Biserica nu mai putea
fi un loc de refugiu pentru răufăcători și nici nu mai putea adăposti pe cei îndatorați
față de stat de colectorii de datorii.

În urma masacrelor de la Tesalonic,

Teodosiu a intrat în conflict cu
Sfântul Ambrozie , episcop de
Mediolanum, având vederi opuse în
privința relației dintre Biserica și
Sinodul de la Constantinopol
Stat. Teodosie pleda pentru
supremația Statului asupra
Bisericii, iar Ambrozie susținea că Biserica nu poate fi supusă unei puteri efemere.
Ambrozie l-a excomunicat pe Teodosiu pentru că i-a favorizat pe germanicii din
Tesalonic ce ocupau ranguri înalte în armata sa și pentru că i-a masacrat pe cetățenii
ce se răzvrăteau violent. Teodosiu însuși a fost nevoit să-și recunoască vinovăția în
mod public și și-a făcut pocăință impusă de Ambrozie.

Teodosiu a interzis sacrificiile, ghicitul viitorului în intestinele animalelor jertfite și

Teodosiu si Ambrozie
frecventarea templelor păgâne, multe fiind închise, altele fiind folosite de către stat,
altele fiind dărâmate și distruse, inclusive comorile și obiectele artistice valoroase,
ca faimosul temple al zeului Serapis, Serapeum.

În 392, Teodosiu a promulgat un ultim edict pentru interzicerea definitive a sacrificiilor, arderii tămâii, atârnarea ghirlandelor,
libațiilor, divinațiilor, practicarea lor fiind considerate o ofensă adusă împăratului și sacrilegii [16] chiar dacă el însuși a introdus un
obelisc în Hipodromul de la Constantinopol, ce aparținuse templului de la Karnak din timpul domniei faraonului Tutmes al III-lea. În
393 s-au organizat pentru ultima oară Jocurile Olimpice. Dar monumente antice ca statuia lui Zeus sculptată de Fidias a fost
transferată de la Olimpia la Constantinopol. Chiar dacă teoretic, credințele religioase erau tolerate în egală măsură, Teodosiu a
considerat că autoritatea sa trebuia să se extindă asupra bisericii și a vieții religioase a supușilor, scopul fiind crearea unei biserici
unice, cea niceeană.

În ciuda eforturilor, nu a reușit. Disputele religioase nu s-au încheiat, ba chiar au

escaladat și s-au răspândit. Dar a purtat o victorie finală asupra păgânismului.
Păgânismul a încetat să mai existe că un întreg organizat chiar dacă mai existau
indivizi, familii sau grupuri isolate ce nutreau în taină la trecutul iubit al religiei lor
muribunde. Școala păgână de la Atena și-a continuat existența, iar studenții ei
studiau în continuare literatura clasică.

Teodosiu impartind laurii Curtea lui Teodosiu

victoriei

Obeliscul lui Teodosius

Teodosiu asistand la cursa de Teodosiu subjugandu-i pe

care barbari

Pe lângă chestiunea religioasă, Teodosiu a avut de înfruntat problema goților. În 378, însuși împăratul Valens a fost ucis în bătălia de
la Adrianopol. Drumul spre capitală le era larg deschis goților. Aceștia au traversat Peninsula Balcanică ajungând la zidurile
Constantinopolului. Teodosiu, ajutat de propriile trupe de goți, a reușit să-i respingă și să oprească raidurile în interiorul imperiului.
Și-a dat seama că nu-i putea stăpâni pe barbari cu forță și a decis să mențină relațiile pașnice cu aceștia. A încercat să introducă în
rândurile lor elemente ale culturii române și să-I atragă în armata română. În timp, goții au fost instruiți după model roman, tacticile
și metodele de lupta romane , devenind o forță redutabilă gata să atace imperiul. Populația autohtonă manifestă un puternic sentiment
antigermanic. Goții înrolați în cadrul armatei romane apărau imperiul de alți goți.

Teodosiu a murit în 395 la Mediolanum și a fost înmormântat în biserica Sfinților Apostoli. Fii săi, considerați prea tineri și slabi, au
fost proclamați împărați ai imperiului: Arcadius a devenit împărat al Răsăritului, iar Honorius a devenit împărat al Apusului.
Arianismul a continuat să existe, producând noi mișcări religioase.Teodosiu nu a putut realiza ceea ce și-a propus: o biserica unitară
și menținerea unor relații pașnice cu germanicii.
 Arcadius a preluat conducerea când
avea doar 17 ani, fiind lipsit de
experiență și de voință, influențat
de eunucul Eutropius ce i-a pus la
cale căsătoria sa cu Eudoxia, fiica
unui ofițer franc din armata
romană. Acesta a întâmpinat
problema vizigotilor, ce se Impartirea Imperiului in 395
stabiliseră în partea de nord a
Peninsulei Balcanice, conduși de Alaric, ce a pornit cu populația sa spre Moesia,
Tracia și Macedonia, capitală fiind amenințată. Ulterior, goții și-au îndreptat atenția
Arcadius spre Grecia, traversând Tesalia, jefuind Beotia și Attica, Corint, Argos și Sparta, dar
cruțând Atena. În urmă intervenției lui Stilichon din vest în Grecia, Alaric a fost
respins și s-a îndreptat spre nord, spre Epir. Arcadius a fost nevoit să-i ofere titlul
militar de Magister al armatei din Illyricum. Alaric a încetat să mai amenințe Imperiul Roman de Răsărit și și-a îndreptat atenția doar
spre Italia.

Goții aveau o mare influență în societatea romano-răsăriteană, aceștia ocupând posturi militare și administrative înalte ca generalul
got Gainas [17], iar partidul germanic era foarte influent, aflat în conflict cu tabăra lui Eutropius și cu tabăra de senatori , miniștri și
clerici conduși de perfectul orașului, Aurelian. S-a păstrat un document ce îi aparținea lui Synesius, un filosof nepolatonic din Cyrene
convertit la creștinism, ales episcop al orașului Ptolemais, ce i-a dedicat-o împăratului avertizându-l cu privire la problema influenței
germanice .[18] "Barbarii" se integraseră în societate, muncind ca sclavi, fiind instruiți ca soldați și chiar obținuseră funcții publice
înalte și primiseră pământuri , iar filosoful se temea că aceștia vor putea să organizeze o lovitură de stat și să preia conducerea.
Sugera înlăturarea goților și împingerea lor dincolo de Dunăre.

Inevitabilul s-a petrecut și goții din Frigia s-au răsculat, dar Gainas a pornit să reprime revoltă. Dintr-o dată, s-a aliat cu liderul
rebelilor, Tribigild și, împreună, au plănuit atacarea trupelor imperiale trimise să reprime revoltă. Au trimis împăratului o cerere
împăratului să-l predea pe Eutropius, acesta fiind în cele din urmă exilat, dar apoi readus în capitală, judecat și executat la presiunile
goților. Gainas a mai cerut împăratului să accepte ca goții arieni să folosească una dintre bisericile capitalei pentru practicarea
slujbelor. Episcopul Constantinopolului, Ioan Hristodom (Gură de Aur) a protestat. Gainas, deși preluase stăpânirea asupra orașului,
nu a putut fi capabil să se mențină pe poziție și la plecarea să din oraș, a izbucnit o revolt în urmă căreia mulți goti au fost uciși.
Arcadius l-a trimis pe Fravita, un got păgân, să-l învingă pe Gainas. Gainas a încercat să scape, refugiindu-se în Tracia, dar a fost
executat de huni, iar capul său a fost trimis în dar împăratului. Fravitta a primit funcția de consul. Problema goților a fost rezolvată.

Însă avea să întâmpine o nouă problema pe plan religios: Ioan Gură de Aur [19],
predicator din Antiohia, numit episcop al Constantinopolului. Era un idealist, un
apărător al principilor morale severe, un adversar al luxului excesiv și apărător al
dogmei niceene. Și-a făcut mulți inamici, printre care și Eudoxia care trăia în lux, și
goții arieni. Însuși împăratul a fost influențat de adversarii episcopului. Ioan a părăsit
Asia Mică, însă populația care îl adoră pe episcop l-a determinat pe împărat să-l
recheme pe episcop. Ioan a criticat din nou viciile împărătesei. A fost înlăturat, iar
adepții lui au fost persecutați. A fost exilat în 404 în Capadocia, pe urmă, s-a ordonat
exilarea sa pe malul estic al Mării Negre, dar a murit în timpul călătoriei, în 407. În
408, Arcadius a murit, fiind succedat de Teodosiu al II-lea cel Tânăr, care avea doar
șapte ani. În 410, goții conduși de Alaric au jefuit Roma.

Teodosiu al II-lea l-a avut ca tutore pe regele persan Yazdigird I ce primise datoria
prin testamentul tatălui său de a-l apăra de intrigile de la curte. Relațiile bune dintre
Ioan Gura de Aur
cele două imperii a favorizat extinderea creștinismului în Persia. Regele persan chiar
oferise permisiunea creștinilor de a-și practică slujbele public și de a-și reface
bisericile.[20]
 În 410, s-a desfășurat sinodul de la
Seleucia în care s-au pus bazele
bisericii creștine din Persia și în
care episcopul de la Ctesiphon a
fost ales drept cap al bisericii.Însă
persecuțiile au fost reluate în ultimii
ani de domnie ai regelui Yazdigird
I.[21] Teodosiu al II-lea nu era un
om politic strălucit, nefiind
interesat de chestiunile Palatul Bucoleon
guvernamentale. Ducea o viață
singuratică de tip monahal. Și-a dedicat o mare parte a timpului caligrafiei, copiind
multe manuscrise vechi. A avut în jurul sau oameni energici și capabili, ce au
contribuit la isncaunarea sa. Sora sa, Pulcheria, era cea mai influentă. A pus la cale
căsătoria lui Teodosiu cu Athenais (botezată Evdochia), fiica unui filosof atenian, o
Theodosius II
fată cu talent literar ce a scris teme religioase.[22]

La sfârșitul secolului al IV-lea, a apărut o nouă "erezie" care susținea că Hristos nu

era om și o divinitate simultan. S-a încercat demonstrarea independenței absolute a
firii umane a lui Hristos. Curând, pe tronul patriarhal din Constantinopol a fost ales
un partizan al acestei "erezii", Nestorie, preot din Antiohia. Dorea să impună
bisericii această învățătură și astfel, a început în a-și persecută adversarii, stârnind un
mare scandal. Patriarhul Chiril al Alexandriei, și Papa Celestin I au protestat.
Teodosiu a fost determinat să convoace un al treila sinod la Efes, în 431, în care Sinodul de la Efes
doctrina nestoriană era condamnată. Nestorie a fost exilat în Egipt pentru întreagă
viață. Dar numeroși adepți au rămas în Siria și Mesopotamia, fiind fondate școli la Edessa și Nisibis și răspândindu-se și în Persia,
Asia Mică și India. Ulterior, adepții lui Chiril din Alexandria au mărturisit superioritatea firii divine asupra celei umane în Isus
Hristos, concluzionând că firea umană a fost complet absorbită de cea dumnezeiască. Erezia a căpătat denumirea de "monofizitism,
având că adepți importanți pe episcopul alexandrin Dioscor și Eutihie, arhimandrintul unei mănăstiri din Constantinopol. Împăratul s-
a alăturat lui Dioscor, însă noul patriah al Constantinopolului șiPapa Leon I cel Mare s-au opus. A fost convocat un nou sinod la Efes
în 449. Dioscor i-a silit pe membrii acestuia să recunoască învățătură lui Eutihie și să-i combată pe adversarii noii doctrine. Împăratul
a recunoscut deciziile sinodului, recunoscându-l oficial drept noul sinod ecumenic, pacea însă nu a fost readusă în biserica.

În 425, Teodosiu a fondat Universitatea de la Constantinopol. Până atunci, orașul Atena era centrul principal al învățământului pagan,
fiind căminul școlii filosofice. Universitatea avea 31 de profesori care predau gramatică, retorică, dreptul și filosofia, dintre care trei
retori și zece gramaticieni țineau cursurile în latină, iar cinci retori și zece gramaticieni își țineau cursurile în greacă. Deși latina era
limba oficială a imperiului, greaca era cea mai vorbită din imperiu. Noua clădire cuprindea săli mari de cursuri pentru că profesorilor
le era interzis să își țină cursuri particulare, având un salariu definitiv fixat din visteria imperială. Teodosiu a publicat în 438 și o
colecție de decrete imperiale, denumită "Codexul Teodosian", preluată din codexurile Gregorian și Hermogenian. Teodosiu al II-lea
emană la Costantinopol o constituție imperială prin care însărcina o comisie formată din nouă membri să creeze două codice. Primul
trebuia să conțină constituțiile imperiale emanate de la împăratul Constantin până la el (Teodosiu). Cel de-al doilea codice trebuia să
conțină și textele de jurisprudența luate din operele celor mai importanți jurisconsulți romani. În redactarea celor două codice,
comisarii (opt funcționari împărătești: Antioh, Theodor, Eudiciu, Eusebiu, Ioan, Comazonte, Eubul; și un jurisconsult: Apelle) nu
aveau nici un permis să interpoleze texte.

Era împărțit în 16 cărți, subîmpărțite într-un număr de tituli, fiecare vorbind despre o anumită latura a guvernării pe plan
administrativ, militar și religios, decretele fiind ordonate cronologic-leges novellae. Acesta a fost introdus și în occident, Lex Romană
Visigothorum ( Legea romană a vizigotilor) sau Breviarul lui Alaric fiind inspirat după codex.[23]
 Sub domnia lui Teodosiu, Zidurile
Constantinopolului au fost lărgite
pentru că orașul depășise perimetrul
zidului lui Constantin cel Mare.
Jefuirea Romei de către Alaric a
fost luat drept un avertisment serios
pentru Constantinopol, amenințat
Zidurile theodosiene
de raidurile hunice. Zidurile au
Porta Aurea
foost construite în două rânduri. În
413, când Teodosiu era doar un
copil, prefectul pretoriului, Antim, a ridicat un zid prevăzut cu turnuri ce se întindea
de la Marea Marmara până la Cornul de Aur. Un alt perfect al pretoriului,
Constantin, în urma unui cutremur, a reparat zidul și a construit în jurul lui un alt zid
cu turnuri și protejat cu un șanț adânc, plin de apă. Constantinopolul avea o line
triplă de fortificații, cele două ziduri fiind separate de o terasă și șanțul adânc care
înconjura zidul exterior. S-au mai construit noi ziduri de-a lungul litoralului sub
administrația perfectului Cyrus.[24]

Attila a invadat Imperiul Roman de Răsărit, devastând Peninsula Balcanicǎ, și

amenințând Constantinopolul. Împăratul roman, Theodosius al II-lea a negociat cu Attila pentru pace , acceptand predarea a peste
6.000 de kilograme de aur ca tribut, fiind de acord să plătească 2.100 de pfunzi de aur pe an pentru ca hunii sa nu se mai reîntoarcǎ la
Constantinopol. Teodosiu al II-lea a murit în450 fǎrǎ sǎ lase un moștenitor.

Sora sa mai mare, Pulcheria, s-a

căsătorit cu Marcian, un soldat trac
de origine, fiind proclamat împărat
prin intermediul sprijinului
generalului alan, Aspar. Capitala și-
a arătat nemulțumirea față de
familie și față de influență
"barbară" în armată. Hunii, care
reprezentaseră un pericol pentru
imperiu, s-au mutat la începutul
domniei lui Marcian de pe Dunărea
Marcian
Mijlocie în provinciile vestice ale
imperiului, unde s-a desfășurat
Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice. După moartea lui Attila, pericolul hunic a
dispărut. Situația bisericească era însă foarte complicată. Monofiziții erau dominanți,
iar Marcian era partizan al primelor două sinoade ecumenice. În 451, a convocat cel
de-al patrulea sinod ecumenic la Calcedon, fiind prezenți mulți delegați și
Columna lui Marcian
reprezentanți ai papei. Sinodul a condamnat "sinodul tâlhăresc" de la Efes și l-a
depus din scaun pe Dioscor. S-a elaborat o nouă formulă religioasă, care respingea
doctrina monofizită și care se conforma cu concepția papală. Sinodul consideră că Hristos avea ambele firi neamestecate și
neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Învățătură sinodului a devenit temelia învățăturilor teologice ale Bisericii Ortodoxe.
Imperiul Bizantin și-a îndepărtat provinciile în care majoritatea populației era monofizită, Siria și Egipt. Biserica egipteană a
abandonat folosirea limbii grecești în cult și a introdus limba autohtonă egipteană-coptă. Au izbucnit tulburări religioase în Ierusalim,
Antiohia și Alexandria, fiind înăbușite de autorități după multă vărsare de sânge. S-a emis Canonul 28 care provoca un schimb de
scrisori dintre împăratul bizantin și papa de la Roma. Ridica problema rangului patriarhului de la Constantinopol în relație cu papa de
la Roma. Canonul a conferit privilegii egale preasfântului scaun al noii Rome cu cele ale vechii Rome împărătești. Canonul acordă
T și Asia.[25][26]
arhiepiscopului Constantinopolului dreptul de a hirotoni episcopi pentru provinciile Pont,racia
Marcian a reformat finanțele imperiului și a repopulat provinciile devastate de huni.
El a respins atacurile asupra Siriei și Egiptului din anul 452 și a înăbușit tulburările
de la frontieră cu Armenia în 456.Nu și-a respectat promisiunile față de Imperiul
Roman de Apus când regele vandal Genseric a prădat Roma în 455. A murit în anul
457, probabil din cauza unei cangrene declanșată în timpul unei lungi călătorii
religioase. Deși domnia să a fost relativ scurtă, Marcian este considerat unul dintre
cei mai buni împărați timpurii ai Imperiului Roman de Răsărit. Dinastia Teodosiană
se încheiase.

Dinastia Leonidă (457 - 518) Sinodul de la Calcedon

Leon I a ajuns pe tron tot prin
strădania generalului Aspar,
susținut de goți în 457 . În timpul
lui Leon, balcanii au fost pustiiți de
goți și de huni. Leon l-a numit pe
Anthemius în 467 ca împărat roman
în vest. A organizat o expediție
maritimă din Africa de Nord
împotriva vandalilor, și în ciuda
cheltuielilor financiare și
eforturilor, s-a dovedit un eșec.
Populația l-a acuzat pe Aspar de
trădare. Ulterior, a obținut de la
Leon titlul de Cezar pentru fiul său.
Leon, cu sprijinul unui număr de
Leo I
războinici isaurieni l-a ucis pe
Aspar
Aspar și o parte din familia să.
Leon a primit porecla de "măcelarul" pentru comiterea acestor crime, făcând un pas
decisiv în direcția naționalizării armatei și slăbirii dominației trupelor germanice. Alianța cu Isauria s-a făcut prin căsătoria fiicei lui
Leon cu Tarascodissa, conducătorul isaurilor, care va deveni împărat sub numele de Zenon.Tot în timpul lui Leon, a fost adus la
Constantinopol moștenitorul tronului ostrogot, Theodoric, care va fi eliberat în timpul lui Zenon. La moartea lui Leon I, nepotul său,
Leon al II-lea, a fost numit împărat . A murit în circumstanțe necunoscute după 10 luni de domnie, probabil otrăvit de mama sa, care
voia că soțul ei să fie împărat.

Zenon a devenit unicul împărat în 474. Dar urcarea sa la tron marchează înlăturarea
influenței gotice anterioare cu cea a isaurienilor. Isaurienii ocupau cele mai înalte
posturi. Conștientizând de faptul că erau oameni din anturajul său care complotau
împotriva sa, a înăbușit revoltă izbucnită în munții Isauriei și a dărâmat fortificațiile.
În 475 a fost alungat un scurt timp de la Constantinopol, Basiliskos domniind un
scurt timp până în 476, atunci când a revenit Zenon la conducere. Între timp, în vest,
Imperiul Roman de Apus își încheiase existența, în 476, Odoacru, căpetenia Zenon
ostrogotilor, inlaturandu-l pe ultimul împărat roman apusean, Romulus Augustus și a
trimis senatori drept ambasadori la Zenon pentru a-și asigura domnia și pentru a-i cere titlul de patrician pentru a primi administrarea
Italiei. A fost numit legal conducătorul Italiei. Odoacru începea să adopte o atitudine de independență vizibilă, iar Zenon a apelat la
ostrogoții conduși de Teodoric aflați în Peninsula Balcanică. Teodoric, la cererea împăratului, l-a asasinat pe Odoacru și s-a instalat la
Ravenna, înființând Regatul Ostrogot.[27]
Monofiziții din Egipt, Siria, Palestina și Asia Mică reprezentau încă o problema
religioasă pentru Zenon. Patriarhii de la Constantinopol și Alexandria au încercat să
caute cai pentru a soluționa problema în mod pașnic și pentru a împacă taberele.
Zenon a acceptat propunerea și în 482, a emis un act de unire-"Henoticon", care se
adresa bisericilor aflate sub conducerea patriarhului din Alexandria. Henoticonul
recunoștea principile teologice ratificate la primele două sinoade, cât și cele
ratificate la cel de-al treilea. Henoticonul părea să îmbunătățească situația din Tabula-jocul lui Zenon
Alexandria, dar treptat, ortodocșii și monofiziții deveneau tot mai nemulțumiți.
Clerul apela la reconciliere și actul de unire, dar ortodocșii și monofiziții erau
neînduplecați față de un compromis. Ortodocșii se considerau "akoimetoi" (neadormiții) pentru că desfășurau slujbele în mănăstiri zi
și noapte fără întrerupere. Monofiziții extremiști erau denumit "akephaloi" (fără cap), pentru că nu recunoșteau autoritatea patriarhiei
Alexandriei, care acceptase Henoticonul. Papa însuși a protestat împotriva Henoticonului după ce l-a studiat și chiar l-a excomunicat
pe patriarhul Constantinopolului, Acacius, la sinodul întrunit la Roma. Acacius a încetat să-l mai pomenească pe papa în rugăciuni că
[28]
răzbunare. Ruptură dintre biserica apuseană și cea răsăriteană se declanșase.

După moartea lui Zenon din 491, văduva sa, Ariadna, s-a căsătorit cu bătrânul
Anastasiu I din Dyrrachium, ce deținea o funcție la curte de "silentiarius". A fost
încoronat după ce a făgăduit că nu va introduce nicio inovație bisericească.[29] A
încheiat socotelile cu isaurienii, inlaturandu-i din funcții, confiscandu-le proprietățile
și expulzându-i din capitală. A urmat un război de șase ani în care isaurienii au fost
înfrânți și strămutați în Tracia. A dus apoi un război împotriva Persiei fără rezultate.
Fiindu-i atenția distrasă de la frontieră dunăreană, bulgarii, geții și sciții Anastasius
întreprindeau incursiuni de jaf împotriva frontierei nordice și în Peninsula
Balcanică.[30] Anastasius a fost determinat să ridice zidul lung la 65 de km vest de Constantinopol, care se întindea de la Marea
Marmara la Marea Neagră. Însă din cauza construirii la repezeală și cutremurelor, zidul nu a putut servi ca o barieră reală. Între timp,
Theodoric cel Mare fusese recunoscut de împărat ca rege al Italiei, iarClovis I întemeiase regatul francilor în Galia și primise titlul de
consul. Anastasius îi favorizase inițial pe monofiziți, dar când a poruncit că risaghionul
T să fie cântat că adaos la un cântec bisericesc,
au izbucnit tulburări în capitală și la izbucnirea unei rebeliuni în Tracia, compuse de armate de bulgari, huni și slăvi, conduși de
Vitalian care pregătise flota pentru asediul Constantinopolului pentru a salva biserica ortodoxă. Dar rebeliunea a fost înăbușită după o
luptă grea și lung.

Pe plan financiar, a abolit "chrysargyron", o taxa plătită în aur și argint care se aplică meșteșugarilor și profesiunilor din imperiu,
pentru utilizarea uneltelor și animalelor, de pe urmă căreia săracii sufereau atunci când taxa era colectată la cinci ani, aplicată în mod
arbitrar și neregulat. Abolirea taxei primită cu festivități și bucurie de către populație a fost compensată de inițierea alteia-
chrysoteleia, taxa în aur pentru că visteria imperială să susțină armata. A fost desființat sistemul prin care corporațiile orașelor erau
responsabile pentru strângerea taxelor municipalității , oferindu-le sarcina funcționarilor "vindices". A decretat că un țăran liber
arendaș care avea pământ de 30 de ani devenea "colonus", adică legat de pământ,care nu-și pierdea însă libertatea personală și nici
dreptul la proprietate. A fost introdusă moneda de bronz "follis" [31] deoarece monedele ce cupru erau tot mai rare, iar asta a
mulțumit populația săracă. Monedele erau bătute de trei fabrici din Constantinopol, Nicomedia și Antiohia. Anastasius a decretat
interzicerea lutelor din circ dintre oameni și animale.[32] A construit Zidul cel Lung, apeducte și a renovat Farul din Alexandria.
Istoricul Procopius a estimat că statul dispunea de rezerve de o suma de 320 000 de livre de aur (65-70 milioane [33]
$).
 [34]. Dinastia Leonidă se încheiase.
În 518, bătrânul împărat cu un ochi albastru și un ochi căprui murise

Marile Migrații germanice

Vizigoții devin foederati ai imperiului căci apărau linia dunăreană și furnizau trupe
auxiliare, dar după creștinarea pe rit arian și nemulțumirile față de fiscalitatea
împovărătoare, aceștia se revoltă și îi înving pe romani la Adrianopol în 378.
Theodosius le permite să se instaleze în Thracia, fiind scutiți de plata impozitelor și
le impune un nou foedus. Gainas, comandantul got se revoltă în tmpul lui Arcadius,
dar este oprit de populație. În 410, Alaric jefuiește Roma.
Asediul Constantinopolului din 626
Din 430, împăratul Theodosius II plătea subsidii anuale hunilor
. În urma negocierilor
purtate, Attila este convins să nu atace teritoriile bizantine. Marcian refuză să-i mai
plătească subsidii din 450, dar Attila, captivat de Apus, pierde la Bătălia de la
Câmpiile Catalaunice din 451.

După moartea lui Attila, Ostrogoții se refugiază în imperiu, Theodoric fiind instruit
și educat după model roman și pleacă spre Italia pentru a-l înlătura pe Odoacru.

Slavii și bulgarii
Marile Migratii
Slavii încep incursiunile în zona Dunării începând cu secolul al VI-lea. În 559, atacă
în trei direcții: Marea Adriatică, sudul peninsulei balcanice și Thracia-
Constantinopol. Slavii sunt respinși de Belizarie sub domnia lui Iustinian.

Din 558 vin avarii în nordul Mării Negre, care cer Dobrogea și gurile Dunării,dar
fiind refuzați de Iustinian, se stabilesc în Pannonia alungându-i pe longobarzi.
Aceștia au atacat și cucerit Smirmium , și asediază Thesalonicul. Mauricius duce
campanii în Balcani împotriva slavilor și avarilor
, dar este asasinat de Phocas.

În 626, Constantinopolul a fost asediat de slavi și avari , în timp ce Heraclius era în

război cu perșii. Slavii s-au instalat în teritoriile balcanice, organizându-se în Slavii
slavinii, fiind asimilați după ce adoptǎ moda și obiceiurile romane.

Vin bulgarii conduși de Asparuch care pătrund la sud de Dunăre și constituind un stat propriu la sud de Dunăre . Statul bulgar a fost
recunoscut în 681-682 de către împăratul Constantin al IV
-lea.

În prima etapă, migratorii doar s-au așezat în teritoriile imperiale. Incursiunile acestora au dereglat mecanismul vieții cotidiene în
orașe. Viața economică și lumea urbană din Balcani intră în declin. Orașul bizantin își pierde funcția economică, devenind un centru
administrativ-politic. Dispare termenul de poleis și apare cel de castrum. Insecuritatea a crescut pe marile rute comerciale, comerțul
intrând în declin. Armata bizantină făcea din ce în ce mai greu față atacurilor. Anastasiu a construit un zid în Peninsula Balcanică ,
legând Marea Marmara de Marea Neagră, care se întindea pe 70 km.
Consecințele celei de-a două etape au fost mai severe. Imperiul Bizantin a pierdut controlul asupra teritoriului dintre Munții Balcani
și Dunăre, fiind constituit statul bulgar. Pierde controlul asupra Peninsulei Balcanice, invadată de slavi, care au fost asimilați printr
-un
program inițiat de autoritățile bizantine. Consecințele economice au fost mai grave căci atacurile au dus la paralizarea activității
economice bizantine. Multe orașe au fost ocupate de slavi ori au fost distruse. Rutele comerciale au fost blocate. Agricultura a
cunoscut un regres, urmând o perioadǎ de foamete. Sistemul administrativ a avut de suferit, fiind modificat , căci întreagă
administrație bizantină în Balcani a fost dislocată. Dispar dioceza Tracia și prefectura Illiricum. Lucrarea Miracolele Sf. Dimitrie
scrisă de Ioan al Thessalonicului consemnează situația dificilă pe care o traversa orașul în timpul atacurilor slavo-avare și despre
transformările produse în Balcani după instalarea slavilor
.

Triburile slave s-au instalat de la Dunăre până în Peloponez, fiind constituite mici formațiuni politice numite slavinii, conduse de
arhonți. Populația romanizată, cu timpul, a fost în cea mai mare parte asimilată de noii-veniți, dar resturi de populație romanică
neasimilată s-au grupat în zonele înalte ale peninsulei - Munții Pind, Macedonia, Thessalia, Serbia de azi, Munții Balcani, formând
„insule” de latinitate. Populația greacă a continuat să conviețuiască cu migratorii instalați în Balcani, constituind sursa politicii
grecizare promovată împărații bizantini în secolele VIII-IX. Prizonieri vorbitori de limba latină au fost strămutați de la sud la nord de
Dunăre, consolidând romanitatea nord-dunăreană. Episcopatele s-au menținut intacte în Peninsula Balcanică. Slavii au fost creștinați
de mănăstiri și episcopate, urmând ca în secolul IX să fie creștinați și bulgarii în urma unui proces lent.

Apogeul

Dinastia Iustiniană (518-602)

Predecesorul lui Iustinian, Iustin I, s-a desprins de politică religioasă a înaintașilor săi și a trecut de partea adepților Sinodului de la
Calcedon . A inițiat o serie de persecuții împotriva monofizitilor. A menținut relații pașnice cu Roma și a dus o politică religioasă
ortodoxă. [35]

Nepotul său, Iustinian (527-565), a fost personalitatea centrală a acestei perioade, alături de soția sa, Teodora. În "Istoria secretă",
Procopius îi zugrăvește în culori exagerate, mai ales pe Teodora, relatând despre tinerețea ei trăită în desfrâu, ca fiica unui paznic de
urși în amfiteatrul din Constantinopol, ce se prostitua. Dar era frumoasă, elegantă, inteligentă și amuzantă. Istoricul Diehl scie că "ea
distra, încânta și scandaliza Constantinopolul". Procopius susține că oamenii o ocoleau pe stradă de frică că și-ar putea "murdari"
hainele de atingerea ei.[36]

Teodora a locuit câțiva ani în Africa, și când s-a întors la Constantinopol, era complet schimbată. Ducea o viață singuratică,
dedicându-și timpul împletitului lânii și vieții bisericești. Iustinian, când a văzut-o, frumusețea ei l-a impresionat profund. A luat-o la
curte, a ridicat-o la rangul de patriciană și după puțin timp, s-a căsătorit cu ea, Teodora fiind încoronată ca împărăteasa bizantină. A
rămas o soție devotată și a activat în viața politică, exercitând o mare influență asupra acțiunilor lui Iustinian. Cu sânge rece și cu o
energie extraordinară, a salvat imperiul de convulsii. I-a favorizat deschis pe monofiziți, pe când soțul ei, deși era adept al ortodoxiei,
a făcut concesii monofizitismului. Teodora înțelegea importantă provinciilor orientale monofizite, fiind zone vitale ale imperiului din
[37].
punct de vedere comercial și economic, urmărind să întrețină relații pașnice cu ele

Politica externă
Iustinian a dus războaie ofensive împotriva regatelor germanice din Europa de Vest,
Persiei, în Est, și slavilor, din Nord, ce au fost încununate de succese răsunătoare.
Vandalii, ostrogoții și vizigoții au fost forțați să se supună împăratului bizantin.
Marea Mediterană a fost transformată într-un lac bizantin. Iustinian se numea pe sine
"CAESAR FLAVIUS IUSTINIAN ALAMANNICUS GOTHICUS FRANCICUS
GERMANICUS ANTICUS ALANICUS VANDALICUS AFRICANUS. Iustinian s-
a urcat pe tron cu idealurile unui împărat roman și creștin, considerându-se un urmaș
[38]
al Cezarilor și având ca datorie sacră refacerea unității imperiului.

