Carte Analizatori - Prof Prundeanu PDF

HORIA PRUNDEANU
SILVIU BRAD LILIANA VASILE

IZABELLA ŞARGAN VLAD EPURE
CRISTIANA LEHACI AUREL BĂCEAN
ANALIZATORI
NOŢIUNI MORFOCLINICE
2
INTRODUCERE
HORIA PRUNDEANU
Analizatorii reprezintă sisteme complicate şi unitare formate din 3 segmente:

- un segment periferic;
- un segment de conducere;
- un segment central.
Segmentul periferic
Cuprinde receptorul şi corespunde organului de simţ. Receptorii nu recepţionează
excitanţii întâmplători din mediu, ci numai anumiţi excitanţi, excitanţii adecvaţi. Aceşti excitanţi
sunt transformaţi în influx nervos.
Segmentul de conducere
Este reprezentat de nervul respectiv şi de calea nervoasă. Are rolul să conducă influxul
nervos de la segmentul periferic la segmentul central.
Segmentul central
Este reprezentat de o anumită parte a scoarţei cerebrale, un centru senzitiv. Acesta
analizează excitaţia şi o transformă în senzaţie.
Funcţionarea analizatorului este condiţionată de integritatea anatomică şi funcţională a
fiecărui segment. Dacă unul din segmentele analizatorului este lezat, întregul analizator nu poate
funcţiona.
În mod normal analizatorul poate fi pus în funcţiune de un anumit excitant, excitantul
specific sau adecvat (lumina pentru analizatorul vizual, sunetul pentru analizatorul acustic, etc).
Sunt totuşi cazuri când, analizatorul poate fi pus în funcţiune şi poate produce o senzaţie prin
acţiunea unui excitant neadecvat. Aşa de exemplu o lovitură asupra globului ocular poate
provoca o senzaţie luminoasă cunoscută sub numele de “stele verzi”. Şi secţionarea nervului
optic provoacă o senzaţie de lumină. Aceasta ne arată că, excitanţii neadecvaţi pot acţiona în
diferite regiuni ala analizatorului, dar ei nu produc senzaţii precise, ci foarte limitate. În schimb,
excitanţii adecvaţi nu produc senzaţii decât dacă acţionează asupra segmentului periferic al
analizatorului. Excitantul luminos nu produce o senzaţie vizuală decât dacă acţionează asupra
retinei.
3
Pentru fiecare analizator, excitantul specific poate provoca excitarea numai dacă are o
anumită intensitate, care se numeşte prag sau excitaţie liminală. Excitaţiile sub prag sau
subliminale nu provoacă funcţionarea analizatorului şi deci nu se formează senzaţii. Excitaţiile
mai puternice decât pragul se numesc supraliminale şi produc senzaţii puternice.
Sensibilitatea unui analizator nu rămâne aceeaşi, ci variază cu intensitatea şi durata
acţiunii excitantului. Această variaţie se numeşte acomodare. În timpul acomodării, sensibilitatea
se poate mări sau micşora. Posibilitatea acomodării analizatorilor prezintă o importanţă deosebită
pentru funcţionarea lor.
În funcţionarea receptorilor se pot distinge caractere deosebite:
- sunt receptori care nu pot intra în funcţiune decât prin contactul dintre excitant şi
receptorul analizatorului. Un asemenea receptor se numeşte receptor de contact. Aşa
sunt receptorii din analizatorul cutanat sau cei din analizatorul gustativ;
- alţi receptori pot intra în funcţiune când excitantul acţionează de la distanţă. Ei se
numesc receptori de distanţă sau telereceptori, cum sunt cei din analizatorul olfactiv,
acustic şi vizual.
4
TESTE – GENERALITĂŢI
IZABELLA ŞARGAN
1. Segmentul periferic al analizatorilor este format de:

A. O anumită parte a scoarţei cerebrale
B. Un centru senzitiv
C. Receptor
D. Calea nervoasă
E. Nervul respectiv
2. Segmentul de conducere al analizatorilor:

A. Cuprinde receptorul
B. Recepţionează excitanţii întâmplători din mediu
C. Este reprezentat de o anumită parte a scoarţei cerebrale
D. Analizează excitaţia şi o transformă în senzaţie
E. Este reprezentat de nervul respectiv şi de calea nervoasă
3. Segmentul central al analizatorilor:

A. Analizează excitaţia şi o transformă în senzaţie
B. Cuprinde receptorul
C. Este reprezentat de un centru senzitiv
D. Este reprezentat de un centru motor
E. Conduce influxul nervos de la centrul periferic
4. Excitantul specific:
A. Se mai numeşte şi neadecvat
B. Se mai numeşte şi adecvat
C. Produce senzaţii dacă acţionează în diferite regiuni ale analizatorului
D. Produce senzaţii doar dacă acţionează asupra segmentului periferic al analizatorului
E. Produce senzaţii doar dacă acţionează asupra segmentului central al analizatorului
5. Excitantul neadecvat:
A. Poate acţiona în diferite regiuni ale analizatorului
B. Produce senzaţii precise
C. Nu produce senzaţii precise
D. Produce senzaţii foarte limitate
E. Nu poate pune în funcţiune analizatorul
6. Excitaţiile sub prag:

A. Se mai numesc şi subliminale
B. Se mai numesc şi supraliminale
C. Formează senzaţii
D. Provoacă funcţionarea analizatorului
E. Nu provoacă funcţionarea analizatorului
7. Excitaţiile mai puternice decât pragul:
5
A. Se mai numesc şi subliminale
B. Se mai numesc şi supraliminale
C. Nu produc senzaţii
D. Produc senzaţii puternice
E. Produc senzaţii slabe
8. Sensibilitatea unui analizator:

A. Rămâne aceeaşi
B. Nu rămâne aceeaşi
C. Se poate mări în timpul acomodării
D. Se poate micşora în timpul acomodării
E. Variază cu intensitatea şi durata acţiunii excitantului
9. Receptorii de contact se găsesc la nivelul analizatorului:

A. Cutanat
B. Gustativ
C. Olfactiv
D. Acustic
E. Vizual
10. Telereceptorii se găsesc la nivelul analizatorului:

A. Cutanat
B. Gustativ
C. Olfactiv
D. Acustic
E. Vizual
6
HISTOLOGIA ANALIZATORILOR
LILIANA VASILE
PIELEA
Împreună cu anexele sale (glande şi fanere) formează organul cutanat.
Criterii de recunoaştere
Pielea este un organ membranos, epitelio-conjunctiv, alcătuit din straturi suprapuse:

epiderm şi derm, sub care se structurează ţesutul subcutanat. Conţine fire de păr, glande
sudoripare şi/sau sebacee.
Figura 1: Pielea.
Epidermul este un epiteliu stratificat scuamos keratinizat, aşezat pe o membrană bazală

sinuoasă, proiecţiile epidermului în derm purtând numele de creste epidermale. Epidermul este
alcătuit din 5 straturi de celule: bazal, spinos, granulos, lucios şi cornos.
7
- Stratul bazal are un rând de celule columnare, cu nucleu ovalar, eucromatic.
Citoplasma este bazofilă. În coloraţia HE în acest strat se pot surprinde celule în
mitoză - strat germinativ, regenerator. Printre celulele stratului bazal, în imediata
vecinătate a membranei bazale, se pot observa celule “clare” (cromofobe în coloraţiile
uzuale) ce pot fi: melanocite, celule Langerhans sau celule Merkel.
Figura 2: Aspecte ale tegumentului fără fire de păr (a, b) şi a tegumentului cu fire de păr (c);
tegumentul de la nivelul palmelor şi plantelor prezintă stratul cornos şi creste epidermice bine
reprezentate, numeroase glande ecrine sudoripare (b); col. HE.
- Stratul spinos (Malpighi) este format din 6-20 rânduri de celule poliedrice
(keratinocite). Între celulele acestui strat, se pot observa joncţiuni intercelulare cu
aspect de “spini”, motiv pentru care stratul se mai numeşte şi “spinos”.
- Stratul granulos (Unna) este format din 2-3 rânduri de celule alungite, cu axul lung
paralel cu suprafaţa epidermului. Aceste celule au nucleu picnotic şi o citoplasmă
acidofilă ce conţine granulaţii hematoxilinofile (keratohialin).
- Stratul lucios mai evident în epidermul puternic keratinizat (palme, plante), apare ca o
bandă omogen acidofilă. Este format din celule anucleate, încărcate cu eleidină.
- Stratul cornos este format din celule moarte, anucleate, ce îmbracă aspect de solzi.
Sunt intens acidofile, fiind încărcate cu keratină. Celulele superficiale ale stratului
cornos se descuamează în permanenţă.
Celulele epidermului sunt: keratinocitele, melanocitele, celulele Langerhans (dendritice,
prezentatoare de antigen), celulele Merkel (neurosenzoriale, derivate din crestele neurale). Un
melanocit poate stabili contact cu până la 36 keratinocite formând unitatea epidermal - melanică.
Dermul, separat de epiderm prin membrana bazală a acestuia, trimite proiecţii în
epiderm, denumite papile dermice. Dermul este un ţesut conjunctiv fibro-elastic care prezintă
două zone:
- dermul papilar (superficial), dispus imediat sub membrana bazală. Este u n ţesut
8
conjunctiv vasculo-nervos. Conţine corpusculii senzitivi Meissner.
- dermul reticular (profund) este un ţesut conjunctiv dens. În zona sa profundă se găsesc:
foliculii piloşi, glandele sudoripare şi sebacee, precum şi corpusculii senzitivi.
Figura 3: Corpusculi Meissner - în papilele dermului superficial cu aspectul caracteristic spiralat al

axonului: coloraţie HE (dreapta) şi metoda imunoperoxidazei pentru proteina neurofilamentelor
(stânga).
Ţesutul subcutanat, este un ţesut conjunctiv lax ce conţine cantităţi variabile de

adipocite. La acest nivel se pot evidenţia corpusculii senzitivi Vater- Paccini.
Figura 4: Ţesut subcutanat; coloraţie van Gieson.
Firul de păr
Prezintă o porţiune liberă - tija firului de păr - şi o rădăcină implantată în piele. Porţiunea
terminală a rădăcinii, situată în dermul reticular, prezintă o dilatare (bulbul) cu o excavaţie
9
centrală - papila. Papila, partea trofică a firului de păr, este un ţesut conjunctiv lax vasculo-
nervos.
Rădăcinii firului de păr i se descriu medulara, corticala, teaca epitelială şi o teacă
conjunctivă fibroasă. Teaca epitelială împreună cu cea conjunctivo-fibroasă, formează foliculul
pilos.
Glanda sebacee
Este anexată firului de păr, împreună cu care formează aparatul pilosebaceu. Este situată
în dermul superficial şi se deschide în foliculul pilos, între teaca epitelială şi corticala firului de
păr. Este o glandă alveolară simplă, cu aspect sacciform formată din corp şi gât. Corpul glandei
are formă de sac, şi este delimitat de un rând de celule cubice, cu nucleu rotund şi citoplasma
slab bazofilă (stratul regenerator, bazal). Conţinutul sacului este reprezentat de celule poliedrice,
cu citoplasma spumoasă. Spre gâtul glandei, celulele sunt clare, vacuolare, fiind încărcate cu
sebum. Gâtul glandei are un traiect scurt, ce se deschide în foliculul pilos.
Glanda sudoripară
Este o glandă tubulo-glomerulară. Adenomerul (glomerulul), situat în dermul reticular,

apare pe secţiuni ca o aglomerare de formaţiuni de tip acinos, cu lumen variabil, delimitat de un
epiteliu cubic sau cilindric. Celulele secretorii prezintă nucleu eucromatic şi citoplasma clară, fin
granulară sau spumoasă. Între polul bazal al celulelor secretorii şi membrana bazală, se interpun
celule mioepiteliale.
Canalul excretor, are un perete format din epiteliu bistratificat cubic, şi se termină la
nivelul unei creste epidermice. În epiderm, canalul sudoripar nu prezintă perete propriu, fiind
delimitat de keratinocite.
10
MUCOASA OLFACTIVĂ
Este alcătuită din epiteliul olfactiv şi lamina propria.
Figura 5: Mucoasa olfactivă şi respiratorie; coloraţie HE.
Epiteliul olfactiv, este un neuroepiteliu pseudostratificat înalt ciliat, constituit din 4 tipuri
celulare: celule bazale, neuroni olfactivi imaturi, neuroni olfactivi maturi bipolari şi celule de
susţinere.
Celulele olfactive sunt neuroni bipolari, al căror pericarion este situat la diferite înălţimi,
spre profunzimea epiteliului. Dendrita, scurtă şi groasă, apare printre citoplasmele celulelor de
susţinere, putând fi recunoscută prin cromofilia mai intensă. Dendrita se termină la suprafaţa
epiteliului cu o dilataţie - vezicula olfactivă, de la care pornesc 6-9 peri olfactivi, incluşi în
mucusul de la suprafaţă.
Celulele de susţinere, sunt celule înalte, ciliate, ai căror nuclei ovali sunt aşezaţi în
treimea externă a epiteliului, superior nucleilor veziculoşi ai neuronilor.
Celulele bazale sunt cubice, cu nucleu eucromatic şi citoplasma slab bazofilă. Au rol de
înlocuire pentru celulele de susţinere.
Lamina propria, este un ţesut conjunctiv lax sărac în fibre şi bogat în celule, mai ales
limfocite. În lamina propria se găsesc glandele seroase Bowmann seromucoase (al căror canal de
excreţie se deschide la suprafaţa epiteliului permiţând dizolvarea substanţelor odorante) şi
numeroase fascicule de filete nervoase amielinice - axonii neuronilor olfactivi.
11
OCHIUL
Este format din globul ocular şi structurile anexe ale acestuia (pleoape, conjunctivă şi
aparat lacrimal).
Globul ocular - criterii de recunoaştere: - organ cavitar, cu perete subţire alcătuit din 3
membrane suprapuse: sclerotica, coroida şi retina. În cavitatea organului, delimitând camera
anterioară de cea posterioară, se află cristalinul.
Figura 6: Secţiune prin peretele globului ocular la nivelul retinei, coroidei, sclerei şi a ţesutului adipos
periorbital; coloraţie HE.
Retina - membrana internă, este de natură nervoasă, fiind alcătuită din neuroni, celule
gliale şi celule pigmentare. Retinei vizuale i se descriu 10 straturi (de la coroidă spre cavitatea
globului ocular).
12
Figura 7: Retina vizuală.
Stratul celulelor pigmentare - format dintr-un rând de celule poliedrice, cu nucleu oval,
eucromatic şi cu granulaţii brune intracitoplasmatice. Aceste celule trimit spre stratul următor
numeroase prelungiri filiforme.
Stratul conurilor şi bastonaşelor - slab cromofil, anucleat, este format din dendritele
celulelor vizuale.
Limitanta externă- bandă fină, cromofilă (acidofilă în HE), este formată din prelungirile
externe ale celulelor gliale Müller.
Stratul granular extern este format din pericarionii celulelor vizuale, dispuşi pe 5-10
rânduri.
Stratul plexiform extern - cu aspect fibros, este o zonă de sinapsă între axonii celulelor
vizuale şi dendritele neuronilor din stratul următor.
Stratul granular intern- cuprinde pericarionii neuronilor de asociaţie (bipolari, orizontali
şi amacrini) şi corpul celulelor gliale Müller.
Stratul plexiform intern este zona de sinapse între prelungirile neuronilor de asociaţie şi
dendritele neuronilor din stratul următor.
13
Stratul neuronilor multipolari (ganglionari) conţine puţini neuroni multipolari, ai căror
pericarioni de talie mare sunt dispuşi pe 1-2 rânduri.
Stratul fibrelor nervului optic cuprinde axonii neuronilor multipolari care vor forma
nervul optic.
Limitanta internă este groasă, formată din prelungirile interne ale gliilor Müller.
În regiunea posterioară, retina prezintă o zonă concavă (macula lutea), cu o depresiune
centrală (foveea centralis), unde stratul celulelor vizuale este format numai din celule cu con -
zona de acuitate vizuală maximă.
Anterior retina nu mai conţine celule vizuale - retina oarbă, formată din retina ciliară şi
retina iridiană.
14
URECHEA
Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular, este găzduit în urechea internă.
Urechea internă
Este alcătuită din labirintul osos, care conţine labirintul membranos (melcul, utricula si
sacula).
Criterii de recunoaştere - secţiunile transversale prin melc, se recunosc prin prezenţa
centrală a columelei (masă de ţesut osos spongios), în jurul căreia apare secţionat de 2-3 ori
canalul spiral (cavităţi de formă aproximativ ovalară). În canalul spiral se observă două
membrane: membrana vestibulară Reissner şi membrana bazilară. Cele 2 membrane împart
canalul spiral în 3 compartimente: rampa vestibulară, canalul cohlear între cele 2 membrane
(conţine organul audiţiei Corti) şi rampa timpanică - inferior de membrana bazilară. Adiacent
secţiunilor prin melc, secţiunile prin ampulele canalelor semicirculare sau/şi prin utriculă sau
saculă, evidenţiază crestele ampulare sau/şi maculele vestibulare.
Structura organului Corti. Este aşezat pe membrana bazilară, fiind alcătuit din 2 masive
celulare (dispuse de o parte şi alta a tunelului Corti) şi membrana tectoria. Epiteliul celor 2
masive este alcătuit din celule de susţinere, celule bazale şi celule senzoriale.
Celulele de susţinere interne (spre columelă), sunt reprezentate de: celule, cu partea
bazală conţinând nucleul, voluminoasă şi cu corpul efilat (formă de “cocostârc”). Extremitatea
apicală a celulei este înclinată spre stîlpul extern, delimitând tunelul Corti.
Celula falangială - celulă în formă de “scaun cu spătar”, excavaţia ei apicală susţinând
celula senzorială.
Celulele marginale - au formă prismatică şi fac trecerea spre epiteliul cubic al canalului
cohlear.
15
Figura 8: Urechea internă.
Celulele de susţinere externe, sunt reprezentate de:

- Stâlpul extern, are forma literei S, având structură asemănătoare celui intern.
- Celulele Deiters - dispuse pe mai multe şiruri, au aspect asemănător cu celula
falangială internă.
- Celulele marginale - sunt dispuse pe mai multe şiruri, fiind iniţial prismatice (celule
Hensen) şi apoi cubice (celule Claudius).
- Celulele bazale (de înlocuire), sunt celule mici, poligonale, aşezate pe membrana
bazilară, printre celulele de susţinere.
- Celulele senzoriale au forma prismatică. Polul bazal rotunjit în formă de degetar, este
aşezat pe excavaţia celulei falangiale (intern), şi a celulelor Deiters (extern). Din polul
apical al celulelor senzoriale, pornesc microvili (perii auditivi), care în vivo sunt
incluşi în membrana tectoria. Celulele senzoriale nu vin în contact cu membrana
bazilară.
16
- Membrana tectoria - se inseră cu o extremitate pe columelă, cealaltă extremitate
acoperind organul Corti. Este o structură conjunctivă acelulară, cu puţine fibre fine
ceea ce-i conferă un aspect omogen.
Structura crestei ampulare - este alcătuită dintr-un epiteliu columnar aşezat pe o
îngroşare a conjunctivului ampular (axul conjunctivo-vascular al crestei). Epiteliul este alcătuit
din 3 tipuri celulare:
- Celulele de susţinere- prismatice.
- Celulele bazale (de înlocuire), intercalate printre extremităţile bazale ale celulelor de
susţinere.
- Celulele senzoriale, prismatice sau cu formă de “sticlă”, cu nucleul dispus bazal. Polul
lor bazal se sprijină pe celulele de susţinere, iar din polul apical, pornesc “peri” - cili
verticali. Perii sunt incluşi într-o formaţiune conică acelulară, cu aspect striat
longitudinal, denumită cupola ampulară.
Structura maculei vestibulare este asemănătoare cu cea a crestei ampulare cu
următoarele deosebiri:
- axul conjunctivo-vascular nu este proeminent
- perii celulelor senzoriale, după un scurt traiect vertical, se înclină în unghi drept şi sunt
incluşi în membrana otolitică - masă gelatinoasă acelulară, ce conţine concreţiuni
calcare - otolite sau otoconii.
17
TESTE - HISTOLOGIA ANALIZATORILOR
IZABELLA ŞARGAN
11. Pielea:
A. Formează împreună cu anexele sale organul cutanat
B. Este un organ musculomembranos
C. Este alcătuită din straturi suprapuse
D. Conţine fire de păr
E. Conţine glande sebacee
12. Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu:

A. Stratificat scuamos nekeratinizat
B. Pavimentos simplu
C. Pseudostratificat
D. Stratificat scuamos keratinizat
E. Cilindric stratificat
13. Epidermul este alcătuit din:

A. 5 straturi de celule
B. 4 straturi de celule
C. 3 straturi de celule
D. 2 straturi de celule
E. un singur strat de celule
14. Stratul bazal:

A. Este format din celule moarte
B. Este format din 2-3 rânduri de celule alungite
C. Prezintă celule cu nucleu ovalar
D. Prezintă celule cu nucleu eucromatic
E. Îmbracă aspect de solzi
15. Celulele stratului bazal:

A. Au nucleu picnotic şi o citoplasmă acidofilă
B. Au nucleu ovalar
C. Au citoplasma bazofilă
D. Sunt anucleate
E. Sunt încărcate cu keratină
16. În imediata vecinătate a membranei bazale se pot observa:

A. Celule clare
B. Celule cromofobe în coloraţiile uzuale
C. Melanocite
D. Celule Langerhans
E. Celule Merkel
18
17. Stratul spinos este format din:
A. Celule moarte
B. Celule clare
C. Celule poliedrice
D. Benzi omogene acidofile
E. Joncţiuni intercelulare cu aspect de spini
18. Stratul spinos:

A. Este format din 2-3 rânduri de celule alungite
B. Este format din 6-20 rânduri de celule poliedrice
C. Prezintă joncţiuni intercelulare cu aspect de spini
D. Apare ca o bandă omogen acidofilă
E. Prezintă celule superficiale care se descuamează în permanenţă
19. Stratul granulos:

A. Este format din 2-3 rânduri de celule alungite
B. Este format din 6-20 rânduri de celule poliedrice
C. Prezintă joncţiuni intercelulare cu aspect de spini
D. Apare ca o bandă omogen acidofilă
E. Prezintă celule superficiale care se descuamează în permanenţă
20. Celulele stratului granulos:

A. Sunt anucleate
B. Au citoplasma bazofilă
C. Sunt alungite
D. Au axul paralel cu suprafaţa epidermului
E. Sunt încărcate cu keratină
21. Celule cu nucleu picnotic şi o citoplasmă acidofilă se găsesc în stratul:

A. Bazal
B. Spinos
C. Granulos
D. Lucios
E. Cornos
22. Stratul lucios

A. Prezintă în imediata vecinătate a membranei bazale celule clare
B. Apare ca o bandă omogenă acidofilă
C. Este mai evident în epiteliul puternic keratinizat
D. Este format din celule cu nucleu ovalar
E. Este format din celule superficiale care se descuamează în permanenţă
23. Celulele stratului lucios:

A. Au nucleu ovalar
B. Au nucleu eucromatic
C. Sunt încărcate cu keratină
D. Sunt anucleate
E. Sunt încărcate cu eleidină
24. Stratul cornos:

A. Prezintă în imediata vecinătate a membranei bazale celule clare
B. Apare ca o bandă omogenă acidofilă
19
C. Este mai evident în epiteliul puternic keratinizat
D. Este format din celule cu nucleu ovalar
E. Este format din celule superficiale care se descuamează în permanenţă
25. Celulele stratului cornos:

A. Au nucleu ovalar
B. Au nucleu eucromatic
C. Sunt încărcate cu keratină
D. Sunt anucleate
E. Sunt încărcate cu eleidină
26. Celulele epidermului sunt reprezentate de:

A. Keratinocite
B. Melanocite
C. Celulele Langerhans
D. Celulele Merkel
E. Celule neurosenzoriale derivate din crestele neurale
27. Un melanocit poate stabili contact cu până la:

A 32 keratinocite
B. 63 keratinocite
C 36 keratinocite
D. 3 keratinocite
E. 6 keratinocite
28. Dermul papilar:

A. Este situat superficial
B. Este situat profund
C. Conţine în zona sa profundă foliculi piloşi
D. Este un ţesut conjunctiv dens
E. Este un ţesut conjunctiv vasculonervos
29. Dermul reticular:

A. Este situat imediat sub membrana bazală
B. Conţine corpusculii senzitivi Meissner
C. Este un ţesut conjunctiv vasculonervos
D. Este un ţesut conjunctiv dens
E. Prezintă în zona sa profundă foliculii piloşi
30. Glandele sudoripare sunt situate în:

A. Stratul spinos al epidermului
B. Stratul cornos
C. Stratul granulos
D. Dermul papilar
E. Dermul reticular
31. Firul de păr:

A. Formează împreună cu glanda sudoripară aparatul pilosebaceu
B. Prezintă o tijă implantată în piele
C. Prezintă o parte trofică numită papilă
D. Are o rădăcină implantată în piele
E. Prezintă o teacă epitelială la nivelul rădăcinii
20
32. Rădăcinii firului de păr i se descriu:
A. Tija
B. Medulara
C. Corticala
D. Teaca epitelială
E. O teacă conjunctivă elastică
33. Glanda sebacee:

A. Formează împreună cu firul de păr aparatul pilosebaceu
B. Este situată în dermul superficial
C. Este situată în dermul reticular
D. Este o glandă alveolară simplă
E. Este o glandă tubuloglomerulară
34. Glanda sudoripară:

A. Formează împreună cu firul de păr aparatul pilosebaceu
B. Este situată în dermul superficial
C. Este situată în dermul reticular
D. Este o glandă alveolară simplă
E. Este o glandă tubuloglomerulară
35. Epiteliul olfactiv:

A. Este un neuroepiteliu multistratificat
B. Este constituit din 5 tipuri celulare
C. Este constituit din 4 tipuri celulare
D. Este constituit din 3 tipuri celulare
E. Este situat în mucoasa olfactivă
36. Celulele olfactive:

A. Sunt neuroni unipolari
B. Sunt neuroni bipolari
C. Sunt neuroni multipolari
D. Au pericarionul situat la diferite înălţimi
E. Au o dendrită scurtă şi groasă
37. Celulele de susţinere ale epiteliului olfactiv:

A. Sunt celule înalte
B. Au un pericarion situat la diferite înălţimi
C. Au o dendrită scurtă şi groasă
D. Sunt ciliate
E. Sunt situate în 1/3 internă a epiteliului
38. Stratul celulelor pigmentare de la nivelul retinei:

A. Este format din dendritele celulelor vizuale
B. Este format dintr-un rând de celule poliedrice
C. Cuprinde pericarionii neuronilor de asociaţie
D. Are aspect fibros
E. Este format din pericarionii celulelor vizuale
39. Stratul conurilor şi bastonaşelor:

21
40. Stratul granular extern de la nivelul retinei:

41. Stratul plexiform extern de la nivelul retinei:

42. Stratul granular intern de la nivelul retinei:

43. Stratul neuronilor multipolari de la nivelul retinei:

A. Conţine mulţi neuroni multipolari
B. Conţine puţini neuroni multipolari
C. Cuprinde axonii neuronilor multipolari
D. Este format din prelungirile interne ale gliilor Muller
E. Este format din dendritele celulelor vizuale
44. Stratul fibrelor nervului optic:

A. Conţine mulţi neuroni multipolari
B. Conţine puţini neuroni multipolari
C. Cuprinde axonii neuronilor multipolari
D. Este format din prelungirile interne ale gliilor Muller
E. Este format din dendritele celulelor vizuale
45. Celulele de susţinere externe de la nivelul organului Corti sunt reprezentate de:
A. Celulele Deiters
B. Celulele Hensen
C. Celulele Claudius
D. Celulele bazale
E. Celulele senzoriale
46. Celulele Hensen de la nivelul organului Corti:

A. Sunt dispuse pe un singur şir
B. Sunt dispuse pe mai multe şiruri
C. Sunt celule marginale
D. Au formă prismatică
E. Au formă cubică
22
47. Celulele Claudius de la nivelul organului Corti:
48. Membrana tectoria:

A. Se inseră cu o extremitate pe columelă
B. Este o structură conjunctivă cu multe celule
C. Este o structură conjunctivă acelulară
D. Are un aspect omogen
E. Este prevăzută cu puţine fibre fine
49. Creasta ampulară:

A. Este alcătuită dintr-un epiteliu columnar
B. Are o structură asemănătoare cu cea a maculei vestibulare
C. Are o structură complet diferită de cea a maculei vestibulare
D. Are un epiteliu alcătuit din 3 tipuri celulare
E. Are un epiteliu alcătuit din 4 tipuri celulare
50. Macula vestibulară:

A. Are o structură asemănătoare cu cea a crestei ampulare
B. Are o structură complet diferită de cea a crestei ampulare
C. Are un ax conjuntivo-vascular proeminent
D. Are un ax conjunctivo-vascular care nu este proeminent
E. Nu are ax conjunctivovascular
23
ANALIZATORUL ACUSTICOVESTIBULAR
URECHEA
VLAD EPURE
HORIA PRUNDEANU
Reprezintă segmentul periferic al analizatorului acusticovestibular. Este alcătuită din 3

compartimente: urechea externă (Auris externa), urechea medie (Auris media) şi urechea internă
(Auris interna). Primele 2 compartimente privesc exclusiv funcţia auditivă, în timp ce ultimul
conţine şi organe specializate în realizarea funcţiei de echilibru.
URECHEA EXTERNĂ (Auris externa)

Este alcătuită din două segmente care se continuă unul cu celălalt: pavilionul urechii
(Auricula) şi cond u tul
c au ditiv extern (Meatus acusticus externus). Îndeplineşte funcţia de
captare şi dirijare a undelor sonore spre membrana timpanică (Membrana tympanica) care sub
acţiunea lor intră în vibraţie.
EMBRIOLOGIE
Pavilionul urechii (Auricula) se dezvoltă pe seama a 6 muguri ectomezodermici situaţi
câte 3 de fiecare parte a şanţului ectobranhial I. Mugurii situaţi anterior de şanţ provin din arcul
branhial I, iar cei situaţi posterior din arcul branhial II.
Conductul auditiv extern (Meatus acusticus externus) apare ca o invaginaţie formată de
ectodermul din capătul dorsal al şanţului ectobranhial I. Ea se dezvoltă progresiv până ajunge în
contact cu fundul de sac al recesului tubofaringian dând naştere astfel conductului primitiv.
PAVILIONUL URECHII (Auricula)

Este situat pe părţile laterale ale capului între procesul mastoidian (Processus mastoideus)
şi articulaţia temporomandibulară (Articulatio temporomandibularis). Are un aspect reniform şi
este îndreptat oblic dinapoi-înainte şi dinafară-înăuntru, formând cu peretele cranian un unghi
diedru de 25-30 de grade, numit unghi cefaloauricular (Testut).
24
Pavilionul urechii (Auricula) este o formaţiune cartilaginoasă acoperită de piele ce
prezintă:
a. faţă antero-laterală;
b. faţă postero-medială;
c. circumferinţă.
a) Faţa antero-laterală este alcătuită din 4 proeminenţe care se dispun concentric în jurul
excavaţiei profunde numită conca (Concha auriculae) care conduce în conductul auditiv extern
(Meatus acusticus externus).
1. Helixul (Helix) porneşte printr-o rădăcină (Crus helicis) de la nivelul concăi (Concha
auriculae) şi se termin ă p rintr-o coadă (Cauda helicis) la nivelul lobulului urechii
(Lobulus auriculae). În partea superioară a porţiunii descendente a helixului poate
exista un mic tubercul descris de Darwin, numit tuberculul auricular (Tuberculum
auriculare). Punctul superior de pe helix se numeşte vârful urechii (Apex auriculae).
2. Antehelixul se găseşte în aria circumscrisă de helix, fiind separat de acesta prin şanţul
helixului (Scapha). Începe superior prin 2 rădăcini (Crura antihelicis) între care se
găseşte foseta triangulară (Fossa triangularis) şi se termină inferior în dreptul unei
proeminenţe numită antitragus (Antitragus). Între cele 2 elemente se găseşte şanţul
auricular posterior (Sulcus posterior auriculae).
3. Tragusul (Tragus) este o proeminenţă triunghiulară aplatizată, situată anterior de
concă (Concha auriculae) şi inferior de rădăcina helixului (Crus helicis), de care este
separată prin şanţul auricular anterior (Incisura anterior).
4. Antitragusul (Antitragus) este o mică proeminenţă situată posterior de tragus şi
inferior de antehelix (Antihelix).
Între tragus şi antitragus se găseşte incizura intertragică (Incisura intertragica).
b) Faţa postero-medială prezintă aceleaşi elemente cu faţa anterolaterală, dar mult mai
puţin vizibile şi având aspectul de mulaj negativ (proeminenţele apar ca depresiuni şi invers).
c) Circumferinţa este formată:
- anterior de tragus;
- superior şi posterior de helix;
- inferior de lobulul urechii (Lobulus auricula), o prelungire mobilă alcătuită din ţesut
adipos şi din piele.
25
Figura 9: Pavilionul urechii.
1. Vârful urechii; 2. Foseta naviculară; 3. Rădăcinile antehelixului; 4. Helix; 5. Cymba concae (cimba);
6. Rădăcina helixului; 7. Cavum concae; 8. Tragus; 9. Incizura intertragică; 10. Antitragus;
11. Lobulul; 12. Şanţ auricular posterior; 13. Coada helixului; 14. Antehelixul; 15. Scapha;
16. Tuberculul auricular Darwin.
Figura 10: Pavilionul urechii (după Frank H. Netter, 2003).

1. Fosa triangulară; 2. Rădăcina helixului; 3. Tragus; 4. Incizura intertragică; 5. Antitragus; 6.
Lobulul; 7. Cavum concae; 8. Cymba concae (cimba); 9. Antehelixul; 10. Scapha;
11. Tuberculul auricular Darwin; 12. Rădăcinile antehelixului; 13. Helix.
A- Concha auriculară.
26
Fixarea pavilionului (Auricula) pe craniu se face prin:
- piele;
- continuitatea cu conductul auditiv extern (Meatus acusticus externus);
- ligamente extrinseci:
- anterior (Lig.auriculare anterius) care se inseră pe procesul zigomatic (Processus
zygomaticus);
- posterior (Lig. auriculare posterius) care se inseră pe procesul mastoidian
(Processus mastoideus);
- superior (Lig. auriculare superius) care se inseră pe aponevroza epicraniană
(Galea aponeurotica), porţiunea temporală.
- muşchi extrinseci:
- M. auricular anterior (Auricularis anterior);
- M.auricular posterior (Auricularis posterior);
- M.auricular superior (Auricularis superior).
Pavilionul urechii (Auricula) mai prezintă şi o musculatură intrinsecă, formată din mici
fascicule musculare care se inseră pe proeminenţele cartilajului (Cartilago auriculae). Ele
formează:
- marele muşchi al helixului (M. helicis major);
- micul muşchi al helixului (M. helicis minor);
- muşchiul tragusului (M. tragicus);
- muşchiul transvers (M. transversus auriculae);
- muşchiul oblic (M. obliquus auriculae);
- muşchiul piramidal (M. piramidalis auriculae).
Aceşti muşchi nu au importanţă funcţională.
27
Figura 11: Muşchii urechii.
1. Muşchiul auricular superior; 2. Muşchiul mare al helixului; 3. Muşchiul auricular anterior; 4.
Muşchiul mic al helixului; 5. Muşchiul tragusului; 6. Muşchiul antitragusului; 7. Muşchiul auricular
posterior.
Figura 12: Muşchii urechii (după Kamina, 2008).

1. Helix; 2. Muşchiul mare al helixului; 3.Ligamentul auricular superior; 4.Spina helixului; 5.
Ligamentul auricular inferior; 6. Muşchiul piramidal; 7. Lobulul; 8. Cartilajul meatului acustic extern;
9. Muşchiul tragusului; 10. Incizura intertragică; 11. Muşchiul antitragusului; 12. Muşchiul mic al
helixului; 13. Concha auriculară.
28
CONDUCTUL AUDITIV EXTERN (Meatus acusticus externus)
Conductul auditiv extern se întinde între orificiul extern (Porus acusticus externus) şi
peretele lateral (Paries membranaceus) al urechii medii (Auris media). Are o direcţie oblică
dinafară-înăuntru şi un traiect ondulat datorită unei curburi în plan vertical (cu concavitatea
inferior) şi a 3 curburi în formă de S culcat, în plan orizontal. Calibrul său este neuniform prin
apariţia unei zone îngustate numite istm, situată la unirea celor 2/3 externe cu treimea internă
(Politzer).
Didactic, i se descriu 4 pereţi, de lungime diferită, datorită oblicităţii timpanului
(Membrana tympanica).
Raporturi:
- anterior, articulaţia temporomandibulară (Articulatio temporomandibularis). Prin
intermediul conductului auditiv extern (CAE) se poate palpa condilul mandibulei
(Condylus mandibulae);
- posterior, procesul mastoidian (Processus mastoideus);
- inferior, glanda parotidă (Glandula parotidea);
- superior, etajul mijlociu al endobazei (Fossa crani media).
Constituţie:
Conductul auditiv extern (Meatus acusticus externus) este alcătuit dintr-o porţiune
fibrocartilaginoasă (Meatus acusticus externus cartilagineus) situată lateral şi o porţiune osoasă
situată medial.
Porţiunea fibrocartilaginoasă rezultă din unirea unui jgheab cartilaginos (Cartilago
meatus acustici), care continuă cartilajul pavilionului (Cartilago auriculae), cu un jgheab fibros,
care formează peretele posterosuperior al CAE (Rouviere).
Porţiunea osoasă, ce lipseşte la nou născut este alcătuită anterior, posterior şi inferior la
adult de porţiunea timpanală (Pars tympanica) a osului temporal (Os temporale) şi anterior de un
fragment din scuama temporalului (Pars squamosa). Pe extremitatea medială a CAE este săpat
şanţul timpanal (Sulcus tympanicus) pe care se inseră timpanul (Membrana tympanica). Acest
şanţ este absent în porţiunea superioară formată din scuama temporalului (Pars squamosa).
Conductul auditiv extern (Meatus acusticus externus) este tapetat de piele, ce se subţiază
înspre partea medială. Ea este prevăzută cu pori fini, glande sebacee şi glande ceruminoase, în
special în zona fibrocartilaginoasă. Secreţia acestor glande amestecată cu celulele epiteliale
descuamate alcătueşte cerumenul.
Vascularizaţia urechii externe (Auris externa):
- arterială:
29
- ramuri auriculare (Rr. auriculares anteriores) din artera temporală superficială
(A. temporalis superficialis);
- artera auriculară posterioară (A. auricularis posterior) din artera carotidă externă
(A. carotis externa);
- artera auriculară profundă (A. auricularis profunda) din artera maxilară
internă.
- venoasă: venele se varsă în vena jugulară externă (V. jugularis externa).
- limfatică: circulaţia limfatică colectează în nodurile limfatice parotidiene (Nodi
parotidei), retroauriculare (Nodi mastoidei), cervicale profunde (Nodi cervicales
laterales profondi superiores).
Inervaţia urechii externe (Auris externa):
- senzitivă:
- nervul auriculotemporal (N. auriculotemporalis) din n. mandibular (N.
mandibularis);
- nervul auricular (N. auricularis magnum) din plexul cervical superficial (Plexus
cervicalis);
- o ramură auriculară (R. auricularis) din n.vag (N. vagus, X) în plus pentru CAE;
- motorie: nervul facial (N. facialis, VII).
PATOLOGIA URECHII EXTERNE

Urechea externă este singurul compartiment al urechii care permite în totalitate accesul
direct al medicului.
Metodele de investigare sunt:
A. Examenul fizic obiectiv care constă în:
a. Inspecţie - prima examinată fiind urechea prezumtiv sănătoasă.
b. Palpare
- bidigitală, la nivelul pavilionului auricular:
- monodigitală sau cu stiletul butonat, la nivelul conductului auditiv extern.
c. Otoscopie - cu speculul auricular şi oglinda frontală sau cu otoscopul, pentru
explorarea conductului auditiv extern.
B. Examenul funcţional, ce se realizează în principal prin acumetria fonică. Se utilizează
vocea şoptită, de conversaţie şi vocea strigată. În majoritatea cazurilor vocea şoptită, ce poate fi
percepută până la o distanţă de 5-6 m este suficientă pentru depistarea unei scăderi de auz
(hipoacuzie) moderată.
30
AFECŢIUNILE URECHII EXTERNE
Pot fi:
a. congenitale;
b. dobândite.
a. Afecţiunile congenitale pot fi asociate uneori şi cu alte anomalii ca: gura de lup, atrofii
mandibulare, etc., rezultate de asemenea din tulburări ale embriogenezei aparatului branhial.
Sunt descrise:
- Microtia;
- Macrotia;
- Poliotia;
- Agenezia pavilionului urechii;
- Urechea în ansă;
- Bifiditatea lobului;
- Hipertrofia lobului;
- Coloboma auris sau fistula congenitală;
- Atreziile membranoase ale conductului auditiv extern (existenţa unui diafragm la
nivelul istmului CAE);
- Atreziile osoase (complete sau incomplete).
Tratamentul afecţiunilor congenitale este strict chirurgical.
b. Afecţiunile dobândite ale urechii externe sunt rezultatul diferiţilor factori traumatici,
microbieni, tumorali sau iatrogeni.
Sunt descrise:
- Plăgi ale pavilionului auricular - tratament chirurgical;
- Arsuri ale pavilionului auricular - tratament specific;
- Othematomul (colecţie serohematică pe faţa laterală a pavilionului auricular) -
tratament chirurgical;
- Pericondrita pavilionului auricular- tratament local şi chirurgical;
- Corpi străini auriculari:
1. exogeni - vegetali, animali, minerali, sintetici - spălătură auriculară sau aspiraţie;
2. endogeni - dop cerumen, dop epidermic - spălătură auriculară sau aspiraţie.
- Otite externe difuze - tratament local;
- Eczeme auriculare - tratament local;
- Otomicoze - tratament local;
- Furunculul de conduct auditiv extern - tratament local şi chirurgical;
- Tumori benigne (angioame, fibroame, papiloame, etc) - tratament chirurgical;
31
- Tumori maligne (carcinoame spino sau bazocelulare) - tratament chirurgical şi
radioterapie.
URECHEA MEDIE (Auris media).
Este alcătuită dintr-o cavitate situată în grosimea osului temporal (Os temporale) numită
casa timpanului (Cavitus tympani) şi din anexele acesteia:
- tuba auditivă (Tuba auditiva) sau trompa lui Eustachio;
- celulele mastoidiene (Celullae mastoideae);
Urechea medie (Auris media) reprezintă un releu mecanic de transmitere a vibraţiilor
sonore spre urechea internă (Auris interna).
EMBRIOLOGIE
La embrionul de 3 săptămâni endodermul fundului de sac al pungii branhiale proliferează

formând recesul tubotimpanic, ce se termină cu o dilataţie ampulară. În săptămâna a VII-a
extremitatea distală a acestui reces se dilată devenind cavitatea timpanică primară, legată de
faringe prin tuba auditivă. Tot atunci între cavitatea timpanică primară şi otocist mezenchimul
formează 3 condensări pe seama cărora se vor dezvolta modelele cartilaginoase ale oscioarelor
urechii medii. Ţesutul mezenchimal din jurul lor se resoarbe, formându-se astfel un spaţiu larg
cu pereţii captuşiţi de endodermul recesului tubo-timpanic,cavitatea timpanică. Endodermul
acestei cavităţi erodează şi resoarbe ţesutul osului temporal formând celulele mastoidiene. Acest
proces se continuă mult după nastere.
CASA TIMPANULUI (Cavitas tympani)
Casa timpanului este o cavitate plină de aer ce prezintă 6 pereţi şi un lanţ de oscioare
(Osicula auditus), întinse între peretele lateral şi cel medial.Ventilarea cu aer a casei timpanului
(Cavitas tympani) se face din rinofaringe (Pars nasalis pharyngis) prin intermediul tubei
auditive.
Pereţii casei timpanului:
I. Peretele lateral sau membranos (Paries membranaceus) este format din:
a. membrana timpanică (Membrana tympanica);
b. un cadru osos.
a. Membrana timpanică este fibroasă, elastică, subţire de 0,1 mm, dar rezistentă la variaţii
de presiune de până la o atmosferă. Este cenuşie, strălucitoare, semitransparentă şi prezintă
aproximativ la mijloc o depresiune numită ombilic (Umbo membranae tympanicae).
Structura sa cuprinde 3 straturi:
32
1. Pielea, în continuitate cu cea a conductului auditiv extern (Meatus acusticus
externus);
2. Stratul fibros alcătuit din fibre conjunctive radiare şi circulare.
Fibrele circulare sunt dispuse concentric în raport cu ombilicul (Umbo), mai abundent
spre inserţia osoasă a membranei timpanice, unde formează cadrul inelar Gerlach (Anulus
fibrocartilagineus) care ajută la fixarea acesteia în şanţul timpanic (Sulcus tympanicus). La
terminarea acestui şanţ care este incomplet superior, cadrul inelar (Anulus fibrocartilagineus)
părăseşte contactul osos, se subţiază, şi se îndreaptă spre baza apofizei scurte a ciocanului
(Processus lateralis mallei) formând ligamentele timpano-maleolare anterior şi posterior.
Mucoasa timpanului tapetând aceste ligamente crează plica maleolară anterioară (Plica mallearis
anterior) şi plica maleolară posterioară (Plica mallearis posterior). Cea mai mare porţiune din
membrana timpanică, circumscrisă de cadrul inelar (Anulus fibrocartilagineus) şi plicile
maleolare se numeşte pars tensa. Deasupra acesteia se află o mică porţiune a membranei
timpanice alcătuită doar din stratul tegumentar şi mucos numită pars flaccida sau membrana
Shrapnel.
3. Stratul mucos, intern este alcătuit din mucoasa casei timpanului.
b. Cadrul osos al peretelui lateral (Paries membranaceus) reprezentat de un cerc osos în
mijlocul căruia se află membrana timpanică. Partea lui superioară este mai lată delimitând o
regiune a cavităţii timpanice numită atică (Recessus epitympanicus).
Figura 13: Timpanul.

1. Ligamentul maleolar anterior; 2. Pars flaccida; 3. Apofiza scurtă a ciocanului; 4. Mânerul ciocanului;
5. Mânerul ciocanului; 6. Triunghiul luminos Politzer; 7. Pars tensa; 8. Cadrul inelar Gerlach.
33
Figura 14: Casa timpanului (după Kamina, 2008).
1. Fosa nicovalei; 2. Aditus ad antrum; 3. Proeminenţa canalului semicircular lateral; 4. Fosa ferestrei
ovale; 5. Canalul facialului; 6. Fereastra ovală; 7. Scizura pietroscuamoasă superioară; 8. Proces
cohlear; 9. Muşchiul ciocanului; 10. Trompa auditivă; 11. Plexul timpanic; 12. Nervul carotico-
timpanic; 13. Artera carotidă internă; 14. Vena jugulară internă; 15. Nervul timpanic; 16. Fereastra
rotundă; 17. Fosa ferestrei rotunde; 18. Creastă osoasă (subiculum promontorii); 19. Sinusul timpanic;
20. Eminenţa piramidală; 21.Nervul facial; 22. Timpan; 23.Coarda timpanului; 24. Ciocanul.
Vascularizaţie:
- arterială:
- superficială în raport cu tegumentul - artera auriculară profundă (A. auricularis
profunda);
- profundă, în raport cu mucoasa - artera timpanică anterioară (A. tympanica
anterior) din artera maxilară internă (A. maxilaris);
- ramuri din artera stilomastoidiană (A.stylomastoidea) din artera auriculară posterioară
(A. auricularis posterior);
- venoasă: venele se varsă în vena jugulară externă (V. jugularis externa).
- limfatică: colectează în nodurile limfatice parotidiene (Nodi parotidei) şi
retrofaringiene (Nodi retropharyngeales) .
Inervaţie: nervii suprafeţei laterale provin din:
- nervul auriculotemporal (N. auriculotemporalis);
- o ramură auriculară (R. auricularis) din nervul vag (N. vagus, X).
34
Nervii mucoasei provin din plexul timpanic (Plexus tympanicus) al nervului
glosofaringian (N. glossopharyngeus, IX).
II. Peretele medial sau labirintic (Paries labyrinthicus):

Corespunde urechii interne (Auris interna) şi este constituit integral din baza stâncii
temporalului (Pars petrosa). Pe suprafaţa sa se găsesc elemente osoase de mare importanţă:
- Promontoriul (Promontorium) – o ridicătură osoasă rotunjită, ce proemină în dreptul
ombilicului (Umbo) şi corespunde primei ture de spiră a melcului;
- Fereastra ovală (Fenestra vestibuli) - care este orificiul de comunicare cu vestibulul
(Vestibulum). Ea este obturată de baza scăriţei (Basis stapedis);
- Fereastra rotundă (Fenestra cochleae) prin care casa timpanului (Cavitas tympani)
comunică cu rampa timpanică (Scala tympani) a melcului (Cochlea). Este obturată de
o membrană numită timpan secundar (Membrana tympanica secundaria);
- Proeminenţa porţiunii a II- a a canalului facialului (Canalis nervi facialis).
III. Peretele anterior sau tubocarotidian (Paries caroticus):

Este cel mai mic dintre toţi pereţii casei timpanului (Cavitas tympani).
În porţiunea superioară prezintă orificiul timpanic al tubei auditive (Ostium tympanicum
tubae auditivae). Lateral de el se află un mic canal (Canaliculus chordae tympani) prin care trec
ligamentul anterior al ciocanului (Lig. mallei anterius) şi nervul coarda timpanului (N. chorda
tympani).
În porţiunea inferioară vine în raport cu canalul carotidian (Canalis caroticus) şi artera
carotidă internă (A.carotis interna). Aici se mai găsesc şi mici orificii ale canaliculelor
caroticotimpanice (Canaliculi caroticotympanici).
IV. Peretele posterior sau mastoidian (Paries mastoideus):

Este de două ori mai mare ca peretele anterior. La nivelul lui se află:
- orificiul de intrare în aditus ad antrum, un canal ce conduce spre celulele mastoidiene
(Cellulae mastoideae);
- piramida (Eminentia pyramidalis), o proeminenţă osoasă ce conţine un canal ocupat de
muşchiul scăriţei;
- porţiunea a III- a descendentă a canalului facialului (Proeminentia canalis facialis).
35
V. Peretele superior sau tegmental (Paries tegmentalis):
Este alcătuit dintr-o lamă osoasă foarte subţire numită tegmen tympani, uneori
dehiscentă. Poate fi traversat de mici ramuri arteriale ale arterei meningee mijlocii (A. meningea
media). Prin intermediul acestei lame osoase casa timpanului (Cavitas tympani) vine în raport
apropiat cu meningele şi encefalul explicând complicaţiile grave ale infecţiilor otice netratate la
timp.
VI. Peretele inferior sau jugular (Paries jugularis):

Este situat sub nivelul peretelui inferior al CAE şi participă la formarea recesului
hipotimpanic. Vine în raport cu golful venei jugulare interne (Bulbus superior venae jugularis)
permiţând astfel diseminarea infecţiilor otice.
Tabelul Nr. 1: Pereţii cavităţii timpanice
PEREŢI CARACTERISTICI
Peretele lateral Alcătuit din membrana timpanică şi cercul osos
Peretele medial Cuprinde fereastra ovală şi rotundă
Vine în raport cu orificiul timpanic al trompei lui
Peretele anterior
Eustachio
Prezintă un orifciu de comunicare cu cavităţile
Peretele posterior
mastoidiene
Alcătuit dintr-o lamelă osoasă subţire numită
Peretele superior
tegmen tympani
Peretele inferior Vine în raport cu golful venei jugulare
OSCIOARELE AUZULUI (OSSICULA AUDITUS)
Alcătuiesc un lanţ de piese osoase care transmit vibraţiile membranei timpanice lichidului
perilimfatic (Perilympha) din urechea internă (Auris interna).
CIOCANUL (Malleus) este un os mic de 7-8 mm lungime. Prezintă:

a. un cap (Caput mallei) care postero-intern are o suprafaţă articulară pentru articulaţia
cu nicovala (Articulatio incudomallearis);
b. un col (Collum mallei) de pe care se desprind:
- apofiza mică a ciocanului (Processus lareralis) pe care se fixează ligamentele
timpano-maleolare;
- apofiza lungă a ciocanului (Processus anterior).
a. un mâner (Manubrium mallei) înglobat în grosimea membranei timpanice şi care se
termină printr-o dilataţie numită spatula ce corespunde ombilicului (Umbo membranae
tympanicae).
36
NICOVALA (Incus) este osul intermediar între ciocanul (Malleus) fixat pe peretele
lateral (Paries membranaceus) şi scăriţă (Stapes) fixată pe peretele medial (Paries
labyrinthicus). Prezintă:
a. un corp (Corpus incudis), prevăzut anterior cu o suprafaţă articulară pentru articulaţia
cu ciocanul (Articulatio incudomallearis);
b. apofiza lungă sau verticală (Crus longum) a cărei extremitate inferioară se termină
printr-o dilataţie numită apofiza lenticulară (Processus lenticularis), care serveşte la
articulaţia cu scăriţa (Articulatio incudostapedialis);
c. apofiza scurtă sau orizontală (Crus breve).
SCĂRIŢA (Stapes) se aseamănă cu o scăriţă de călărie. Prezintă:

a. un cap (Caput stapedis) ce se articulează cu nicovala (Incus);
b. ansă compusă dintr-o ramură anterioară (Crus anterius) şi o ramură posterioară (Crus
posterius);
c. placă bazală (Basis stapedis) ce este fixată în fereastra ovală (Fenestra vestibuli) prin
intermediul unui ligament inelar (Lig. anulare stapediale).
Pe lângă articulaţiile ce unesc oscioarele auzului (Ossicula auditus) între ele mai există o
serie de ligamente care le leagă de pereţii casei timpanice (Cavitas tympani):
- lig. suspensor al capului ciocanului (Lig. mallei superius);
- lig. anterior al ciocanului (Lig. mallei anterius);
- lig. posterior al ciocanului (Lig mallei posterius);
- lig. lateral al ciocanului (Lig. mallei laterale);
- lig. superior al nicovalei (Lig. incudis superius);
- lig. posterior al nicovalei (Lig. incudis posterius);
- lig. inelar al scăriţei (Lig. anulare stapediale).
37
Figura 15: Ciocanul.
1. Ligamentul superior; 2. Ligamentul extern; 3. Col; 4. Ligamentul anterior; 5. Apofiza lungă; 6.
Mâner; 7. Apofiza scurtă; 8. Ligamentul posterior.
Figura 16: Ciocanul (după Frank H. Netter, 2003).

