CAPITOLUL IV

TRATATUL – IZVOR PRINCIPAL DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

În doctrina juridică apar definiţii variate ale tratatului de drept internaţional public, definiţii
care au ca dominantă însuşirea de a concretiza un acord de voinţă al statelor participante la
raport.
Prin aceste tratate se produc efecte juridice şi în primul rând drepturi şi obligaţii
participanţilor la tratat în relaţiile reciproce.
Din analiza definiţiei se pot desprinde cel puţin două sensuri ale noţiunii de tratat:
 în sens larg, prin tratat se înţelege orice acord de voinţă realizat între membrii comunităţii
internaţionale;
 în sens restrâns, tratatul se defineşte prin procedura folosită pentru încheierea lui ignorând
conţinutul acestuia.
O definiţie legală a tratatului o găsim în Convenţia privind dreptul tratatului încheiată între
state, semnată la Viena în 1969. Însă, această definiţie este restrânsă ca sferă de aplicare.
Potrivit Convenţiei, tratatul este un acord internaţional încheiat între state în formă scrisă,
guvernat de dreptul internaţional şi este consemnat într-un singur sau mai multe instrumente
conexe.

IV.1. Trăsăturile tratatului:

 tratatele se încheie în formă scrisă, deşi în practica vieţii internaţionale sunt şi tratate
încheiate în formă orală, însă mai rar.
 tratatele se încheie numai între state, deşi în practică există tratate încheiate şi cu alte
subiecte de drept internaţional;
 tratatul este guvernat numai de normele dreptului internaţional în ceea ce priveşte
încheierea lui, efectele lui, încetarea valabilităţii sale sau interpretarea tratatului;
 tratatul poate să apară sub forma unui singur instrument juridic sau să fie constituit din
instrumente multiple, conexe tratatului propriu-zis;
 tratatul poartă denumiri variate: tratat, convenţie, pact, statut, cartă, “modus vivendi”, dar
indiferent de denumire aceste acte internaţionale sunt obligatorii având aceeaşi valoare
juridică. De aceea, încălcarea sau violarea dispoziţiilor angajează răspunderea celui
vinovat;
 tratatul prezintă anumite particularităţi faţă de alte acte internaţionale;

1
  este considerat tratat numai acel acord realizat între subiectele dreptului internaţional
public (state, organizaţii internaţionale, mişcări de eliberare). Un act încheiat între un stat şi
o persoană juridică nu poate avea valoarea unui tratat. Un astfel de act se realizează ca
un document de drept internaţional privat;
 un tratat cade sub incidenţa normelor de drept internaţional public scrise şi nu sub
incidenţa dreptului intern;
 orice tratat produce efecte numai între părţile contractante (inter partes).

IV.2. Clasificarea tratatelor:

1 1. după numărul părţilor participante:
2 - tratate bilaterale;
- tratate multilaterale.
1. după durata valabilităţii:
- tratate cu termen;
- tratate fără termen.
3. după posibilităţile de aderare:
3 - tratate deschise, care permit aderarea;
- tratate închise, care nu permit aderarea.
4. după calitatea părţilor participante:
4 - tratate încheiate numai între state;
- tratate încheiate între state şi organizaţii internaţionale;
- tratate încheiate numai între organizaţii.
5. după obiectul lor:
5 - tratate politice;
- tratate economice;
6 - tratate ştiinţifice;
7 - tratate militare.
6. după forma de prezentare:
- tratate clasice supuse ratificării;
- tratate încheiate în formă simplificată ce nu sunt supuse ratificării.
Tratatele simplificate se încheie între miniştri sau agenţi diplomatici.

IV.3. Elementele tratatului internaţional:

2
 Pentru valabilitate se cer întrunite anumite condiţii de fond şi de formă.
Condiţiile de fond sunt cele valabile pentru actele juridice în general, acestea fiind:
capacitatea, consimţământul, obiectul, cauza.
Valabilitatea contractului atârnă de întrunirea unor elemente principale şi accesorii.
Elementele esenţiale sunt: părţile contractante, consimţământul lor, obiectul, cauza (licită şi
morală). Consimţământul (voinţa juridică) este esenţa tratatului internaţional şi exprimă acordul
de voinţă al statelor asupra reglementărilor tratate.
Calităţile consimţământului sunt: să fie liber exprimat şi să fie neviciat. Viciile de
consimţământ sunt: eroarea, dolul, constrângerea, coruperea reprezentantului unui stat şi sunt
prevăzute de Convenţia de la Viena din 1969.
Eroarea este reprezentarea greşită asupra contextului în care se încheie tratatele. Eroarea
poate fi invocată dacă e determinantă pentru încheierea tratatului şi trebuie să fie esenţială
pentru consimţământul părţilor. O eroare de formă nu afectează încheierea tratatului sau
valabilitatea lui.
Dolul reprezintă conduita frauduloasă prin care se urmăreşte determinarea altei părţi să-şi
dea consimţământul pentru încheierea tratatului. În funcţie de gradul de afectare a tratatului
victima dolului poate cere nulitatea totală sau poate menţine parţial tratatul.
Coruperea reprezintă coruperea unui stat pentru a accepta încheierea tratatului în anumite
condiţii. Tratatul fiind ilicit, statul al cărui reprezentant a fost corupt poate invoca acest viciu pentru
a fi dezlegat de încheierea tratatului. Dolul sau coruperea pot fi invocate pentru a se pune capăt
valabilităţii în întregime.
Se mai adaugă la aceste vicii constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat
prin acte sau ameninţări îndreptate împotriva lui.
Actele de violenţă pot fi: atentat la persoana fizică sau calomnie. În acest caz, tratatul
încheiat este nul.
Constrângerea exercitată asupra unui stat prin ameninţare cu forţa este alt viciu şi tratatul
este nul dacă se încheie.
Sunt lovite de nulitate tratatele internaţionale care sunt contrare normelor imperative
existente în momentul încheierii lor sau cele care au apărut după acest moment.
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state mai prevede faptul că
consimţământul unui stat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului intern şi nu poate fi
invocat pentru invalidarea tratatului.

3
 Cât priveşte actele îndeplinite pe baza unui tratat lovit de nulitate, Convenţia de la Viena
stabileşte.
- în caz de anulare a tratatului, oricare parte poate cere celeilalte să stabilească, în relaţiile
lor reciproce, situaţia care ar fi existat, dacă actele nu ar fi fost încălcate;
- actele îndeplinite cu bună credinţă înainte de invocarea nulităţii, nu devin ilicite.
- obiectul tratatului trebuie să fie licit şi realizabil material şi juridic.
Cauza trebuie să fie justificată de realităţile unui domeniu şi trebuie să fie licită şi morală.

Condiţii de formă:
Forma ca şi în dreptul intern este lăsată la latitudinea părţilor, numai în situaţii excepţionale
când tratatul prevede să fie îndeplinite anumite condiţii de formă.
Elementele accesorii sunt cele care fără a avea caractere esenţiale sunt prezente pentru
că legea le impune sau pentru că părţile au convenit asupra lor.

Modalităţi:
Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care trebuie legată realizarea în fapt a
tratatului. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care legea leagă anumite efecte juridice.
Poate să apară numai dacă statele participante cad de acord asupra acestei modalităţi.

IV.4. Încheierea tratatului internaţional

În sens larg, prin încheierea tratatului înţelegem un ansamblu de proceduri prin care se
elaborează şi apare tratatul. Au capacitatea de a încheia astfel de tratate numai subiectele
dreptului internaţional public.
Procedura de elaborare şi încheiere constă în:
- elaborarea textului;
- autentificarea textului;
- exprimarea conţinutului şi consimţământului părţilor contractante.
Elaborarea textului tratatului se realizează în cadrul negocierilor care se poartă între
reprezentanţii statelor ce încheie acel tratat. Începerea negocierilor este marcată de obicei prin
verificarea “deplinelor puteri” ale agenţilor statelor.
Noţiunea de “depline puteri” reprezintă actul unilateral prin care un stat desemnează
persoana împuternicită să negocieze şi să încheie un tratat. Sunt scutiţi de “depline puteri”:
- şefii statelor;