Velisarie, tablou de Francois-Andre Dar războaiele au epuizat economic statul bizantin. Armata a fost transferată în Vest,
Vincent
Estul și Nordul rămânând deschise atacurilor perșilor, slavilor și hunilor. Inamicii
principali
ai
imperiului
erau

Imperiul pe vremea împăratului

Iustinian (550)

germanicii. Ca împărat creștin, nu le putea permite

germanicilor arieni să persecute populația ortodoxă.
Iustinian avea drepturi istorice asupra Europei occidentale.
Regii germanici erau doar vasali ai împăratului bizantin,
care-i delegase să conducă în Apus. Regele franc, Clovis, a Imperiul Roman de Răsărit și celelalte state în anul600
primit rangul de consul de la Anastasie, iar regelui ostrogot,
Teodoric, i-a fost recunoscută domnia. Iustinian consideră că goții au pus stăpânire cu forță pe Italia. Se consideră suzeranul firesc al
tututor conducătorilor din interiorul granițelor Imperiului Roman, și avea misiunea, ca împărat creștin, de a răspândi creștinismul,
singura credință adevărată, printre necredincioși, printre păgâni și eretici.
 În Africa, era văzut de autohtoni ca un protector ce îi va scoate de sub stăpânirea
persecutorilor arieni barbari. Episcopii ortodocși, refugiați și exilați din Africa, au
sosit la Constantinopol pentru a-l implora pe împărat să pornească o campanie
împotriva vandalilor. În Italia, populația autohtonă menținea o stare de nemulțumire
ascunsă ,așteptând un sprijin de la Constantinopol pentru eliberarea țării lor de
ostrogoți și restabilirea credinței ortodoxe.

Chiar și regii germanici susțineau planurile ambițioase ale împăratului, continuând

să-și exprime respectul profund și cuvenit pentru împăratul bizantin, manifestându-și
Lupta de la Mons Lactarius (Muntele servilismul și străduindu-se să obțină prin orice mijloace ranguri romane înalte,
Lăptos) imprimând chiar și chipul împăratului pe monedele lor și considerându-l ca
reprezentantul divin pe pământ. În urma loviturii de stat organizate de Gelimer în
Africa de Nord și înlăturării lui Hilderic, regele vandalilor ce îi susținea pe bizantini
, Iustinian a declarat război vandalilor.[39]

Campaniile duse împotriva vandalilor au fost dificile, implicând transferul armatei

Războiul împotriva Vandalilor
pe mare, în nordul Africii. Bizantinii au dus lupte grele pe mare cu vandalii ce
posedau o flota puternică. În Persia, casa conducătoare a fost schimbată, iar Iustinian
a încheiat pace cu noul rege persan în 532, cu condiția că Imperiul Bizantin să
plătească un tribut anual Persiei. Tratatul i-a oferit împăratului posibilitatea și
libertatea de a acționa în celelalte zone. L-a numit în fruntea armatei și flotei pe
[40]
Belizarie, un general de încredere, ce a reușit să reprime răscoala Nika.

Vandalii nu au mai putut să reziste, fiind neobișnuiți cu clima caldă din sud și
influențați de civilizația romană, pierzând energia și tăria anterioară. După ce și-au
înrăutățit relațiile cu populația autohtonă datorită credinței ariene, au izbucnit
revoltele triburilor berbere, contribuind la slăbirea forțelor vandalilor. Iustinian a
escaladat conflictele interne dintre vandali, știind că regatele germanice nu s-ar uni
pentru a i se opune. Ostrootii erau în relații proaste cu vandalii, francii duceua lupte
cu ostrogoții, iar vizigoții din Spania erau la mare distanță de focarul războiului.
Războiul împotriva Vizigoților, 535-
Iustinian a înțeles că poate învinge orice inamic separat și treptat. După luptele din
540
anii 533-548, printr-o serie de victorii strălucite, Belizarie a cucerit întregul regat
vandal, recuperând Africa de Nord. Împăratul l-a chemat pe Belizarie înapoi la
Constantinopol, cu o mare parte din armata. Însă, curând, au izbucnit rebeliuni duse de mauri. Succesorul lui Belizarie în Africa,
Solomon, a fost răpus. Puterea imperială a fost restaurată când Ioan Trolita, diplomat și general, a purtat o victorie decisivă. Cu
excepția fortăreței din Septum, aproape de Coloanele lui Hercule, regiunea vestică a Africii de Nord, care se întinde până în Oceanul
[41]
Atlantic, a rămas necucerită. Însă, nordul Africii, Corsica, Sardinia și Insulele Baleare au devenit parte a imperiului.

Din 535 până în 554, Iustinian a dus războaie împotriva ostrogoților în Italia. A cucerit Dalmația, iar Belizarie a pus stăpânire pe
Sicilia, și în cele din urmă, orașele Napoli și Roma din peninsula italică. În 540, capitala ostrogotă, Ravenna, îi deschide porțile lui
Belizarie ce îl capturează pe regele ostrogot și îl duce în lanțuri la Constantinopol. Curând însă, Totila, ultimul rege al ostrogoților, a
condus o puternică rezistență. Belizarie a fost chemat de urgență din Persia pentru a-l confruntă. Teritoriile din Italia și insulele au
fost redobândite de ostrogoți. Roma fusese ruinată. În cele din urmă, a fost chemat Narses, un alt general bizantin, ce a pus capăt
rezistenței goților. În 552, Totila a fost înfrânt la Busta Gallorum, în Umbria. Totila a scăpat prin fugă, dar este ucis. Narses a trimis la
Constantinopol, la picioarele împăratului, ca dovadǎ incontestabilă că nu mai era, hainele lui Totila pătate de sânge și coiful sǎu
împodobit cu pietre prețioase. În 554, după 20 de ani de războaie devastatoare, Italia, Dalmația și Sicilia au fost realipite imperiului.
În Pragmatio Sanctio, marilor aristocrați funciari din Italia și bisericii le erau înapoiate domeniile luate de la ostrogoți și vechile
privilegii. Dar războaiele și-au lăsat amprenta multă vreme, împiedicând pentru o perioada îndelungată dezvoltarea meșteșugărească
și comercială în Italia datorită lipsei forței de muncă și datorită terenurilor necultivate. Roma devenise un oraș mediu, ruinat, fără
vreo importantă politică, însă devenise reședința papală.
Iustinian și-a îndreptat atenția asupra vizigoților din Peninsula Iberică. A profitat de războiul civil dintre pretendenții la tronul vizigot
și a trimis o expediție năvală în 540 spre Spania. Orașele și forturile maritime au fost capturate cu succes, iar partea sud-estică a
peninsulei a fost cucerită, cu orașele Cartagina, Malaga și Cordoba. În cele din urmă, a ocupat o porțiune întinsă de la capul Sf.
Vincent, la vest, până dincolo de Cartagina, la est.S-au construit biserici și monumente specifice artei și arhitecturii bizantine.

După războaie îndelungate și crâncene, Dalmația, Italia, Algeria, Tunisia, sud-estul Spaniei, insulele Sardinia, Corsica și Sicilia și
Insulele Baleare, au fost incluse în imperiu, Mediterana devenind un "lac roman" din nou. Granițele imperiului se întindeau de la
Coloanele lui Hercule/Strâmtorile din Gades până la Eufrat. Nu a reușit însă să cucerească teritoriile fostului Imperiu Roman de
Apus. Nordul Italiei a rămas sub stăpânire ostrogotă. A fost nevoit să cedeze Provence francilor, ce și-au menținut independența față
de bizantini. Statul nu avea autoritatea și mijloacele pentru a controla întinsul imperiu. Victoriile strălucite ale lui Iustinian nu au atras
decât complicații politice și economice serioase.

Iustinian a dus războaie defensive împotriva Persiei, slavilor și hunilor. Persia și Imperiul Bizantin erau angajate în războaie
sângeroase de secole la granița de răsărit. „Pacea eternă” avea să se rupă. Regele persan, Chosroes I(en), s-a folosit de o cerere de
ajutor din partea ostrogoților, deschizând ostilitățile cu bizantinii. A urmat un război sângeros, perșii obținând victoria. Belizarie a
fost chemat din Italia, dar nu a putut să oprească înaintarea lui Chosroes, ce s-a năpustit în Siria, jefuind și distrugând Antiohia. Perșii
au ajuns pe țărmul Marii Mediterane și au încercat să-și croiască drum spre Marea Neagră, dar au fost respinși de o puternică
[42]
rezistență din partea bizantinilor din provincia Lazica-Lazistan, ce era dependentă de Imperiul Bizantin.

Iustinian a cumpărat un armistițiu pe cinci ani, fiind obligat să plătească o suma mare de bani. În 562, Imperiul Bizantin și Persia au
ajuns la o înțelegere ce ce stabilea o pace de 50 de ani. Împăratul se angaja să plătească Persiei anual o suma mare de bani, în timp ce
regele persan garanta toleranță religioasă a creștinilor, cu condiția că aceștia să se abțină de la prozelitism. Comercianții bizantini și
persani trebuiau să facă negoț doar în locurile prestabilite, unde se aflau punctele vamale. Perșii au trebuit să părăsească Lazica și să o
cedeze bizantinilor, provincia rămânând în deplină stăpânire bizantină.

În Peninsula Balcanică, populațiile nordice, bulgarii și slavii, au devastat provinciile balcanice din timpul lui Anastasie. Procopius
relatează că anual, slavii și bulgarii traversau Dunărea și pătrundeau adânc în teritoriile bizantine. Au ajuns până la periferia capitalei
și au pătruns până la Hellespont, au traversat Grecia până la Istmul Corint și litoralul Mării Adriatice în vest. Slavii aveau intenția de
a se îndrepta spre litoralul Mării Egee. Au amenințat Tesalonicul. Trupele imperiale au opus rezistență și i-au silit pe slăvi să se
retragă dincolo de Dunăre, chiar dacă nu toți s-au retras. Gepizii germanici și cutrigurii au invadat Peninsula Balcanică dinspre nord.
În 558-559, cutrigurii, conduși de Zabergan, au pătruns în Tracia, devastând Grecia, invadând Chersonesul Tracic și îndreptându-se
spre Constantinopol. S-a instalat panica, iar bisericile din provinciile devastate și-au trimis tezaurul în capitală sau pe țărmul asiatic al
Bosforului. Iustinian a apelat la Belizarie să salveze Constantinopolul. Cutrigurii au fost învinși, dar bizantinii au suferit un puternic
regres economic din cauza invaziei.

Iustinian a construit, sub presiunea hunica, forturi și ziduri lungi. În Egipt, Iustinian a înfruntat populații africane că blemizii și
nobazii. Grație energiei și abilității Teodorei, regele nobazilor, Silko, s-a convertit la creștinismul monofizit și s-a alăturat unui
general bizantin pentru a-i obliga pe blemizi să îmbrățișeze credință.

Campaniile au presupus cheltuieli enorme. Procopius scrie că Iustinian a cheltuit toate cele 320 000 de livre de aur moștenite de la
Anastasie, deși istoricul Ioan de Efes neagă. În realitate, numărul a fost exagerat, iar Iustinian a beneficiat și de banii priveniti din
taxele mari plătite de populația epuizată. Pentru a reduce cheltuielile făcând economie pentru întreținerea armatei, s-a redus numărul
de soldați, astfel, în viitor, provinciile obținute de Iustinian au fost pierdute. Politica sa externă a cauzat o gravă și severă criză
economică.

Legislația
În opera sa legislativă, s-a folosit de codurile mai vechi: Codex Gregorianus, Codex Hermogenianus și Codex Theodosianus. În
februareie 528, împăratul a reunit o comisie de zece experți, printre care și Tribonian, mâna dreapta a împăratului și pe Teofil,
profesor de drept. Datoria comisiei era revizuirea celor trei vechi codexuri, eliminând tot ce era învechit și sistematizarea
constituțiilor care au apărut după Codexul lui Teodosiu, fiind reunite într-o singură colecție: Codex Iustinianus, publicat în 529. Era
împărțit în zece cărți, conținând constituțiile din timpul domniei împăratului Hadrian până la cea a lui Iustinian. A devenit singurul
codex de legi obligatoriu, anulând cele anterioare. În 530, Tribonian a fost însărcinat să adune o comisie care să revizuiască operele
juriștilor clasici, să scoată extrase din ele, să elimine elementele șubrede, contradicțiile și în final, să ordoneze toate materialele.
Comisia a trebuit să studeze 2000 de cărți cu 3 milioane de rânduri. Munca a fost dusă la bun sfârșit în trei ani, noul codex fiind
publicat în 533, împărțit în 50 de cărți și intitulat "Digeste" sau "Pandecte". Tot în 533, a fost publicat un manual civic pentru tineri,
fiind împărțit în patru cărți și intitulat "Institutele".[43] S-au publicat noi decrete, multe probleme fiind revizuite. A fost întreprinsă o
nouă revizuire în 534, iar în luna noiembrie al aceluiași an, a fost publicată o a doua ediție a codexului revizuit și adăugit, împărțit în
12 cărți, sub titlul "Codex repetitae praelectionis. Decretele publicate după 534 au fost numite "Novellae leges". Codexul, Digestele și
Instituțiile erau scrise în latină, dar novelele au fost redactate în greacă. În Evul Mediu, Codexul, Digestele, Instituțiile și Novelele au
alcătuit un singur corpus de legi, denumit "Corpus juris civilis" A
. fost reformat învățământul juridic, fiind introduse noi programe de
studiu. Cursurile durau cinci ani, iar materia principala de studiu în anul I erau Instituțiile, în anii II-IV, se studiau Digestele, iar în
anul al V-lea se studia Codexul. Codexul lui Iustinian a conservat Dreptul Roman, care a dat principile juridice de baza ce guvernează
societatea modernă. Au fost dezvoltate trei școli de drept la Constantinopol, Roma și Beirut (în urmă unui cutremur și unui val de
inundații, școala a fost transferată la Sidon).[44]

Politica internă
În momentul urcării pe tron , viața
internă a imperiului se află într-o
stare de dezordine și anarhie,
sărăcia fiind foarte răspândită în
provincii, iar impozitele nu erau
plătite cu regularitate. Facțiunile
din circ, marii proprietari de
pământuri, rudele lui Anastasie
lipsite de dreptul la tron și grupurile
religioase disidente au amplificat
dezastrul. Iustinian înțelese că era
nevoie de reforme interne. A fost
martorul unei răscoale teribile
izbucnite în capitală. În Hipodromul din Constantinopol, locul de întâlnire al
locuitorilor capitalei, îndrăgit pentru cursele de care , împăratul, aflat în loja
Justinian, Skopje
imperială, se arată pentru a primi ovațiile mulțimii. Vizitii purtau haine în patru
culori: verde, albastru, alb și roșu. Partidele se aflau în jurul vizitiilor fiecărei culori.
Aveau propriile case de finanțare a vizitiilor, cailor și carelor, grupurile fiind în rivalitate și dispută reciprocă. Numărul spectatorilor
ajungea la 50 000. Partidele din hipodrom, numite "demes" , au devenit partide politice: Roșii, Albaștrii, Verzii și Albii, a căror culori
corespundeau cu cele patru elemente ale naturii. Hipodromul era singurul loc de exprimare liberă a opiniei publice ce își impunea
voința statului. Împăratul era obligat să apară în hipodrom pentru a oferi explicații poporului pentru acțiunile sale. Cel mai influent
partid era cel al Albaștrilor (Venetoi), susținători ai ortodoxiei, adepți ai sinodului de la Calcedon. Verzii (Prasinoi) erau susținători ai
monofizitismului, care se răsculaseră în timpul împăratului Anastasie. Albaștrii, că partid, reprezentau clasa superioară, pe când
Verzii reprezentau clasa de jos.[45]

În 532, în capitală, Iustinian avea opozanți dinastici, religioși și publici. erzii

V doreau să-l înlăture pe Iustinian. Adversitatea publică a
apărut din aversiunea generală față de înalții funcționari, că Tribonian sau Ioan de Capadocia, ce au generat nemulțumirea populației
prin încălcarea legii. Monofiziții sufereau de asemenea în primii ani de domnie ai lui Iustinian. Populația capitalei s-a revoltat, iar
Albaștrii și Verzii, în ciuda dezacordurilor religioase, s-au unit împotriva guvernării. Împăratul a purtat tratative cu poporul aflat în
hipodrom, dar fără succes. Revoltă s-a răspândit cu repeziciune, multe edificii și momumente artistice fiind distruse și incendiate, ca
Basilica Sfânta Sofia. Răsculații strigau "Nika"-Victorie. Iustinian a promis că îi demite pe Tribonian și Ioan de Capadocia. Dar
apelul sau personal a rămas fără nici un rezultat. Nepotul lui Anastasie s-a proclamat împărat.
Iustinian s-a adăpostit în palat alături de consilierii săi și se gândeau să fugă. Dar Teodora interveni și îl sfătui pe împărat și astfel,
recapatandu-și forțele, îi încredința lui Belizarie misiunea de a reprima răscoala, care dura de 6 zile. Belizarie i-a îndrumat pe
răsculați în hipodrom, i-a închis, fiind uciși 30-40 000 de oameni. Răscoala a fost reprimată, iar nepoții lui Anastasie au fost
executați.[46]

Iustinian a înfruntat problemele funciare, ducând lupte cu marii proprietari de pământuri. Conform lui Procopius, statul înfruntă marii
proprietari de pământuri, care își administrau averile fără a fi interesați de puterea centrală. Conform unei nuvele, Iustinian deplângea
situația proprietăților funciare ce apartinau statului, cum administratorii pământurilor moșierilor, înconjurați de propriile gărzi de
corp, jefuiau și că averea statului era în totalitate sub stăpânire privată. Magnații capadocieni aveau autoritate absolută asupra
provinciilor lor, întreținând trupele pe cheltuiala statului. Apion, aristocrat egiptean, avea sub stăpânire vaste proprietăți funciare din
Egipt, avea proprii secretari, intendenți, muncitori, consilieri, colectori de impozite, trezorieri, poliția să, și un serviciu poștal propriu,
chiar și propriile închisori și trupe personale. Domeniile mari erau de asemenea concentrate în mâinile bisericilor și mănăstirilor.
Iustinian a dus lupte nemiloase, confiscând proprietățile. Nu a reușit să distrugă aristocrația funciară în totalitate. A încercat să
introducă noi reforme pentru a reglementa situația degradată de efectele negative asupra securității, veniturilor orășenești și a
agriculturii. Considera că o administrație centralizată cu funcționari competenți și obedienți reprezenta singurul mijloc de
îmbunătățire a situație. A emis novele către guvernatori pentru a proteja cetățenii de persecuție , să refuze mită, să fie drepți în
sentințe și în decizii, s pedepsească fărădelegea, să-o protejeze pe nevinovați. Ordona obligativitatea plății taxelor integral și de
bunăvoie la dată stabilită. Funcționarii trebuiau să depună jurământ că-și vor îndeplini datoria în mod cinstit și safie răspunzători
pentru plata integrală a taxelor din provincii, fiind supravegheați de episcopi.

A reunit provincii mici, din Orient, în unități mai mari, și a reunit provincii din Asia Mică în mâinile unui singur guvernator, numit
praetor. Acordă o atenție specială Egiptului ce distribuia grâul și a învestit un funcționar civil, augustalis, cu autoritate militară asupra
celor două provincii egiptene. A păstrat vechea separație a puterii civile de cea militară în prefecturile din Africa de Nord și Italia.
Dar revoltele, extorcarea și ruinarea au continuat. Când avea nevoie urgență de bani, chiar el se folosea de mijloacele interzise în
decretele sale. Vindea funcții pe sume mari, introducea noi taxe, a recurs la devalorizarea monedei și a bătut monede depreciate, iar
atitudinea populației a devenit amenințătoare, astfel, a fost nevoit să revoce măsurile imediat. Orașele au devenit sărace și pustii
pentru că locuitorii fugeau pentru a scapă de funcționarii fiscali, iar producția solului era scăzută. Imperiul era ruinat, astfel Iustinian
a trebuit să reducă armata, ceea ce a dus la izbucnirea unor revolte și la lăsarea granițelor descoperite, oferind acces liber pentru
barbari ce întreprindeau campanii de jaf. Fortarele nu erau întreținute. Iustinian a trebuit să-i mituiască. În 542, după perioade de
foamete, cutremure de pământ, fiscalitate împovărătoare și raiduri barbare, a izbucnit epidemia de ciumă bubonică în apropiere de
orașul Pelusium. Din Egipt, molima s-a extins în Asia Mică, în Mesopotamia și Persia, și raspandindu-se în Italia și Sicilia. În
Constantinopol, a provocat victime timp de patru luni. Orașele și satele au fost abandonate, agricultura stopată, iar foametea, spaima
și fuga multora au aruncat imperiul în haos. Chiar însuși împăratul a fost infectat, dar a supraviețuit. Încercările lui Iustinian de a
reforma administrația s-au dovedit un eșec total, și financiar
, imperiul se află pe marginea prăpastiei mulțumită campanilor militare ce
au necesitat chletuieli colosale.

Comerțul

Obiecte comerciale rare și valoroase soseau din țări îndepărtate, mai ales din India și China. Constantinopolul, fiind amplasat
strategic, s-a dovedit a fi intermediarul dintre Apus și Orient. Intermediarul dintre Bizanț și Orientul Extrem era Imperiul Sasanizilor,
ce obțineau profituri enorme de pe urma comerțului. Existau două cai principale: cea terestră care începea de la granițele vestice ale
Chinei divizată în aceea perioada în statele Wei și Liang, prin Sogdiana, până la granița persană, unde mărfurile erau transferate de
negustorii chinezi persanilor, ce le transportau mai departe, până la punctele vamale de la frontiera bizantină. Calea maritimă era
următoarea: chinezii își transportau mărfurile pe corăbiile lor până în Insula Ceylon, aflată în sudul peninsulei Hindustan, iar de
acolo, mărfurile chinezești erau încărcate în corăbiile persane, care le transportau prin Oceanul Indian și Golful Persic, până la gurile
Tigrului și Eufratului, fiind duse până la punctul vamal bizantin. Datorită războaielor cu Persia, comerțul cu Orientul era întrerupt și
urmau pagube imense. Era comercializată mătasea, a cărei fabricare era neștiută, fiind cerută pe piețele bizantine, vândută la sume
mari, de asemenea, din India erau transportate parfumuri, bumbac, mirodenii, pietre prețioase. Iustinian chiar a încercat să fixexe o
rută comercială spre China și India în afară zonei de influență persană. În perioada lui Iustinian, Cosmas Indicopleustes din
Alexandria a scris Topografia creștină sau Cosmografia, o operă remarcabilă ce deținea informații despre geografia bazinului Marii
Roșii și Oceanului Indian, cât și despre relațiile comerciale cu India și China. Se demonstra că Pământul avea forma unui cufăr
dreptunghiular. Autorul se baza pe informațiile primite de la martori oculari. Vorbește despre animale indiene și africane, oferă
informații despre insula Taprobane-Celyon.S-au găsit monede bizantine din timpul lui Constantin cel Mare în India, fiind aduse de
intermediarii persani și abisieni.Textul era împodobit de miniaturi.

Pe fondul neînțelegerilor cu perșii și având în vedere că numărul corăbiilor bizantine din Marea Roșie era insuficient pentru a
menține un comerț regulat, Iustinian chiar a stabilit relații cu creștinii abisieni din Axum, impulsionandu-i să cumpere mătase din
India și să o revândă bizantinilor. Nu a putut să deschidă un comerț direct cu chinezii, însă cumva, negustorii din China au păcălit
vigilența inspectorilor chinezi și au introdus câteva ouă de viermi de mătase din Serinda pe teritoriul bizantin, formând baza unei noi
industrii pentru bizantini. Curând, au fost construite întinse plantații de duzi și multe fabrici pentru țesutul mătăsii, cele mai
importante fiind construite la Constantinopol, Beirut, Tyr, Antiohia, Teba, Alexandria. Industria mătăsii a devenit monopol de stat și a
adus statului un mare venit, care nu a fost însă destul de suficinet încât să amelioreze situația financiară precară a imperiului.
Articolele bizantine din mătase au ajuns și în Europa de V [47]
est, împodobind palatele regilor apuseni și negustorilor bogați.

Iustinian a ridicat fortărețe și limes-uri protejate, fortificații "castella" la granițe, în nordul Africii, pe malurile Dunării și Eufratului,
în Munții Armeniei și în peninsula Crimeea, refăcând și lărgind un sistem de apărare. După cum scria Procopius în "Despre edificii",
Iustinian a "salvat imperiul".

Biserica
Iustinian avea datoria de a restaura imperiul roman, mergând pe principiul "un stat, o
lege, o biserica". Conștient că Biserica putea sluji ca o armă puternică în mâinile
Statului, s-a folosit de toate mijloacele pentru a o subordona. Ținea sub stăpânirea să
administrația internă și viitorul clerului, clerul de rang înalt și stabilea dogma.
Orientarea religioasă a împăratului trebuia preluată de supușii săi. Avea dreptul de a
rândui viață clerului, de a numi indivizi în posturile bisericești după judecata sa, se
prezența ca mediator și judecător în acțiunile clerului, avea o atitudine favorabilă
față de biserică, protejând preoțimea și construind noi biserici și mănăstiri, cărora le-
Hagia Sophia icon
a acordat privilegii. A depus efort în a stabili unitatea de credință printre supușii săi.
Participa la disputele doctrinare și lua decizii finale în chestiunile controversate de
doctrina. În concepția sa, împăratul trebuia să fie și cezar și papa, reunind puterea
seculară cu cea spirituală. Iustinian a făcut toate acestea pentru a-și asigura puterea
politică, de a întări guvernarea și de a găsi sprijin religios pentru tronul sau. Avea o
bună educație religioasă, cunoștea scripturile, participa la discuțiile teologice și chiar
a scris imnuri religioase. A favorizat Biserica Romană și au reînnoit relațiile cu ea,
ca apărător al sinodului de la Calcedon, ale cărui decizii erau respinse de provinciile
orientale. A intrat în conflict cu evreii, păgânii și ereticii, printre care maniheiști,
nestorieni, monofiziți și arieni. Pentru a eradica păgânismul, în 529, Iustinian a
închis definitiv Școala Filosofică de la Atena, care era în declin de la deschiderea Basilica Ruins, Sabratha
Universității de la Constantinopol sub Teodosiu al II-lea. Atena își pierduse statutul (5283376582)
și importantă de oraș cultural. Dar filosofii greci au continuat să trăiască în pace și în siguranță. Evreii s-au răsculat în urma
persecuțiilor, fiind reprimați cu brutalitate. Sinagogile au fost distruse, și chiar s-a interzis citireaechiului
V Testament în ebraică, fiind
înlocuit cu versiunea grecească-Septuaginta.

Iustinian a avut probleme mai mari în privința monofiziților, iar soția sa, împărăteasa Teodora chiar îi susținea. Iustinian a urmărit să
stabilească relații pașnice cu aceștia. A invitat monofiziți în capitală la o conferință religioasă cu scop de împăcare, cerându-le să
discute toate chestiunile controversate cu adversarii lor cu toată îngăduință. A găzduit 500 de monofiziți într-unul din palatele
capitalei. Scaunul de patriah al Constantinopolului a fost oferit chiar episcopului de Trapezunt, Antim, ce ducea o politcă conciliantă
cu monofiziți. Însă, Papa Agapet și achimitii, ortodocșii extremiști, au ajuns la Constantinopol, și au protestat flexibilitatea religioasă
a lui Antim și Iustinian. Astfel, Iustinian a trebuit să schimbe politică și l-a depus pe Antim. Împăratul a trebuit să asculte de papa
cum în Italia începea războiul cu ostrogoții, iar Iustinian avea nevoie de sprijinul acestuia. A disputat problema celor Trei Capitole,
privind trei scriitori: Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir și Ibas de Edesa. La presiunea monofiziților, Iustinian a emis un edict
prin care anatemiză operele celor trei scriitori și îi amenință pe cei care îndrăzneau să le apere sau să le aprobe, fiind semnat de toți
patriarhii și episcopii. Ca să atragă Biserica romană de partea sa, Iustinian l-a chemat pe papa Vigilius la Constantinopol. Acesta s-a
opus edictului și l-a excomunicat pe patriarhul de Constantinopol, Mina. A cedat sub influența lui Iustinian și a Teodorei în 548 și a
semnat condamnatrea celor Trei Capitole-Judicatum. Între timp, împărăteasa Teodora a murit de cancer în acel an. Episcopii africani
au convocat un sinod, biserica romană neacceptând concesia lui Vigilius, iar acesta a trebuit să retracteze Judicatum-ul. Iustinian a
recurs la convocarea celui de-al cincilea sinod ecumenic la Constantinopol în 553, în care se confruntă cu precizarea chestiunilor
legate de deciziile sinoadelor III și IV, privind nestorianismul și credință monofizită. Sinodul i-a condamnat și anatemizat pe cei trei
scriitori. [48] Iustinian a dus o politică de persecuții și exilări a episcopilor care nu au fost de acord cu condamnarea Judicatum-ului.
Însuși Papa Vigilius a fost exilat pe una dintre insulele din Marea Marmara, dar s-a putut întoarce la Roma, murind pe drum, în
Siracuza. Sinodul a fost recunoscut de Papa Grigore I abia la sfârșitul secolului VI.

În ultimii ani de viață, Iustinian i-a favorizat pe monofiziți. Nu s-a putut menține o biserica unitară. După ce primele două biserici
construite de Constantin și Teodosiu al II-lea au fost incendiate, Iustinian a construit catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, a
cărei durata de construcție a fost între anii 532-537 .

A murit în 565 fără să lase un moștenitor. "Adormirea împăratului ortodox Iustinian și pomenirea imparatasei Teodora" se
sărbătorește pe 14 noiembrie în calendarul ortodox.

Epoca elenistică
Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială a câștigat în uniformitate. Heraclius a elenizat și mai mult imperiul, prin adoptarea
limbii grecești ca limbă oficială (limba latină mai fiind însă folosită o vreme în ceremonialuri ca o tradiție). Mulți istorici au
considerat (dar asta abia după sec. al XV-lea ) schimbarea din sec. al VII-lea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură
cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", pentru evenimentele
istorice de după această dată. Imperiul era, de asemenea, în mod clar diferit din punct de vedere religios față de fostele teritorii
imperiale din apusul Europei, deși provinciile sudice bizantine practicau creștinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice,
ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.

Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face față
permanentelor atacuri, în condițiile în care viața urbană a intrat în declin, iar populația Constantinopolului a început să crească,
transformând capitala în cel mai mare oraș din lumea creștină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eșuat, în principal
datorită superiorității navale bizantine, dar și datorită monopolului deținut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a
zidurilor de apărare solide și a priceperii unor împărați, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802). După
respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.

În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca șubred de istoricul Edward Gibbon, în secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea
să fie caracterizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei
țăranilor liberi ca bază de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii
subsidiilor pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informații, dezvoltării sistemului de baze logistice
aprovizionate cu convoaie transportate de catâri, marinei sale (deseori insuficient finanțată), cât și doctrinelor militare raționale, care
puneau accentul pe acțiunile secrete, efectul surpriză, manevre de învăluire și deplasarea rapidă a unor forțe superioare numeric în
momentul și locul ales de comandanții bizantini

După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodată o amenințare
serioasă pentru interiorul țării. A fost nevoie de apariția unei alte civilizații, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv
forțele imperiale din Anatolia estică și centrală.

Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leon al III-lea Isauricul,
provocând revolte ale iconofililor/iconodulilor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulțumită eforturilor împărătesei Irina, în 787, a fost
convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat că icoanele pot fi venerate, dar nu și idolatrizate. Irina a încercat și o
alianță prin căsătorie cu Charlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eșuat. Controversa
iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au
ajutat, în nici un fel, la îmbunătățirea relațiilor cubiserica romano-catolicăși Sfântul Imperiu Roman, care începeau să câștige tot mai
multă putere.

Dinastia Heracliană (610-711)

Imperiul Bizantin a fost condus de
împărații armeni elenizați din
dinastia Heracliană între anii 610 și
711. Heraclizii au domnit într-o
perioadă de evenimente catastrofice
care au fost un moment de cotitură 626
în istoria Imperiului.

La începutul dinastiei, Imperiul era

încă recunoscut ca Imperiul Roman
de Răsărit, domina Marea
Mediterană și poseda o prosperă
civilizație urbană. Această lume a
fost distrusă de invaziile succesive, Razboaiele bizantino-sasanide in
ceea ce a dus la pierderi teritoriale, viziunea lui Piero della Francesca
colaps financiar și epidemii care au
depopulat orașele, în timp ce controversele religioase și rebeliunile au slăbit și mai
mult Imperiul.

Până la sfârșitul dinastiei, Bizanțul, o societate agrară militară, a fost implicat într-o
luptă de lungă durată cu musulmanii. Imperiul a fost redus la teritorii de bază care
Heraclius readuce crucea
erau grecizate și ortodoxe, ceea ce i-a permis o perioadă de stabilitate.

Dinastia Heracliană a fost numită astfel după generalul Heraclius cel Tânăr, care, în 610, a plecat din Cartagina, l-a înlăturat pe
uzurpatorul Focas, și a fost încoronat împărat. La acea vreme, Imperiul a fost implicat într-un război cu Imperiul Persan al
Sasanizilor, care în deceniul următor a cucerit provinciile estice ale Imperiului.

După o luptă lungă și obositoare, Heraclius a reușit să-i învingă pe perși și a restabilit Imperiul, doar pentru a pierde aceste provincii
din nou, la scurt timp după ce acestea au căzut în mâinile musulmanilor. Succesorii lui au luptat pentru a respinge expansiunea arabă.
Levantul și Africa de Nord au fost pierdute, în timp ce în 674-678, o mare armată arabă a asediat
Constantinopolul.

Cu toate acestea, statul a supraviețuit și a instituit sistemul themelor, ceea ce a permis prosperarea imperiului în Asia Mică. În lui
Iustinian al II-lea și Tiberiu al II-lea, frontiera imperială în est a fost stabilizată, cu toate că au continuat incursiunile de ambele părți.
Secolul al VII-lea a văzut primele conflicte cubulgarii și crearea unui stat bulgar în ținuturile anterior bizantine de la sudulDunării.

Dinastia Isauriană (717- 802)

Imperiul Bizantin a fost condus dinastia de origine siriana, Isauriana , de la 717 la
802. Impărați au avut succes în apărarea și consolidarea Imperiului împotriva
califatului după atacul de la începutul cuceririlor musulmane , dar au avut mai puțin
succes în Europa, unde au suferit eșecuri împotriva bulgarilor si au trebuit să renunțe
la Exarhatul de la Ravenna , pierzand influența asupra Italiei , iar papalitatea a ajuns
sub mana francilor . Leo IV si Constantine VI

Dinastia isauriana este în principal asociata cu iconoclasmul bizantin , o încercare de

a restabili favoarea divină prin purificarea credinței creștine .

Până la sfârșitul dinastiei isauriene în 802, bizantinii au continuat să lupte cu arabii

și Bulgarii . Tot atunci, bizantinii isi vad prestigiul amenintat cand papa Leon al III -
lea l-a încoronat pe Carol ca Imperator Romanorum ( "împărat al romanilor").

Imperiul Bizantin în 717

Dinastia lui Nicefor/Focida (802 - 814)
Ca urmare a depunerii împărătesei bizantine , Irina din Atena , tronul Imperiului Bizantin a trecut sub controlul dinastiei
Nikephoriane , numita după fondatorul ei,Nichifor I . Imperiul a fost într - o poziție mai slabă și mai precară .

In timpul acestei epoci , Bizantul era aproape intr-un continuu război pe două frontiere care il scurg de resursele sale. Nichifor (802-
811) a murit in campanie impotriva bulgarilor la nord. Mai mult decât atât, influența Bizanțului a continuat să scadă în vest cu
încoronarea lui Carol cel Mare (800-814) ca Împărat Roman de către Papa Leon al III - lea , la Bazilica Sf . Petru de la Roma în anul
800.

Dinastia Frigiană/Amoriană (820 - 867)

În 813 Leo al V Armeanul (813-820 AD) a restaurat politica iconoclasmului care va
dura de la 813 până in 842 . In 843, împărăteasa Teodora a restabilit cinstirea
icoanelor cu ajutorul patriarhului Metodie. Iconoclasmul a jucat rolul în înstrăinarea
ulterioară a estului de Vest, relatie care s-a înrăutățit în timpul așa-numitei Schisme
fotiene , când papa Nicolae Il-a provocat pe patriarhul Fotie.

Criza secolului al VII-lea: Invazia Arabă

Economic, imperiul a pierdut cele Leon V Armeanul
mai bogate provincii în urma
invaziei arabe. Provinciile
orientale ca Siria, Palestina,
Egiptul și Mesopotamia,
inclusiv orașele acestora, au
fost pierdute. Împărații
bizantini au deplasat centrul
de greutate al vieții
economice de la oraș la sat. Focul grecesc
Heraclius
Procesul de ruralizare s-a
intensificat în urma pierderii metropolelor și a hegemoniei în Marea Mediterană.
Unitatea economică de bază a devenit satul sau obștea-chorion, comunitatea țărănească liberă care devenise și unitate economică și
unitate fiscală, ai cărei membrii erau solidar responsabili pentru plata
impozitelor. Era și unitate administrativă și judecătorească. Legea rurală a fost
atribuită împăratului Iustinian al II-lea, care a reflectat transformările produse
în lumea rurală bizantină și a apărat mică proprietate țărănească. Termenul de
Polis a dispărut (folosit doar pentru Constantinopol), pentru celelalte orașe
fiind folosit termenul de Kastron (fortificate, castru), care demonstra pierderea
funcției economice a orașului și trecerea pe primul plan al funcției militare. În Expansiunea Islamica
comerț, pierderile teritoriale s-au soldat cu pierderea controlului asupra
drumurilor comerciale în Balcani și în Orient. Comerțul se mai desfășura în
Marea Neagră, Marea Egee și Marea Adriatică. După pierderea Egiptului, care era principalul grânar al imperiului, împărații au fost
nevoiți să rezolve problema furnizării de cereale. Au instaurat astfel monopolul comercial în bazinul pontic, încheind tratate cu
cazarii care asigurau apărarea în zona nordică și furnizând cereale imperiului din stepele rusești, dar și din Peninsula Crimeea.
Cantitățile de cereale erau compensate din importurile din Thracia și Asia Mică. Circulația monetară a fost afectată, circulația
monedei de aur fiind restrânsă. Cantitățile în care era bătută moneda s-au redus. Pe plan social au loc transformări radicale. Sclavii au
devenit coloni, iar colonii au devenit oameni liberi. Structura socială a devenit una orizontală, dominată de comunitățile sociale
libere. Slavii ar fi contribuit cu modelul obștei libere, dar transformările au fost legate de relieful anatolian -relieful înalt fiind
teritoriul ideal pentru conservarea structurilor de obște. Invaziile migratorilor germanici, slavi și arabi au afectat orașele și marea
proprietate care nu se mai puteau adapta noilor realități. Împărații au consolidat această situație prin colonizări în Asia Mică. Marea
Proprietate se menține totuși, conform lucrării Viața Sfântului Filaret Milostivul. Pe plan administrativ, imperiul s-a descentralizat. S-
a creat o administrație suplă. Vechile funcții ca magister oficiorum au dispărut, atribuțiile fiind preluate de Logothetes. Transformări
au loc și la nivelul administrației provinciale. Vechile structuri administrative au fost dislocate, creându-se theme(unitate militară
cantonată într-o regiune ) în timpul lui Heraclius. Erau patru theme: trei terestre și una maritimă. Ulterior apar theme și în partea
occidentală: thema Thraciei și Thema Hellada. Puterea civilă și cea militară erau concentrate în mâinile strategilor care puteau
mobiliza resurse în caz de atac. Au fost alcătuite armate de țărani stratioti-miliții țărănești. Țăranii stratioți erau țărani liberi care
primeau un lot de pământ în valoare de 4 livre de aur
, având un venit anual de 19 nomisme pentru -ași asigura echipamentele militare.
Erau solicitați să se prezinte la exerciții militare sau la apărarea themei.S-a constituit o armata de zeci de mii de stratioți, aceștia fiind
puși ulterior să recucerească puține teritorii din mâinile arabilor în timpul dinastiei macedonene. S-a format în paralel și un corp
central de armata alcătuit din 20-24 000 de soldați care se afla la dispoziția împăratului. Ideologic, a fost abandonată doctrina
imperiului universal, Bizanțul promovând o politică realistă , adaptată la noile realități. Imperiul Bizantin se transformă într-un
imperiu național grec care avea ca valori ortodoxia și patria. Termenul de creștin era sinonim cu cel roman sau romeu. Harta
lingvistică a imperiului s-a modificat, căci dintr-un imperiu biling, în urma pierderii teritoriilor romanizate din Balcani și a
provinciilor orientale, Bizanțul devine un imperiu grec.

Renașterea Macedoneană
Odată cu impunerea principiului ereditar privind succesiunea la tronul imperial s-au constituit marile dinastii pe o perioadă
îndelungată. Perioada cuprinsă între secolele IX-XIII a cunoscut trei mari dinastii:

Dinastia Macedoneană (867-1081)-succesiune pe linie masculină până în 1028; până în 1056 pe linie feminină
Dinastia Comnenilor(1081-1185)
Dinastia Angelilor (1185-1204)

Dinastia Macedoneană (867-1081)

Dinastia macedoneanăa fost fondată de Vasile I Macedoneanul în anul 867 după ce ascensiunea sa a fost marcată de Mihail al III-lea,
care s-a proclamat co-împărat. Vasile a complotat împotriva lui Mihail al III-lea. Mihai moare asasinat, iar Vasile a pus bazele
dinastiei macedonene. A domnit între anii 867-886. Nepotul sǎu, Constantin, a încercat să-i justifice uzurparea în Vita Vasili că
Mihail al III-lea nu era capabil să conducă unimperiu, fiind descris eronat ca bețiv și puțin preocupat de problemele statului.

Vasile I a fost urmat de Leon al VI-lea Înțeleptul (886-912) care nu a fost la fel de bine apreciat ca tatăl sǎu care se îndoia că i-ar fi
fiu. Cum însă fiul lui preferat a murit înainte, V
asile l-a numit ca urmaș la tron pe Leon al VI-lea.
 La moartea lui Leon al VI-lea,
Constantin al VII-lea, născut în
camera de purpura, era minor. Timp
de un an a domnit Alexandru,
fratele lui Leon al VI-lea.

Abia în 913, Constantin al VII-lea Vasile I învingând un bulgar

Vasile si Leo VI Porfirogenet și-a început domnia.

L-a numit ca Marele Drongar pe
Roman I Lecapenos. În perioada
domniei co-împăratului Roman I,
Constantin al VII-lea s-a ocupat
mai mult de activități intelectuale,
fiind constituit și un cerc de
intelectuali la curtea imperială.
Roman I a reușit să-i țină în frâu pe
Constantin al VII-lea cinând cu Țarul Leon al VI-lea Înțeleptul
dynatii și a inițiat o serie de
Bulgariei, Simeon
campanii în Orient, avându-l ca
general loial și cooperant pe
Turkuas. Roman și-a asociat la tron
fii, încercând să pună bazele unei
dinastii proprii. Dar toată familia i-
a fost înlăturată de o revoltă
populară.

Constantin al VII-lea a preluat

conducerea imperiului până în 959.
Este succedat la tron de Roman al
II-lea cu o domnie scurtă (959-
963), murind tânăr și lăsând în
urmă 3 copii, toți porfirogeneți-
Vasile al II-lea, Constantin al VIII- Vasile al II-lea
lea și Ana.

În 963, văduva lui Roman al II-lea s-a căsătorit cu un mare general bizantin,
Zoe Porfirogeneta Nikephor Phocas, care domnește ca împărat între 963-969. În 969 a fost asasinat de
soția sa și de generalul Tzimiskes după ce a obținut succese uimitoare în Siria. Ioan I
Tzimiskes a ajuns împărat (969-976), însă a trebuit să îndeplinească condiții impuse de patriarhia de la Constantinopol: îndepǎrtarea
văduvei a lui Roman II și al lui Nikephor Phocas, penitență de 40 de zile, donarea averii către săraci.

În 976 ajunge pe tron primul împărat legitim după mulți ani, Vasile al II-lea, care a domnit până în 1025. S-a confruntat cu revoltele
aristocrației până în 998 când a apelat la cneazul Vladimir. Nu a avut urmași la tron, nu s-a căsătorit niciodată, petrecându-și viața în
campanii militare, fiind auster.

În 1025 a fost urmat la tron de Constantin al VIII-lea care a domnit doar trei ani. În mai puțin de 6 ani, imperiul pierde toate
teritoriile,reducându-se doar la Constantinopol. A avut trei fete, dintre care Zoe Porfirogeneta care a adus la tron patru împărați după
ce s-a căsătorit în 1028 cu eparhul Constantinopolului, Roman al III-lea Argyros, ce a ajuns împărat (1028-1034) și care s-a dovedit a
fi un general ratat.

Zoe s-a căsătorit cu Mihail al IV-lea în seara zilei morții lui Roman al III-lea. Mihail al IV-lea, care fiind bolnav de epilepsie, a
domnit până în 1041. Zoe a fost convinsă să îl adopte pe unul din nepoții lui, Mihail, desemnat cu titlul de cezar
.
Mihail al V-lea a preluat conducerea imperiului după abdicarea unchiului sǎu. A domnit puțin, până în aprilie 1042, dar a reușit să o
îndepărteze pe Zoe, iar pe sora ei, Teodora, a călugărit-o Poporul s-a revoltat căci o susținea pe Zoe, care era moștenitorul legitim.
Mihail al V-lea a fost orbit și înlăturat de pe tron.

Cele două suriori, Zoe și Teodora, au ajuns la conducerea imperiului, iscându-se neînțelegeri între cele două. Zoe s-a căsătorit cu
Constantin al IX-lea Monomahul, ce a condus imperiul între 1042-1055 și care a organizat învățământul superior. După moartea sa și
a lui Zoe, pe tron ajunge Teodora care moare un an mai târziu. Ea a fost urmată la tron de Mihail al VI-lea care a fost supranumit „cel
Bătrân”. A domnit doar un an căci și-a pierdut tronul în urma unei revolte a aristocrației militare, condusă de Isaac Comnenul. Mihail
al VI-lea a abdicat, iar Isaac I Comnenul a fost proclamat împărat și a domnit între anii 1056-1059. Astfel a fost instaurată dinastia
comnenilor.

Între timp, Papa Leon al IX-lea (1049-1054) și Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au desăvârșit ruptura
definitivă dintre cele două biserici în anul 1054, în urma unor dezacorduri ireconciliabile (lupta pentru supremație în lumea creștină,
divergențe teologice etc.). Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.

Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Catolică) condusă de Papă și una oriental-grecească (Biserica
Ortodoxă) condusă de Patriarhul Constantinopolului. Din această perioadă este inițiată o adevărată competiție între cele două
Biserici. Fiecare dintre ele va încerca să-și extindă aria de influență și să mărească numărul credincioșilor aflați sub ascultarea sa.

De asemenea, Patriarhul Constantinopolului este și în prezent considerat de către bisericile ortodoxe drept șef onorific, simbolic, al
ortodoxiei. Este binecunoscută poziția de „Primul dintre egali” pe care o are față de celelalte biserici autocefale aflate în deplină
comuniune liturgică.

Politica externǎ
Pe plan extern, în timpul dinastiei macedonene, s-au produs schimbări radicale. S-a
trecut la politica ofensivă , legitimată de caracterul universal al Imperiului Romeilor
și de restaurare a stăpânirii asupra teritoriilor uzurpate de inamici. Legislația
macedoneană a restaurat vechea legislație universalistă bizantină din timpul lui
Iustinian.

În 879 a fost elaborat manualul Procheiron în timpul domniei împăratului Vasile

Macedoneanul, inspirat după Institutele lui Iustinian și din Ecloga lui Leon III
Isaurianul. După câțiva ani a fost elaborat Epanagoge, un nou cod de legi. În timpul
lui Leon VI Înțeleptul au fost elaborate Basilicalele-Legile Împărătești, care
reprezentau un efort de adaptare a legislației anterioare și consacrând caracterul
puterii imperiale: senatul, poporul și biserica subordonate autorității imperiale. Din
acest coduri de legi au fost extrase obiectivele politicii imperiale în timpul dinastiei
macedonene: reluarea stăpânirii asupra drumurilor comerciale și strategice care Lebedev Svyatoslavs se intalneste
cu imparatul Ioan
asigurau prosperitatea și apărarea Constantinopolului, prin recucerirea provinciilor
orientale , restabilirea thalasocrației bizantine în Mediterana și reluarea controlului
asupra Peninsulei Balcanice și revenirea frontierei imperiale pe linia Dunării, pentru
a restabili controlul asupra celor două mari artere comerciale-Via Ignatia și
Diagonala Balcanică.

Împărații macedoneni au luat însă în considerare și resursele de care dispuneau.

Isaac I Comnenul a afirmat că o expansiune rapidă poate să ducă la declin. După Capturarea Berroia de catre Focas
moartea lui Harun al-Rashid, Orientul traversa o perioada de criză, și califatul
începea să se descompună, fiind constituite emirate și noi califate în peninsula iberică, în Egipt și în Irak. La frontiera bizantină s-au
constituit multe emirate. Mihail III și V
asile I Macedoneanul au declanșat politica ofensivă.

Infrangerea tarului Samuil de catre
Vasile si orbirea soldatilor bulgari
Intoarcerea triumfala a imparatului
Vasile
autoritatea imperială bizantină.
Au reușit să restabilească controlul
bizantin asupra Munților Taurus.
Generalul Ioan Curcuas a dus lupta
împotriva emirilor musulmani,
ocupând Cilicia și pătrunzând pe
valea fluviului Eufrat, deschizând
drumul spre Irak. Sub Nicephor I și
Ioan I Tzimiskes continuă politica
de cuceriri. Perioada avea să
rămână cunoscută în istorie ca
Epopeea Bizantină. Sub Nicephor II
Phocas, Mesopotamia și Siria sunt
recucerite, iar Antiohia a fost
ocupată în 969, iar în vara 976
ajunge în apropierea Ierusalimului.
Ioan I Tzimiskes cucereste Preslav si
Dar după moartea sa neașteptată,
Vasile II cucereste Pliska
succesele obținute în Orient au fost
compromise. Vasile al II-lea
Macedoneanul a reușit să reprime
revoltele în anii 976-988 și a
continuat luptele în Orient pentru a
consolida teritoriile cucerite de
predecesori, renunțând la
expansiune. A reușit să încheie
pace cu emirii musulmani de la Imperiul Bizantin in timpul lui Vasile II
Mosul și Aleppo, recunoscând

În 1022, Vasile al II-lea primește din partea regelui Armeniei promisiunea că îi va lasă regatul prin testament împăratului. Totuși,
Vasile al II-lea moare, neapucând intrarea regatului Armeniei sub stăpânire bizantină. În Mediterana, Nicephor Phocas a cucerit Creta
în 961, recucerește Cipru și Sicilia. În Peninsula Balcanică, bulgarii au intrat din secolul IX în comunitatea creștină, iar relațiile
bizantino-bulgare au fost bune până la ocuparea tronului bulgar de către Simeon, fost ostatic ținut la Constantinopol unde a fost
familiarizat cu obiceiurile și practicile bizantine.

În urma creșterii taxelor bizantine, Simeon, ca țar al bulgarilor, protestează. Ignorat de Leon VI, a invadat Tracia și Macedonia.
Împăratul face apel la maghiari care îi înving pe bulgari. Țaratul Bulgar amenință de multe ori capitala bizantina și și-a extins
frontieră până aproape de Tesalonic. După moartea lui Simeon în 927, Petru, fiul acestuia, a încheiat pace cu Bizanțul. Roman I
Lecapenos îi recunoaște lui Petru titlul de basileu al bulgarilor
, intrând în familia de principi ca Fiul Preaiubit al împăratului.

După moartea lui Petru, bulgarii au atacat teritoriile bizantine din 968, iar împăratul Nicephor II Phocas a apelat la ajutorul cneazului
Kievului, Sviatoslav, căci armatele bizantine erau în orient. Sviatoslav a ajuns în Balcani cu 70 000 de soldați și i-a înfrânt pe bulgari,
dar apoi intenționa să se instaleze în Balcani. Împăratul n-a putut accepta și astfel, Ioan Tzimiskes a dus o contra-ofensivă în 971.
Armata terestră și flota bizantină au tăiat retragerea rușilor pe Dunăre. Ioan Tizimskes a pătruns în Bulgaria, a cucerit Preslav și a
pornit în urmărirea lui Sviatoslav . Sub zidurile cetății Silistra au avut loc confruntările, Sivatoslav fiind învins. Cea mai mare parte a
armatei ruse a fost distrusă după o înfruntare cu armata bizantină. S-a încheiat un tratat prin care Sviaceslav a renunțat la pretenția
asupra Bulgariei, făgăduind să nu mai atace teritoriile din Chersones și să acorde ajutor împăratului. S-a întors la Kiev, unde în 972 a
fost ucis de pecenegi.
Frontiera bizantină a fost restabilită pe linia Dunării și a fost organizată Thema Paristrion în Bulgaria.În 976 a izbucnit o altă răscoala
bulgară în Macedonia, condusă de fii contelui Nikora: David, Aaron și Moise. În 980, Samuel a rămas singurul stăpânitor al
teritoriilor din centrul peninsulei balcanice. În anul 1000, Vasile și-a concentrat forțele în spațiul balcanic pentru o campanie. A tăiat
în două țaratul lui Samuel, pornind de la Tesalonic , ajungând la Vidin. Bizantinii au obținut multe victorii, iar în bătălia din 1014
dintr-un defileu din Macedonia vestică, Vasile al II-lea a evitat o ambuscadă bulgară . A înconjurat până la urmă armata bulgară pe
care a capturat-o. Îi orbește pe toți soldații și îi trimite înapoi la Samuel. Confruntarea a fost reîncepută. Samuel a fost uzurpat de Ioan
Vladislav în 1015, care a fost învins decisiv în 1018 de Vasile II. Au fost create noi theme : Thema Bulgaria, Sirmium, Vasile reușind
să stăpânească și Regatul Croației.

Dinastia Dukas și Dinastia Comnenilor(1056-1185)

În 1059, Isaac I Comnenul a fost
forțat să abdice, urmând o perioadǎ
în care imperiul intră sub
conducerea generalilor care aveau
să reprezinte dianstia Ducas .
Primul a fost Constantin al X-lea
Ducas (1059-1067). După el a
urmat Mihail al VII-lea, a cărei
mama, Evdochia, a domnit ca
regentă. Datorită crizei care lua
amploare, Evdochia s-a căsătorit cu
Isaac I Comnenul
Roman al IV-lea Diogenes ce a
Batalia de la Manzikert
devenit împărat. Acesta a obținut
câteva succese militare împotriva
selgiucizilor. Dar în anul 1071 a
fost înfrânt de selgiucizi în Bătălia
de la Mantzikert, fiind luat în
captivitate.

Mihail al VII-lea, ajuns major, a

preluat puterea. L-a orbit și l-a
îndepărtat din capitală pe Roman al
IV-lea. A domnit între anii 1071-
1078, timp în care turcii au asaltat
provinciile imperiului, iar
normanzii cuceresc teritoriile
Alexios I si Isus bizantine din sudul peninsulei
italice. S-a declanșat o criză internă
a cerealelor, iar Mihail a încercat să depoziteze cerealele la Marea Neagră. Dar
prețul pâinii a crescut. În urma unei revolte militare din 1078, Mihail al VII-lea a
abdicat. Tronul a fost ocupat de Nichifor al III-lea Botaniates care a domnit trei ani,
timp în care imperiul a fost devastat de războaie civile.
Ioan II Komnenos
În urma unei revolte militare, Nichifor al III-lea a fost înlăturat, tronul fiind pcupat
de Alexios I Comnenul, restaurând dinastia Comnenilor. A avut o domnie lungă din
1081 până în 1118. A încercat să refacă prestigiul imperiului, restabilind controlul asupra pecenegilor și să recucerească teritorii din
orient.
 Politica a fost continuată de Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) în timpul căruia au
existat tensiuni privind succesiunea la tronul imperial. Fiica cea mare, Anna
Comnena, emitea pretenții la conducerea imperiului, fiind porfyrogenetǎ. Ioan al II-
lea s-a confruntat cu două comploturi realizate de mama sași de fiica sa, Anna.

Tronul a fost în cele din urmă ocupat de Manuel I Comnenul, care a domnit până în
1180, căsătorindu-se cu nepoata împăratului Conrad al III-lea al Sfântului Imperiu
Roman. S-a căsătorit apoi cu Maria de Antiohia, care i-a născut un fiu, numit
Alexios al II-lea. Mulți cavaleri latini au venit la curtea imperială, ocupând funcții.
Manuel s-a implicat în politica occidentală, încercând să preia tronul Europei
Apusene, neglijând granița orientală a imperiului și suferind o înfrângere la
Myriokephalon. A fost urmat la tron de Alexios al II-lea, regența fiind menținută de
Maria de Antiohia. Andronic, vărul sǎu, s-a folosit de nemulțumirile referitoare la
rolul latinilor în imperiu și astfel, a declanșat o revoltă împotriva latinilor
.

În 1183, după masacrul latinilor și uciderea lui Alexios al II-lea, Andronic s-a
Manuel Comnenul si sotia proclamat împărat, conducând despotic și instaurând un regim de teroare care a durat
până în 1185. A fost înlăturat de populația furioasă, maltratat în public și ucis.

Criza secolului XI
Perioada 1025-1081 a fost marcată de o criză profundă pe plan intern și extern. În
numai 56 de ani, Bizanțul pierde controlul asupra tuturor provinciilor. Această
perioadă este foarte bine reflectată într-o lucrare scrisă de un martor ocular al
evenimentelor , Mihail Psellos, în Cronografia. Atenția lui s-a concentrat asupra
problemelor politice. Ajunge secretar imperial, în 1140 , apoi lider al Senatului,
consilier al împăratului Constantin X Dukas și mai târziu al lui Mihail VII Dukas.
Numele lui este legat și de reorganizarea Universității din Constantinopol în timpul
lui Constantin IX Monomahul. Psellos vorbește foarte puțin despre criza externă a
statului bizantin, doar atunci când se raportează la un împărat sau altul.Psellos
consideră epoca lui Vasile II Macedoneanul ca fiind una de aur, iar pe fratele Michael Psellos si studentul sau
acestuia, Constantin, îl critică, considerând că nu a continuat politica lui Vasile. În
1028, după ce Romanos III Argyros ajunge împărat , domnia sa a fost marcată de
favorurile și darurile pe care acesta le oferea diverșilor demnitari. Acesta a pregătit o
expediție împotriva sarazinilor, însă a fost înfrânt. Împăratul a fost invidios pe
Templul lui Solomon și pe Sfânta Sofia construită de Iustinian, astfel că a dorit să
construiască și el o astfel de clădire.În cele din urmă, Romanos III Argyros a fost
asasinat, iar tronul a fost ocupat de Mihail IV. Psellos îl laudă pe acesta, pe de-o
parte datorită faptului că Mihail îl alesese drept consilier. Fiindcă suferea de
epilepsie, Mihail a abdicat, iar pe tron ajunge Mihail V. Psellos îi asociază de obicei
cu termenul de „tiran”, deoarece a dorit să o îndepărteze de la domnie pe Zoe,
trimițând-o pe această la mănăstire.În urma unei revolte populare, împărăteasa a fost
readusă la palat. Teodora, sora lui Zoe, a fost adusă de la mănăstire și aseazata pe
tron, astfel că cele două surori au domnit pentru o anumită perioada. Însă divergența
dintre cele două surori o determină pe Zoe să se căsătorească pentru a treia oară,
astfel că pe tron ajunge Constantin IX Monomahul. Și el, ca și toți ceilalți împărați,
era un reprezentat al aristocrației civile.Constantin moare în 1055, iar conducerea
imperiului este preluată de Teodora, care guvernează până în 1056, când moare,
astfel că se distinge pe linie feminină Dinastia Macedonenilor. Pe tron ajunge Mihail Constantin IX
VI, care fusese ales că succesor de către Teodora. În cele din urmă, acesta a fost
deposedat de putere de un reprezentant al aristocrației militare.Revolta militarilor este condusă de Isaac Comnenul și izbucnește în
1057, acesta preluând puterea. Psellos a recunoscut că încă de la început, obiectvul domniei lui Isaac a fost să pună capăt răului din
Imperiu, însă consideră că nu trebuia să impună atât de rapid anumite reforme. Împăratul a anulat toate donațiile și favorurile
realizate de predecesorii săi, domeniile respective intrând în posesia statului, inclusiv pe cele care erau oferite bisericilor. De
asemenea, îmbunătățește sistemul de colectare a impozitelor. Aceste măsuri au determinat reacția aristocraților din Constantinopol,
care erau cei mai afectați de aceste măsuri, astfel că aceștia se împotrivesc reformelor imperiale ( Senatul a blocat inițiativele
împăratului). În consecință, Isaac abdică în 1059 și se retrage la mănăstire.Următorul împărat a fost Constantin X Dukas. Psellos
menționând că a avut un anumit rol în ceea ce privește alegerea împăratului. Cea mai mare greșeală a sa a fost slăbirea armatei.Acesta
moare în 1067, iar pe tron ajunge Mihail VII, iar mama lui se căsătorește cu Roman IV Diogenes. Acesta rămâne la conducere până
în 1071, organizând trei campanii victiorioase împotriva selgiucizilor. În 1071 suferă o înfrângere la Manzikert, chiar însuși împăratul
fiind capturat. La Constantinopol, puterea este preluată de Mihail VII, care guvernează până în 1078. Despre acesta, Psellos nu scrie
multe, deoarece partea a două a lucrării este comandată de Mihail VII.Pe tron a ajuns Nikephor III. În perioada sa, au loc mai multe
confruntări pe plan intern, făcându-se apel la selgiucizi în urma unei revolte militare condusă de Alexios I Comnenul.Pe plan politic
s-a manifestat rivalitatea dintre aristocrația civilă și cea militară. S-a ajuns astfel la o instabilitate politică căci în doar 56 de ani au
fost 13 împărați pe tron. Fiecare grupare caută să-și impună propriul reprezentant pe tronul imperial, urmându-și interesele. Cele mai
multe succese le-a avut aristocrația civilă.Pe plan economic și financiar se manifestă seceta și foametea, care conduc la revolte și
războaie civile. Imperiul Bizantin suferă un declin economic și demografic. Multe terenuri au fost părăsite datorită fiscalității
excesive. Bizanțul își pierde din nou controlul asupra rutelor comerciale. Măsurile ineficiente ale unor împărați au contribuit la
destabilizarea economică, cheltuind banii din vistierie pentru activități personale, distribuirea demnităților, acordarea de scutuiri de la
plata impozitelor unor persoane laice, acordarea de titluri și rente unor conducători străini pentru a-i convinge să nu atace imperiul.
Cantitatea de aur a monedelor scade, ajungând în timpul lui Mihail al VII-lea de la 24 de karate la 8.Împărații lărgesc baza socială a
regimului, deschizând porțile senatului în fața orășenimii ce putea constitui un sprijin politic.Pe plan militar, politica expansionistă
este abandonată, astfel, cheltuielile militare au fost reduse. Constantin al IX-lea a desființat 50 000 de proprietăți stratiotice de la
frontieră imperiului pentru că avea nevoie de bani. Revoltele generalilor au contribuit la declinul armatei.Pe plan extern, bizantinii
reușesc să cucerească Regatul Armeniei, dar apar turcii selgiucizi care cuceresc Bagdadul și care invadează provinciile bizantine prin
anii 1050-1060. În 1067, aceștia invadează Asia Mică, iar în 1071, bizantinii suferă catastrofală înfrângere de la Manzikert, asta în
timp ce normanzii cuceresc sudul Italiei. În Peninsula Balcanică, revoltă din 1047 a destabilizat apărarea de pe linia dunăreană.
Pecenegii și uzii ajung în 1064 în Grecia, dar fiind decimati de epidemie, s-au fragmentat și au fost absorbiți de populația bizantină.
Când Alexios I Comnenul a ajuns la tron, Imperiul Bizantin mai controla doar Constantinopolul și o parte dinracia.
T

Dinastia Angelilor (1185-1204)

Isaac al II-lea Angelos s-a desemnat împărat și a instaurat Dinastia Angelilor. A fost înlăturat în 1195 de propriul frate, Alexios al III-
lea Angelos, care la rândul sǎu a fost înlăturat de cruciații latini în 1203. Isaac al II-lea Angelos a fost reinstalat pe tron alături de
Alexios al IV-lea. Dar în februarie 1204, populația fiind nemulțumită de prezența cruciaților, s-a revoltat din nou și i-a înlăturat pe
amândoi. Alexios al V-lea Ducas a fost proclamatdrept noul împărat, care a condus până în aprilie 1204.