1. Capul; 2. Apofiza lungă; 3. Col; 4. Apofiza mică; 5. Mânerul; 6. Faţa articulară pentru articulaţia cu
nicovala.
38
Figura 17: Nicovala.
1. Ligamentul superior; 2. Corp; 3. Ligamentul posterior; 4. Apofiza orizontală; 5. Procesul lenticular; 6.
Ramura verticală; 7. Faţa articulară.
Figura 18: Nicovala (după Frank H. Netter, 2003).

1. Faţa articulară pentru articulaţia cu ciocanul; 2. Apofiza lungă (verticală); 3. Corpul;
4. Apofiza scurtă (orizontală).
39
Figura 19: Scăriţa.
1. Cap; 2. Ansă; 3. Placă bazală; 4. Ligament inelar.
Figura 20: Scăriţă (după Frank H. Netter, 2003).

1. Placa bazală; 2. Ramura anterioară; 3. Cap; 4. Ramura posterioară
Întregul lanţ al oscioarelor funcţionează ca un arc elastic pus în mişcare de muşchi cu

acţiune antagonistă:
- m. scăriţei (M. stapedius);
- m. ciocanului (M. tensor tympani).
Din acţiunea lor combinată rezultă diferite grade de tensiune ale ansamblului format din
membrana timpanică, arcul oscioarelor şi perilimfa urechii interne (Auris interna).
40
Tabelul Nr. 2: Oscioarele auzului
Componente Raporturi Rol

Transmite vibraţiile
Cap
Capul situat în recesul membranei
Col
epitimpanic timpanului
Ciocanul Mâner
Mânerul în grosimea Muşchiul ciocanului
Apofiză lungă
membranei timpanice are rol protector
Apofiză scurtă
contra zgomotelor
Corp
Situată între ciocan şi
Nicovala Apofiză lungă De transmitere
scăriţă
Apofiză scurtă
Cap
Muşchiul scăriţei este
Ansă (ram anterior şi Fixată în fereastra
Scăriţa „muşchiul care
posterior) ovală
ascultă”
Placă bazală
DIVIZIUNEA TOPOGRAFICĂ A CASEI TIMPANULUI (CAVITAS TYMPANI)

Mucoasa casei timpanului este subţire, transparentă şi se află în continuitate cu mucoasa
celulelor mastoidiene (Cellulae mastoideae) şi cu cea a tubei auditive (Tuba auditiva). Ea
tapetează pereţii, oscioarele auzului (Ossicula auditus) cu ligamentele şi musculatura lor
formând o serie de plici:
- plica maleolară anterioară (Plica mallearis anterior);
- plica maleolară posterioară (Plica mallearis posterior);
- plica nicovalei (Plica incudialis);
- plica scăriţei (Plica stapedialis);
- plica n. coarda timpanului (Plica chordae tympani);
- plici dispuse sub formă de teci de-a lungul tendonului muşchiului ciocanului (Tensor
tympani) şi a unor ligamente.
Aceste plici contribuie la subdivizarea casei timpanului (Cavitas tympani) în 3
compartimente:
a. Recesul superior sau epitimpanic (Recessus epitympanicus) cunoscut şi sub numele de
atică. Conţine capul şi colul ciocanului (Caput et collum mallei) precum şi corpul nicovalei
(Corpus incudis) şi apofiza sa scurtă (Crus breve). Recesul este delimitat inferior prin plica
muşchiului ciocanului împreună cu plicile timpano-maleolare. Planul de separaţie intersectează
şi proeminenţa canalului facialului (Proeminentia canalis facialis).
b. Etajul timpanic este segmentul care corespunde membranei timpanice. Reprezintă
partea cea mai îngustă a cavităţii timpanice (Cavitas tympani) şi conţine mânerul ciocanului
(Manubrium mallei), apofiza verticală a nicovalei (Crus longum) şi scăriţa (Stapes).
La nivelul etajului timpanic se formează 3 funduri de sac ale mucoasei.
41
Sub plicile timpano-maleolare (Plicae mallearis) se determină 2 depresiuni numite
pungile Troeltsch sau recesul anterior (Recessus anterior) şi respectiv recesul posterior (Recessus
posterior) al membranei timpanice. Recesul posterior (Recessus posterior) se prelungeşte cu un
mic fund de sac numit punga lui Prussak sau recesul superior (Recessus superior) al membranei
timpanice. El corespunde membranei flaccida Shrapnell.
c. Recesul hipotimpanic Kretschmann este zona cea mai declivă a casei timpanului
(Cavitas tympani). Are forma unui jgheab şi se găseşte situat sub nivelul şanţului timpanic
(Sulcus tympanicus) şi al planşeului conductului auditiv extern (Meatus acusticus externus). Din
această cauză secreţiile patologice stagnează la acest nivel chiar şi după incizia membranei
timpanice.
Figura 21: Diviziunea topografică a casei timpanului.

1. Lanţul oscioarelor; 2. Timpan.
42
Figura 22: Cavitatea timpanică (după Kamina, 2008).
1. Atică (recesul superior sau epitimpanic); 2. Etajul timpanic; 3. Recesul hipotimpanic (Kretschmann).
VASCULARIZAŢIA URECHII MEDII ( Auris media)

Arterială:
- A. timpanică anterioară (A. tympanica anterior) din artera maxilară internă
(A. maxillaris);
- A. timpanică posterioară (A. tympanica posterior) din artera auriculară posterioară
(A. auricularis posterior);
- A. timpanică superioară (A. tympanica superior) din artera meningee mijlocie
(A. meningea media);
- A. timpanică inferioară (A. tympanica inferior) din artera faringiană ascendentă
(A. pharingea ascendens).
Venoasă: venele urmează în sens invers traiectul arterelor.
Limfatică: limfaticele drenează în nodurile limfatice parotidiene (Nodi parotidei) şi
retrofaringiene (Nodi retropharyngeales).
INERVAŢIA URECHII MEDII (Auris media)

Nervii senzitivi formează un plex timpanic (Plexus tympanicus). Provin din:
43
- N. caroticotimpanici (N. caroticotympanici) din nervul glosofaringian (N.
glossopharyngeus, IX);
- N. timpanic (N. tympanicus) Jacobsen;
- plexul simpatic pericarotidian (Plexus caroticus internus).
CAVITĂŢILE MASTOIDIENE (Cellulae mastoideae)

Sunt reprezentate de o serie de cavităţi pneumatice săpate în grosimea mastoidei
(Processus mastoideus), care comunică cu casa timpanului (Cavitas tympani) prin intermediul
unui coridor îngust numit aditus ad antrum. Mucoasa cavităţilor este în continuitate cu mucoasa
urechii medii (Auris media), fapt ce explică propagarea infecţiilor otice la mastoidă (Processus
mastoideus). Există o cavitate constantă, situată în partea anterosuperioară, numită antrul
mastoidian (Antrum mastoideum), care comunică cu celelalte celule grupate în jurul ei.
La suprafaţă antrul mastoidian (Antrum mastoideum) corespunde unui patrulater
delimitat astfel:
- o verticală la 5 mm posterior de conductul auditiv extern (Meatus acusticus externus);
- o orizontală la 5 mm superior de spina suprameatum Henle;
- 2 drepte paralele cu primele, la 1 cm distanţă de ele, ce delimitează un pătrat cu aria de
1 cm pătrat
Figura 23 Mastoida, secţiune orizontală.

1. Fosa cerebeloasă; 2. Sinus sigmoid; 3. Antrul mastoidian; 4. Aditus ad antrum; 5. Casa timpanului;
6. Timpan; 7. Canal auditiv extern; 8. Celule mastoidiene.
44
Figura 24: Mastoida (după Kamina, 2008).
A. Perete lateral ( cu celule mastoidiene); B. Antrul mastoidian;
1. Proiecţia sinusului sigmoidian; 2. Proiecţia antrului mastoidian; 3. Meatul acustic extern; 4. Nervul
facial; 5. Emisfere cerebrale; 6. Celule antrale superficiale; 7.Celule subantrale superficiale; 8. Celule
apexiene; 9. Celule profunde; 10. Cerebel;
11. Sinusul pietros superior.
Antrul mastoidian (Antrum mastoideum) are 6 pereţi neregulaţi, datorită orificiilor de

deschidere ale celulelor mastoidiene (Cellulae mastoideae):
- Peretele lateral- de abord chirurgical, prezintă superficial câteva celule mastoidiene;
- Peretele medial este în raport cu fosa cerebeloasă (Fossa cerebellaris) şi şanţul
sinusului sigmoidian (Sulcus sinus sigmoidei);
- Peretele superior este format din tegmen tympani;
- Peretele inferior vine în raport cu celulele mastoidiene;
- Peretele anterior prezintă orificiul de deschidere al aditusului sub care corespunde
porţiunii a III-a descendente a canalului facialului (Proeminentia canalis facialis);
- Peretele posterior este în raport cu celulele mastoidiene şi şanţul sinusului sigmoid
(Sulcus sinus sigmoidei).
Restul celulelor mastoidiene se dispun în blocuri aşezate superficial sau profund.
45
Figura 25: Antrul mastoidian – proiecţie.
TUBA AUDITIVĂ ( Tuba auditiva) SAU TROMPA LUI EUSTACHIO

Este un conduct de 3,5-4 cm lungime care leagă casa timpanului (Cavitas tympani) de
rinofaringe (Pars nasalis pharyngis). Prin intermediul ei se realizează egalizarea presiunilor la
nivelul ambelor suprafeţe ale membranei timpanice. Este alcătuită din:
a. un segment osos (Pars ossea), situat posterior, la nivelul stâncii temporalului (Pars
petrosa), în canalul musculotubar (Canalis musculotubaris). Reprezintă 1/3 din
lungimea tubei auditive;
b. un segment fibrocartilaginos (Pars cartilaginea), situat anterior, care se deschide în
rinofaringe (Pars nasalis pharyngis) şi reprezintă 2/3 din lungimea tubei auditive.
La locul de unire al celor 2 segmente se află porţiunea cea mai îngustă a calibrului tubei
auditive numită istm (Isthmus tubae auditivae).
a. o mucoasă (Tunica mucosa) care se continuă cu mucoasa cavităţii timpanice posterior
şi cu cea a rinofaringelui anterior (Pars nasalis pharyngis). La acest nivel ea prezintă
un grup de foliculi limfatici (Noduli lymphoidei) care alcătuiesc amigdala tubară
(Tonsilla tubaria).
Marginea inferioară a tubei auditive este cuprinsă între muşchiul peristafilin extern (M.
tensor veli palatini) şi muşchiul peristafilin intern (M. levator veli palatini), ce au o acţiune
dilatatoare.
Orificiul faringian al tubei auditive (Ostium pharyngeum tubae auditivae) se află situat în
porţiunea mijlocie a peretelui lateral al rinofaringelui (Pars nasalis pharyngis), la egală distanţă,
de circa 1 cm de:
- peretele posterior al faringelui;
46
- bolta palatină (Fornix pharyngis);
- vălul palatin (Velum palatinum);
- coada cornetului inferior (Concha nasalis inferior).
- Posterior de acest orificiu se vede o depresiune numită foseta Rosenmuller (Recessus
pharyngeus).
Obturarea tubei auditive din motive patologice dă naştere la tulburări auditive şi acufene
(zgomote în urechi). Pentru înlăturarea lor se practică, cateterismul tubar şi pomparea de aer sau
diferite soluţii medicamentoase.
PATOLOGIA URECHII MEDII

Urechea medie permite accesul direct al medicului doar asupra peretelui său extern.
A. Examenul fizic obiectiv:
- Otoscopie;
- Examenul tubei auditive - prin rinoscopie posterioară;
- prin insuflare de aer sub presiune în rinofaringe (Politzer);
- prin cateterismul tubei cu sonda Itard.
- Examenul mobilităţii timpanului cu speculul Siesle.
B. Examene paraclinice:
- radiografie;
- tomografie computerizată;
- rezonanţă magnetică nucleară.
C. Examenul funcţional:
- acumetrie fonică;
- acumetrie instrumentală cu diapazoanele;
- audiometrie radioelectrică.
Afecţiunile urechii medii pot fi:
a. congenitale:
- aplazia urechii medii;
- dehiscenţe ale diferiţilor pereţi ai casei timpanului;
- anomalii de formă sau absenţa oscioarelor auzului;
- hipoplazia mastoidei;
- înlocuirea membranei timpanice cu un diafragm osos.
b. dobândite: sunt rezultatul acţiunii diferiţilor agenţi traumatici, infecţioşi, tumorali sau
iatrogeni. Sunt descrise:
47
- perforaţia traumatică a membranei timpanice - tratament miringoplastie cu peliculă de
fibrină;
- hemotimpanul - tratament medicamentos sau timpanotomie;
- traumatisme osiculare - tratament chirurgical;
- fracturile mastoidei;
- otite medii catarale acute şi cronice - tratament cu dezinfecţie nazofaringiană (DNF),
insuflaţii tubare eventual timpanotomie cu drenaj continuu;
- otite medii supurate acute şi cronice - tratament otopansament, DNF, la care se adaugă
când este necesar antibioterapie şi tratament chirurgical;
- otite medii din cursul bolilor infectocontagioase:
- scarlatinoasă;
- rujeolică;
- gripală;
- difterică;
- din parotidita epidemică;
- din tusea convulsivă.
Tratamentul este cel specific bolilor respective însoţit de tratamentul unei otite acute.
- otomastoiditele acute şi cronice, complicaţii ale otitelor medii supurate-tratament
medicamentos şi chirurgical;
- complicaţiile otomastoiditelor:
- osteomielita;
- abcesul extradural;
- labirintita;
- tromboflebita sinusului cavernos şi lateral;
- meningita;
- abcesul cerebelos;
- abcesul cerebral;
- paralizia facială.
Tratamentul este chirurgical, antibioterapic şi antiinflamator.
- tumorile urechii medii: sunt foarte rar întâlnite:
a. benigne: osteoame, fibroame, hemangioame, glomus jugular;
b. maligne: carcinom, sarcom.
Tratamentul este chirurgical, radioterapic sau chimioterapic.
48
URECHEA INTERNĂ (Auris interna)
Reprezintă al treilea compartiment al urechii (Auris) la nivelul căruia se găsesc
formaţiuni specializate în realizarea funcţiei auditive şi a echilibrului, ce alcătuiesc organul
acustico-vestibular (Organum vestibulocochleare).
Este formată dintr-o serie de cavităţi săpate în grosimea stâncii temporalului (Pars
petrosa) ce împreună formează labirintul osos (Labyrinthus osseus), în interiorul căruia se află
labirintul membranos (Labyrinthus membranaceus).
EMBRIOLOGIE
La embrionul de 3 săptămâni celulele mastoidiene din dreptul arcului branhial I formează
placoda otică. Aceasta se invaginează formând foseta auditivă ce se transformă în vezicula
auditivă sau otocist.
În săptămâna a V-a otocistul se alungeşte în sens dorsoventral. Ventral se formează
cohleea, dorsal canalele semicirculare, iar în porţiunea intermediară utricula şi sacula. Toate
aceste formaţiuni alcătuiesc în săptămâna a VI-a labirintul membranos.
În mezodermul din jurul labirintului membranos se diferenţiază o membrană fibroasă în
care apar centrii de condrificare, formând capsula otică. Există un centru pentru cohlee şi altul
pentru vestibul, linia lor de sudură fiind indicată de canalul nervului facial. Osificarea de tip
encondral a labirintului are loc în luna a V-a când urechea internă va ajunge la forma sa
definitivă (Andronescu).
LABIRINTUL OSOS (labyrinthus osseus)

Este alcătuit din 3 părţi:
A. Melcul osos (Cochlea) situat anterior;
B. Vestibulul osos (Vestibulum) situat mijlociu;
C. Canalele semicirculare osoase (Canales semicirculares) situate posterosuperior.
A. MELCUL OSOS (COCHLEA)

Are aspectul unui tub cu pereţi duri, ce se roteşte de două ori şi jumătate în jurul unei
formaţiuni osoase centrale numită columelă sau modiol (Modiolus cochleae).
Baza (basis cochleae) mai groasă, priveşte medial, iar vârful (Cupula cochlea) este
îndreptat anterolateral şi corespunde promontoriului (Promontorium) de pe peretele medial
(Paries labyrinthicus) al casei timpanului (Cavitas tympani).
49
Figura 26: Melcul osos.
1. Vârful melcului; 2. Lamina modioli; 3. Hamulus; 4. Helicotrema; 5. Lama spirală; 6. Columelă; 7.
Tractus spiralis foraminosus.
Figura 27: Labirintul osos (după Frank H. Netter, 2003).

1, 2, 3. Fosete: semiovală, cohleară, emisferică; 4. Helicotrema; 5. Hamulus; 6. Lama vestibulară; 7.
Lama spirală; 8. Rampa timpanică; 9. Fereastra rotundă; 10. Deschiderea apeductului vestibular; 11,
12, 13. Canele semicirculare: posterioare, laterale, anterioare.
50
Figura 28: Melcul osos (secţiune).
1. Lamă de contur; 2. Lamă spirală osoasă; 3. Columelă; 4. Canale eferente; 5. Canal Rosenthal; 6.
Canale aferente.
Figura 29: Nervul acusticovestibular (după Frank H. Netter, 2003).

1. Nervul vestibular, porţiunea superioară; 2. Utricula; 3. Canale semicirculare membranoase
anterioare; 4. Orificiul ampular anterior; 5. Orificiul ampular lateral; 6. Canal semicircular comun; 7.
Canale semicirculare laterale; 8. Canale semicirculare posterioare; 9. Orificiul ampular posterior; 10.
Canalul endolimfatic; 11. Sacula; 12. Nervul vestibular, porţiunea inferioră; 13. Ganglionul vestibular;
14. Nervul vestibular; 15. Nervul vestibulocohlear; 16. Nervul cohlerar; 17. Canalul cohlear.
51
Columela (Modiolus cochleae) reprezintă partea centrală a cochleei şi are forma unui
con. Baza (Basis modioli) este perforată de mici orificii (Tractus spinalis foraminosus) prin care
pătrund ramurile nervului acustic (N. cochlearis) intrând în nişte canalicule subţiri, paralele cu
axul modiolului numite canale longitudinale (Canales longitudinales modioli). Aceste canale se
deschid într-un canal spiralar (Canalis spirali modioli), dispus în vecinătatea suprafeţei
modiolului, numit şi canal Rosenthal, care conţine ganglionul Corti (Ganglion spirale cochleae).
Vârful modiolului se termină printr-o lamă osoasă numită “ lamina modioli” şi nu atinge
vârful melcului (Cupula cochleae).
Figura 30: Canalul Rosenthal.

1. Lamă de contur; 2. Canal Rosenthal; 3. Canal aferent; 4. Originea canalului eferent; 5. Canal eferent;
6. Lamela posterioară a lamei spirale; 7. Lamela anterioară a lamei spirale.
Canalul spiral al melcului (Canalis spiralis cochleae) este un tub osos care se încolăceşte
în jurul axului reprezentat de modiol. La nivelul vârfului melcului (Cupula cochleae) se termină
într-un fund de sac. Canalul spiral este incomplet subdivizat de o lamă osoasă numită lama
spirală (Lamina spiralis ossea) ce se prinde pe modiol, dar nu atinge peretele lateral al canalului.
Compartimentul aflat înspre baza melcului (Basis cochleae) se numeşte rampa timpanică
(Scala tympani), iar cel situat spre vârful melcului (Cupula cochleae) rampă vestibulară (Scala
vestibuli).
52
Figura 31: Rampa timpanică.
1. Lamă de contur; 2. Rampă vestibulară; 3. Canal cohlear; 4. Membrana Reissner; 5. Lamă spirală; 6.
Ganglion Corti; 7. Nerv cohlear; 8. Rampa timpanică; 9. Membrana bazilară; 10. Ligamentul spiral.
Figura 32: Rampa timpanică (după Frank H. Netter, 2003).

1. Rampa vestibulară; 2. Membrana vestibulară Reissner; 3. Canal cohlear; 4. Ligamentul spiral; 5.
Membrana tectoria; 6. Ganglionul spiral Corti; 7. Membrana bazilară; 8. Lamă de contur; 9. Celule
ciliate auditive externe; 10. Celule de susţinere; 11. Celule auditive interne; 12. Nervul cohlear; 13.
Rampa timpanică;14. Ganglionul Corti; 15. Modiol; 16. Ramura nervului cohlear; 17. Lama spirală.
53
Figura 33: Rampa timpanică.
1. Membrana Reissner; 2. Membrana tectoria; 3. Limbul lamei spirale; 4. Lama spirală; 5. Ganglionul
Corti; 6. Tunelul Corti; 7. Membrana bazilară; 8. Lamă de contur; 9. Ligamentul spiral.
Lama spirală (Lamina spiralis ossea) este alcătuită din două lamele subţiri, suprapuse -
lamela timpanică (Lamella tympanica) şi lamela vestibulară (Lamella vestibularis), între care se
găseşte canalul spiral al modiolului (Canalis spiralis modioli) Rosenthal.
La nivelul vârfului lama spirală se termină printr-un cârlig (Hamulus laminae spiralis).
Între acesta şi lamina modioli rămâne un spaţiu numit helicotremă (Helicotrema) prin care rampa
timpanică (Scala tympani) comunică cu rampa vestibulară (Scala vestibuli).
B. VESTIBULUL OSOS (VESTIBULUM)

Este o cavitate ovalară mică situată posterior de melcul osos (Cochlea), între fereastra
ovală (Fenestra vestibuli) şi baza conductului auditiv intern (Meatus acusticus internus). De la
nivelul lui se desprind cele 3 canale semicirculare osoase (Canales semicirculares).
Vestibulul osos (Vestibulum) are 6 pereţi:
I. Peretele medial prezintă:

- o proeminenţă numită piramida vestibulului (Pyramis vestibuli);
- o creastă oblică, creasta vestibulului (Crista vestibuli);
- orificiul intern al apeductului vestibulului (Apertura interna canaliculi vestibuli);
- foseta emisferică (Recessus sphericus);
- foseta semiovoidă (Recessus ellipticus);
- foseta cohleară (Recessus cochlearis).
Proeminenţa şi fosetele prezintă zone perforate de multiple orificii numite pete ciuruite
(Maculae cribrosae) pe unde trec spre conductul auditiv intern (Meatus acusticus internus)
filetele nervoase ale nervului vestibular (N. vestibularis).
54
II. Peretele lateral prezintă:
- orificiul ampular al canalului semicircular lateral (Canalis semicircularis lateralis);
- orificiul neampular al canalului semicircular lateral.
III. Peretele superior prezintă:

- orificiul ampular al canalului semicircular anterior (Canalis semicircularis anterior);
- orificiul comun neampular al canalului semicircular anterior cu canalul semicircular
posterior (Canalis semicircularis posterior).
IV. Peretele inferior prezintă:

- fereastra ovală (Fenestra vestibuli) astupată de baza scăriţei (Basis stapedis);
- orificiul vestibular al melcului (Apertura interna canaliculi cochleae).
V. Peretele anterior, scurt, este în raport cu prima porţiune a canalului facialului
(Canalis n. facialis) şi cu melcul (Cochlea).
VI. Peretele posterior prezintă:

- orificiul ampular al canalului semicircular posterior (Canalis semicircularis posterior).
Figura 34: Vestibulul osos.

1. Ampular anterior; 2. Neampular comun anterior + posterior; 3. Ampular posterior; 4. Ampular
lateral; 5. Neampular lateral; 6. Piramida vestibulului; 7. Creasta; 8. Foseta semiovoidă; 9. Foseta
hemisferică; 10. Foseta cohleară; 11. Orificiul vestibular al melcului; 12. Foseta ovală.
C. CANALELE SEMICIRCULARE OSOASE (CANALES SEMICIRCULARES)

55
Anterior, posterior şi lateral sunt nişte tuburi cilindrice recurbate, în formă de potcoavă
sau semicerc, ce se deschid în vestibulul osos (Vestibulum).
Fiecare canal este format dintr-un braţ:
- ampular (Ampulla ossea) ce prezintă o dilataţie;
- neampular (Crus osseum simplex).
Cele 3 canale semicirculare comunică cu vestibulul numai prin 5 orificii deoarece canalul
semicircular anterior şi canalul semicircular posterior fuzionează la nivelul braţelor neampulare
(Crus osseum commune).
Denumirea de anterior, posterior şi lateral este mai mult didactică deoarece planurile de
aşezare sunt rotate cu 45 de grade faţă de planurile fundamentale de orientare.
Labirintul membranos (Labyrinthus membranaceus) este alcătuit din tuburi şi cavităţi
epiteliomembranoase ce se găsesc în interiorul labirintului osos (Labyrinthus osseus).
Datorită diferenţelor de dimensiuni dintre cele două formaţiuni între ele apare un spaţiu
numit perilimfatic (Spatium perilymphaticum) umplut cu un lichid clar, perilimfa (Perilympha).
Lumenul labirintului membranos, complet închis, este plin cu un alt lichid, endolimfa
(Endolympha) ce are o densitate de 2,9 ori mai mare decât a apei.
A. Melcul membranos (Ductus cochlearis)

Conţine formaţiuni specializate în receptarea senzaţiilor auditive. El ocupă parţial
interiorul melcului osos (cochlea) şi are o formă triunghiulară pe secţiune. Prezintă 3 pereţi:
- Peretele extern (Paries externus) - format de ligamentul spiral (Ligamentum spirale), o
îngroşare a periostului canalului spiral osos (Canalis spiralis cochleae);
- Peretele timpanic - format de membrana spirală (Membrana spiralis), ce continuă
lama spirală osoasă (Lamina spiralis ossea) până la nivelul peretelui extern (Paries
externus). Separă melcul membranos (Ductus cochlearis) de rampa timpanică (Scala
tympani);
- Peretele vestibular - format de membrana vestibulară (Membrana vestibularis)
Reissner, întinsă de la lama spirală până la extemitatea ligamentului spiral. Separă
melcul membranos (Ductus cochlearis) de rampa vestibulară (Scala vestibuli).
56
Figura 35: Vestibulul membranos.
1. Sac endolimfatic; 2. Canal endolimfatic; 3. Canal cohlear; 4. Sacula; 5. Canal reuniens Hensen; 6,
Utricula; 7. Canale semicirculare.
Figura 36: Endolimfa şi perilimfa (după Frank H. Netter, 2003).

1. Ampula; 2. Dura mater; 3. Sac endolimfatic; 4. Canal endolimfatic; 5. Utricula; 6. Saculă; 7.
Helicotremă; 8. Canal reuniens Hensen; 9. Rampa vestibulară; 10. Canal cohlear; 11. Labirint; 12.
Vestibulul; 13. Tuba auditivă; 14. Fereastra rotundă cu o membrană, numită timpan secundar; 15.
Membrana timpanică; 16. Ombilicul; 17. Conductul auditiv extern; 18. Casa timpanului; 19. Ciocanul;
20. Casa timpanului; 21. Capul ciocanului 22. Nicovala 23. Scăriţa în fereastra ovală; 24.Labirinte; 25.
Canale semicirculare laterale; 26. Ramură comună; 27. Canale semicirculare posterioare; 28. Canale
semicirculare anterioare.
57
Partea vestibulară a melcului, aproape de extremitatea sa inferioară este în legătură cu
sacula (Sacculus) printr-un canal îngust, de multe ori obliterat canalul reuniens (Ductus reuniens)
HENSEN. În interiorul canalului cohlear, lângă inserţia membranei vestibulare periostul lamei
spirale osoase se îngroaşe constituind limbul lamei spirale (Limbus spiralis). La acest nivel apar
o serie de proeminenţe numite dinţi auditivi (Dentes acustici).
Suprafaţa interioară a pereţilor canalului cohlear este tapetată de un epiteliu continuu,
unistratificat, care în porţiunea medială a limbului lamei spirale (Limbus spiralis) suferă
modificări profunde dând naştere organului lui Corti (Organum spirale). Organul lui Corti
(Organum spirale) reprezintă porţiunea esenţială a aparatului auditiv la nivelul căreia are loc
receptarea excitaţiilor auditive şi transformarea lor în influx nervos. Este alcătuit din celule
senzoriale şi celule de susţinere. Aproximativ în zona sa mijlocie se află o arcadă alcătuită din
două celule de susţinere modificate numite „stâlpi”. Ele sunt unite la vârf şi îndepărtate la nivelul
bazei. Prin juxtapunerea arcadelor ia naştere tunelul lui Corti, încolăcit şi el ca membrana spirală,
pe care se sprijină. De ambele părţi ale arcadei se găsesc alte celule de susţinere. Cele situate
lateral au aspect fusiform, sunt dispuse pe 3-4 rânduri şi se numesc celulele Deiters. Lateral şi
medial de stâlpi se mai găsesc şi celule de tranziţie numite celule Claudius.
Printre celulele de susţinere se fixează celulele senzoriale auditive sau ciliate. Ele sunt de
talie mică, nu ating membrana spirală ci se sprijină pe celulele de susţinere.
Extremitatea lor superficială, plană este acoperită de o placă cuticulară de pe care emerg
o serie de cili. Topografic se descriu:
- celule auditive interne, situate într-un singur rând, pe partea medială a stâlpilor interni;
- celule auditive externe dispuse pe partea laterală a stâlpilor externi în:
a. 3 rânduri paralele la nivelul spirei bazale;
b. 4 rânduri în spira mijlocie;
c. 5 rânduri, din care ultimul discontinuu în spira vârfului.
Peste extremitatea liberă a componentelor organului lui CORTI (Organum spirale) se
aplică membrana reticulară (Membrana reticularis) care este străpunsă de cilii epiteliului
senzorial. Mai la distanţă în endolimfă, se află membrana lui CORTI sau membrana tectoria
(Membrana tectoria), a cărei extremitate fixă aderă de limbul spiral.
58
Figura 37: Tunelul lui Corti.
1. Membrana tectoria; 2. Celule ciliate auditive interne; 3. Celule Claudius interne; 4. Dinţi auditivi; 5.
Limbul lamei spirale;6. Epiteliul şanţului spiral intern 7. Lama spirală; 8. Ganglionul Corti; 9. Nerv
cohlear; 10. Membrana bazilară; 11. Stâlpul tunelului Corti; 12. Celule de susţinere Deiters; 13. Celule
Claudius externe; 14. Membrana reticulară; 15. Celule ciliate auditive externe.
Figura 38: Organul spiral Cort (după Kamina, 2008).

1. Epiteliul şanţului spiral intern; 2. Membrana tectoria; 3. Celule ciliate auditive interne; 4. Celule
Claudius interne; 5. Tunel intern; 6. Celule externe; 7. Celule ciliate auditive externe; 8. Tunel extern; 9.
Lamă spirală; 10. Strii vasculare; 11. Vas proeminent; 12. Epiteliul şanţului spiral extern; 13. Celule de
susţinere externe; 14. Ligamentul spiral; 15. Celule auditive externe ( pe partea laterală a stâlpilor
externi); 16. Celule de susţinere externe; 17. Stâlpul tunelului; 18. Membrana bazilară; 19. Arteră; 20.
Celule de susţinere interne; 21. Celule auditive interne; 22. Fibre ale nervului cohlear; 23. Lama spirală
osoasă; 24. Limbul lamei timpanice; 25. Celule de susţinere interne; 26. Limbul lamei vestibulare.
59
- Nervii senzoriali care conduc influxurile culese de la celulele senzoriale aparţin
nervului cohlear (N. cochlearis). Ganglionul anexat acestui nerv este ganglinul lui
Corti (Ganglion spiralae cochleae) ce se găseşte în canalul spiral (Canalis spiralis
modioli) Rosenthal. El conţine în mare majoritate celule nervoase bipolare.
Prelungirile periferice ale acestora abordează celulele senzoriale ale organului Corti
(Organum spirale). Prelungirile centrale părăsesc modiolul şi se unesc formând nervul
auditiv (N. cochlearis) ce părăseşte urechea internă (Auris interna) prin canalul auditiv
intern (Meatus acusticus internus).
B. Vestibulul membranos (Labyrinthus vestibularis)

Împreună cu canalele semicirculare membranoase (Ductus semicircularis) conţine
receptori specializaţi în realizarea funcţiei de echilibru. Este alcătuit din două vezicule: utricula
(Utriculus) şi sacula (Sacculus) care comunică între ele prin intermediul canalului endolimfatic
(Ductus endolymphaticus).
Între pereţii osoşi şi cei membranoşi ai vestibulului se află un spaţiu septat de formaţiuni
conjunctive umplut cu perilimfă (Perilympha). Interiorul veziculelor şi canalelor conţine
endolimfă (Endolympha).
Figura 39: Nervul acusticovestibular.

1. Ganglionul lui Corti; 2. Porţiune vestibulară a canalului cohlear; 3. Ramura inferioară (nervul
sacular); 4. Ganglionul Boettcher; ); 8. Ramura superioară ( nervul utricular-5; nervul ampular
superior-6, nervul ampular lateral-7); 9. Ramura posterioară (nervul ampular posterior); 10.
Ganglionul lui Scarpa; 11. Nervul vestibular; 12. Nervul acustic.
Utricula (Utriculus) se găseşte lipită de peretele medial al vestibulului osos (Vestibulum),

la nivelul fosetei semiovoide (Recessus ellipticus). În zona corespunzătoare acestei aderenţe se
60
găseşte o proeminenţă cu structură senzorială, aşezată în plan orizontal, numită „macula
utriculi”, unde se termină filete din nervul vestibular (N. vestibularis).
Din utriculă (Utriculus) pleacă cele 3 canale semicirculare membranoase (Ductus
semicirculares).
Sacula (Sacculus) este o veziculă mai mică, ce aderă de foseta emisferică (Recessus
sphericus). Prezintă şi ea o proeminenţă cu structură senzorială, aşezată în plan vertical numită
“macula sacculi” (Macula sacculi). Sacula (Sacculus) este în legătură cu canalul cohlear, prin
„canalul reuniens” (Ductus reuniens) Hensen.
Suprafeţele receptoare din utriculă (Utriculus) şi saculă (Sacculus) poartă numele de pete
sau macule (Maculae). Sunt formate dintr-un epiteliu înalt şi o membrană otolitică (Membrana
statoconiorum).
Epiteliul este format din celule de susţinere şi celule senzoriale care nu ating membrana
bazală şi sunt prevăzute cu cili. Aceşti cili sunt rigizi şi străbat cuticula care acoperă suprafaţa
liberă a epiteliului pătrunzând în membrana otolitică (Membrana statoconiorum).
Celulele senzoriale sunt cuprinse într-o reţea de neurofibrile care conduce influxul nervos
spre nervul vestibular (N. vestibularis).
Membrana otolitică (Membrana statoconiorum) este o pătură gelatinoasă formată din
mucusul secretat de celulele maculare. În porţiunea ei superficială se găsesc numeroase
concreţiuni dure, de natură calcaroasă, numite otolite (Statoconium). Datorită faptului că au o
greutate specifică ridicată, ele exercită o acţiune de presiune sau de tracţiune asupra cililor în
funcţie de modificarea poziţiei capului. Astfel “macula utriculi” situată orizontal va fi
impresionată prin presiune, iar “macula sacculi” situată vertical va fi impresionată prin tracţiune.
C. Canalele semicirculare membranoase (Ductus semicirculares)

Urmează dispoziţia canalelor osoase având un calibru mai mic. Aderă prin convexitatea
lor de marginea cea mai lungă a semicercului osos.
Suprafaţa receptoare se găseşte la nivelul porţiunii ampulare (Ampulla membranacea) şi
poartă numele de creastă ampulară (Crista ampullaris). Ea este situată perpendicular pe planul
canalului respectiv şi are o structură asemănătoare cu cea a maculelor.
Epiteliul este alcătuit din celule de susţinere şi celule senzoriale prevăzute cu cili mai
lungi şi mai groşi.
Cupula ampulară (Cupula ampullaris) este o formaţiune gelatinoasă, analogă cu
membrana otolitică (Membrana statoconiorum) ce se aşează deasupra crestei ampulare (Crista
ampularis) ca o căciulă. Are aceeaşi greutate specifică cu endolimfa înconjurătoare şi este
străbătută radiar de la bază spre vârf de nişte canale fine în care pătrund cilii celulelor senzoriale.
61
Suprafeţele receptoare răspund la rotirea capului. Prin această mişcare endolimfa dă un
impuls cupulei ampulare care impresionează astfel cilii acelui canal semicircular aflat în planul
în care se produce rotaţia.
- Nervii senzoriali care conduc impulsurile receptate aparţin nervului vestibular (N.
vestibularis). Ganglionul anexat acestui nerv este ganglionul lui SCARPA (Ganglion
vestibulare) situat în conductul auditiv intern (Meatus acusticus internus) şi alcătuit
din celule bipolare. Prelungirea lor periferică merge la celulele senzoriale, iar
prelungirile centrale se alătură alcătuind nervul vestibular (N. vestibularis).
Macroscopic nervul vestibular (N. vestibularis) este alcătuit din două ramuri:
1. Ramura superioară (Pars superior) formată din:
- n. utricular (N. utricularis);
- n. ampular anterior (N. ampullaris anterior);
- n. utriculoampular (N. utriculoampullaris);
- n. ampular lateral (N. ampullaris lateralis).
2. Ramura inferioară (Pars inferior) formată din:
- n. ampular posterior (N. ampullaris posterior);
- n. sacular (N. saccularis).
VASCULARIZAŢIA URECHII INTERNE

- Arterială:
- a. labirintică (A. labyrinthi) din artera cerebeloasă anterioară inferioară (A. inferior
anterior cerebelli).
- Venoasă: venele colectează în sinusul pietros superior (Sinus petrosus superior) şi în
vena jugulară internă (V. jugularis interna).
- Limfatică: comunică cu spaţiul subarahnoidian.
PATOLOGIA URECHII INTERNE

Urechea internă nu permite accesul direct al medicului.
Metodele de investigare:
A. Examene paraclinice:
- radiografie;
- tomografie computerizată;
- rezonanţă magnetică nucleară.
B. Examenul funcţional al:

- funcţiei auditive:
62
- acumetrie fonică;
- acumetrie instrumentală cu diapazoane;
- audiometrie.
- funcţiei de echilibru prin probe labirintice:
1. spontane:
- vertij;
- nistagmus;
- tulburări segmentare motorii;
- deviaţii segmentare locomotorii;
- tulburări de echilibru.
2. provocate
- proba calorică;
- proba rotatorie;
- electronistagmografia.
Afecţiunile urechii interne pot fi:
a) congenitale, foarte rare, se asociază în general cu malformaţiile celorlalte
compartimente ale urechii, precum şi cu cele ale altor organe. Ele pot interesa labirintul în
totalitate sau parţial cu surditate de percepţie definitivă bilaterală, urmată de mutitate, în acest
caz labirintul vestibular fiind intact;
b) dobândite - urmare a acţiunii diverşilor factori traumatici, toxinfecţioşi, tumorali:
- comoţia labirintului – tratament - repaus, calmante;
- fracturile labirintului - tratament-repaus, antibioterapie, antiinflamatoare;
- trauma sonoră - un traumatism sonor cronic ce duce până la surditate definitivă-
tratament profilactic;
- labirintitele acute sau cronice. Apar în general ca urmare a unui proces infecţios
otomastoidian. Tratamentul este cel al afecţiunii iniţiale;
- sindromul MENIERE caracterizat prin:
- vertij;
- pierderea echilibrului;
- acufene;
- surditate în timpul crizei;
- tulburări neurovegetative.
Beneficiază de tratament medicamentos.
- labirintotoxicoze după administrare de substanţe toxice: streptomicină, neomicină,
chinină;
63
- sindroame acusticovestibulare toxice în: saturnism, tabagism, alcoolism, diabet,
mixedem, avitaminoze;
- sindroame vestibulare vegetative:răul de mare, de avion, de maşină;
- surditatea brusc instalată, de natură vasculară;
Beneficiază de tratament cu vasodilatatoare şi vitamine.
- presbiacuzie;
- sindroame acusticovestibulare infectocontagioase în TBC, difterie, malarie, febră
tifoidă;
- neurinomul de acustic- tumoră unică, unilaterală, benignă, localizată la nivelul
unghiului pontocerebelos-tratament chirurgical;
- surdomutitatea;
CALEA AUDITIVĂ
Este o cale senzorială alcătuită din succesiunea a 3 neuroni ce pleacă de la nivelul urechii
interne unde sunt captate influxurile auditive produse de vibraţiile sonore ale mediului extern şi
care ajung la nivelul cortexului cohlear unde are loc interpretarea şi analiza senzaţiilor auditive.
Primul neuron (protoneuronul) este reprezentat de celula bipolară situată în ganglionul
spiral Corti din canalul spiral Rosenthal al columelei. Dendritele protoneuronului fac sinapsă cu
celulele senzoriale ale organului lui Corti. Axonii protoneuronului străbat conductul auditiv
intern şi se grupează pentru a forma nervul cohlear (componentă a nervului vestibulocohlear) ce
se termină în trunchi.
Al 2-lea neuron (deutoneuronul) se găseşte în nucleii cohleari anterior şi posterior al
trunchiului cerebral, nivel de la care pleacă mai multe contingente de fibre:
a. fibre provenind din nucleul cohlear anterior ce se încrucişează pe linia mediană la
nivelul corpului trapezoid, trec de partea opusă şi îşi continuă traiectul ascendent prin
trunchiul cerebral devenind lemnisc lateral (panglica lui Reil laterală);
b. fibre provenind din nucleul cohlear posterior ce se împart în două:
b1) o jumătate din fibre rămân de aceeaşi parte şi urcă în trunchiul cerebral sub forma
lemniscului lateral şi
b2) o jumătate formează la nivelul planşeului ventriculului IV striile medulare (acustice)
care trec de partea opusă şi intră în componenţa lemniscului lateral de partea opusă.
Se desprinde concluzia că în cadrul trunchiului cerebral ansamblul de fibre formează în
plan orizontal corpul trapezoid ce conţine o serie de nuclei ce pot constitui relee accesorii. De la
nivelul corpului trapezoid fibrele urcă pe calea celor două lemniscuri laterale, se distribuie parţial
64
coliculilor inferiori ca ulterior să ajungă prin braţele conjunctivale inferioare la corpul geniculat
medial de partea respectivă.
Al 3-lea neuron este situat la nivelul corpului geniculat medial. Axonii lui constituie
fibrele talamocorticale ce se termină la nivelul girusului T1 în ariile 41 (primară) 42
(psihosenzorială) şi aria 22 cu rol gnozic (prelucrarea integrativă şi interpretativă a sunetelor).
Figura 40: Calea auditivă.

1. Corp geniculat medial; 2. Lemnisc lateral, 3. Nucleul cohlear posterior, 4. Nucleul cohlear anterior; 5.
Nerv cohlear; protoneuron (ganglion Corti); 7. Celule senzoriale; 8. Conduct auditiv intern; 9. Strii
medulare; 10. Corp trapezoid; 11. Al treilea neuron.
CALEA VESTIBULARĂ
Vehiculează informaţiile referitoare la orientarea în spaţiu, stabilizarea privirii şi
corectarea poziţiei corpului, informaţii recepţionate la nivelul aparatului vestibular localizat în
urechea internă.
Primul neuron (protoneuronul) este situat în ganglinul lui Scarpa anexat ramurii
vestibulare a nervului VIII. Dendritele sale fac sinapsă cu celulele senzoriale, iar axonii formează
ramura vestibulară a nervului acusticovestibular care străbate conductul auditiv intern şi pătrunde
în trunchi unde face sinapsă cu cel de-al doilea neuron situat în nucleii vestibulari Schwalbe,
Deiters şi Bechterew de la nivelul ventriculului IV. Axonii deutoneuronilor se grupează în mai
multe tracturi ce realizează legături cu cerebelul, nucleii oculomotori şi măduva spinării. Există
65
şi fibre ascendente care pe calea fasciculului longitudinal medial merg la talamus şi de aici spre
cortex la girusul T1.
Figura 41. Calea vestibulară.