4
 - şefii guvernelor;
- miniştrii de externe;
- şefii misiunilor diplomatice;
- şeful delegaţiei care participă la o conferinţă internaţională pentru negocierea unui
tratat.
Ca structură tratatul este un document complex şi cuprinde trei părţi:
- o parte introductivă (preambulul), în care apar: părţile, motivele, scopul tratatului,
obiectul);
- dispozitivul (corpul propriu-zis, în care sunt cuprinse articolele);
- clauzele finale ( de regulă sunt arătate modalităţile de intrare în vigoare, semnăturile,
anumite anexe).
Autentificarea textului se face prin semnarea provizorie sau definitivă de către agenţii
care l-au negociat. Valoarea semnăturilor depinde de mandatul primit de agenţi. Dacă au semnat
numai provizoriu, părţile îşi rezervă posibilitatea de a revedea textul . Semnătura provizorie se
face numai prin procedura “ad referendum” sau prin parafarea tratatelor.
Exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat de un tratat poate fi realizat pe mai
multe căi:
1. prin semnarea lui definitivă, caz în care consimţământul se exprimă imediat fără a se
recurge la alte proceduri;
2. prin ratificarea tratatului internaţional, privită ca un act intern al statului respectiv, ce
presupune semnarea definitivă în prealabil;
3. prin aprobarea sau acceptarea tratatului, acestea fiind proceduri echivalente ratificării,
dar care au o metodologie mult mai simplificată;
4. aderarea la tratatul internaţional după încheierea tratatului sau intrarea sa în vigoare;
5. intrarea în vigoare când tratatul îşi produce efectele.

IV.5. Intrarea în vigoare

Intrarea în vigoare a tratatului este foarte importantă pentru că marchează momentul din
care tratatul îşi produce efectele. Convenţia de la Viena din 1969 precizează că “un tratat intră în
vigoare la data şi după modalităţile stabilite în tratat prin acordul părţilor”.
Dacă un tratat nu cuprinde precizări cu privire la data intrării în vigoare, acesta va intra în
vigoare atunci când va fi exprimat consimţământul pentru poate părţile contractante. Pentru

5
stabilirea acestui moment este necesară cercetarea împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul
sau trebuie verificate “deplinele puteri” ale agenţilor care l-au negociat.
Convenţia de la Viena din 1969 include unele precizări în plus privind intrarea în vigoare a
tratatului:
- admite ratificarea sau aderarea parţială a unui stat la un tratat, deci numai a unui anumit
titlu sau anumite capitole. Ratificarea sau aderarea parţială este posibilă însă numai dacă e
acceptată de celelalte părţi contractante sau dacă e prevăzută de tratat în mod clar;
- admite şi aplicarea provizorie a unui tratat internaţional sau a unei părţi din tratat, înainte
de intrarea în vigoare.
Această modalitate este condiţionată însă de admiterea ei de către acel tratat sau de
admiterea ei de către părţi printr-un alt mod. De exemplu: Convenţia cu privire la ratificarea
rapidă a unui accident nuclear conţine o parte în care se prevede că un stat care participă la
această Convenţie poate să declare că va aplica un titlu provizoriu chiar până la intrarea în
vigoare a acestuia.
În concluzie, în mod definitiv şi deplin tratatul internaţional intră în vigoare prin:
- semnarea definitivă a tratatului – este momentul de intrare în vigoare dacă aşa prevede
textul sau dacă a fost prevăzută pe altă cale indicată în “deplinele puteri”;
- schimbul instrumentelor care constituie tratatul internaţional, reprezintă intrarea sa în
vigoare dacă aşa prevede tratatul;
- schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare este modul de intrare în vigoare cel
mai frecvent întâlnit;
- calea aprobării sau acceptării;
- aderarea la tratat.
Ratificarea este o instituţie de drept intern al statelor care presupune aprobarea dată unui
tratat de către organele interne competente pentru angajarea internaţională a statelor. La baza sa
stau câteva reguli:
- sunt supuse ratificării tratatele care au importanţă sporită, datorită obiectului şi scopului
lor;
- dorinţa statelor contractante de a evita controversele privind agenţii care au negociat şi
semnat tratatul;
- ratificarea unui tratat de către un stat dă forţă juridică tratatului respectiv pentru organele
sale. Practica internaţională nu cunoaşte un termen până la care părţile contractante trebuie să
ratifice un tratat. Ratificarea este un act de suveranitate a statului, de aceea multe tratate, deşi