Bizanțul și Cruciadele (1096-1204)

Au fost patru factori care au influențat profund desfășurarea evenimentelor: doi factori universali (Papalitatea și Imperiul German) și
doi factori cu caracter local (normanzi și venețieni). La mijlocul secolului XI se produce ruptura dintre cele două Biserici: Biserica
Catolică și Biserica Ortodoxă din Răsărit. La mijlocul secolului XI, schisma nu a fost conștientizată de toți cei implicați în derularea
evenimentelor.Mihail Psellos nici măcar nu amintește despre această schismă; ea părea o ruptură care putea fi reparată la un moment
dat. Relațiile statului bizantin cu Papalitatea au fost unele de apropiere pe parcursul secolului XII.

Alexios I Comnenul încearcă să obțină coroana Occidentului din partea pontifului amenințat la Roma. Există o corespondență între
Petre Venerabilul și autoritățile bizantine (Patriarhul Constantinopolului, împăratul), în care tonul folosit este unul cât se poate de
elogios la adresa împăratului bizantin.La mijlocul secolului XII Manuel I Comnenul se aliază cu Papalitatea împotriva lui Frederic I
Barbarossa și a normanzilor.Manuel încerca să obțină de la Papalitate Coroana Occidentului, așa cum spune Nicetas
Choniates.Choniates vorbește despre acest proiect al lui Manuel I Comnenul de a aduce granițele Imperiului „până la Coloanele lui
Hercule” (Gibraltar).Însă înfrângerea suferită și împăcarea cu Barbarossa a reprezentat trădarea. Odată cu trădarea Papei au început să
iasă la iveală resentimentele dintre bizantini și catolici.Toate evenimentele derulate pe parcursul secolului XII aveau să scoată la
lumină diferențele dintre Bizanțul elevat și Occident.Atuncieste conștientizată Marea Schismă din 1054.

În 1203-1204, atunci când armata cruciată se afla sub zidurile Constantinopolului, bizantinii (pe ziduri) și occidentalii (sub ziduri) își
aruncau acuze reciproce, se catalogau schismatici și eretici, occidentalii făcându-i pe bizantini „chiar mai răi decât evreii”.

Imperiul Romano-German - ca și în cazul Papalității, raporturile sunt normale în primă fază, chiar de apropiere. Ana Comnena
vorbește despre alianța dintre tatăl ei, Alexios, și Henric IV. Lupta pentru învestitură și dificultățile politice prin care trece Imperiul
Romano-German au făcut ca această alianță să fie menținută și chiar întărită prin căsătoria moștenitorului, Manuel I, cu o prințesă
germană, nepoata împăratului Konrad III. Raporturile s-au schimbat odată cu venirea la tron a lui Frederic Barbarossa, care
redescoperă ideea romană despre imperiul unic și universal (redescoperă Codul lui Iustinian). Acest lucru avea să ducă la
redeschiderea conflictului dintre cele două imperii.În viziunea lui Frederic Barbarossa, Imperiul Bizantin era un regnum grecorum
(regat al grecilor), iar împăratul Manuel I Comnenul era rex grecorum.

Aceste expresii apar în scrisorile trimise de Barbarossa la Constantinopol, amintite în Cronica lui Ioan Kinnamos.Conflictul avea să
se acutizeze în timpul celei de-a Treia Cruciade, la care participă împăratul în persoană. În urma unui conflict pe care acesta îl are cu
împăratul bizantin Isac II Angelos, Frederic Barbarossa pune chiar problema cuceririi Constantinopolului. Într-o scrisoare adresată
moștenitorului tronului Imperiului Romano-German, Henric VI, Barbarossa îi cere să facă apel la Papă să organizeze o cruciadă
împotriva Bizanțului, și ia flota venețiană pentru a lua cu asalt Constantinopolul.După moartea lui Frederic Barbarossa, Henric VI
amenință Bizanțul și obține chiar plata unui tribut din partea Constantinopolului. Moartea timpurie a lui Henric VI și izbucnirea unui
conflict între posibilii moștenitori ai tronului au făcut ca Imperiul Romano-German să nu se implice în Cruciada a -a.
IV

Bizantul si Normanzii
În vara anului 1081, sub conducerea lui Robert Guiscard, începe prima expediție
împotriva statului bizantin. Ambiția lor era aceea de a ajunge să cucerească orașul
Constantinopol pentru a pune bazele unui imperiu mediteranean.Această primă
expediție se desfășoară între 1081 și 1085.Normanzii debarcă la Dyrrachium.Cetatea
e asediată și pe mare, și pe uscat.

Alexios Comnenul nu avea forțe suficiente pentru a se opune normanzilor și face

apel la ajutorul flotei venețiene. Venețienii intervin și degajează dinspre mare cetatea
Lyrrachium, însă pe sol forțele bizantine sunt înfrânte, iar cetatea e cucerită. După
cucerirea Dyrrachiumului, normanzii pornesc spre Constantinopol. Situația părea
una destul de complicată pentru statul bizantin. Cel puțin până în momentul în care Roger
Robert Guiscard este obligat să se întoarcă în Italia, lăsând comanda armatei din
Peninsula Balcanică fiului său, Boemund de Taranto. Ulterior, moartea neașteptată a
lui Robert Guiscard avea să-l determine și pe Boemund de Taranto să părăsească lupta și să se întoarcă în Italia, pentru a revendica
tronul.

Armata normandă începe să piardă teren și astfel normanzii sunt împinși spre Marea Adriatică, obligați să paraseasca Peninsula
Balcanic, în 1085 fiind recucerită Cetatea Dyrrachium. Boemund de Taranto avea să participe la Cruciada I și de numele lui avea să
fie legat scandalul legat de stăpânirea Antiohiei. Boemund refuză să înapoieze Antiohia împăratului bizantin, punând aici bazele unui
regat latin a cărui conducere a și preluat-o.

Între 1105-1106 , Boemund de Tarent organizează o călătorie la curțile din Occident , fiind însoțit în călătorie de legații Papei, unde
încerca să le dovedească tuturor că împăratul bizantin este un trădător, iar Bizanțul este principala piedică în calea succesului
cruciaților în Orient. Bizantinii erau mult mai pragmatici, fiind deschiși la semnarea unor acorduri cu turcii selgiucizi.
Bizantinii invocau interesele statului cu privire la încheierea acordurilor cu turcii.Astfel se declanșează cel de-al doilea război
bizantino-normand (1107-1108).Forțele normande sunt învinse de Alexios I Comnenul, Boemund fiind chiar obligat să accepte
încheierea unui tratat cu împăratul bizantin, în care se recunoștea ca vasal al acestuia și se angaja ca, la moartea lui, Antiohia să fie
returnată Bizanțului (ceea ce nu s-a întâmplat).

Cea de-a treia expediție are loc în vara anului 1147, într-un moment în care începe Cruciada a II-a. Manuel I Comnenul, pentru a face
față trecerii cruciaților prin Bizanț, își mobilizează forțele în zona capitalei. Regele normand, Roger II, în fruntea flotei sale, atacă
Grecia.Sunt prădate câteva orașe dintre cele mai importante (Corintul, Theba).Scopul expediției nu a fost atât unul politic, cât unul
economic.Theba era, după Constantinopol, cel mai important centru de producere a mătăsii. După cucerirea orașului, normanzii au
luat uneltele din ateliere și i-au luat în captivitate pe meșteșugari, aceștia fiind duși, împreună cu uneltele lor, în sudul Italiei
(Sicilia).Evenimentul a reprezentat o mare lovitură pentru Bizanț.Activitatea a fost reluată, dar nu la același nivel de dinaintea
cuceririi Thebei.Acest eveniment stă la baza declinului acestui meșteșug în Bizanț și la dezvoltarea sa în Occident.

În 1185 , Guillaume II (Wilhelm) debarcă în Peninsula Balcanică, principala țintă fiind orașul Tesalonic.Orașul a fost cucerit și prădat
cumplit de către normanzi. Se creează panică în Bizanț, iar, după ce normanzii și-au început drumul spre Constantinopol, au început
revolte împotriva împăratului Andronic (detronat și asasinat), în locul lui venind Isac II Angelos.

Succesele obținute de Bizanț în războaiele cu normanzii arătau că Imperiul Bizantin nu este de neînvins și că o mobilizare mare de
forțe putea aduce un plus pentru Occident.Bogățiile Orientului erau un alt motiv pentru care se dorea cucerirea Bizanțului.

Veneția-Bizantul
Relația Bizanțului cu Veneția era mult mai veche.Veneția, potrivit unor legende
medievale, apare în secolul V. În secolele următoare Veneția începe să se afirme și în
plan politic și economic. În 811 , negustorii venețieni fură moaștele Sf.Marcu din
Alexandria, care sunt mutate la Veneția. De atunci Sf.Marcu este protectorul
Veneției.Au intervenit de partea bizantinilor ori de câte ori a fost nevoie. În schimbul
ajutorului primit, bizantinii, pe vremea lui Vasile II Macedoneanu, le oferă
venețienilor o reducere a taxelor comerciale până la 4 %.

În 1081 Alexios I Comnenul face apel la venețieni; intervenția venețienilor duce la

eliberarea Lyrrachium-ului dinspre mare.

În mai 1082, Alexios I Comnenul acordă venețienilor cele mai mari privilegii
comerciale pe care el dăduse până atunci vreun împărat bizantin. Dogele Veneției și
Biserica Sf.Marcu primeau bani.Mult mai importante era privilegiile comerciale.
Venețienii au fost scutiți de plata taxelor comerciale. Erau protejați de funcționarii Enrico Dandolo
imperiali.Totodată venețienii primeau dreptul de a se instala la Constantinopol și de
a deschide magazine, ateliere în capitala bizantină și primeau un cartier în care să se așeze.Debarcaderul primit de venețieni se afla pe
Țărmul Cornului de Aur.

Era un tratat care a avut consecințe importante pentru Imperiul Bizantin și Veneția, cea din urmă punând bazele vastului său imperiu
colonial în Orient, dar mai ales pentru cei dintâi, care pierdeau venituri importante.

Statul bizantin deschidea o breșă în sistemul său economic și comercial, breșă care avea să fie lăr
gită la începutul secolului XII (1111-
1112) prin acordarea altor privilegii negustorilor din Pisa. Manuel I avea să-i aducă în imperiu și pe genovezi (1169).Venețienii îi
solicită lui Ioan II Comnenul să reînnoiască tratatul, dar acestarefuză, iar un conflict izbucnește între cele două părți (1
122-1126).

Venețienii atacă și cuceresc mai multe insule grecești, ajungând să amenințe chiar Constantinopolul, moment în care, Ioan II
Comnenul, neavând o flotă puternică pentru a țină față celei venețiene, cedează și acceptă reînnoirea privilegiilor
.

Manuel I a considerat că Veneția poate deveni un aliat împotriva normanzilor, în 1148.Această alianță nu avea să funcționeze (cel
puțin nu așa cum și-ar fi închipuit împăratul bizantin).
Venețienii își urmează interesele proprii, în zona Dalmației.Venețienii realizează că instalarea bizantinilor în Italia , dorită de Manuel
Comnenul, ar fi avut aceeași urmare pe care ar fi avut-o instalarea normanzilor în Balcani (trimiterea normanzilor către Adriatică).

Astfel, Manuel I se reorientează către genovezi; îi instalează într-un cartier învecinat cu cel al venețienilor. Venețienii atacă cu pietre
cartierul genovezilor. Manuel I Comnenul îi cheamă pe venețieni și le cere să le plătească despăgubiri genovezilor, însă, după cum ne
spune Ioan Kinnamos, venețienii îl tratează cu aroganță pe împărat. Manuel I, nemulțumit de atitudinea venețienilor, a trimis scrisori
în toate provinciile imperiului și, în ziua de 12 martie 1171, sunt arestați toți venețienii din imperiu. Ioan Kinnamos spune că numărul
lor era atât de mare, încât nu mai aveau loc în închisori și erau deținuți în mănăstiri
.Le-a confiscat și bunurileacestora.

Întreaga situație a provocat reacția Veneției, care își trimite flota spre Constantinopol, însă expediția eșuează din cauza unei epidemii
de ciumă. Ulterior, relațiile aveau să fie mai calme, însă venețienii nu au mai putut fi convinși să revină pe piețele bizantine. În 1182,
când are loc o puternică revoltă antilatină, nu e menționată nicio victimă venețiană.Din 1177, când are loc o conferință la Veneția, se
realizează cu acel prilej o alianță antibizantină din care făceau parte Veneția, Regatul Siciliei și Imperiul Romano-German.Practic,
mai bine de trei decenii au așteptat venețienii să își ia revanșa.

Pentru Nicetas Choniates, dogele Veneției , Enrico Dandoloa , avut ambiția de a lua parte la Cruciada a IV
-a.

Cruciada I

In primul deceniu al domniei lui Alexios I Comnenul, atenția împăratului a fost concentrată asupra Balcanilor și a Asiei Mici,
încheind o înțelegere cu Contele de Flandra pentru a-i trimit o trupă de mercenari ( 500), care au participat alături de armata bizantină
la recucerirea unor teritorii din fața orașului Constantinopol. În ceea ce îi privește pe pecenegi, suveranul bizantin a încheiat o alianță
cu cumanii împotriva acestora, astfel că în vara anului 1091 are loc Bătălia de la Levounion , învingătorii fiind bizantinii ( mulți
pecenegi au fost luați în captivitate și colonizați în diverse regiuni ale imperiului; însă au fost masacrați și un număr destul de mare
dintre ei, inclusiv femei și copii). Probleme apar în momentul în care Occidentul începe pregătirile pentru declanșarea unei expediții
militare ce avea drept scop recucerirea Locurilor Sfinte, care erau controlate de turcii selgiucizi.

S-a vorbit foarte mult despre o cerere de ajutor trimisă de Alexios către papa Urban II prin care acesta consemna că Bizanțul avea
nevoie de trupe europene pentru a-i respinge pe selgiucizi. Nu a fost păstrată documentul în întregime, însă din unele fragmente
reiese că împăratul se plângea de incursiunile selgiucide, de distrugerea bisericilor și chiar era de acord să cedeze Constantinopolul în
fața occidentalilor decât să îl vadă ocupat de selgiucizi. În realitate, scrisoarea era falsă. Sursele vorbesc despre prezența unei
delegații bizantine la Conciliul de la Piacenza. Nu se știe care a fost activitatea lor în cadrul conciliului și nici care a fost misiunea lor
pe care trebuiau să o îndeplinească aici.

În 1096, Prima Cruciadă pornește către Orient. Primul val a fost condus de Petre Eremitul și Walker cel Sărac, care era compusă din
săraci. Aceasta a pornit din Europa Centrală și a ajuns în Balcani, traversarea peninsulei șocându-i pe greci, Anna Comnena
asemuindu-i pe aceștia cu un val de lăcuste, deoarece prădau totul în calea lor. Arhiepiscopul de Ohrida, Theophylact scria că invazia
francilor i-a suprins atât de mult pe bizantini încât nu au mai putut reacționa ( îi uimea violența). Această masă ajunge la
Constantinopol, iar Alexios le-a asigurat aprovizionarea și i-a sfătui să nu treacă în Asia Mică până nu soseau celelalte forțe, fiind
conștient de faptul că reprezentau o pradă ușoară pentru selgiucizi. Relatările Annei Comnena sunt confirmate și de Gesta Francorum,
în ceea ce privește pagubele realizate de cruciați. Comportamentul barbar al cruciaților l-a determinat pe Alexios să îi treacă pe
aceștia peste strâmtoare, astfel că pelerinii au devenit o pradă ușoară pentru selgiucizi, care au distrus aceste forțe. Rămășitele france
au reușit să se întoarcă în cele din urmă în Occident. Această mișcare i-a surprins pe bizantini, deoare aceștia credeau că din Occident
aveau să vină cavaleri puternici, care ar fi avut puterea să cucerească Ierusalimul.

Către sfârșitul anului 1096, au ajuns și cavalerii în Bizanț. Grecii sunt suspicioși față de acești cavaleri care apăruse în jurul capitalei,
deoarece printrei ei se afla și Bohemund de T
arent, fostul rival al bizantinilor. Anna Comnena în Alexiada afirmă la un moment dat că
dacă oamenii cei mai simpli erau împinși de dorința sinceră de a se închina înainte Sfântului Mormânt, alții precum Bohemund dorea
de fapt să cucerească Constantinopolul. Alexios găsește o metodă pentru a negocia cu acești cavaleri, cu atât mai mult cu cât unii
dintre ei, precum Raymond de Saint-Gilles se apropie foarte mult de împărat. Soluția lui Alexios a fost aceea de a le solicita în
schimbul promisiunii de a asigura aprovizionarea și de a participa cu un corp de oaste la expediție, să presteze jurământul de
vasalitate. Acesta nu exista în Bizanț, însă împăratul îi cunoștea valoarea pentru occidentali. După o primă reacție nefavorabilă,
cavalerii încep să presteze acest jurământ, cu excepția lui Tancred. În plus i-au promit împăratului că îi vor restitui teritoriile ce
aparținuseră odate imperiului și pe care urmau să le recucerească de la selgiucizi. În aceste condiții, cavalerii au trecut strâmtoarea
către Asia, și încep asediul Niceei.

Asediul s-a prelungit, cruciații încercând să instaureze o blocadă totală a orașului, însă fiind așezat pe malul unui lac, dar aceștia nu
au reușit să taie în totalitate aprovizionarea. Se poate vorbi și de un război psihologic, în contextul în care francii aruncau capetele
celor care fugeau din cetate peste ziduri. În cele din urmă, sultanul Klij Arslan a negociat predarea cetății către Alexios. Cruciații au
fost surprinși să vadă că peste noapte orașul fusese ocupat de bizantini. Aici s-a produs prima ruptură între cruciați și greci, în
contextul în care împăratul nu le-a permis acestora să prădeze orașul. Însă conflictele sunt aplanate, astfel că expediția continuă.
Cruciații aleg o cale anevoioasă, aceștia hotărând să taie în două Asia Mică, care nu are un relief primitor și nici o climă blândă în
toiul verii. După victoria de la Dorylaeum , turcii nu opun o mare rezistență, iar cruciații reușesc să înainteze liber către Antiohia.

În cele din urmă, francii ajung în fața Antiohiei și asediază orașul. Însă asediul avea să se prelungească mai mult decât se așteptau
cruciații, aici având să apare alte probleme mari. După cucerirea cetății, Bohemund refuză să cedeze cetatea către împărat, invocând
rolul pe care l-a avut în ceea ce privește cucerirea cetății. Apar dispute chiar în rândul cruciaților, Raymond de Toulouse opunându-se
nobilului normand. S-a ajuns în cele din urmă la un compromis pentru a nu periclita expediția, iar disputele sunt amânate după
încheierea Primei Cruciade. În același timp se puneau bazele Comitatului de Edessa, guvernator fiind Balduin de Boulogne.

Expediția își continuă drumul, iar Ierusalimul este cucerit în 1099. În urma acestei expediții se pun bazele în Orient unui sistem de
state latine: Regatul Ierusalimului, Comitatul de Edessa și Tripoli și Principatul Antiohiei. Abia în a doua jumătate a sec. XII, Manuel
Comnenul avea să intre triumfător în Antiohia.

Cruciada a II-a
Si bizantinii au avut de câștigat de pe urma celei de-a doua expediției, deoarece
probleme cauzate de cruciați turcilor le-a permis grecilor să ocupe malul vestic al
Asiei Mici, precum și cel al Mării Negre. Politica de cuceriri a lui Alexios a fost
continuată și de Ioan Comnenul.După moartea lui Ioan, în timpul guvernării lui
Manuel, are loc cucerirea Edessei de selgiucizi (1144), fapt care declanșează cea de-
a doua cruciadă. Cruciada a doua a fost publicată de Berbard de Clairvaux în Franța
și Germania și de această dată, spre deosebire de prima expediție, conducerea
cruciadei este preluată de Ludovic VII și Conrad III. Cele două grupuri ajung separat
la Constantinopol, mari neajunsuri provocând germanii în momentul în care au
traversat Peninsula Balcanică. Arrivée des croisés à Constantinople

Istoricul bizantin Ioan Kinnamos relatează problemele create de cruciați în Peninsula

Balcanică și are aceeași impresie pe care a avut-o și Anna Comnena în legătură cu intențiile cruciaților, afirmând că teoretic celții și
galații doreau să lupte împotriva perșilor ( turcilor), însă practic doreau să cucerească Constantinopolul. Alături de Conrad se afla și
Frederick Barbarossa, care susținea de acțiunile de pradă ale soldaților germani. Mai puține probleme au creat francezii, care au fost
mai disciplinați, însă odată ajunși la Constantinopol, aceștia sunt nemulțumiți în ceea ce privește dorința lui Manuel să obțină din
partea lui Ludovic un jurământ de vasalitate. Acesta refuză, astfel că în tabăra franceză apare ideea cuceririi Constantinopolului.
Regele refuză ideea de a asedia capitala bizantină și în cele din urmă ajunge la o înțelegere cu Manuel I care renunță la pretenția de a
depune jurământ de vasalitate.

Cele două armate reunite la Constantinopol au fost trecut în Asia Mică de flota imperială, însă expediția aproapre că eșuează. Conrad
este înfrânt de selgiucizi și se retrage la Constantinopol, un contingent de trupe ajungând în Palestina. Însă cruciații nu și-au îndeplinit
obiectivul, așa că s-au retras în Europa.

În sec. XII, situația din Occident se schimbă, în contextul împăcării dintre papalitate și împărat, astfel că se pun bazele unei alianțe
antibizantine ( făcea parte și Veneția și Sicilia). Poziția lui Frederick se consolidează, iar fiul să se căsătoriește cu moștenitoarea
tronului sicilian.În Orient, după dispariția dinastiei Comnenilor, încep revolte în cadrul Imperiului, în Balcani ( sârbi și vlaho-
bulgari). Treptat se pun bazele unor principate locale grecești care ies de sub autoritatea imperială.

Cruciada a III-a
Este o perioadă în care împărații bizantini caută alianțe, chiar Andronic încheind un
tratat cu Saladin, același sultan care în 1187 avea să cucerească Ierusalimul.
Evenimentul a dus la declanșarea celei de-a treia cruciade, la care au luat parte
Frederick I Barbarossa, Filip II August și Richard Inimă-de-Leu. Încă din anul 1188,
Frederick trimite o solie la Constantinopol, anunțându-l pe împăratul Isaac II
Angelos de intenția sa de a trece prin Peninsula Balcanică. Suveranul bizantin își dă
acordul, însă după aceea se pare că s-a răspândit și îi ține captivi la Constantinopol
pe solii împăratului german.

Armata germană pătrunde în Peninsula Balcanică, urmând traseul Primei Cruciade,

și încep atacurile împotriva orașelor bizantine în contextul în care împăratul refuză
să îi elibereze pe solii lui Frederick I. Martorul ocular al ravagiilor făcute de germani
este Nicetas Konyates, autor al unei istorii consacrate domniei lui Manuel
Comnenul, dar și evenimentelor desfășurate până în acel moment. Barbarossa atacă
orașe importante din Peninsula Balcanică, Adrianopol, iar soldații germani ajung să
prade cartierele din afara capitalei bizantine. În aceeași perioadă, în noiembrie 1189, Isaac II Angelos and Alexios III
Frederick I trimite scrisoarea adresată fiului său Henric VI, prin care îi cere să ia Angelos
legătura cu papa pentru a predica o cruciadă antibizantină și să trimită flota orașelor
italiene în strâmtori pentru a ataca Constantinopolul. Faptul că Isaac II a cedat în
cele din urmă, a dus la încheierea unui tratat la Adrianopol, astfel că a fost
împiedicată punerea în practică a germanilor de a cuceri Constantinopolul.

După încheierea tratatului, trupele germane sunt trecute în Asia Mică. Expediția
părea să înceapă sub semne dintre cele mai favorabile, germanii învingându-i pe
selgiucizi, însă dispariția lui neașteptată în Siria în 1190, a determinat retragerea
armatei germane din Orient. Celelalte două grupuri, cel englez și cel francez, au
evitat Constantinopolul, urmând un traseu maritim către Orient, Richard reușind să Barbarossa
cucerească insula Cipru, care era guvernată atunci de Isaac Comnenul. Aceasta a fost
cedată lui Guy de Lusignan, care va deveni Rege al Ciprului. Evident că cele două grupuri nu aveau cum să obțină rezultate
importante în contextul în care existau neînțelegeri între lideri. Singurul succes major a fost cucerirea Acrei. La sfârșitul sec. XIII
apare din nou ideea unei alte expediții către Orient. Este adevărat că din nou lucrurile se modificaseră, murind Henric VI, astfel că în
Imperiul German încep luptele pentru tron, exponenții fiind Otto de Braunschweig și Filip de Suabia ( era ginerele lui Isaac Angelos).
Isaac fusese detronat de propriul frate în 1195, Isaac III Angelos, orbindu-l și aruncându-l în temniță pe acesta. Acest fapt l-a
determinat pe fiul lui Isaac II, Alexios, să reacționeze. Regatul Siciliei se afla într-o situație dificilă, deoarece Frederick II era minor
și se afla sub tutela papei Inocențiu III. Situația era delicată și în Franța, unde măsurile regelui au determinat nemulțumirea unei mari
părți ale nobilimii franceze.
Cruciada a-IV-a
Lansarea chemării pentru cea de-a patra cruciadă este făcut de
Inocențiu III ( perioada sa este considerată apogeul papalității
medievale). La apelul pontifical au răspuns mari cavaleri, care
veneau mai ales din Franța ( în special din Flandra). Cruciații încep
să se adune în 1201, fiind desemnat un conducător al expediției,
contele de Champagne ( Thibaut), care a murit la scurt timp, astfel că
lideri ai expediției a devenit marchizul de Montferrat ( principatul
acestuia se afla în nordul Italiei). Principala problemă a cruciaților
era aceea a transportului, în contextul în care numărul cruciaților era
ridicat ( 33.000 oameni). Scopul declarat era ocuparea Egiptului,
astfel că aveau nevoie de o flotă pentru a traversa Marea Mediterană,
iar în acest sens se adresează Genovei și Veneției. Genova a refuzat ,
însă dogele Veneției Enrico Dandolo a acceptat . Resentimentele
venețienilor față de bizantini erau foarte puternice după 1171, astfel
că dogele acceptă propunerea cruciaților de a transporta armata acestora către Egipt, însă le cere în schimb o sumă imensă ( 80.000 de
ducați), iar în contextul în care cruciații aveau doar 2/3 din sumă iar pentru a acoperi diferența, dogele le cere să cucerească cetatea
Zara ( se afla sub autoritatea Ungariei, care își anunțase intenția de pa participa la expediție). Orașul este cuceri în toamna anului
1202. În contextul în care se apropie iarna, cruciații se decid să își amâne plecarea pentru anul viitor. Cu toate că unii dintre cruciați
au fost excomunicați de papa Inocențiu III, expediția a continuat. În tabăra acestora își face apariția prințul Alexios, fiul lui Isaac II
Angelos. Acesta se adresare inițial lui Filip de Suabia pentru a-l reinstala pe tron pe tatăl său, însă acesta era prins în războiul civil din
Germania, astfel că îl sfătuiește să apeleze la cruciați.