1. Nervul oculomotor; 2. Celule senzoriale; 3. Protoneuronul (ganglionul lui Scarpa); 4. Nervul
vestibular; 5. Deutoneuronul (nucleul Schwalbe, Deiters şi Bechterew); 6. Cerebel (nucleul
acoperişului); 7. Măduva spinării; 8. Fasciculul vestibulospinal; 9. Fasciculul longitudinal medial; 10.
Talamus; 11. Cortex (T1).
66
TESTE – Analizatorul acusticovestibular
IZABELLA ŞARGAN
AUREL BĂCEAN
HORIA PRUNDEANU
51. Celulele de susţinere externe de la nivelul organului Corti cu aspect fusiform sunt
reprezentate de:
A. Celulele Deiters
B. Celulele Hensen
C. Celulele Claudius
D. Celulele bazale
E. Celulele senzoriale
52. Celulele Hensen de la nivelul organului Corti:

53. Celulele Claudius de la nivelul organului Corti:


A. Se inseră cu o extremitate pe columelă
B. Este o structură conjunctivă cu multe celule
C. Este o structură conjuntivă acelulară
D. Are un aspect omogen
E. Este prevăzută cu puţine fibre fine
55. Creasta ampulară:

A. Este alcătuită dintr-un epiteliu columnar
B. Are o structură asemănătoare cu cea a maculei vestibulare
C. Are o structură complet diferită de cea a maculei vestibulare
D. Are un epiteliu alcătuit din 3 tipuri celulare
E. Are un epiteliu alcătuit din 4 tipuri celulare
56. Macula vestibulară:

A. Are o structură asemănătoare cu cea a crestei ampulare
B. Are o structură complet diferită de cea a crestei ampulare
C. Are un ax conjuntivovascular proeminent
D. Are un ax conjunctivovascular care nu este proeminent
67
E. Nu are ax conjunctivovascular
57. Urechea externă:

A. Este alcătuită din 2 segmente
B. Este alcătuită din 3 segmente
C. Conţine organe specializate în realizarea funcţiei de echilibru
D. Dirijează undele sonore spre membrana timpanică
E. Este alcătuită din pavilionul urechii şi conductul auditiv intern
58. Pavilionul urechii:

A. Se dezvoltă pe seama a 3 muguri ectomezodermici
B. Se dezvoltă pe seama a 6 muguri ectomezodermici
C. Apare ca o invaginaţie formată de mezoderm
D. Apare ca o invaginaţie formată de ectoderm
E. Dă naştere conductului primitiv
59.Conductul auditiv extern:

A. Apare ca o invaginaţie formată de mezoderm
B. Apare ca o invaginaţie formată de ectoderm
C. Se dezvoltă pe seama a 3 muguri
D. Se formează prin invaginarea placodei otice
E. Se alungeşte în sens dorsoventral formând cohleea
60. Pavilionul urechii:

A. Este îndreptat dinapoi înainte
B. Este îndreptat dinainte înapoi
C. Are direcţie dinafară-înauntru
D. Are direcţie dinauntru în afară
E. Are un aspect reniform
61. Pavilionul urechii prezintă:

A. O faţă anteromedială
B. O faţă posterolaterală
C. O faţă anterolaterală
D. O faţă posteromedială
E. O circumferinţă
62. Helixul:
A. Se găseşte în aria circumscrisă de antehelix
B. Prezintă un punct superior numit vârful urechii
C. Începe superior prin 2 rădăcini
D. Este o proeminenţă triunghiulară situată anterior de concă
E. Porneşte printr-o rădăcină de la nivelul concăi
63. Tuberculul auricular se găseşte la nivelul:

A. Tragusului
B. Antitragusului
C. Helixului
D. Antehelixului
E. Conductului auditiv extern
68
64. Antehelixul:
A. Se găseşte în aria circumscrisă de helix
B. Prezintă tuberculul auricular
C. Este o mică proeminenţă situată posterior de tragus
D. Începe superior prin 2 rădăcini
E. Se termină inferior în dreptul tragusului
65. Tragusul:
A. Este despărţit de antitragus prin incizura intertragică
B. Începe superior prin 2 rădăcini
C. Formează porţiunea posterioară a circumferinţei
D. Este o porţiune triunghiulară aplatizată
E. Este situat anterior de concă
66. Antitragusul este situat:

A. Anterior de tragus
B. Posterior de tragus
C. Inferior de antehelix
D. Superior de antehelix
E. La nivelul vârfului urechii
67. Circumferinţa pavilionului urechii este formată:

A. Posterior de tragus
B. Superior de helix
C. Superior de lobulul urechii
D. Posterior de helix
E. Inferior de lobulul urechii
68. Ligamentele extrinseci de la nivelul pavilionului urechii se inseră astfel:

A. Ligamentul anterior pe procesul frontal
B. Ligamentul anterior pe procesul mastoidian
C. Ligamentul posterior pe procesul zigomatic
D. Ligamentul posterior pe procesul mastoidian
E. Ligamentul superior pe aponevroza epicraniană, porţiunea temporală
69. Muşchii extrinseci ai pavilionului urechii sunt reprezentaţi de:

A. Muşchiul tragusului
B. Muşchiul auricular posterior
C. Muşchiul auricular superior
D. Muşchiul transvers
E. Muşchiul oblic
70. Muşchii intrinseci ai pavilionului urechii sunt reprezentaţi de:

A. Muşchiul tragusului
B. Muşchiul auricular posterior
C. Muşchiul auricular superior
D. Muşchiul transvers
E. Muşchiul oblic
71. Conductul auditiv extern:

A. Se întinde între orificiul extern şi peretele lateral al urechii medii
B. Se întinde între orificiul extern şi peretele lateral al urechii interne
69
C. Are o direcţie oblică dinafară-înăuntru
D. Prezintă un traiect ondulat
E. Prezintă un traiect drept
72. Conductul auditiv extern prezintă:

A. O curbură în plan vertical
B. 3 curburi în plan vertical
C. O curbură în plan orizontal
D. 3 curburi în plan orizontal
E. Un calibru neuniform
73. Conductul auditiv extern are raporturi:

A. Anterior cu articulaţia temporomandibulară
B. Anterior cu procesul mastoidian
C. Posterior cu glanda parotidă
D. Inferior cu etajul mijlociu al endobazei
E. Superior cu glanda parotidă
74. Etajul mijlociu al endobazei este situat faţă conductul auditiv extern:
A. Anterior
B. Posterior
C. Superior
D. Inferior
E. Lateral
75. Peretele posterosuperior al conductului auditiv extern este format dintr-un:

A. Jgheab cartilaginos
B. Cartilaj hialin
C. Jgheab osos
D. Sept conjunctiv
E. Jgheab fibros
76. Porţiunea osoasă a conductului auditiv extern:

A. Este situată medial
B. Este situată lateral
C. Lipseşte la nou născut
D. Rezultă din unirea unui jgheab fibros cu unul cartilaginos
E. Este alcătuită anterior de un fragment din scuama temporalului
77. Şanţul timpanal:

A. Este săpat pe extremitatea medială a conductului auditiv extern
B. Este săpat pe extremitatea laterală a conductului auditiv extern
C. Dă inserţie timpanului
D. Este situat în porţiunea fibrocartilaginoasă a conductului auditiv extern
E. Este situat în porţiunea osoasă a conductului auditiv extern
78. Pielea de la nivelul conductului auditiv extern:

A. Se subţiază înspre partea laterală a conductului
B. Se subţiază înspre partea medială a conductului
C. Este prevăzută cu pori fini
D. Nu are pori
E. Este prevăzută cu glande sebacee
70
79. Vascularizaţia arterială a urechii externe este asigurată de:
A. Artera labirintică
B. Ramuri auriculare din artera temporală superficială
C. Artera auriculară profundă
D. Artera timpanică superioară
E. Artera timpanică inferioară
80. Venele de la nivelul urechii externe:

A. Se varsă în vena jugulară externă
B. Se varsă în vena jugulară internă
C. Colectează în sinusul pietros superior
D. Colectează în sinusul pietros inferior
E. Comunică cu spaţiul subarahnoidian
81. Circulaţia limfatică de la nivelul urechii externe:

A. Colectează în nodurile limfatice parotidiene
B. Drenează în nodurile limfatice retrofaringiene
C. Colectează în nodurile limfatice retroauriculare
D. Colectează în nodurile limfatice cervicale profunde
82. Inervaţia senzitivă a urechii externe este asigurată de:

A. Nervul auriculotemporal din nervul frontal
B. Nervul auriculotemporal din nervul mandibular
C. Nervul auricular din plexul cervical superficial
D. Nervul auricular din plexul cervical profund
E. O ramură auriculară din nervul vag
83. Inervaţia motorie a urechii externe este asigurată de:

C. Nervul facial
E. O ramură auriculară din nervul vag
84. Anexele casei timpanului sunt reprezentate de:

A. Peretele membranos
B. Peretele labirintic
C. Tuba auditivă
D. Trompa lui Eustachio
E. Celulele mastoidiene
85. Recesul tubotimpanic:

A. Apare la embrionul de 7 săptămâni
B. Apare la embrionul de 3 săptămâni
C. Se termină cu o dilataţie ampulară
D. Se termină cu o dilataţie neampulară
E. Se formează din ectodermul fundului de sac al pungii branhiale
86. Cavitatea timpanică primară:

71
C. Se formează din extremitatea distală a recesului hipotimpanic
D.Se formează din extremitatea distală a recesului tubotimpanic
E. Este legată de faringe prin tuba auditivă
87. Ventilarea cu aer a casei timpanului se face:

A. Din rinofaringe
B. Din orofaringe
C. Din laringofaringe
D. Prin intermediul tubei auditive
E. Prin intermediul trompei lui Eustachio
88. Peretele lateral al al casei timpanului se mai numeşte şi:

A. Membranos
B. Tubocarotidian
C. Labirintic
D. Mastoidian
E. Tegmental
89. Membrana timpanică se găseşte la nivelul peretelui:

A. Labirintic
B. Tubocarotidian
C. Jugular
D. Membranos
E. Lateral
90. Membrana timpanică prezintă:

A. Promontoriul
B. Proeminenţa porţiunii a II-a a canalului facialului
C. O depresiune numită ombilic
D. Fibre circulare dispuse concentric în raport cu ombilicul
E. Orificiul de intrare în aditus ad antrum
91. Membrana timpanică este:

A. Fibroasă
B. Elastică
C. Cenuşie
D. Strălucitoare
E. Opacă
92. Cadrul inelar Gerlach:

A. Ajută la fixarea membranei timpanice în şanţul timpanic
B. Este format din fibrele circulare ale stratului fibros
C. Circumscrie o mică porţiune din membrana timpanului
D. Formează ligamentul timpanomaleolar anterior
E. Formează ligamentul timpanomaleolar posterior
93. Mucoasa timpanului:

A. Tapetează ligamentul timpanomaleolar anterior
B. Tapetează ligamentul timpanomaleolar posterior
C. Tapetează ligamentul timpanomaleolar superior
D. Crează plica maleolară anterioară
E. Crează plica maleolară superioară
72
94. Membrana Shrapnel:
A. Se mai numeşte şi cadrul inelar Gerlach
B. Se mai numeşte şi pars tensa
C. Se mai numeşte şi pars flaccida
D. Este situată sub pars tensa
E. Este situată deasupra lui pars tensa
95. Atica:
A. Este o regiune a cavităţii timpanice
B. Se găseşte pe peretele labirintic
C. Se găseşte pe peretele tubocarotidian
D. Formează partea superioară a cadrului osos al peretelui lateral
E. Formează partea inferioară a cadrului osos al peretelui lateral
96. Peretele medial al casei timpanului se mai numeşte şi

A. Membranos
B. Tubocarotidian
C. Labirintic
D. Mastoidian
E. Tegmental
97. Peretele labirintic:

A. Este cel mai mic dintre toţi pereţii casei timpanului
B. Este de două ori mai mare ca peretele anterior
C. Corespunde urechii interne
D. Prezintă orificiul de intrare în aditus ad antrum
E. Este constituit din baza stâncii temporalului
98. Promontoriul:
A. Este o ridicătură osoasă rotunjită
B. Conţine un canal ocupat de muşchiul scăriţei
C. Corespunde primei ture de spiră a melcului
D. Proemină în dreptul ombilicului
E. Conţine un canal ocupat de muşchiul ciocanului
99. Fereastra ovală:

A. Comunică cu rampa timpanului
B. Este orificiul de comunicare cu vestibulul
C. Este obturată de baza scăriţei
D. Este obturată de timpanul secundar
E. Este situată pe suprafaţa peretelui medial al casei timpanului
100. Fereastra rotundă:

A. Comunică cu rampa timpanului
B. Este orificiul de comunicare cu vestibulul
C. Este obturată de baza scăriţei
D. Este obturată de timpanul secundar
E. Este situată pe suprafaţa peretelui medial al casei timpanului
101. Peretele anterior al casei timpanului se mai numeşte şi:

A. Membranos
B. Tubocarotidian
73
C. Labirintic
D. Mastoidian
E. Tegmental
102. Peretele tubocarotidian:

A. Este de două ori mai mare ca peretele posterior
B. Prezintă în porţiunea sa superioară orificiul timpanic al tubei auditive
C. În porţiunea sa inferioară vine în raport cu canalul carotidian
D. Este alcătuit din tegmen tympani
E. Vine în raport cu golful venei jugulare interne
103. Peretele posterior al casei timpanului se mai numeşte şi:

A. Membranos
B. Tubocarotidian
C. Labirintic
D. Mastoidian
E. Tegmental
104. Peretele posterior al casei timpanului:

A. Este de două ori mai mare ca peretele anterior
B. Prezintă în porţiunea sa superioară orificiul timpanic al tubei auditive
C. În porţiunea sa inferioară vine în raport cu canalul carotidian
D. Este alcătuit din tegmen tympani
E. Prezintă orificiul de intrare în aditus ad antrum
105. Peretele superior al casei timpanului se mai numeşte şi:

A. Membranos
B. Tubocarotidian
C. Labirintic
D. Mastoidian
E. Tegmental
106. Peretele tegmental:

A. Prezintă fereastra ovală
B. Prezintă fereastra rotundă
C. Este alcătuit dintr-o lamelă osoasă numită tegmen tympani
D. Vine în raport apropiat cu meningele
E. Vine în raport apropiat cu encefalul
107. Peretele inferior al casei timpanului:

A. Se mai numeşte şi perete jugular
B. Participă la formarea recesului hipotimpanic
C. Este alcătuit dintr-o lamelă osoasă numită tegmen tympani
D. Vine în raport apropiat cu meningele
E. Vine în raport cu golful venei jugulare externe
108. Ciocanul:
A. Este un os mic de 7-8 cm lungime
B. Prezintă un mâner înglobat în grosimea membranei timpanice
C. Este osul intermediar între nicovală şi scăriţă
D. Prezintă un col
E. Prezintă un corp
74
109. De pe colul ciocanului se desprind:
A. Apofiza mică
B. Apofiza scurtă
C. Apofiza lungă
D. O ansă
E. O placă bazală
110. Nicovala:
C. Este osul intermediar între ciocan şi scăriţă
D. Prezintă un col
111. Apofiza lungă a nicovalei:

A. Se termină printr-o dilataţie numită mâner
B. Prezintă o placă bazală
C. Se termină printr-o dilataţie numită apofiza lenticulară
D. Se articulează cu capul ciocanului
E. Prezintă o ansă
112. Scăriţa:
C. Este osul intermediar între ciocan şi nicovală
D. Prezintă un cap ce se articulează cu nicovală
113. Placa bazală de la nivelul scăriţei:

A. Este fixată în fereastra rotundă
B. Este fixată în fereastra ovală
C. Este înconjurată de un ligament inelar
D. Prezintă o ansă
E. Se articulează cu ciocanul
114. Ansa scăriţei:

A. Prezintă o ramură anterioară
B. Prezintă o ramură posterioară
C. Este fixată în fereastra ovală
D. Este fixată în fereastra rotundă
E. Este înconjurată de ligamentul inelar
115. Ciocanul este legat de pereţii casei timpanului prin ligamentul:

A. Anterior
B. Posterior
C. Suspensor al capului
D. Lateral
E. Inelar
116. Mucoasa casei timpanului:

A. Este subţire
B. Este opacă
75
C. Este în continuitate cu mucoasa celulelor mastoidiene
D. Tapetează oscioarele auzului
E. Formează cu ligamentele şi musculatura o serie de plici
117. Recesul epitimpanic:

A. Este segmentul care corespunde membranei timpanice
B. Reprezintă partea cea mai îngustă a cavităţii timpanice
C. Este cunoscut şi sub numele de atică
D. Este zona cea mai declivă a casei timpanului
E. Se găseşte situat sub nivelul şanţului timpanic
118. Etajul timpanic:

119. Recesul hipotimpanic:

120. Capul ciocanului este conţinut de:

A. Recesul superior
B. Recesul hipotimpanic
C. Etajul timpanic
D. Recesul epitimpanic
E. Atică
121. Scăriţa este conţinută de:

A. Recesul superior
B. Recesul hipotimpanic
C. Etajul timpanic
D. Recesul epitimpanic
E. Atică
122. Vascularizaţia arterială a urechii medii este asigurată de:

A. Artera labirintică
123. Circulaţia limfatică de la nivelul urechii medii:

A. Drenează în nodurile limfatice parotidiene
B. Drenează în nodurile limfatice retrofaringiene
C. Colectează în nodurile limfatice retroauriculare
D. Colectează în nodurile limfatice cervicale profunde
76
124. Inervaţia senzitivă a urechii medii este asigurată de:
C. Nervul auricular din plexul cervical superficial
E. Nervul timpanic Jacobsen
125. Cavităţile mastoidiene comunică cu casa timpanului prin:

A. Antrul mastoidian
B. Fereastra ovală
C. Fereastra rotundă
D. Aditus ad antrum
E. Tuba auditivă
126. Antrul mastoidian:

A. Este o cavitate constantă
B. Este o cavitate inconstantă
C. Este situat în partea anterosuperioară a cavităţilor mastoidiene
D. Este situat în partea anteroinferioară a cavităţilor mastoidiene
E. Comuică cu celelalte celule grupate în jurul lui
127. Mucoasa cavităţilor mastoidiene este în continuitate cu mucoasa:

A. Urechii externe
B. Urechii medii
C. Casei timpanului
D. Tubei auditive
E. Trompei lui Eustachio
128. La suprafaţă antrul mastoidian corespunde unui patrulater delimitat de:

A. O verticală la 5 mm posterior de conductul auditiv extern
B. O verticală la 5 mm anterior de conductul auditiv extern
C. O orizontală la 5 mm superior de spina suprameatum Henle
D. O orizontală la 5 mm inferior de spina suprameatum Henle
E. O orizontală la 5 mm inferior de fereastra ovală
129. Câţi pereţi are antrul mastoidian ?

A. 2 pereţi
B. 4 pereţi
C. 5 pereţi
D. 6 pereţi
E. 7 pereţi
130. Peretele lateral al antrului mastoidian:

A. Este în raport cu fosa cerebeloasă
B. Este folosit pentru abordul chirurgical
C. Este format din tegmen tympani
D. Este în raport cu şanţul sinusului sigmoidian
E. Prezintă orificiul de deschidere al aditusului
131. Peretele medial al antrului mastoidian:

77
132. Peretele superior al antrului mastoidian:

133. Peretele anterior al antrului mastoidian:

134. Peretele posterior al antrului mastoidian:

135. Trompa lui Eustachio:

A. Este un conduct de 3,5 - 4 mm lungime
B. Este un conduct de 3,5 - 4 cm lungime
C. Leagă casa timpanului de rinofaringe
D. Leagă casa timpanului de orofaringe
E. Leagă casa timpanului de bucoofaringe
136. Segmentul osos al tubei auditive:

A. Este situat posterior
B. Este situat anterior
C. Reprezintă 1/3 din lungimea tubei auditive
D. Reprezintă 1/3 din lungimea trompei lui Eustachio
E. Reprezintă 2/3 din lungimea tubei auditive
137. Segmentul fibrocartilaginos al tubei auditive:

A. Este situat posterior
B. Este situat anterior
C. Reprezintă 1/3 din lungimea tubei auditive
D. Reprezintă 1/3 din lungimea trompei lui Eustachio
E. Reprezintă 2/3 din lungimea tubei auditive
138. Mucoasa tubei auditive:

A. Se află în continuitate cu mucoasa celulelor mastoidiene
B. Tapetează oscioarele auzului
C. Se continuă cu mucoasa cavităţii timpanice posterior
D. Se continuă cu mucoasa cavităţii timpanice anterior
E. Se continuă cu mucoasa rinofaringelui anterior
78
139. Marginea inferioară a tubei auditive este delimitată de muşchiul:
A. Peristafilin intern
B. Peristafilin extern
C. Ciocanului
D. Nicovalei
E. Scăriţei
140. Orificiul faringian al tubei auditive se află situat:

A. În porţiunea anterioară a peretelui lateral al rinofaringelui
B. În porţiunea mijlocie a peretelui lateral al rinofaringelui
C. La 10 cm de bolta palatină
D. La 1 cm de vălul palatin
E. În porţiunea mijlocie a peretelui medial al faringelui
141. Urechea internă:

A. Este formată dintr-o serie de cavităţi
B. Este situată în recesul epitimpanic
C. Este situată în etajul timpanic
D. Este situată în recesul hipotimpanic
E. Este situată în grosimea stâncii temporalului
142. Placoda otică:

C. Se formează din celulele mastoidiene din dreptul arcului branhial I
D. Se formează din celulele mastoidiene din dreptul arcului branhial II
E. Formează prin invaginare foseta auditivă
143. Foseta auditivă:

A. Se formează din placoda otică
B. Se transformă în vezicula auditivă
C. Se transformă în otocist
D. Formează placoda otică
E. Formează celulele mastoidiene
144. Otocistul formează ventral în săptămâna a 5-a:

A. Canalele semicirculare
B. Utricula
C. Sacula
D. Cohleea
E. Labirintul membranos
145. Din porţiunea dorsală a otocistului se formează în săptămâna a 5-a:

B. Utricula
C. Sacula
D. Cohleea
146. Din porţiunea intermediară a otocistului se formează în săptămâna a 5-a:

B. Utricula
79
C. Sacula
D. Cohleea
147. Osificarea labirintului:

A. Este de tip encondral
B. Are loc în săptămâna a 5-a de viaţă embrionară
C. Are loc în luna a 4-a
D. Are loc în luna a 5-a
E. Are loc în luna a 6-a
148. Urechea internă ajunge la forma sa definitivă în:

A. Săptămâna a 5-a de viaţă embrionară
B. Săptămâna a 8-a de viaţă embrionară
C. Luna a 3-a
D. Luna a 5-a
E. Luna a 8-a
149. Labirintul osos:

A. Este alcătuit din 2 vezicule
B. Este alcătuit din 3 părţi
C. Este format dintr-o serie de cavităţi săpate în stânca temporalului
D. În interiorul său se află labirintul membranos
E. Este situat în urechea medie
150. În labirintul osos melcul osos este situat:

A. Posterior
B. Anterior
C. Superior
D. Posterosuperior
E. Mijlociu
151. În labirintul osos vestibulul osos este situat:

A. Posterior
B. Anterior
C. Superior
D. Posterosuperior
E. Mijlociu
152. În labirintul osos canalele semicirculare osoase sunt situate:

A. Posterior
B. Anterior
C. Superior
D. Posterosuperior
E. Mijlociu
153. Melcul osos:

A. Are aspectul unui tub cu pereţi duri
B. Are o formă triunghiulară pe secţiune
C. Se roteşte de două ori şi jumătate în jurul columelei
D. Se roteşte de două ori şi jumătate în jurul modiolului
E. Reprezintă partea centrală a columelei
80
154. Baza melcului osos:
A. Este mai subţire
B. Este mai groasă
C. Priveşte medial
D. Priveşte anterolateral
E. Corespunde promontoriului
155. Vârful melcului osos:

A. Priveşte lateral
B. Este mai gros
C. Priveşte medial
D. Priveşte anterolateral
E. Corespunde promontoriului
156. Columela:
A. Reprezintă partea centrală a modiolului
B. Reprezintă partea centrală a melcului osos
C. Reprezintă partea centrală a cochleei
D. Are forma unui con
E. Are forma unui pătrat
157. Canalele longitudinale de la nivelul columelei:

A. Sunt nişte canalicule subţiri
B. Sunt nişte canalicule groase
C. Conţin ramurile nervului acustic
D. Conţin ramurile nervului vestibular
E. Sunt paralele cu axul modiolului
158. Canalul spiralar de la nivelul modiolului:

A. Este dispus în vecinătatea suprafeţei modiolului
B. Este numit şi canal Rosenmuller
C. Este numit şi canal Rosenthal
D. Conţine ganglionul Corti
E. Conţine ganglionul Scarpa
159. Canalul spiral al melcului osos:

A. Se încolăceşte în jurul axului reprezentat de modiol
B. Se termină la nivelul vârfului melcului într-un fund de sac
C. Este complet divizat de lama spirală
D. Este incomplet subdivizat de lama spirală
E. Se încolăceşte în jurul axului reprezentat de columelă
160. Rampa timpanică este situată:

A. Înspre baza melcului osos
B. Înspre vârful melcului osos
C. În vestibulul osos
D. În vestibulul membranos
E. În canalele semicirculare osoase
161. Rampa vestibulară este situată:

A. Înspre baza melcului osos
B. Înspre vârful melcului osos
81
C. În vestibulul osos
D. În vestibulul membranos
E. În canalele semicirculare osoase
162. Lamela timpanică:

A. Este o lamelă groasă
B. Este o lamelă subţire
C. Alcătuieşte împreună cu lamela vestibulară lama spirală
D. Delimitează împreună cu lamela vestibulară canalul spiral al modiolului
E. Este situată în vestibulul osos
163. Rampa timpanică comunică cu rampa vestibulară printr-un spaţiu numit:

A. Foseta emisferică
B. Foseta cohleară
C. Foseta semiovoidă
D. Helicotremă
E. Helicobacter
164. Vestibulul osos:

A. Este o cavitate ovalară mică
B. Este o cavitate ovalară mare
C. Are 4 pereţi
D. Este situat anterior de melcul osos
E. Este situat posterior de melcul osos
165. Peretele medial al vestibulului osos prezintă:

A. Orificiul neampular al canalului semicircular lateral
B. Orificiul vestibular al melcului
C. Orificiul ampular al canalului semicircular anterior
D. Piramida vestibulului
E. Creasta vestibulului
166. Orificiul intern al apeductului vestibulului se găseşte pe peretele:

A. Lateral al vestibulului osos
B. Superior al vestibulului osos
C. Inferior al vestibulului osos
D. Medial al vestibulului oos
E. Anterior al vestibulului osos
167. Peretele lateral al vestibulului osos prezintă:

168. Orificiul neampular al canalului semicircular lateral se găseşte pe peretele:

82
169. Peretele superior al vestibulului osos prezintă:
170. Orificiul ampular al canalului semicircular anterior se găseşte pe peretele:

171. Peretele inferior al vestibulului osos prezintă:

C. Orificiul ampular al canalului semicircular posterior
D. Fereastra ovală astupată de baza scăriţei
172. Orificiul vestibular al melcului se găseşte pe peretele:

173. Peretele posterior al vestibulului osos prezintă:

C. Orificiul ampular al canalului semicircular posterior
D. Fereastra ovală astupată de baza scăriţei
174. Canalele semicirculare osoase:

A. Sunt tuburi cilindrice recurbate în formă de potcoavă sau semicerc
B. Se deschid în vestibulul osos
C. Se deschid în vestibulul membranos
D. Se deschid în melcul osos
E. Se deschid în melcul membranos
175. Canalele semicirculare ososase comunică cu vestibulul prin:

A. 3 orificii
B. 4 orificii
C. 5 orificii
D. 6 orificii
E. 9 orificii
176. Planurile de aşezare ale canalelor semicirculare osoase sunt rotate cu:
A. 4,5 grade faţă de planurile fundamentale de orientare
B. 5,4 grade faţă de planurile fundamentale de orientare
83
C. 45 grade faţă de planurile fundamentale de orientare
D. 54 grade faţă de planurile fundamentale de orientare
E. 66 grade faţă de planurile fundamentale de orientare
177. Perilimfa:
A. Este conţinută de spaţiul perilimfatic
B. Este conţinută de spaţiul endolimfatic
C. Este un lichid clar
D. Este un lichid vâscos
E. Are o densitate de 2,9 ori mai mare decît a apei
178. Endolimfa:
A. Este situată în lumenul labirintului osos
B. Este situată în lumenul labirintului membranos
C. Are o densitate de 2,9 ori mai mare decât a apei
D. Are o densitate de 2,9 ori mai mică decât a apei
E. Are o densitate de 29 ori mai mare decât a apei
179. Melcul membranos:

A. Conţine formaţiuni specializate în receptarea senzaţiilor auditive
B. Conţine formaţiuni specializate în receptarea senzaţiilor vestibulare
C. Ocupă parţial interiorul melcului osos
D. Ocupă parţial interiorul cohleei
E. Are o formă triunghiulară pe secţiune
180. Peretele extern al melcului membranos este format de:

A. Ligamentul spiral
B. O îngroşare a periostului canalului spiral osos
C. Membrana spirală
D. Membrana vestibulară Reissner
E. Helicotremă
181. Peretele timpanic al melcului membranos este format de:

A. Ligamentul spiral
B. Membrana spirală
C. Membrana vestibulară Reissner
D. Helicotremă
E. O îngroşare a periostului canalului spiral osos
182. Peretele vestibular al melcului membranos este format de:

A. O îngroşare a periostului canalului spiral osos
B. Helicotremă
C. Membrana vestibulară Reissner
D. Membrana spirală
E, Ligamentul spiral
183. Canalul reuniens Hensen:

A. Este situat la nivelul utriculei
B. Face legătura între utriculă şi saculă
C. Face legătura între partea vestibulară a melcului şi saculă
D. Este un canal îngust
E. Este de multe ori obliterat
84
184. Suprafaţa interioară a pereţilor canalului cohlear este tapetat de un epiteliu:
A. Continuu
B. Discontinuu
C. Unistratificat
D. Pseudostratificat
E. Multistratificat
185. Organul lui Corti:

A. Reprezintă porţiunea esenţială a aparatului auditiv
B. Reprezintă porţiunea esenţială a aparatului vestibular
C. Este alcătuit din celule senzoriale
D. Este alcătuit din celule de susţinere
E. Este situat în melcul membranos
186. Tunelul lui Corti:

A. Ia naştere prin juxtapunerea arcadelor
B. Este încolăcit
C. Este situat sub membrana spirală
D. Se sprijină pe membrana spirală
E. Nu intră în contact cu membrana spirală
187. Celulele Deiters de la nivelul organului lui Corti:

A. Sunt celule de susţinere
B. Sunt celule senzoriale
C. Au aspect fusiform
D. Sunt dispuse pe 3-4 rânduri
E. Sunt celule de tranziţie
188. Celulele Claudius de la nivelul organului lui Corti:

A. Sunt dispuse pe 3-4 rânduri
B. Sunt celule senzoriale
C. Sunt dispuse lateral şi medial de stâlpi
D. Sunt situate pe membrana tectoria
E. Sunt celule de tranziţie
189. Celulele senzoriale auditive:

A. Se fixează printre celulele de susţinere
B. Se sprijină pe celulele de susţinere
C. Sunt de talie mare
D. Sunt de talie mică
E. Nu ating membrana spirală
190. Celulele auditive interne:

A. Sunt situate într-un singur rând
B. Sunt dispuse pe 3 rânduri paralele la nivelul spirei bazale
C. Sunt dispuse pe 4 rânduri în spira mijlocie
D. Sunt situate pe partea medială a stâlpilor interni
E. Sunt situate pe partea laterală a stâlpilor externi
191. Celulele auditive externe:

A. Sunt situate într-un singur rând
B. Sunt dispuse pe 3 rânduri paralele la nivelul spirei bazale
85
C. Sunt dispuse pe 4 rânduri în spira mijlocie
D. Sunt situate pe partea medială a stâlpilor interni
E. Sunt situate pe partea laterală a stâlpilor externi

A. Se mai numeşte şi membrana reticulară
B. Se mai numeşe şi membrana lui Corti
C. Este perforată de cilii epiteliului senzorial
D. Aderă prin extremitatea sa fixă de limbul scleral
E. Este situată în endolimfă
193. Vestibulul membranos:

A. Conţine receptori specializaţi în realizarea funcţiei auditive
B. Conţine receptori specializaţi în realizarea funcţiei de echilibru
C. Este alcătuit din 2 vezicule
D. Este alcătuit din 3 vezicule
E. Conţine perilimfă
194. Utricula:
A. Este situată la nivelul fosetei semiovoide
B. Aderă de foseta emisferică
C. Se găseşte lipită de peretele medial al vestibulului osos
D. De la nivelul său pleacă cele 3 canale semicirculare membranoase
E. Este în legătură cu canalul cohlear prin canalul reuniens Hensen
195. Sacula:
A. Este situată la nivelul fosetei semiovoide
B. Aderă de foseta emisferică
C. Se găseşte lipită de peretele medial al vestibulului osos
D. De la nivelul său pleacă cele 3 canale semicirculare membranoase
E. Este în legătură cu canalul cohlear prin canalul reuniens Hensen
196. Petele sau maculele de la nivelul vestibulului membranos:

A. Reprezintă suprafeţele receptoare din utriculă şi saculă
B. Sunt formate dintr-un epiteliu scund
C. Sunt formate dintr-un epiteliu înalt
D. Prezintă o membrană tectoria
E. Prezintă o membrană otolitică
197. Membrana otolitică:

A. Este formată din mucusul secretat de celulele maculare
B. Este o formaţiune gelatinoasă analogă cu cupula ampulară
C. Prezintă în porţiunea sa superficială numeroase concreţiuni dure
D. Prezintă în porţiunea sa superficială otolite
E. Prezintă în porţiunea sa profundă otolite
198. Cupula ampulară:

A. Se aşează deasupra crestei ampulare ca o căciulă
B. Este o formaţiune gelatinoasă analogă cu membrana otolitică
C. Prezintă în porţiunea sa superficială membrana tectoria
D. Prezintă în porţiunea sa profundă numeroase concreţiuni dure
E. Prezintă în porţiunea sa profundă otolite
86
199. Ramura superioară a nervului vestibular este formată din:
A. Nervul utricular
B. Nervul ampular anterior
C. Nervul ampular posterior
D. Nervul ampular lateral
E. Nervul sacular
200. Ramura inferioară a nervului vestibular este formată din:

A. Nervul utricular
B. Nervul ampular anterior
C. Nervul ampular posterior
D. Nervul ampular lateral
E. Nervul sacular
201. Vascularizaţia arterială a urechii interne este asigurată de:

A. Artera labirintică din artera cerebeloasă anterioară inferioară
202. Venele de la nivelul urechii interne:

A. Se varsă în vena jugulară externă
B. Se varsă în vena jugulară internă
C. Colectează în sinusul pietros superior
D. Colectează în sinusul pietros inferior
203. Al 3-lea neuron al căii auditive este situat:

A. În nucleul cohlear anterior
B. În nucleul cohlear posterior
C. La nivelul corpului geniculat medial
D. La nivelul corpului geniculat lateral
E. În ganglionul spiral Corti
204. Ariile auditive sunt situate la nivelul girusului:

A. T1
B. T2
C. T3
D. T4
E. T5
205. Primul neuron al căii vestibulare este situat în:

A. Ganglionul spiral Corti
B. Canalul spiral Rosenthal
C. Nucleul cohlear anterior
D. Ganglionul lui Scarpa
E. Nucleii vestibulari de la nivelul ventriculului IV
206. Nucleii vestibulari:

A. Sunt situaţi la nivelul ventriculului III
B. Sunt situaţi la nivelul ventriculului IV
87
C. Reprezintă deutoneuronii căii vestibulare
D. Axonii lor formează tracturi ce realizează legături cu cerebelul
E. Axonii lor formează tracturi ce realizează legături cu nucleii oculomotori
88
ANALIZATORUL VIZUAL
HORIA PRUNDEANU
CRISTIANA LEHACI
GENERALITĂŢI
Ochiul (oculus) reprezintă segmentul periferic al analizatorului vizual
Globul ocular este un organ pereche şi simetric situat în partea anterioară a orbitei unde
este menţinut în poziţie normală de o capsulă conjunctivă (capsula lui Tenon), muşchi, vase,
nervi şi ţesut adipos.
Pentru a-şi putea îndeplini funcţia ochiul este prevăzut cu o serie de anexe (structurae
oculi accessoriae), unele cu rol protector (sprâncenele, pleoapele, aparatul lacrimal, conjunctiva
şi orbita) şi altele cu rol motor (muşchii drepţi şi oblici).
Motilitatea oculară extrinsecă este dată de un cuplu dotat cu mişcări paralele şi de
convergenţă indispensabile vederii binoculare.
Are formă aproape sferică, cu 2 poli, unul anterior (polus anterior) şi celălalt posterior
(polus posterior), partea sa anterioară având o curbură ceva mai mare.
Figura 42: Globul ocular.

1. Ax vizual; 2. Camera anterioară; 3. Cristalin; 4. Corneea; 5. Procese ciliare; 6. Ecuator; 7. Coroida ,
8. Corp vitros; 9. Retina; 10. Fovea centralis; 11. Vena centrală a retinei; 12. Artera centrală a retinei;
13. Nervul optic; 14. Excavaţia optică; 15. Ax ocular; 16. Zonula lui Zinn; 17. Muşchiul ciliar; 18. Iris.
89
Figura 43: Globul ocular (după Frank H. Netter, 2003).
1. Marele cerc arterial al irisului; 2. Micul cerc arterial al irisului; 3. Ramuri pentru procesele ciliare;
4. Vase conjunctivale anterioare; 5. Artera şi, vena ciliară anterioară; 6. Ramuri musculare; 7. Muşchiul
drept lateral; 8. Artera ciliară posterioară lungă; 9. Reţea venoasă subconjunctivală; 10. Artera şi vena
episclerală; 11. Artera şi vena centrală a retinei; 12. Artera ciliară posterioară lungă; 13. Artere ciliare
posterioare scurte; 14. Artera şi vena centrală a retinei; 15. Nervul optic (II); 16. Sclerotica; 17.
Coroida; 18. Retina; 19. Ora serrata; 20. Procese ciliare; 21. Cristalin; 22. Iris; 23. Fibre zonulare; 24.
Camera posterioară; 25. Unghiul iridocornean; 26. Sinus venos (sclera); 27. Camera anterioară; 28.
Corneea.
90
În plan frontal între cei 2 poli, perpendicular pe axa sa anteroposterioară se găseşte
ecuatorul (equator) ochiului sau circumferinţa.
Peretele globului este constituit din 3 membrane concentrice, care delimitează un spaţiu
ocupat de mediile transparente şi refringente (care reprezintă aparatul dioptric).
Senzaţiile componente ale funcţiei vizuale sunt formate din senzaţia de lumină, senzaţia
de formă şi senzaţia de culoare.
Simţul luminos reprezintă capacitatea retinei de a percepe cel mai slab stimul posibil şi
permite ochiului de a percepe luminozitatea obiectelor. Senzaţia de lumină apare în urma
excitării celulelor senzoriale retiniene, când stimulul luminos atinge o anumită valoare numită
prag. Senzaţia luminoasă este eficientă între două limite, pragul minimal şi pragul de ebluisare.
Pentru a se ajunge la percepţia luminoasă, stimulul trebuie să aibă o anumită intensitate, care
variază cu diametrul pupilei şi cu suprafaţa de retină excitată. Retina ochiului adaptat la întuneric
are o sensibilitate mai mare. Determinarea senzaţiei luminoase se face cc ajutorul
adaptometrelor. Tulburarea cea mai importantă a senzaţiei luminoase o constituie imposibilitatea
de adaptare la întuneric denumită hemeralopie sau în termeni populari orbul găinilor. Bolnavii cu
vedere normală în timpul zilei nu se pot orienta când se înserează sau în obscuritate.
Senzaţia de formă presupune vederea centrală sau acuitatea vizuală şi vederea periferică
sau câmpul vizual.
Acuitatea vizuală constituie facultatea de discriminare a regiunii maculare, adică
proprietatea acesteia de a deosebi detaliile obiectelor. Acuitatea vizuală se examinează cu
ajutorul unor tabele numite optotipi. Acestea sunt tabele formate din litere, cifre, imagini, inele
despicate, ale căror dimensiuni scad treptat de la un rând la altul.
Tulburările acuităţii vizuale sunt date de procesele care afectează transparenţa mediilor
oculare. Scăderea acuităţii vizuale în cursul unui sindrom de hipertensiune intracraniană indică o
operaţie de urgenţă, deoarece recuperarea vederii după operaţie este discutabilă.
Câmpul vizual sau vederea periferică corespunde porţiunii din spaţiu ce se proiectează pe
retina sensibilă a unui ochi imobil. În condiţii patologice câmpul vizual poate fi strâmtat
concentric sau în sector.
Simţul cromatic este proprietatea retinei de a percepe diferitele radiaţii monocromatice
din spectrul vizibil emise sau reflectate de obiectele din jur. Există 3 culori fundamentale, roşu,
verde, albastru din combinaţia cărora se poate obţine toată gama de culori cunoscute inclusiv
culoarea albă. Tulburările senzaţiei cromatice sunt denumite discromatopsii. Lipsa de percepţie a
culorii roşii este cunoscută ca protanopie sau daltonism.
91
EMBRIOLOGIE
Ochiul (Oculus) este un organ care derivă din extremitatea cefalică a tubului neural. El
apare în săptămâna a 4-a de viaţă embrionară ca o evaginaţie laterală a bazei creierului anterior,
care dezvoltându-se formează vezicula optică primară.
Către sfârşitul săptămânii a IV-a această veziculă creşte, iar peretele său distal se
deprimă, în contact cu ectoblastul, apoi se invaginează pentru a forma vezicula optică secundară
sau cupa optică.
Cupa optică este formată din două foiţe, care se vor diferenţia ulterior.
Foiţa internă, care conţine 7-8 rânduri de nuclei alungiţi va forma straturile
neurosenzoriale ale retinei vizuale.
Foiţa externă mult mai subţire, formată din 3-4 straturi celulare, care ulterior se vor
reduce la un singur rând va forma stratul pigmentar al retinei, care începe să se pigmenteze în
cursul săptămânii a IV-a.
Cupa optică va forma de asemenea stratul pigmentar al irisului şi cei doi muşchi ai
acestuia.
Între retina optică şi cea iridiană epiteliul retinian va forma procesele ciliare.
În săptămâna a 7-a de viaţă embrionară în pedunculul optic pătrund axonii celulelor
ganglionare ale retinei şi astfel se formează nervul optic. Tecile nervului optic provin din
mezenchimul din jur.. Mielinizarea sa este tardivă.
Macula şi foveea se diferenţiază din luna a III-a.
Cristalinul se dezvoltă paralel cu vezicula optică. În a II-a săptămână în faţa veziculei
optice apare o îngroşare a epiblastului cefalic-placodul cristalinian. Fibrele cristaliniene primare
apar în a 5-a săptămână de viaţă embrionară, la embrionul de 12 mm, fibrele secundare în
săptămâna a 7-a la embrionul de 25 mm. Prin creşterea anteroposterioară a acestor fibre se
formează nucleul embrionar al cristalinului.
Evaginându-se de la creierul anterior vezicula optică primară se înconjură de mezenchim.
Mezenchimul va forma şi tunicile protectoare ale ochiului.
Porţiunea cea mai internă, mai puţin densă, foarte vascularizată care se va pigmenta
ulterior va forma uveea. Mai întâi se va constitui coroida.
Mezenchimul formează de asemenea muşchiul şi stroma corpului ciliar.
În a 7-a săptămână între iris şi endoteliul corneean, apare o cavitate, camera anterioară,
care se măreşte în profunzime, până în a 10 - săptămână, dar evoluţia sa periferică se continuă
încă mult timp după a 5-a lună.
În afara coroidei se produce o condensare a mezenchimului care va costitui sclerotica ce
se continuă anterior cu corneea .
92
La embrionul de 4-5 mm între cristalin şi vezicula optică se formează vitrosul primitiv. În
stadiul de 40 mm se constituie vitrosul secundar sau definitiv.
Cele două vezicule oculare sunt la început direct opuse. Începând cu a 3-a săptămână
ochii coboară. La jumătatea lunii a 3-a cele două axe fac între ele un unghi de 90 de grade., apoi
ajung progresiv paralele.
Embriologia anexelor La începutul lunii a II-a se formează un pliu ectodermic circular
în jurul şi la distanţă de ochiul embrionar. Părţile superioare şi inferioare ale pliului se îndreaptă
una către alta, formând pleoapele şi unghiurile lor. Pleoapele se unesc între ele la 2,5 luni,
formând sacul conjunctival, şi se separă din nou la 5 luni, separarea fiind completă în luna a 7-a.
Glandele lacrimale se formează pe seama unor muguri epiteliali ce pleacă de pe faţa
profundă a conjunctivei.
Căile lacrimale se formează dintr-o îngroşare a epiteliului şanţului oculonazal, care se
desprinde de ectoderm, înfundându-se în mezoderm sub forma unui cordon lacrimonazal, care
ulterior se va transforma într-un tub.
ANEXELE GLOBULUI OCULAR (Structurae oculi accessoria)
Sunt reprezentate de:

- capsula lui Tenon (Vaginae bulbi);
- pleoape (Palpebrae);
- conjunctivă (Tunica conjunctiva);
- sprâncene (Supercilium);
- aparatul lacrimal (Apparatus lacrimalis);
- muşchii extrinseci (Musculi externi bulbi oculi).
1. Capsula lui Tenon (Vaginae bulbi)

Este o formaţiune fibroelastică ce îmbracă toată porţiunea sclerală a globului ocular de la
nivelul orificiului nervului optic până la limbul sclerocorneean.
1.1 Constituţie:
Este formată dintr-o foiţă internă şi una externă.
Foiţa internă, aderă intim de sclerotică fiind foarte fină.
Foiţa externă (orbitară) relativ groasă este fibroasă şi îmbracă concentric foiţa internă.
Cele două foiţe fuzionează în apropierea limbului sclerocorneean delimitând prin
suprafeţele lor adiacente spaţiul episcleral (Suprascleral, spatium episclerale).
93
Spaţiul episcleral conţine travee conjunctive laxe. Traveele aderă la tecile muşchilor
extrinseci ai globului ocular. Traveele delimitează areole ce comunică larg între ele. Întreg
sistemul areolar este umplut cu lichid interstiţial.
1.2 Raporturi
Suprafaţa exterioară a capsulei vine în raport preecuatorial cu conjunctiva bulbară.
Retroecuatorial vine în raport cu corpul grăsos al orbitei (Corpus adiposum orbitae).
Capsula lui Tenon este străbătută de nervul optic şi aderă atât la teaca lui cât şi la
sclerotică în punctul unde nervul o perforează.
Este străbătută de muşchii drepţi şi oblici.
1.3 Rol
Traveele conjunctive permit mişcarea cu uşurinţă a globului ocular în interiorul capsulei
lui Tenon.
1.4 Semiologie
Procesele inflamatorii ale conţinutului orbitar pot interesa şi capsula lui Tenon.
2. Pleoapele (Palpebrae)
Sunt cute ale tegumentelor care acoperă globii oculari, în număr de două pentru fiecare
ochi, una superioară (Palpebrae superior) şi alta inferioară (Palpebrae inferior). Prezintă:
- o faţă anterioară sau cutanată (Facies anterior palpebrae);
- o faţă posterioară sau conjunctivală (Facies posterior palpebrae);
- o margine aderentă (Limbus posterior palpebrae);
- o margine liberă (Limbus anterior palpebrae);
- o extremitate laterală (Angulus oculi lateralis);
- o extremitate medială (Angulus oculi medialis).
Prin unirea extremităţilor omonime ale pleoapelor se formează comisurile palpebrale
(Comissura lateralis palpebrarum, Comisura medialis palpebrarum).
2.1 Constituţie
Pleoapele sunt constituite din 7 planuri care enumerate dinspre suprafaţă spre profunzime
sunt:
- pielea. Este extrem de fină şi de mobilă;
- pătura laxă subcutanată. Este foarte subţire fiind formată din ţesut conjunctiv lax;
- pătura musculară striată. Este alcătuită dintr-un muşchi subţire şi circular numit
muşchi orbicular al pleoapelor. Muşchiul prezintă o porţiune orbitară, o porţiune
palpebrală şi una lacrimală;
94
- pătura laxă submusculară. Se aseamănă cu stratul lax subcutanat. Conţine principalele
ramuri ale arterelor palpebrale;
- pătura fibroasă. Este alcătuită dintr-o porţiune centrală, tarsul pleoapelor (Tarsus
superior et inferior) şi alta periferică, septul orbitar (Septum orbitale);
- pătura musculară netedă. Este reprezentată printr-o lamă de fibre musculare netede
constituind muşchiul tarsal (M. tarsalis superior et inferior);
- mucoasa conjunctivală. Este alcătuită din conjunctiva palpebrală.
Figura 44: Polul anterior al globului ocular.

1. Pupila; 2. Conjunctiva; 3. Caruncula lacrimală; 4. Sacul conjunctival inferior; 5. Irisul.
Figura 45: Polul anterior al globului ocular (după Frank H. Netter, 2003.)
1. Retina propriuzisă; 2. Ora serrata; 3. Fibre circulare; 4. Procese ciliare; 5. Fibre zonulare; 6. Iris; 7.
Fibre longitudinale; 8. Cristalin.
95
2.2 Raporturi
Faţa posterioară sau conjunctivală se mulează pe globul ocular.
Marginea aderentă a fiecărei pleoape răspunde bazei orbitei.
Porţiunea medială a marginii libere răspunde papilei lacrimale.
Porţiunea laterală a marginii libere este situată lateral de papila lacrimală. La nivelul ei se
implantează cilii (Cilia), fire de păr cu concavitatea în sus la pleoapa superioară şi în jos la cea
inferioară.
2.3 Rol
Acoperă şi apără globul ocular.
2.4 Semiologie
Se examinează aspectul, poziţia şi motilitatea palpebrală.
Pleoapele pot prezenta modificări de culoare, echimoze, ulceraţii, tumori, plăgi etc.
Pleoapele pot fi răsfrânte în afară (ectropion), sau înauntru (entropion). Pot fi căzute total
sau parţial (ptoză).
Uneori pleoapele nu se pot închide (blefarospasm) sau nu se pot deschide (lagoftalmie
paralitică).
La nivelul pleoapelor se întâlnesc anomalii congenitale, dermatoze, blefarite (afecţiuni
inflamatorii la nivelul marginilor libere), tumori.
Afecţiunile congenitale ale pleoapelor constau în anomalii ale:
- morfologiei (ablefarie, colobom palpebral)
- deschiderii palpebrale (blefarofimoza, criptoftalmia, epicantul, blefarochalazisul)
- marginilor libere (entropion, ectropion, anchiloblefaron)
- cililor (hipotricoza, hipertricoza, ectopia cililor)
- tegumentelor (ihtioza, chistul dermoid)
- motilităţii pleoapelor (ptoza congenitală, retracţia congenitală a pleoapei superioare)
La nivelul pleoapelor se produc majoritatea afecţiunilor inflamatorii care se pot întâlni şi
în alte regiuni ale corpului. Dermatita de contact este un fenomen care apare după expunerea
pielii la o mare varietate de substanţe, medicamente, coloranţi, cosmetice. Clinic, apar vezicule
pe fondul eritematos al pleoapelor ce se sparg şi dau naştere unui placard cu aspect rugos.
Erizipelul pleoapei este o inflamaţie localizată a pielii şi a ţesutului subcutanat provocată
de Streptococul hemolytic de grup A . La nivelul pleoapelor locul de elecţie este unghiul intern,
semnele locale fiind roşeaţa şi edemul, realizând un veritabil placard.
Dintre infecţiile virale herpesul palpebral este o infecţie acută cu caracter recurent la
nivelul pielii apărând vezicule pe fondul eritematos şi edemaţiat al tegumentului. Zona zoster
96
oftalmică afectează în special pleoapa superioară, fruntea şi pielea păroasă a capului. Infectarea
corneeană şi conjunctivală urmează de regulă afectării palpebrale.
Blefarita este inflamaţia marginii libere palpebrale întâlnită mai des la persoanele cu
tegumente deschise la culoare, blonde sau roşcate. Clinic apar trei aspecte:
- blefarita edematoasă (congestie şi tumefierea marginii libere palpebrale, însoţită de
prurit şi usturime)
- blefarita scuamoasă (scuame gălbui, uscate, la nivelul marginilor libere)
- blefarita ulcerativă ( microabcese sub formă de puncte mici galbene la rădăcina cililor)
Orjeletul este infecţia stafilococică a glandelor sebacee ale pleoapelor. Clinic se
manifestă prin apariţia în grosimea pleoapei a unei tumefacţii dureroase ce poate ajunge până la
5-6 mm.
Chalazionul este un granulom al pleoapelor şi reprezintă o reacţie inflamatorie cronică la
acţiunea diverşilor agenţi microbieni sau nemicrobieni. Clinic apare o mică tumoretă fermă
situată în grosimea pleoapei.
Dintre tumorile epiteliale benigne ale pleoapei frecvente sunt chisturile (epidermice,
dermoide sau sebacee) şi papiloamele. Tumorile epiteliale maligne sunt reprezentate de
carcinomul bazocelular şi cel spinocelular. Dintre cele doua evoluţie favorabilă o are primul la
care invazia şi metastazele sunt excepţionale.
3. Conjunctiva (tunica conjunctiva)

Este o membrană netedă, subţire şi transparentă ce uneşte pleaoapele cu globul ocular.
Alcătuieşte un sac mucos deschis anterior la nivelul fantei palpebrale. Prezintă 3 porţiuni:
- conjunctiva palpebrală (Tunica conjunctiva palpebrarum);
- conjunctiva fundului de sac (Fornix conjunctivae), porţiune de trecere între
conjunctiva palpebrală şi conjunctiva bulbară;
- conjunctiva bulbară (Tunica conjunctiva bulbi).
3.1 Constituţie
Conjunctiva palpebrală este o membrană fină, subţire, aderentă de tarsuri. La nivelul
tarsurilor prezintă cute netede.
Conjunctiva fundului de sac formează un şanţ adânc, aproape circular numit fundul de
sac oculopalpebral. Este traversată de cute transversale profunde.
Conjunctiva bulbară este subţire prezentând o porţiune sclerală şi una a unghiului medial.
Porţiunea unghiului medial prezintă caruncula lacrimală (mică proeminenţă roz formată din
foliculi piloşi, fire de păr şi glande sebacee situată în spaţiul cuprins între porţiunile lacrimale ale
pleoapelor) şi plica semilunară (cută verticală situată imediat lateral de caruncula lacrimală).
97
Conjunctiva cuprinde un epiteliu şi un corion.
La nivelul porţiunii palpebrale epiteliul este pavimentos, stratificat nekeratinizat, la
nivelul fundului de sac este cubic pentru ca la nivelul porţiunii bulbare să fie pavimentos
stratificat.
Corionul prezintă o pătură superficială de ţesut conjunctiv bogat în ţesut limfoid şi un
strat profund ce conţine vase, nervi şi glande tubuloacinoase.
3.2 Raporturi
Căptuşeşte faţa posterioară a pleoapelor.
Acoperă cea mai mare parte a polului anterior al globului ocular, din vecinătatea
ecuatorului până la marginea corneei.
Conjunctiva palpebrală căptuşeşte faţa posterioară a tarsurilor.
Conjunctiva fundurilor de sac corespunde la suprafaţă şanţurilor orbitopalpebrale şi
regiunilor palpebrale.
Conjunctiva bulbară răspunde succesiv sclerei apoi corneei.
3.3 Rol
Conjunctiva leagă pleoapele de globul ocular, iar prin secreţia glandelor sale menţine
împreună cu lacrimile umiditatea necesară suprafeţei anterioare a ochiului.
3.4 Semiologie
Conjunctiva palpebrală superioară se examinează după răsturnarea pleoapei. Pentru
examinarea conjunctivei palpebrale inferioare se trage pleoapa în jos şi se cere bolnavului să
privească în sus. Examenul conjunctivei bulbare se face după ce se îndepărtează pleoapele cu
ajutorul policelor cerând bolnavului să privească în diferite direcţii.
La nivelul conjunctivei pot să apară modificări de formă sau de relief.
Cele mai frecvente afecţiuni ale conjunctivei sunt conjunctivitele, afecţiuni inflamatorii
caracterizate printr-o senzaţie dezagreabilă sub pleoape însoţită uneori de fotofobie şi în cazurile
La nivelul pleoapelor se produc majoritatea afecţiunilor inflamatorii care se pot întâlni şi în alte
regiuni ale corpului. Dermatita de contact este un fenomen care apare după expunerea pielii la o
mare varietate de substanţe, medicamente, coloranţi, cosmetice. Clinic, apar vezicule pe fondul
eritematos al pleoapelor ce se sparg şi dau naştere unui placard cu aspect rugos.
Erizipelul pleoapei este o inflamaţie localizată a pielii şi a ţesutului subcutanat provocată
de Streptococul hemolytic de grup A . La nivelul pleoapelor locul de elecţie este unghiul intern ,
semnele locale fiind roşeaţa şi edemul, realizând un veritabil placard.
Dintre infecţiile virale herpesul palpebral este o infecţie acută cu caracter recurent la
nivelul pielii apărând vezicule pe fondul eritematos şi edemaţiat al tegumentului. Zona zoster
98
oftalmică afectează în special pleoapa superioară, fruntea şi pielea păroasă a capului. Infectarea
corneeană şi conjunctivală urmează de regulă afectării palpebrale.
Blefarita este inflamaţia marginii libere palpebrale întâlnită mai des la persoanele cu
tegumente deschise la culoare, blonde sau roşcate. Clinic apar trei aspecte:
-blefarita edematoasă (congestie şi tumefierea marginii libere palpebrale, însoţită de
prurit şi usturime)
-blefarita scuamoasă (scuame gălbui , uscate, la nivelul marginilor libere)
-blefarita ulcerativă ( microabcese sub formă de puncte mici galbene la rădăcina cililor)
Orjeletul este infecţia stafilococică a glandelor sebacee ale pleoapelor. Clinic se
manifestă prin apariţia în grosimea pleoapei a unei tumefacţii dureroase ce poate ajunge până la
5-6 mm.
Chalazionul este un granulom al pleoapelor Meibomius şi reprezintă o reacţie
inflamatorie cronică la acţiunea diverşilor agenţi microbieni sau nemicrobieni. Clinic apare o
mică tumoretă fermă situată în grosimea pleoapei.
Dintre tumorile epiteliale benigne ale pleoapei frecvente sunt chisturile
(epidermice, dermoide sau sebacee) şi papiloamele. Tumorile epiteliale maligne sunt
reprezentate de carcinomul bazocelular şi cel spinocelular. Dintre cele doua evoluţie favorabilă o
are primul la care invazia şi metastazele sunt excepţionale.
mai grave de dureri oculopalpebrale.
4. Sprâncenele (Supercilium)
Sunt două proeminenţe musculocutanate, acoperite cu păr situate la limita dintre frunte şi
pleoapele superioare.
4.1 Constituţie
Sunt formate din 5 straturi concentrice reprezentate dinspre suprafaţă spre profunzime
de:
- piele, acoperită de fire de păr şi conţinând numeroase glande sebacee;
- un strat lax subcutanat, sărac în grăsime;
- un strat muscular ce conţine muşchiul orbicular al pleoapelor şi muşchiul sprâncenos;
- un strat lax submuscular;
- periost.
Fiecare sprânceană cuprinde 3 porţiuni:
- un cap (extremitate medială) de formă ovoidală;
- un corp (porţiunea mijlocie);
- o coadă (extremitate laterală) prelungită şi subţire.
99
4.2 Raporturi
Sprâncenele sunt dispuse transversal la limita dintre frunte şi pleoapele superioare.
Capul şi corpul sprâncenelor corespund sinusurilor frontale, care le despart de encefal.
4.3 Rol
Împiedică scurgerea transpiraţiei spre cavitatea conjunctivală.
Au un important rol estetic.
Intervin în mimică.
4.4 Semiologie
Se examinează aspectul, modul de implantare al perilor, leziunile de la acest nivel.
Aspectul normal al regiunii sprâncenoase poate fi modificat în unele stări patologice prin
fracturi, plăgi, afecţiuni inflamatorii sau tumori. Dintre afecţiunile inflamatorii sunt de amintit
furunculele, abcesele sau micozele ce pot să apară la acest nivel.
Afecţiunile sistemului pilos se pot manifesta prin depigmentarea congenitală
(leucotrichie) sau câştigată (polioză) dezvoltarea exagerată (hipertrichoza) rărirea (hipotrichoza)
şi prin căderea perilor (alopecia)
5. Aparatul lacrimal (apparatus lacrimalis)
Figura 46: Aparatul lacrimal.