6
au fost încheiate şi autentificate, nu au intrat în vigoare pentru că n-au fost ratificate de părţile
contractante. De la regula după care ratificarea nu e condiţionată în timp fac excepţie acordurile
sau convenţiile încheiate în cadrul unor organizaţii ca O.M.S. (Organizaţia mondială a sănătăţii)
sau O.I.M. (Organizaţia internaţională a muncii) care, de regulă, impun ratificarea într-un anumit
termen.
Ratificarea trebuie să respecte anumite reguli ce vizează conţinutul tratatului ratificat şi
care sunt conturate în documentele internaţionale:
- ratificarea să vizeze întreg tratatul, dacă nu se prevede că se pot ratifica şi fragmente;
- ratificarea să se facă fără condiţii (dacă statul care ratifică are unele obiecţii, el poate
uza de aceste posibilităţi pe calea rezervei);
- în perioada dintre momentul ratificării şi intrarea în vigoare, statul care l-a rectificat are
două obligaţii: să nu retragă ratificarea şi să nu săvârşească acte contrare obiectivului şi scopului
tratatului ratificat;
- momentul intrării în vigoare este diferit, după cum tratatele pot fi bilaterale sau, cele mai
multe, multilaterale. Tratatele bilaterale intră în vigoare din momentul schimbului instrumentelor
celor două părţi, iar cele multilaterale intră în vigoare din momentul când este depus un anumit
număr de instrumente de ratificare la depozitarul lor.
Depozitarul poate fi :
 statul pe teritoriul căruia a fost semnat tratatul;
 un grup de state;
 secretariatul sau secretarul general al O.N.U.;
Tratatele multilaterale prevăd, printre altele, în clauzele lor finale, câte instrumente trebuie
depuse pentru ca tratatul să intre în vigoare. Există tratate care condiţionează intrarea în vigoare
de depunerea a două sau mai multe instrumente de ratificare. Alte tratate multilaterale
condiţionează intrarea în vigoare de scurgerea unui anumit termen de la depunerea unui anumit
număr de instrumente de ratificare, iar alte tratate prevăd că intră în vigoare numai după ce s-au
depus toate instrumentele de ratificare.
Acceptarea sau aprobarea sunt proceduri simplificate de ratificare pentru că între
ratificare şi acceptare deosebirile nu sunt de fond, ci numai de formă. În general, acceptarea se
face de către Guvernul statelor părţi la tratat. Cât priveşte aderarea sau accesiunea acestea
trebuie privite ca un act unilateral al unui stat prin care el îşi exprimă dorinţa şi consimţământul de
a deveni parte la tratatul pe care nu l-a semnat.

7
 Aderarea odată acceptată produce aceleaşi efecte juridice ca şi ratificarea. Convenţia de
la Viena din 1969 prevede că un stat poate adera la un tratat internaţional dacă tratatul admite
acest lucru şi conţine clauza de aderare sau dacă părţile au convenit asupra posibilităţii de
aderare sub o altă formă. Cele mai multe tratate permit aderarea tuturor statelor în mod
nedeterminat, dar anumite tratate permit aderarea unui număr limitat şi precizat de state sau pot
permite aderarea statelor dintr-o anumită categorie. Sunt şi tratate care nu prevăd expres nici
posibilitatea aderării, dar nici nu interzic aderarea.
În practica vieţii internaţionale s-a apreciat că într-o asemenea situaţie aderarea e
permisă. Actele de aderare pot îmbrăca forme variate: instrument de aderare, declaraţie de
aderare, note de aderare. Indiferent de forma pe care o îmbracă actul de aderare, acesta trebuie
comunicat depozitarului tratatului. Comunicarea se face de către primul ministru al statului care
aderă sau chiar de către şeful misiunii diplomatice din statul depozitar. În secolul nostru, separat
de intrarea în vigoare a tratatului s-a pus şi problema înregistrării tratatelor, ca o cerinţă de
valabilitate a acestuia.
Convenţia privind dreptul tratatelor prevede că după intrarea în vigoare, tratatele sunt
trimise secretariatului O.N.U. pentru înregistrarea şi clasarea lor sau pentru înscrierea lor. Regula
înregistrării tratatelor a apărut pentru prima dată în Statutul Societăţilor Naţiunilor Unite, fiind
reafirmată în Charta O.N.U. care în articolul 102 prevede că “statele membre O.N.U. au obligaţia
de a înregistra tratatele încheiate de ele la secretariatul O.N.U. în vederea publicării lor, în caz
contrar tratatele nu vor putea fi invocate în faţa organelor Organizaţiei”.