În intervalul cuprins între noiembrie 1202 și începutul anului 1203, în tabăra cruciată își face apariția fiul lui Isaac Angelos, împăratul
detronat în 1095, prințul Alexios. Acesta era apropiat de cruciați deoarece era rudă cu Filip de Suabia, care la rândul lui era vărul lui
Bonifaciu de Montfferat. Se pare că papa avea cunoștință de acțiunea prințului Alexios, iar într-o primă fază, Inocențiu III susținea
ideea sprijinului cruciat pentru reinstalararea pe tron a lui Isaac II Angelos. Susținerea papei era legată de dorința sa de a restabili
unitatea Bisericii Creștine. Prințul Alexios face promisiuni importante cruciaților, fiind vorba de o sumă importantă de bani ( cca.
200.000 de monede de argint după unele informații), participarea armatei bizantine la expediția cruciată, asigurarea aprovizionării
pentru cruciați și apărarea Locurilor Sfinte după ce acestea avea să fie recucerite. Acestea promisiuni i-au determinat pe cruciați să ia
în calcul devierea expediție către Constantinopol, însă un rol important l-a avut și Enrico Dandolo, dogele Veneției. Promisiunile lui
Alexios și dorința venețienilor de a ajunge la Constantinopol i-au determinat pe cruciați să se îndrepte către capitala bizantină.
Aceștia ajung la Constantinopol în primăvara anului 1203, alături de forțele terestre apărând și flota venețiană. Din sursele
occidentale referitoare la cruciada IV, un reprezentant al marii nobilimi, Godefroy de Villerhardouin și Robert de Clari, un
reprezentant al mici nobilimi, cruciații se așteptau ca prințul Alexios să fie întâmpinat cu entuziasm de populația bizantină, însă
lucrurile nu au stat deloc așa. Grecii din Constantinopol nu erau interesați sa îl revadă pe tron pe Isaac Angelos.

Însă prezența cruciaților în fața orașului a determinat o mișcare de nemulțumire în capitala bizantină, împăratul Alexios III reușind să
fugă din oraș, luând cu el și cea mai mare parte a averilor imperiale. După fuga lui Alexios III, Isaac II a fost scos din închisoare și
reinstalat pe tronul imperial, alături de domnind ca și co-împărat fiul său, Alexios IV. Alexios IV a avut sprijinul cruciaților pentru a-
și duce la capăt planul, însă problemele majore au apărut atunci când acesta a fost nevoit să își respecte promisiunile pe care le făcuse
cruciaților, mai ales când venea vorba de bani. Acesta a negociat cu ei o prelungire a tratatului pentru încă 6 luni, până în aprilie
1204. Faptul că latinii au rămas la Constantinopol, nu a rămas fără consecințe. Atât sursele occidentale, cât și Nicetas Konyates
prezintă aceste consecințe, cu atât mai mult cu cât unele acțiuni ale cruciaților au determinat nemulțumirea populației bizantine ( a
fost provocat un incendiu ce a mistuit aproape tot orașul; o moschee a fost atacată de cruciați și apăratǎ de bizantini alături de
musulmani). Robert de Clari spuneau că bizantinii și cruciații se insultau reciproc, acesta fiind momentul în care este conștientizată
ruptura religioasă între Răsărit și Apus ( chiar preoții latini îi acuzau pe greci că erau mai răi decât evreii).Aceste nemulțumiri
reprezentate de prezența cruciaților și incapacitatea lui Alexios de a guverna imperiul au dus la izbucnirea unei revolte în februarie
1204.
Cei doi împărați au fost detronați ( Isaac II a murit la scurt timp după acest moment), iar în locul lor a fost proclamat un alt împărat,
reprezentant al aristocrației bizantine, Alexios Dukas, care devine împărat sub numele de Alexios V Dukas. Acesta ia măsuri pentru
apărarea orașului, refuzând să îndeplinească promisiunile făcute de Alexios IV, iar cruciații au două variante: să încerce să îi impună
noului împărat bizantin respectarea tratatului încheiat cu predecesorul său sau să părăsească orașul Constantinopol și să continue
expediția spre Egipt. Au ales prima variantă, iar din martie 1204 încep discuțiile legate de asedierea Constantinopolului. În tabăra
cruciată este elaborat un document cunoscut sub numele Partitio Romaniae.

Potrivit acestui document, cruciații urmau să ia cu asalt

Constantinopolul și își împărțeau teritoriile bizantine pe care aveau
să le controleze după ocuparea capitalei bizantine. Documentul
prevedea constituirea unui imperiu latin cu capitala la
Constantinopol, conducătorii expediției primeau o serie de teritorii
bizantine, dar de departe cel care obținea cel mai mult de pe urma
acestei împărțiri era Dogele Veneției. Potrivit tratatului, Veneția urma
să obțină 3/8 din teritoriul bizantin, inclusiv din Constantinopol, în
special zona Cornului de Aur, tot ei ocupând și Sfânta Sofia. În
aprilie 1204, cruciații au luat cu asalt Constantinopolul. Primele
atacuri au eșuat, astfel că apăruse ideea că Dumnezeu se împotriva
lor, însă au crezut că acestea erau doar câteva încercări, urmând ca să
depună mai multe eforturi pentur a cuceri orașul. Prin urmare, în
dimineața de 13 aprilie, cruciații intrau în Constantinopol. Orașul a
fost prădat cumplit de cruciați, palatele, bisericile fiind jefuite cumplit. Nicetas Konyates insistă cel mai mult asupra jefuirii asupra
Constantinopolului, prezentând pe larg faptele întreprinse de crucați, atât cele legate de jafuri și de omoruri. Timp de 3 zile, orașul a
fost prădat cumplit, iar Constantinopolul nu a mai revenit niciodată la strălucirea sa dinainte. După cucerirea orașului, principalele
probleme pentru cruciați erau legate de punerea în practică a tratatului din 1204, cea mai importantă fiind cea a desemnării unui
împărat. S-a constituit un colegiu format din 6 reprezentanți ai crucților și 6 venețieni care să desemneze un nou împărat. Cei mai
mulți credeau că va fi desemna marchizul de Montferrat, însă în mod surprinzător împărat a ajuns Balduin de Flandra, care se bucura
de sprijinul venețienilor. Acesta a devenit primulîmpărat latin al Constantinopolului.

Cea de-a doua problemă era legată de împărțirea teritoriilor bizantine. Aici lucrurile nu au fost la fel de simple, deoarece cruciații
occidentali au întâmpinat o rezistență foarte puternică din partea populației grecești, iar în cele din urmă se constituie două sisteme de
state de-o parte statele latine: Imperiu Latin de Constantinopol, Regatul Thesalonicului ( constituit într-o încercare de a-l despăgubi
pe marchizul de Monferrat), mai multe principate latine în Grecia ( Moreea revenind familiei de Villehardouin). Evident Veneția a
reușit să își rezerve pozițiile cele mai importante, obținând 3/8 din Constantinopol și punctele cheie din arhipelagul greces și cetățiel
de coastă care îi permiteau controlarea traficului comercial prin strâmtorile Bosfor și Dardanele, și a Mării Egee alături de bazinul
oriental al Mării Mediterane ( stăpânirea venețiană avea să se numească Ducatul Arhipelagului). Vor apărea și state grecești, state de
rezistență greacă. În jurul anului 1203 apare Imperiul de Trapezunt, bazele acestui imperiu fiind puse de doi nepoți ai lui Andronic I
Comnenul, David și Alexios. Imperiul nu a avut un rol important în lupta pentru recucerirea capitalei bizantine. În 1205 se pun bazele
Imperiului de Niceea, bazele fiind puse de ginerele lui Isaac II Angelos, Theodor Lascaris, care devine împărat la Niceea. Obține un
succes de prestigiu când reușește să pune bazele constantinopolitate în orașul Niceea. Acest patriarh l-a încoronat pe Teodor I
Lascaris. Al treilea stat este Despotatul Epirului, cu capitala la Arta. Conducătorii despotatului, pentru a-și întări pozițiile, și-au
adăugat numelor lor toate numele dinastiilor bizantine din sec. XII ( Dukas – Angelos – Kommnenos). Despoții reușesc să cucerească
Thesalonicul, proclamându-se regat, însă situația se schimbă după ce grecii sunt înfrânți de Ioan Asan II.

Surse ale Cruciadelor

Principala sursă pentru Prima Cruciadă este Alexiada scrisă de Anna Comnena, fiica lui Alexios I. Aceasta era prințesă
porphyrogenetă, a fost logodită încă din pruncie cu fiul lui Mihail VII Dukas, Constantin, și fiind prima născută a cuplului imperial,
încă din copilărie a avut convingerea că ea avea să fie moștenitoarea tronului imperial. Speranțele ei au fost spulberate după nașterea
fiului lui Alexios, Ioan Comnenul, cel care a avut împărat. De altfel, Anna Comnena avea să conteste dreptul fratelui ei de a deveni
împărat, ambițiile ei fiind susținute de mama celor doi, Irina Dukas. Cele două femei au pus la cale două comploturi, motiv pentru
care Ioan II a închis-o într-o mănăstire. Alexiada este dedicată tatălui ei și dincolo de faptul că ea prezintă în cea mai favorabilă
lumină acțiunile lui Alexios I Comnenul, Alexiada este o operă reprezentativă pentru un curent de opinie foarte puternic în Bizanțul
sec. XII, fiind vorba de curentul caracterizat prin ostilitate față de Occident și refuzul acceptării unei apropieri între Bizantini și
Occidentali. În ceea ce privește Prima Cruciadă, prințesa face referire la lansarea apelului pontifical ( acesta a avut un ecou imens în
lumea apuseană). Ea spune că războinicii celți au fost precedați de o mulțime de oameni neînarmați care erau mai numeroși decât
nisipul mării și decât stelele. Trecerea cruciaților prin Balcani este asemănată cu un roi de lăcuste, având în vedere pagubele produse.
Anna Comnena vorbește despre surprinderea tatălui ei în momentul în care a văzut o asemnea armată ajungând în fața
Constantinopolului. Tatăl ei s-a arătat grijuliu față de această mulțime și nu i-a trecut în Asia Mică așa cum i-au cerut aceștia. Doar
după ce a fost forțat să îi transporte în Asia Mică, împăratul a acceptat să facă acest lucru. Dacă prințesa bizantină acceptă ideea că
sărăcimea era împinsă la cruciadă de dorința de a se închina la Locurile Sfinte, nu același lucru îl poate spune în legătură cu cavalerii.
Impresia pe care o are prințesa bizantină față de cruciați era aceea că nobilii occidentali doreau să cucerească Constantinopolul, chiar
împăratul temându-se de venirea lor, căci le cunoștea avântul de neînfrânat, sufletul nestatornic și schimbător și tot ceea ce este în
firea celților. Primele contacte cu cavalerii sosiți la Constantinopol sunt un prilej pentru prințesa bizantină de a pune în lumină
atitudinea lor arogantă și trufașă. Un exemplu pe care îl dă prințesa bizantină este scrisoarea trimisă de regele Franței, Hugo de
Vermandois, care mândru de originea sa nobilă, a cerut ca să fie întâmpinat cu toată pompa. Grosolonia și trufia latinilor sunt ilustrate
de episodul în care un nobil occidental se așează pe tronul imperial ( era vorba și de necunoașterea protocolului bizantin). Îi face un
portret și lui Bohemund de Tarent, dar și tatălui acestuia, Robert, care nu era protretizat într-o manieră favorabilă. Nici Bohemund nu
era caracterizat mai bine, însă îi recunoaște frumusețea acestuia. Pentru bizantini era de neînțeles existența unei astfel de expediții, și
mai ales participarea preoților la o astfel de expediție. Diverse episoade îi servesc prințesei pentru a accentua diferențele dintre clerul
grec și cel occidental. Nici papalitatea nu se bucură de un mare prestigiu în ochii prințesei bizantine ( cazul lui Grigore VII care îi
tratează cu cruzime pe solii împăratului Henry IV). Prin urmare, în viziunea Annei Comnena, latinii sunt niște barbari, ca orice alți
locuitori din afara imperiului. Aceștia nu făceau parte din politeea bizantină,nu trăiesc sub legea romană, nu se supun regulilor și
disciplinei și sunt lipsiți de maniere și cultură.

A doua sursa apartine lui Ioan Kynnamos, autor al unei cronici scrisă după 1180.Autorul intenționează să continue Alexiada Anei
Comnena, de la 1118 până la 1176. Scrie numai din ceea ce a avut posibilitatea să audă de la alți martori despre Ioan II.Își
concentrează atenția asupra lui Manuel I Comnenul. Era foarte apropiat de acest împărat, era secretar al acestuia. Kynnamos nu poate
fi de acord cu relația cu Occidentul și cu latinii. Manuel era un admirator al modului de viață occidental, al idealului cacaleresc
occidental.La curtea imperială din Constantinopol erau prezenți foarte mulți latini. Prima soție a lui Manuel I a fost de origine
germană, a doua era o prințesă de Antiohia. Kynnamos este pe deplin convins de superioritatea politică, morală și culturală a
bizantinilor și a imperiului lor. Imperiul, în viziunea lui Kynnamos, este centrul întregii lumi, Constantinopolul este centrul politic al
întregii lumi, iar pretențiile occidentalilor și ale Imperiului Romano-German sunt neîntemeiate. Consideră că Papa este principalul
vinovat pentru coflictul dintre Imperiul Bizantin și Imperiul Roman-German. Ca și Ana Comnena, Kynnamos nu poate să înțeleagă
fenomenul cruciat, nu poate înțelege sentimentele de care sunt animați creștinii occidentali și, chiar în relatarea cu privire la începutul
Cruciadei a II-a, Kynnamos spune că adevăratul scop al expediției era cucerirea teritoriilor Imperiului Bizantin. Instituția cruciadei și
convingerile care îi animau pe occidentali erau complet de neînțeles pentru spiritul bizantin. Când au ajuns pe teritoriul Imperiului
Bizatin, conduși de regele Conrad și de nepotul său, Frederic Barbarossa, comportamentul germanilor pare să justifice temerile lui
Kynnamos. Odată ajunși în zona de câmpie, îi prădau tocmai pe cei care trebuiau să se ocupe cu aprovizionarea trupelor. Germanii
priveau aceste acțiuni cu perfectă indiferență; Kynnamos insistă că, mai ales Frederic Barbarossa, avea un caracter indiferent, violent
și orgolios. A fost nevoie de intervenția unui corp de armată bizantin. Au fost mai multe conflicte; intenția de a prăda o mănăstire
stârnește unul dintre ele. Odată atacați și surprinși de tactica militară a musulmanilor, barbarii au devenit lași, fricoși, incapabili să
reacționeze și să ia o decizie. Francezii nu au dat dovadă de aceeași aroganță, au dovedit că nu au intenția să se arate lipsiți de
loialitate și să acționeze împotriva romeilor. Kynnamos explică această atitudine a francezilor prin faptul că fie au învățat din
greșelile armatei germane, fie că acesta le era caracterul. După înțelegerea de la Veneția din 1177, când se formase o alianță
antibizantină, Manuel este ăn căutarea unor noi aliați; se orientează spre regatul Franței.

A treia sursa apartine luiNicetas Choniates (cca 1155, Chonai – 1215, Niceea).El ocupă funcții importante în administrația imperială,
începându-și cariera tot în timpul lui Manuel I.A fost guvernator de themă în Balcani (Nicopolis). Intră în rândul înalților demnitari
bizantini în timpul lui Alexios II Angelos.Este martor ocular la evenimentele din 1204.După cucerirea Constantinopolului se
refugiază la Selimbria, pe litoralul Mării Negre, iar din 1207 îl găsim la Curtea Imperială din Niceea. Lucrarea sa, intitulată Istoria,
acoperă perioadă 1118-1206 și este considerată una din capodoperele bizantine. În timpul în care s-a aflat la Niceea și-a rescris o
bună parte a lucrării, mai ales acea parte consacrată evenimentelor de după 1180, căutând să-i găsească pe cei responsabili pentru
evenimentele din 1204, nu doar pe occidentali, ci și pe împărați. Rămâne ideea imperiului universal. Evident că, mergând pe această
linie tradițională, mișcările de emancipare și revoltele.Criticile se îndreaptă asupra împăraților și nu asupra instituției imperiale.
Manuel I Comnenul – ambiția de a obține coroana Occidentului și de a aduce granițele imperiului până ... acolo unde și Iustinian
eșuase. Isac II Angelos – era condus de lăcomie și a încurajat venalitatea, a pus în vânzare funcțiile și demnitățileAlexios III Angelos
(și apropiații săi) – era atât de pasionat de vânătoare, încât a interzis tăierea copacilor de pe domeniile sale de vânătoare, în ciuda
necesităților presante ale flotei bizantine, vindea tot ceea ce se putea vinde din flotă, până și ancorele, în timp ce prefera să glumească
cu bazileul pe tema mobilizării latinilor; deci au opus rezistență latinilor doar „20 de bărci putrezite”Evenimentul prezentat cel mai pe
larg de Choniates este cucerirea Constantinopolului, 1204.Evenimentul din 1204 este, în viziunea lui, o pedeapsă divină aplicată
poporului ales pentru păcatele sale, își critică și compatrioții; Constantinopolul era un oraș dominat de necuviință și desfrâu Critică
reacțiile populației din împrejurimile Constantinopolului, spunând că ei se bucurau de necazurile locuitorilor capitalei.Existau
nemulțumiri față de politica fiscală a Constantinopolului. Cauzele dezastrului sunt, în viziunea lui Choniates, erorile politice ale lui
Manuel I, proasta administrare a împăraților din dinastia Angelos și, nu în ultimul rând, resentimentele dintre bizantini și latini,
acumulate mai bine de un secol. În ceea ce privește imaginea occidentalilor, avem o imagine complexă, colectivă atunci când autorul
se referă în general la latini. Termenul de latini este folosit în sursele bizantine pentru a-i desemna pe cei aflați sub ascultarea Papei.
Vorbim despre o imagine specific particulară atunci când sunt prezentați separat normanzii, venețienii etc.Choniates îi consideră pe
latini barbari. Acest concept de barbar îi cuprinde pe toți cei care nu făceau parte din lumea bizantină.

Cucerirea Constantinopolului și comporamentul cruciaților în capitala Bizanțului îl face pe Choniates să recurgă la cele mai dure
epitete în caracterizarea latinilor ca „Precursori ai lui Antihrist” Cel care îi contrazicea câtuși de puțin pe cruciați era supus la
numeroase orori.Până și turcii erau mai aproape de istoricul bizantin, cel puțin cin punct de vedere al mentalității, decât acești
„luptători în numele lui Hristos”. Nu-i iartă nici pe venețieni. Dogele venețian este prezentat drept cel mai rău. Pentru Choniates nu
există nicio urma de civilație în acești latini. Povestește că au foost distruse numeroase opere de artă, statui; latinii habar nu aveau
despre valoarea operelor distruse. Condamnă trădarea ideii de Cruciadă. Și pentru Choniates cruciada era un pretext pentru înrobirea
unor frați de credință, până la urmă, dar cruciada nu avea nimic în comun cu ce s-a întâmplat la Constantinopol în 1204. Concluzia
cea mai potrivită o oferă tot Choniates.Astfel se deschide cea mai adâncă prăpastie a dușmăniei; cucerirea Constantinopolului este
evenimentul cel mai discutat în epocă.

Divizarea imperiului(1204-1261)
În urma împărțirii statului bizantin după cruciada a IV-a , s-au
constituit două grupări de state: statele latine: Imperiul Latin de
Constantinopol , Principatul de Moreea și Thesalonicul, și Statele de
rezistență greacă : Imperiul din Trapezunt, pe litoralul sud-estic al
Mării Negre, o poziție periferică( condus de Comneni, fondat de
nepotul lui Andronic Comnenul), Despotatul Epirului cu centrul la
Arta (condus de doi frați a lui Alexios al III-lea Angelos, Mihail și
Teodor, având o ascensiune inforitoare, cel puțin în primele două
decenii de după cucerirea Constantinopolului). În 1224, Despotatul Mediterana Estica dupa anul 1204
Epirului cucerește Thesalonicul și pun bazele imperiului de
Thesalonic, imperiu grec care se menține până în 1230, când imperiul
de Thesalonic este învins de țaratul bulgar a lui Ioan Asan al II-lea, imperiul fiind readus la statutul de despotat și intrând sub
autoritatea împăratului de la Niceea.

Rolul cel mai important l-a avut Imperiul de la Niceea. Bazele sunt puse de Teodor I Lascaris care a domnit până în 1222. Și-a legat
numele de înființarea patriarhiei ecumenice în exil. În 1208 a fost încoronat de Patriarhul Constantinopolului pentru a aduce un plus
de imagine. A reușit să oprească înaintarea latinilor din Constantinopol în Asia Mică. A încheiat un tratat cu Imperiul Latin de
Constantinopol în 1214, consemnând menținerea statutul quo-ului din acel moment. Elaborează un plan ce avea ca obiectiv
redobândirea Constantinopolului. Își propunea să accepte unirea cu biserica Romei
și reia politică de privilegii comerciale. A încheiat tratatul cu Veneția în 1219 prin
care le acorda dreptul de a face comerț în teritoriile sale, dar nu de a se instala.
Planul nu avea să fie dus la sfârșit. Rezistența grecilor a fost puternică căci nu
doreau unirea cu Roma. Nu a putut să se căsătorească cu moștenitoarea Imperiului
Latin de Constantinopol.

După moartea lui, tronul revine ginerelui său, Ioan al III-lea Ducas Vatatzes care a
condus până în 1254 . A știut să mențină un echilibru pe plan intern. S-a bazat pe
categoriile mici și mijlocii: micii pronoiari și meșteșugari. A reușit să refacă
categoria stratiotilor pentru scurt timp. A promovat o politică care proteja interesele
supușilor săi și ale imperiului. În 1235 a emis un decret prin care cerea supușilor să
se mulțumească cu ceea ce produc mâinile și pământurile romeilor și să renunțe la
importuri. Afirmă în edict că aurul niceean nu trebuia să întărească puterea
venețienilor. În 1240 li se oferă poziția privilegiată negustorilor din Pisa, care era
aliată lui Frederich al II-lea. S-a ocupat și de refacerea flotei, fiind conștient că flota
venețiană apăra Constantinopolul. Încurajează activitatea în acest domeniu și
amenajează șantierul de la Smirna. Theodore I Laskaris

Pe plan extern, și-a propus că obiectiv recucerirea Constantinopolului. Reușește să

stabilizeze situația orientală căci a încheiat pacea cu selgiugizii. Își întoarce atenția
spre Constantinopol și Peninsula Balcanică. Lichidează stăpânirea latină în Asia
Mică. Ajunge până la strâmtoarea Bosfor, apoi trece în Peninsula Balcanică. Încheie
o alianță cu Țarul Bulgar, cu Ioan Asan al II-lea în 1235, printr-o căsătorie dintre fiul
lui Ioan Asan și fiica lui Vatatzes.

Asediază împreună Constantinopolul care nu durează foarte mult. Apar neînțelegeri

între cei doi aliați și asediul a fost ridicat.

În perioada următoare reușește să învingă Despotatul Epirului, care devine vasal al

împăratului niceean. Recucerește teritoriile din sudul Peninsulei Balcanice, ajungând
până la Munții Hemus. Acțiunile lui sunt facilitate și de dispariția lui Ioan Asan al II-
lea, 1241.

La moartea lui Iona al III-lea, teritoriile niceeane înconjurau din toate părțile Michael VIII Palaiologos
imperiul Latin. Succesorul lui Ioan, Teodor al II-lea Lascaris a avut o domnie scurtă
(1254-1258) căci suferea de epilepsie. A reușit însă în cele din urmă să ducă două campanii împotriva Bulgariei și a consolidat
stăpânirea niceeană din această regiune. Moartea lui timpurie a făcut că în 1256 să ajungă la tron un copil de 6 ani, Ioan al-lea.
IV

Din regență făcea parte omul de încredere a lui Teodor al III-lea Lascaris, Georgios Muzalon. La scurt timp după moartea lui Teodor ,
se produce o reacție a aristocrației niceeane, profund nemultumita de desființarea privilegiilor sale de dinastia Lascarizilor și de
marginalizarea sa în conducerea statului.

Regența a fost înlăturată, iar Geogios Muzalon a fost asasinat, revolta fiind condusă de Mihail Paleologul. Nu l-a înlăturat pe
împăratul legitim, dar a urcat foare repede în ierarhie. Îl convinge pe patriarhul Arsenios că cea mai bună cale de a proteja tronul
minorului este de a-l încorona drept co-împărat. La începutul anului 1259, Mihail al VIII-lea era într-o situație dificilă și delicată. Era
conștient de faptul că pentru a aduce la conducere propria dinastie avea nevoie de un succes major. Acesta devine obiectivul său
declarat: recucerirea Constantinopolului.

Obține victorii asupra armatelor latine reunite în 1259 la Pelagonia. Însă, un alt asediu eșuat al Cosntantinopolului în 1260 i-a
demonstrat împăratului că are nevoie de o flotă mult mai puternică decât cea niceeană pentru a putea să se opună celei venețiene.
Începe să caute aliați. Cel mai bun aliat era Genova care era nemulțumită de faptul că Veneția controla strâmtorile și vasele sale nu
aveau acces în Marea Neagră, fiind atrasă de perspectivele comerțului pontic.

În 1261 Imperiul de la Niceea și Genova semnează tratatul de la Nymphaion. Basileul acordă daruri genovezilor: 500 hyperperi și
ahiepiscopului Genevei 60 de hyperperi și acordau genovezilor libertate de comerț. Pentru prima oară , genovezii aveau jurisdicție
proprie și veșnică . Toți dușmani genovezilor urmau să fie excluși de pe piața bizantină, exceptând
Pisa.

Li se promiteau vechile lor posesiuni din Constantinopol, dar și cartierul venețian din Constantinopol dacă aveau să trimită ajutor
rapid și eficace pentru recucerirea cetății. Genovezii puteau să adune mărfuri, cereale din imperiu și să le vândă liber. În plus, numai
genovezi și pisani aveau dreptul de a face comerț în Bazinul Pontic. Aveau ca interdicție să vândă aur și argint , căci nu puteau scoate
aur și argint din imperiu fără acordul împăratului. La sfârșitul tratului urmează și privilegiile negustorilor bizantini, având dreptul să
meargă în teritoriile genoveze să facă comerț. Bizantinii nu au avut nevoie de ajutorul genovezilor în recuceriea Cosntantinopolului.

În vara lui 1261 a avut loc o situație fericită. O armata niceeană trece pe sub zidurile Constantinopolului, iar grecii le spun că flota
venețiană nu era în oraș. Flota neceeană intră imediat în oraș. Ultimul împărat al Constantinopolului, Balduin al II-lea, fuge. Orașul a
fost recucerit.

Dinastia Paleolog (1261-1453)

Tratatul dintre Niceea și Genova a stat la originea declinului imperiului, căci
acesta ajungea o anexă a economiei orașelor italiene. Negustorii genovezi
obțineau avantaje vamale considerabile spre deosebire de negustorii
bizantini. La mijocul secolului XIV, genovezii se instalează în cartierul Pera.
De la Andronic al II-lea primesc și dreptul de a-l fortifică. Treptat, genovezii
reușesc să atragă cea mai mare parte a traficului care se desfășoară prin
strâmtori.

La mijlocul secolului XIV, Nicephor Gregoras spune că genovezii obțineau

din taxele vamale 200 000 hyperperi anual, bizantinii abia obțineau 30 000.
Se înregistrau pierderi importante și prin cedarea comerțului pontic.Primind
dreptul de a aduna și cerealele, a pornit o criză alimentară în statul bizantin,
care depindea tot mai mult de italieni pentru a se aproviziona cu cereale.
Împărații bizantini au fost nevoiți să le cumpere cereale. Alimentele erau rare
și vândute la prețuri inaccesibile pentru bizantini. Patriarhul
Constantinopolului, Athanasius al III-lea i-a trimis două memorii împăratului
prin care reclamă că nu numai că italienii au luat aurul și argintul lor , dar
mai rău este că vindeaugrâu stricat sau amestecat cu paie.

Tratatul din 1261 a fost originea unei adevărate competiții între Genova și
Veneția. Patru războaie venetiano-genoveze s-au desfășurat între mijlocul
secului XIII și sfârșitul secolului XIV. În mare parte, pe teritoriul bizantin se
producea confruntarea dintre cele două. Și tot Imperiul Bizantin a fost cel
care a plătit. Sumele pe cale le alocă Bizanțul pentru câștigarea și menținerea
alianțelor în Occident creșteau tot mai mult. Andronic nu avea cum să mai
întrețină flota, marinarii bizantini fiind gata să între în servicul orașelor
italiene sau a turcilor. Apariția otomanilor complică situația și mai mult.La
începutul sec XIV, în primele două decenii, bizantinii mai controlau doar
câteva cetăți în Asia Mică, Nicomedia, Niceea, aflate în apropierea
Constantinopolului. În sec XIV se desfășoară în Imperiul Bizantin trei Roz: Imperiul Bizantin sub domnia lui Mihail
războaie în care fiecare partidă are ca aliate republicile fie Genoveză, fie al VIII-lea în 1265 (sus), și sub cea a
Venețiană. împăraților Ioan al VI-lea și Matei
Cantacuzino în 1355 (jos)
 1258, reluat din 1261 până în 1264, din care V eneția iese învingătoare: Mihail al VIII-lea negociază și acordă
Veneției privilegii echivalente cu ale Genovezilor. Războiul e încheiat in 1265, dar nu e ratificat de partea venețiană
decât în 1268.
1294-1299: Nou război Genovezo-Venețian: Imperiul bizantin se implică, luând partea Genovei. După pacea cu
aceasta, Veneția continuă războiul împotrivaImperiului bizantin, dar îl pierde și trebuie să cumpere pacea cu un preț
de 79 de hyperperi.
1351-1355, din cauza taxelor vamale. Catastrofal pentru bizantini care pierd în acest conflict împotriva Genovezilor
ultimele lor nave, obigându-l pe Ioan al VI-lea Cantacuzino să încerce a reconstrui flota. Ulterior se declanșează un
nou război între genovezi și venețieni, la care Imperiul participă, de data asta de parteaeneției.
V Conflictul se
încheie in 1355, Veneția plătind despagubiri Genovei în valoare de 200 000 de ducați, iar Imperiul, cu vistieria practic
goală, plătind prin noi privilegii și insule.
1377-1381: are loc războiul Chioggiei, oraș și port apropiat de eVneția, pe care Genovezii încearcă să-l cucerească.
Imperiul participă de partea Genovezilor. Conflictul se încheie prin pacea de la Torcello, insula Tenedos revenind
Bizanțului, iar accesul în Marea Neagră, închisă pentru venețieni timp de 2 ani, devenind un „monopol genovez”.
Marea Neagră apare atunci pe hărțile italiene sub denumirea deMare „ Maggiore”, nume transcris în documentele
voievozilor români ai epocii prin „Marea cea Mare”.
În 1391, tronul a fost preluat de Manuel II Paleologos. Între timp, otomanii se extind. Manuel al II-lea intră în conflict cu Baiazid și
timp de 8 ani, din 1394 până în 1402, Constantinopolul a fost supus blocadei otomane. În 1422, Murad al II-lea a asediat fără succes
Constantinopolul și a ocupat Salonicul. În 1453, sultanul Mehmed al II-lea cucerește Constantinopolul

Otomanii pe malul Otomanii asediind 1453: Mehmed al II-lea

Bosforului. Constantinopolul. intrând în
Constantinopol.

Organizarea politică
Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit) s-a menținut timp de unsprezece secole aproape numai grație virtuților constituției
sale imperiale și ale administrației sale.[49] Derivate din instituțiile latine, instituțiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor
noi condiții. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) și-a fondat existența politică pe principii creștine, Bizanțul a
susținut totdeauna ideea misiunii sale providențiale: Imperiul este o emanație a voinței divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu
și omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.

Religia creștină a fost o componentă fundamentală a Imperiului Roman de Răsărit. Numai sinteza culturii elenistice și a religiei
creștine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric care se numește Imperiul Bizantin.[50] Încă în sec. III
Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre și instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept
cult oficial al Imperiului.[51] Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin și a pregătit calea acceptării creștinismului. Sfântul
Imperiu Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creația lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin și Teodosiu. Odată cu sec. V el
devine o adevărată teocrație, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.