1. Glandă lacrimală, 2. Ducte excretorii; 3. Canal lacrimal; 4. Sac lacrimal; 5. Duct nazolacrimal.
100
Figura 47: Aparatul lacrimal (după Frank H. Netter, 2003.)
1. Papila lacrimală superioară şi punctul lacrimal; 2.Canaliculele lacrimale; 3.Sacul lacrimal; 4.
Canalul nazolacrimal; 5. Conca nazală mijlocie; 6. Cavitatea nazală; 7. Conca nazală inferioară; 8.
Meatul nazal inferior; 9. Canalul nazolacrimal; 10. Papila lacrimală inferioară şi punctul lacrimal; 11.
Caruncula lacrimală; 12. Plica conjunctivală, semilunară; 13. Canale excretorii ale glandei lacrimale;
14. Glanda lacrimală, porţiunea palpebrală; 15. Glanda lacrimală, porţiunea orbitară; 16. Osul frontal.
Este alcătuit din glanda lacrimală (Glandula lacrimalis) şi căile lacrimale (Rivus
lacrimalis).
Căile lacrimale sunt alcătuite din:
- lacul lacrimal (Lacus lacrimalis);
- punctele lacrimale (Punctum lacrimale);
- canaliculele lacrimale (Canaliculus lacrimalis);
- sacul lacrimal (Saccus lacrimalis);
- canalul nazolacrimal (Ductul nasolacrimales).
I.Glanda lacrimală (Glandula lacrimalis)
5.1. Constituţie
I. Glanda lacrimală este o glandă de tip tubuloacinos compus. Este formată dintr-o
porţiune orbitară (Pars orbitalis) şi una palpebrală (Pars palpebralis). Canalele excretorii ale
glandelor lacrimale (ductulii excretorii) în număr de 10-12 se deschid în jumătatea laterală a
fundului de sac conjunctival superior.
101
5.2.Raporturi
I. a) Porţiunea orbitară a glandei lacrimale are următoarele raporturi:
- faţa sa superolaterală răspunde periostului fosetei lacrimale;
- faţa sa inferomedială este culcată pe tendonul ridicătorului;
- marginea anterioară vine în raport cu septul orbitar;
- marginea posterioară vine în raport cu corpul adipos al orbitei.
I.b) Porţiunea palpebrală a glandei lacrimale are următoarele raporturi:
- faţa sa superolaterală este acoperită de tendonul ridicătorului;
- faţa sa inferomedială răspunde conjunctivei palpebrale;
- marginea anterioară vine în contact cu fundul de sac conjunctival superior;
- marginea posterioară se uneşte cu marginea corespunzătoare a porţiunii orbitare.
II. Căile lacrimale
5.1 Constituţie
II. a) Lacul lacrimal (Lacus lacrimalis) este un mic spaţiu de formă triunghiulară în care
se găsesc caruncula lacrimală şi plica semilunară.
II. b) Punctele lacrimale (Punctum lacrimale) sunt două mici orificii circulare situate în
vârful celor două proeminenţe ale marginilor libere palpebrale.
II. c) Canaliculele lacrimale (Canaliculus lacrimalis), unul superior, altul inferior prezintă
o porţiune verticală şi alta orizontală. Porţiunea verticală, ascendentă pentru canaliculul superior,
descendentă pentru cel inferior începe printr-o porţiune foarte strâmtă, apoi se lărgeşte succesiv
şi se încurbează uşor pentru a se continua cu porţiunea orizontală. La joncţiunea dintre porţiunea
orizontală şi cea verticală se găseste o dilatare, ampula canaliculului lacrimal (Ampulla
canaliculi lacrimalis). În majoritatea cazurilor înainte de vărsarea în sacul lacrimal cele două
canalicule se unesc.
II. d) Sacul lacrimal (Saccus lacrimalis) este un mic canal membranos, uşor turtit
transversal ce prezintă două extremităţi şi 4 pereţi.
II. e) Canalul nazolacrimal (Ductus nasolacrimalis) are o formă cilindrică, ce descrie
împreună cu sacul lacrimal o curbă cu concavitatea deschisă înăuntru şi puţin înapoi.
5.2 Raporturi
II. a) Lacul lacrimal este mărginit în afară de linia convenţională ce uneşte punctele
lacrimale.
II. b) Punctele lacrimale sunt situate în vârful celor două proeminenţe ale marginilor
libere palpebrale.
102
II. c) Canaliculele lacrimale se găsesc în continuarea punctelor lacrimale, situate în
grosimea porţiunii lacrimale a marginii libere a pleoapelor. Porţiunea lor verticală continuă
punctele lacrimale.
II. d) Sacul lacrimal se continuă în jos cu canalul nazolacrimal. Este situat în fosa sacului
lacrimal de pe peretele medial al orbitei.
Extremitatea sa superioară este situată deasupra tendonului direct al orbicularului.
Extremitatea sa inferioară se continuă fără o limită precisă cu canalul nazolacrimal.
Faţa anterioară este încrucişată de tendonul direct al orbicularului.
Faţa posterioară vine în raport cu tendonul reflectat al orbicularului.
Faţa laterală vine în raport cu muşchiul obolic inferior în porţiunea sa inferioară.
Faţa medială este culcată în fosa sacului lacrimal.
II. e) Canalul nazolacrimal continuă în jos sacul lacrimal şi se deschide în meatul nazal al
foselor nazale.
5.3 Rol
Aparatul lacrimal are rolul de a produce şi de a conduce lacrimile.
Lacrimile îndeplinesc un rol mecanic permiţând alunecarea fără frecare a pleoapelor peste
globul ocular.
Lacrimile umectează şi spală polul anterior al globului ocular. Menţin corneea umedă şi
transparentă.
5.4 Semiologie
Pentru examinarea glandei lacrimale se urmăreşte regiunea superoexternă a orbitei.
Căile lacrimale se examinează la nivelul unghiului intern al ochiului.
Când cele două puncte lacrimale se alătură, în ectropion lacrimile curg pe obraz dând
lăcrimarea.
Tulburările funcţionale ale aparatului lacrimal se manifestă fie prin lăcrimare (epiforă) fie
printr-o stare de uscăciune oculară (hiposecreţie lacrimală).
Dintre afecţiunile inflamatorii cele mai importante sunt dacrioadenita acută cu tumefierea
glandei lacrimale şi edem ce cuprinde ambele pleoape . Tegumentele sunt roşii cu temperatura
locală crescută cu deformarea pleoapei superioare în S italic. Dacriocistita este inflamaţia sacului
lacrimal ce poate fi acută sau cronică. Inflamaţia cuprinde peretele sacului lacrimal cu durere
continuă iradiind la frunte şi la rădăcina nasului, cu edem al pleoapei superioare şi adenopatii
submaxilare şi preauriculare.
103
6. Muşchii extrinseci (Musculi externi bulbi oculi)
Muşchii extrinseci ai globului ocular sunt în număr de 7. Dintre aceştia 6 acţionează
asupra globului ocular, al 7-lea asupra pleoapei superioare. Patru au direcţia anteroposterioară şi
se numesc muşchi drepţi (M. rectus superior, inferior, medialis, lateralis). Ceilalţi 2 au o direcţie
oblică faţă de axul sagital al ochiului şi se numesc muşchi oblici (obliquus superior et inferior).
Ridicătorul pleoapei superioare (M. levator palpebrae superioris) are tot o direcţie
anteroposterioară, la fel ca drepţii.
6.1 Constituţie
Toţi sunt constituiţi din fibre musculare striate. Sunt muşchi lungi ca nişte panglici, cu
fibre paralele foarte subţiri, separate printr-un bogat ţesut conjunctivoelastic.
6.2 Raporturi
Toţi cei 4 muşchi drepţi (superior, inferior, medial şi lateral) împreună cu oblicul superior
şi ridicătorul pleoapei superioare se inseră la vârful orbitei prin intermediul inelului tendinos
comun (formaţiune tendinoasă în dreptul canalului optic cu aspect de pâlnie ce circumscrie
nervul optic, artera oftalmică şi fisura orbitară superioară (Anulus tendineus communis).
De la locul de origine pe inelul tendinos comun fiecare muşchi drept alunecă de-a lungul
peretelui corespunzător al orbitei, până aproximativ la nivelul ecuatorului globului ocular.
Traversează capsula lui Tenon şi ating sclerotica sub un unghi foarte ascuţit.
Muşchiul oblic superior (M.obliquus superior), cel mai lung şi cel mai subţire dintre
muşchii ochiului, ia naştere printr-un tendon scurt pe inelul tendinos comun. De aici se îndreaptă
anterior de-a lungul marginii superomediale a orbitei până la nivelul fosetei trohleare (Fovea
trochlearis). La acest n iv el muşch iul se continu ă cu un tendon care se angajează într-un inel
fibrocartilaginos. Inelul se numeşte trohlee (Trochlea) sau scripete de reflexie. După ce a ieşit
din trohlee tendonul oblicului mare îşi schimbă direcţia şi se îndreaptă de jos înapoi şi în afară.
Trece pe sub dreptul superior şi lărgindu-se ca un evantai se fixează pe cadranul superolateral al
polului posterior al ochiului.
Muşchiul oblic inferior (M. obliquus inferior), cel mai scurt dintre muşchii ochiului, ia
naştere prin fibre tendinoase pe planşeul orbitei., imediat în afara orificiului superior al canalului
nazolacrimal. De aici muşchiul se îndreaptă înapoi şi în afară, trece pe sub dreptul inferior şi se
inseră pe scleră.
Muşchiul ridicător al pleoapei superioare (Levator palpebrae superioris) este aşezat
deasupra conului muşchilor globului ocular, imediat sub tavanul orbitei. Se lărgeşte progresiv
alunecând sub plafonul orbitei, de care este separat prin nervul frontal. Pătrunde în grosimea
pleoapei superioare.
104
6.3 Rol
Asigură motilitatea globilor oculari. Toate mişcările globilor oculari rezultă din
combinarea mişcărilor care se execută în jurul a 3 axe convenţionale, orientate în cele 3 planuri
principale ale spaţiului.
Figura 48: Acţiunea muşchilor extrinseci.

1. Muşchiul drept superior; 2. Muşchiul drept medial; 3. Muşchiul drept inferior; 4. Muşchiul oblic
superior; 5. Muşchiul drept lateral; 6. Muşchiul oblic inferior.
Figura 49: Acţiunea muşchilor extrinseci (după Kamina, 2008).

1. Muşchiul drept superior; 2. Muşchiul oblic superior; 3. Trohlee; 4. Muşchiul drept medial; 5.
Muşchiul oblic inferior; 6. Muşchiul drept inferior; 7. Muşchiul drept lateral.
105
În jurul axului vertical se petrec mişcări de lateralitate, de adducţie (mediale, înspre nas)
respectiv de abducţie (laterale, temporale).
În jurul axului transversal se petrec mişcări de ridicare, respectiv de coborâre.
În jurul axului sagital (anteroposterior) se petrec mişcări giratorii, de rotaţie internă sau
externă.
Cei 6 muşchi ai globului ocular se dispun în 3 perechi sau chingi musculare, având
acţiuni reciproc antagoniste.
Prima chingă formată de dreptul medial şi dreptul lateral este situată în plan orizontal,
dreptul lateral fiind abductor, iar dreptul medial adductor. Acţiunea lor antagonistă asupra unui
singur ochi devine sinergică raportată la cei doi ochi (când privim spre dreapta se contractă
sinergic dreptul medial stâng şi dreptul lateral drept, invers când privim spre stânga).
A doua chingă musculară este dispusă în plan vertical şi este formată din dreptul superior
şi dreptul inferior. Muşchiul drept superior este în mod principal ridicător şi accesor adductor şi
rotator înauntru, iar muşchiul drept inferior are acţiune principală de coborâtor şi accesorie de
adductor şi rotator în afară.
A treia chingă musculară formată din cei 2 muşchi oblici este dispusă tot în plan vertical.
Oblicul superior este principal rotator înauntru şi accesor abductor şi coborâtor. Oblicul inferior
este principal rotator în afară şi accesor abductor şi ridicător.
Muşchiul ridicător ridică pleoapa superioară, descoperind astfel corneea. În această
acţiune el este antagonist al orbicularului pleoapelor.
6.4 Semiologie
Se examinează mişcările voluntare punând bolnavul să privească înaintea sa în diferite
direcţii, şi se examinează dacă există o deviaţie a unuia sau a ambilor ochi.
Paraliziile muşchilor oculomotori sunt boli frecvente, ce se manifestă printr-o
simptomatologie complexă din care sunt de amintit diplopia şi strabismul.
Diplopia se manifestă prin perceperea a 2 imagini ale unui obiect când bolnavul priveşte
cu ambii ochi.
Strabismul este deviaţia globului ocular în direcţia opusă muşchiului paralizat.
106
VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA ANEXELOR GLOBULUI OCULAR
PLEOAPELE
1. Arterele provin din arterele supraorbitară (Artera supraorbitalis) şi suborbitară (Artera

infraorbitalis), din artera lacrimală (Artera lacrimalis), din artera oftalmică (Artera ophtalmica).
Ele se grupează în două arcade tarsale (Arcus palpebralis superior şi arcus palpebralis inferior)
situate fiecare în vecinătatea marginii libere a pleoapei corespunzătoare. Din arcade pleacă
numeroase ramuri, mai ales spre marginea liberă şi spre conjunctivă.
2. Venele sunt numeroase şi larg anastomozate, dispuse pe ambele feţe ale tarsurilor. Ele
formează plexurile la nivelul fundurilor de sac superior şi inferior al conjunctivei. Reţeaua
venoasă retrotarsală şi subconjunctivală este în legătură cu venele orbitei şi prin ele cu circulaţia
venoasă endocraniană. Venele pretarsale merg spre vena facială (Vena facialis) şi vena
temporală superficială (Vena temporales superficiales).
3. Limfaticele sunt foarte bogate, mai ales spre conjunctivă. Ele se îndreaptă spre
ganglionii preauriculari, parotidieni (Nodi lymphatici parotidei) şi submandibulari (Nodi
lymphatici submandibulares).
4. Nervii pleoapelor sunt motori şi senzitivi. Orbicularul este inervat de facial (Nervul
facialis), iar ridicătorul pleoapei superioare de către oculomotor (Nervul oculomotorius).
Sensibilitatea este tributară nervului trigemen (Nervul trigeminus).
CONJUNCTIVA
1. Arterele sunt grupate într-un teritoriu palpebral şi unul ciliar.
a) Teritoriul palpebral cuprinde conjunctiva palpebrală, cea a fornixului şi cea bulbară.
Din arterele pleoapelor (Artere palpebrales) se desprind ramuri care irigă conjunctiva palpebrală
şi cea a fundului de sac.
b) Teritoriul ciliar este irigat de arteriole ce provin din arterele ciliare anterioare (A.
ciliares anteriores).
2.Venele urmează în general aceeaşi dispoziţie ca şi arterele.
a)Venele teritoriului palpebral sunt tributare ale venelor palpebrale (V. palpebrales), iar
acestea la rândul lor se varsă în vena facială (V. facialis) şi temporală superficială (V. temporalis
superficialis).
b) Venele teritoriului perikeratic se deschid în venele ciliare (V. ciliares).
107
3. Limfaticele conjunctivei formează două reţele, una superficială şi alta profundă legate
între ele prin anastomoze verticale.
4. Inervaţia conjunctivei provine în întregime din nervul trigemen.
APARATUL LACRIMAL
a. Glanda lacrimală:
1. Arterele provin din artera lacrimală şi din arterele palpebrale.
2. Venele sunt tributare ale arterei oftalmice.
3. Limfaticele ocolesc marginea orbitară şi se varsă în ganglionii parotidieni.
4. Inervaţia este de natură vegetativă. Fibrele simpatice pornesc din ganglionul cervical
superior (Noduli lymphatici cervicalles superior) şi ajung la glandă pe traiectul
arterelor carotidă internă (A. carotis interna), oftalmică şi apoi lacrimală. Fibrele
parasimpatice îşi au originea în nucleul lacrimomuconazal. Merg împreună cu nervul
facial, apoi cu nervul pietros mare până la ganglionul pterigopalatin (Ganglion
pterygopalatinum). Aici fac sinapsă, iar fibrele postganglionare trec în nervul maxilar
(N. maxillares), nervul zigomatic (N. zygomatico), ramura comunicantă cu lacrimalul
şi prin ramura acestuia ajung la glanda lacrimală.
b. Căile lacrimale:
1. Arterele provin din artera palpebrală inferioară şi din artera dorsală a nasului (A.
nasales posteriores), ambele ramuri ale arterei oftalmice.
2. Venele situate în jurul canalului nazolacrimal comunică în sus cu reţeaua palpebrală.
3. Limfaticele sacului aparţin grupului facial şi se varsă în ganglionii submandibulari,
iar cele ale canalului se unesc cu cele ale cornetului inferior pentru a se deschide în
ganglionii latero şi retrofaringieni (Nodi lymphatici latero et retropharingeales).
4. Nervii căilor lacrimale provin în majoritate din nervul infratrohlear.
MUŞCHII EXTRINSECI
Muşchiul drept superior, drept medial şi drept inferior sunt inervaţi de nervul oculomotor.
Muşchiul drept lateral este inervat de nervul abducens.
Muşchiul oblic superior este inervat de nervul trohlear.
Muşchiul oblic inferior este inervat de nervul oculomotor.
Muşchiul ridicător al pleoapei superioare este inervat de nervul oculomotor.
MEMBRANELE GLOBULUI OCULAR

I. a) Membrana fibroasă (Tunica fibrosa bulbi)
TABELUL 1: MEMBRANA FIBROASĂ

108
SCLEROTICA CORNEEA
Menţinerea formei globului Permite razelor luminoase să o
Rol
ocular traverseze
Sub capsula Tenon În porţiunea anterioară a globului
Raporturi
Anterior cu conjunctiva ocular
Opacă Lentilă subţire perfect trans-
Caracteristici
Aspect de sferă goală parentă
Limite Limbul sclerocorneean Limbul sclerocorneean
4 straturi, fibre conjunctive şi
Constituţie 5 straturi suprapuse
elastice
Este opacă în cea mai mare parte a întinderii sale numindu-se sclerotică şi transparentă în
porţiunea sa anterioară unde se numeşte cornee.
I. a1) Sclerotica (Sclera)
Are aspect de sferă goală căreia i se descriu o suprafaţă plată exterioară (Pars
corneoscleralis) şi una interioară (Pars uvealis), un orificiu anterior mare la nivelul căruia se
continuă cu corneea şi unul mai mic posterior determinat de trecerea nervului optic.
a1.1) Constituţie
La suprafaţă prezintă o lamă conjunctivă laxă (Lamina episcleralis). Urmează o pătură
groasă numită stratul propriu al scleroticii (substantia propria sclerae), alcătuită din fibre
conjunctive grupate în fascicule şi lame, ce se întretaie în mai multe direcţii realizând un fel de
plasă. Fibrele conjunctive sunt intercalate cu fibre elastice. Pe faţa profundă dinspre coroidă se
găseşte o altă lamă conjunctivă (Lamina fusca).
Sclerotica are o culoare albă subţiindu-se progresiv dinspre posterior spre cornee (de la 1
mm la 0,6 mm).
Orificiul său posterior este o fosetă crateriformă căptuşită de o membrană, perforată de o
mulţime de orificii numită lama ciuruită. Lama ciuruită este formată din lamele cele mai
profunde ale ochiului.
La nivelul limbului sclerocorneean (Limbus corneae) situat anterior între sclerotică şi
cornee, în straturile profunde ale scleroticii se află un canal circular, turtit anteroposterior numit
canalul venos al lui Schlemm, cu rol în scurgerea umorii apoase în camera anterioară. Peretele
anterior al canalului este alcătuit din lamele scleroticii, iar cel posterior de ligamentul pectinat ce
închide unghiul iridocorneean.
a1.2 ) Raporturi
Suprafaţa exterioară a scleroticii vine în raport cu foiţa viscerală a capsulei lui Tenon şi
cu spaţiul suprascleral şi indirect cu grăsimea orbitei, cu muşchii extrinseci, cu vasele şi nervii
regiunii.
Anterior sclerotica este acoperită de conjunctiva bulbară fiind accesibilă examenului
clinic.
109
Posterior este traversată de nervul optic, arterele şi nervii ciliari.
Puţin înapoia ecuatorului se găsesc 4 orificii ( două superioare şi două inferioare) prin
care venele vorticoase părăsesc ochiul. În partea anterioară în vecinătatea inserţiilor musculare
trec vasele ciliare anterioare.
a 1.3) Rol
Menţine forma şi conţinutul globului ocular.
a 1.4) Semiologie
Se examinează prin transparenţa conjunctivei bulbare în partea sa anterioară. În stare
normală este albăstruie, albă, alb-gălbuie. Patologic apar modificări de formă, aspect sau culoare.
Afecţiunile congenitale ale sclerei sunt legate de forma sa sau de culoarea sa. Buftalmia
este caracterizată prin modificări biometrice importante ale globului ocular prin întinderea
fibrelor sclerale. Totodată, subţierea sclerei duce la formarea stafilomului posterior în miopiile
forte. Culoarea albă a sclerei se poate modifica prin două mecanisme:
-acumularea de pigment (melanina)
-difuziunea luminii ce traversează sclera devenită translucidă.
Modificările congenitale de culoare ale sclerei sunt melanoza stromală fiziologică a
sclerei, melanosis oculi sau melanoza oculară benignă Bourquin, nevul Ota, sindromul sclerelor
albastre, maladia Lobstein sau osteogenesis imperfecta. Tulburări de culoare ale sclerei sunt
întâlnite şi în hipofosfatazemie, în pseudo-hipoparatiroidia sau sindromul Albright II, în
sindromul Marfan şi Ehlers-Danlos.
Sclera poate fi implicată în cazul afecţiunilor inflamatorii fie sub aspectul necrozei
purulente în formele acute, fie al inflamaţiei granulomatoase difuze sau nodulare în formele
subacute sau cronice. Dacă inflamaţia cuprinde straturile superficiale ale sclerei şi ţesutului
episcleral ea produce o episclerită; dacă cuprinde şi straturile profunde produce o sclerită, iar
dacă inflamaţia se extinde de la sclerotică la cornee dă naştere unei sclerokeratite. Simptomele
debutează rapid cu dureri de intensitate variabilă şi congestie conjunctivală, iar în perioada de
stare poate apare un nodul cu tentă gălbuie în cazul scleritelor supurate. În cazul formelor
cronice apare o congestie violacee conjunctivo-episclerală, edem profund roşu sau violaceu.
Scleritele granulomatoase includ scleritele din tuberculoză, lepră, sifilis, bruceloză sau
sarcoidoză.
Afecţiunile degenerative ale sclerei sunt denumite scleromalacii şi se întâlnesc în porfirii
prin fixarea la nivelul sclerei a porfirinelor cu efect fotosensibilizant, sau în alte afecţiuni atrofice
Tumorile sclerei pot fi dezvoltate din celulele conjunctive dând naştere la fibroame,
fibrosarcoame şi fasceite nodulare sau din celule aberante din scleră formând chisturi sclerale şi
dermoide limbice sau choristoame osoase cum ar fi osteoamele şi condroamele episclerale.
110
I a 2) Corneea (cornea)
Alcătuieşte porţiunea anterioară a tunicii fibroase. Se prezintă ca o lentilă subţire, perfect
transparentă, cu o faţă anterioară convexă (facies anterior), o faţă posterioară concavă (facies
posterior) şi o circumferinţă reprezentată de limbul sclerocorneean (limbus corneae). Are o
grosime de 0,8 mm în partea centrală şi 1 mm la periferie fiind complet inextensibilă.
Circumferinţa corneei este tăiată oblic fiind acoperită puţin circular de sclerotică la periferie.
Figura 50: Vedere postero-laterală a polului anterior.

1. Corneea; 2. Canalul lui Schlemm; 3. Fibre circulare; 4. Fibre longitudinale; 5. Zonula lui Zinn; 6.
Cristalinul; 7. Irisul.
111
Figura 51: Vedere postero-laterală a polului anterior (după Frank H. Netter, 2003).
1. Porţiune trabeculară din limbul sclerocorneean; 2. Linia lui Schwalbe; 3. Membrana elastică
posterioară (membrana Descemet); 4. Epiteliul posterior; 5. Corneea; 6. Faţa anterioară a irisului; 7.
Micul cerc arterial al irisului; 8. Cristalinul; 9. Nucleul cristalinului (substanţa ciment); 10. Capsula
cristalinului (cristaloidă); 11. Muşchiul sfincter al irisului; 12. Membrana vitroasă; 13. Muşchiul
dilatator al pupilei; 14. Fibre zonulare; 15. Procese ciliare; 16. Fibre circulare, 17. Fibre radiare; 18.
Retina ciliară; 19. Spaţiul pericoroidian; 20. Sclerotica; 21. Lamă conjunctivă; 22. Vena ciliară
anterioară; 23. Marele cerc arterial al irisului; 24. Fibre trabeculare; 25. Unghiul iridocorneean; 26.
Limbul sclerocorneean; 27. Sinusul venos al scleroticii; A. Muşchiul ciliar; B. Corpul ciliar.
a 2.1) Constituţie
Este alcătuită din 5 straturi suprapuse, paralele cu suprafaţa, de grosime uniformă şi care
formează o unitate.
1. Epiteliul anterior (Epithelium anterius) este de tip pavimentos stratificat având celulele
superficiale turtite şi necornificate, iar celulele profunde cilindrice.
2. Lama elastică anterioară (membrana lui Bowman, Lamina limitans anterior) este de
natură conjunctivă.
112
3. Ţesutul propriu al corneei (Substantia propria) este format din lamele conjunctive
unite prin marginile lor. Între lamele se găsesc celule fixe turtite pe secţiune transversală, celule
mobile şi un sistem lacunar prin care circulă limfa şi care comunică cu camera anterioară şi
reţeaua limfatică a conjunctivei.
4. Membrana elastică posterioară (membrana Descemet, Lamina limitans posterior) este
un produs cuticular al păturii endoteliale posterioare ce prezintă la periferie o îngroşare circulară
(inelul lui Dollinger) cu conexiuni cu tunica vasculară.
5. Endoteliul posterior (Epithelium posterius) al corneei limitează corneea faţă de camera
anterioară.
a 2.2) Raporturi
Epiteliul anterior se continuă peste circumferinţa corneei cu epiteliul conjunctival. În
apropierea periferiei corneei aderenţa conjunctivei de sclerotică este mai mare formându-se o
îngroşare circulară a conjunctivei numită inelul conjuctival. Endoteliul posterior se continuă cu
epiteliul anterior al irisului.
a 2.3) Rol
Permite razelor luminoase s-o traverseze cu uşurinţă. Epiteliul corneean este punctul de
plecare a unui reflex care provocat de atingerea sa determină închiderea pleoapelor.
a 2.4) Semiologie
Se examinează cu ochiul liber sau la biomicroscop forma, mărimea, transparenţa,
sensibilitatea ce pot prezenta modificări în afecţiunile congenitale sau dobândite.
Afecţiunile congenitale sunt relativ rare. Dintre acestea sunt de menţionat: microcorneea,
macrocorneea, corneea plană sau cu opacităţi congenitale.
Afecţiunile inflamatorii ale corneei se numesc keratite. Dintre semnele acestei boli sunt
de menţionat durerea cu iradiere retro şi perioculară, lăcrimarea, fotofobia, scăderea acuităţii
vizuale datorită tulburării transparenţei corneei.
După originea lor keratitele pot fi endogene sau exogene., iar după aspectul morfologic se
împart în ulceroase şi neulceroase.
Distrofiile şi degenerescenţele corneei formează un grup de afecţiuni frecvente şi variate
cu limite neprecise, secundare unei tulburări de metabolism şi caracterizate printr-o evoluţie
progresivă, lentă şi continuă.
Cicatricile corneene sunt opacităţi definitive apărute în urma refacerii şi organizării prin
ţesut cicatricial opac a zonelor corneene care au fost afectate de un proces patologic.
Tumorile corneene sunt foarte rare. Ele pot fi benigne (fibromul) sau maligne
(epiteliomul, sarcomul sau melanomul).
I.b. Membrana vasculară (Tunica vasculosa bulbi)
113
Este tunica mijlocie a globului ocular. Se împarte în 3 porţiuni: coroida (choroidea),
corpul ciliar (corpus ciliare) şi irisul (iris).
I b1) Coroida (Choroidea)
Este o membrană fină, pigmentată, ceva mai groasă posterior (0,5 mm) decât anterior (0,3
mm). Căptuşeşte partea posterioară a globului ocular. Anterior se întinde până la ora serrata şi
are o coloraţie brună.
I b 1.1) Constituţie
Este formată din 4 straturi.
TABELUL 2: MEMBRANA VASCULARĂ
COROIDA CORPUL CILIAR IRISUL

Muşchiul ciliar
Procese de acomo-
Nutritiv daţie Diafragm protector
Rol
Protecţie şi apărare Procesele ciliare al retinei
Formarea umorii
apoase
Circumferinţa mare
Muşchiul ciliar
se continuă cu corpul
Anterior cu corpul Anterior cu corneea
ciliar
Raporturi ciliar acoperit de Procesele ciliare
Circumferinţa mică
sclerotică Radiar în jurul cris-
delimitează orificiul
talinului
pupilar
Membrană fină Formă triunghiulară pe
Caracteristici Disc perforat la mijloc
pigmentată secţiune sagitală
Ora serrata
Anterior de corpul
Limite Ora serrata Circumferinţa mare
ciliar
a irisului
Stromă conjunctivă
Muşchiul sfincter
4 straturi din care 2 Muşchi ciliar
Constituţie al irisului
vasculare Procese ciliare
Muşchiul dilatator al
pupilei
1. Spaţiul supracoroidian (Lamina suprachoroidea) este un spaţiu limfatic în

legătură cu spaţiul suprascleral prin traiecte limfatice.
2. Stratul vaselor mari (Lamina vasculosa) conţine artere cu direcţie
anteroposterioară (arterele ciliare scurte posterioare) şi vene în vârtej (venele
vorticoase) ce finalmente se adună în 4 vârtejuri principale (venele vorticoase
mari) două superioare şi două inferioare ce traversează sclerotica prin 4 puncte
izolate situate înapoia ecuatorului şi se varsă în venele oftalmice.
3. Stratul capilarelor (Lamina choroidochapillaris) fine prezintă ochiuri dese la
nivelul maculei retiniene.
114
4. Membrana vitroasă (Lamina basalis) reprezintă un produs al celulelor pigmentare
ale retinei.
b 1.2) Raporturi
Vine în raport prin faţa sa externă cu sclerotica fiind legată de aceasta prin intermediul
laminei fusca.
Spaţiul supracoroidian este traversat de vasele şi nervii ciliari.
În partea posterioară este perforată de nervul optic.
Anterior se continuă la nivelul orei serrata cu zona ciliară.
b 1.3) Rol
Are rol:
- nutritiv, în special pentru straturile externe ale retinei;
- tensional la menţinerea şi reglarea oftalmotonusului;
- de protecţie şi apărare mecanică şi biologică (datorită proprietăţilor imunobiologice ale
sângelui ce-l conţine;
- termic, în menţinerea temperaturii optime;
- în funcţia optică, constituind camera obscură.
b 1.4) Semiologie
. Patologic apar inflamaţii sau tumori.
Inflamaţiile coroidei sunt denumite coroidite, dar raporturile coroidei cu retina fac ca
acestea să evolueze sub forma de corioretinite. Coroiditele pot fi generalizate, supurative şi
nesupurative sau circumscrise. În cazul formelor generalizate supurative afecţiunea poartă
numele de panoftalmie şi se manifestă cu dureri oculare şi perioculare însoţite de alterarea stării
generale cu febră, cefalee şi vărsături. Vederea scade brusc la stadiul de percepţie luminoasă. În
cazul formelor exudative inflamaţia este de natură endogenă şi nu duce la supuraţie. iar
simptomele sunt de intensitate mai redusă.
Corioretinita seroasă centrală este o afecţiune însoţită de decolarea seroasă a retinei
senzoriale în regiunea maculară produsă printr-o acumulare de lichid seros între retina
senzorială intactă şi epiteliul pigmentar discret alterat. Debutul este brusc marcat prin tulburări
vizuale vagi, apoi prin metamorfopsii şi sindrom macular
Tumorile benigne ale coroidei sunt reprezentate de melanomul benign şi hemangiomul
coroidei, iar cele maligne includ melanomul malign coroidian şi diseminările secundare
metastatice.
115
I b2) Corpul ciliar (Zona ciliară, Corpus ciliare)
Se întinde între ora serrata şi circumferinţa mare a irisului. Pe secţiune sagitală are formă
triunghiulară cu baza spre iris şi vârful spre ora serrata. Între corpul ciliar şi coroidă se află o
zonă de trecere numită orbiculius ciliaris.
Figura 52: Coroana ciliară.

1. Ora serrata; 2. Proces ciliar; 3. Zonula lui Zinn; 4. Vale ciliară; 5. Coroana ciliară; 6. Sclerotica; 7.
Coroidă; 8. Cristalinul.
116
Figura 53: Coroana ciliară (după Frank H. Netter, 2003).
1. Sclerotica; 2. Coroida; 3. Retina propriuzisă; 4. Ora serrata; 5. Coroana ciliară; 6. Procese ciliare; 7.
Zonula lui Zinn; 8. Cristalinul.
b 2.1) Constituţie
Corpul ciliar este format din muşchiul ciliar, situat în grosimea corpului şi procesele
ciliare proeminente la nivelul feţei posterioare.
1.Muşchiul ciliar (M. ciliaris)
Este format din fibre musculare netede orientate radiar (Fibrae radialis) şi fixate pe
inelul lui Dollinger (Brucke) şi circular concentrice cu cristalinul (Muller, Fibrae circulares).
2. Procesele ciliare (Processus ciliares)
Sunt în număr de 70-90. Au aspectul unor proeminenţe alungite dispuse radiar în jurul
cristalinului. Totalitatea lor formează coroana ciliară (Corona ciliaris). Au formă de piramidă
triunghiulară. Baza priveşte cristalinul. Faţa anterioară aderă de corpul ciliar, cele posterioare
delimitează depresiuni numite văi ciliare. În văile ciliare se află proeminenţe numite plici ciliare.
b 2.2) Raporturi
Muşchiul ciliar vine în raport anterior cu membrana elastică posterioară a corneei.
Procesele ciliare sunt dispuse radiar în jurul cristalinului. Zonula lui Zinn trece peste
procesele ciliare transformând văile în spaţii ce comunică cu camera anterioară a ochiului. La
suprafaţă sunt acoperite de prelungirea anterioară a laminei basalis şi porţiunea ciliară a retinei.
b 2.3) Rol
Muşchiul ciliar participă la procesele de acomodare.
Procesele ciliare asigură formarea umorii apoase. Au rol capital în nutriţia segmentului
anterior al ochiului.
b 2.4) Semiologie
In cadrul afectiunilor congenitale ale corpului ciliar se pot mentiona metaplazii ale
epiteliului ciciar
Afecţiunile cele mai des întâlnite sunt cele inflamatorii. Ciclita evoluează simultan cu
inflamaţia irisului sub formă de iridociclită. Simptomele subiective sunt reprezentate de durerea
oculară care iradiază supraorbitar şi temporal în teritoriul nervului oftalmic, cu exacerbări la
lumină, la mişcarile globului şi la efortul de acomodaţie. Durerea este violentă din cauza
inervaţiei senzitive bogate a irisului şi a corpului ciliar. Alte simptome sunt fotofobia, lăcrimarea
spontană sau provocată de lumină şi diminuarea vederii de importanţă variabilă în funcţie de
exudatele din camera anterioară şi de pe suprafaţa anterioară a cristalinului. Semnele clinice
117
includ congestia pericheratică profundă, prezenţa de macromolecule proteice în umoarea apoasa
(fenomenul Tyndall) şi edemul inflamator al irisului cu modificări pigmentare.
I b 3) Irisul (Iris)
Are forma unui disc perforat la mijloc prezentând:
- o faţă anterioară (Facies anterior);
- o faţă posterioară (Facies posterior);
- o circumferinţă mare (Anulus iridis major);
- o circumferinţă mică (Anulus iridis minor).
Faţa anterioară, diferit colorată prezintă două inele colorate (intern şi extern) cu striaţii
radiare separate printr-o linie festonată.
Faţa posterioară este concavă având o coloraţie închisă.
b 3.1) Constituţie
Prezintă o stromă conjunctivă (Stroma iridis) în reţea situată în două pături limitante, una
anterioară şi cealaltă posterioară, în ochiurile căreia se află substanţa fundamentală semilichidă.
Arterele şi venele sunt dispuse radiar având un traiect ondulat.
Prezintă un sfincter al irisului şi un dilatator al pupilei.
Muşchiul sfincter al irisului (M. sphincter pupillae) este dispus circular în jurul orificiului
pupilar ocupând zona inelului colorat intern.
Muşchiul dilatator al pupilei (M. dilatator pupillae) este format din fibre netede dispuse
radiar pe faţa anterioară a retinei iridiene.
b 3.2) Raporturi
Circumferinţa mare se continuă cu corpul ciliar, fiind mascată de porţiunea anterioară a
scleroticii.
Circumferinţa mică delimitează orificiul pupilar (Pupilla).
Faţa posterioară priveşte cristalinul.
b 3.3) Rol
Acţionează ca un diafragm.
Protejează retina.
Are rol în absorbţia umorii apoase.
b 3.4) Semiologie
Patologic pot să apară modificări de culoare, conformaţie şi relief.
Afecţiunile congenitale ale irisului includ aniridia congenitală caracterizată prin lipsa
irisului sau reducerea sa la o simplă stromă retrolimbică, pseudopolicoria unde stroma iridiană
este străbătută de mai multe orificii dând impresia mai multor pupile, corectopia care semnifică
118
situarea pupilei la marginea irisului. Se mai pot enumera chisturile congenitale ale irisului şi
colobomul congenital caracterizat printr-un defect de închidere al fantei embrionare la
extremitatea sa anterioară
Afecţiunile cele mai des întâlnite sunt cele inflamatorii (iritele). Ele evoluează
simultan cu afectarea corpului ciliar sub formă de iridociclită. Simptomele subiective sunt
reprezentate de durerea oculară care iradiază supraorbitar şi temporal în teritoriul nervului
oftalmic, cu exacerbări la lumină, la mişcările globului ocular şi la efortul de acomodaţie.
Durerea este violentă din cauza inervaţiei senzitive bogate a irisului şi a corpului ciliar.Alte
simptome sunt fotofobia, lăcrimarea spontană sau provocată de lumină şi diminuarea vederii de
importanţă variabilă în funcţie de exudatele din camera anterioară şi de pe suprafaţa anterioară a
cristalinului. Semnele clinice includ congestia pericheratică profundă, prezenţa de
macromolecule proteice în umoarea apoasă (fenomenul Tyndall) şi edemul inflamator al irisului
cu modificări pigmentare. În funcţie de evoluţie iritele se clasifică în acute, subacute şi cronice.
iar în funcţie de natura exudatelor în irite seroase, fibrinoplastice şi hemoragice
Tumorile benigne ale irisului pot fi tumori melanice, hemangiomul şi
schwannomul irisului şi chisturile congenitale sau dobândite. Tumorile maligne includ
melanosarcomul şi sarcomul inelar al irisului, epiteliomul primitiv şi tumorile metastatice.
I c) Membrana internă (Tunica interna bulbi)
TABELUL 3: MEMBRANA INTERNĂ
RETINA PROPRIU-
RETINA CILIARĂ RETINA IRIDIANĂ
ZISĂ
Percepţia luminoasă
Rol Acuitatea vizuală Nu are rol optic Nu are rol optic
Simţul cromatic
Posterior coroida Îmbracă anfractuo- Căptuşeşte faţa
Raporturi
Anterior corpul vitros zităţile zonei ciliare posterioară a irisului
Papila nervului
Alcătuieşte porţiunea Alcătuieşte porţiu-
Caracteristici optic
oarbă a retinei nea oarbă a retinei
Pata galbenă
Ant- retina iridiană
Posterior- retina
Limite Anterior retina ciliară Post.-retina propriu-
ciliară
zisă
Strat pigmentar Strat pigmentar
Constituţie 10 straturi
Strat optic Strat epitelial
Are forma unei sfere goale ce prezintă:

- o suprafaţă externă;
- o suprafaţă internă;
- un orificiu anterior.
119
Nu are orificiu posterior.
I c 1.) Retina propriuzisă (Pars optica retinae)
Este perfect întinsă prezentându-se ca un segment de sferă. Este puternic colorată în brun
închis, doar vasele văzându-se cu claritate în grosimea ei.
c 1.1) Constituţie
La nivelul extremităţii posterioare a globului ocular suprafaţa interioară a retinei
prezintă două formaţiuni ce diferă de restul retinei: papila nervului optic şi pata galbenă.
1.Papila nervului optic (Discus n. optici)
Reprezintă zona de unde fibrele nervului optic iau naştere din retină, părăsesc globul
ocular, pentru ca îmbrăcate de o teacă de mielină să formeze nervul optic.
Este o formaţiune rotundă sau uşor eliptică cu axul mare vertical cu diametrul de 1,7 mm.
Are o coloraţie alb gălbuie. Pe culoarea fundamentală se adaugă o nuanţă roşiatică datorită
reţelei capilare a nervului. În mijloc papila prezintă o fosetă (excavaţia papilară). Papila se
găseşte la 4 mm medial şi 1 mm deasupra polului posterior al globului ocular.
2.Pata galbenă (Macula lutea)
Corespunde aproape axului optic al ochiului. Are o coloraţie galbenă, fiind ovală, cu
diametrul mare transversal. În centru prezintă o fosetă punctiformă- foseta centrală (fovea
centralis) locul celei mai clare vederi.
Funcţional retina este alcătuită din înlănţuirea a două tipuri celulare, ce alcătuiesc stratul
neuroepitelial (primele 4 straturi ale retinei) şi stratul neurocerebral (ultimele 6 straturi).
Pe secţiune histologică este alcătuită din următoarele 10 straturi:
Epiteliul pigmentar (Stratum pigmentosum)
Este format dintr-un singur rând de celule pigmentate, hexagonale, ce prezintă prelungiri
interne în jurul fiecărui con sau bastonaş, ce izolează elementele fotosensibile între ele.
Stratul celulelor cu conuri şi bastonaşe (Stratum nervosum)
Conurile, în număr de circa 4 milioane au un fragment intern, în formă de butelie şi o
piesă externă asemănătoare unui mic con ascuţit ce conţine iodopsina.
Bastonaşele sunt formaţiuni cilindrice, în număr de circa 125 de milioane. Sunt formate
dintr-un segment intern şi unul extern striat ce conţine rodopsina (purpura retiniană). La nivelul
maculei bastonaşele încep să se rărească, iar în aria fosetei centrale nu sunt decât conuri..
Predomină la periferie.
Membrana limitantă externă (Stratum limitans externum)
Separă corpul celulelor vizuale de prelungirile lor interne. Este formată din celule de
susţinere.
Stratul granulos extern (Stratum nucleare externum)
120
Cuprinde corpul celulelor vizuale cu nucleul lor.
Stratul plexiform extern (Stratum plexiforme externum)
Are o structură reticulară densă fiind format din fibrele terminale ale celulelor vizuale ce
vin în contact cu dendritele celulelor bipolare subiacente.
Stratul granulos intern (Stratum nucleare internum)
Este format din celule bipolare şi celule de susţinere.
Stratul plexiform intern (Stratum plexiforme internum)
Constituie joncţiunea dintre axonii celulelor bipolare şi dendritele celulelor ganglionare la
care se adaugă celulele de susţinere.
Stratul celulelor ganglionare (Stratum ganglionicum)
Este format din celule mari, mijlocii şi mici dispuse mono sau pluristratificat. Corpul, ce
conţine un nucleu circular se prelungeşte extern prin expansiunea dendritică, iar intern printr-un
axon foarte lung.
Stratul fibrelor optice (stratum neurofibrarum)
Este format din axonii amielinici ai celulelor ganglionare ce converg radiar către papilă
pentru a forma nervul optic.
Limitanta internă (stratum limitans internum)
Este o membrană bazală autonomă, formată din celule de susţinere.
c 1.2) Raporturi
Posterior vine în raport cu coroida, iar anterior cu corpul vitros.
c 1.3) Rol
- Celulele de susţinere de la nivelul membranei limitante exerne şi până la limitanta
internă alcătuiesc un vast sinciţiu de susţinere.
- Epiteliul pigmentar are rol nutritiv pentru fotoreceptori, rol de formare a purpurei
vizuale şi rol de ecran pigmentat. Izolând elementele fotosensibile între ele favorizează
localizarea spaţială a obiectelor; claritatea percepţiei luminoase.
- Conurile recepţionează excitaţiile optice în legătură cu culoarea şi forma obiectelor
(acuitatea vizuală şi percepţia cromatică).
- Bastonaşele recepţionează luminozitatea în general, diferenţele în intensitatea razelor
luminoase fiind adaptate pentru vederea nocturnă (percepţia acuităţii luminoase).
Segmentele interne ale conurilor şi bastonaşelor au proprietăţi contractile.
Se remarcă în citoarhitectonica retinei convergenţa mai multor receptori pe o celulă
bipolară şi a mai multor celule bipolare pe una ganglionară, în legătură cu reflexele de
acomodare la lumină şi de concentrare. În schimb la nivelul foveei centrale fiecărui con îi
corespunde o singură celulă bipolară şi una singură ganglionară.
121
Lumina stimulează receptorii retinieni ce determină procese fotochimice şi electrice ce
generează impulsurile în receptori. Impulsurile se transmit prin intermediul protoneuronului şi
deutoneuronului ajungând la axonii deutoneuronului ce formează fibrele nervului optic.
c 1.4) Semiologie
Retina se examinează prin oftalmoscopie. (vezi capitolul de explorări). În stare normală
fundul de ochi (F.O.) apare ca un câmp de culoare roşie omogenă pe care ies în evidenţă papila
optică, regiunea maculară şi arborizaţia vasculară a retinei.
Figura 54: Fundul de ochi.