IV.6. Interpretarea tratatului internaţional:

Interpretarea este o operaţiune logico – juridică de descifrare a conţinutului tratatului
internaţional într-un mod corect şi complet. Interpretarea se impune din motive clare: asigurarea
aplicării corecte a tratatului, interpretarea precizând conţinutul clauzelor, asigurând respectarea
principiului forţei obligatorii a acestora; interpretarea se realizează de organele competente;
scopul şi stabilirea neclarităţilor şi a conţinutului acelor dispoziţii imprecise.
Aplicarea interpretării a dus la conturarea mai multor reguli generale:
1. Regula “bona fides” este consacrată de Convenţia de la Viena din 1969 şi precizează
că orice tratat internaţional trebuie interpretat cu bună credinţă vis-à-vis de contextul de
împrejurări în care s-a încheiat.

8
 Această regulă impune cercetarea exactă a textului tratatului internaţional şi analiza
condiţiilor de elaborare şi încheiere a tratatului. Dea asemenea, regula presupune aprecierea
profundă a termenilor tratatului, astfel încât chiar şi o “tăcere” (omisiune) capătă semnificaţii.
2. Regula sensului clar stabileşte că trebuie interpretate doar clauzele ce suferă din
punct de vedere al clarităţii. Există o premisă potrivit căreia nu se admite interpretarea clauzelor
ce nu au nevoie de interpretare. Scopul interpretării este clarificarea neclarităţilor.
3. Regula sensului obişnuit (uzual) al termenilor impune ca interpretarea clauzelor
tratatului internaţional să se facă în termeni uzuali. Convenţia de la Viena din 1969 stipulează că,
dacă o parte pretinde că un termen nu are sensul obişnuit, atunci această parte trebuie să
dovedească că, în timpul negocierii, părţile au vizat sensul specific pentru acel termen. Face
excepţie situaţia în care există şi un sens special al unui termen.
4. Regula interpretării termenilor într-un sens absurd neraţional presupune acordarea
unor sensuri ce intră în contradicţie cu textul, scopul şi obiectul tratatului. Interpretarea trebuie să
respecte sensul vizat de părţi la data încheierii tratatului. În unele decizii, organele de arbitraj
internaţional menţionează expres că orice act juridic trebuie apreciat în lumina dreptului epocii, nu
prin prisma realităţilor existente în momentul rezolvării unui conflict.
5. Regula interpretării coordonate a clauzelor tratatului: Clauzele oricărui tratat se
interpretează unele prin altele, fiecare clauză având sensul ce rezultă din întreg tratatul. O clauză
trebuie interpretată în corelaţie cu celelalte clauze, tratatul fiind un întreg, iar clauzele
componente ale întregului.
Convenţia de la Viena din 1969 precizează clauza după care interpretarea termenilor
trebuie făcută efectiv întregului tratat. “Context al tratatului” reprezintă corpul de norme juridice,
articolele şi preambulul, anexele ,orice acord care a intervenit între părţi la negocierea şi
finalizarea tratatului.
6. Regula interpretării clauzelor în lumina obiectului şi scopului propus presupune că
nu se admite interpretarea tratatului într-un sens care să contrazică obiectul şi scopul tratatului
respectiv. Obiectul tratatului îl reprezintă conduita părţilor şi relaţiile dintre ele. Scopul tratatului
este motivaţia ce determină încheierea tratatului.
7. Regula efectului util al tratatului presupune ca interpretarea să se facă astfel încât să
producă un efect util pentru aplicarea tratatului. Această regulă este des invocată în practica
dreptului internaţional public, mai ales a Curţii Internaţionale de Justiţie. “Raţiunea de a fi” trebuie
să fie atribuită fiecărui cuvânt al tratatului. Această regulă vizează elemente de structură
intrinseci ale tratatului internaţional, dar există şi elemente extrinseci care vizează orice