Împărații
În secolul al III-lea, în timpul lui Dioclețian, care a dus până la ultimele consecințe principiul absolutismului monarhic, cultul
imperial făcuse din împărat un personaj sacru, adorat după riturile curților orientale.
Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creștinat și botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieții, a dat, în 313,
"edictul din Milano". De fapt, Constantin doar recunoscuse și aprobase, în 313, ordonanța dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit,
Turcia), de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranță dat de Galerius (succesorul lui Dioclețian, în
Occident) (311). Edictele de toleranță a creștinilor, apoi adoptarea creștinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au
fost măsuri dictate de rațiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un eficient factor
unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea populației din cele mai importante și mai bogate
regiuni - Asia Mică, Siria, Egiptul - trecuse la creștinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să
fie, în același timp, șeful politic și religios al Imperiului. Ca atare, reședința sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi
înmormântat într-o biserică creștină, iar el și împărăteasa vor fi declarați, uneori, sfinți creștini, cum s-a întâmplat cu Constantin și
mama sa Elena.

Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfințea autoritatea sa de locțiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca
imperator roman, el rămâne legislator și comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar
în calitatea sa de șef al unui imperiu creștin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin
de Primul conciliu de la Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriștii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinței
împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire
împotriva autorității sale era pedepsită și cu excomunicarea.

În consecință, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu

exista și nici nu ar fi putut să existe, căci însăși voința Providenței,
necesară și suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie regală
în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau
deveni împărați și candidații de cea mai umilă condiție socială.
Împărații Iustin I și Vasile I fuseseră simpli țărani; Leon V și Mihail
II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest
meseriaș. Și chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de
violență, singura condiție era ca un pretendent la tron să fie aclamat Scenă din viața lui Vasile I, cel care din condiții
de Senat, de armată și de populațiaConstantinopolului; în care caz, și umile a reușit să ajungă împărat
un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu", căci voința divinității
se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamații. Din cei
109 împărați pe care i-a avut Bizanțul, numai 42 au sfârșit cu bine; 12 au fost forțați să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au
fost întemnițați sau închiși într-o mănăstire, 3 au fost lăsați să moară de foame, iar 18 au fost mutilați (după Louis Bréhier, 65 de
împărați bizantini au fost detronați, dintre care 41 asasinați, 8 au căzut pe câmpul de luptă și numai 39 au murit de moarte naturală).

Împăratul putea să-și asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator și succesor al său, încoronându-l cu
coroana imperială, cum procedaseLeon II, care își încoronase fiul (viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi
ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a născut, „părinții mei m-au onorat și pe mine cu coroana și diadema
imperială”.[52] Grație acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizanțul a avut timp de cinci secole
(IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar și cinci asociați la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care
domnea împreună cu Constantin VII Porphyrogenetul, îi proclamă împărați pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea
Bisericii în favorul puterii statului, îl numește patriarh al Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea unui
împărat principal. Și o fiică, sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului și chiar să transmită dreptul la
domnie soților lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana imperială fiecăruia
din cei trei bărbați cu care se va căsători. În secolul VIII și în secolul IX, după moartea părinților lor, două prințese, Irena și
Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.

Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaștere oficială a noului împărat; consta în înălțarea celui ales pe scut (ținut, într-o
perioadă târzie, nu de soldați, ci de patriarh și de înalții demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituției
imperiale. Dar ceremonia esențială, care punea în evidență și proclama caracterul fundamental religios al autorității imperiale, era
încoronarea religioasă: în catedrala Sfânta Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida și încălțările de purpură,
însemnele demnității imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana și îi da sfânta
cuminecătură.
 Soția împăratului era încoronată și ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la
Palat, în prezența patriarhului și a înalților demnitari. Împărăteasa se bucura de
cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii și procesiuni (dar
numai începând din sec. XI), primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al
senatorilor și guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii și senatorii, ținea și ea
o corespondență oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa își
exercita efectiv și autocrat puterea. Începând din sec. X, din motive politice,
căsătoriile cu prințese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleași motive sunt
frecvente și căsătoriile unor prințese bizantine cu împărați, regi sau prinți străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanț o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în

„Palatul Sacru”, reședința principală a împăraților bizantini, cuprinzând și un
ansamblu de capele și oratorii, și cu ceremonii având caracter de solemnități
religioase. O tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamații ritmate,
prosternare obligatorie, sărutarea mâinii și încălțării împăratului, care nu călca decât
Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui
îmbrăcat în costum de ceremonie și
muritor de rând, și în fața căruia cel primit în audiență era condus și susținut de doi
prezidând peste un sinod
demnitari ai curții. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau
aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veșminte somptuoase de
diferite culori (variind după natura ceremoniei), mișcări și gesturi solemne, muzică și cântări, lumânări, cădelnițe, fum de tămâie,
aclamații ritmate și dialogate al căror text glorifica victoriile și exalta măreția cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis
numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările și fumul de tămâie abia în
sec. IV; iar veșmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influența ceremoniilor de la Palat, în secolele V
și VI. Exista și un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de
Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent și înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audiențele imperiale,
primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalți demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile,
funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Adorația imperială se referea și la efigiile împăratului, la portretele,

busturile și statuile lui. Însecolul al XIV-lea, printre icoanele sfinților
purtate în procesiuni figura și portretul basileului. Acesta avea și o
semnificație juridică de autoritate: prezența portretului împăratului
dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod
obligatoriu în fața lor: prestări de jurăminte, decizii administrative,
hotărâri ale tribunalelor.[57] Obligația de venerare a imaginilor
împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a Monedă de bronz (jumătate defollis, 11,19 grame)
persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, emisă de Iustinian I (527-565), în anul 538 sau
nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul 539, atelierul monetar din Constantinopol; avers:D
N IVSTINIANVS P P AVG[53], bustul împăratului,
triumfal, reprezentarea curții imperiale cu fastul ei, simbolurile
din față, cu platoșă, cu diademă pe cap; în mâna
creștine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele
dreaptă, împăratul ține unglobus cruciger; în
împăratului și în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice partea stângă a capului este gravată o cruce, de
celor ale iconografiei religioase. Și în iconografie, Biserica orientală aceleași dimensiuni cu cea aflată peglobus
s-a inspirat din modelele fastului imperial. cruciger; revers: în centru: literaK mare[54],
deasupra o cruce; în stânga literei K, vertical:
Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o ANNO, în dreapta: XII[55]; dedesubt, litera
divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind și în viața grecească Γ[56] (gamma).
Bisericii. Dar funcția cea mai importantă a împăratului era cea
administrativă, legislativă și judecătorească. Legislator și judecător suprem, voința sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei
funcții suveranul nu era limitat decât de o forță: conștiința tradiției, a respectării tradițiilor juridice, a dreptului roman.
Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mare împăratul guverna prin intermediul unui aparat politico-administrativ având
competențe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai important după împărat era praefectus praetori, care avea facultatea de a
controla și dispune în toate domeniile vieții economice. Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în subordinea căruia era (până
la începutul sec. VII) un magister militum pentru trupele din Occident, și un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea
împăratului, patru miniștri conduceau politica internă și externă. Poziția preeminentă o deținea magister officiorum, șeful
protocolului, al relațiilor externe, al poliției politice și comandant al gărzii palatului. „Ministrul justiției”, quaestor sacri palatii, se
ocupa de pregătirea legilor și ordonanțelor imperiale; un „ministru de finanțe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în
bani și regla îndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor și a salariilor funcționarilor, vărsăminte externe pe baza acordurilor
stipulate). Un al doilea „ministru de finanțe” (comes rerum privatarum) administra enormele venituri primite de împărat din bunurile
și fondurile imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea edilitară, jocurile oferite poporului, primirile
ambasadorilor străini, întreținerea personalului curții, etc.; fonduri imense, pentru că fiecare împărat era moștenitorul bunurilor
private ale predecesorului său.[58]

O instituție de mare importanță era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium principis, acesta ținea
ședințe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau aceiași, fiecare ocupându-se de un anumit fel de probleme bine precizate.
Propunerile aduse în fața consistorium-ului erau pregătite în prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte curând aceste
comisii s-au transformat în „Casa civilă”, în cancelaria personală a împăratului, numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet
privat (în latină cubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ mai
important decât consistorum. Ședințele consistorium-ului se țineau de membrii săi, chiar și de cei mai înalți demnitari, stând în
picioare (în latină consistere înseamnă „a sta în picioare”); căci împăratul pretindea venerație din partea tuturor
.

Senatul
Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea și prestigiul celui din Roma; atribuțiile sale rămăseseră în principiu aceleași, dar cu
puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi și putea fi invitat de împărat să se pronunțe
asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată și popor; se ocupa și de
aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, și de învățământul public. În jurul anului 900 atribuțiile legislative și
administrative i-au fost abolite.

Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creștere. Cum după fondarea noii capitale puțini senatori părăsiseră Roma, împăratul
Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului; succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din
532, în care fuseseră amestecați și senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toți cei ce dețineau înalte
demnități în stat au devenit automat membri, precum și bogați proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat și negustori și
meșteșugari, încât în timpul domniei luiAlexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile și gratificațiile le
erau acordate o dată pe an. Împărații promiteau să țină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată
niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituție a supraviețuit totuși până la sfârșitul Imperiului.

Organizarea administrativă
Armata romană
Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare EXERCITUS•ROMANORUM
administrativă, fiind primul stat centralizat și singurul până în sec. XIII.

Administrația depindea direct de împărat, la fel ca justiția, finanțele, armata și

Biserica. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a
Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalții funcționari civili și militari erau
Unități
distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și anumite privilegii), pe lângă
cele ale respectivelor lor funcții și precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate Legiune (10 cohorte)
nu comportau și sarcini efective; chiar și în acest caz titlul onorific dădea drept (cel Listă de legiuni
puțin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcțiile efective nici titlurile onorifice nu Auxiliari (Ală)
erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcțiile erau Flota
retribuite cu salarii anuale și cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Artilerie
Îndatorirea principală a oricărui funcționar era să execute hotărârile împăratului sau Socii
să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalții
Echipament
demnitari dețineau în același timp și autoritatea supremă civilă și cea militară.
Aceasta era situația strategului, în sistemul themelor instaurat în sec. VII; sau a Uniforma
exarhului, locțiitor cu depline puteri al împăratului, după înființarea (la sfârșitul sec. Armura
VI) a celor două exarhate, dinItalia (cu sediul la Ravenna) și Africa (la Cartagina). Dotare

În „Palatul Sacru” împăratul încredințase guvernarea Imperiului unor înalți Organizare

funcționari, un fel de „miniștri”, în frunte cu cei patru logotheți. Primul era Funcții
logothetul dromului (logothetes tou drómou), șeful poștei, devenit (din sec. IX) șeful Grade
poliției, ministru de interne și totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare
Onoruri și pedepse
logothet”, șeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului
(logothetes tou genikou), ministru de finanțe; logothetul militarilor, care se ocupa de Onoruri
administrația armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, Pedepse
turmelor și hergheliilor Imperiului. Alți demnitari se ocupau de birourile
Tehnologii
administrației centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion),
Fortificații
de administrația financiară (chartularios), de manufacturi și arsenale (eidikos).
Drumuri
Comandantul-șef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a
împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Tactici
Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de
ofensive
megadux). Ceilalți înalți demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta
defensive
spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale și al
Infanterie
tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor
basileului; parakimomenos, șeful eunucilor, paznicul nocturn și adeseori confidentul Războaie (și bătălii)
împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea Războaiele Samnite
populației, conducerea poliției, supravegherea asociațiilor de meșteșugari, etc. Războaiele Punice
Războaiele Galice
În mod cu totul deosebit erau favorizați, în viața Palatului, în administrație și în
Războaiele civile romane
general în funcții de conducere, eunucii. Foarte puține asemenea funcții le erau
Războaiele Daco-Romane
interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari
Războiul Sirian
comandanți ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) și ai marinei au fost eunuci; Cucerirea britanică
mulți logotheți și un număr de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea Războaiele Romano-Persane
eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului și, firește, n-avea nici cum Războaiele Bizantino-Arabe
să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor și funcțiile de
conducere care li se încredințau a fost principala armă a Bizanțului împotriva Religia
tendinței feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendință Religia în armată
care a cauzat atâtea tulburări în Occident.[59] Pe de altă parte, eunucii nu s-au
State romane
dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere
intelectual colegilor lor necastrați. Iar castrarea nu era socotită o rușine; părinții Regatul Roman
aparținând familiilor celor mai nobile își mutilau copiii, știind că prin aceasta îi ajută Republica Romană
să facă o carieră strălucită; și chiar unii împărați au recurs la asemenea act. Niketas, Imperiul Roman
fiul lui Mihail I, a fost castrat și totuși a ajuns patriarh al Constantinopolului. Imperiul Roman de Apus
Romanos I și-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Șambelan, a Imperiul Bizantin
Sfântul Imperiu Roman
condus Imperiul timp de câteva decenii, ci și pe unul din fiii legitimi, devenit apoi
patriarh: căci, în situații egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii Portal:Armata romană
mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-și facă o clientelă mai mare,
[60]
căci putea profesa și pe lângă mănăstirile de călugărițe și în spitalele de femei.
Toți funcționarii, de toate gradele, erau amovibili, numiți sau revocați de împărat, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credință.
Această obligație era impusă și patriarhului și înalților prelați. Sistemul de recrutare a funcționarilor, aproape neschimbat de-a lungul
secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaților li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoștințe generale de
epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură și filosofie și mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de școlile medii și
superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile
de mari proprietari au acaparat și funcțiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deținute de
prietenii împăraților sau de membrii familiilor lor
.

Funcțiile puteau fi și cumpărate.Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reușit să le suprime. Pentru a le
îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi
extirpat: incompetența devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriștilor, medicilor și
profesorilor.

Economie și societate
Economia bizantină a fost una dintre cele mai avansate din spațiul european
mediteranean pentru multe secole. Europa, în particular, nu a depășit economia
bizantian până în sec. XI-XIII. Constantinopolul era centrul-cheie în rețeaua de rute
comerciale extinse în toată Eurasia și nordul Africii. Până în secolul VI, economia
bizantină a prosperat.

Ciuma lui Iustinian și cuceririle islamice au contribuit la declin și stagnare.

Reformele isauriene și repopularea din timpul împăratului Constantin V, lucrările
publice și taxele impuse au marcat începutul revitalizării economice care au
continuat până în 1204 în ciuda pierderilor de provincii orientale. În secolele X-XII,
imperiul bizantin își proiecta imaginea de civilizație luxuriantă unde călătorii străini
erau impresionați de bogăția acumulată în capitală. Legile lui Anastasius

Cea de-a patra Cruciadă a rezultat din perturbarea producției bizantine și supremația
comercială a Europei vestice, ceea ce a dus la catastrofa din 1204. Dinastia
Paleologilor a încercat să revitalizeze economia, dar Bizanțul Târziu nu și-a mai
putut reveni în a controla forțele economice domestice și externe. Și-a pierdut
influența de altă dată în modalitățile comerciale și mecanismul prețurilor. Pierde
controlul asupra metalelor prețioase și producției monedelor
.
Solidus
Unul dintre pilonii economici ai Bizanțului a fost comerțul maritim. Textilele erau
importate, ca mătasea din Egipt, care ulterior a început să se producă în Bulgaria și
în vest. Statul controla comerțul intern și extern, având monopol asupra circulației
monetare.

Statul bizantin a exercitat un control formal asupra ratelor dobânzilor, și a setat

parametrii activității breslelor și corporațiilor. Împăratul și oficialii interveneau în
timpurile de criză pentru a asigura aprovizionarea capitalei, și pentru a menține
prețul scăzut al cerealelor. În final, statul colecta o parte din surplusul băniilor
obținuți din taxe, și îi băgau înapoi în circulație care erau redistribuiți sub formă de
salarii către oficialii de stat sau erau investiți în lucrări publice. Statul exercita
Agricultura
monopol în alte sectoare importante ale economiei.

Circulația monetară
Moneda a fost forma de bază economică în Bizanț, cu toate că a existat și creditul .
Imperiul Bizantin a creat un sistem monetar durabil pentru mai mult de o mie de ani,
de la Constantin I până în anul 1453, datorită flexibilității sale relative. Moneda a
fost atât produs și instrument al unei organizații financiare și fiscale complexe și
dezvoltate.

Primele caracteristici ale organizării administrative a producției monetare au fost

mai întâi stabilite de către Dioclețian și Constantin până la începutul secolului al VII
- lea. Pe parcursul istoriei bizantine, rolul de supravegherea monetăriilor a aparținut
Împăratului; astfel , statul controla oferta de bani. Cu toate acestea, împăratul și
guvernul său nu au fost întotdeauna capabili de a conduce o politică monetară în
sensul modern al termenului.

La crearea sistemului monetar bizantin din anul 312, se punea în circulație moneda
de aur- solidus , o monedă a cărei valoare nominală a fost egală cu valoarea sa
intrinsecă, așa cum este dovedit de Codul teodosian . Solidus a devenit extrem de
prețuit și au fost implementate mijloace stabile de stocare și de transferare a
valoriilor . Greutatea și finețea monedelor au fost unite printr-un alt element:
autenticitatea ștampilei, care a servit pentru a garanta autenticitatea celorlalte două.
A existat o monedă de bronz cu caracter fiduciar care a constituit a doua
caracteristică specifică sistemul monetar . În secolele X-XI , circulația monetară a
suferit o transformare profundă, urmată de o criză. Reforma lui Alexios I Comnen a
pus capăt acestei crize prin restaurarea unei monede de aur cu o finețe mare,
hyperpyron , și prin crearea unui nou sistem moenetar care a durat timp de
aproximativ două secole. Activitati rudimentare

În 1304 a fost introdus basilikon , o monedă de argint pur modelată după ducatul
venețian ce a marcat abandonarea structurilor comnene sub influența modelelor
occidentale. Sistemul care a început în 1367 a fost construită în jurul monedei
stavraton , o altă monedă din argint greu , echivalentă cu de două ori greutatea
metalului fin al ultimei monede hyperpyron . Până la sfârșitul secolului al XII - lea,
mai ales din 1204 , fragmentarea politică a imperiului a dus la crearea de monede
diferite ( de exemplu , în Trapezunt , în 1222, în Bulgaria , în 1218, și în Serbia , în
[61]
1228) . Monede venețiene au pătruns în curând în circulația monetară în Bizanț.
Rute varege

Comerțul
Unul dintre fundamentele economice ale imperiului era cel comercial. Constantinopol se află la instersectia rutelor comerciale est-
vest și nord-sud . Trebiozond era un port important în comerțul de est. Rutele exacte au variat de-a lungul anilor în funcție de
războaie și situația politică. Importuri și exporturi au fost uniform impozitate cu 10%.

Cerealele și mătasea au fost două dintre cele mai importante produse de baza pentru imperiu. Invazia arabă din Egipt și Siria a afectat
comerțul și aprovizionarea capitalei cu cereale. Pe măsură ce populația a crescut în secolele IX-X, cererea de cereale a crescut. A
existat o piață funcțională pentru cereale în Constantinopol, dar ea nu a fost în întregime reglată.

Mătasea a fost folosită de către stat , atât ca mijloc de plată și în diplomație . Mătase brută era cumpărată din China și a fost
prelucrată în brocarturi fine și țesute din pânză aurită , vândute la prețuri ridicate . Mai târziu, viermii de mătase au fost introduși
ilegal în imperiu și comerțul cu mătase a devenit mai puțin important pe uscat. După ce Iustinian I a instaurat monopol pe fabricarea
și vânzarea de mătase , numai fabricile imperiale prelucrau mătasea și o vindea doar unor cumpărători autorizați.
Celelalte mărfuri ciomercializate erau : ulei, vin, sare, peste, carne, legume, alte produse alimentare, lemn , ceară, ceramică, și textile.
Articole de lux, cum ar fi mătăsuri, parfumuri și mirodenii au fost , de asemenea , importante. Comerțul cu sclavi este atestat , atât în
numele statului, și, de către persoane particulare. Comerțul internațional a fost practicat nu numai la Constantinopol, care a fost până
la sfârșitul secolului al XII - lea un important centru al comerțului de lux de est, dar și în alte orașe care au servit drept centre
comerciale inter-regionale și internaționale, cum ar fi Thessaloniki și Trebizond . Textilele trebuie să fi fost de departe cele mai
importante elemente. Imperiul tranzacționa și prin Veneția (atâta timp cât această a fost parte a imperiului): sare, lemn, fier, și sclavi ,
ca produse de lux . În 992, Vasile al II - lea a încheiat un tratat cu Pietro Orseolo II în reglarea taxelor vamale.Între secolele XI-XII ,
imperiul a avut condiții privilegiate în comerțul cu Veneția, Genova și Pisa . Cruciada a patra și dominația venețiană a comerțului în
zonă a creat condiții noi. În 1261, genovezii au primit privilegii vamale generoase [62]
..

Paleologii au încercat să revigoreze economia, și să se restabilească formele tradiționale de supraveghere politică și de orientare a
economiei. Statul bizantin târziu a fost în imposibilitatea de a obține controlul deplin al forțelor economice externe sau interne.
Treptat, statul a pierdut influența asupra modalităților de comerț și a mecanismelor de preț, și controlul asupra fluxului de metale
prețioase și, potrivit unor cărturari , chiar și asupra baterii monedelor. Oficialii bizantini târzii au trebui să pună în aplicare o politică
de reglementare , utilizând prerogativele de stat în afacerile lor private. Activitatea comercială privată a fost afectată de crizele în
[63]
politică externă, precum și de eroziunea internă a Bizanțului.

Agricultură
Economia rurală s-a dezvoltat lent în secolele VIII-XIV. Zonele apropiate de mare erau populate de culturi de cereale, viță de vie, și
plantații de măslini ( în Balcani și Asia Mică se practică zootehnia) , relativ bine favorizate, și par să fi jucat un rol important în
dezvoltarea economiei bizantine. Uneltele țărănimii au fost schimbate de-a lungul veacurilor, și au rămas rudimentare, ceea ce a dus
la un raport scăzut de productivitate . Cu toate acestea, tehnicile, și instrumente erau adaptate cu succes la mediu.

Între secolele VII-XII, organizarea socială a producției a fost aranjată în jurul a doi poli: marele domeniu și mica proprietate
țărănească . Structura socială a proprietății țărănești a fost formă de organizare cea mai bine adaptată la condițiile nesigure.Moșiile
marelui domeniu erau lucrate de țărani, sclavi și coloni.

Distincția între arendaș și agricultor chiriaș ( paroikos ) a slăbit o dată ce loturile deținute de paroikoi au fost considerate ereditare,
atingând statutul de proprietari. Din secolul al X - lea , Dynatoi și-a asumat rolul dominator care fusese deținut până atunci de sate.
Până la începutul secolul al XIV - lea, în urma politicii rurale macedoneme , a fost formată o rețea aproape neîntreruptă de imobile
care au înlocuit fosta rețea de comune. Satele care posedau statutul de comună în secolul al X - lea au devenit moșii fiscale , după
care acestea erau cedate unei mănăstiri sau unui aristocrat .

Populația a fost densă în secolul al VI - lea, însă a fost diminuată în secolele VII-VIII . Epidemiile (cum ar fi ciumă din 541/542 și
din 747) , par să fi avut un impact mai mare asupra populației decât războaiele. Din secolul al IX - lea, populația imperiului a crescut,
dar a fost distribuită neuniform.Se estimează că suprafețele cultivate s-au dublat.

Cucerirea imperiului de către cruciați în 1204, precum și împărțirea ulterioară a teritoriilor bizantine au afectat economia agrară .
Sărăcirea progresivă a țărănimii a determinat declinul cererii și a dus la o concentrare a resurselor în mâinile marilor proprietari .

Expansiunea demografică a ajuns la sfârșit în cursul secolului al XIV - lea, în timpul căreia s-a produs un declin demografic.
Aristocrații și-au pierdut averile, și în cele din urmă a existat o concentrare a proprietății în mâinile mănăstirilor mari și privilegiate în
Macedonia.[64].[65]

Secolele III-VI
Imperiul abia ieșit din criză în urma reformelor, s-a aflat în pragul unor transformări profunde: centralizare riguroasă și extinderea
rolului statului. Au fost implementate reforme în or
ganizarea producției, în fiscalitate și în finanțe.
Micii producători și țăranii liberi își abandonau pământurile datorită fiscalității excesive și anarhiei politice interne. Suprafața
cultivată a scăzut și tot mai multe terenuri vaste erau pustii. Pentru a valorifica pământurile abandonate, statul a acordat micilor
producători scutiri fiscale, drepturi de proprietate în schimbul unor redevențe și dreptul de a-și largi domeniile proprii pe care să le
lucreze cu ajutorul sclavilor . Colonul a fost legat de pământ prin decretul din 332, dar își păstra libertatea juridică. În oraș,
meșteșugarii și negustorii au fost integrați în "collegia"(corporații), fiind legați de meseriile pe care le exercitau și erau făcuți
responsabili pentru bunurile lor și desfășurarea activității.

În timpul împăratului Dioclețian s-a făcut disocierea dintre jugum/unitatea fiscală (suprafață de pământ lucrabila) și caput
(capacitatea de muncă). Impozitul era calculat pe jugatio (pământ) și capitatio (persoană).

În timp ce procesul de ruralizare s-a intensificat în occident, în orient, reformele au stopat efectele crizei. Economia a fost redresată
de rezultatele înregistrate în agricultură. Insecuritatea și fiscalitatea excesivă au stat la baza consolidării marelui domeniu și extinderii
patronajului.

Villa-marele domeniu a prosperat și s-a extins pe seama micii proprietăți țărănești. A devenit o unitate economică și administrativă,
înzestrată cu largi imunități. Mulți țărani, coloni și sclavi își găseau refugiu pe marele domeniu pentru a fugi de agenții fiscali și a se
adăposti de climatul de insecuritate. Renunțau la proprietățile lor în schimbul protecției, căci organele publice nu le mai putea oferi
siguranță .

Chiar dacă edictele interziceau patronajul, în ciuda pedepselor severe enunțate, acestea n-au avut efecte în față msicarii irezistibile din
societate. S-a format o clasă de mari proprietari ce își disputau puterea în provinciile administrației de la Constantinopol. Mica
proprietate țărănească liberă s-a menținut în toate provinciile imperiului roman târziu, mai ales pe platourile înalte din Balcani și Asia
Mică unde aristocrația nu se putea extinde.

În vârful ierarhiei se află aristocrația funciară, înzestrată cu imense domenii pe care le puteau extinde. Profitau de tulburările sociale
și politice din imperiu. Aveau puteri economice și politice și dețineau poziții în administrația centrală, provincială, în senat și în
armată. Din rândurile aristocrației făceau parte vechii proprietari funciari-aristocrații senatoriali, proprietarii ecleziastici, municipali și
cei din Casa Imperială, care dețineau proprietăți imense cu venituri anuale de 500-600 livre de aur . În lipsa mâinii de lucru servile,
terenurile erau arendate și astfel au dobândit mari averi.

Magnus din Siria, fost comandant militar, administrator vamal și administrator a două case divine, a devenit stăpânul unor domenii
care îi aduceau venituri anual de 1000 de livre de aur. Din familia Appion din Egipt erau membrii care dețineau poziții înalte în
administrația imperială . Teodosie Ioan Appion I era guvernator al provinciei Arcadia, perfect al pretoriului. Fiul acestuia, Strategios
Appion a devenit magister officiorum și șef al vistieriei imperiale în timpul lui Iustinian.Nepotul lui Teodosie a primit consulatul în
540 și a îndeplinit funcția de tribun. Ultimul membru Appion menționat în papirusurile egiptene a fost Strategios al III-lea Appion
care a trăit în secolul VII. După invazia persană, familia Appion a dispărut de pe scenă istoriei. Familia Appion era cea mai
însemnată familie de proprietari funciar din Egipt, având domenii repartizate în regiuni , administrate de funcționari care formau un
corp bine constituit, în afara agenților statului. Încasările asupra cheltuielilor era evaluat la 178 de livre pe an, iar banii datorați
fiscului erau trimiși la Alexandria, fără a trece în mâinile funcționarilor provinciali, căci transporturile erau însoțite de soldați
particulari și casieri.

Structura producătorilor era alcătuită din sclavi, coloni și țărani liberi. Sclavii erau folosiți în atelierele meșteșugărești în oraș, pe când
în mediul rural erau reduși că număr. Țăranii Liberi erau organizați în comunități sătești libere și dețineau un lot de pământ care era o
proprietate deplină și ereditară. Colonii erau categoria cea mai numeroasă, alimentată cu elemente provenite din rândurile celor două
categorii.[66]

Secolele VII-IX
Imperiul Bizantin a pierdut provinciile orientale și bogatele metropole ce erau pilonii economiei monetare mediteranene în fața
arabilor, inclusiv grânarul imperiului-Egiptul, și teritoriile balcanice după instalarea slavilor
.
Redus la Asia Mică, Constantinopol și Thessalonic, Imperiul Bizantin și-a găsit un echilibru prin deplasarea centrului de greutate
economic din orașele orientale în provinciile agricole anatoliene. Procesul de ruralizare a societății a fost singura soluție pentru ca
Bizanțul să-și asigure existența. Asia Mică a devenit noul grânar al Constantinopolului, cunoscând o dezvoltare agricolă remarcabilă
și devenind principalul factor de stabilitate în viața economică a statului.

Dacă anterior, marea proprietate aristocratică își exercită supremația necontestată, acum, imperiul era dominat de mica proprietate
țărănească liberă. Aristocrația funciară avea dificultăți în a se adapta la noile condiții economice și politice într-un climat de
insecuritate provocat de invaziile străine. Mica proprietate țărănească de pe platourile anatoliene și balcanice era protejată și
revitalizată prin masive colonizări de populații orientale și slave datorită conștientizării politicii imperiale de interesele fiscale și
militare.

Chorion/comunitatea rurală devenise elementul central al vieții agricole bizantine. Țăranul deținea un lot de pământ , o proprietate
deplină și ereditară. Își lucra pământul propriu, dar și pășunile, pădurile și pământul necultivat alături de ceilalți membri ai
comunității. Comunitata rurală forma o unitate administrativ-fiscală, membrii ei fiind solidari și responsabili de plata impozitelor,
participând periodic la distribuirea loturilor abandonate de stăpânii lor. La nivelul micii colectivități, litigiile erau frecvente, astfel , se
desfășurau procese în care problemele se aduceau în față judecătorilor obștei, aleși din cadrul comunității respective , conform legii
rurale-Nomos georgikos, elaborată în timpul domniei împăratului Iustinian al II-lea.

Vechea aristocrație încă se mai menținea în Asia Mică, în Paphlagonia-coasta micrasiatică a Pontului, ca Philaret care deținea 40 de
domenii, 600 de boi, 12 000 de oi, 100 de atelaje de muncă, numeroși sclavi. Văduva Danielis stăpânea în Pelepones 80 de domenii,
3000 de sclavi și turme de vite, fiind una dintre căile de constituire a unei noi categorii sociale de proprietari funciari aflați în
ascensiune, menționați ca „puternici” (dynatoi).[67]

Politica agrară macedoneană(922-1025)

În anii 922-1025, împărații dinastiei macedonene au luptat pentru apărarea micii proprietăți țărănești libere împotriva dynatilor
(puternicii) din rândurile aristocrației. Ascensiunea aristocrației a rezultat în urma subminării , dizolvării comunităților rurale și
presiunii exercitate de dynati. Dynatii, înalți funcționari din theme, beneficiari ai secularizării bunurilor monastice în urma crizei
iconoclaste, au devenit mari stăpâni de domenii. Leon al VI-lea, nevăzând pericolul, a anulat vechile restricții impuse dregătorilor
militari până atunci de a achiziționa bunuri imobiliare. A abrogat dreptul de preemțiune și a grăbit declinul comunităților rurale.
Țăranii cădeau astfel sub dependența dynatilor laici și ecleziastici, devenind paroikoi-vecini.