1. Artera şi vena centrală a retinei; 2. Macula; 3. Fovea centralis.
122
Figura 55: Fundul de ochi (după Frank H. Netter, 2003).
1. Artera şi vena maculară superioară; 2. Artera şi vena nazală superioară; 3. Papila nervului optic; 4.
Artera şi vena nazală inferioară; 5. Artera şi vena maculară inferioară; 6. Artera şi vena temporală
inferioară; 7. Macula lutea cu fovea centralis; 8. Artera şi vena temporală superioară.
Modificările cele mai importante ale papilei sunt: staza papilară, papilita şi atrofia optică.
Staza papilară este dată de hipertensiunea intracraniană. Patologic apar modificări retiniene în
afecţiuni generale (HTA, sarcină, diabet, afecţiuni sanguine), afecţiuni congenitale, afecţiuni
vasculare, inflamatorii şi degenerative.
Manifestările nespecifice pentru o afecţiune retiniană sunt reprezentate de scăderea
acuităţii vizuale şi afectarea câmpului vizual.
Afecţiunile retinei pot fi:
- congenitale: fibrele de mielină dispuse sub formă de buchete la nivelul papilei
nervului optic, pliul falciform al retinei cu forma unei cute proeminente pe suprafaţa sa
cu traiect de la papilă la retina ciliară, chisturile retiniene, retinoschizisul şi
fibroplazia retrolentală reprezentată de retina decolată şi ţesut fibros prezentă ca stadiu
a retinopatiei de prematuritate
- traumatice: edemul traumatic sau rupturile retiniene, găurile maculare produse prin
fototraumatisme, corpii străini intraoculari cu rupturi şi decolări retiniene secundare
- vasculare separate în afecţiuni arteriale şi venoase. Ocluziile arteriale retiniene se
caracterizează printr-o pierdere brutală şi totală a vederii, persistând o vagă durere sau
alte manifestări. Debutul brutal poate fi precedat de obnubilări pasagere ale vederii,
însoţite de dureri oculare sau orbitare. Există şi cazuri în care pierderea vederii nu este
totală, persistând o vagă percepţie luminoasă în câmpul temporal. Pupila este în
midriază, reflexul fotomotor este abolit, cu păstrarea reflexului consensual. Ocluzia
arterială tranzitorie este denumită şi cecitate monoculară tranzitorie sau amauroza
fugace, cu debut brutal, durată de câteva minute şi revenirea acuităţii vizuale normale
lent şi progresiv.
Ocluziile venoase retiniene sunt mai frecvente decât ocluziile arteriale, iar oprirea
circulaţiei poate avea loc la nivelul trunchiului venei centrale a retinei sau la nivelul unui ram
venos. Deficitul funcţional imediat este mai puţin grav decât în ocluzia arterială, dar importanţa
răsunetului accidentului vascular asupra maculei este factorul esenţial al prognosticului. În ceea
ce priveşte semiologia, acuitatea vizuală este scăzută în grad variabil, câmpul vizual periferic
este conservat, dar central este prezent un scotom absolut sau relativ. Pierderea vederii este
precedată de obnubilări pasagere ale vederii, miodezopsii care pot apare cu câteva zile înainte de
accidentul vascular. Examenul fundului de ochi poate diferenţia mai multe tablouri clinice:
forma de tip capilaropatie edematoasă, unde acuitatea vizuală este relativ conservată şi forma de
123
tip capilaropatie ischemică, cu acuitate vizuală scăzută, forma cu tip de capilaropatie mixtă şi
forma regresivă, care apare mai ales la tineri, în context inflamator.
Bolile proprii vaselor retiniene includ angiomatozele retiniene ca şi maladia von Hippel-
Lindau, boală rară cu tropism retinian, cerebral şi visceral care evoluează ca un hemangiom
constituit din aglomerări de capilare cu pereţi fini, hemangiomul cavernos al retinei constituit din
anevrisme venoase legate între ele prin canale înguste, telangiectaziile retiniene care sunt
malformaţii vasculare retiniene congenitale care grupează diferitele afectiuni: angiomatoza
miliară Leber, maladia Rendu-Osler, angiomul racemos (sindromul Wybur-Mason), maladia
Leber-Coats, maladia Reese, angiomul cirsoid al retinei.
Maladia Coats este o boală retiniană vasculară care afectează subiecţii tineri şi se
caracterizează prin dilataţii şi anevrisme vasculare cu apariţia exudatelor. Boala Eales este o
perivasculită care se întâlneşte la persoane tinere, debutează prin scăderea brutală a vederii din
cauza unei hemoragii retinovitreene. Leziunea principală constă în proliferarea celulelor
endoteliale cu obliterarea capilarelor, ischemie şi neovascularizaţie retiniană secundară.
Retinopatia diabetică provoacă microangiopatia diabetică retiniană cu formarea
hemoragiilor, a exudatelor, a edemului retinian şi în final a neovascularizaţiei retiniene.
Acuitatea vizuală este alterată variabil în funcţie de afectarea maculară, scăzând în momentul
apariţiei edemului şi a exudatelor. În funcţie de apariţia neovascularizaţiei, retinopatia diabetică
se împarte în proliferativă şi neproliferativă. În lipsa tratamentului adecvat, retinopatia diabetică
duce la cecitate.
- inflamatorii
Inflamaţiile retinei poartă numele de retinite. Pot fi specifice anumitor boli, ca
tuberculoza, lepra sau sifilisul sau nespecifice.
- maculare
Degenerescenţele maculare senile pot fi sistematizate în patru forme anatomoclinice în
funcţie de stratul retinian afectat:
- sindromul primitiv de retracţie al limitantei interne
- degenerescenţa pseudochistică a maculei
- degenerescenţa coloidă cu decolarea epiteliului pigmentar
- degenerescenţa areolară a maculei
Semiologic se remarcă sindromul macular care diferă ca intensitate în funcţie de stadiul
clinic al bolii:dificultăţi de lectură, metamorfopsii, scăderea acuităţii vizuale şi tulburări
cromatice în axa albastru-galben.
Degenerescenţele maculare pot fi şi ereditare, şi pot afecta neuroepiteliul (boala
Stargardt), epiteliul pigmentar (degenerescenţa viteliformă a maculei, edemul cistoid dominant,
124
degenerescenţa în reţea a epiteliului pigmentar sau degenerescenţa în aripa de fluture Deutman)
sau coroida (distrofia pseudoinflamatorie Sorsby).
Dezlipirea de retină este una din afecţiunile cele mai grave ale patologiei oculare. Se
deosebesc două tipuri de dezlipiri de retină: primitivă sau idiopatică (reumatogenă) şi secundară
sau simptomatică, produsă de un proces patologic cunoscut. Simptomatic, pacientul prezintă
semne vitreene reprezentate prin miodezopsii şi fosfene şi ulterior semne care indică dezlipirea
retinei traduse printr-un val negru mai mult sau mai puţin dens care maschează o parte din
câmpul vizual situat la început în sectorul inferonazal şi care se deplasează ulterior în sus făcând
ca vederea să dispară treptat.
- tumorale
Retinoblastomul este cea mai frecventă tumoră a retinei şi cea mai frecventă tumoră la
copil, diferenţiată din foiţa neurosenzorială a retinei. Simptomatic, copilul prezintă un aspect
neobisnuit al pupilei care este dilatată şi în anumite incidenţe prezintă un reflex alb-verzui. Boala
este datorată unor aberaţii cromozomiale şi prezumtivii purtători ai genei responsabile sunt
sfătuiţi a-si examina copiii la naştere.
Figura 56: Edem papilar
125
Figura 57: Retinopatie hipertensivă stadiul III
I c2) Porţiunea ciliară (Pars ciliaris retinae)

Dincolo de ora serrata retina se subţiază brusc.
c 2.1) Constituţie
Este alcătuită dintr-o parte optică şi un strat pigmentar. Medial de ora serrata membrana
este redusă la un simplu strat epitelial de celule cilindrice.
c 2.2) Raporturi
Îmbracă toate anfractuozităţile zonei ciliare. Se mulează pe orbiculus ciliaris, pe
procesele ciliare şi coboară în văile ciliare continuându-se în direcţia anterioară cu retina
iridiană.
c 2.3) Rol
Nu mai are funcţie vizuală.
c 2.4) Semiologie
Nu se examinează.
I c3) Retina iridiană (Pars iridica retinae)
Alcătuieşte împreună cu retina ciliară porţiunea oarbă a retinei.
c 3.1) Constituţie
Este formată dintr-un strat pigmentar şi dintr-un strat epitelial ce nu conţine nici un
element vizual.
c 3.2) Raporturi
Căptuseşte faţa posterioară a irisului.
c 3.3) Rol
Nu are nici o funcţie optică.
c 3.4) Semiologie
Nu se examinează.
II MEDIILE TRANSPARENTE ŞI REFRINGENTE
TABELUL 4: MEDIILE TRANSPARENTE ŞI REFRINGENTE
COMPART.
CAMERA CAMERA POSTERIOR ŞI
CRISTALINUL
ANTERIOARĂ POSTERIOARĂ CORPUL
VITROS
Gel hiperhidra-
Caracteristici Lentilă biconvexă
tat
126
Faţă anterioară
Componente Faţă posterioară
Circumferinţă
Schimburi
metabolice
Rol Acomodaţie Reglarea tonusului Reglarea tonusului
Ţesut de sus-
ţinere
Stromă
Substanţă proprie Conţine umoarea Conţine umoarea
Constituţie Umoarea vi-
Capsulă apoasă apoasă
troasă
Faţa posterioară
Faţa posterioară Între retină,
iris
Raporturi Înapoia irisului cornee cristalin şi
Faţa anterioară
Iris zonula lui Zinn
cristalin
II a) Cristalinul (Lens)
Figura 58: Cristalinul.
127
Figura 59: Cristalinul (după Kamina, 2008).
1. Sclerotica; 2. Coroida; 3. Retina propriuzisă; 4. Ora serrata; 5. Procese ciliare; 6. Zonula lui Zinn; 7.
Plici ciliare; 8. Constituţia cristalinului; 9. Capsula cristalinului (cristaloidă); 10. Fibrele cristalinului;
11. Substanţa ciment; 12. Irisul; 13. Fibre zonulare; 14. Muşchii ciliari; 15. Retina ciliară;
A. Coroana ciliară; B. Văi ciliare.
Este o lentilă biconvexă. I se descriu:

- o faţă anterioară (Facies anterior);
- o faţă posterioară (Facies posterior);
- o circumferinţă (ecuator, Equator).
Faţa anterioară este mai plană în comparaţie cu cea posterioară şi destul de bombată.
Punctele cele mai proeminente de pe faţa anterioară şi cea posterioară se numesc polul anterior
(polus anterior) respectiv posterior al cristalinului (polus posterior). Linia ce uneşte cei doi poli
se numeşte axul cristalinului (axis), măsoară 4 mm şi coincide aproape în întregime cu axul optic
al ochiului. Diametrul cristalinului este de 10 mm.
a 1) Constituţie
Este alcătuit dintr-o substanţă proprie cuprinzând un epiteliu (Epithelium lentis), fibre şi
substanţă ciment interfibrilară înconjurate de o capsulă.
128
Capsula cristalinului (Capsula lentis) se mai numeşte cristaloidă. Este o membrană
subţire, rezistentă cu o oarecare elasticitate. Artificial se delimitează o cristaloidă anterioară şi
una posterioară. Capsula nu aderă de conţinut.
Epiteliul cristalinului este unistratificat, cubic, aflându-se înapoia cristaloidei anterioare.
Este formaţiunea ce generează fibrele cristalinului.
Fibrele cristalinului sunt benzi prismatice turtite, hexagonale pe secţiune. Apar din
periferia stratului epitelial la nivelul ecuatorului fiind împinse de fibrele noi pe cale de formare.
Fibrele se dispun în straturi concentrice pe măsură ce apar. Fibrele centrale au o direcţie
anteroposterioară, celelalte descriu traiecte arcuate. Extremităţile lor se întâlnesc şi fiind unite de
substanţa ciment interfibrilară dau naştere unor formaţiuni liniare ce se numesc razele
cristalinului. Din unirea lor rezultă formaţiuni stelate cu mijlocul pe axul cristalinului. În
porţiunea centrală avem o stea anterioară ce reprezintă un Y în picioare şi una posterioară un Y
răsturnat (rotate cu 180 de grade, razele stelelor formează între ele unghiuri de 60 de grade).
Fibrele plecate de pe braţul unei stele descriu un traiect arcuat trecând peste ecuator şi se inseră
pe un braţ apropiat al stelei opuse.
Substanţa ciment are un grad diferit de consistenţă după poziţia pe care o ocupă.
Porţiunea centrală este mai rigidă, iar cea periferică mai moale, fapt important în acomodare.
a 2) Raporturi
Cristalinul se găseşte înapoia irisului şi a orificiului pupilar. Circumferinţa mică a irisului
vine în contact cu cristaloida anterioară. Suprafaţa posterioară mai bombată este culcată pe o
depresiune a extremităţii anterioare a corpului vitros. Ecuatorul este situat la distanţă de
procesele ciliare. Este menţinut în poziţie şi fixat de zonula lui Zinn.
a 3) Rol
Este un mediu transparent ce intervine în acomodaţie.
a 4) Semiologie
Se examinează cu ajutorul biomicroscopului şi al oftalmoscopului. Examenul mai detaliat
impune dilatarea pupilei. Afecţiunile cristalinului sunt reprezentate de tulburările de transparenţă
(cataracte), modificările de formă şi de curbură.
Cataractele pot fi congenitale sau dobândite. Ele se manifestă printr-o pierdere a
transparenţei cristalinului, însoţită de o scădere mai mult sau mai puţin accentuată a vederii.
Cataractele congenitale constituie o grupă de opacifieri cristaliniene, evolutive sau
neevolutive , totale sau parţiale dezvoltate în cursul vieţii intrauterine şi constatate la naşterea
copilului sau mai târziu. Data apariţiei, sediul şi tendinţa lor evolutivă realizează diferite forme:
cataracta polară anterioară, polară posterioară, nucleară, zonulară sau totală.
129
Cataractele dobândite se pot împărţi în cataracte primitive (senile) şi cataracte cu
etiologie şi patogenie cunoscută. La rândul lor cataractele primitive se pot împărţi în corticale,
nucleare şi cupuliforme. Cataractele cu etiologie cunoscută pot fi de cauză generală (endocrine,
dermatogene, toxice, infecţioase) sau locală Cataractele traumatice survin în urma unui
traumatism ocular perforant sau neperforant.
II b) Zonula lui Zinn (Zonula ciliaris)

Este un inel membranos întins între corpul ciliar şi ecuatorul cristalinului.
b 1) Constituţie
Este compusă din fibre principale şi auxiliare.
Fibrele principale se împart în două grupe:
- o grupă situată anterior formată de fibrele orbiculocapsulare anterioare ce se inseră pe
cristaloida anterioară şi
- o grupă situată posterior formată din fibre orbiculocapsulare posterioare (ce iau
naştere la nivelul orei serrata şi se inseră pe cristaloida anterioară) şi fibre
ciliocapsulare posterioare ce se inseră în văile ciliare şi pe cristaloida posterioară. Între
grupa anterioară şi cea posterioară se găseşte un canal intrazonular, triunghiular pe
secţiune.
b 2) Raporturi
Se întinde între ecuatorul cristalinului şi zona ciliară.
b 3) Rol
Menţine cristalinul în poziţia sa normală şi-i transmite impulsurile muşchiului ciliar.
II c ) Compartimentul anterior şi umoarea apoasă
c 1) Constituţie
Umoarea apoasă (Humor aquosus) este un lichid clar, ce reprezintă un mediu refringent.
Ia naştere la nivelul feţei posterioare a corpului ciliar şi a irisului.
c 2) Raporturi
Compartimentul anterior este alcătuit din camera anterioară şi camera posterioară.
Camera anterioară (Camera anterior) este delimitată anterior de faţa posterioară a corneei
şi posterior de faţa anterioară a irisului.
Camera posterioară (Camera posterior) se găseşte între iris şi cristalin. Anterior vine în
raport cu faţa posterioară a irisului, posterior cu zonula lui Zinn, lateral cu zona ciliară, medial cu
cristalinul.
c 3) Rol
Umoarea apoasă are următoarele funcţii:
- aduce substanţele nutritive;
130
- elimină deşeurile;
- reglează tensiunea oculară.
c 4) Semiologie
Se examinează cu ochiul liber sau la biomicroscp cu excepţia unghiului camerular care
poate fi studiat prin gonioscopie. Patologic mai frecvent se întâlnesc glaucomul şi corpii străini.
Glaucomul primitiv este cauzat de un obstacol în scurgerea umorii apoase la nivelul
unghiului camerular fie că este vorba de o anomolie anatomică urmată de tulburări funcţionale
(glaucom cu unghi închis) fie de alterări dobândite ale trabeculului (glaucom cu unghi deschis).
II d) Compartimentul posterior
(Camera postrema, Camera vitrea) şi corpul vitros (Corpus vitreum)
d1) Constituţie
Sunt formate dintr-o stromă (Stroma vitreum) de natură fibrilară ce conţine în ochiurile ei
umoarea vitroasă (Humor vitreus). Masa corpului este divizată în numeroase segmente separate
printr-un sistem de interstiţii, dispuse concentric la suprafaţă şi radiar în profunzime. De-a lungul
axului anteroposterior între papila nervului optic şi polul posterior al cristalinului substanţa
vitrosului este aproape lichidă şi formează canalul hialoidian (Canalis hyaloideus) prin care
trece artera hialoidiană (Artera hyaloidea).
Umoarea vitroasă este un gel hidratat la maxim înconjurat de membrana hialoidiană
(Membrana vitrea).
d 2) Raporturi
Se găsesc situate între porţiunea optică a retinei cristalin şi zonula lui Zinn.
d 3) Rol
Constituie un ţesut de susţinere şi o zonă de schimburi metabolice cu ţesuturile vecine.
Protejează retina de variaţiile de temperatură.
d 4) Semiologie
Se examinează prin oftalmoscopie. Patologic apar tulburări de transparenţă şi modificarea
raporturilor fiziologice.
Patologia degenerativă a vitrosului prezintă trei aspecte esenţiale:
- lichefierea şi sinereza vitrosului, a cărei finalitate este decolarea posterioară de vitros
- hialopatia asteroidă
- sincizis scintilans
Lichefierea, sinereza şi decolarea posterioară a vitrosului.

Această evoluţie degenerativă a corpului vitros debutează din al doilea sau al treilea
deceniu de viaţă şi devine clinic perceptibilă spre 40-50 de ani. Aceste modificări apar mult mai
precoce la miopul mai mare de 3 dioptrii şi cu atât mai precoce cu cât miopia este mai avansată.
131
Simptomatologia funcţională este de multe ori absentă sau se manifestă prin miodezopsii şi corpi
flotanţi de talie mică şi de contur slab definit.
Se descriu în clinică DPV complet fără colaps-rezultat în cazul unei contracţii vitreene
fără fenomen de cavitaţie. În acest caz, vitrosul se separă complet de retină, cu excepţia bazei
sale, dar păstrează o formă sferică, iar limita sa posterioară rămâne paralelă cu planul retinian, iar
spaţiul retrovitreean astfel format rămâne foarte strâmt.
În cazul DPV cu colaps, această formă nu este legată de modificările vitrosului induse de
senilitate şi este observat de obicei la adultul tânăr.
DPV incomplete –în aceste forme separarea între cortexul vitreean şi limitanta internă
rămâne localizată . Aceste DPV incomplete pot rămâne localizate sau pot evolua spre o formă
completă. Dupa caz şi etiologie, se pot observa DPV incomplete cu sau fără colaps. În formele
cu colaps, localizarea cea mai frecventă este cea superioară după deschiderea unei lacune de
lichefiere.
Hemoragia vitreeană este un semn, nu un diagnostic, şi deci este important de determinat
cauza. Hemoragiile vitreene non-traumatice complică o afecţiune oculară severă . Ancheta
etiologică reprezintă cheia tratamentului acestei afecţiuni. De fapt tratamentul hemoragiei nu
este dirijat spre dispariţia sângelui intravitreean a cărui resorbţie este de cele mai multe ori
spontană, ci spre tratamentul bolii responsabile. Decolarea posterioară de vitros complicată sau
nu de o deşirare retiniană sau de proliferări neovasculare, degenerescenţa maculară şi tumorile
constituie principalele afecţiuni care trebuie căutate.
Semnele funcţionale ale hemoragiilor constau în scăderea acuităţii vizuale în mod brutal.
Pot apare şi miodezopsii, fotopsii şi fosfene, iar antecedentele patologice ale pacienţilor demne
de luat în considerare sunt miopia, afakia, ruptura capsulei posterioare la un pseudofak prin
creşterea riscului de decolare posterioară de vitros. Existenţa diabetului sau a hipertensiunii
arteriale susţin diagnosticul pozitiv.
Inflamaţiile vitreene pot fi idiopatice sau secundare unor infecţii oculare sau sistemice
(bacteriale,parazitice, virale sau fungice). Procesul inflamator poate implica vitrosul indiferent
daca inflamaţia este anterioară sau posterioară. Inflamaţiile vitreene conduc la lichefieri şi
condensări secundar pierderii de acid hialuronic, proces datorat prezenţei de proteine în vitros.
Lichefierea şi condensarea vitreeană de origine inflamatorie provoacă şi contracţii vitreene care
provoacă detaşarea prematură a cortexului vitreean şi decolarea parţială de vitros. Leziunile
corioretiniene pot deveni sediul unor adeziuni şi tracţiuni vitreoretiniene, iar când apare o
decolare de vitros pot genera rupturi retiniene sau retinoschizis tracţional.
III Vascularizaţia şi inervaţia ochiului
132
1. Vascularizaţia
A) Arterele:
Artera oftalmică
- Origine:
Naşte din ultima porţiune a carotidei interne, la nivelul proceselor clinoide anterioare.
- Traiect:
De la origine se îndreaptă anterior, se situează pe partea înferolaterală a nervului optic cu
care traversează împreună canalul optic şi ajunge în orbită.
Situată la început lângă peretele lateral al orbitei între nervul optic şi muşchiul drept
lateral, se îndreaptă apoi medial, încrucişează nervul optic trecând deasupra lui între nerv şi
muşchiul drept superior. Ajunge în acest fel lângă peretele medial al orbitei. De aici urmând în
sens anterior marginea inferioară a muşchiului oblic superior ajunge la nivelul unghiului medial
al ochiului unde se împarte în două ramuri terminale: artera supratrohleară (a. supratrochlearis)
şi artera dorsală a nasului.
- Ramuri colaterale
1. Din porţiunea situată lateral de nervul optic se desprinde artera centrală a retinei.
2. Din porţiunea de deasupra nervului optic se desprind:
- arterele ciliare scurte posterioare (A. ciliares posteriores breves);
- arterele ciliare lungi posterioare ( A. ciliares posteriores longi);
- arterele musculare (A. musculares).
a. Artera centrală a retinei (Artera centralis retinae) pătrunde în nervul optic prin faţa
lui inferioară la 1 cm înapoia bulbului ocular şi situându-se în ax ajunge cu acesta la
retină.
b. Arterele ciliare scurte posterioare, în număr de 4-6 se divid în apropierea bulbului
ocular în 18-20 de ramuri ce străbat sclerotica în jurul nervului optic ajungând în
coroidă.
c. Arterele ciliare posterioare lungi sunt două artere ce străbat sclerotica, una medial
cealaltă lateral de nervul optic ajungând în tunica vasculară Au un rol esenţial în
formarea marelui cerc arterial al irisului.
d. Arterele ciliare anterioare (A. ciliares anteriores) din ramurile musculare străbat
sclerotica intrând în tunica vasculară. Dau ramuri episclerale.
B) Venele
Vena oftalmică superioară
Plecată de la nivelul comisurii palpebrale mediale se îndreaptă posterior, străbate fisura
orbitală superioară şi se varsă în sinusul cavernos.
133
Vena centrală a retinei (Vena centralis retinae)
Trece în grosimea nervului optic şi se termină fie în vena oftalmică fie direct în sinusul
cavernos
SCLEROTICA
Este foarte slab vascularizată în schimb este străbătută de vase. Cu puţin înapoia
ecuatorului se găsesc 4 orificii, două superioare şi două inferioare pe unde venele vorticoase
părăsesc globul ocular.
În jurul nervului optic se găsesc 15-20 de orificii mici pe unde trec arterele ciliare scurte
posterioare şi lungi posterioare.
În porţiunea anterioară, în vecinătatea inserţiilor musculaturii globului ocular se află o
altă serie de orificii pe unde trec arterele şi venele ciliare anterioare.
CORNEEA
La adult corneea este complet avasculară. Vasele din jur se opresc la nivelul limbului
sclerocorneean unde formează o reţea marginală.
COROIDA
Prezintă în stratul vaselor mari arterele ciliare scurte posterioare şi venele vorticoase ce
finalmente se adună în 4 vârtejuri, două suprioare şi două inferioare ce traversează sclerotica prin
4 puncte izolate situate înapoia ecuatorului.
ZONA CILIARĂ
Arterele corpului ciliar provin din marele cerc arterial al irisului.
Venele nasc din reţeaua capilară a proceselor ciliare şi se varsă în venele ciliare
anterioare.
IRISUL
Arterele irisului provin din cele două artere ciliare lungi posterioare. Acestea se împart la
nivelul limbului sclerocorneean în două ramuri, superioară şi inferioară care se unesc cu cele de
partea opusă constituind în jurul bazei irisului un cerc complet, marele cerc arterial, la formarea
căruia mai contribuie şi arterele ciliare anterioare. De la marele cerc arterial al irisului pleacă
numeroase ramuri radiare, care anastomozându-se în jurul orificiului pupilar formează micul
cerc arterial.
134
Venele urmează în sens invers traiectul arterelor colectând sângele venos de la marginea
pupilară până la periferia irisului pentru a se vărsa împreună cu venele corpului ciliar (cu
excepţia venelor ciliare anterioare) în cele 4 vene vorticoase.
RETINA PROPRIUZISĂ
Epiteliul vizual este avascular fiind nutrit prin diviziune.
Retina neurocerebrală este nutrită de artera centrală a retinei. Sistemul arterial al retinei
ca şi cel cerebral este de tip terminal, fără colaterale anastomozate între ele, fiecare ramură
irigând un teritoriu determinat. La periferie sistemul vascular retinian se opreşte la 1 mm înapoia
corpului ciliar. În regiunea maculară corespunzând foveei se găseşte o zonă avasculară de
aproximativ 0,5 mm pătraţi.
La locul de intrare în globul ocular artera centrală a retinei sau ramurile ei se pot pune în
legătură cu un cerc arterial situat în jurul nervului optic provenit din anastomozarea unor
ramuscule din arterele ciliare scurte posterioare. La nivelul papilei artera centrală se bifurcă într-
o ramură superioară şi una inferioară. Fiecare la rândul ei se divide într-o ramură laterală sau
temporală şi una medială sau nazală. Deosebim astfel: o arteriolă temporală superioară (Arteriola
temporalis retinae superior), una superioară nazală (Arteriola nasalis retinae superior), una
inferioară temporală (Arteriola temporalis retinae inferior) şi una inferioară nazală (Arteriola
nasalis retinae inferior).
Ramurile nazale păstrează în general direcţia iniţială a bifurcaţiei, pe când cele temporale
se inflectează lateral trecând deasupra respectiv dedesubtul petei galbene. Din concavitatea lor
pornesc mai multe ramuscule pentru regiunea maculară dintre care primele ce iau naştere
aproape de bifurcare se numesc chiar arteriola maculară superioară şi inferioară (Arteriola
macularis superior et inferior).
Din papilă se desprinde în direcţie medială un ramuscul numit arteriola medială.
(Arteriola macularis media). Diferitele ramificaţii ale arterei centrale se divid mai departe
realizând o arborizaţie vasculară fină ce ocupă straturile interne ale retinei, întinsă până la stratul
granular intern.
Venele mai mari urmează în sens invers traiectul arterelor, având aceeaşi sistematizare.
Avem: vena temporală superioară (Vena temporalis retinae superior) şi nazală superioară (Vena
nasalis retinae superior), vena temporală inferioară (Vena temporalis retinae inferior) şi nazală
inferioară (Vena nasalis retinae inferior). Din confluenţa primelor două ia naştere ramura
superioară, iar din confluenţa ultimelor două ramura inferioară de origine a venei centrale a
retinei. În aceasta se mai varsă direct sau prin intermediul precedentelor venele maculare
135
superioară şi inferioară (Venula macularis superior et inferior) şi venula medială a retinei
(Venula macularis media).
Vena centrală pătrunde în trunchiul nervului optic pe care-l părăseşte puţin înaintea
arterei.
Arterele sunt mai subţiri ( 2/3 din grosimea venelor), au traiectul mai drept şi sunt d e
culoare roşie mai deschisă.
CRISTALINUL
Este avascular fiind nutrit prin osmoză de către umoarea apoasă.
2. Inervaţia
SCLEROTICA
În jurul nervului optic se găsesc nervii ciliari lungi şi scurţi.
CORNEEA
Nervii săi provin din ramura nazală a nervului oftalmic prin nervii ciliari care îşi pierd
mielina şi formează două plexuri: unul fundamental situat sub membrana lui Bowman şi altul
subepitelial din care numeroase ramuri trec între celulele epiteliale şi se termină în formaţiuni
libere sau butoni.
COROIDA
Inervaţia vasomotorie ce provine din nervii ciliari lungi şi scurţi, cuprinde fibre
parasimpatice, simpatice, trigeminale şi un sistem ganglionar.
ZONA CILIARĂ
Are inervaţie dublă, motorie şi senzitivă.
a. Nervii motori destinaţi muşchiului ciliar şi vaselor corpului ciliar provin din
simpaticul cervical pentru vasele corpului ciliar şi muşchiul lui Brucke şi din
parasimpaticul mezencefalic pentru muşchiul lui Muller.
b. Nervii senzitivi provin din trigemen a cărui ramificaţii se termină atât în epiteliul
ciliar cât şi între fasciculele musculare,
IRISUL
Are inervaţie dublă, motorie şi senzitivă.
a. Nervii motori sunt furnizaţi de simpatic şi de parasimpatic.
136
- Nervii sistemului simpatic au sub dependenţa lor dilatatorul pupilei şi provin din
simpaticul cervical pe calea celor 2 nervi ciliari lungi, ramuri din nervul nazal
- Nervii sistemului parasimpatic inervează sfincterul pupilar pe calea nervilor ciliari
scurţi posteriori, ramuri din ganglionul ciliar.
b. Nervii senzitivi provin din trigemen, pe calea nervului oftalmic.
CALEA OPTICĂ
Are ca punct de plecare retina optică şi conduce excitaţiile captate de retină până în
scoarţa lobului occipital prin înlănţuirea a 3 neuroni: protoneuronul reprezentat de neuronul
bipolar, deutoneuronul reprezentat de celula ganglionară şi cel de al 3-lea neuron
diencefalocortical (metatalamocortical).
Vederea normală presupune percepţia senzaţiilor de lumină, a nuanţelor de culoare,
sistematizarea spaţială a câmpului vizual, discriminarea formelor şi a noţiunii de relief.
Excitaţiile vizuale (razele luminoase) sunt recepţionate de celulele cu conuri şi bastonaşe.
Prelungirile celulelor senzoriale vin în contact cu dendritele celulelor bipolare, iar axonul
celulelor bipolare realizează legătura cu dendritele deutoneuronului la nivelul stratului plexiform
intern. Axonii foarte lungi ai deutoneuronilor ce corespund fiecare la 90-180 de celule vizuale se
unesc şi formează fibrele nervului optic. Amielinice în retină, ele devin mielinice în afara
globului ocular. Fibrele care părăsesc globul ocular prin papila nervului optic formează nervul
optic drept, respectiv stâng. Cei 2 nervi optici pătrunşi în cavitatea craniană se încrucişează
parţial la nivelul chiasmei optice.(se încrucişează doar fibrele interne, nazale, în timp ce fibrele
externe temporale rămân de aceeaşi parte). După încrucişare fibrele directe (omolaterale) şi cele
încrucişate (heterolaterale) formează bandeletele optice, care se duc la corpii geniculaţi laterali,
sediul neuronului terminal. La nivelul corpilor geniculaţi laterali se menţine sistematizarea
zonelor retiniene în sens superoinferior şi lateromedial punct cu punct. Axonii neuronului
talamocortical intră în constituţia radiaţiilor optice ale lui Gratiolet care se găsesc în segmentul
retrolenticular al capsulei interne. Aceste fibre urmează o direcţie posterioară, descriu o curbă în
jurul peretelui extern al prelungirii occipitale a ventriculului lateral şi se termină pe faţa medială
a lobului occipital, la nivelul buzei superioare şi inferioare a scizurii calcarine (ariile 17, 18 şi 19
Brodman). Cadranele retiniene superioare se proiectează pe buza superioară, iar cele inferioare
pe buza inferioară a scizurii. În jurul şanţului şi în fundul scizurii se proiectază macula
Modificările patologice ce apar pe traseul căii optice se pun în evidenţă cu ajutorul
câmpului vizual.
137
Câmpul vizual este spaţiul vizibil când ochiul are o poziţie fixă- câmpul monocular.
Spaţiul vizibil simultan de ambii ochi când aceştia au o poziţie fixă constituie câmpul binocular.
Perimetria este metoda determinării precise a câmpului vizual.
Hemianopsia reprezintă pierderea unei jumătăţi a câmpului vizual al fiecăruia din cei 2
ochi. Hemianopsia este heteronimă sau omonimă.
Hemianopsia heteronimă se manifestă prin pierderea vederii în jumătăţi opuse a ochiului
drept şi stîng . Ea poate fi binazală, cu pierdera ambelor hemicâmpuri nazale, corespunzând
leziunii fibrelor hemiretinelor temporale (apare în leziunile laterale ale chiasmei) sau
bitemporală, cu pierdera ambelor hemicâmpuri temporale, corespunzând leziunii fibrelor
ambelor hemiretine nazale (apare în leziunile mediane ale chiasmei determinate de adenoame
hipofizare, craniofaringioame, glioame, anevrisme carotidiene).
Hemianopsia omonimă se manifestă prin pierderea vederii în jumătăţi simetrice la cei doi
ochi.
Hemianopsia omonimă laterală va cuprinde câmpul temporal la un ochi şi câmpul nazal
la celălalt ochi. Poate fi dreaptă sau stângă după cum este şi sediul leziunii care interesează
fasciculul drept şi încrucişat dintr-o emisferă (de la originea bandeletei optice corpul geniculat
lateral, radiaţia optică, scoarţa occipitală).
Hemianopsia este parţială când interesează numai o parte din cele două hemicâmpuri.
Hemianopsia este totală când hemicâmpurile interesate sunt lezate pe întreg sectorul în
cauză, inclusiv zona maculară. Se întâlneşte în leziunile posterioare ale radiaţiilor optice.
Hemianopsia congruentă este aceea în care deficitele celor 2 câmpuri corespund exact. Se
întâlneşte în leziunile posterioare ale bandeletelor şi radiaţiilor optice.
Hemianopsia incongruentă este aceea în care deficitele celor două câmpuri nu corespund
exact.
Cvadranopsiile omonime sunt leziuni localizate ale unor fascicule ce apar în tumorile
parietale şi temporale.
Hemianopsiile superioare şi inferioare sunt de origine chiasmatică sau calcarină.
138
EXPLORAREA ANALIZATORULUI VIZUAL
CRISTIANA LEHACI
I. EXPLORAREA ACUITĂŢII VIZUALE
Acuitatea vizuală (AV) reprezintă capacitatea analizatorului vizual de a aprecia forma şi

detaliile spaţiale ale obiectelor. Această aptitudine depinde de densitatea şi fineţea receptorilor
retinieni pe care se formează imaginea, de structura unităţii receptoare şi de amploarea proiecţiei
corticale a diferitelor zone retiniene.
Abilitatea sistemului vizual se bazează pe noţiunea de minim separabil, ce reprezintă
capacitatea de a percepe separat 2 puncte foarte apropiate, care sunt văzute sub un anumit punct
vizual. Pentru exprimarea numerică a AV, aceasta se defineşte matematic ca inversul unghiului
vizual exprimat în minute. Se admite ca limită inferioară a normalului o capacitate de
discriminare a 2 puncte care se înscriu pe retină sub un unghi vizual de un minut, adică o AV de
1.
Clasificarea AV:
- dupa ochiul examinat: - AV monoculară şi binoculară.
- dupa mărimea utilizată : - AV angulară
- AV morfoscopică
- AV corticală
- După modalitatea de exprimare a valorilor AV: - AV fracţionată
- AV zecimală
- AV logaritmică
- După modalitatea de prezentare a testelor : - AV statică
- AV dinamică.
- După zona retiniană testată: - AV centrală
- AV periferică
139
- După metodele de testare utilizate: - AV subiectivă
- AV obiectivă
- AV stereoscopică
- După distanţa de examinare : - AV la distanţă
- AV la aproape
Figura 60. Optotipi cu litere
În mod curent, în clinică se determină AV centrală monoculară printr-o metodă

subiectivă, utlizând optotipii. Aceştia sunt teste speciale, standardizate, conţinând litere, numere,
semne sau desene prezentate în diferite moduri, care citite de la o anumită distanţă indică AV.
Dimensiunile semnelor unui optotip variază gradat de la una maximă (corespunzătoare unei AV
la limita utilităţii practice – 0,1) până la una minimă (corespunzătoare unei AV =1, limita
inferioară a normalului). Optotipul se citeşte în ordine de la caracterele cele mai mari spre cele
mai mici de la o distanţă fixă. AV determinată este aceea corespunzătoare ultimului rând citit.
AV = d / D unde d este distanţa de la care este citit optotipul şi D este distanţa de la care
acest rând ar fi citit de un ochi emetrop.
Dacă subiectul examinat nu poate citi primul rând al optotipului de la distanţa fixată,
atunci fie se apropie subiectul de optotip până va citi primul rând, fie se caută distanţa maximă
de la care subiectul numără degetele de la o mână a examinatorului. Dacă subiectul nu poate
număra degetele de la 10 centimetri atunci va avea o AV sub 1 / 500.
AV= pmm sau percepe mişcările mâinii
AV = pl sau percepe lumina
AV = fpl sau fără percepţie luminoasă
O investigaţie complementară testării AV la optotip la pacienţii verbali şi cooperanţi este
metoda punctului stenopeic. Dacă utilizând punctul stenopeic AV măsurată se îmbunătăţeşte
atunci scăderea AV e determinată sau are ca şi componentă etiologică un viciu de refracţie.
Factori de variaţie ai acuităţii vizuale:
a) Factori obiectivi
140
- forma geometrică a testului
- contrastul şi luminanţa
- culoarea testelor
- timpul de prezentare
- distanţa de prezentare
b) Factorii subiectivi
- erorile refractive
- acomodaţia
- diametrul pupilar optim de 2 – 3 mm
- transparenţa mediilor refringente
- topografia retiniană
- binocularitatea
- vârsta
- direcţia fascicului incident
- sumaţia temporală şi spaţială
Aspecte patologice ale acuităţii vizuale

a) Ambliopia
Ambliopia funcţională este definită ca o scădere a vederii în absenţa unor cauze
organice vizibile, sau când leziunile organice prezente sunt insuficiente pentru a explica pe
deplin reducerea vederii.
b) Cecitatea
Pierderea totală a AV este definită prin termenul de cecitate absolută, care semnifică
absenţa percepţiei luminoase.
II. EXPLORAREA SIMŢULUI CROMATIC
Ochiul are capacitatea de a percepe stimuli coloraţi din spcctrul vizibil, cuprinşi în
lungimile de undă cu valori între 375-760 um. În vederea elaborării simţului cromatic sunt
necesare mai multe niveluri de integrare.
Metodele de examinare ale simţului cromatic permit :
- diagnosticul alterărilor congenitale şi dobândite ale vederii culorilor
- aprecierea capacităţii de discriminare cromatică în vederea selecţiei şi orientării
profesionale
Pentru investigarea simţului cromatic se pot folosi în mod curent 4 tipuri de metode:
1. Metode de denumire
2. Metode de egalizare (colorimetrele)
3. Metode de discriminare (atlasul Ishihara)
4. Metode de comparaţie sau de asortare (lanurile Holmgreen)
Tulburările simţului cromatic se clasifică în:

- discromatopsii congenitale (tricromazia anormală, dicromazia, acromatopsia congenitală)
- discromatopsii dobândite (discromatopsii propriu-zise, cromatopsii,agnozii cromatice)
141
III. METODE DE DETERMINARE A REFRACŢIEI OCULARE
Metodele de determinare a refracţiei se împart în metode subiective şi metode

obiective.
a) Metodele subiective ţin cont de răspunsurile pacientului la întrebările examinatorului. Ele
pot fi efectuate în absenţa unei aparaturi sofisticate şi pot fi utilizate ca metodă primară
de determinare a refracţiei sau ca modalitate de verificare a corecţiei estimată prin
metodele obiective.
b) Metodele obiective permit prescrierea lentilelor corectoare fără a necesita răspunsul
pacientului.
Tehnicile obiective cele mai utilizate sunt schiascopia şi refractometria automată.
IV. BIOMICROSCOPIA
Biomicroscopia este una dintre cele mai utilizate metode de investigaţie a ochiului şi
a anexelor sale. Biomicroscopul este un microscop binocular format dintr-un sistem de
iluminare reglabil şi un sistem de examinare (ale cărui lentile măresc imaginea).
Biomicroscopul permite variate tehnici de examinare oftalmologică : examinarea structurilor
segmentului anterior ocular, tonometrie, gonioscopie, examenul fundului de ochi şi al
vitrosului posterior, florometrie. Metodele de examinare realizate cu ajutorul
biomicroscopului au la bază principiul iluminării focale laterale.
a) Examinarea în lumina difuză utilizează un fascicul larg de lumină albă, de
intensitate redusă şi reprezintă de obicei prima secvenţă a evaluării
biomicroscopice a polului anterior ocular. Acest tip de iluminare directă este
folosit pentru examinarea de ansamblu a : anexelor oculare (suprafaţa externă a
pleoapelor, marginea ciliară şi cilii, punctele lacrimale), sclerei şi episclerei, a
conjuntivei tarsale şi bulbare, a fundurilor de sac, a corneei şi filmului lacrimal, a
camerei anterioare şi umorii apoase, a suprafeţei anterioare a irisului, a mobilităţii
pupilei. Aspectele evidenţiate sunt completate de cele obţinute prin utilizarea
coloranţilor vitali ( fluoresceina sodică, roz bengal).
b) Iluminarea directă cu un fascicul liniar prin fanta de lumină albă, proiectat oblic
pe suprafaţa examinată etalează structurile pe secţiune. În cazul corneei se pot
examina toate cele 5 straturi, modificările de grosime şi transparenţa. Examinarea
la lumină cu fantă permite aprecierea profunzimii camerei anterioare, iar prin
iluminarea oscilatorie se pot observa modificări ale umorii apoase ( prezenţa
patologică a celulelor, a exudatelor). Prin pupila dilatată se pot examina cu acest
tip de iluminare capsula cristaliniană, cortexul, nucleul, suturile, precum şi
142
modificările de transparenţă cristaliniană. Utilizând o iluminare oscilatorie, se pot
aprecia detalii legate de vitrosul anterior.
c) Iluminarea laterală indirectă realizată prin concentrarea fasciculului luminos lângă
structura de examinat şi proiectând fasciculul sub un unghi apropiat de 90 de
grade faţă de axul microscopului, permite studiul unor opacităţi la nivelul corneei,
precum şi al unor modificări ale stromei iriene.
d) Retroiluminarea se realizează prin proiectarea fasciculului luminos pe un ţesut
opac după o direcţie aproape paralelă cu axul biomicroscopului. Proiectând
fasciculul luminos pe iris se poate studia edemul cornean epitelial sau endotelial,
cât şi vasele de neoformaţie. Prin retroiluminarea irisului se evidenţiază rupturi şi
alte defecte ale stromei iriene.
e) Reflexia speculară. Se utilizează un fascicul de lumină proiectat sub un unghi
variabil faţă de axul biomicroscopului sau un fascicul de lumină proiectat sub un
unghi fix, dar imprimându-se uşoare mişcări ale globului ocular examinat. Se
obţin informaţii despre endoteliul cornean ( densitate şi morfologie celulară).
Figura 61. Biomicroscop
Biomicroscopul oferă şansa ataşării unor dispozitive diferite cu care se poate extinde aria
de investigaţii : determinarea presiunii intraoculare (tonometria) şi evaluarea unghiului
camerular (gonioscopia). Montarea unui pahimetru optic permite măsurarea grosimii corneei în
diverse zone, examinare utilă în diverse afecţiuni (keratoconus), cât şi în vederea chirurgiei
refractive sau în urmărirea post-operatorie a transplantelor corneene. De asemenea, se poate
ataşa un dispozitiv care permite determinarea densităţii şi aspectului celulelor endoteliului
cornean ( microscopie speculară) sau aspectului umorii apoase (tindalometria).
V. DETERMINAREA PRESIUNII INTRAOCULARE
Presiunea intraoculară reprezintă consecinţa echilibrului dinamic dintre producţia de umoare

apoasă şi eliminarea acesteia.
143
Determinarea presiunii oculare ( tonometrie) se face cu ajutorul unor instrumente numite
tonometre.
Există două metode importante de determinare a presiunii intraoculare:
- Aplanotonometrie – măsoară forţa necesară pentru a aplatiza o suprafaţă mică,
standardizată a corneei.
- Indentaţia – măsoară amploarea deformării corneei atunci când se aplică o greutate
standard pe suprafaţa acesteia.
Tonometria prin aplanaţie oferă rezultate de o acurateţe ridicată, şi este metoda cea mai
folosită actualmente în clinic pentru determinarea presiunii intraoculare.
Aplanotonometrul Goldman cuprinde un con de aplanaţie prevăzut cu două prisme cu baze
opuse, aşezate astfel încât să deplaseze imaginea în sensuri opuse, o balanţă de torsiune şi un
tambur gradat. Metoda utilizează fluoresceina drept substanţă de contrast şi iluminarea cu lumină
violet sau albastră.
Există şi alte instrumente care măsoară presiunea oculară prin metoda aplanaţiei : tonometrul
electronic portabil, tonometrul Perkins şi tonometrul non-contact.
În cazul utilizării metodei prin indentaţie realizată cu tonometrul Schiotz determinările
presiunii intraoculare se fac prin măsurarea indentaţiei corneene ce este citită pe scala
instrumentului, iar transformarea în mmHg se face prin consultarea unui tabel de date.
Acurateţea metodei este mai scăzută, în schimb metoda este simplă şi practică.
VI. GONIOSCOPIA
Gonioscopia este o metodă de examinare a unghiului camerei anterioare a ochiului.