9
documente, acorduri, convenţii ulterioare intervenite între părţi vizând interpretarea tratatului
internaţional.
Dacă cele 7 reguli sunt insuficiente, organele juridice ce aplică tratatul pot invoca anumite
reguli de drept internaţional public, care se pot aplica relaţiilor dintre părţi.
În practica dreptului internaţional există şi anumite mijloace complementare. La aceste
mijloace se poate recurge pentru confirmarea sensului ce a rezultat din aplicarea regulilor de
interpretare şi din clarificarea sensului când, în ciuda efortului depus, interpretarea nu ajunge la
un rezultat limpede. Mijloacele complementare sunt lucrări pregătitoare pentru elaborarea
tratatului.
Cele 7 reguli cunosc o sistematizare având o denumire specifică şi anume reguli
codificate. Acestora li se adaugă reguli necodificate, consacrate de practica judiciară:
- interpretarea cea mai puţin anevoioasă este cea care se face mereu în favoarea
debitorului;
- o clauză neclară trebuie interpretată împotriva părţii ce a impus-o;
- interpretarea intrinsecă a acelor cauze ce vizează limitarea suveranităţii statului,
competenţa unui for internaţional, reglementări excepţionale.
Căi de interpretare
Interpretarea normelor juridice internaţionale se realizează pe mai multe căi:
1. Calea internaţională are o forţă deosebită şi presupune că interpretarea este realizată de
părţile tratatului. Această cale are două forme:
a. interpretarea expresă este realizată de către părţi la încheierea tratatului pentru evitarea
aplicării diferite a tratatului de către părţi;
b. interpretarea tacită rezultă din executarea concordantă a tratatului de către părţi.
Calea internaţională se mai numeşte calea interpretării autentice. Interpretarea autentică
nu se supune contestaţiilor sau revizuirilor.
2. Calea internă este realizată de organele internaţionale ale statelor părţi şi nu este opozabilă
celorlalte părţi la tratat, ea obligând doar statul ce realizează interpretarea.
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale
guvernamentale încheiată la Viena în 1986 contribuie la dezvoltarea dreptului internaţional,
confirmând caracterul unitar al acestuia.
Convenţia de la Viena din 1986
- se sprijină pe principiul paralelismului;
- a preluat mai toate principiile Convenţiei din 1969;

10
 - marchează extinderea dreptului tratatelor şi asupra organizaţiilor internaţionale cu
caracter guvernamental;
- evidenţiază deosebirile dintre state şi organizaţii în privinţa personalităţii lor juridice
internaţionale;
- art. 1 se aplică numai tratatelor scrise;
- art. 4 consacră principiul neretroactivităţii tratatului internaţional;
- evidenţiază capacitatea unei organizaţii de a încheia tratate internaţionale, de a
participa la ele prin aderare;
- dacă există anumite reguli speciale ce vizează acest tip de tratat internaţional, ele sunt
cuprinse chiar în statutul organizaţiilor respective;
- o regulă specială este: delegaţii unei organizaţii internaţionale nu trebuie să prezinte
depline puteri;
- o organizaţie nu ratifică tratatul, ci îl confirmă printr-un act propriu de confirmare
(confirmarea formală a tratatului);
- organizaţiile au dreptul de a face rezerve la tratatul la care participă;
- o organizaţie nu poate invoca regulile sale din statut pentru justificarea neîndeplinirii
clauzelor din tratat.
Cutuma – izvor de drept internaţional public
Cutuma este o practică generală îndelungată şi repetată a statelor, considerată a fi o
regulă de conduită obligatorie.
Cutuma presupune unele premise:
- să existe o practică generală;
- caracterul repetat al acestei practici;
- forţa juridică.
Generalitatea cutumei este consacrată expres de Curtea Internaţională de Justiţie, prin
art. 38, dar există şi în practica judiciară. Norma cutumiară presupune participarea largă şi
reprezentativă a statelor la formarea normei cutumiare. Autorii de specialitate cred că pentru
crearea unei norme cutumiare este necesară participarea unui număr mare de state.
O normă cutumiară se formează şi-şi produce efectele pentru statele care o acceptă ca
atare. Opoziţia expresă a unui stat în cursul creării unei norme cutumiare o face inaplicabilă faţă
de acel stat.

11
 Într-o speţă dintre Anglia şi Norvegia, Curtea Internaţională de Justiţie specifică conflictul
pescarilor norvegieni – regula celor 10 mile (1,7 km) nu se aplică Norvegiei pentru că s-a opus
constant orice încercare de a se impune această normă cutumiară pe coasta norvegiană.

Teste de autoevaluare:
1. Definiţi tratul din prisma Convenţiei de la Viena din 1969.
2. Enumeraţi trăsăturile tratatului.
3. După natura obiectului cum pot fi clasificate tratatele?
4. Care sunt elementele esenţiale ale tratatului?
5. În ce constă procedura de elaborare şi încheiere a tratatului?
6. Ce este ratificarea?

12