Roman Lecapenos ia la cunoștință pericolul, știind că mica proprietate era esențială pentru plata impozitelor și îndeplinirea sarcinilor
militare. Printr-o diplomă imperială/novela din 922, vechiul mare drongar al flotei a restabilit dreptul de preemțiune din sânul
comunității rurale pentru a se opune mai eficient dynatilor. Bunurile militare acaparate de dynati au fost înapoiate țăranilor pentru a
reface valoarea loturilor stratiotice. Legea prevedea restituirea bunurilor funciare înstrăinate în ultima decadă.

În 934 este emisă novela care sprijină mică proprietate lovită de foametea din iarnă 927-928. Îi obligă pe marii proprietari să-și
înstrăineze bunurile, orice tranzacție , donație sau moștenire fiind anulată. Orice proprietate achiziționată la jumătate de preț era
înapoiată fără despăgubire. Dacă vânzarea a fost la preț normal, țăranului îi era restituită , însă era obligat să înapoieze suma primită
în 3 ani . Agenții proceselor dizolvante din interiorul comunităților sătești , înalții funcționari, au fost denunțați pentru că au acumulat
averi și au lovit în interesele statului. Succesorul lui Roman, Constantin VIII, a întărit dispozițiile înaintașului, fixând valoarea
minimă a loturilor militare la 4 livre pentru soldați și 2 livre pentru marinari, termenul de prescripție fiind stabilit la 40 de ani.

Prin novela din 964, ofensiva marii proprietăți monahale a fost oprită, prin interzicerea unor noi așezăminte monastice și a
achiziționării pe alte căi de către biserica și mănăstiri a altor noi proprietăți. Legea a oprit intrarea locuitorilor valizi în mănăstiri. Prin
novela din 967, Nikephor I Phocas , din familie aristocratică, a întrerupt politica predecesorilor săi și a slăbit dreptul de preemțiune.
A acordat dynatilor drept de achiziționare a proprietății părăsite din interiorul comunității țărănești. Orice înstrăinare a loturilor
stratiotice era interzisă, iar cele înstrăinate erau restituite fără despăgubire. Valoarea acestora a crescut de la 4 la 12 livre. Se dorea de
astfel crearea unei cavalerii grele cu armament mai costisitor care să facă față inamicilor
.
Legislația macedoneană antiaristocratică a atins apogeul sub Vasile al II-lea. care a emis în 996 o novela radicală prin care apără mica
proprietate țărănească și stratiotica. A anulat termenul de prescripție de 40 de ani, și astfel, orice achiziție de bunuri funciare din anul
922 era declarată nulă. Proprietățile țărănești au fost înapoiate fără despăgubire vechilor stăpâni. Prin novela din 1002, împăratul a
reintrodus impozitul de reciprocitate, prin care dynatii laici și ecleziastici plăteau statului capitația și celelalte impozite pe care
țărănimea nu le puteau plăti, rezultând proteste.

Politica macedoneană nu a putut opri ofensivă marii proprietăți datorită caracterului contradictoriu, fiscalității excesive și
reorientartea politicii externe. Proprietățile stratiotice au slăbit, masele de țărani liberi au ruinat, devenind pradă ușoară a puternicilor.
Măsurile anterioare au fost anulate la presiunea aristocrației funciare.

Orașul bizantin în secolele X-XI

După o perioadă de declin, viața urbană își revine conform lucrării "Cartea eparhului", care a fost atribuită inițial împăratului Leon
VI, o culegere de norme și reglementări, ce prezintă viața meșteșugarilor și negustorilor, a breslelor și corporațiilor. Controlul asupra
drumurilor comerciale a fost reluat. Comerțul se desfășura spre Occident (pe valea Dunării sau prin Peninsula Balcanică), spre nord,
în Rusia pe Nipru, spre Marea Neagră, și spre Orient, prin drumul mătăsii, prin Marea Roșie sau Golful Persic. Micii comercianți și
negustori contribuiau la visteria bizantină cu plata taxei de 10-18% din valoarea mărfurilor. Eparhul/prefectul orașului era primarul
Constantinopolului, având atribuții largi, ocupând poziția a doua sau a treia în ierarhie. Eparhul era numit direct de către împărat din
rândurile persoanelor apropiate prin edict, iar în cadrul ceremoniei de învestitură, primea centură, conform lucrării " Despre
Ceremoniile curții bizantine" de Constantin VII.

Eparhul avea atribuții administrative și juridice. Asigura ordinea publică , pedepsea delictele, supraveghea sclavii eliberați, piețele,
spectacolele, manifestările publice, interzicea unor indivizi intrarea în oraș, având sub ordinea sa un corp de poliție urbană, Se ocupa
de curățenia orașului, împodobirea acestuia când împăratul se plimbă pe străzile orașului sau cu ocazia vizitelor oficiale. Era
considerat vocea împăratului căci prin intermediul său, împăratul vorbea poporului. Când împăratul absenta, eparhul conducea deplin
capitala. Producția, vânzările, meseriile, corporațiile erau sub controlul său. Supraveghea calitatea produselor, materiile prime, și
împiedica realizarea unor stocuri pentru a se obține profituri mari. Stabilea prețurile piețelor, decidea în privința importului și
exportului mărfurilor, deschiderea magazonelor, birourilor și atelierelor, rezolva abaterile grave și divergențele. Avea un personal
auxiliar numeros: cancelaria prefectului, care avea un sigiliu propriu pentru corespondență, aplicat pe unități de măsură și greutate,
pentru a garanta respectarea normelor. Corpul personal condus de legatharios, locțiitorul eparhului, supraveghea corporațiile,
importurile și exporturile, negustorii străini. Inspectorul maritim controla navele din porturile orașului.

Eparhi ca Roman Argyros au ajuns împărați. La sfârșitul sec. XI, puterea eparhului a decăzut, atribuțiile fiind preluate de magistrați,
iar negustorii italieni instalați din sec. XII în capitală au restrâns autoritatea eparhului.

La conducerea corporațiilor erau prostatai/exarchoi, iar în fruntea corporației notarilor era primicerul. Fiecare breaslă avea un singur
șef, ca cea a notarilor, argintarilor, săpunarilor, pe când breslele cârciumarilor, negustorilor de peste, mătase brută, aveau mai mulți
șefi. Șeful corporației era numit de eparh din rândul membrilor breslei.Șefii corporațiilor reglementau relațiile cu statul reprezentat de
eparh privind respectarea normelor. Pentru a intra într-o breaslă, persoanele trebuiau să nu fie membrii altor corporații, să nu fie
străine, să le fie verificate capacitățile și integritatea morală, să fie acceptate de eparh, șefi și de colegi, și să plătească o taxa.
Numărul membrilor unei corporații nu era fix, exceptând corporația notarilor care era de 24. Persoana care deschidea un magazin sau
un atelier trebuia să facă parte din corporația care se ocupă de domeniul respectiv și să fie aprobat de eparh.

Structurile sociale urbane

Structura era eterogenă și ierarhizată. În fruntea ierarhiei era aristocrația senatorială. Urma orășenimea care avea rol economic,
alcătuită din negustori, fierari, patroni de ateliere, înscriși în corporații pentru a-și începe activitatea economică și aprobați de eparhi.
Lucrătorii meșteșugari lucrau în ateliere în număr de 2-3, legați de patron printr-un contract pe perioada determinată (prin care erau
stabilite salariul și obligațiile), plătiți cu 10-15 nomisme pe an. Sclavii erau folosiți în atelierele imperiale, fiind plătiți cu 30-50 de
nomisme și având hrană asigurată.
Calitatea materiilor folosite, puritatea aurului și a argintului, calitatea produselor din ateliere erau verificate. Producerea stofelor de
lux avea loc numai în atelierele imperiale. Erau numerose corporații în domeniul textilelor: torcătorii de mătase, țesătorii, vopsitorii,
negustorii de mătase brută etc. Se încerca evitarea surplusului de bunuri și erau impuse reglementări pentru bună aprovizionare a
orașului pentru a împiedică izbucnirea unei crize și revolte ce puneau tronul imperial în pericol. Centrul capitalei era rezervat
comerțului articolelor de lux d-ea lungul străzii Mese. Produsele mirositoare erau vândute la marginea orașului, deși doar băcănii
puteau să activeze în tot orașul. Unitățile de măsură și greutatea erau verificate . Se sancționa produsele de calitate inferioară,
falsificarea monedelor sau alterarea metalelor prețioase. Vânzarea purpurei și a bijuteriilor în afara imperiului era interzisă.
Activitatea economică era dirijată de autorități în beneficiul statului și populației.

Pronoia
Împărații Comneni, pentru a rezolva problemele interne, au recurs la o soluție: instituirea pronoiei-"grijă". Statul ceda unui particular
un număr mare de contribuabili pentru că in schimbul concesiunii temporare și condiționate, particularul să îndeplinească sarcini
militare față de stat. Numărul contribuabilor cedat era calculat pentru a ajunge la nivelul posotes-venitul anual al pronoiarului din
care să-și asigure procurarea echipamentului militar și pentru a-și întreține familia. În secolul XIII, venitul era de 60 de hyperperi,
scăzând la 10.

1. Pronoia era o instituție apărută la inițiativa imperială, statul fiind singurul deținător al pământurilor
, iar împăratul era
singurul care putea să acorde pronoia printr-o diplomă imperială.
2. Pronoia avea caracter viager și condiționat, și putea fi retrasă în cazul neîmplinirii sarcinilor militare ale pronoiarului.
3. Statul își păstra drepturile asupra bunurilor , putând oricând revoca sau reînnoi, și putând micșora sau mări veniturile.
4. Pronoia constă în cedarea unui număr de contribuabili sau a veniturilor unor vămi, locuri de pescuit sau mine.
5. Pronoiarul era funcționar imperial, putând să strângă impozite pe care le plăteau parecii, funcționarii publici
dispărând.
Împărații acordau veteranilor daruri de pareci, ajungând apoi să le distribuie la scară largă croitorilor și fierarilor apți de luptă. Statul
își putea asigura astfel forțele militare necesare. Nu a fost suficient și statul a creat bunuri militare de tip stratiotic, refăcând categoria
țăranilor-stratioti.

După cucerirea Constantinopolului din 1204, arhonții greci locali s-au supus cuceritorilor latini, cu condiția că fii acestora să respecte
jurământul de vasalitate și serviciul militar în schimbul păstrării pronoiei. Țăranii dependenți-pareci au rămas pe loturile lor,
dependenți de pronoiarii bizantini sau latini. Arhonții greci își puteau transmite pronoia ereditar
.

În Imperiul de la Niceea , organizarea militară era pe baza bunurilor stratiotice și sistemului pronoiar. Mulți indivizi obțineau locuri
de pescuit, vămi și mine sub formă de pronoia, doar că unii pronoiari obțineau posotes-ul de la pareci, alții îl realizau din taxele
pentru locurile de pescuit, taxele vamale sau din veniturile minelor. S-a emis documentul "Formular pentru atribuirea de pareci unui
pronoiar". După recucerirea Constantinopolului din 1261, Mihail VIII i-a recompensat cu generozitate pe cei care l-au sprijinit,
aristocrați și militari, răsplătiți prin acordarea de pronoia sau pronoia ereditare. Din 1272 , mercenarii primeau solda anuală mărită la
24 hyperperi pe an, iar pronoiarii primeau 36 hyperperi pe an. Pronoia era o posesiune temporară, având caracter condiționat. Dacă
stratiotul nu-și putea îndeplini sarcinile militare, putea fi pedepsit și înlocuit de un alt stratiot. Din secolul XIII, Bizanțul apela la
mercenari străini, dar în perioada pătrunderii turcilor în Asia Mică, s-a recurs la distribuirea proprietăților mănăstirești sub formă de
pronoia.

Relațiile Internaționale

Relațiile dintre Bizanț, Papalitate și Carol cel Mare

Din timpul domniei împăratului Iustinian, scaunul pontifical a intrat sub influența împăraților bizantini. Majoritatea papilor erau
desemnați de împărații de la Constantinopol. Când papalitatea întâmpina rezistență, basileii nu ezitau să-și afirme controlul asupra
scaunului pontifical. Papa Martin I care a ocupat scaunul pontifical în secolul al VII-lea fără aprobarea Constantinopolului, s-a opus
politicii împăraților bizantini, Heraclius și Constant, care încercau să găsească o formulă de compromis între monofiziți și ortodocși.
 Constant l-a chemat pe Martin la
Constantinpol în 653, acuzându-l de
trădare și l-a condamnat să fie
maltratat în public. Apoi, l-a exilat
în Chersones, unde a murit la scurt
timp.

La începutul secolului al VIII-lea,

papalității i s-a oferit un prilej
favorabil pentru a scăpa de sub
tutela Bizanțului. Constantinopolul
era atunci devastat de luptele Irina si Carol cel Mare
iconoclaste. Papalitatea și-a căutat
un aliat în Europa Apuseană. Acel aliat avea să fie Pepin cel Scurt din Franța de azi.
Scopul lui Pepin era să ocupe tronul franc și să-i alunge pe merovingieni. Acesta a
fost în cele din urmă încoronat de papa Ștefan al II-lea după ce papalitatea a
beneficiat de intervenția francilor în Italia. Pepin a recucerit teritoriile fostului
exarhat al Ravennei din mâinile longobarzilor și le-a încredințat papei, și nu
împăratului de la Constantinopol. Acest act a stat la baza creării statului pontifical
care și-a continuat existența până la jumătatea secolului XIX.

Irina Ca reacție, împăratul de la Constantinopol a protestat și a scos diocezele din sudul

Italiei și Illyricumului de sub
autoritatea papalității și le-a trecut
sub autoritatea patriarhiei de la
Constantinopol. Relația strânsă
dintre regatul franc și scaunul
pontifical a fost continuată și de fiul
lui Pepin, Carol cel Mare. Carol a
intervenit în Italia în urma
solicitării venite din partea
papalității, țintă fiind Regatul
Longobard. În 774, Carol cel Mare
Incoronarea lui Carol cel Mare a cucerit Regatul Longobard și s-a
proclamat regele francilor și
longobarzilor. Carol și-a continuat acțiunile militare în Peninsula Iberică unde a pus
bazele Mărcii Cataloniei. Apoi s-a îndreptat spre Pannonia unde i-a înfrânt pe avari,
și în cele din urmă, spre Saxonia unde i-a supus pe germani.

Carol și-a dovedit atitudinea de adevărat apărător al creștinismului. A mai acordat un Carol cel Mare
alt sprijin papalității în anul 799 când Papa Leon al III-lea s-a confruntat cu o revoltă
din partea populației romane și a aristocrației. După ce a fost aruncat în închisoare,
acesta a cerut ajutor lui Carol cel Mare. Carol a intervenit și l-a repus pe papa pe scaunul pontifical.

Între timp, Bizanțul se confruntă cu propriile probleme interne generate de criză iconoclastă și cu ascensiunea Hanatului Bulgar pe
plan extern. Constantin al V-lea s-a preocupat în prima domnie a sa de problemele de pe frontieră orientală. A condus 9 campanii
împotriva hanatului, aducându-l în pragul prăbușirii. Dar moartea sa din 775 și dispariția lui Leon al IV-lea aveau să compromită
succesele obținute de bizantini. A urmat o perioada de regență a Irinei, care a preluat conducerea imperiului ulterior, asta în timp ce
Hanatul Bulgar se refăcea. În 778, Irina a trimși un corp de armată în Italia care a fost nimicită de armata francă.
În concluzie, conform scrisorii lui Alquin, tronul de la Constantinopol era vacant, căci era ocupat de o femeie, iar papalitatea traversa
o perioadă de criză. Singură putere reală a lumii creștine era Regatul Franc, Carol cel Mare fiind considerat unica speranța a lumii
creștine, depășind puterea spirituală a papalității și cea temporală de la Constantinopol.

Pe 25 decembrie, anul 800, Carol a coborât în Italia fiind primit cu mare fast la Roma de către papa Leon al III-lea. Carol a fost luat
prin surprindere conform unor anale, fiind încoronat de papa ca împărat. Carol a fost însă nemulțumit că papa a fost cel care i-a pus
coroana pe cap în contextul în care la Bizanț împăratul era cel care se încorona singur. Astfel, a izbucnit un conflict între Carol și
Papa. Constantinopolul consideră că ceea ce se petrece în Italia era doar o revoltă la adresa autorității imperiale. Împărații bizantini
încă considerau Italia ca fiind un teritoriu cuvenit Bizanțului. Pentru papalitate, Imperiul Carolingian era unicul imperiu roman, papa
insistând ca regele francilor, Carol cel Mare, să preia titlul de Împărat al Romanilor. Carol a refuzat acest titlu (ulterior, Ludovic cel
Pios a acceptat acest titlu).

Carol cel Mare percepea puterea imperială ca o stăpânire asupra mai multor regate. Titulatura lui Carol era cea de Imperator
Augustus și rege al francilor și longobarzilor. Carol a încercat să obțină recunoașterea titlului de Imperator de la Constantinopol,
atunci condus de împărăteasa Irina. Cronicarul bizantin Theophanes a scris despre un posibil proiect de alianța matrimonială dintre
Carol cel Mare și împărăteasa Irina, prin care imperiul apusean și cel răsăritean să fie reunite. Un astfel de proiect de alianță a fost
realizat între fiica lui Carol cel Mare și Constantin al VI-lea, dar logodna celor doi a fost ruptă după ce Carol s-a supărat pentru că nu
a fost invitat să participe la cel de-al șaptelea conciliu ecumenic de la Niceea. În 802, Irina a fost înlăturată de la conducerea
imperiului, iar noul împărat , Nikephoros I, a refuzat ferm recunoașterea titlului imperial al lui Carol.

Carol a făcut presiuni asupra Constantinopolului prin atacarea orașelor bizantine din Dalmația și asedierea Veneției. Dar în 812, în
condițiile în care conflictul cu Hanatul Bulgar a fost reluat, Mihail I Rangabe, ginerele și urmașul lui Nikephoros I, a trimis o solie la
Aachen care să-i recunoască titlul de „Basileu” al lui Carol cel Mare. Eginhard susține că împăratul Carol a fost chiar numit „frate” al
împăratului de la Constantinopol.

Titlul imperial bizantin a fost schimbat în „Basileu al Romeilor”. Prin acest titlu, împărații de la Constantinopol și-au dorit să
demonstreze că ei sunt succesorii spirituali ai cezarilor din antichitate și că puterea lui Carol cel Mare era limitată și nu era universală
că a împăratului bizantin. Având însă titlul de „frate”, Carol făcea parte din familia de principi.

După moartea lui Carol, situația s-a schimbat. Ludovic cel Pios a preluat titlul de Imperator Romanorum, fiind încoronat de papă.
Conflictul de doctrina dintre Bizanț și Apus s-a menținut până la dispariția Imperiului Carolingian. Conflictul avea să fie reluat în
secolul X cu Otto I când a fost încoronat de papă ca împărat al Sfântului Imperiu Român.
Donatio Constantini:

Ar fi apărut în secolul VIII pentru a legimita posesiunile din fostul exarhat al Ravennei.
Ar fi apărut în secolul IX când s-a conturat conflictul dintre papalitate și Carol cel Mare.
Papalitatea a apelat la documentul „Donatio Constantini” pentru a demonstra că puterea sa ecleziastică este superioară celei imperiale
și că papa este singurul care poate încredința puterea imperială, având autoritate asupra Italiei și a provinciilor occidentale.
Papalitatea revendică supremația creștinității, Papa considerându-se capul Bisericii Creștine asupra celorlalte scaune patriarhale de la
Constantinopol, Antiohia, Alexandria sau Ierusalim. Reacțiile provocate de acest document au fost diferite. Mulți au susținut că e
fals, ca împăratul Otto al III-lea care a cerut arderea documentului și tăierea mâinii celui care a creat acest document fals. În secolul
XIII, pontifii au ordonat ca scenele din Donatio Constantini să fie expuse pe pereții unei biserici din Roma. Bizanțul consideră că
împăratul de la Constantinopol era urmașul împăraților romani, susținând ideea că împăratul Constantin s-a mutat la Constantinopol
ca împărat roman.

Relațiile cu Rusia
În secolul VII, în stepele nord-pontice s-a constituit un stat khazar care controla zona de stepă a Europei răsăritene și s-a impus în fața
uniunilor tribale turco-mongole. Khazarii au fost și aliați ai bizantinilor, relațiile dintre aceștia și greci fiind intense. Bizantinii se
aprovizionau cu cereale din zona bazinului pontic.La mijlocul secolului IX, în stepele nord-pontice și-a făcut apariția formațiunea
nord-pontică fondată de Rurik conform cronicii lui Nestor
.
 Istoricii bizantologi germani susțin însă că statul a fost creat de varegi, pe când
istoricii ruși susțin că a fost fondat de slavi. Termenul de „rus” apărea în sursele
europene și musulmane ca desemnând varegii scandinavi. Varegii erau negustori și
ulterior s-au pus pe cucerit teritorii.

Asediul Constantinopolului in 860
Fiul lui Rurik, Oleg, a cucerit Kievul și a pus bazele statului kievean, cu centre la
Kiev și Novgorod. Varegii reprezentau triburile slave și structurile patriarhale.
Ulterior, varegii au fost absorbiți de slavi. Oleg a intenționat apoi să dezvolte
comerțul pontic, doriind să asigure securitatea arterei care lega Marea Baltică de
Marea Neagră.

Infrangerea armatei luiSviatoslov de catre

bizantini

Rușii au atacat Constantinopolul în 859-860 cu 2000 de corăbii , stârnind panică

imperiului. Atacul a fost respins de bizantini la comanda Patriarhului orașului,
Photios, care a ordonat folosirea focului grecesc.

Olga primita de Constantin VII
În secolul X, Oleg a declanșat un alt atac, care se încheie cu un tratat prin care Leon
VI acordă privilegii negustorilor ruși, textul acestuia păstrându-se în cronică lui
Nestor. Rușii primeau privilegii mai extinse decât ceilalți negustori, fiindu-le
asigurați banii pentru a se întoarce în ținuturile lor și puteau să se stabilească în
capitala bizantină timp de un an, exceptând iarnă.Fiul lui Oleg, cneazul Igor, a
încercat să-și sporească privilegiile comerciale și a asediat capitala în anii 941-944
pentru a forța mâna împăratului. Roman Lecapenos a reînnoit privilegiile acordate
de Leon VI. În societatea rusă au pătruns influențe bizantine. Rușii au fost creștinați.

În 945, cneazul a fost ucis, iar soția sa, Olga, a guvernat ca regentă în numele fiului
sǎu, Sviatoslav. Olga, când s-a creștinat, a fost botezată chiar de patriarhul
Constantinopolului. Planurile ei de a creștină ținuturile rusești au fost zădărnicite de
fiul ei.

Sviatoslav a mărit teritoriul statului rus după organizarea campaniilor împotriva

khazarilor. Sviatoslav a încercat să se instaleze apoi la sud de Dunăre, dar dupǎ ce a
fost înfrânt în 971 de Ioan I Tzimiskes, a fost forțat să părăsească Balcanii, iar în 972
a fost asasinat de pecenegi.

A fost succedat de Vladimir, fiul sǎu nelegitim, care în 980, a preluat conducerea
Botezul lui Vladimir in rit ortodox
statului rus, care a condus până în 1015. Vladimir i-a acordat sprijin lui Vasile II în
reprimarea revoltelor aristocraților bizantini. A primit mâna surorii împăratului, Ana
Porfyrogeneta după ce a făcut presiuni asupra cetății Chersones, unde avea să aibă loc nuntă și să înceapă construirea bisericii
Sfântului Ioan. În Rusia au ajuns prin intermediul Anei o serie de icoane și vase liturgice. În 988 a avut contacte cu Sfântul Imperiu
Roman, khazarii mozaici și bulgarii musulmani de pe Volga, și până la urmă s-a creștinat pe rit ortodox. Vladimir a ordonat
distrugerea idolilor păgâni și a inițiat seria de botezuri a populației la Nipru. Rusia a intrat în sfera de influență bizantină, consolidând
supremația patriarhiei ortodoxe bizantine în Europa răsăriteană.
În timpul împăratului Constantin Monomahul au mai avut loc tensiuni după ce rușii au inițiat o altă expediție de cucerire a capitalei
bizantine. Relațiile au fost în general amicale. Mulți arhitecți bizantini au plecat în Rusia. Cnezatul Kievean a devenit un stat ortodox,
iar după prăbușirea Imperiului Bizantin, țarii ruși s-au considerat moștenitorii și continuatorii civilizației bizantine, însuși Ivan cel
Groaznic preluând titlul împăratului bizantin.

Relațiile cu Imperiul Romano-German

În timpul dinastiei macedonene, în Occident, urmașii lui Carol cel Mare au
abandonat concepția acestuia, chiar din timpul lui Ludovic cel Pios și au preluat
titlul de Împărați ai Romanilor, încercând chiar să cucerească teritoriile bizantine din
Italia. Este adevărat că au existat momente de apropiere în vremea lui Vasile I
Macedoneanul, când bizantinii intervin în Italia pentru a recupera teritoriile cucerite
de arabi în sudul Peninsulei unde s-au pus bazele unui emirat propriu la Bari.

O flota bizantină beneficiind de ajutorul lui Ludovic II au reocupat cetatea Bari în

871, emiratul arab fiind desființat. Însă această apropiere nu s-a menținut prea mult
timp pentru că cei doi protagoniști au intrat din nou într-un conflict de doctrina
politică în jurul titlului de împărat roman. În aceeași perioadǎ, în Italia au început să
joace un rol din ce în ce mai important principii longobarzi, în multe cazuri aliați ai
statului bizantin, alături de Papa Ioan VIII, dezamăgit de urmașul lui Ludovic III, Coroana imperiala a Sfantului
Carol cel Pleșuv.Ultimii ani de domnie ai lui Vasile I Macedoneanul sunt marcați de Imperiu Roman
campanii majore în Italia.

Tot în sec. X are loc o apropierea a papalității față de statul bizantin, în contextul în
care presiunea arabă devine din ce în ce mai mare ( în 902,arabii cuceres întrega
Sicilie). În acest context, papa Ioan X organizează o „cruciadă creștină” împotriva
arabilor din sudul Italiei, acțiunea lui fiind susținută de flota bizantină.

În deceniile următoare, în Occident se ridică Imperiul Romano-German, mai întâi

sub conducerea lui Henric Păsărarul, și apoi sub conducerea lui Otto cel Mare, care a
domnit între 937-973. Otto cel Mare și-a legat numele de victoria asura maghiarilor
la Lechfeld în 955, după care vine în ajutorul papei Ioan XII, învingându-i pe
longobarzii din Italia. Aceste acțiuni ale sale constituiau momente decisive pentru
încoronarea sa ca împărat. Evenimentul are loc la Roma în februarie 962, Otto fiind
încoronat de papa Ioan XII, cu care chiar avea să între în conflict la scurt timp după
aceea ( Ioan XII era caracterizat ca fiind un desfrânat, având nenumărate amante și
se povestește chiar că la un moment dat, fiind beat, l-ar fi numit diacon pe unul
dintre grăjdarii săi, după cum fără nici un motiv papa l-a numit episcop pe un băiat Otto I cel Mare
de 10 ani). Papa Ioan VII a murit în 964 după ce fusese inițial înlăturat de pe scaunul
pontifical , iar potrivit lui Liutprand, papa a fost ucis de diavol.

Otto cel mare și-a luat titlul de „IMPERATOR FRANCORUM” iar în bulă de învestire scria ”INOVATIUM IMPERII
FRANCORUM”. După încoronare, Otto cel Mare a trimis o prima solie la Constantinopol, cerând din partea împăratului
recunoașterea titlului sǎu imperial. Cererea lui a fost respinsă cu fermitate și în aceste condiții, Otto face presiuni asupra teritoriilor
bizantine atacând cetatea Bari, însă fără succes. După ce și-a asociat și fiul la domnie, pe Otto II, Otto cel Mare a trimis o solie
condusă de Liutprand de Cremona, de această dată cerând nu numai recunoșterea titlului imperial, ci și mâna porphyrogenetei Ana
pentru Otto II.

Împăratul Nicephor II Phocas a condiționat cererile de renunțarea drepturilor asupra orașelor Ravenna și Roma. Practic, Nicephor îi
refuză cererile împăratului german printr-o formă mai voalată, Otto neavând cum să renunțe la aceste drepturi. În consecințǎ, Otto a
continuat să facă presiuni asupra orașelor bizantine din Italia.În 969, Ioan I Tzimiskes, a cărui atenție era îndreptată către Peninsula
Balcanică, dar și către Orient, acceptă căsătoria uneia dintre nepoatele sale Theophano cu Otto II și recunoașterea titlului de
”BASILEU AL ALAMANILOR” pentru Otto cel Mare. Este adevărat că Theophano nu era o porphyrogenetǎ, dar Otto I acceptă
alianța și renunță la pretențiile asupra sudului Peninsulei Italiei.

Otto II nu are o domnie foarte lungă. Domnește până în 982 și își asumă titlul de împărat al romanilor, iar după 976, această asumare
avea să îl aducă pe Otto II într-un nou conflict cu Constantinopolul. Prin intermediul Thephanei au pătruns influențe bizantine în
Imperiul German și a fost admirată pentru că a reușit să asigure tronul pentru fiul ei, Otto III.O nouă încordare a relațiilor are loc când
Otto III preia tronul în jurul anului 1000, acesta fiind educat în stil bizantin, desemnează un nou pontif care își ia numele de Silvestru
II. Ulterior, potrivit relatărilor, acesta a profanat mormântul lui Carol cel Mare și a utilizat însemnele imperiale care aparțineau
monarhului carolingian. Totodată, a mutat capitala la Roma, care era capitală lumii, după cum biserica romană era mama tuturor
bisericilor. Și-a asumat rolul de protector al Bisericii, a creat episcopate și mai ales demnități după modelul celor bizantine, astfel că
ambiția lui era total diferită de cea a bunicului sǎu, visul lui fiind de a reface Imperiul Roman. Otto III a murit la vârstă de 22-23 de
ani , în 1002, iar potrivit dorinței sale a fost înmormântat la Aachen alături de Carol cel Mare. După moartea lui Otto III, urmașii săi
au abandonat linia politică a acestuia și și-au concentrat atenția asupra principalelor teritorii pe care le controlau ( Italia și Germania).

Biserica

Luptele Hristologice
În perioada marilor migrații, imperiul bizantin s-a confruntat și cu dispute
religioase. În prima etapă, din secolul IV au loc dispute în jurul naturii lui
Hristos. În a două etapă, în secolele V-VII, se dispută raportul naturii umane și
cea divine a persoanei lui Hristos. În secolul III, creștinismul câștigă adepți pe
durata crizei.

În sec. III-IV au loc persecuțiile împotriva creștinilor căci refuzau să respecte

cultul imperial. Pentru suferințele îndurate, raiul le promitea creștinilor răsplată
de după moarte. Din secolul IV a fost acordat libertatea de cult creștinismului.
După 313, apare necesitatea stabilirii unei dogme asupra căreia să nu mai Conciliul de la Niceea

existe dispute. Erezia însemna alegerea.