Principiul optic ce stă la baza gonioscopiei este anularea reflexiei totale a razelor provenite de la
nivelul unghiului camerular. Gonioscopia permite clasificarea glaucoamelor în glaucoame cu
ungi deschis şi unghi închis, având valoare diagnostică, prognostică şi terapeutică în glaucom.
Datorită curburii corneene şi a indicelui de refracţie diferit între ochi şi aer, razele
luminoase ce ajung la periferia irisului, în unghiul camerular, suferă o reflexie totală, ceea ce
împiedică clinicianul să observe aceste structuri în absenţa utilizării unei lentile de contact ce
elimină interfaţa aer – cornee.
Cea mai utilizată este lentila Goldmann. Examinarea are avantajele unei iluminări şi măriri
corespunzătoare a imaginii unghiului, dar datorită principiului de formare a imaginii prin oglindă
are dezavantajul că imaginea obţinută este răsturnată ( gonioscopie indirectă). Există diferite
144
lentile, cu una sau mai multe oglinzi : lentila Zeiss, cu 4 oglinzi identice, lentila Goldmann cu 1
sau 3 oglinzi , lentila Posner. Lentilele pentru gonioscopia indirectă pot fi utilizate şi în cursul
anumitor intervenţii chirurgicale (Trabeculoplastia laser).
Gonioscopia directă se realizează cu pacientul aflat în clinostatism, utilizând lentile convexe
(lentila Koeppe) care, cuplate pe cornee prin intermediul unui gel determină o vedere
panoramică a unghiului camerular. Unele lentile (Hoskinks – Barkan ) pot fi utilizate şi în cursul
intervenţiilor chirurgicale (goniotomie) şi de asemenea pentru utilizarea fundului de ochi prin
oftalmoscopie directă.
Figura 62. Lentila cu trei oglinzi Goldmann
Figura 63. Drumul parcurs de razele luminoase de la nivelul unghiului camerular prin
lentila Goldman
145
VII. EXAMENUL OFTALMOSCOPIC
Oftalmoscopia este o metodă obiectivă de examinare prin care se vizualizează FO în

condiţiile transparenţei mediilor oculare. Se descriu două tehnici diferite: oftalmoscopia directă
şi indirectă.
1. Oftalmoscopia directă are la bază principiul optic al focarelor conjugate: razele
reflectate de pe retina unui ochi emetrop examinat focalizează pe retina unui ochi emetrop
examinator. Imaginea obţinută este dreaptă, marită de 15x în cazul ambilor ochi - examinat şi
examinator emetropi (mărirea fiind dată de puterea dioptrică de aprox.60 D a ochiului examinat),
şi plană (examinarea realizându-se monocular de către examinator –cu oftalmoscopul ţinut în
mâna dreaptă examinatorul vizualizează cu ochiul său drept ochiul drept al pacientului).
Examinarea se poate face în camera obscură (cu dilatarea fiziologică a pupilei), sau pe pupila
dilatată farmacologic (în acest caz evidenţiindu-se şi zonele periferice ale retinei şi vitrosului).
Oftalmoscopia directă foloseşte pentru examinarea curentă lumina albă, utilizarea filtrelor
ajutând în unele cazuri la obţinerea de detalii suplimentare (lumina aneritrî permite studiul
fibrelor nervoase retiniene).
Examenul luminii pupilare constă în vizualizarea câmpului pupilar pe pupila dilatată,
utilizând oftalmoscopul direct. Când mediile oculare sunt transparente pupila apare roşie (roşu
pupilar), iar când aceste medii prezintă opacifieri în jurul axului optic ocular, atunci pe fondul
roşu al pupilei se observă umbrele întunecate ale opacităţilor.
Pentru a surprinde chiar şi leziunile minore examinarea FO trebuie făcută într-o anumită
ordine, detaliile urmărite fiind următoarele:
- papila nervului optic (capul nervului optic), este rotundă sau uşor ovalară în ax vertical,
cu contur net şi culoare roz-galbuie. În centrul papilei se află o excavaţie alb-galbuie în
care-şi au originea vasele centrale ale retinei. Aprecierea mărimii escavaţiei se realizează
observând raportul acesteia cu papila – raportul cupă-disc, valoarea lui crescând uşor cu
vârsta şi având o determinare genetică.
- macula este zona avasculară situată între arcadele vasculare temporale. În centrul ei
prezintă o zonă ovalară în ax orizontal, mai roşiatică decât restul retinei din jur,
înconjurată de un reflex luminos (reflexul perifoveolar), şi în centrul căreia se află un
reflex luminos punctiform (reflexul foveolar).
- vasele retiniene ce au emergenţa normală în centrul papilei
- aria intermaculo-papilară
146
Figura 64. Oftalmoscopul direct
2. Oftalmoscopia indirectă completează examinarea prin metoda directă. Principiul optic este
următorul: razele reflectate de retina ochiului examinat sunt focalizate de o lentilă convergentă,
plasată între examinator şi ochiul examinat într-o imagine aeriană, care apoi este recepţionată de
ambii ochi ai examinatorului.
Avantajele oftalmoscopiei indirecte faţă de cea directă:
- datorită iluminării puternice utilizate examinarea se poate face şi în cazul unor tulburări
de transparenţă ale mediilor
- se obţine o imagine stereoscopică a FO, permiţându-se examinarea formaţiunilor elevate
(dezlipirea de retină)
- câmpul de examinare este mult mai larg, obţinându-se o vedere panoramică a FO,
cuprinzând şi extrema periferie a retinei din zona orei serrata.
Oftalmoscopul indirect, binocular permite obţinerea unei imagini reale, dar inverse.
Termenul de „indirect” se datorează faptului că imaginea se obţine prin intermediul unei lentile
condensatoare.
Figura 65. Casca Scheppens pentru oftalmoscopia indirectă
147
IX. EXAMENUL ECOGRAFIC
Ecografia (ultrasonografia) este metoda non-invazivă utilizată din ce în ce mai des în

cursul examinării oftalmologice, tinzând să intre în setul de bază al investigaţiilor curente.
Ecografia poate fi realizată transocular sau paraocular prin două tehnici diferite:
ecografia în modul A şi ecografia în modul B, şi prin două metode diferite de aplicare a
transductorului – metoda prin contact şi metoda prin imersie.
Ecografia în modul A utilizează un fascicul paralel nefocalizat, iar ecourile sunt
înregistrate pe o singură direcţie, în timp ce ecografia în modul B utilizează un fascicul paralel
focalizat, iar ecourile sunt înregistrate bidimensional, realizându-se o „secţiune acustică”
Figura 66. Ecografia oculară B-scan – aspect normal
Ecografia preoperatorie este deosebit de utilă pentru identificarea şi localizarea unor

leziuni la nivelul segmentului posterior ocular, atunci când mediile oculare sunt opacifiate,
pentru examinarea leziunilor coroidiene, a celor orbitare, a anomaliilor nervului optic, sau ale
muşchilor extrinseci. Ecografia intraoperatorie permite localizarea corpilor străini orbitari şi
intraoculari şi îndepărtarea lor.
Ultrasonografia este extrem de utilă pentru a preciza topografia şi dimensiunile unei
tumori intraoculare. De regulă în modul B, melanomul malign coroidian are un contur bine
delimitat, un aspect heterogen şi este în contact cu uveea.
148
Figura 67. Ultrasonografia B-scan permite diagnosticul de certitudine în cazul tumorilor
intraoculare
Ecografia Doppler informează asupra velocităţii şi direcţiei fluxului sangvin, fiind o

examinare deosebit de utilă în boli ocluzive ale vascularizaţiei orbitare.
Biomicroscopia ultrasonică (ecobiomicroscopia) este o metodă de ecografie în modul B
care utilizează ultrasunete cu frecvenţă înaltă, 50-100MHz, permiţând o rezoluţie înaltă pentru
examinarea structurilor segmentului anterior ocular.
X. DETERMINAREA CÂMPULUI VIZUAL
Câmpul vizual (CV), este reprezentat de totalitatea punctelor din spaţiu care-şi
proiectează imaginea pe retină atunci când ochiul (CV monocular) sau ochii (CV binocular) se
afla imobili în poziţie primară. Este o metodă de investigaţie subiectivă, imposibil de realizat
fără o colaborare foarte bună din partea subiectului examinat.
În mod curent în clinică sunt utilizate două metode de perimetrie, diferite esenţial
după modul de prezentare a ţintelor test – perimetria kinetică, realizată pe perimetrul cu cupolă
Goldmann: o ţintă test (de mărime şi luminozitate fixă) este mişcată dinspre nevăzut (periferia
CV), spre văzut (centru), pe diferite direcţii din spaţiu (numite meridiane). Linia conturată prin
notarea punctelor de pe meridiane de la care ţinta începe să fie văzută se numeşte izopter, se
măsoară în grade de arc, este specifică pentru testul fixat şi defineşte periferia CV pentru testul
respectiv. Ariile din interiorul CV monocular astfel delimitat în care testul nu este văzut pentru
anumite teste se numesc scotoame şi pot fi relative sau absolute. Pata oarbă este un scotom
absolut fiziologic, de formă ovalară, având o lăţime de 5 grade orizontal şi 7 grade vertical, situat
temporal, aprox între 10-20 grade şi corespunde papilei nervului optic.
Perimetria statică este realizată pe perimetrul computerizat şi diferă de metoda kinetică prin
faptul că ţinta test este statică, de o dimensiune datî, variabilă ca luminozitate. Metoda are
anumite avantaje fata de perimetria Goldmann: realizează o investigaţie cantitativă, permiţând o
149
monitorizare a modificărilor progresive ale CV; fixaţia poate fi monitorizată, testarea poate fi
standardizată şi reproductibilă, iar datele obţinute pot fi memorate şi comparate cu cele obţinute
la alte examinari ale pacientului.
Factorii ce influenţează câmpul vizual şi înregistrarea acestuia:
1. Factori legaţi de subiectul examinat:
-obiectivi: adaptarea retineană, refracţia oculară, diametrul pupilei, patologia oculară
asociată, vârsta, afecţiuni neurologice
- subiectivi: durata testului, numărul de examinări perimetrice realizate anterior,
cooperarea pacientului, fixaţia
2. Factori legaţi de stimulul luminos:
- luminanţa fondului
- luminanţa stimulului
- mărimea stimulului
- timpul şi viteza de prezentare a stimulului
- culoarea stimulului şi a fondului
Figura 68. Perimetrul computerizat
Figura 69. Perimetrie computerizată: ochi normal-stânga, ochi glaucomatos -dreapta
150
XI. BIOMETRIA
Anumite măsurători (lungimea axului antero-posterior ocular), reylizate prin biometrie, o

ecografie oculară în modul A, sunt utile a fi realizate preoperator în condiîiile unei viitoare
intervenţii chirurgicale pentru o afecţiune cristaliniană, deoarece aceste date permit calculul
puterii implantului de cristalin artificial, cu ajutorul unor formule speciale.
XII. DETERMINĂRILE ELECTROFIZIOLOGICE
Electroretinograma
In timp ce flash electroretinograma (ERG) reflectă activitatea fotoreceptorilor şi a
celulelor bipolare, pattern ERG înregistrează potenţialele de acţiune de la nivelul celulelor
retiniene ganglionare, după prezentarea unui stimul luminos caracteristic (tabla de şah). Pattern
ERG reprezintă o investigaţie de perspectivă în determinarea leziunilor nervului optic în
glaucom.
ERG multifocală denumită şi perimetria obiectivă, permite separarea în cadrul unei
înregistrări electroretinografice a componentei retiniene de componenta capului nervului optic.
Potenţialele evocate vizuale corticale

Potenţialele evocate vizuale corticale (PEV) reprezintă înregistrarea răspunsului
cortexului vizual la stimularea retiniană cu diferiţi stimuli luminoşi „flash”sau „pattern”. Traseul
PEV cuprinde o serie de unde pozitive şi negative în funcţie de stimulul aplicat, unde la care se
urmareşte amplitudinea şi latenţa.
În afecţiunile nervului optic amplitudinea undelor este scăzută, iar latenţa lor este
crescută..
Laser scanning oftalmoscopia

Este metoda ultramodernă de analiză morfologică şi funcţională a capului nervului optic
şi a stratului fibrelor nervoase retiniene în glaucom.
151
Prin procesarea digitală a fotografiilor stereoscopice scanate cu ajutorul unui laser se
obţin hărţi colorate şi codificate care permit numeroase explorări. Cea mai importantă este
angiofluorografia.
Angiofluorografia retiniană
Angiografia fluoresceinică este o tehnică esenţială în diagnosticul multor afecţiuni
retiniene. Ea prezintă o explorare paraclinică esenţială în practica, întrucât precizează
diagnosticul, documentează leziunile, orientează tratamentul, ameliorează prognosticul şi
permite evaluarea răspunsului la tratament. Substanţa de contrast folosită este fluoresceina
sodică 10% sau 20% care imediat după injectarea intravenoasă, se leagă în proporţie mare de
albumina serică. La nivelul ochiului fluoresceina trece liber în spaţiul extracelular de la nivelul
coroidei (prin endoteliul coriocapilarelor), însă datorită greutăţii moleculare nu poate pătrunde în
retină (bariera hematooculară este compusă din joncţiuni strânse la nivelul endoteliului
capilarelor retiniene). Pentru a fi vizualizată, fluoresceina este excitată de un filtru albastru cu
lungime de undă cuprinsă între 485-500 nm, iar pentru a putea fi înregistrată imaginea pe film
fotografic este necesar un filtru barieră galben-verde de 525-530 nm.
Angiografia fluoresceinică este constituită din mai multe secvenţe:
- faza prearterială
- faza arterială
- faza capilară (arterio-venoasă)
- faza venoasă
Modificările patolgice detectate de această metodă sunt relevate prin hiper- sau
hipofluorescenţă. Hiperfluorescenţa este cea mai frecventă urmare a ruperii barierei
hematoretiniene cu extravazarea lichidului în retina senzorială. Hipofluorescenţa este frecvent
consecinţa blocării circulaţiei retiniene sau coroidiene, dar poate fi generată şi de o blocare a
transmiterii fluorescenţei (pigment, sînge sau exudat).
Angiografia cu verde indocianin
Verdele de indocianin este o substanţă de contrast cu masa moleculară mare. Din acest
motiv verdele indocianin are un avantaj major comparativ cu fluoresceina: substanţa de contrast
rămane mult în coriocapilare şi permite o examinare superioară în dinamică a circulaţiei
coroidiene şi a modificărilor patologice de la acest nivel.
152
Figura 70. Angiofluorograma
Optical – coherence tomografia (OCT) – este o metodă modernă de investigaţie non-

contact şi neinvazivă. Ea permite efectuarea unor secţiuni în structura retinei cu o rezoluţie foarte
înaltă de aprox. 10 um. Principiul metodei este asemănător ultrasonografiei în mod B cu
deosebirea că OCT utilizează reflexia dată de unda de lumină. Imaginea tomografiei este
reprezentată pe ecran într-o scară de culori: tonalităţile închise (albastru, negru), reprezintă
zonele de minimă reflectivitate, iar cele deschise (roşu, alb), reprezintă regiunile cu înaltă
reflectivitate optică.
Până la ora actuală, OCT reprezintă cel mai sensibil mijloc de investigare a arhitecturii
retiniene in vivo. Informaîiile obţinute sunt complementare celor oferite de stereofotografiile FO
şi angiografie.
Figura 71. Regiunea maculară în examinarea OCT
153
TESTE – Analizatorul vizual
IZABELLA ŞARGAN
HORIA PRUNDEANU
AUREL BĂCEAN
207. Globul ocular:

A. Este un organ pereche
B. Este situat în partea posterioară a orbitei
C. Este menţinut în poziţie normală de capsula lui Tenon
D. Este menţinut în poziţie normală de o capsulă conjunctivă
E. Este prevăzut cu o serie de anexe
208. Globul ocular:

A. Are o formă sferică
B. Are o formă aproape sferică
C. Prezintă 2 poli
D. Partea sa anterioară are o curbură ceva mai mare
E. Partea sa posterioară are o curbură ceva mai mare
209. Ecuatorul ochiului:

A. Este situat în plan frontal între cei 2 poli
B. Este situat paralel faţă de axa anteroposterioară a globului ocular
C. Este situat perpendicular pe axa anteroposterioară a globului ocular
D. Se mai numeşte şi circumferinţă
D. Face parte din anexele globului ocular
210. Anexele globului ocular cu rol protector sunt reprezentate de:

A. Pleoape
B. Sprâncene
C. Muşchii drepţi
D. Muşchii oblici
E. Aparatul lacrimal
211. Ochiul:
A. Derivă din extremitatea cefalică a tubului neural
B. Derivă din extremitatea caudală a tubului neural
C. Apare în săptămâna a 4-a de viaţă embrionară
D. Apare în săptămâna a 5-a de viaţă embrionară
E. Apare în săptămâna a 6-a de viaţă embrionară
212. Cupa optică:

A. Se invaginează pentru a forma vezicula optică secundară
B. Se invaginează pentru a forma vezicula optică primară
C. Este formată din 2 foiţe
D. Este formată din 3 foiţe
154
E. Va forma stratul pigmentar al retinei
213. Foiţa internă a cupei optice:

A. Conţine 7-8 rânduri de nuclei alungiţi
B. Va forma straturile neurosenzoriale ale retinei vizuale
C. Este mult mai subţire
D. Este formată din 3-4 rânduri celulare care ulterior se reduc la unul singur
214. Foiţa externă a cupei optice:

A. Conţine 7-8 rânduri de nuclei alungiţi
B. Va forma straturile neurosenzoriale ale retinei vizuale
C. Este mult mai subţire
D. Este formată din 3-4 rînduri celulare care ulterior se reduc la unul singur
215. Nervul optic se formează în săptămâna:

A. A 4-a de viaţă embrionară
B. A 5-a de viaţă embrionară
C. A 6-a de viaţă embrionară
D. A 7-a de viaţă embrionară
E. A 8-a de viaţă embrionară
216. Mezenchimul va forma:

A. Tecile nervului optic
B. Tunicile protectoare ale ochiului
C. Muşchii corpului ciliar
D. Stroma corpului ciliar
E. Sclerotica
217. Fibrele cristaliniene primare apar:

A. În a 4-a săptămână de viaţă embrionară
B. În a 5-a săptămână de viaţă embrionară
C. În a 7-a săptămână de viaţă embrionară
D. La embrionul de 12 mm
E. La embrionul de 25 mm
218. Fibrele cristaliniene secundare apar:

A. În a 4-a săptămână de viaţă embrionară
B. În a 5-a săptămână de viaţă embrionară
C. În a 7-a săptămână de viaţă embrionară
D. La embrionul de 12 mm
E. La embrionul de 25 mm
219. Pleoapele:
A. Apar la embrionul de 12 mm
B. Apar la embrionul de 25 mm
C. Se unesc între ele la 2,5 luni
D. Se separă din nou la 5 luni
E. Se separă complet în luna a 7-a
220. Capsula lui Tenon:

155
A. Este o formaţiune fibroelastică
B. Este o cută a tegumentelor care acoperă globii oculari
C. Este constituită din 7 planuri
D. Este formată dintr-o foiţă externă şi una internă
E. Este străbătută de nervul optic
221. Capsula lui Tenon:

A. Aderă la teaca nervului optic
B. Este străbătută de muşchii drepţi
C. Este străbătută de nervii oblici
D. Alcătuieşte un sac mucos la nivelul fantei palpebrale
E. Căptuşeşte faţa posterioară a pleoapelor
222. Pleoapele:
A. Conţin spaţiul episcleral
B. Sunt cute ale tegumentelor care acoperă globii oculari
C. Sunt constituite din 7 planuri
D. Sunt formate dintr-o foiţă externă şi una internă
E. Sunt străbătute de nervul optic
223. Muşchiul orbicular al pleoapelor:

A. Este situat în pătura musculară netedă
B. Este situat în pătura musculară striată
C. Este subţire şi circular
D. Prezintă o porţiune orbitară
E. Prezintă o porţiune palpebrală
224. Tarsul pleoapelor este situat în pătura:

A. Laxă subcutanată
B. Musculară striată
C. Laxă submusculară
D. Fibroasă
E. Musculară netedă
225. Pleoapele au următoarele raporturi:

A. Faţa posterioară se mulează pe globul ocular
B. Faţa conjunctivală se mulează pe globul ocular
C. Marginea aderentă a fiecărei pleoape răspunde bazei orbitei
D. Marginea aderentă a fiecărei pleoape răspunde vârfului orbitei
E. Porţiunea medială a marginii libere răspunde papilei lacrimale
226. Conjunctiva:
A. Este o formaţiune fibroelastică
B. Este o proeminenţă musculocutanată acoperită de păr
C. Este o membrană netedă subţire şi transparentă
D. Uneşte pleoapele cu globul ocular
E. Este formată dintr-o foiţă internă şi una externă
227. Conjunctiva prezintă:

A. 3 porţiuni
B. 4 porţiuni
C. 5 porţiuni
156
D. 6 porţiuni
E. 7 porţiuni
228. Conjunctiva palpebrală:

A. Este traversată de cute transversale profunde
B. Formează un şanţ adânc numit fundul de sac oculopalpebral
C. Este aderentă de tarsuri
D. Prezintă caruncula lacrimală
E. Prezintă plica semilunară
229. Conjunctiva fundului de sac:

230. Conjunctiva bulbară:

231. Caruncula lacrimală:

A. Este situată în porţiunea sclerală a conjunctivei bulbare
B. Este situată în porţiunea unghiului medial a conjunctivei bulbare
C. Este o cută verticală
D. Este o mică proeminenţă roz
E. Este formată din foliculi piloşi, fire de păr şi glande sebacee
232. Plica semilunară:

A. Este situată în porţiunea sclerală a conjunctivei bulbare
B. Este situată în porţiunea unghiului medial a conjunctivei bulbare
C. Este o cută verticală
D. Este o mică proeminenţă roz
E. Este formată din foliculi piloşi, fire de păr şi glande sebacee
233. Conjunctiva are următoarele raporturi:

A. Căptuşeşte faţa anterioară a pleoapelor
B. Căptuşeşte faţa anterioară a tarsurilor
C. Căptuşeşte faţa posterioară a tarsurilor
D. Acoperă în întregime polul anterior al globului ocular
E. Acoperă cea mai mare parte a polului anterior al globului ocular
234. Sprâncenele:
A. Sunt situate la limita dintre frunte şi pleoapele superioare
B. Sunt 2 proeminenţe musculocutanate acoperite de păr
C. Au un strat lax subcutanat sărac în grăsime
D. Unesc pleoapele cu globul ocular
E. Sunt formate dintr-o foiţă internă şi una externă
157
235. Sprâncenele sunt formate din:
A. 3 straturi concentrice
B. 4 straturi concentrice
C. 5 straturi concentrice
D. 6 straturi concentrice
E. 7 straturi concentrice
236. Fiecare sprânceană cuprinde::

A. Un cap de formă rotundă
B. O extremitate medială
C. Un corp
D. O coadă prelungită şi subţire
E. O extremitate laterală
237. Căile lacrimale sunt alcătuite din:

A. Lacul lacrimal
B. Punctele lacrimale
C. Canaliculele lacrimale
D. Sacul lacrimal
E. Canalul nazolacrimal
238. Porţiunea orbitară a glandei lacrimale are următoarele raporturi:

A. Faţa sa superolaterală răspunde periostului fosetei lacrimale
B. Faţa sa superolaterală este acoperită de tendonul ridicătorului
C. Faţa sa inferomedială este culcată pe tendonul ridicătorului
D. Faţa sa inferomedială răspunde conjunctivei palpebrale
E. Marginea anterioară vine în raport cu septul orbitar
239. Porţiunea palpebrală a glandei lacrimale are următoarele raporturi:

A. Faţa sa superolaterală răspunde periostului fosetei lacrimale
B. Faţa sa superolaterală este acoperită de tendonul ridicătorului
C. Faţa sa inferomedială este culcată pe tendonul ridicătorului
D. Faţa sa inferomedială răspunde conjunctivei palpebrale
E. Marginea anterioară vine în raport cu septul orbitar
240. Lacul lacrimal:

A. Are o formă cilindrică
B. Prezintă 2 extremităţi şi 4 pereţi
C. Conţine caruncula lacrimală şi plica semilunară
D. Este situat în vârful celor 2 proeminenţe ale marginilor libere palpebrale
E. Este un mic spaţiu de formă triunghiulară
241. Punctele lacrimale:

A. Sunt situate în lacul lacrimal
B. Prezintă 2 extremităţi şi 4 pereţi
C. Conţin caruncula lacrimală şi plica semilunară
D. Sunt situate în vârful celor 2 proeminenţe ale marginilor libere palpebrale
E. Reprezintă un mic spaţiu de formă triunghiulară
242. Canalul nazolacrimal:

A. Are o formă cilindrică
B. Prezintă o porţiune verticală şi una orizontală
158
C. Conţine caruncula lacrimală şi plica semilunară
D. Este situat în vârful celor 2 proeminenţe ale marginilor libere palpebrale
E. Este un mic spaţiu de formă triunghiulară
243. Sacul lacrimal:

A. Este situat în fosa sacului lacrimal de pe peretele medial al orbitei
B. Este situat în fosa sacului lacrimal de pe peretele lateral al orbitei
C. Prezintă 2 extremităţi şi 4 pereţi
D. Este mărginit în afară de linia convenţională ce uneşte punctele lacrimale
E. Se continuă în jos cu canalul nazolacrimal
244. Muşchii extrinseci ai globului ocular sunt în număr de:

A. 2
B. 4
C. 5
D. 7
E. 8
245. Muşchii drepţi:

A. Au direcţia anteroposterioară
B. Au direcţie oblică faţă de axul sagital al ochiului
C. Sunt constituiţi din fibe musculare netede
D. Sunt în număr de 2
E. Sunt în număr de 4
246. Muşchiul oblic superior:

A. Este cel mai scurt dintre muşchii extrinseci ai globului ocular
B. Este cel mai lung dintre muşchii extrinseci ai globului ocular
C. Se continuă la nivelul fosetei trohleare cu un tendon
D. Ia naştere prin fibre tendinoase pe planşeul orbitei
E. Pătrunde în grosimea pleoapei superioare
247. Muşchiul oblic inferior:

248. Muşchiul ridicător al pleoapei superioare:

249. Arterele pleoapelor:

A. Se grupează în 2 arcade tarsale
B. Se grupează în 3 arcade tarsale
C. Provin din artera oftalmică
D. Provin din artera supraorbitară
E. Formează plexuri la nivelul fundurilor de sac
159
250. Sensibilitatea pleoapelor este tributară nervului:
A. Optic
B. Oculomotor
C. Trohlear
D. Trigemen
E. Facial
251. Venele pleoapelor:

A. Sunt foarte puţine
B. Sunt foarte numeroase
C. Sunt larg anastomozate
D. Sunt dispuse pe ambele feţe ale tarsurilor
E. Formează plexuri
252.Limfaticele anexelor globului ocular:

A. Sunt foarte bogate la nivelul pleoapelor
B. Sunt foarte sărace mai ales la nivelul pleoapelor
C. Formează 2 reţele la nivelul conjunctivei
D. Formează 3 reţele la nivelul conjunctivei
E. Se varsă în ganglionii parotidieni
253. Inervaţia conjunctivei:

A. Provine în mare măsură din nervul oculomotor
B. Provine în întregime din nervul oculomotor
C. Provine în mare măsură din nervul trigemen
D. Provine în întregime din nervul trigemen
E. Provine în întregime din nervul facial
254. Inervaţia glandei lacrimale:

A. Provine în întregime din nervul trohlear
B. Este de natură vegetativă
C. Cuprinde fibre simpatice care pornesc din ganglionul cervical superior
D. Cuprinde fibre simpatice care pornesc din ganglionul cervical inferior
E. Cuprinde fibre parasimpatice cu originea în nucleul lacrimomuconazal
255. Nervii căilor lacrimale provin:

A. În majoritate din nervul oculomotor
B. În totalitate din nervul supratrohlear
C. În majoritate din nervul supratrohlear
D. În totalitate din nervul infratrohlear
E. În majoritate din nervul infratrohlear
256. Nervul oculomotor inervează:

A. Muşchiul drept superior
B. Muşchiul drept inferior
C. Muşchiul drept lateral
D. Muşchiul oblic superior
E. Muşchiul oblic inferior
257. Membrana fibroasă:

A. Este opacă pe toată întinderea sa
B. Este opacă în cea mai mare parte a întinderii sale
160
C. Este transparentă pe toată întinderea sa
D. Este transparentă în cea mai mare parte a întinderii sale
E. Este transparentă în porţiunea sa anterioară
258. Sclerotica:
A. Este opacă
B. Este perfect transparentă
C. Are aspect de sferă goală
D. Se prezintă ca o lentilă
E. Menţine forma globului ocular
259. Sclerotica prezintă:

A. Un orificiu anterior mare
B. O faţă anterioară convexă
C. O suprafaţă exterioară plată
D. Un orificiu posterior mai mic
E. O faţă posterioară concavă
260. Sclerotica:
A. Prezintă la suprafaţă o lamă conjunctivă laxă
B. Prezintă o lamă elastică anterioară numită membrana lui Bowman
C. Este alcătuită din 5 straturi suprapuse paralele cu suprafaţa
D. Prezintă pe faţa profundă dinspre coroidă o lamă conjunctivă
E. Prezintă o lamă elastică posterioară numită membrana lui Descemet
261. Orificiul posterior al scleroticii:

A. Este determinat de trecerea nervului optic
B. Este mai mare decât orificiul anterior
C. Este mai mic decât orificiul anterior
D. Este o fosetă crateriformă
E. Este străbătut de canalul venos al lui Schlemm
262. Canalul venos al lui Schlemm:

A. Se găseşte în straturile profunde ale coroidei
B. Se găseşte în straturile profunde ale scleroticii
C. Are un perete anterior alcătuit din lamele scleroticii
D. Este turtit anteroposterior
E. Are rol în scurgerea umorii vitroase în camera anterioară
263. Suprafaţa exterioară a scleroticii vine în raport cu:

A. Foiţa viscerală a capsulei lui Tenon
B. Spaţiul suprascleral
C. Irisul
D. Coroida
E. Corpul ciliar
264. Cele 4 orificii de la nivelul scleroticii:

A. Sunt situate puţin înapoia limbului sclerocornean
B. Sunt situate puţin înaintea ecuatorului
C. Sunt situate puţin înapoia ecuatorului
D. Permit venelor vorticoase să părăsească ochiul
E. Sunt căptuşite de lama ciuruită
161
265. Sclerotica:
A. Permite razelor luminoase să o traverseze
B. Menţine forma globului ocular
C. Are rol nutritiv
D. Acţionează ca un diafragm
E. Are rol în reglarea oftalmotonusului
266. Corneea:
A. Este opacă
B. Este perfect transparentă
C. Are aspect de sferă goală
D. Se prezintă ca o lentilă
E. Menţine forma globului ocular
267. Corneea prezintă:

A. Un orificiu anterior mare
B. O faţă anterioară convexă
C. O suprafaţă exterioară plată
D. Un orificiu posterior mai mic
E. O faţă posterioară concavă
268. Corneea:
A. Prezintă la suprafaţă o lamă conjunctivă laxă
B. Prezintă o lamă elastică anterioară numită membrana lui Bowman
C. Este alcătuită din 5 straturi suprapuse paralele cu suprafaţa
D. Prezintă pe faţa profundă dinspre coroidă o lamă conjunctivă
E. Prezintă o lamă elastică posterioară numită membrana lui Descemet
269. Corneea:
C. Are rol nutritiv
270. Corneea:
A. Are o circumferinţă reprezentată de limbul sclerocorneean
B. Are o grosime de 1 mm în partea centrală
C. Are o grosime de 0,8 mm în partea centrală
D. Are o grosime de 0,8 mm la periferie
E. Are o grosime de 1 mm la periferie
271. Lama elastică anterioară:

A. Prezintă la periferie o îngroşare circulară
B. Prezintă la periferie inelul lui Dollinger
C. Se mai numeşte şi membrana lui Bowman
D. Este al 2-lea strat al corneei
E. Limitează corneea faţă de camera anterioară
272. Membrana elastică posterioară:

162
273. Endoteliul posterior al corneei:

274. Membrana vasculară:

A. Este tunica externă a globului ocular
B. Este tunica mijlocie a globului ocular
C. Este tunica internă a globului ocular
D. Se împarte în 2 porţiuni
E. Se împarte în 3 porţiuni
275. Membrana vasculară este formată din:

A. Coroidă
B. Iris
C. Sclerotică
D. Corpul ciliar
E. Retină
276. Coroida:
A. Anterior se întinde până la ora serrata
B Se întinde între ora serrata şi circumferinţa mare a irisului
C. Are forma unui disc perforat la mijloc
D. Căptuşeşte partea posterioară a globului ocular
E. Pe secţiune sagitală are formă triunghiulară
277. Coroida:
A. Este o membrană fină, pigmentată
B. Este ceva mai groasă posterior decât anterior
C. Este ceva mai groasă anterior decât posterior
D. Căptuşeşte partea anterioară a globului ocular
E. Căptuşeşte partea posterioară a globului ocular
278. Coroida este formată din:

A. 2 straturi
B. 3 straturi
C. 4 straturi
D. 5 straturi
E. 6 straturi
279. Spaţiul supracoroidian:

A. Este traversat de vasele şi nervii ciliari
B. Este în legătură cu spaţiul suprascleral prin traiecte limfatice
C. Conţine venele vorticoase
D. Prezintă ochiuri dese la nivelul maculei retiniene
E. Reprezintă un produs al celulelor pigmentare ale retinei
163
280. Stratul vaselor mari de la nivelul coroidei:
281. Stratul capilarelor de la nivelul coroidei:

282. Membrana vitroasă de la nivelul coroidei:

A. Este traversată de vasele şi nervii ciliari
283. Coroida are următoarele raporturi:

A. În partea posterioară este perforată de nervul optic
B. Anterior se continuă la nivelul orei serrata cu zona ciliară
C. Posterior se continuă la nivelul orei serrata cu zona ciliară
D. Este dispusă radiar în jurul cristalinului
E. Trece peste procesele ciliare
284. Coroida:
C. Are rol nutritiv
285. Coroida:
A. Anterior se întinde până la ora serrata
B Se întinde între ora serrata şi circumferinţa mare a irisului
C. Are forma unui disc perforat la mijloc
D. Căptuşeşte partea posterioară a globului ocular
E. Pe secţiune sagitală are formă triunghiulară
286. Orbiculus ciliaris reprezintă o zonă de trecere între:

A. Sclerotică şi cornee
B. Muşchiul ciliar şi procesele ciliare
C. Corpul ciliar şi coroidă
D. Coroidă şi iris
E. Coroidă şi retină
287. Corpul ciliar este format din:

A. Coroidă
B. Muşchiul ciliar
164
C. Procesele ciliare
D. Cornee
E. Iris
288. Muşchiul ciliar este format din fibre musculare:

A. Netede constituind muşchiul tarsal
B. Netede orientate radiar şi fixate pe inelul lui Dollinger
C. Netede circular concentrice cu cristalinul
D. Striate circular concentrice cu cristalinul
E. Striate orientate radiar şi fixate pe inelul lui Dollinger
289. Procesele ciliare sunt în număr de:

A. 7-9
B. 17-19
C. 70-90
D. 700-900
D. 7000-9000
290. Procesele ciliare:

A. Sunt dispuse radiar în jurul cristalinului
B. Au formă de con
C. Au formă de bastonaş
D. Totalitatea lor formează coroana ciliară
E. Au aspectul unor proeminenţe alungite
291. Procesele ciliare au următoarele raporturi:

A. Sunt dispuse radiar în jurul coroidei
B. Sunt dispuse radiar în jurul cristalinului
C. Zonula lui Zinn trece peste ele
D. Faţa lor anterioară aderă de corpul ciliar
E. Baza lor priveşte cristalinul
292. Muşchiul ciliar are următoarele raporturi:

A. Este dispus circular în jurul orificiului pupilar
B. Este dispus radiar pe faţa anterioară a retinei iridiene
C. Ocupă zona inelului colorat intern
D. Vine în raport anterior cu membrana elastică posterioară a corneei
E. Se întinde între ecuatorul cristalinului şi zona ciliară
293. Muşchiul ciliar are următoarele roluri:

A. Asigură formarea umorii apoase
B. Asigură formarea umorii vitroase
C. Participă la procesele de acomodare
D. Menţine forma globului ocular
E. Asigură motilitatea globului ocular
294. Procesele ciliare au următoarele roluri:

A. Asigură formarea umorii apoase
B. Asigură formarea umorii vitroase
C. Participă la procesele de acomodare
D. Menţine forma globului ocular
E. Asigură motilitatea globului ocular
165
295. Irisul:
A. Face parte din membrana fibroasă a globului ocular
B. Face parte din membrana vasculară a globului ocular
C. Face parte din membrana internă a globului ocular
D. Are forma unui disc perforat la mijloc
E. Are rol în absorbţia umorii apoase
296. Faţa posterioară a irisului:

A. Este convexă
B. Este concavă
C. Prezintă 2 inele colorate
D. Prezintă striaţii radiare
E. Are o coloraţie închisă
297. Muşchiul sfincter al irisului are următoarele raporturi:

A. Este dispus circular în jurul orificiului pupilar
B. Este dispus radiar pe faţa posterioară a retinei iridiene
D. Vine în raport posterior cu membrana elastică posterioară a corneei
298. Muşchiul dilatator al pupilei are următoarele raporturi:

A. Este dispus radiar pe faţa anterioară a retinei iridiene
B. Este dispus radiar pe faţa posterioară a retinei iridiene
D. Vine în raport posterior cu membrana elastică posterioară a corneei
299. Irisul are următoarele raporturi:

A. Anterior cu corpul ciliar
B. Faţa posterioară priveşte cristalinul
C. Circumferinţa mică se continuă cu corpul ciliar
D. Circumferinţa mare se continuă cu corpul ciliar
E. Circumferinţa mică delimitează orificiul pupilar
300. Irisul are următoarele roluri:

A. Acţionează ca un diafragm
B. Protejează retina
C. În absorbţia umorii apoase
D. În absorbţia umorii vitroase
E. Asigură formarea umorii apoase
301. Membrana internă cuprinde retina:

A. Corneeană
B. Camerei anterioare
C. Propriuzisă
D. Ciliară
E. Iridiană
302. Membrana internă:

A. Are forma unei sfere goale
B. Prezintă o suprafaţă externă
166
C. Prezintă o suprafaţă internă
D. Prezintă un orificiu anterior
E. Prezintă în orificiu posterior
303. Retina propriuzisă:

A. Se subţiază brusc dincolo de ora serrata
B. Alcătuieşte împreună cu retina ciliară porţiunea oarbă a retinei
C. Prezintă papila nervului optic
D. Prezintă pata galbenă
E. Este alcătuită dintr-un strat neurocerebral şi un strat neuroepitelial
304. Papila nervului optic:

A. Este o formaţiune rotundă sau uşor eliptică
B. Este ovală
C. Are axul mare vertical
D. Are diametrul mare transversal
E. Reprezintă zona de unde fibrele nervului optic iau naştere din retină
305. Papila nervului optic:

A. Are o coloraţie alb gălbuie pe care se adaugă o nuanţă roşiatică
B. Prezintă lateral o excavaţie numită excavaţia papilară
C. Prezintă în mijloc o excavaţie numită excavaţia papilară
D. Prezintă în centru fovea centralis, locul celei mai clare vederi
E. Prezintă în centru fovea centralis, locul celei mai slabe vederi
306. Papila nervului optic este situată:

A. La 4 mm lateral de polul posterior al globului ocular
B. La 4 mm medial de polul posterior al globului ocular
C. La 1 mm deasupra polului posterior al globului ocular
D. La 1 cm deasupra polului posterior al globului ocular
E. La 4 cm deasupra polului posterior al globului ocular
307. Pata galbenă:

A. Este o formaţiune rotundă sau eliptică
B. Este ovală
C. Are axul mare vertical
D. Are diametrul mare transversal
E. Reprezintă zona de unde fibrele nervului optic iau naştere din retină
308. Pata galbenă:

A. Are o coloraţie alb gălbuie pe care se adaugă o nuanţă roşiatică
B. Prezintă lateral o excavaţie numită fovea papilară
C. Prezintă în mijloc o excavaţie numită excavaţia papilară
D. Prezintă în centru fovea centralis, locul celei mai clare vederi
E. Prezintă în centru fovea centralis, locul celei mai slabe vederi
309. Stratul neuroepitelial este alcătuit din:

A. Primele 4 straturi ale retinei
B. Primele 6 straturi ale retinei
C. Ultimele 4 straturi ale retinei
D. Ultimele 6 straturi ale retinei
E. Ultimele 8 straturi ale retinei
167
310. Stratul neurocerebral este alcătuit din:
A. Primele 4 straturi ale retinei
B. Primele 6 straturi ale retinei
C. Ultimele 4 straturi ale retinei
D. Ultimele 6 straturi ale retinei
E. Ultimele 8 straturi ale retinei
311. Retina propriuzisă are următoarele raporturi:

A. Posterior cu coroida
B. Anterior cu corpul vitros
C. Îmbracă toate anfractuozităţile zonei ciliare
D. Coboară în văile ciliare
E. Căptuşeşte faţa posterioară a irisului
312. Epiteliul pigmentar de la nivelul retinei propriuzise are rol:

A. Nutritiv pentru fotoreceptori
B. De formare a purpurei vizuale
C. În claritatea percepţiei luminoase
D. De ecran pigmentat
E. În localizarea spaţială a obiectelor
313. Conurile recepţionează:

A. Excitaţiile optice în legătură cu culoarea
B. Excitaţiile optice în legătură cu forma obiectelor
C. Luminozitatea în general
D. Diferenţele în intensitatea razelor luminoase
E. Excitaţiile olfactive
314. Bastonaşele recepţionează:

A. Excitaţiile optice în legătură cu culoarea
B. Excitaţiile optice în legătură cu forma obiectelor
C. Luminozitatea în general
D. Diferenţele în intensitatea razelor luminoase
E. Excitaţiile olfactive
315. Retina ciliară:

A. Se subţiază brusc dincolo de ora serrata
B. Alcătuieşte împreună cu retina iridiană porţiunea oarbă a retinei
C. Prezintă papila nervului optic
D. Prezintă pata galbenă
E. Este alcătuită dintr-un strat neurocerebral şi un strat neuroepitelial
316. Retina ciliară are următoarele raporturi:

A. Anterior cu coroida
317. Retina iridiană are următoarele raporturi:

A. Anterior cu coroida
168
318. Cristalinul:
A. Este o lentilă biconcavă
B. Este o lentilă biconvexă
C. Este opac în cea mai mare parte a întinderii sale
D. Conţine umoarea apoasă
E. Conţine umoarea vitroasă
319. Axul cristalinului:

A. Uneşte polul anterior al cristalinului de cel posterior
B. Coincide aproape în întregime cu axul optic al ochiului
C. Străbate umoarea apoasă
D. Străbate umoarea vitroasă
E. Se mai numeşte şi cristaloidă
320. Axul cristalinului măsoară:

A. 4 cm
B. 4 mm
C. 10 mm
D. 10 cm
E. 14 mm
321. Diametrul cristalinului este de:

A. 4 mm
B. 4 cm
C. 10 mm
D. 10 cm
E. 1 cm
322. Capsula cristalinului:

A. Se mai numeşte cristaloidă
B. Este o membrană groasă
C. Este rezistentă
D. Aderă de conţinutul cristalinului
E. Nu aderă de conţinutul cristalinului
323. Epiteliul cristalinului:

A. Este pluristratificat
B. Este unistratificat
C. Este situat înapoia cristaloidei anterioare
D. Este situat înapoia cristaloidei posterioare
E. Generează fibrele cristalinului
324. Fibrele cristalinului:

A. Sunt triunghiulare pe secţiune
B. Sunt hexagonale pe secţiune
C. Sunt benzi prismatice turtite
D. Se dispun în straturi concentrice pe măsură ce apar
E. Sunt generate de epiteliul cristalinului
169
325. Razele stelelor cristalinului formează între ele unghiuri de:
A. 6 grade
B. 16 grade
C. 60 de grade
D. 120 de grade
E. 180 de grade
326. Cristalinul are următoarele raporturi:

A. Faţa sa posterioară vine în raport cu irisul
B. Este situat înapoia irisului
C. Este situat înapoia orificiului pupilar
D. Este menţinut în poziţie de zonula lui Zinn
E. Ecuatorul este situat la distanţă de procesele ciliare
327. Cristalinul are rol:

A. Nutritiv
B. În menţinerea formei globului ocular
C. De mediu transparent ce intervine în acomodaţie
D. De a transmite zonulei lui Zinn impulsurile muşchiului ciliar
E. De eliminare a deşeurilor
328. Zonula lui Zinn:

A. Este un inel membranos
B. Se întinde între coroidă şi ecuatorul cristalinului
C. Se întinde între corpul ciliar şi ecuatorul cristalinului
D. Este compusă din fibre principale şi auxiliare
E. Menţine cristalinul în poziţia sa normală
329. Fibrele orbiculocapsulare anterioare se inseră pe:

A. Cristaloida anterioară
B. Cristaloida posterioară
C. Capsula lui Tenon
D. Văile ciliare
E. Canalul intrazonular
330. Fibrele orbiculocapsulare posterioare se inseră pe:

D. Văile ciliare
331. Fibrele ciliocapsulare posterioare se inseră:

D. Văile ciliare
332. Zonula lui Zinn are rol:

A. Nutritiv
B. În menţinerea formei globului ocular
170
C. De mediu transparent ce intervine în acomodaţie
D. De a transmite cristalinului impulsurile muşchiului ciliar
E. De eliminare a deşeurilor
333. Umoarea apoasă:

A. Este un lichid clar
B. Este un gel hidratat la maximum
C. Este înconjurată de membrana hialoidiană
D. Este situată în compartimentul anterior anterior
E. Este situată în compartimentul posterior
334. Camera anterioară este delimitată:

A. Anterior de faţa anterioară a corneei
B. Anterior de faţa posterioară a corneei
C. Anterior de faţa posterioară a irisului
D. Posterior de faţa posterioară a irisului
E. Posterior de faţa anterioară a corneei
335. Camera posterioară este delimitată:

A. Anterior de faţa anterioară a corneei
B. Anterior de faţa posterioară a corneei
C. Anterior de faţa posterioară a irisului
D. Posterior de faţa posterioară a irisului
E. Posterior de faţa anterioară a corneei
336. Umoarea apoasă are următoarele funcţii:

A. Aduce substanţele nutritive
B. Elimină deşeurile
C. Reglează tensiunea oculară
D. Protejeajă retina de variaţiile de temperatură
337. Umoarea vitroasă:

A. Este un lichid clar
B. Este un gel hidratat la maximum
C. Este înconjurată de membrana hialoidiană
D. Este situată în camera anterioară
E. Este situată în compartimentul posterior
338. Umoarea vitroasă are următoarele funcţii:

A. Constituie o zonă de schimburi metabolice cu ţesuturile vecine
B. Elimină deşeurile
C. Constituie un ţesut de susţinere
D. Protejeajă retina de variaţiile de temperatură
339. Ramurile terminale ale arterei oftalmice sunt reprezentate de:

A. Arterele ciliare scurte posterioare
B. Arterele ciliare lungi posterioare
C. Arterele musculare
D. Artera supratrohleară
E. Artera dorsală a nasului
171
340. Ramurile colaterale ale arterei oftalmice sunt reprezentate de:
A. Arterele ciliare scurte posterioare
B. Arterele ciliare lungi posterioare
C. Arterele musculare
D. Artera supratrohleară
E. Artera dorsală a nasului
341. Artera centrală a retinei:

A. Pătrunde în nervul optic prin faţa lui inferioară
B. Se bifurcă la nivelul papilei într-o ramură superioară şi una inferioară
C. Se divide în apropierea bulbului ocular în 18-20 de ramuri
D. Are rol esenţial în formarea marelui cerc arterial al irisului
E. Dă ramuri episclerale
342. Arterele ciliare scurte posterioare:

A. Pătrund în nervul optic prin faţa lui inferioară
C. Se divid în apropierea bulbului ocular în 18-20 de ramuri
D. Au rol esenţial în formarea marelui cerc arterial al irisului
E. Dau ramuri episclerale
343. Arterele ciliare posterioare lungi:

344. Arterele ciliare anterioare:

345. Sclerotica:
A. Este foarte bine vascularizată
B. Este foarte slab vascularizată
C. Este avasculară
D. Prezintă o reţea marginală la nivelul orei serata
E. Prezintă în stratul vaselor mari arterele ciliare scurte posterioare
346. Corneea:
A. Este foarte bine vascularizată
B. Este foarte slab vascularizată
C. Este avasculară
D. Prezintă o reţea marginală la nivelul limbului sclerocorneean
347. Coroida:
A. Prezintă în stratul venelor mari venele vorticoase
B. Este nutrită prin osmoză de umoarea apoasă
172
C. Este avasculară
348. Irisul:
A. Este avascular
B. Este vascularizat de arterele ciliare scurte posterioare
C. Este vascularizat de arterele ciliare lungi posterioare
D. Prezintă în jurul bazei sale un cerc complet, marele cerc arterial
E. Prezintă în jurul orificiului pupilar micul cerc arterial
349. Ramurile nazale ale arterei centrale a retinei:

A. Sunt în număr de 4
B. Sunt în număr de două
C. Păstrează în general direcţia iniţială a bifurcaţiei
D. Se inflectează trecând deasupra petei galbene
E. Se inflectează trecând dedesubtul petei galbene
350. Ramurile temporale ale arterei centrale a retinei:

A. Sunt în număr de 4
B. Sunt în număr de două
C. Păstrează în general direcţia iniţială a bifurcaţiei
D. Se inflectează trecând deasupra petei galbene
E. Se inflectează trecând dedesubtul petei galbene
351. Cristalinul:
A. Este foarte bine vascularizat
B. Este foarte slab vascularizat
C. Este avascular
E. Este nutrit prin osmoză de umoarea apoasă
352. Protoneuronul căii optice este reprezentat de:

A. Celulele cu conuri
B. Celulele cu bastonaşe
C. Neuronul bipolar
D. Celula ganglionară
E. Neuronul metatalamocortical
353. Fibrele nervului optic sunt formate de:

A. Axonii celulelor cu bastonaşe
B. Axonii neuronilor bipolari
C. Dendritele neuronilor bipolari
D. Axonii celulelor ganglionare
E. Dendritele celulelor ganglionare
354. Radiaţiile optice ale lui Gratiolet se găsesc în:

A. Braţul anterior al capsulei interne
B. Genunchiul capsulei interne
C. Braţul posterior al capsulei interne
D. Segmentul retrolenticular al capsulei interne
E. Segmentul sublenticular al capsulei intene
173
355. Ariile optice:
A. Sunt situate pe faţa inferioară a lobului frontal
B. Sunt situate pe faţa medială a lobului occipital
C. Sunt reprezentate de ariile 17, 18 şi 19 Brodman
D. Sunt reprezentate de ariile 41 şi 42 Brodman
E. Sunt situate la nivelul scizurii calcarine
356. Macula se proiectează:

A. La nivelul radiaţiilor optice
B. La nivelul buzei superioare a scizurii calcarine
C. La nivelul buzei inferioare a scizurii calcarine
D. În jurul şanţului calcarin
E. În fundul scizurii calcarine
174
ANALIZATORUL OLFACTIV
(ORGANUM OLFACTUS)
HORIA PRUNDEANU
VLAD EPURE
GENERALITĂŢI
La om simţul olfactiv are o importanţă mai redusă comparativ cu unele animale.
Acest simţ chimic foloseşte la depistarea unor substanţe toxice, a parfumurilor şi
împreună cu simţul gustului participă la aprecierea calităţii alimentelor.
Receptorii olafctivi sunt situaţi la nivelul mucoasei nazale de la nivelul cornetului
superior, la copil ocupând o regiune mai întinsă şi coborând până în regiunea meatului nazal
mijlociu.
Stimularea receptorilor olfactivi se realizează de diferite substanţe ce trebuie să fie parţial
volatile la temperatura mediului ambiant, să fie slab solubile în apă, dar solubile în lipide, şi să
aibă o anumită presiune de vapori.
Celulele olfactive au o sensibilitate deosebită necesitând pentru stimulare cantităţi foarte
mici de substanţă odorantă (au prag olfactiv scăzut). Pragul olfactiv variază cu vârsta.
EMBRIOLOGIE
Primordiile mucoasei olfactive apar în săptămâna a 4-a, sub forma a două placode
olfactive, care sunt îngroşări alle ectodermului ce acoperă prozencefalul în partea
anteroinferioară a mugurelui frontal. La început plane, ele se adâncesc, devenind gropiţe
olfactive şi determinând formarea şanţurilor olfactive. Placodele rămân în partea superioară a
şanţurilor olfactive. În jurul lor se formează şi proemină mugurii nazali.
Placodele olfactive se diferenţiază senzorial, în celule ale căror prelungiri dendritice
rămân în epiteliul viitoarei mucoase olfactive. Axonii lor apar mai târziu, la 6 săptămâni. Ei
traversează mezenchimul care separă placoda de telencefal, inducând formarea bulbilor olfactivi.
Ulterior aceşti axoni vor face sinapsă cu celulele bulbului olfactiv. Din mezenchimul care separă
epiteliul placodic de telencefal se dezvoltă meningele şi în luna a 3-a lama ciuruită a etmoidului.
Consecutiv dezvoltării lor nervii olfactivi sunt formaţi din mai multe rânduri de axoni.
175
ANATOMIE
Mucoasa din zona olfactivă (circa 1,3 cm pătraţi, aşa zisa zonă sau pată galbenă, Pars
olfactoria tunicae mucosae nasi) este alcătuită din celule olfactive, celule de susţinere şi din
celule bazale.
Celulele olfactive în formă de fus reprezintă protoneuronul căii olfactive. Sunt neuroni
bipolari inclavaţi printre celulele epiteliale de susţinere fiind în acelaşi timp receptori şi celule de
susţinere.
Prelungirea dendritică a celulelor olfactive se termină cu nişte umflături în formă de
coşuleţ numite vezicule olfactive prevăzute cu cili scurţi şi subţiri numiţi cili olfactivi ce se
proiectează la suprafaţa mucoasei nazale.
Axonii celulelor olfactive sunt înveliţi de teaca lui Schwann şi formează nervii olfactivi
(drept şi stâng) ce străbat lama ciuruită a etmoidului, apoi pătrund în bulbul olfactiv unde fac
sinapsă cu dendritele celulelor mitrale.
Celulele mitrale reprezintă deutoneuronul căii olfactive.
Axonii celulelor mitrale alcătuiesc tracturile olfactive care merg la ariile olfactive de la
nivelul scoarţei cerebrale ce aparţin complexului rinencefalic.
Este de menţionat că talamusul primeşte aferenţe de la toate căile senzitivosenzoriale, mai
puţin calea olfactivă.
Centrii olfactivi pot şi clasificaţi în centrii olfactivi primari, secundari şi terţiari.
Centrii olfactivi primari de la nivelul bulbilor olfactivi primesc informaţia olfactivă brută
şi o transmit apoi centrilor olfactivi secundari. Senzaţia olfactivă obţinută la nivelul centrilor
olfactivi secundari se asociază prin centrii olfactivi terţiari (situaţi în lobul temporal şi cortexul
prefrontal) cu alte funcţii (vizuale, tactile, vegetative) câştigând atributele unei senzaţii olfactive
conştiente, agreabile sau dezagreabile. În integrarea senzaţiilor olfactive intervin de asemenea
numeroase fenomene reflexe şi psihice legate de educaţie, memorie şi experienţă olfactivă.
Figura 72: Calea olfactivă.