În secolul IV se mulează pe structura societății romane biserica legală și cea oficială,

dioceza devenind unitatea de baza a bisericii. S-a mulat și pe valorile societății laice.
Dacă până în secolul IV avea o structura orizontală, de atunci avea să fie legitimată
ierarhia, iar pozițiile înalte erau deținute de aristocrați.

S-au creat tensiuni între masele de credincioși și vârfurile bisericii creștine, adepte
ale unor noi valori. S-au produs rivalități între scaunele episcopale. Episcopul roman
își revendică prima poziție în cadrul bisericii creștine, folosind că argumente bazele
puse de Petru și Pavel. Însă mai existau alte scaune episcopale importante în
Alexandria, Antiohia , Ierusalim și Constantinopol. Din 381, Theodosius face din
episcopatul Constantinopolului al doilea în ierarhia scaunelor episcopale, iar din 451
s-a stabilit egalitatea dintre episcopatul român și cel bizantin. Constantinopolul își
revendică supremația folosindu-se de argumentul intemeieirii scaunului din vechiul
Byzantion de către apostolul Andrei.

A izbucnit o rivalitate între episcopatul de la Constantinopol și cel al Alexandrei,

Primul Conciliu de la Constantinopol
sprijinit de Papa. Tensiunile sociale au alimentat disputele religioase, s-a consolidat
birocrația, fiind create noi structuri administrative care apăsau asupra populației prin
sistemul de colectare a impozitelor, fiscalitatea excesivă. S-au afirmat particularismele locale. Ereziile au devenit modul ideal de
manifestare a nemulțumirilor față de politica promovată de Constantinopol.
În secolul IV, un preot din Alexandria, Arius, a început să-și expună teoria potrivit căreia Dumnezeul Tatăl era nepieritor și necreat,
pe când Fiul a fost creat de Tatăl și nu avea aceeași substanță cu Dumnezeul Tatăl. Biserica a provocat tensiuni în episcopatul
Alexandrei, fiind convocat sinodul local la Alexandria în 320-321 prin care era condamnată doctrina lui Arius. Acesta a fost
îndepărtat din Alexandria, dar a continuat să-și răspândească ideile la Nicomedia.

Constantin a intervenit pentru a restaura ordinea și a convocat primul conciliu ecumenic din 325 la Niceea. Constantin l-a prezidat și
a intervenit decizional. Arianismul a fost condamnat, Arius fiind exilat în Iliricum. A fost declarată dreapta credință susținută de
Athanasiu, rivalul lui Arius-ortodoxia. Au fost adoptate primele poziții ale Crezului-Simbolul Niceean. Politică avea să stabilească
relația Biserica-Stat, împăratul având dreptul de a interveni în problemele bisericii. Constantin l-a chemat însă pe Arius pentru a-l
reabilita după concilul de la Tir din 335 și l-a desemnat drept episcopul Alexandrei. Arius a murit la scurt timp, dar arianismul a
câștigat teren, fiind oficializat de Constanțiu al II-lea și susținut de Valens, apoi răspândit de Ulfila printre rândurile goților care s-au
creștinat pe rit arian. Arianismul a fost o formă de rezistență antiromană, fiind adoptat de longobarzi, ostrogoți și vizigoți.

În secolul al IV-lea apărut erezia lui Macedonius care susținea că Duhul Sfânt nu este de aceeași natură cu Tatăl și Fiul. Theodosius I
a intervenit, în 381 convocând conciliul de la Constantinopol, unde Crezul a fost completat și restabilin deciziile luate la Conciliul de
[68]
la Niceea. Arianismul dispare, dar rămâne în rândul populațiilor germanice.

Ereziile secolului al V-lea și consecințele lor-nestorianismul și monofizismul

Deși luptele cristologice păreau să fi luat sfârșit, s-au fondat alte două școli
cristologice în Antiohia și Alexandria în secolul V. Cea din Antiohia se apropia de
linia arianistă, iar cea din Alexandria se apropia de linia mistică a lui Atanasios ,
Vasile cel Mare, Grigore de Nazians și Grigore deNyssa.

Școala din Antiohia susținea că Isus, după întrupare, era predominat de natura
umană, astfel, Fecioara Maria nu putea fi considerată „Născătoare de Dumnezeu”,
ideea fiind răspândită de Nestorios, care în 428, a devenit episcop al
Constantinopolului .

Școala de la Alexandria era tradiționalistă, susținând că Hristos avea o natură divină Preot nestorian
după întrupare, însă natură umană se pierdea în cea divină, astfel, ia naștere
Monofizismul. Cele două doctrine
s-au confruntat la cel de-al treilea
conciliu de la Efes în 431. Au fost
adoptate decizii privind
nestorianismul, fiind condamnată
ca erezie sub influența puternică a
Conciliul de la Efes din 431 episcopului Alexandriei.Nestorios a
fost depus și exilat. Conciliul de la
Efes marchează victoria monofizită
susținută de școală de la
Alexandria, Fecioara Maria fiind
declarată ca „Născătoare de
Dumnezeu”.Monofizitismul a
câștigat teren datorită puterii
faraonice a episcopului Alexandrei.
Episcopul Constantinopolului,
susținut de papa Leon cel Mare, a Chiril din Alexandria, cel care a
condamnat monofizismul, iar apărat formula: unică este natura
Conciliul de la Chalcedon întruparea cuvântului dumnezeiesc
Teodosius al II-lea a convocat un
nou conciliu la Efes în 449. Au fost comise abuzuri, fiind maltratați trimișii Papei. „Sinodul tâlhăresc” a fost nerecunoscut de
biserica. Urmează Marcian la tron ce era căsătorit cu sora lui eTodosius, susținătoare a ortodoxiei.

În 451 este convocat cel de-al patrulea conciliu la Calcedon prin care erau condamnate nestorianismul și monofizisimul, stabilindu-se
ca dogmă oficială diofizismul, prin care natură umană și cea divină a lui Hristos erau considerate a fi unite. După condamnarea
monofizismului, tensiunile s-au accentuat în provinciile orientale, mai ales în Egipt, manifestându-se în lupte deschise între tabăra
ortodoxă condusă de episcopul de la Constantinopol și tabăra monofizită, condusă de Patriarhul Alexandrei. S-a constituit prima
biserica monofizită, Biserica Coptă din Egipt, urmând să fie organizate noi biserici monofizite în Siria și Armenia . Tensiunile s-au
adâncit, iar împărații au încercat să facă un compromis între cele două tabere. Împăratul Zenon chiar emite edictul „Henotikon” în
482 prin care sunt interzise disputele religioase.

În 553 , Iustinian a convocat cel de-al cincelea conciliu la Constantinopol, încercând să-i împace pe ortodocși și pe monofiziți prin
condamnarea scrierilor nestoriene, dar a eșuat.În secolul VII, arabii cuceresc provinciile orientale ce opun o slabă rezistență împotriva
acestora în urma tensiunilor religioase interne. Se arată inițial o toleranță față de monofiziți. Heraclius a încercat să impună două
formule de compromis, emitând monoenergismul, adică cele două naturi, dar o singură energie, și apoi, monothelismul, adică cele
două naturi, dar o singură voință de a acționa, ce avea să fie impusă prin două edicte din 638 și 648. Rezultatele nu au fost cele
așteptate, iar în secolul VII, Imperiul Bizantin a pierdut Egiptul. În 680-681, a fost organizat cel de-al șaselea conciliu ecumenic la
Constantinopol, convocat și prezidat de Constantin al IV-lea, ce condamnă ereziile, inclusiv formulele de compromis, restabilind
ortodoxia, însă cu prețul pierderilor teritoriale.

Iconoclasmul bizantin
Sursele despre această perioada
sunt puține căci lucrările autorilor
iconoclaști au fost distruse după
restabilirea cultului icoanelor. S-au
păstrat fragmente în actele
conciliului ecumenic din 787 sau în
operele adversarilor acestora. Cele
mai importante sunt cele trei tratate
despre distrugerea icoanelor, scrise
de Ioan Damaschinul, care se află
în afara granițelor imperiului.
Biserica încerca să respingă
păgânismul și să revină la
principiile timpurii.

Iconoclasm- reprezentare pe S-a manifestat lipsa unei poziții Biserică fără icoane
pergament
clare a bisericii privind cultul
icoanelor. Au existat poziții ale reprezentanților de seamă ai bisericii care se
opuneau venerării și prezenței icoanelor în bisericile bizantine.

Eusebiu din Cezareea s-a opus solicitării surorii lui Constantin să-i aducă un portret
al lui Hristos, căci consideră că reproducerea trăsăturilor divine ale lui Hristos și
acceptarea și venerarea unor imagini pot duce la păgânism.

Episcopul Epifanie din Salamina, în secolul V, a venit cu aceeași opinie. Papa

Grigore cel Mare a primit o scrisoare de la episcopul Marsiliei prin care era anunțat
că toate icoanele din bisericile aflate sub autoritatea să au fost înlăturate. Grigore a
Al saptelea conciliu ecumenic reacționat, insistând că numai prin folosirea icoanelor, poporul ignorant putea fi
educat religios.
Cultul icoanelor s-a dezvoltat în perioada când imperiul traversa o criză gravă, iar populația își caută refugiul în biserică. În
provinciile orientale influențate de monofiziți se susținea că natura divină a lui Hristos nu putea fi redată în icoane. Împărații
iconoclaști că Leon III, Constantin V, Leon V, Mihail II, și Teofil erau originali din Siria, Armenia sau din Frigia. Împărătesele Irina
și Teodora care au restabilit cultul icoanelor erau din Grecia și Asia Mică.

Instrumentul utilizat în aplicarea măsurilor iconoclaste a fost armata, cu soldați recrutați din provinciile orientale. Chiar și
musulmanii au fost influențați, califul arab Y
azid II interzicând venerarea icoanelor în bisericile creștine din califat.

Cauze materiale/politico-ideologice :dezvoltarea cultului icoanelor a determinat populația să aibă din ce în ce mai puțină încredere în
autoritățile bizantine și capacitatea acestora de a o apăra. Populația s-a refugiat la biserica către divinitate, pentru a-și asigura măcar
viață de după moarte. Mulți bogați și-au donat averile bisericilor și s-au călugărit. Astfel, biserica începea să aibă un prestigiu tot mai
crescut.

Iconoclasmul a fost declanșat prin edictul emis de Leon III Isaurianul în 726. Era interzisă venerarea icoanelor
, relicvelor și moaștelor
. Portretul lui Hristos de pe poartă de bronz al palatului imperial a fost distrus. S-a declanșat o revoltă care a fost reprimată brutal.
Patriarhia de la Constantinopol și Papalitatea de la Roma și-au exprimat dezacordul. Revolte au izbucnit în Grecia și în Italia. În 730,
pentru a obține susținere, Leon a convocat un consiliu la palatul imperial, în față căruia împăratul prezintă edictul interzicerii
venerării imaginilor sacre. Patriarhul refuză să semneze, așa că este depus și este desemnat un alt patriarh, Anastasius, care acceptă și
semnează edictul. Constantin V l-a înlăturat pe Leon III și i-a continuat politică. A convocat un sinod ecumenic la Constantinopol în
754 la care nu au participat patriarhii și nici papa. Astfel, a fost desemnat un patriarh iconoclast care a adoptat hotărârea care
condamnă icoanele. De atunci, era interzisă fabricarea icoanelor. Cei care le fabricau erau pedepsiți, excomunicați, depuși din funcții
ecleziastice, judecați că adversari ai lui Dumnezeu și era pronunțată anatema. Icoanele și picturile au fost arse , iar iconodulii au fost
torturați, întemnițați sau executați.În biserici erau pictate doar scene din natură. Au fost luate măsuri severe și împotriva călugărilor,
fiind obligați să se căsătorească. Averile mănăstirilor au fost secularizate, iar mănăstirile au fost transformate în cazărmi și arsenale.
Mulți călugări au emigrat în Grecia sau în sudul Italiei, ori în Cipru. Leon IV a continuat politica iconoclastă. Sub regența preluată de
împărăteasa Irina în numele lui Constantin VI, cultul icoanelor a fost restabilit de către patriarhul Tarasios în urma conciliului
ecumenic de la Constantinopol din 786 și de la Niceea în 787. Relicvele au fost reașezate în biserici, mănăstirile au fost reabilitate,
dar încă mai erau numeroși susținători ai iconoclasmului.

În 815 s-a revenit la iconoclasm sub Leon V Armeanul după ce l-a înlăturat pe patriarhul Nichefor și în urma conciliului de la
Constantinopol. Dar iconoclasmul își pierduse din susținere.

În 843, în tipul regenței preluată de Teodora în numele lui Mihail al III-lea , cultul icoanelor a fost restaurat definitiv. Autoritatea
imperială a avut cel mai mutl de câștigat după ce transferul de proprietate și populație a fost făcut dinspre biserica spre sfera laică.
Împăratul și-a refăcut prestigiul, iar biserica devine aliatul supus al autorității imperiale. Dar picturi, sculpturi monumentale și icoane
au fost distruse. Dovezi ale picturii bizantine din sec. IV
-VI se mai găsesc în Thessalonic sau în Italia.

Cultura bizantinǎ

Istoriografie
Eusebiu de Cezareea este considerat părintele istoriografiei creștine. Nu a fost inclus în rândurile bisericii răsăritene căci s-a
împotrivit deciziei conciliului de la Niceea din 325, propunând o formulă de compromis. A scris Cronica Universală și Istoria
Ecleziastică. În Cronica Universală a scris despre sistemele cronologice ale antichității-caldeean, asirian, egiptean, ebraic, grec și
roman, și a redat o cronologiei a istoriei lumii de la nașterea lui Avraam în 2016 i.e.n. până în anul 303 e.n.-începutul persecuțiilor
creștine. Cronica Universală scrisă în greacă a fost tradusă în latină de către Ieronim. Istoria Ecleziastică cuprindea 10 cărți, de la
nașterea lui Hristos până în anul 323, punea accent pe dimensiunea temporară și se baza pe documente istorice. Lucrarea a fost
tradusă în latină în secolul V de către Rufinus din Aquileia. Eusebiu a mai scris și o lucrare biografică cu caracter apologetic a
împăratului, Vita Constantini, care are ca nucleu elogiul funerar rostit în 337. În secolul V au fost realizate Istorii Ecleziastice, iar
genul cronicii universale s-a menținut până în secolul XII, precum cronica lui Ioan Malalas din secolul VI. Procopius din Cezareea a
fost un alt mare reprezentant. Consilier al generalului Belizarie, dar după ce cade în dizgrație, a fost îndepărtat de la Constantinopol și
trimis înapoi în Cezareea. A scris numeroase lucrări despre domnia împăratului Iustinian. În Războaiele, a încercat să fie obiectiv,
concentrându-se mai mult pe personalitatea generalului Belizarie. Descrie campaniile împotriva perșilor, și apoi campaniile împotriva
vandalilor și ostrogoților. Apar uneel accente critice asupra lui Iustinian, ca Răscoala Nika, dar prezintă și informații geografice,
istorice, culturale și etnografice bizantine. În Despre Construcții, împărțită în 6 cărți-557, a elogiat activitatea domeniului edilitar al
domniei lui Iustinian, lucrarea fiind scrisă când încă se mai afla la Constantinopol.
În Istoria Secretă, scrisă în 550-560, Procopius are
un ton diferit în privința descrierii lui Iustinian și a soției sale, Teodora, care sunt blamați pentru duritate, catastrofe naturale, ca
Iustinian era trimisul diavolului pe pământ. Procopius, fiind din rândul aristocrației senatoriale, era nemulțumit de măsurile luate de
Iustinian care promova noi oameni în administrație. Iustinian este prezentat în termeni critici, sarcastici, acuzându-l de incompetență,
abuzuri, corupție și vicii.

Moștenirea și importanța Imperiului Bizantin

Se spune că istoria este scrisă de învingători, și cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un
imperiu urât de Europa Occidentală, așa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.

Secolul al XX-lea marchează o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care l-a
avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale a Occidentului au fost
recunoscute cu greu și doar în ultima perioadă. Orașul Constantinopol, numit pe drept cuvânt „Orașul-Rege”, a fost o metropolă cu o
importanța majoră în Evul Mediu, pe măsura importanței pe care au avut-o Roma și Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă,
fără nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziției sale unice de continuatoare a valorilor
Imperiului Roman, există tendința de a fi ignorată de clasiciști dar și de medievaliștii occidentali. Este frecventă tendința acestora de
a atribui continuitatea culturii romane (în Europa) doar vestului (Sf. Imp. Roman) deși organizatoric, statal, Occidentul a avut într
sec. V și IX o situație ingrată, politic confuză. De aceea, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă
fără înțelegerea uriașei influențe bizantine. Studiul istoriei medievale europene, nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De
fapt, Evul Mediu este, în mod tradițional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și căderea Constantinopolului, în 1453, adică
din sec. V până în sec. XV.

Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară și puterea diplomatică au asigurat vestului
Europei securitatea în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund
instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor
selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.

În comerț, Bizanțul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare
parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică
și a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul
care a dus la descoperirea Americilor de cătreCristofor Columb.

Bizanțul a fost calea prin care cunoștințele antichității au fost transmise lumii islamice și celei europene renascentiste. Renașterea nu
ar fi înflorit fără mulțimea de învățați greci care au fugit în apus după căderea Imperiului (1453) și fără prețioasele lor cunoștințe.
Influența teologică asupra Occidentului =, în special prin intermediul luiThomas Aquinas, a fost profundă.

Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creștinismul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i se limiteze importanța
culturală doar la lumea ortodoxă est-europeană. Misionarii bizantini ortodocși au creștinat diferitele popoare slave și alte popoare din
Europa răsăriteană. Influența bizantină se simte și în religia milioanelor de creștini din
Etiopia, Egipt și din Georgia și Armenia

Bizanțul ca entitate „mentală” a lăsat o adevărată moștenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul otoman, căci turcii n-au
putut-o înlocui. Spațiul acesta spiritual care i-a supraviețuit, în special în Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga
"Bizanț după Bizanț".

Bizanț după Bizanț

Conceptul istoric introdus de Nicolae Iorga Bizanț după Bizanț[69] definește continuitatea unității spirituale, sub umbrela
creștinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea
Bizanțului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori români, precum Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile
Lupu, Constantin Brâncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea unității spațiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent și
constant de tip financiar, politic și cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol și mânăstirilor de pe cuprinderea spațiului
Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim și Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naționalitatea fiecăreia dintre
popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-și mărturisi credința ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la
Constantinopol, în perioada otomană. Spațiul acesta al „Bizanțului după Bizanț” este, însă, „colonizat” de imperialismul rus,
începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Țarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de
profană în spațiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor și al spațiului adiacent.

Note
1. ^ Stelian Brezeanu-O istorie a Bizantului,ed. Meronia , pag. 16,89, 134, 250
2. ^ La fin du paganisme: etude sur les dernieres luttes religieuses en Occident au quatrieme siecle, Paris, Hachette,
1891
3. ^ Die Zeit Constantin's des Grossen, Leipzig, E.A. Seemann, 1853
4. ^ Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, J.C. Hinrichs, 1902
5. ^ History of Rome and of the Roman people from Its Origin to the invasion of the barbarians, tradus de M.M. Ripley &
W.J. Clarke, Boston, 1883
6. ^ Kaiser Konstantin und die christliche Kirche, E. Schwartz
7. ^ Geschichte des spatromischen Reiches
8. ^ J. Maurice, Les Origines de Constantinople
9. ^ Historia ecclesiastica
10. ^ De la population de Constantinople sous les emepreurs byzantins, Metron, I (1920)
11. ^ Nicholas J. Henck, Images of Constantius II: The Philanthropic Emperor and Imperial Propaganda in the 4 century
AD, Oxford, 1998
12. ^ Marion Giebel, Kaiser Julien Apostata: die Wiederkehr der alten Gotter , Dusseldorf, Artemis & Winkler, 2002
13. ^ http://oca.org/saints/lives/2013/11/24/103383-greatmartyr-mercurius-of-caesarea-in-cappadocia
14. ^ N. Baynes, The Death of Julian the Apostate in a Christian Legend, Journal of Roman Studies, XVII (1928)
15. ^ Noel Emmanuel Lenski, Failure of Empire: V alens and the Roman State in the Fourth Century A.D., Berkeley ,
University of California Press, 2002- Valens and the Fourth Century Empire, Princeton University , 1995
16. ^ G. Rauschen, Jahrbucher der christilichen Kirche unter dem Kaiser Theodosius dem Grossen
17. ^ [Alan Cameron & Jacqueline Long, Barbarians and Politics at the Court of Arcadius, Berkeley , University of
California Press, 1993
18. ^ A. Fitzgerald, in The Essays and Hymns of Synesius of Cyrene (1930)
19. ^ J.H.W.G. Liebeschuetz, Barbarians and Bishops: Army, Church, and State in the Age of Arcadius and Chrysostom,
Oxford/New York, Clarendon Press/Oxford University Press, 1990
20. ^ J. Labourt, Le Christianisme dans l' Empire Perse sous la dynastie Sassanide (1904)
21. ^ W.A. Wigram, An Introduction to the History of the Assyrian Church
22. ^ Colm Luibheid, The Religious Policies of Theodosius II, Princeton, NJ, 1961
23. ^ O. Seeck, Die Quellen des Codex Theodosianus
24. ^ A. Van Millinger, Byzantine Constantinople, the Walls of the City and Adjoining Historical Sites
25. ^ J.D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio (1726), VII
26. ^ Ioan N. Floca, Canoanele Bisericesti Ortodoxe, Note si comentarii, Sibiu, 2005
27. ^ Klaus-Peter Todt-Biographicsh-Bibliographisches Kirchenlexikon, vol. XIV (1998)
28. ^ Cronica siriaca/Cronica lui Zaharia, trad. engl. .FJ. Hamilton & E.W. Brooks
29. ^ P. Charanis, Church and State in the Late Roman Empire: The religious policy of Anastasius I, 491-518,esalonic,T
1974
30. ^ The Slavic Occupation of the Balkan Peninsula
31. ^ W. Wroth, Catalogue of the IMperial Byzantines Coins in the British Museum, I, xiii-xiv, lxxvii
32. ^ E.W. Brooks, The Eastern Provinces from Arcadius to Anastasius, Cambridge Medieval History ,I
33. ^ Historia quae dicitur Arcana
34. ^ Anastasius (AD 491–518) Hugh Elton – Florida International University – An Online Encyclopedia of Roman
Emperors
35. ^ F.I. Uspenski, History of the Byzantine Empire, I, 506
36. ^ Bury, Later Roman Empire, II, 261-269, 288-291
37. ^ Justinien et la civilisation byzantine au VI siecle, 137
38. ^ Iordanes, Getica, XXVIII; ed. T. Mommsen, 95
39. ^ De bello vandalico, I, 10, ed. Haury, I, 355-360
40. ^ E. Bouchier, Spain under the Roman Empire,54-55
41. ^ Charles Diehl, L' Afrique Byzantine, 3-33, 333-381
42. ^ Procopius, De bello persico, II, 8, 23
43. ^ Iustinian, Institutiones
44. ^ Codex Iustinianus
45. ^ The Byzantine Demes and Factions in the fifth to the seventh centuries, 1945, M.V . Levcenko, 144-227
46. ^ W. Holmes, The Age of Justinian and Theodora, 1912, II, 489-526
47. ^ R.E. Lopez, Silk Industry in the Byzantine Empire, Speculum, XX (1945), 1-42
48. ^ A. Lebedev, The ecumenical councils of the sixth, seventh and eighth centuries, 1904
49. ^ Steven Runciman, La civilisation byzantine (330-1453), (Trad. fr.) - Payot, Paris, 1952
50. ^ Georges Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, (trad. fr.) - Payot, Paris, 1969
51. ^ Christopher Dawson, La nascita dell'Europa, (Trad. di Cesare Pavese) - Mondadori, Milano, 1969
52. ^ Alexiada, VI, 8, 4
53. ^ Această inscripție se citește: „DOMINVS NOSTER IVSTINIANVS PATER PATRIAE AVGVSTVS”, iar în traducere
română Domnul Nostru Iustinianus Părintele Patriei Augustus
54. ^ K mare, în sistemul grec de numerație reprezintă20 (valoarea nominală a monedei).
55. ^ XII reprezintă al XII-lea an de domnie a lui Iustinian, începând din527, prin urmare, moneda a fost emisă prin anii
538 sau 539.
56. ^ Γ este una dintre mărcile monetăriei din Constantinopol.
57. ^ Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, A. Michel, Paris, 1969
58. ^ Hans-Wilhelm Haussig,Storia e cultura di Bisanzio, Il saggiatore, Milano, 1964
59. ^ Steven Runciman, The last byzantine Renaissance, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1970
60. ^ St. Runciman
61. ^ Morrisson, Byzantine Money, 932
62. ^ Laiou, Exchange and Trade, 746
63. ^ Nicolle, Constantinople 1453: The End of Byzantium, 84
64. ^ Harris, Byzantium and The Crusades, 170
65. ^ Laiou, The Agrarian Economy, 314-315, 317
66. ^ George Finlay, A History of Greece: The Byzantine and Greek empires, pt. 2, A.D. 1057-1453 , 150
67. ^ Norwich, A Short History of Byzantium, 241
68. ^ Ritchie, Mark S. „The Story of the Church - Part 2, Topics 2 & 3” (http://www.ritchies.net/p2wk2.htm). The Story of
the Church.
69. ^ Nicolae Iorga, Byzance après Byzance(http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm), accesat 14
februarie 2012

Bibliografie
Edward Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire, J.M. Dent & Sons, London, 1966
Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman , Editura Minerva, București, 1976
Nicolae Iorga, Byzance après Byzance, Paris, 1935 (reeditată în 1971 în România, la Assoc. Int. d'Études du Sud-
Est Européen, București).
Nicolae Iorga, Études byzantines, vol. I-II, Bucarest, 1939-1940.
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. I-III, București, 1939-1941.
J. W. Barker, Justinian and the later Roman Empire, Madison, London, 1966.
Hans-Georg Beck, Respublica Romana. Vom Staatsdenken der Byzantiner, Munchen, 1970.
Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanțului, București, 2005.
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului bizantin, vol. I-II, București, 2000.
Robert Browning, The Byzantine Empire, Washington, 1992.
Jack Linsday, Byzantium in to Europe. The story of Byzantium as the first Europe (326-1204 A.D.) and its further
contribution till 1453 A.D., London, 1952.
 John Bagnell Bury, A History of the Eastern Roman Empire from the Fall of Irene to the accession of Basil I (A.D.
802-867), London, 1912.
John Bagnell Bury, A History of the later Roman Empire from the death of Theodosius I to the death of Justinian
(A.D. 395 to A.D. 656), London, 1923.
Jean-Claude Cheynet,Byzance. L'Empire Romain d'Orient, Paris, 2001.
Charles Diehl, Études byzantines, Paris, 1905.
Georges Ostrogorsky, Histoire de l'État byzantin, (trad. fr.) - Payot, Paris, 1969.
Emilian Popescu, Curs de bizantinologie, Universitatea București, Fac. de Teologie ortodoxă, 1996.
Andrei Oțetea ș.a., Istoria lumii în date, București, 1969.
Christopher Dawson, La nascita dell'Europa, (Trad. di Cesare Pavese) - Mondadori, Milano, 1969.
Cyril Mango, Byzantium: The Empire of New Rome, London, 1980.
Vasile Mărculeț, Statele medievale românești și formațiunile de origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI) , Sibiu,
2003.
Vasile Mărculeț, Imperiul Bizantin și Țările Române în secolele XIV -XV, Sibiu, 2003.
Vasile Mărculeț, Contribuții la istoria Bazinului vest-pontic, Ed. Samuel, Mediaș, 2006.
Steven Runciman, La civilisation byzantine (330-1453), Ed. Payot, Paris, 1952.
Steven Runciman, The last byzantine Renaissance, Cambridge Univ. Press, Cambridge, 1970.
Louis Bréhier, Vie et mort de Byzance, A. Michel, Paris, 1969.
Hans-Wilhelm Haussig,Storia e cultura di Bisanzio, Il saggiatore, Milano, 1964.
Pr. Mihai-Andrei Aldea, Istoria neamului ca teologie, București, 2007.
Stephen Williams, Gerald FriellThe Rome that did not fall: the survival of the East in the fifth Century , London, 1999.
Ovidiu Drimba, Istoria culturii și a civilizației, vol. 4, Editura Saeculum I.O., București, 2002.ISBN 973-9211-70-4

Lectură suplimentară
O istorie a Bizanțului, Timothy E. Gregory, Editura MintRight Inc, 2013
Bizanț, Michael Kaplan, traducere de Ion Doru Brana, Editura Nemira, 2011 -recenzie
, Nicolae Iorga, Editura Enciclopedicǎ românǎ, 1974
Istoria vieții Bizantine: imperiul și civilizația după izvoare
O istorie a imperiului Bîzantin, Stelian Brezeanu, Editura Albatros, 1981
Istoria imperiului bizantin, Vol. 2, Nicolae Bănescu, Tudor Teoteoi, Editura Anastasia, 2003

Legături externe
Byzantium: Studii bizantine pe internet
What, If Anything, Is A Byzantine? by Prof. Clifton R. Fox
Neobyzantine Official Website
Bizantul si Europa occidentala, 3 iunie 2008, Charles Delvoye,CrestinOrtodox.ro
Bizantul si Europa occidentala, 19 iunie 2008, C. Delvoye,CrestinOrtodox.ro
Bizantul si lumea araba, 2 iunie 2008, Charles Delvoye,CrestinOrtodox.ro
Bizantul si Persia sasanizilor, 26 mai 2008, Charles Delvoye,CrestinOrtodox.ro
Occidentalii în sursele bizantine: «vipere aducătoare de moarte» , 27 septembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia
Ideologie Imperială Bizantină – criza secolului VIII
, 13 mai 2010, Flavius Țone,Historia
Crestinismul bizantin - caracteristici, 26 mai 2008, Charles Delvoye,CrestinOrtodox.ro
Ceremonialul imperial bizantin la marile sărbători religioase , 30 ianuarie 2011, Prof. Dr. Tudor Teoteoi, Ziarul Lumina
Umanismul în Bizanț și Occident, 5 iunie 2011, Pr. Dr. Cristian Gagu, Ziarul Lumina
Cum arăta azi Europa, dacă Bizanțul rămânea creștin? , 29 mai 2008, Ziarul Lumina
Românii și Bizanțul, 29 iunie 2008, Prof. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina
Epoca Imperiului latin de la Constantinopol si renasterea din vremea paleologilor , 19 iunie 2008, C. Delvoye,
CrestinOrtodox.ro
„Imperiul Bizantin”, Ro.historylapse.org, accesat în 9 martie 2018

Vezi și
 Căderea Constantinopolului Cultura bizantină
Imperiul Roman de Apus Arta bizantină
Lista subiectelor legate de Imperiul Bizantin Muzica bizantină
Imperiul Roman Era bizantină
Împărați Romani Armata bizantină
Împărați Bizantini Familia Comnen
Istoria Greciei Familia Paleolog
Istoria Balcanilor Iacob Paleologul
Istoria Europei
Imperiul Latin de Constantinopol
Imperiul de la Niceea
Imperiul din Trapezunt

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Imperiul_Roman_de_Răsărit&oldid=12464447

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 23 noiembrie 2018, ora 13:42.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.