1. Teaca Schwann; 2. Complexul rinencefalic; 3. Tracturi olfactive; 4. Celulă mitrală
(multipolară=deutoneuronul); 5. Bulb olfactiv; 6. Celulă olfactivă (celulă bipolară
Schultze=protoneuronul); 7. Lama ciuruită a etmoidului; 8. Mucoasa nazală; 9. Veziculele olfactive; 10.
Cili olfactivi.
176
Figura 73: Calea olfactivă (după Frank H. Netter, 2003).
1. Aria subcaloasă; 2. Girusul parahipocampic; 3, 4. Bulbul olfactiv; 5. Comisura anterioară; 6. Stria
olfactivă medială; 7. Girusul hipocampic; 8. Girusul drept; 9. Fimbria şi cornul lui Ammon; 10. Uncus;
11. Girus ambiens; 12. Corpul amigdalian; 13. Substanţa perforată anterioară; 14. Nucleul tractului
olfactiv lateral; 15. Stria olfactivă laterală; 16. Trigonul olfactiv şi tuberculul olfactiv; 17. Tractul
olfactiv; 18 .Nucleul olfactiv anterior; 19.Osul etmoid, lama cribriformă; 20. Bulbul olfactiv; 21. Nervii
olfactivi; 22. Celule olfactive; 23. Mucoasa olfactivă.
Există o strânsă interdependenţă între analizatorul olfactiv şi cel gustativ. Olfacţia

influenţează sistemul nervos vegetativ, sistemul vascular, comportamentul emoţional şi sexual.
Un om obişnuit poate distinge între 2000-4000 de mirosuri. În general bărbaţii au o
sensibilitate olfactivă mai mică decât femeile.
Modificările mirosului sau disosmiile pot fi de origine congenitală sau câştigate şi au
cauze anatomice, neurologice, traumatice sau toxinfecţioase.
Se disting tulburări cantitative reprzentate de hipoosmie, anosmie şi hiperosmie şi
tulburări calitative reprezentate de parosmie şi cacosmie.
I. Anosmia reprezintă pierderea totală a simţului olfactiv.
a) Anosmia congenitală se întâlneşte în:
177
1. displastia congenitală Morsier şi Gauthier sau displazia olfactogenitală;
2. hipogonadismele congenitale;
3. anomalia albinică în care anosmia se însoţeşte de albinism.
b) Anosmia câştigată apare în:
1. anosmiile respiratorii sau mecanice datorate existenţei unui obstacol anatomic sau
mecanic în circulaţia aerului. Apar în:
- corpii străini nazali;
- deviaţia de sept;
- hipertrofia de cornete;
- stenozele narinare;
- polipoza nazală;
- tumori;
- sinechiile septoturbinale.
2. anosmiile infecţioase ce apar ca urmare a inflamaţiilor acute sau cronice:
- locoregionale- meningita;
- locale - gripa, rinita, sinuzitele.
3. anosmiile toxice sunt de natură:
- endogenă- uremie, diabet sau
- exogenă- locală prin contact profesional cu substanţe volatile;
- generală prin tabagism, saturnism.
Tratamentul constă în administrarea de vasoconstrictoare locale şi spălături nazale.
4. Anosmiile traumatice prin:
- traumatisme craniocerebrale;
- locale.
5. anosmii legate de afecţiuni ale SNC:
- primare- tumori ale etajului anterior;
- secundare- ramolisment cerebral.
II. Hipoosmia reprezintă scăderea parţială a mirosului. Este produsă în general de aceleaşi
cauze ca anosmia.
Tratamentul este:
- profilactic, în cazul afecţiunilor toxice;
- curativ-chirurgical în cele mecanice;
- medicamentos în afecţiunile nervului.
178
III. Hiperosmia reprezintă exagerarea intensităţii senzaţiei olfactive. Poate fi pasageră sau
constantă. Este cauzată de nevrite, boala Basedow, sarcină. menopauză, migrene, nevroze.
IV. Parosmia este o tulburare a simţului olfactiv normal caracterizată prin identificarea
eronată a unui miros real. Poate fi de origine:
- hormonală.- sarcină, alăptare, menopauză;
- nervoasă- tumori intracraniene, epilepsie, isterie;
- traumatică.
V. Cacosmia reprezintă perceperea unui miros neplăcut numai de către bolnav, fără
existenţa unei substanţe odorizante externe. Poate fi:
1.obiectivă, percepţia având un substrat real ce provine din căile aerodigestive superioare,
cu origine:
a) nazosinusală- ozenă, corpi străini, sinuzite, tumori, sifilis;
b) bucofaringiană- carii dentare, amigdalite cazeoase, rinofaringite cronice;
c) hepatogastrică;
d) auriculară- otite medii supurate cronice netratate.
2. subiectivă, percepţia neplăcută neavând nici ub substrat real. Se datorează:
- traumatismelor craniene;
- tumorilor cerebrale;
- epilepsiei;
- nevritelor toxinfecţioase ale nervului olfactiv;
- halucinaţiilor olfactive - psihoza halucinantă acută. Tratamentul se adresează cauzei, el
fiind chirurgical, medicamentos şi psihiatric.
179
TESTE – Analizatorul olfactiv
IZABELLA ŞARGAN
HORIA PRUNDEANU
AUREL BĂCEAN
357. Simţul olfactiv:

A. Are o importanţă mai mare la om comparativ cu unele animale
B. Are o importanţă mai mică la om comparativ cu unele animale
C. Participă la depistarea unor substanţe toxice
D. Împreună cu simţul gustului participă la aprecierea calităţii alimentelor
E. Este un simţ chimic
358. Receptorii olfactivi:

A. Sunt situaţi la nivelul mucoasei nazale de la nivelul cornetului superior
B. Sunt situaţi la nivelul mucoasei nazale de la nivelul cornetului inferior
C. Ocupă la adult o regiune mai întinsă
D. Ocupă la copil o regiune mai întinsă
E. Coboară la copil până în regiunea meatului nazal mijlociu
359. Stimularea receptorilor olfactivi se realizează de substanţe:

A. Insolubile în apă
B. Slab solubile în apă
C. Insolubile în lipide
D. Solubile în lipide
E. Cu o anumită presiune de vapori
360. Celulele olfactive:

A. Necesită pentru stimulare cantităţi foarte mici de substanţă odorantă
B. Necesită pentru stimulare cantităţi medii de substanţă odorantă
C. Necesită pentru stimulare cantităţi mari de substanţă odorantă
D. Au prag olfactiv scăzut
E. Au prag olfactiv crescut
361. Un om obişnuit poate distinge între:

A. 20-40 de mirosuri
B. 200-400 de mirosuri
C. 500-700 de mirosuri
D. 700-1000 de mirosuri
E. 2000-4000 de mirosuri
362. Primordiile mucoasei olfactive apar în săptămâna:

180
363. Placodele olfactive:

A. Sunt în număr de două
B. Sunt în număr de 4
C. Sunt îngroşări ale ectodermului
D. Sunt îngroşări ale endodermului
E. Sunt îngroşări ale mezodermului
364. Placodele olfactive sunt îngroşări ale ectodermului ce acoperă:

A. Prozencefalul în partea anterosuperioară a mugurelui frontal
B. Prozencefalul în partea anteroinferioară a mugurelui frontal
C. Prozencefalul în partea posterosuperioară a mugurelui frontal
D. Prozencefalul în partea posteroinferioară a mugurelui frontal
E. Prozencefalul în partea anteroinferioară a mugurelui caudal
365. În jurul placodelor olfactive:

A. Se formează gropiţele olfactive
B. Proemină gropiţele olfactive
C. Se formează şanţurile olfactive
D. Se formează mugurii nazali
E. Proemină mugurii nazali
366. Placodele rămân:

A. În partea superioară a şanţurilor olfactive
B. În partea inferioară a şanţurilor olfactive
C. În partea anterioară a şanţurilor olfactive
D. În partea posterioară a şanţurilor olfactive
E. În partea laterală a şanţurilor olfactive
367. Axonii celulelor olfactive apar în săptămâna:

368. Din mezenchimul dintre epiteliul placodic şi telencefal se formează:

A. Gropiţele olfactive
B. Şanţurile olfactive
C. Meningele
D. Masele laterale ale etmoidului
E. Lama ciuruită a etmoidului
369. Mucoasa din zona olfactivă are o suprafaţă de circa:

A. 1,3 mm pătraţi
B. 1,3 cm pătraţi
C. 3,1 mm pătraţi
D. 3,1 cm pătraţi
E. 13 cm pătraţi
370. Mucoasa din zona olfactivă:

181
A. Se mai numeşte şi zona sau pata oarbă
B. Se mai numeşte şi zona sau pata galbenă
C. Este acătuită din celule olfactive
D. Este acătuită din celule de susţinere
E. Este acătuită din celule bazale
371. Celulele olfactive au formă:

A. De con
B. De bastonaş
C. De fus
D. Rotundă
E. Pătrată
372. Protoneuronii căii olfactive:

A. Sunt reprezentaţi de celulele olfactive
B. Sunt reprezentaţi de celulele mitrale
C. Sunt neuroni bipolari
D. Sunt în acelaşi timp receptori
E. Sunt în acelaşi timp celule de susţinere
373. Prelungirea dendritică a celulelor olfactive se termină cu:

A. Bulbul olfactiv
B. Tracturile olfactive
C. Nişte umflături în formă de coşuleţ
D. Veziculele optice
E. Veziculele olfactive
374. Veziculele olfactive sunt prevăzute cu cili:

A. Scurţi şi subţiri
B. Scurţi şi groşi
C. Lungi şi subţiri
D. Lungi şi groşi
E. Olfactivi
375. Nervii olfactivi:

A. Sunt formaţi de axonii celulelor olfactive
B. Sunt formaţi de dendritele celulelor olfactive
C. Sunt formaţi din axonii celulelor mitrale
D. Sunt formaţi din dendritele celulelor mitrale
E. Străbat lama ciuriută a etmoidului
376. Deutoneuronii căii olfactive:

A. Sunt reprezentaţi de celulele olfactive
B. Sunt reprezentaţi de celulele mitrale
C. Sunt neuroni bipolari
D. Sunt în acelaşi timp receptori
E. Sunt în acelaşi timp celule de susţinere
377. Tracturile olfactive:

A. Sunt formate de axonii celulelor olfactive
B. Sunt formate de dendritele celulelor olfactive
C. Sunt formate din axonii celulelor mitrale
182
D. Sunt formate din dendritele celulelor mitrale
E. Străbat lama ciuriută a etmoidului
378. Centrii olfactivi primari:

A. Sunt situaţi la nivelul bulbilor olfactivi
B. Sunt situaţi la nivelul lobului temporal
C. Sunt situaţi la nivelul lobului occipital
D. Sunt situaţi în cortexul prefrontal
E. Primesc informaţia olfactivă brută
379. Centrii olfactivi terţiari sunt situaţi la nivelul:

A. Bulbilor olfactivi
B. Lobului temporal
C. Lobului occipital
D. Cortexului prefrontal
E. Cortexului parietal
380. Ariile olfactive de la nivelul scoarţei cerebrale aparţin:

A. Scizurii calcarine
B. Lobului occipital
C. Complexului rinencefalic
D. Lobului parietal
E. Şanţului lui Rolando
381. Prin asocierea cu alte funcţii senzaţiile olfactive devin:

A. Brute
B. Conştiente
C. Inconştiente
D. Agreabile
E. Dezagreabile
183
ANALIZATORUL GUSTATIV
(ORGANUM GUSTATORIUM)
HORIA PRUNDEANU
VLAD EPURE
Simţul gustului este asigurat de un aparat neuronal complex constituit din:
1. receptori (celulele gustative de la nivelul mugurilor gustativi) situaţi la nivelul
întregii suprafeţe bucofaringiene şi în special a limbii;
2. căi de conducere şi
3. centrii gustativi la rândul lor conectaţi cu alţi centrii care reglează anumite
activităţi asociate actului alimentaţiei (salivaţie, masticaţie, deglutiţie).
1.Receptorii gustativi
Sediul de bază al receptorilor gustativi este reprezentat de limbă, dar unele senzaţii
gustative pot fi produse şi prin stimularea mugurilor gustativi existenţi la nivelul palatului uvulei,
faringelui, epiglotei.
Papilele gustative sunt la adult în număr de 10000-12000 şi pot fi grupate în 4 tipuri:
- fungiforme, situate la vârful şi în cele 2/3 anterioare ale limbii, conţinând 3-5 muguri
pe papilă;
- filiforme, cele mai răspândite;
- foliacee, situate pe marginea limbii şi având numeroşi muguri gustativi;
- caliciforme (circumvalate), cele mai voluminoase, formând V-ul lingual şi conţinând
de la 200 până la câteva mii de muguri gustativi pe papilă.
Mugurii gustativi (Gemma gustatoria) se găsesc localizaţi pe întreaga mucoasă
bucofaringiană, însă sunt în mod special numeroşi la nivelul mucoasei linguale, mai ales în jurul
şanţului care delimitează papilele caliciforme (circumvalate).
Mugurii gustativi sunt formaţi dintr-un por gustativ (Porus gustatorius), celule receptoare
gustative intercalate de celule de susţinere precum şi de terminaţii nervoase senzitive. Întregul
mugure gustativ este înconjurat de o bogată reţea de fibre nervoase senzitive care aparţin
perechilor de nervi cranieni VII, IX, X.
Actualmente se acceptă existenţa a cel puţin 4 senzaţii gustative primare fundamentale:
acru sau acid, sărat, dulce şi amar. Receptorii gustativi sunt stimulaţi doar de substanţele solubile
în apă.
184
Figura 74: Mugurele gustativ.
1. Por gustativ; 2. Celulă receptoare gustativă; 3. Celulă de susţinere 4. Terminaţii nervoase axonale
(senzitive).
2.Căile gustative
Urmează următoarea schemă:
a. primul neuron (protoneuronul) are corpul celular situat în:
- ganglionul geniculat (anexat nervului VII bis);
- ganglionul Andresch şi Ehrenritter (ataşaţi nervului IX);
- ganglionul plexiform (ataşat nervului X).
Dendritele protoneuronului culeg informaţii recepţionate de celulele senzoriale din
mugurii gustativi situaţi la nivelul papilelor linguale astfel:
- impulsurile de la nivelul celor 2/3 anterioare ale limbii iau calea nervului lingual (din
trigemen) şi coarda timpanului (din facial);
- impulsurile de la nivelul 1/3 posterioare a limbii iau calea nervului glosofaringian;
- impulsurile de la baza limbii iau calea nervului vag.
Toate ajung la nivelul nucleului solitar din bulb unde se află:
b. al doilea neuron (deutoneuronul).
De la neuronii nucleului tractului solitar pornesc axonii care după ce se încrucişează pe
linia mediană se alătură lemniscului medial care urcă la talamus unde face sinapsă cu cel de:
c. al 3-lea neuron situat în nucleul ventral posterolateral al talamusului
3.Centrii gustativi
185
Axonii nucleului talamocortical ajung fie la extremitatea celui de al 5-lea girus
temporal (T5) fie la nivelul girusului parietal ascendent (PA) pe buza superioară a scizurii lui
Sylvius în aria 43 Brodman.
Senzaţiile gustative pot prezenta tulburări cantitative sau calitative.
Patologia gustului poate fi de natură congenitală sau câştigată şi are cauze anatomice,
neurologice, traumatice sau toxinfecţioase. Prin faptul că se modifică gustul alimentelor se poate
ajunge la anorexie secundară cu efecte multiple asupra organismului.
Tulburările gustului sau disgheziile sunt:
- hipoghezia= scăderea gustului;
- aghezia= dispariţia gustului;
- paraghezia= percepţia eronată a gustului;
- halucinaţiile gustative.
I. Disghezia congenitală sau sindromul Rilley-Day este o afecţiune ereditară recesivă
caracterizată printr-o limbă netedă cu papile reduse sau absente şi fară muguri gustativi.
II. Disgheziile câştigate sunt de origine:
- mecanică: proteze dentare, uscăciunea mucoasei bucale, scleroza glandei salivare,
limba neagră piloasă, tumori, ulceraţii;
- traumatică: arsuri, secţiuni parţiale ale limbii;
- toxică.
1. de natură endogenă, endocrinometabolică-HTA, diabet zaharat, insuficienţă renală,
spondilartrita anchilopoietică;
2. de natură exogenă- alcoolism, tabagism, intoxicaţii cu plumb, arsen, mercur;
- infecţioasă- micoze, viroze;
- neurologică centrală sau periferică- leziuni ale căilor gustative, corticale, nevrite,
paralizia facială a frigore, neurinomul de acustic, leziunile nervului coarda timpanului,
propagarea tumorilor de rinofaringe prin baza craniului;
- funcţională- isterie, neurastenie, diferite nevroze, consecutivă unei intervenţii
ginecologice.
Tratamentul se adresează cauzei el fiind profilactic şi curativ- medicamentos, chirurgical,
psihiatric.
girusul temporal 5 (T5)

± girusul parietal ascendent pe buza superioară a scizurii Sylvius (aria 43
Brodmann)
186
Figura 75: Calea gustativă.
1. Nucleul ventral postero-lateral al talamusului(al 3-lea neuron talamocortical); 2. Lemniscul medial
(panglica Reil mediană); 3. Axonii deutoneuronului trec de partea opusă; 4. Celulă senzorială; 5.
Mugure gustativ; 6. Papila linguală; 7. Ganglionul geniculat (anexat VII bis); 8. Ganglionul Andersch şi
Ehrenritter (IX); 9. Ganglionul plexiform (anexat X); 10. Nucleul solitar (etajul bulbopontin).
187
TESTE - Analizatorul gustativ
IZABELLA ŞARGAN
382. Sediul de bază al receptorilor gustativi este reprezentat de:

A. Uvulă
B. Faringe
C. Limbă
D. Vălul palatin
E. Epiglotă
383. Papilele gustative sunt la adult în număr de:

A. 10-12
B. 100-120
C. 1000-1200
D. 10000-12000
E. 100000-120000
384. Papilele fungiforme:

A. Sunt situate la vârful limbii
B. Sunt cele mai răspândite
C. Sunt situate pe marginea limbii
D. Sunt cele mai voluminoase
E. Conţin 3-5 muguri pe papilă
385. Papilele caliciforme:

386. Papilele circumvalate:

387. Papilele foliacee:

388. Papilele fungiforme conţin:

A. 3-5 muguri pe papilă
B. 30-50 muguri pe papilă
188
C. 300-500 muguri pe papilă
D. 200 până la câteva mii muguri pe papilă
E. 3000-5000 de muguri pe papilă
389. Mugurii gustativi sunt formaţi:

A. Dintr-un por gustativ
B. Din celule receptoare gustative
C. Din celule de susţinere
D. De terminaţii nervoase senzitive
E. De terminaţii nervoase motorii
390. Reţeaua de fibre nervoase senzitive ce înconjură mugurele gustativ provine din
perechea:
A. A V-a de nervi cranieni
B. A VII-a de nervi cranieni
C. A IX-a de nervi cranieni
D. A X-a de nervi cranieni
E. A XI-a de nervi cranieni
391. Receptorii gustativi sunt stimulaţi doar de:

A. Substanţe solubile în apă
B. Substanţe insolubile în apă
C. Substanţe solubile în ulei
D. Substanţe insolubile în ulei
E. Substanţe puţin solubile în ulei
392. Protoneuronul căii gustative are corpul celular situat în:

A. Ganglionul geniculat
B. Ganglionul Andersch şi Ehrenritter
C. Ganglionul plexiform
D. Nucleul solitar
E. Nucleul ventral posterolateral al talamusului
393. Impulsurile de la nivelul celor 2/3 anterioare ale limbii iau calea:
A. Nervului lingual
B. Nervului coarda timpanului
C. Nervului glosofaringian
D. Nervului vag
E. Nervului accesor
394. Impulsurile de la nivelul 1/3 posterioare a limbii iau calea:

A. Nervului lingual
D. Nervului vag
E. Nervului accesor
395. Impulsurile de la baza limbii iau calea:

A. Nervului lingual
D. Nervului vag
189
E. Nervului accesor
396. Deutoneuronul căii gustative este situat în:

D. Nucleul solitar din bulb
397. Al 3-lea neuron al căii gustative se află situat în:

D. Nucleul solitar din bulb
398. Centrii gustativi se află în aria:

A. 17 Brodmann
B. 18 Brodmann
C. 19 Brodmann
D. 41 Brodmann
E. 43 Brodmann
190
MORFOPATOLOGIA ANALIZATORILOR
LILIANA VASILE
Patologia sistemului tegumentar
Tipuri de modificări histopatologice :

1. Epidermul. Este de origine ectodermală, fiind o structură avasculară. Următoarele aspecte
lezionale sunt caracteristice:
• Hiperkeratoza – îngroşarea stratului cornos ( ex. veruca vulgaris);
• Acantoza – îngroşarea stratului spinos, de obicei prin stimuli iritativi externi (ex.calus);
• Parakeratoza – prezenţa de keratinocite nucleate în stratul cornos (ex. în psoriazis
vulgar); formarea keratinei este accelerată, maturarea keratinocitelor alterată;
• Spongioza – edemul intracelular al epidermului (ex. inflamaţia acută);
• Vitiligo – lipsa melanocitelor pielii.
2. Dermul. Este un ţesut conjunctiv dens neregulat, de origine mezodermală. Reprezintă
suportul nutritiv pentru organul cutanat. Prezintă următoarele modificări structurale:
• Cu vârsta elastina şi mucopolizaharidele tisulare scad cantitativ, odată cu reducerea
grosimii dermului şi atrofia ţesutului adipos subcutanat;
• Expunerea cronică la soare are drept consecinţă degenerarea fibrelor elastice, elastoza
actinică;
• Tensionarea extremă a pielii cum ar fi în timpul sarcinii, antrenează ruperea şi pierderea
fibrelor elastice cu apariţia striae gravidarum;
• Repararea plăgii – formarea cicatricei prin depunerea de fibre colagene paralel cu
suprafaţa pielii; cicatricea keloidă reprezintă repararea plăgii prin proliferare colagenă
tumorală (neoplazică).
3. Alterarea şi pierderea părului:
• Alopecia la bărbat se întâlneşte cu o frecvenţă de 80% la bărbaţi în decada a 6-a de viaţă.
Este generată de androgeni, mai precis de 5-dihidroxitestosteron şi este un proces
ireversibil.
• Pierderea excesivă a părului poate fi secundară unor condiţii cum ar fi: stressul (ex. în
infarctul miocardic) sau după administrarea unui drog/medicament toxic (ex.
chimioterapia anticanceroasă).
Tipul şi topografia leziunilor tegumentare:

191
1. Tipul de leziune:
• Macule – arii netede, circumscrise, cu modificare de culoare;
• Papule – leziuni tegumentare elevate, solide, de obicei mai mici de 1cm diametru; pot fi
întâlnite în derm, epiderm sau în ambele (ex. leziuni de keratoză seboreică);
• Noduli – leziuni palpabile, solide, rotunde sau elipsoide în porţiunea profundă a
tegumentului sau subcutanat. Nodulii sunt mai mari şi mai profund situaţi decât papulele
(ex. nodulii din artrita reumatoidă);
• Induraţii – sunt leziuni elevate, rotunde, rezultate din edemul dermului superficial. Se
formează prin degranularea mastocitelor intradermic (ex. în înţepătura de insecte);
• Vezicule - sunt leziuni elevate care conţin fluid. Când sunt mai mari de 0,5 cm sunt
numite bule ( ex. în arsurile de gradul II);
• Chisturi – sunt cavităţi care conţin fluid , keratină sau mucină. Prezintă fluctuenţă la
palpare (ex. chisturile cu keratină);
• Ulcere – sunt cratere sau lipsă de substanţă care implică dermul şi epidermul cu pierderea
continuităţii epidermului prin necroză tisulară. Pot să apară consecutiv traumatismelor,
modificărilor circulatorii şi infecţiilor (ex. ulcer de decubit).
2. Distribuţia leziuniilor:
• Leziuni localizate nu neaparat şi solitare. Pot fi unilaterale sau bilaterale, simetrice şi
asimetrice, în arii de expunere la soare, în arii intertriginoase sau în arii traumatizate;
• Leziuni extensive - răspândite difuz pe arii largi de tegument;
• Leziuni generalizate – implicând atât tegumentul cât şi anexele (glandele, părul,
unghiile).
I. Leziuni tegumentare comune:

1. Acneea vulgară este o reacţie inflamatorie a aparatului pilosebaceu. Există o
predispoziţie genetică. Mai sunt implicaţi factori ca dieta, igienă deficitară, stress, potenţând sau
exacerbând acneea. Este mai frecventă la femei în perioada premenstruală, dar afectează ambele
sexe cu o dominanţă la vârstele de 14 şi 19 ani. Se localizează la faţă, gât, trunchi, la nivelul
cărora tegumentul prezintă numeroşi foliculi pilosebacei. Leziunile iniţiale sunt comedoanele, iar
ca leziuni complicate papulele, nodulii şi chisturile a căror vindecare se face cicatricial. Glandele
sebacee sunt hiperplaziate, se formează un dop de keratină în partea externă a firului de păr, iar
materialul sebaceu se acumulează lângă acesta. Destinderea prin acumulare de detritus în
porţiunea proximală a foliculului este urmată de ruperea acestuia intradermic, stimulând o
intensă reacţie inflamatorie care ulterior se agravează şi se complică prin prezenţa bacteriei
anaerobe Corynebacterium acnes.
192
2. Acneea rozacee este o dematită dispusă în centrul sau pe zonele laterale ale feţei unde
sunt prezenţi foliculi piloşi şi glande sebacee. La bărbat se întâlneşte o formă lezională numită
rinofima (hiperplazie difuză sebacee) la nivelul tegumentului nazal, cu aspect de nas bulbos.
Histologic se remarcă în derm : edem, telangiectazii, inflamaţie în jurul foliculilor piloşi şi a
vaselor capilare. Frecvent apar granuloame epitelioide cu celule gigante de origine macrofagică
non-cazeificante.
3. Miliaria (rash caloric) este o afecţiune a glandelor sudoripare ecrine. Se manifestă ca
miliaria crystallina şi rubra prin hipersudoraţie cu obstrucţia ductului excretor al glandei
sudoripare. În prima formă se formează vezicule în stratul cornos al epidermului, iar în a doua
formă vezicule spongiotice în stratul malpighian alături de un infiltrat inflamator perivezicular şi
intradermic.
4. Psoriazis afectează 1% - 2% din populaţia Europei, frecvent bărbaţi în decada a 3-a de
viaţă. Boala are transmitere genetic – autozomală cu penetrare incompletă. Este o afecţiune
cronică cu leziuni de gravitate variabilă până la severă cu marcată exfoliere. Se poate asocia cu
artrită. Plăcile lezionale se dispun pe suprafeţele de extensie, la coate şi genunchi. Celulele
epidermului au o rată rapidă de diviziune de 3-4 zile faţă de normal (28 zile). Se întâlneşte
acantoză, elongarea crestelor epidermice, o bogată vascularizare a dermului cu frecvente
sângerări (semnul Auspitz). În epiderm migrează neutrofile (abcese Munro). Serin-proteaza
eliberată din keratinocitele plăcii psoriazice clivează complementul, servind ca agent
chemotactic pentru neutrofile. Nu se cunoaşte calea de activare a serin-proteazei.
5. Dermatita seboreică este o leziune eritematoasă de etiologie necunoscută. Cea mai
cunoscută formă de manifestare este pitiriazisul simplex (mătreaţa). Dermatita seboreică
generalizată infantilă se numaşte maladia Leiner. In epiderm apar arii focale de parakeratoză,
ocazional conţinând rare leucocite picnotice, moderată acantoză epidermală cu elongarea
crestelor şi spongioză. În derm se dispune un moderat infiltrat cronic inflamator nespecific.
6. Dermatita de contact se produce la contact cu un alergen. Se caracterizează prin
prezenţa de vezicule sau bule, separate unele de altele prin septuri fibroase. Veziculele şi bulele
conţin limfocite, eozinofile, neutrofile şi celule epidermice izolate. Epidermul este edemaţiat.
Dermul superficial are vasele hiperemice, marcat edem şi inflamaţie.
7. Dermatita subacută de contact este caracterizată prin spongioză şi prezenţa unor
mici vezicule, numeroase celule inflamatorii, acantoză moderată a epidermului cu grade variabile
de parakeratoză.
8. Dermatita cronică de contact prezintă edem discret intracelular la nivelul
epidermului cu acantoză şi alungirea crestelor epiteliale. În derm se întâlneşte un proces
inflamator cronic nespecific.
193
II. Leziuni tegumentare prin dereglări ale producţiei de keratină:
1. Cornul cutanat este o excrescenţă mică (aprox.1 cm), leziune hiperkeratozică gri-
brună, aparent ca un papilom sau chiar carcinom. Histologic, leziunea prezintă îngroşare marcată
a stratului cornos cu arii focale de parakeratoză.
2. Veruca
a. Veruca vulgară este o leziune fermă, circumscrisă elevată, cu sediu predilect
la nivelul degetelor, dar şi în alte segmente de piele inclizând teritoriul genital şi mucoasa orală.
Cauza comună este human papillomavirus (HPV) identificat în nucleii celulelor infectate car au
aspect vacuolar cu halou perinuclear (celule ale stratului granular şi malpighian/spinos).
Histologic, veruca vulgaris este o leziune cu acantoză, papilomatoză, hiperkeratoză şi arii
de parakeratoză columnară. În stratul spinos şi granulos sunt celule modificate (koilocite). Stratul
bazal este intact. Incluziunile intracitoplasmatice se găsesc la 25% din cazuri. Dermul nu
prezintă alterări evidente.
Tratamentul este chirurgical de excizie şi crioexcizia leziunii. Uneori leziunile se pot
remite spontan.
b. Veruca plană este frecvent întâlnită la nivelul feţei şi poate fi multiplă.
c. Veruca plantară este localizată la plantă.
d. Molluscum contagiosum este o leziune mică (2-4 mm), papulară,
proeminentă, uneori multiplă. Histologic se evidenţiază invaginarea epidermului, iar celulele
epidermice conţin corpi mari intraepiteliali. Acest tip de verucă este o infecţie cu poxvirus.
e. Condilomul acuminat este o leziune moale, albicioasă, nodulară, fuzionând
sub formă de excrescenţă conopidiformă în regiunea anală sau genitală. Este o boală cu
transmitere sexuală de etiologie virală, virusul papilloma uman (HPV). Suprafaţa papilomatoasă
este acoperită de un strat subţire parakeratozic. Histologic, se constată marcată acantoză a
epidermului, celule epiteliale vacuolare cu citoplasme clare şi nuclei hipercromi (koilocite).
Dermul este sediul unui proces inflamator cronic nespecific şi a unei angiogeneze de intensitate
variabilă. Tratamentul este rezecţia chirurgicală a leziunii.
3. Keratoza seboreică (veruca senilă, papilomul cu celule bazale) este o leziune
localizată pe trunchi, faţă, braţe, la persoane vârstnice. Leziunea este izolată sau multiplă,
circumscrisă, cafenie, verucciformă cu dimensiuni de la câţiva mm la câţiva cm. Histologic se
constată hiperkeratoză, acantoză şi papilomatoză cu depunere de pigment melanic de intensitate
variabilă în epiderm. Intracitoplasmatic, keratinocitele prezintă incluziuni chistice de material
194
cornos. Marginile leziunii sunt netede, iar dermul nu este afectat decât prin prezenţa unui infiltrat
inflamator cronic nespecific.
4. Keratoza actinică (solară) se prezintă ca placarde eritematoase sau plăci la nivelul
feţei, dosul mâinilor şi antebraţe la indivizii de vârstă medie. Factorul predispozant este
expunerea prelungită la soare. De obicei, leziunea nu depăşeşte 1 cm. Microscopic se identifică o
arie de tegument uscată, ca placard cu bază eritematoasă. Histologic are aspect de îngroşare
epidermică prin papulomatoză, hiperkeratoză, acantoză. Keratinocitele sunt displazice, cu nuclei
hipercromi. Se constată numeroase mitoze intralezional. Dermul superficial are porţiuni extinse
de degenerare bazofilă a colagenului (elastoză solară) şi infiltrat inflamator cronic limfocitar.
5. Ichthyoza (pielea solzoasă) este o maladie genetică cu hiperproducţie de keratină şi
scăderea descuamării celulare. Structura keratinei este defectuoasă cât şi plăcile desmozomale a
joncţiunilor intercelulare din stratul spinos.
III. Leziunile buloase:

Se caracterizează prin prezenţa de leziuni buloase şi vezicule. Se produc prin distrugerea
celulară, liza intraepidermică a keratinocitelor sau prin sucţiunea tisulară la nivelul joncţiunii
dermo-epidermice.
1. Herpes simplex este o leziune virală caracterizată prin necroza celulelor epidermice,
cu formare de vezicule.
-herpes labial la nivelul buzelor, cu senzaţie de arsură locală şi hiperestezie,
ocazional febră. Se asociază cu expunerea la soare, traumatisme, menstruaţie sau stress. Se
vindecă spontan în decurs de 1-2 săptămâni, având o evoluţie cronică recurentă.
- herpes genital cu aceleaşi manifestări întâlnite la herpesul labial.
2. Pemfigoidul bulos apare la persoane vârstnice, peste 60 de ani ( în 80% din cazuri),
fiind o afecţiune autoimună. Pacientul prezintă multiple leziuni buloase, care debutează cu
eritem şi constituire de bule sub tensiune care nu se rup uşor. Histologic, se remarcă separarea
epidermului de derm prin acumulare de bule . Nu apare acantoliza, astfel că în lichid se întâlnesc
doar celule inflamatorii, predominant eozinofile şi fibrină. Studii de imunofluorescenţă
demonstrează depozite de imunoglobulina IgG şi complement în membrana bazală.
3. Pemphigus este de asemenea o boală autoimună ce afectează pacienţi cu vârste între
50 şi 70 de ani. Apar vezicule tegumentare şi la nivelul mucoaselor care se pot rupe uşor (spre
deosebire de cele din pemphigoidul bulos). Cu timpul se formează zone largi de tipul plăgilor
sau rănilor care se suprainfectează. Histologic, pemphigusul se caracterizează prin depozite de
Ig şi complement în spaţiul intercelular epidermal cu formare de bule intraepidermice. Se
195
produce o separare celulară faţă de stratul bazal care rămâne intact. Bula conţine keratinocite
acantolitice.
4. Pemphigus vulgaris se întâlneşte la vârsta de 40-50 de ani cu debut printr-o leziune
orală. Etiologia este imunologică, pacienţii prezentând anticorpi circulanţi antiepidermali.
5. Dermatita herpetiformă este o maladie cronică, recurentă, pruriginoasă, caracterizată
prin mici papule şi vezicule de excoriaţie, simetrice, la nivelul extremităţilor, umerilor, fără
afectarea mucoasei orale. Când debutează în timpul sarcinii, se denumeşte ca herpes gestaţional
şi dispare după naştere. Histologic, se vizualizează vezicule sau bule subepidermic ce conţin
neutrofile şi eozinofile. Prin imunofluorescenţă se identifică depozite granulare de IgA în dermul
papilar. Terapeutic, erupţia răspunde la sulfapyridină şi sulfone.
6. Eritemul multiform (Sindromul Stevens-Johnson) este o leziune acută de tipul
dermatozelor prin reacţie de sensibilizare alergică cu tendinţa de recurenţă. Se întâlnesc macule,
papule, vezicule sau bule. Histologic nu prezintă laziuni specifice. Se acumulează bule
subepidermic cu conţinut de fibrină, eozinofile, limfocite şi neutrofile. În derm se distribuie un
infiltrat inflamator de intensitate variabilă.
7. Epidermoliza buloasă este o afecţiune congenitală cu transmitere recesiv-autozomală,
foarte rară ( 1 la 300.000 de naşteri) prin defect al fibrilelor de ancorare celulară la membrana
bazală. Apar bule pe abdomen, genunchi, coate , mâini, picioare, la cele mai mici traume a căror
vindecare este rapidă, dar uneori cicatriceală.
8. Impetigo este o maladie infecţioasă a copilului, agentul cauzator fiind stafilococul sau
streptococul. Debutează prin macule eritematoase şi progresează spre vezicule şi pustule.
Aparenta liză şi necroză celulară intraepidermică antrenează formarea de veziculo-pustule
consecutiv inflamaţiei bacteriene. În infiltratul inflamator din derm se găsesc neutrofile, iar în
epiderm spongioza. Când agentul bacterian este streptococul, poate fi sursa unei
glomerulonefrite.
IV. Infecţii:
1. Infecţii bacteriene:
-hidradenita supurativă de natură streptococică sau stafilococică are poarta de
intrare firul de păr şi se extinde la glandele sudoripare ecrine. Leziunea debutează ca un nodul
subcutanat în axilă sau regiunea anogenitală. Nodulii pot conflua şi supurează prin drenarea unui
material purulent. Remisiunea se face prin cicatrizare.
-lepra are ca agent etiologic Mycobacterium leprae, având manifestări cutanate şi
ale nervilor periferici. Bacteria se regăseşte şi în organe parenchimatoase. Pacienţii prezintă
hipoestezie, papule hipopigmentate la faţă, urechi, gât, trunchi. Se întâlnesc mai multe forme de
196
boală, dependent de rezistenţa organismului gazdei (forma lepromatoasă şi forma tuberculoidă).
Este o inflamaţie cronică granulomatoasă specifică.
-tuberculoza cutanată (lupus vulgaris) apare mai frecvent la faţă ca placarde
demarcate, bine conturate, roşu-brune. Leziunile sunt de tip inflamtor granulomatos cu celule
gigante şi epitelioide, lipsind necroza cazeoasă sau un alt tip de necroză. Dermul superficial este
sediul unei inflamaţii extensive, uneori cu afectarea subcutanată şi distrugerea anexelor pielii. Se
identifică dificil histochimic bacilii acid-fast.
2. Infecţii fungice/micoze cutanate
-monilioza (candidoza) afectează mai ales mucoasele cauzând uneori o boală
sistemică la imunodeprimaţi. Apar pustule tegumentare şi placarde confluente cu margini
eritematoase. Ţesuturile adiacente sunt inflamate.
-dermatofitoza (tinea) piciorului, a mâinii, crurală, a capului, bărbii, şi
versicolor se manifestă ca erupţii veziculoase, eritematoase.
-alte micoze : sporotrichoza, mycetomul, coccidioidomycoza, nocardioza.
V. Leziuni pigmentare benigne

1. Efelidele sunt arii de hiperpigmentare circumscrise
2. Lentigo malign conţine grupuri de melanocite cu grade variabile de atipie, fiind o
leziune precursoare a melanomului.
3. Nevul nevocelular este un neoplasm benign al melanocitelor (celulelor nevice). Se
prezintă ca leziune netedă, papulomatoasă sau pediculată cu marcată pigmentare , uneori cu
prezenţa de fire de păr.
-nevul intradermic conţine în dermul superficial grupuri de celule nevice într-o
stromă densă colagenă, uneori cu celule gigante multinucleate. La nivelul epidermului se poate
constata o hiperkeratoză şi papilomatoză.
-nevul joncţional conţine grupuri de celule nevice, în cuiburi, cu pigment
melanic la joncţiunea dermo-epidermică.
-nevul compus cu prezenţa de cuiburi de celule nevice atât în epiderm cât şi la
nivelul dermului.
4. Nevul albastru este o leziune nodulară, bine delimitată, moale, rotund-ovalară,
albastră sau neagră de obicei pe faţă sau braţe. În derm se găsesc fibroblaste, celule pigmentare
fusiforme, melanofage grupate uneori dispuse şi subcutanat. Dermul poate fi fibrozat, iar
epidermul normal.
5. Nevul Spitz (nev cu celule epitelioide sau fusiforme) al copilului sub formă de
nodul roşietic-brun, prin proliferare de melanocite fusiforme sau epitelioide. Celulele nevice se
197
distribuie la joncţiunea dermo-epidermică şi intradermic. În epiderm se identifică corpii kamino
sau incluziuni eozinofile şi mitoze rare fără atipii. Tratamentul curativ este rezecţia leziunii.
VI. Tumori ale dermului:

1. Granulomul piogenic este o leziune benignă, nodulară, care sângerează la
traumatisme minore sau atingere, suprafaţa netedă sau frecvent ulcerată, cu cruste. In derm se
găsesc numeroase capilare cu celule endoteliale tumefiate, o stromă edematoasă cu abundent
infiltrat inflamator (ţesut de granulaţie). Tratamentul este rezecţia leziunii.
2. Dermatofibromul este un nodul nedureros, de obicei la nivelul extremităţilor la
adult, cu diametru de câţiva mm, culoare de la galben la roşu.
3. Dermatofibrosarcomul protuberans se dezvoltă intradermic prin creştere lentă,
iniţial ca o placă indurată din care se dezvoltă noduli multipli roşii sau albaştri. Histologic,
tumora este constituită din fibroblaste în benzi neregulate şi vârtejuri, producând un aspect
storiform. Fibroblastele pot prezenta grade diferite de atipii şi activitate mitotică. Celulele
tumorale infiltrează ţesutul subcutanat, ocazional fascia musculară adiacentă. Epidermul poate fi
atrofiat sau ulcerat, dar fără acantoză. Tumora poate recidiva după extirpare chirurgicală. După
numeroase recurenţe locale, boala poate metastaza şi să evolueze ca o proliferare monoclonală
malignă.
4. Sarcomul Kaposi include sub această denumire 4 forme clinice specifice pe un fond
de deficienţă imună. Este o leziune multicentrică, simetrică, cu regresie spontană uneori, având
ca origine celule endoteliale multipotente imature. Clinic se prezintă ca mici noduli sau plăci
albăstrui în asociere cu AIDS. În 10% din cazuri se asociază cu neoplazii, mai ales limfomul şi
leucemia sincron sau metacron. Prognosticul este bun cu o supravieţuire de 8 la 13 ani după
chimioterapie. Tumora poate apare la pacienţi sub terapie imunosupresivă pentru transplant renal
sau boala inflamatorie intestinală şi în asociere cu AIDS la subgrupuri de homosexuali. Erupţia
cutanată poate afecta viscerele şi limfoganglionii. Pacienţii decedează prin infecţii oportuniste pe
fondul imunosupresiei. Terapia cu alpha-interferon este eficientă pentru a reduce recidiva.
Histologic, tumora este formată din fascicule de celule fusiforme, majoritatea celule endoteliale.
Capilarele proliferate se întrepătrund cu stroma bogată în fibroblaste. Extravazează hematii şi se
descriu depozite importante de hemosiderină.
5. Angiosarcomul (hemangiosarcomul) este o tumoră multinodulară, roşietică,
purpurică sau albăstruie de consistenţă buretoasă sau chistică, pe faţă sau scalp, la persoane în
vârstă. Histologic, proliferează canale vasculare anastomozate într-o stromă colagenă. Celulele
endoteliale sunt proeminente, au nuclei hipercromi . Se întâlnesc focare de infiltrare limfoidă. Se
practică rezecţie chirurgicală completă, iar ca terapie adjuvantă rdio-şi chimioterapia.
198
6. Mycosis fungoid ( limfom cutanat) este o limfoproliferare cutanată indoloră, dar
progresivă, cu celule T imunocompetente. Histologic, pe biopsii cutanate se remarcă infiltrat
limfocitar intradermic, puţin extins în epiderm .Celulele tumorale au talie mică şi medie, iar
nucleii sunt cerebriformi, lobulaţi. În epiderm se întâlnesc microabcese Pautrier (celule
mononucleare cu halou clar perinuclear).
7. Sindrom Sézary este o eritrodermie generalizată, pruriginoasă, cu limfadenopatie
periferică şi prezenţa de celule Sézary în sângele periferic. Se aseamănă ca evoluţie cu
limfoamele.
VII. Chisturi şi tumori ale epidermului

1. Chistul de incluzie (chistul sebaceu sau epidermal) este o leziune benignă a
epidermului. Are creştere lentă ca o leziune pseudotumorală, fermă, elevată, intra- sau
subcutanată în orice zonă a pielii. Histologic se prezintă ca un chist tapetat de epiderm cu toate
straturile păstrate, având conţinut keratozic, laminar. Se rupe frecvent antrenând o reacţie
inflamatorie granulomatoasă cu celule gigante de corp străin. Leziunea se excizează chirurgical.
2. Carcinomul. La nivelul pielii se produc frecvent metastaze ale carcinoamelor
(metastaze cutanate) cu punct de plecare: rinichi, glanda mamară, plămân, fie pe cale limfatică,
fie pe cale sanguină.
Carcinoame cu origine epidermală.
a. Carcinomul bazocelular se dezvoltă din stratul bazal al epidermului, în zonele
cu fire de păr ale tegumentului (faţă, scalp), niciodată la nivelul mucoaselor, palmelor şi
plantelor. Tumora creşte prin infiltrare locală şi metastazează foarte rar. Apare în zone expuse la
soare sau după iradiere cu raze X (factori predispozanţi). Se localizează focal sau multicentric
măsurând câţiva cm diametru, cu margini elevate şi o arie centrală deprimată şi posibil ulcerată.
Celulele tumorale sunt de tip bazal, cu nuclei ovalari şi mari, fără a prezenta anaplazie,
uniformi, iar citoplasmele sunt reduse. Proliferarea celulelor bazale formează fronturi de invazie
în derm. Periferia proliferării tumorale prezintă un aranjament în palisadă a celulelor cu
dezorganizare a aranjamentului nuclear intratumoral. Ocazional, tumora se pigmentează, se poate
calcifica sau poate prezenta degenerescenţă mucinoasă. Ţesutul conjunctiv adiacent tumorii
(stroma peritumorală) prezintă aspecte de proliferare a fibroblastelor şi celule inflamatorii ale
inflamaţiei cronice (limfocite, plasmocite). Celulele bazale având potenţial de diferenţiere
pluripotentă, pot genera epiteliu stratificat scuamos, structuri anexiale glandulare şi fire de păr.
Astfel se pot remarca aspecte diferite de carcinoame bazocelulare.
Tratamentul este curativ prin completa excizie chirurgicală.
199
b. Carcinomul scuamocelular apare la orice nivel al tegumentului, mai frecvent
la cel expus la soare sau la nivelul mucoaselor. Se poate asocia cu ulcere, cicatrici sau focare de
osteomielită cronică. Rata de incidenţă bărbaţi/femei este de 2:1. Leziunea are aspect de ulcer
crustos cu margini elevate şi indurate. Crusta ce acoperă ulceraţia poate avea o bază granulară
roşie. Alteori se dezvoltă o leziune verucoasă fără ulceraţie. Histologic, tumora este constituită
din mase neregulate de celule epidermale ce proliferează şi invadează în derm. Celulele tumorale
au grade variabile de anaplezie şi pleomorfism cu nuclei hipercromi. Joncţiunile intercelulare
dispar. Celule izolate se pot keratiniza, formând perle keratozice ( keratină densă
intracitoplasmatic), activitate mitotică atipică prezentă. Dermul peritumoral este sediul unei
reacţii inflamatorii cronice. Prognosticul depinde de sediul tumorii. Carcinoamele mucoaselor au
o rată mai mare de metastazare dacă nu sunt tratate rapid, metastazele afectând limfonodulii
regionali. Tratamentul constă în excizia chirurgicală a tumorii.
3. Melanomul este o o tumoră cutanată malignă rezultată din melanocitele epidermului.
Se poate dezvolta din nevi preexistenţi sau de novo. Se întâlneşte rar înainte de pubertate, dar
cazuri fatale au fost raportate la copii.
Tipuri de melanoame: cu extindere superficială, nodular, lentigo malign şi melanom
acral lentiginos.
Primele 2 tipuri se dezvoltă în orice zonă a pielii, mai frecvent la membre, umeri şi
toracele posterior. Se prezintă ca noduli pigmentaţi ce cresc treptat fiind înconjuraţi de o zonă de
eritem.
Melanomul lentiginos malign se dezvoltă la vârstnici, tegumentul fiind expus la soare,
sub forma unui placard pigmentat. Melanocitele din stratul bazal sunt numeroase, prezentând
atipii şi activitate mitotică.
Melanomul acral lentiginos este o leziune rară întâlnită la nivelul palmelor, plantelor
sau la mucoasa genitală şi orală sub forma unei macule pigmentate lentigo-like, ulterior devenind
invazivă. Histologic tumora se dezvolta la joncţiunea dermo-epidermică prin activitate atipică în
cuiburi de celule nevice atipice, maligne ce infiltrează dermul. Talia celulelor tumorale este
variabilă, nucleii hipertrofiaţi, pleomorfi şi activitate mitotică cu mitoze atipice. Se pot întâlni
celule multinucleate, gigante cu bizarerii nucleo-citoplasmatice, cu bogată activitate mitotică.
Cantitatea de melanină şi infiltratul inflamator variază de la individ la individ.
Melanoamele au 2 faze de creştere: radială sau orizontală în lentigo malign şi
melanomul cu extindere superficială şi creşterea verticală sau invazivă în toate cele 4 tipuri de
melanom.
Se descriu 5 nivele de invazie:
1. Nivel 1: celulele tumorale sunt limitate la epiderm
200
2. Nivel 2: celulele tumorale se extind în dermul papilar
3. Nivel 3: celulele tumorale infiltrează în întregime dermul papilar
4. Nivel 4: celulele tumorale infiltrează dermul reticular
5. Nivel 5: Tumora se extinde prin tegument la ţesutul subcutanat.
Prognosticul depinde de tipul de melanom, de nivelul de invazie şi de prezenţa sau
absenţa metastazelor. Melanomul cu extindere superficială şi melanomul lentiginos malign au de
obicei un prognostic mai bun decât tipul nodular. Melanomul nodular este cea mai agresivă
formă, din cauza diagnosticului tardiv în faza de invazie profundă. Din cel 5 nivele de invazie,
cel mai bun prognostic o au primele 3 .Tumorile care au o grosime mai mică de 0,76 mm (nivel
Breslow) au un prognostic excelent şi o rată de metastazare scăzută.
Metastazele de melanom tind să se extindă încă din stadiile precoce, la nivelul
tegumentului şi a limfonodulilor regionali. În stadiile mai tardive apare invazie hematogenă cu
interesarea generală a organelor.
Tratamentul vizează îndepărtarea leziunii cu margini de siguranţă largi de minimum 1cm.
Patologie oftalmologică. Ochiul şi bolile aparatului ocular.
Globul ocular este o structură sferică şi mobilă conţinută într-o cavitate de formă
piramidală a craniului numită orbită.
Conjunctiva
Conjunctiva este o membrană mucoasă subţire şi transparentă care căptuşeşte suprafaţa
internă a pleoapelor şi suprafaţa externă anterioară a globilor oculari până la limbus, sau
joncţiunea corneo-sclerotică.
Conjunctivita sau inflamaţia conjunctivei (ochi roşu) este una dintre cele mai comune
forme de boli oftalmologice. Ea poate să survină în urma contaminării infecţioase cu bacterii sau
virusuri, alergeni, agenţi chimici, agenţi fizici sau energie radiantă. Infecţia poate să se extindă
de la arii adiacente conjunctivei sau poate să fie produsă prin contaminare sangvină ca şi în
varicelă. Nou născuţii pot să fie contaminaţi în timpul procesului de naştere. Dependent de cauză
conjunctivita poate varia în severitate de la o hiperemie uşoară (roşeaţă) cu lăcrimare la
conjunctivită severă cu exprimare de puroi. Conjunctiva este extrem de sensibilă la iritaţie şi la
inflamaţie. Simptomele importante ale conjunctivitei sunt senzaţia de corp străin intraocular, o
mâncărime sau o senzaţie de arsură şi fotofobie.
201
Conjunctivita bacteriană poate fi acută, subacută sau cronică. Agenţii comuni ai
conjunctivitei bacteriene sunt Streptococcus pneumoniae, Staphylococcus aureus şi Haemophilus
influenzae. Infecţia are de obicei debut abrupt şi este caracterizată prin prezenţa unei secreţii
galben-verzuie la marginile pleoapelor care sunt lipicioase şi aderente.
Conjunctivita virală este cel mai adesea produsă de adenovirusul de tip 3, această
conjunctivită este caracterizată prin prezenţa faringitei, febră şi stare generală alterată. Se poate
observa hiperemie, lăcrimare excesivă şi exudat în cantitate mică.
Pinguecula şi pterigiomul
Pinguecula este un nodul conjunctival localizat nazal în limbul corneo-sclerotic. Este cel
mai des întâlnit nodul conjunctival şi deşi este de culoarea galbenă leziunea nu conţine ţesut
adipos, mai degrabă este constituit dintr-un ţesut conjunctiv care a fost expus soarelui identic cu
leziunea care apare în urma expunerii prelungite la razele solare a pielii (elastoză actinică).
Pterigiomul este o adâncire a conjunctivei vascularizate având creştere orizontală pe
cornee de forma aripii de insectă de unde îi vine şi numele. Este adesea asociat cu pinguecula şi
frecvent reapare după excizie.
Corneea
Funcţia corneei este de membrană transparentă prin care lumina ajunge la nivelul
retinei, ea este constituită din trei straturi de ţesut, un strat extern subţire epitelial care este
continuu cu conjunctiva ochiului, un strat mijlociu numit substantia propria sau stroma şi un strat
intern (membrana Bowman) care este situat lângă umoarea apoasă a camerei anterioare a
ochiului. Substantia propria este compusă din muguri de fibre colagene într-o matrice
mucopolizaharidică, această aranjare este necesară pentru transparenţă. Corneea este avasculară
şi îşi obţine substanţele nutritive şi oxigenul de la vasele sclerei, de la umoarea apoasă şi prin
pelicula lacrimală.
Herpesvirusurile au afinitate pentru epiteliul cornean unde produc keratită, dar pot şi să
invadeze stroma corneană şi ocazional alte ţesuturi oculare. Herpesvirusurile produc ulceraţii
corneene multiple, minuscule, discrete, intraepiteliale (superficial punctate keratopathy). Deşi
câteva dintre aceste ulcere se vindecă, restul se măresc şi se adună pentru a forma fisuri liniare
sau arborescente. Epiteliul subiacent de fisură se descuamează cauzând ulcere net demarcate de
formă geografică. Celulele epiteliale afectate, care pot să devină multinucleate, conţin corpi de
incluzie eozinofilici intranucleari (Lipschutz bodies).
202
Răspunsul stromei corneene este diferit la leziunile produse de HPV. De obicei o
opacitate centrală în formă de disc se dezvoltă sub epiteliu producând edem şi infiltrat inflamator
discret (disciform keratitis).
Arcus lipoides este o leziune arcuată albă datorată depozitelor de lipide de la periferia
corneei. Poate fi vorba şi de un inel întreg în acest caz numele cel mai potrivit ar fi cel de
annulus lipoides.
Keratopatia în bandă se defineşte ca fiind o bandă orizontală opacă prin corneea
centrală superficială. Opacificarea în bandă poate conţine fosfat de calciu (keratopatia în bandă
calcificată) sau lipsită de calciu (keratopatia cronică actinică).
Bolile cristalinului
Cataracta apare cel mai adesea din cauza îmbătrânirii. Apar punţi printre fibrele
cristalinului şi se acumulează un material degenerat în spaţiul dintre aceste punţi. Materialul
degenerat exercită presiune osmotică crescută cauzând creşterea în volum a cristalinului. Un
astfel de cristalin deteriorat poate cauza obstrucţia pupilei şi glaucom.
Presbiopia este o boală a aparatului ocular asociată cu îmbătrânirea, în care punctul cel
mai apropiat în care văzul este clar devine localizat tot mai departe de ochi.
Endoftalmita facoanafilactică este o boală imună în care se observă un răspuns imun
granulomatos anormal la proteinele cristalinului.
Uveea
O mare varietate de inflamaţii pot afecta tractul uveal. Aceste inflamaţii nu se limitează
doar la uvee ci sunt acompaniate de inflamaţia irisului (irită), a corpului ciliar (ciclită), sau a
ambelor (iridociclită).
Sinechiile posterioare sunt adezivităţi care se formează între iris şi cristalin. Sinechiile
anterioare periferice se formează între periferia irisului şi unghiul camerei anterioare. Ambele
sunt complicaţii ale iritei şi pot cauza glaucom.
Oftalmita simpatetică este o boală autoimună a uveei în care aceasta dezvoltă inflamaţie
granulomatoasă după o perioadă de latenţă ca răspuns la o vătămare la celălalt ochi.
Retina
Boala vasculară ocluzivă retiniană
Efectul ocluziei vasculare depinde de diametrul vasului interesat, de gradul de ischemie
care rezultă şi de natura embolului. Embolii mici adesea nu interferă cu funcţia retinei pe când
embolii septici pot cauza situsuri multiplii de infecţie intraoculară. Ischemia retiniană de orice
203
cauză determină apariţia de spoturi albe asemănătoare cu vata la examenul oftalmoscopic, aceste
spoturi sunt axoni îngroşaţi în zona fibrelor nervoase ale retinei. Axonii lezaţi conţin numeroase
mitocondrii şi corpi denşi formaţi prin afectarea sistemului lizozomal datorită curgerii axonale
deficitare. Histologic pe secţiune aceşti axoni se numesc corpi citoizi.
Retinopatia hipertensivă este în legătură cu creşterile tensionale. Hipertensiunea
afectează retina cauzând modificări care pot fi observate la examenul oftalmologic. Trăsăturile
retinopatiei hipertensive sunt: îngustarea arteriolară, hemoragie în stratul fibrelor nervoase
retiniene (hemoragie în flacără), exudate, spoturi de corpi albi pufoşi, microanevrisme.
Retinopatia diabetică este îndeosebi o boală vasculară. Frecvenţa retinopatiei
proliferative este în strânsă legătură cu gradul controlului glicemic; cu cât controlul glicemic este
mai bun cu atât scade frecvenţa retinopatiei. Retinopatia diabetică este de două feluri: de fond şi
proliferativă.
Iridopatia diabetică. Datorită formării unei membrane vasculare se produce adeziune
între iris şi cornee (sinechie anterioară periferică) şi între iris şi cristalin (sinechie posterioară)
datorită tracţiunii epiteliului pigmentat al irisulu de către membrana fibrovasculară în jurul
marginii pupilei, vasele friabile din iris sângerează uşor ducând la hifemă (hemoragie în camera
anterioară a ochiului) Neovascularizaţia irisului este clinic importantă deoarece frecvent
culminează cu distrugerea ochiului, orbire şi durere, ducând la glaucom secundar.
Detaşarea retinei semnifică separarea retinei senzoriale de epiteliul pigmentat. Factorii
care predispun la detaşarea retinei sunt: defecte retiniene datorate traumei sau bolilor
degenerative retiniene, tracţiunea vitrosului, presiune retiniană diminuată şi defecte în fixarea
retinei. Fotoreceptorii şi epiteliul pigmentat retinian funcţionează ca o unitate şi atunci când sunt
separate, oxigenul şi substanţele nutritive care ajung la retină de la coroidă trebuie să parcurgă o
distanţă mai mare şi datorită acestui fapt fotoreceptorii degenerează şi apar spaţii chistice în
retină.
Nervul optic
Edemul discului optic al nervului optic se referă la umflarea părţii terminale a nervului
optic în zona în care acesta intră în globul ocular, boala se mai numeşte papiledem, dar acest
termen nu este adecvat deoarece nu există papilă optică. Această afecţiune poate surveni din mai
multe cauze ,dar cea mai importantă ca şi frecvenţă este creşterea presiuni intracraniene.
Glaucomul se referă la o serie de afecţiuni care au în comun neuropatia nervului optic
acompaniată de o escavare caracteristică a porţiunii terminale a acestuia şi pierderea progresivă a
câmpului vizual. În cele mai multe cazuri glaucomul se produce datorită creşterii presiunii
intraoculare ,dar aceasta nu cauzează întotdeauna glaucom.
204
Neoplasmele
Ochiul şi structurile anexe ochiului conţin o largă varietate de tipuri celulare şi aşa cum
ne aşteptăm o mare varietate de tumori benigne şi maligne se pot dezvolta în acest organ.
Neoplasmele intraoculare se dezvoltă de obicei din neuronii imaturi retinieni (retinoblastomul) şi
din melanocitele uveale (melanomul). Deşi epiteliul pigmentat retinian adesea suferă proliferări
reactive, nu se transformă des neoplazic.
Melanomul uveal este un melanom malign care îşi are originea în melanocitele din
uvee. Melanomul malign este cea mai comună tumoră malignă primară a ochiului. Se poate
dezvolta în orice parte a ochiului, dar coroida este pe primul loc ca şi frecvenţă. Melanoamele
coroidiene sunt de obicei circumscrise şi invadează membrana Brunch formând o masă în formă
de ciupercă. Unele melanoame însă sunt tumori plane (melanom difuz) şi cauzează deteriorarea
văzului în decurs de mai mulţi ani. Unele sunt detectate doar după diseminare extraoculară.
Pigmentul oranj lipofuscinic este evident pe suprafaţa unor melanoame coroidale. Microscopic,
melanoamele uveale pot fi compuse dintr-un număr variabil de celule fusiforme fără nucleoli
(celule fusiforme A), celule fusiforme cu nucleoli proeminenţi (celule fusiforme B) şi celule
poligonale cu margini celulare distincte şi nucleoli proeminenţi (celule epitelioide). Celulele au
pigment în cantitate variabilă şi unele pot prezenta degenerare balonizantă datorită cantităţii
crescute de lipide din citoplasmă. Necroza în proporţii variabile este comună la melanoamele
uveale. Melanoamele irisului şi ale corpului ciliar se pot extinde circumferenţial în jurul globului
ocular.
Retinoblastoamele îşi au originea în neuronii imaturi fiind cea mai comună tumoră
oculară a copilăriei. Unele retinoblastoame cresc spre corpul vitros şi pot fi observate
oftalmoscopic (retinoblastomul endofitic). Altele se extind între retina senzorială şi epiteliul
pigmentat retinian detaşându-le (retinoblastomul exofitic). Unele retinoblastoame au ambele
caracteristici. Retina conţine adesea situsuri distincte de proliferare la acelaşi ochi.
Retinoblastomul este o tumoră de culoare crem care conţine zone calcificate albe, şi zone
necrotice galbene. Tumorile acestea sunt dens celulare având câteva modalităţi de creştere
distincte. Uneori se observă celule neoplazice dens împachetate cu nuclei hipercromi, citoplasmă
puţină şi numeroase mitoze care sunt dispersate la întâmplare. Altă modalitate de prezentare a
retinoblastoamelor este cea în care celulele sunt aranjate radial în jurul unei cavităţi centrale.
Celulele tumorale viabile se aranjează în jurul vaselor de sânge, iar zonele de necroză şi
calcificare se observă la mică distanţă de zonele vascularizate. Retinoblastoamele diseminează
pe mai multe căi, ele se extind în general de-a lungul nervului optic de unde diseminează
intracranian. Invadează de asemenea şi vasele sangvine, în special coroida care este bogat
205
vascularizată înainte de a metastaza în întregul organism măduva fiind una dintre cele mai
importante zone de metastazare. Retinoblastoamele sunt aproape întotdeauna fatale dacă sunt
netratate, dar cu un diagnostic rapid şi datorită terapiei moderne rata de supravieţuire este mare,
de aproape 90%.
Neoplasmele metastatice intraoculare şi orbitare

Metastazele la nivelul extern al ochiului sunt mai adesea întâlnite decât cele în ţesuturile
intraoculare. Câteodată metastazele oculare sunt prima manifestare clinică a unui neoplasm, dar
multe cazuri sunt diagnosticate doar la autopsie.
Patologia mucoasei olfactive şi respiratorii
Neuroblastomul olfactiv (sinonime: estezioneuroepiteliom olfactiv, estezioneurocitom

olfactiv, estezioneuroblastom, tumora placodelor olfactive, neuroblastomul intranazal primar,
simpatiom nazal)
Definiţie. Neuroblastomul olfactiv este o tumoră malignă agresivă rară cu origine în
crestele neurale cu potenţial metastazant. Se dezvoltă din mucoasa tractului sinonazal. Se
prezintă ca o masă compactă, organoidă de neuroblaste primitive şi neurofibrile fără prezenţă de
celule ganglionare. Este descrisă ca tumoră malignă pentru prima dată de Berger şi colab. în
1924, iar în literatura de specialitate se consemnează dominanţa la sexul feminin. Se întâlneşte la
copii şi adulţi.
Histogeneza este controversată: organul Jakobson/organul vomero-nazal, ganglionul
sfeno-palatin (pterigoid-palatin), placoda olfactivă, ganglionul Loci (nervus terminalis), aria
mucoasei olfactive. Se dezvoltă în porţiunea superioară a cavităţii nazale, dar şi în alte zone ale
acesteia, confirmând existenţa unor focare de mucoasă olfactivă ectopice. În microscopia optică
şi electronică se identifică neuroni bipolari. Nu este precizat rolul celulelor de susţinere în
dezvoltarea tumorii.
Macroscopic se prezintă ca o masă polipoidă acoperită de mucoasă, moale, gri-roz sau
brună, uneori friabilă şi sângerândă. Are dimensiuni de la 1 cm până la o masă tumorală extinsă
bilateral în cavitatea nazală şi invazia sinusurilor paranazale, a nazofaringelui.
Microscopic arhitectura tisulară este lobulară cu stromă fibroasă glial-like, angiomatoasă
şi aspect general de ţesut nervos cu celule tip neuronal cu nuclei veziculoşi, periferie
citoplasmatică distinctă, sau nuclei cuprinşi într-o masă citoplasmatică cu aspect neurofibrilar. Se
206
descriu 4 grade de neuroblastom olfactiv (I - IV) după gradul de diferenţiere al celulelor
tumorale.
La coloraţia histochimică Bodian se identifică fibre axonale. Deseori, nucleii şi
materialul neurofibrilar formează pseudorozete sau rozete neurale tip Flexer-Wintersteiner, dens
celulare în tumori mai slab diferenţiate, sau rozete vasculare (celule tumorale orientate
perivascular). La aceste aspecte se asociază şi calcificări. Necroza este absentă în gradele joase
de malignitate. Ocazional se identifică structuri glandular-like, cu origine în celulele de suport.
Neuroblastomul olfactiv slab diferenţiat se deosebeşte cu dificultate de tumori maligne cu
celule mici ale tractului sino-nazal cu toate că îşi poate menţine arhitectura lobulară, dar prezintă
marcată anaplazie celulară, nuclei hipercromi şi activitate mitotică crescută. În celulele tumorale
se identifică granule neurosecretorii, neuroblastomul olfactiv fiind considerat un carcinom
neuroendocrin. Imunohistochimic, tumora este pozitivă la NSE (neuron specific enolase), S100
protein, Chromogranine, Leu-7 şi 25% din tumori sunt pozitive la CK (citokeratine).
Diagnosticul diferenţial ia în considerare următoarele afecţiuni: neuroblastomul ariei non-
olfactive, sarcomul embrionar, tumorile vasculare maligne, melanomul, limfomul,
plasmocitomul, adenocarcinomul anaplazic, sarcomul Ewing, meningiomul, paragangliomul
extra-adrenal, adenomul pituitar, ependimomul, cordomul.
Schwannomul (sinonime: neurilemom, neurinom)

Definiţie. Tumora cu celule Schwann a nervilor periferici şi cranieni. Leziunea clinico-
patologică se mai defineşte ca neurilemom, neurofibrom, neurofibrom plexiform şi sarcom
neurogen. Neurilemomul este frecvent o tumoră solitară incapsulată ataşată nervului, de obicei
nu se malignizează. Ocazional se întâlneşte în maladia Recklinghausen. Rareori fibre nervoase
traversează tumora şi se pot întâlni modificări regresiv-degenerative cum ar fi aspectele chistice
şi necroza hemoragică.
Arhitectura tisulară clasică este sub formele Antoni A şi Antoni B. Spre deosebire de
schwannom, neurofibromul nu este incapsulat şi frecvent este multiplu localizat. Este frecvent
traversat de fibre nervoase şi nu prezintă degenerări chistice. Se poate maligniza în proporţie de
5-15%, mai frecvent în maladia Recklinghausen, fiind diferit de neurilemom. Nervul olfactiv nu
conţine celule Schwann şi este exclus din leziunea tumorală în cazul în care tumora se dezvoltă
din aria sino-nazală şi a sinusurilor etmoid şi sfenoid.
Aspecte microscopice: tumoră incapsulată cu celule alungite dispuse fasciculat (tip tisular
Antoni A) şi palisadat (corpi Verocay). Stoma cu textură laxă formată din celule şi fibre este
caracteristică tipului tisular Antoni B. Cele 2 tipuri tisulare pot coexista.
207
Ţesut nervos heterotopic : gliom, heterotopie glială nazală:
-meningoencefalocelul este alcătuit din ţesut nervos extracranian ce comunică cu spaţiul
subarahnoidian. Se formează prin defecte de structurare şi migrare celulară în cursul organizării
tubului neural. Clinic, se prezintă ca o masă polipoidă, producând obstrucţie nazală prin creştere,
cu deformarea pieselor cartilaginoase şi osoase adiacente leziunii. Este o leziune
pseudoincapsulată. Histologic are aspect de ţesut nervos cu componentă glială şi meningeală,
uneori cu stucturi de tip cavitar ventricular. Este acoperit de mucoasa respiratorie sau olfactivă,
depinzând de sediul leziunii. Masa nervoasă glială are septuri fibroase, bine vascularizate.
Celulele gliale sunt mai frecvent astrocite, gemistocite. În leziune sunt rari neuroni şi axoni
izolaţi. Tratamentul este rezecţia chirurgicală. Prin comunicarea cu SNC uneori se indică
craniotomie.
Papiloamele tractului sino-nazal sunt proliferări neoplazice benigne,exofitice, epiteliale
cu punct de plecare celulele epiteliului de înveliş. Stroma de suport este mixomatoasă,
voluminoasă, vasculară, axul leziunii are aspect fibros, mai frecvent în forma exofitică de tip
septat. Se pot transforma malign, rareori, la persoane peste 50 de ani. În evoluţie, prin creştere
tumorală pot deforma oasele adiacente leziunii. Microscopic, se descriu subtipurile de papilom:
invertit, fungiform, cilindric sau tranziţional.
Diagnosticul diferenţial se face cu: carcinoamele tractului sino-nazal, metaplazia
scuamoasă a polipului inflamator cronic.
Se tratează prin excizie chirurgicală.
Carcinoame ale epiteliului de înveliş al mucoasei sino-nazale: carcinomul
scuamocelular, carcinomul cu celule mucoase, carcinomul scuamocelular verucos, carcinomul cu
celule scuamoase. Prezintă ca trăsătură comună proliferarea malignă a celulelor epiteliale care
prezintă grade diferite de pleomorfism, activitate mitotică cu atipii ale fazelor mitozei,
pleomorfism nuclear şi hipercromazie cromatineană, capacitate infiltrativă locală şi potenţial
metastazant, stomă densă tumorală cu angiomatoză de intensitate variabilă.
Neoplasme epiteliale nonepidermoide ale ariei sino-nazale (glandulare):

a. Tumori de tip salivar:
-benigne: adenom pleomorf, adenom monomorf, oncocitom.
-maligne: carcinom adenoid chistic, mucoepidermoid, cu celule acinare,
adenocarcinom, carcinom în adenom pleomorf, adenoscuamos, adenocarcinom cu celule clare,
carcinom nediferenţiat.
b. Tumori ale suprafeţei mucoasei:
-benign: adenomul papilar
208
-maligne: adenocarcinomul papilar, sesil, mucoid, adenocarcinoamele
neuroendocrine, şi de tip „colonic”. Au ca trăsătură caracteristică formarea de lumene sau
pseudolumene glandulare cu celule de tip glandular, secretor, cu acumularea în citoplasme de
material de secreţie în cantităţi variabile (mucină, glicoproteine), pleomorfism celular şi nuclear,
activitate mitotică cu atipii ale fazelor mitozei, stromă angiomatoasă de tip tumoral sau cu arii de
metaplazie condroidă, osteoidă, proliferare de celule mioepiteliale atipice sau tumorale.
Tumori mezenchimale: fibromul, fibromatoza, fibrosarcomul, lipomul, liposarcomul,

mixomul, histiocitomul fibros, sarcomul sinovial, sarcomul Ewing, sarcomul alveolar de părţi
moi. Au aspecte caracteristice ale proliferării tumorale maligne infiltrative, slab delimitate,
pseudoincapsulate, cu tipul celular caracteristic formei neoplazice: celule alungite tip fibroblaste
maligne, celule tip adipocitar, tip mezenchimal, tip multinuclear, histiocitar, celule mici rotunde,
tip mioblastic.
Tumori vasculare: angiofibromul, hemangiomul (capilar, cavernos), hiperplazia

endotelială papilară intravasculară, telangiectazia hemoragică ereditară, limfangiomul,
angiosarcomul, sarcomul Kaposi, hemangiopericitomul. Au ca trăsătură caracteristică
proliferarea fibro-vasculară cu vase dilatate, cu endoteliu modificat şi o stomă de tip fibros sau
mixoid. Sunt tumori circumscrise sau pseudoîncapsulate.
Tumori cartilaginoase: condromul, condrosarcomul, condrosarcomul mezenchimal.

Sunt tumori cu aspect de cartilaj hialin cu grade variabile de diferenţiere celulară şi matriceală.
Tumorile maligne (sarcoamele), prezintă anaplazie celulară, activitate mitotică şi potenţial
metastazant.
Tumori osoase şi alte leziuni osoase (de tipul leziunilor granulomatoase) : osteomul,
osteomul osteoid, tumora fibro-osoasă benignă, displazia fibroasă, fibromul osifiant, tumora cu
celule gigante, granulomul reparativ cu celule gigante, sarcomul osteogen, cordomul, granulomul
eozinofil. Sunt leziuni pseudoîncapsulate sau încapsulate cu stromă tumorală fibroasă sau de tip
mezenchimal, cu arii de metaplazie condroidă, osteoidă, hemoragii, inflamaţie granulomatoasă.
Se tratează prin excizie chirurgicală, dar pot recidiva.
Teratoamele şi limfoamele tractului sino-nazal sunt leziuni rare.
Leziuni pseudotumorale.
209
Îngroşarea polipoidă a mucoasei sino-nazale se produce în variate condiţii de ex. alergice,
inflamatorii, sau în asociere cu fibroza chistică de pancreas (mucoviscidoza).
Polipul inflamator acut este o formaţiune de consistenţă moale, gri-rozaceu, translucid,
cu diametre variabile până la câţiva cm., uneori poate eroda osul sino-nazal. Histologic este
tapetat de mucoasă respiratorie cu celule caliciforme şi ciliate, membrana bazală este eozinofilă,
îngroşată, stroma mixomatos-edematoasă, fibrilară cu fibroblaste sau angiomatoasă, fără glande
(origine în lamina proprie). Infiltratul inflamator cuprinde neutrofile, eozinofile sau
polimorfonucleare. Eozinofilele şi mastocitele sunt frecvente în rinitele alergice sau vasomotorii.
Polipul inflamator cronic este acoperit de o mucoasă tapetată de un epiteliu meteplaziat
scuamos (diagnostic diferenţial cu papilomul şi carcinomul scuamocelular). Stroma este fibroasă
cu puţine vase (diagnostic diferenţial cu angiofibromul juvenil). Uneori prezintă degenerare
amiloidă sau cartilaginoasă sau os metaplazic.
Mucocelul ariei sino-nazale se produce prin creştere presiunii în cavitatea sinusală
secundar blocării ostiumurilor prin inflamaţii sau posttraumatic. Se produce o herniere a
mucoasei în submucoasă adiacent peretelui osos care radiologic se evidenţiază sub forma unei
structuri chistice în planşeul sau antrumul maxilar. Uneori, mucocelul se extinde subcutanat sau
intracranial. Prin suprainfecţie devine piocel. Mucocelul este tapetat de o mucoasă de tip
respirator şi apare cu aspect chistic. Frecvent prezintă hemoragie intrachistică şi constituirea unei
inflamaţii granulomatoase – granulom colesterolic sau colesteatom.
Depozitele de amiloid. Amiloidoza fie primară fie secundară afectează mai multe organe
interne. Leziunea solitară de amiloid poate avea o multitudine de localizări: Tractul respirator
superior, tractul urinar, conjunctiva, pielea. Depozitele de amiloid în tractul respirator superior
sunt cel mai frecvent exemplu de amiloid secundar. Aria lezională este tumefiată, netedă sau
boselată. Microscopic, se identifică un material eozinofil, acelular care infiltrează lamina propria
a mucoasei. Epiteliul de înveliş este intact. Depozitele de amiloid înlocuiesc structurile
glandulare. Se poate întâlni asociat şi o reacţie granulomatoasă cu celule gigante de corp străin.
Patologia urechii
Urechea este organ pereche având o porţiune externă şi medie cu funcţie de captare,
transmisie şi amplificare a undelor sonore şi o porţiune internă care conţine organele receptoare
care sunt stimulate de unde sonore (auzul) sau de poziţia capului şi mişcare (funcţia vestibulară).
Otita medie sau inflamaţia urechii medii este cea mai frecventă afecţiune a copiilor. Pierderea
auzului este unul dintre cele mai frecvente deficienţe ale vârstnicilor în SUA.
210
Urechea externă
Este o structură specializată pentru captarea undelor sonore pe care le transmite spre
membrana timpanică. Este formată din pavilion, conductul auditiv extern şi suprafaţa laterală a
membranei timpanice. Canalul auditiv extern este tapetat de un tegument cu fire de păr subţiri,
glande sebacee, glande ceruminoase a căror secreţie are proprietăţi antibacteriene.
Afecţiunile urechii externe se însoţesc de tulburări ale transmiterii undelor sonore aşa
cum se întâmplă în cazul cerumenului impactat, inflamaţii (otita externă) sau secreţii (otoree).
Cerumenul impactat. În mod normal, cerumenul are un mecanism de auto-clearence,
acumulându-se în segmentul extern al canalului auditiv. Poate fi însă cauza unei pierderi
reversibile a auzului. Nu se produc modificări clinice decât la completa obstrucţie a canalului,
apare tinnitus (zgomot în ureche) prin stimulare vagală. Cerumenul se poate îndepărta prin lavaj
auricular sau prin folosirea otoscopului şi chiuretarea cerumenului aderent de peretele
conductului.
Otita externă este o inflamaţie a urechii externe de intensitate variabilă, de la dermatită
exematoidă la celulită severă. Sunt incriminaţi agenţi infecţioşi, iritanţi şi reacţii alergice.
Factorii predispozanţi sunt scufundările în apă şi unele traumatisme. Dintre agenţii infecţioşi
sunt implicate bacterii gram-negative (Pseudomonas, Proteus) sau fungi. Inflamaţia are de obicei
caracter supurativ şi este dureroasă. Se administrează coliruri antibacteriene, antifungice şi
corticosteroizi pentru a reduce inflamaţia.
Urechea medie şi trompa Eustache

Urechea medie este o cavitate mică plină cu aer săpată în osul temporal. Peretele lateral
este format de membrana timpanică, iar peretele medial de os. Posterior, este conectată cu mici
buzunăraşe pneumatice din osul temporal, numite spaţii pneumatice mastoide sau celule
pneumatice. Aceste structuri nu se găsesc la nou-născut, dezvoltâdu-se cu timpul. Unii adulţi
însă pot prezenta mastoidă sclerotică sau nepneumatizată prin anomalii congenitale sau
consecutiv unor infecţii în copilărie. În acest spaţiu se găsesc cele trei oscioare ale urechii medii:
ciocanul, nicovala şi scăriţa pentru transmiterea undelor sonore, făcând legătura între timpan şi
fereastra ovală şi de aici la fluidul urechii interne. Urechea medie este conectată la nasofaringe
prin tubul auditiv sau trompa Eustachio prin care se egalizează la înghiţire presiunea pe feţele
timpanului, prin aceasta rămânând nealterată transmiterea sonoră.
Disfuncţiile trompei Eustachio: au rol în patogeneza infecţiilor urechii medii. Se produc
printr-o lărgire anormală, fie refluarea secreţiilor din faringe spre urechea medie, mai ales la
copii sau se întâlneşte obstrucţia mecanică sau funcţională a trompei auditive ca rezultat al
disfuncţiei muşchiului tensor al vălului palatin (anomalii cranio-faciale la copii). Obstrucţia
211
internă a trompei Eustachio se produce în cazul creşterii secreţiilor în timpul virozelor
respiratorii sau unor afecţiuni alergice.
Otita medie este o infecţie ce se asociază cu acumularea unei colecţii lichidiene în
urechea medie. Apare la orice vârstă, dar mai ales la copii cu status imun deficitar, rinite alergice
sau anomalii cranio-faciale. Otita medie poate prezenta o formă acută, o formă recurentă şi o
formă umedă (cu lichid sero-apos, mucus-like sau purulent).
Otita medie acută este de natură bacteriană sau virală. Se incriminează S. pneumoniae.
Clinic, pacienţii prezintă otalgie, febră, tulburări de auz. La copiii mici pot apare tulburări
digestive şi rinoree. Când creşte presiunea lichidiană se poate produce perforarea timpanului cu
drenarea secreţiei purulente în conductul auditiv extern, cu posibilitatea diseminării infecţiei la
osul temporal şi cavitatea craniană.
Otita medie recurentă se defineşte după 3 noi episoade de otită medie acută în ultimele 6
luni, sau 4 episoade într-un an. Un rol important îl reprezintă fumatul, iar la copii vegetaţiile
adenoide şi tulburările imunologice.
Complicaţiile otitei medii: pierderea sau scăderea auzului şi complicaţii extratemporale
incluzând mastoida şi structurile intracraniene. Pierderea definitivă a auzului se poate instala prin
lezarea membranei timpanice şi a urechii medii.
Otita medie adezivă se produce printr-o reacţie anormală de vindecare a inflamaţiilor de
la acest nivel. Se produce o îngroşare marcată a membranei timpanului cu limitarea mişcării
oscioarelor urechii medii şi surditate de transmisie. Timpanoscleroza presupune formare de plăci
albicioase şi depozite nodulare în submucoasa membranei timpanice. Colesteatomul este o
leziune sacciformă cu conţinut de keratină rezultată din exfolierea epiteliului extern al
timpanului. Leziunea care se asociază cu inflamaţia urechii medii poate eroda ţesuturile
învecinate afectând osul temporal. Se intervine chirurgical pentru îndepărtarea materialului
acumulat.
Antrumul mastoidian şi celulele pneumatice din osul temporal sunt posibilul sediu al
inflamaţiilor extinse din cursul otitei medii acute sau cronice. Leziunile se însoţesc de necroza
mastoidei şi lizarea matricei intercelulare osoase, aspecte vizibile radiologic. Prin drenarea
materialului purulent, a exudatului inflamator, se poate produce perforarea timpanului. Se poate
instala mastoidita cronică după infecţii cronice ale urechii medii. Complicaţiile intracraniene s-
au redus datorită antibioterapiei. Deşi rare, aceste complicaţii se produc prin extinderea
infecţiilor pe cale sanguină, limfatică sau prin fereastra rotundă (sau căi anatomice preformate).
De temut sunt meningitele, encefalitele, abcesele cerebrale, tromboflebita de sinus cavernos
lateral, labirintita şi paralizia nervului facial.
212
Otoscleroza presupune formare de os spongios în jurul cavităţilor şi ferestrei ovale cu
apariţia progresivă a surdităţii. Este o afecţiune congenitală cu transmitere autozomal dominantă
şi penetrare variabilă. Se instalează mai frecvent între 20 şi 30 de ani. Debutează prin resorbţie
osoasă în sedii diferite, politopic. În cursul resorbţiei active, structura osoasă devine spongioasă
şi mai puţin dură decât la normal (otospongioză). Osul resorbit este înlocuit cu os sclerotic.
Procesul este lent, progresiv, afectând arii din osul temporal, reducând şi transmiterea undelor
sonore. Creşterea presiunii în urechea internă sau pe nervul VIII vestibulocohlear, contribuie la
apariţia tinitusului şi vertijurilor (ameţeli). Diminuă auzul la distanţă, dar este bun la ascultarea
telefonului prin amplificarea undelor sonore. Tratamentul este medical sau chirurgical (se
utilizează fluorură de sodiu şi protezare auditivă).
Urechea internă
În urechea internă este conţinut labirintul membranos cuprins în cel osos. Este un sistem
intercomunicant de canale conţinând receptorii acustici şi vestibulari. Se găsesc două fluide:
fluidul periotic sau perilimfa şi endolimfa în interiorul labirintului membranos. Perilimfa are
compoziţie asemănătoare lichidului cefalorahidian, având drenaj spre spaţiile arahnoidiene prin
fosa posterioară. Potasiul se găseşte în procent egal cu cel din spaţiul intracelular. În interiorul
canalului cohlear se dispune pe membrana bazilară, organul Corti cu receptorii acustici. Undele
sonore percepute prin fereastra ovală se transmit la fluidul periotic în scala vestibulară şi
timpanică. Traducerea stimulilor sonori se face de către celulele păroase ale organului Corti prin
mişcarea membranei bazilare. Celulele senzoriale sunt inervate de fibre aferente din neuronii al
căror corp este dispus în ganglionul spiral în porţiunea centrală a cohleei. Fibrele nervoase ale
nervului acustico-vestibular străbat nucleii cohleari spre punte. Fibre nervoase secundare
traversează controlateral în punte sau spre coliculul inferior, de unde se îndreaptă spre cortexul
auditiv primar în lobul temporal via nucleul geniculat medial al talamusului. Cortexul auditiv de
asociaţie cuprinde ariile 42 şi 22. Fiecare cortex auditiv primeşte fibre încrucişate de la urechea
controlaterală.
Tulburările urechii interne se exprimă clinic sub formă de tinitus şi de pierderea auzului.
Căile auditive nervoase pot fi lezate prin tumori, abcese sau infecţii supurative acute sau
cronice.
Cauzele comune ale surdităţii de transmisie şi de percepţie:
Surditatea de transmisie: afecţiuni ale urechii externe (cerumen impactat sau corp
străin, otita externă), afecţiuni ale urechii medii (traumatisme, otita medie, otoscleroza, tumori).
Surditatea de percepţie: traumatisme, infecţii ale SNC de ex. meningite, leziuni
degenerative, vasculare, ateroscleroza, medicaţie ototoxică (aminoglicozide, salicilaţi, diuretice
213
de ansă), tumori, Schwannom vestibular – neurinomul acustic, meningiomul, tumori metastatice,
boala Ménière, idiopatic.
Surditatea mixtă (transmisie şi percepţie): alterări ale urechii medii, barotraumatisme,
colesteatomul, otoscleroza, fracturi de os temporal.
Modificări ale funcţiei echilibrului se traduc clinic prin vertij, greaţă, tinnitus,
nistagmus (reflexe oculo-vestibulare ca răspuns la rotaţiile capului), modificări vegetative.
Tumorile urechii
Nu se descriu entităţi lezionale distincte , dar unele au predilecţie pentru acest organ. În
patologia osului temporal se descriu numeroase leziuni pseudotumorale.
Neoplazii ale urechii externe, medii şi osului temporal: papilomul scuamos,
keratoacantomul, carcinomul bazocelular, carcinomul in situ (maladia Bowen), carcinomul
scuamocelular, carcinomul adenoid scuamos, nevii pigmentari, melanomul, pilomatrixomul,
adenomul, tumora mixtă, siringochistadenomul papilifer, adenomul sebaceu, adenocarcinomul,
fibromul, tumora fibroxantomatoasă, fibromatoza agresivă, fibrosarcomul, dermatofibromul,
sarcomul Kaposi, limfangiom, rabdomiosarcom, sarcoame, osteom, osteosarcom, condrom,
condrosarcom, fibromul osifiant, displazia fibroasă, tumora cu celule gigante, granulomul
eozinifil, gliomul, neurofibromul, neurilemom (Schwannom), meningiom, paragangliom (glomul
jugular), limfom (non Hodgkin), neoplasme metastatice (carcinom scuamocelular,
adenocarcinom, sarcom), hamartoame.
Unele dintre leziunile enumerate au fost descrise la patologia celorlalte organe de simţ,
având aceleaşi caracteristici histologice. Carcinomul bazocelular, scuamocelular şi nevii
pigmentari se întâlnesc frecvent la nivelul urechii externe, dar şi în canalul auditiv unde mai apar
şi adenoamele şi adenocarcinoamele. La nivelul osului temporal se întâlnesc neurofibroame,
hamartoame, condroame, osteosarcoame şi tumori cu celule gigante.
Alte leziuni neoplazice ale urechii: keratoza seboreică, maladia Paget a tegumentului,
carcinomul verucos, nevul albastru, melanomul juvenil, fasceita nodulară, leiomiomul,
leiomiosarcomul, osteoblastomul, neuroblastomul, angiosarcomul.
Leziuni pseudotumorale ale urechii externe: Condrodermatita nodulară cronică helicis
(maladia Winkler), nodulii angiomatoşi benigni (maladia Kimura), keloidul, otita externă
necrotizantă, tragi accesorii (auricul supranumerar), coristomul, hamartomul, polipii inflamtori.
Chisturi: condromalacia chistică idiopatică (pseudochist), chist congenital (anomalia
primului arc branhial), chisturi traumatice de ex. chistul de incluzie epidermoid, chistul
epidermal, chistul sebaceu (pilar), pilomatrixomul (epiteliom calcifiant Malherbe).
214
Neoplasme benigne: papilomul cu celule scuamoase de ex. keratoza seboreică şi
adenomul sebaceu, nevii, adenomul glandei ceruminoase, tumora mixtă a glandei ceruminoase,
siringochistadenom papilifer.
Neoplasme epiteliale premaligne: keratoacantom, keratoza solară.
Neoplasme maligne: adenocarcinomul glandei ceruminoase, carcinomul bazocelular,
carcinomul scuamocelular şi melanomul malign.
215
EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A
ORGANELOR DE SIMŢ
SILVIU BRAD
Fiecărui analizator i se pot descrie: o porţiune periferică – senzorială – prin care, într-o
manieră specifică, particulară, sunt captate informaţiile caracteristice simţului respectiv şi o
porţiune neurofuncţională, care prin căi specifice prelucrează şi transmit semnalele aferente către
structurile superioare de integrare, cu finalizarea oricărei căi prin proiecţia centrală, într-o arie
corticală supraspecializată în translatarea, evaluarea şi redarea simţului respectiv.
Metodele şi tehnicile radio-imagistice de investigaţie vizualizează într-o manieră
specifică elementele anatomice constituente periferice ale fiecarui analizator, oferind astfel o
reală obiectivare morfo-structurală a diferitelor compartimente endogene, cu posibilitatea de
diagnosticare morbidă organică şi orientarea terapeutică ulterioară cea mai adecvată. Astfel,
investigarea radio-imagistică a componentei senzoriale a fiecărui analizator, presupune o
armonizare a tehnicilor de diagnoză cu o rezultantă clinico-imagistică care urmează un algoritm
de investgaţie riguros cuantificat, ce debutează cu o explorare radiografică craniană în două sau
trei incidenţe, particularizate de la caz la caz, urmate de cele mai multe ori de scanări computer
tomografice, examinări prin rezonanţă magnetică, ecografii, arteriografii, precum şi examinări
scintigrafice regionale
Indiferent de analizator, evaluarea componentelor neurofuncţionale, respectiv a căilor de
conducere şi a proiecţiei corticale, presupune identificarea nervilor cranieni şi a structurilor
cerebrale implicate, explorarea imagistică fiind dominată de IRM, singura capabilă de a le
evidenţia cu maximă acuitate diagnostică. Computer tomografia, arteriografia carotidiană,
ultrasonografia şi scintigrafia au indicaţie sporadică, fiind utilizate doar în situaţii particulare.
Iconografia prezentei lucrări a beneficiat de aportul aparaturii şi dedicatului personal al
Centrului de Diagnostic Neuromed SA condus de doctor Horia Pleş, din colecţia căruia fac parte
majoritatea reproducerilor imagistice, cărora autorii îi sunt recunoscători.
I . EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A ANALIZATORULUI VIZUAL

Porţiunea periferică a analizatorului vizual este reprezentată de globii oculari care
împreună cu anexele (învelişuri, glande lacrimare, musculatură) captează imaginile printr-un
complex sistem biologic de lentile, le reflectă şi proiectează după clasicele legi ale opticii pe
retină unde impresionează fotoreceptorii. Semnalele optice emise de la nivelul celulelor cu
216
conuri şi bastonaşe sunt transmise prin celulele nervoase bipolare la celulele ganglionare
multipolare a căror axoni converg la nivelul discului optic, străbat lamina cribrosa a învelişului
scleral şi formează nervul optic.
Fiecare nerv optic străbate canalul optic homolateral pentru a se întâlni la nivelul
chiasmei optice, structură nervoasă situată cranial de şeaua turcească şi hipofiză, anterior de
hipotalamuc şi medial de arterele carotide interne. Fibrele din jumătatea nazală a retinei (câmpul
vizual temporal) sunt acele structuri ale nervilor optici care se încrucişează în chiasma optică în
timp ce fibrele din jumătatea temporală a retinei (câmpul vizual nazal) rămân de aceiaşi parte.
Fibrele nervoase încrucişate şi neîncrucişate formează de fiecare parte tracturile optice care se
arcuiesc între diencefal şi telencefal pentru a ajunge la nivelul corpilor geniculaţi laterali ai
talamusului. De la aceştia sub forma radiaţiilor optice se arcuiesc deasupra cornului temporal al
ventriculului lateral şi deasupra cozii nucleului caudat pentru a se îndrepta medial spre cortexul
vizual din jurul fisurii calcarine a lobului occipital. Fibrele din jumătatea medială a corpului
geniculat lateral se proiectează la nivelul buzei superioare a cortexului vizual, în timp ce fibrele
din jumătatea laterală se proiectează la nivelul buzei inferioare a cortexului vizual.
1. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A SEGMENTULUI PRECHIASMATIC AL

ANALIZATORULUI VIZUAL
1.1. Examinarea radiografică convenţională, bazată pe acţiunea fotochimică a radiaţiei

Röntgen rezultante după absorbţia diferenţiată la trecerea prin dferitele structuri anatomice
penetrate, cu impresionarea corolară proporţională a emulsiei fotosensibile ce intră în structura
filmului radiografic, reprezintă de cele mai multe ori investigaţia iniţială cu care debutează orice
explorare de rutină a regiunii orbito-oculare.
Pentru a constitui cu adevărat o bază diagnostică, trebuie să fie întotdeauna efectuată în
două incidenţe: postero-anterioară şi de profil, care vor permite localizarea spaţială a diferitelor
elemente anatomice, cu posibilitatea aprecierii dimensiunilor şi caracteristicilor de contur şi
structură, completată ori de câte ori este necesar cu incidenţe tangenţiale, oblice sau specifice:
incidenţele Blondeau şi „faţă joasă”, incidenţele pentru canalele optice după procedeele
Hartmann şi Brunetti.
Explorarea radiografică se adresează în primul rând elementelor scheletale ce se
articulează pentru a forma pereţii orbitelor permiţând vizualizarea integrităţii şi a
particularităţilor de morfometrie, cu aprecieri asupra structurării şi calibrului traiectelor
foraminale regionale.
Examinările radiografice trebuiesc limitate ca număr de incidenţe şi frecvenţă, strict la
minimum necesar cu respectarea normelor bazate pe recomandările Comisiei Internaţionale de
217
Protecţie contra Radiaţiilor privind iradierea permisă a organismului pentru populaţie şi separat
pentru iradierea profesională.
Principiile de securitate privind radioprotecţia precum şi noile metode şi tehnici
radioimagistice computerizate, mult mai puţin sau deloc iradiante au redus numărul explorărilor
radiografice doar la examinările orbitare de faţă şi cel mult de profil, renunţându-se aproape cu
desăvârşire la incidenţele speciale.
Radiografia craniană de faţă: craniu de faţă în poziţie P.A.: frunte – nas – film =
incidenţă ortoradială: occipito-frontală cu:
- raza centrală perpendiculară pe casetă ce intră la un centimetru deasupra inionului şi
iese prin nazion;
- valoare diagnostică redusă datorită suprapunerii elementelor anatomice, utilă în
traumatologie pentru inventarierea leziunilor.
Imaginea radiografică craniană de faţă se caracterizează printr-o mare bogăţie de detalii,
cu o importantă variabilitate anatomică şi reprezentare bidimensională a unei sumaţii anatomice
regionale.
Orbitele apar bine delimitate cu pereţii superiori formaţi de porţiunile orbitale ale
frontalului, cei inferiori constituiţi din maxilar, zigomatic şi palatin cu foramen rotundum şi
şanţul infraorbital. Pereţii laterali se identifică fără alte suprapuneri structurale, fiind formaţi din
porţiunile adiacente ale frontalului şi zigomaticului. Pereţii mediali sunt net conturaţi fiind
formaţi dinspre anterior spre posterior din maxilar, lacrimal, etmoid şi sfenoid. În interiorul
orbitelor se proiectează aripile mari şi mici ale sfenoidului şi fisura orbitară superioară, iar
inferior piramidele temporale.
Radiografia craniană de faţă permite evidenţierea orbitelor şi a structurilor

scheletale adiacente.
218
Radiografia craniană de profil: craniu lateral - incidenţa orto-radială cu:
- raza centrala perpendiculară pe casetă ce intră la un centimetru deasupra mijlocului
liniei bazale
- valoare diagnostică mare pentru studiul masivului facial, executată la o distanţă focar
– anod de 2 metri reprezintă o teleradiografie craniană de profil extrem de utilă pentru
studii de morfometrie.
Orbitele apar suprapuse având drept rezultantă o imagine sumată a tavanelor şi marginilor
laterale cu identificări regionale etmoido-sfenoidale, zigomatice, nazale, maxilo-mandibulare şi
delimitări ale transparenţelor cavităţilor sinuzale şi ale celulelor de pneumatizare.
Radiografia craniană de profil identifică ambele orbite summate

împreună cu celelalte elemente anatomice craniene.
1.2. Computer tomografia (CT) este o metodă imagistică prin care, cu ajutorul unui
fascicol colimat de raze X, se obţine imaginea unui plan selectat dintr-o anumită regiune
explorată din organism, folosind două principii de bază:
- măsurarea atenuării fasciculului de raze X care străbate corpul şi calculul corolar al
coeficientului de absorbţie, deci a densităţii;
- reconstrucţia imaginii folosind datele astfel obţinute cu particularităţi diferite în
funcţie de diversele sale proiecţii.
Spre deosebire de radiologia convenţională, unde imaginea este rezultatul impresionării
directe a ecranului de fluoroscopie sau a filmului radiografic în funcţie de absorbţia fascicolului
de raze X prin structura de examinat, în CT formarea imaginii este un proces care are 3 timpi
distincţi:
1. Scanarea cu fascicolul colimat de raze X;
219
Reconstrucţia imaginii;
Conversia imaginii numerice într-o imagine vizibilă (scară de gri-uri).
În timpul scanării, fascicolul foarte fin de raze X străbate structura de examinat făcând o
rotaţie de 360° în jurul bolnavului, toate datele privind absorbţia razelor X fiind furnizate de
detectori competenţi, care le stochează.
După ce a avut loc scanarea, computerul procesează datele obţinute şi formează o
imagine numerică a secţiunii, coeficienţii de atenuare fiind organizaţi în matrice. În funcţie de
valoarea coeficientului de atenuare, fiecare structură internă va putea fi recunoscută.
Din coeficientul de atenuare a luat naştere unitatea de densitate, care reprezintă
coeficientul de atenuare codificat artificial pe baza unor densităţi cunoscute: apa = 0UH, aer = -
1000 UH, os = + 1000 UH (Unităţi Hounsfield).
Vizualizarea imaginii secţiunii studiate este obţinută după o conversie digital-analogică
ce permite ca unei valori numerice să-i corespundă un anumit nivel de gri pe un monitor TV.
Coeficientul de atenuare convertit în Unităţi Hounsfield ne oferă o scară de 2000 de gri-uri.
Ochiul uman poate distinge însă numai 16-20 tente de gri, astfel că, imposibilitatea reprezentării
şi analizei a 2000 de tente de gri, a determinat utilizarea în practica curentă a unor "ferestre" care
reprezintă intervalul de densităţi convertit de totalitatea scării de gri-uri a monitorului. Lărgimea
ferestrei (window-width) poate fi modificată: o fereastră largă furnizează o imagine cu contrast
moderat, în timp ce o fereastră îngustă ne oferă un contrast excelent.
Pe monitorul TV, structurile ale căror densităţi sunt inferioare limitei inferioare a ferestrei
sunt reprezentate în negru. Structurile a căror densitate depăşeşte limita superioară a ferestrei
sunt reprezentate în alb. Nivelul ferestrei trebuie adaptat la valoarea medie a densităţii structurii
studiate (de exemplu, pentru os, fereastra optimă este 1000-1500 UH, pentru encefal 80-100
UH).
Indicii de performanţă ai examenului computer tomografic sunt cuantificaţi sub formă de
rezoluţie spaţială şi de densitate (distanţa respectiv diferenţa de densitate la care două elemente
geometrice matriceale, puncte sau linii pot fi percepute separat), ambele fiind într-o relaţie de
strictă dependenţă cu: caracterele fluxului fotonic, dimensiunile bolnavului, numărul de
proiecţii, mişcările care interferă în timp şi poziţia volumului ţintă faţă de planul de secţiune.
Printre abilităţile care au consacrat computer tomografia ca metodă diagnostică de vârf
sunt zoom-area imaginii (prin care un punct din imaginea achiziţionată se va proiecta pe 4-5
puncte din matrice) şi utilizarea ROI prin care o anumită regiune poate fi delimitată printr-un
cerc sau dreptunghi cu posibilitatea caracterizării ei prin studierea densităţii medii şi a deviaţiei
standard în studiu comparativ nativ şi după injectarea de substanţă de contrast .
220
În computer tomografie, scanările clasice se fac după un plan de secţiune transversal,
astfel rezultând secţiuni axiale pe care aparatura modernă are posibilitatea de a le reforma în
plan frontal sau sagital, permiţând o vizualizare multiplanară a structurilor studiate.
Dezavantajul constă în faptul că sunt necesare secţiuni multiple, contigue.
O altă posibiliate este reconstrucţia tridimensională utilă în studiul regiunilor anatomice
complexe fiind folosită în studiul structurilor complexe faciale. Dezavantajele metodei sunt
datorate soft-ului scump şi timpului lung de reconstrucţie.
Studierea anatomiei orbitare reprezintă una din indicaţiile de elecţie ale examenului
computer tomografic, datorită contrastului natural dintre ţesuturile componente: grăsime, os,
muşchi, vase, globi oculari, ţesut fibros şi neural. Examinările CT sunt limitate de efectul nociv
al radiaţiilor X asupra cristalinului şi de posibilitaţile totuşi limitate de detaliere multiplanară a
elementelor anatomice regionale.
Pentru explorarea orbito-oculară se procedeaza la examinări computer tomografice în
ferestre de densitate de ţesut moale şi os:
- axiale native şi cu substanţă de contrast non-ionică i.v. în plan neuro-ocular pentru
alinierea biometrică a cristalinului, nervului optic şi a canalului optic, plan cu 16-18˚
caudal faţă de cel orbito-meatal, cu secţiuni contigue de 2-5 mm grosime de la
antrumul maxilar până la nivelul lobilor frontali, lărgimea câmpului de examinare
cuprinzând posterior regiunea selară, iar lateral fosa temporală.
- coronale pentru vizualizarea detaliată a structurilor orbitale şi a unor elemente
anatomice adiacente ca sinusurile paranazale şi baza de craniu.
Explorările computer tomografice vizualizează astfel cele 4 compartimente anatomice
oculo-orbitare: al globului ocular, al nervului optic cu teaca de înveliş, intra şi extraconal.
Prin măsurători morfometrice CT la nivelul unor secţiuni standardizate oculo-orbitare
sunt considerate normale următoarele dimensiuni anatomice:
1. Diametrul axial al globului ocular:
- drept: 28,6 ± 1,2 mm;
- stâng: 29,4 ± 1,4 mm.
2. Poziţia globilor oculari: marginea posterioară cu 9,9 ±1,7 mm în spatele liniei
interzigomatice.
3. Nervul optic în segmentul retrobulbar cu diametrul 5,5 ± 0,8 mm cu punctul cel mai
îngust de 4,2 ± 0,6 mm.
4. Vena oftalmică superioară: 1,8 ± 0.5 mm.
5. Muşchii oculari: 2,4 – 4,9 ± 0,8 mm
221
Inventarierea structurilor anatomice orbito-oculare obţinute prin secţiuni axiale caudo –
craniale permite individualizarea lor succesivă, plan cu plan, cu caracteristici regionale specifice
astfel:
- la nivelul m. drept inferior:
- la nivelul cristalinului:
222
- la nivelul n. optic:
- la nivelul m. drept superior:
223
- la nivelul plafonului orbitar:
Secţiunile în plan coronal vizualizează elementele anatomice orbito-oculare într-o

succesiune antero-posterioară cu posibilităţi superioare de diferenţiere şi detaliere pe verticală:
- în dreptul polului anterior:
224
- în 1/3 medie a globului ocular:
- la nivel retrobulbar:
225
- în apropierea apexului orbitar:
- în porţiunea canaliculară a nervului optic:
226
- la nivelul chiasmei optice:
Examinările în fereastră de densitate osoasă excelează în detalii structurale ale orbitelor:
1.3. Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM - reprezintă o tehnică de diagnostic cu

un potenţial deosebit, bazată pe proprietăţile magnetice ale protonului de hidrogen (cel mai
simplu model atomic), care utilizează două fenomene esenţiale: rezonanţa, cu absorbţie de
energie şi relaxarea, cu eliberare de energie sub formă de semnal detectabil şi analizabil,
convertit digital într-o imagine anatomo-tomografică a nucleelor de hidrogen conţinute în
regiunea explorată, ce depinde de densitatea acestora precum şi de timpii de relaxare T1 şi T2
specifici fiecărui ţesut în parte. Astfel, cele mai concludente imagini se obţin la nivelul
ţesuturilor moi, bogate în apă şi, implicit, în atomi de hidrogen, reuşindu-se diferenţierea cu
227
maximă acurateţe a edemelor, epanşamentelor lichidiene cu diverse localizări, precum şi a
necrozelor de cauze variate. Ţesuturile sărace în apă, cum sunt corticala osoasă, vor determina un
semnal IRM foarte slab, în timp ce grăsimea, cu un conţinut mare de hidrogen, se va caracteriza
prin prezenţa unui semnal foarte puternic.
Datorită particularităţiilor structurale complexe, cu participarea anatomică a mai multor
tipuri tisulare, regiunea oculo-orbitară reprezintă una din indicaţiile frecvente ale investigaţiei
prin IRM, care însă reprezintă în acelaşi timp standardul de aur pentru vizualizarea segmentului
chiasmatic şi retrochiasmatic precum şi pentru identificarea segmentelor centrale ale tuturor
analizatorilor, prin posibilităţile unice de identificare ale substanţei albe, ale nervilor cranieni şi
ale elementelor constitutive ale trunchiului cerebral.
Fiecărui ţesut fiindu-i specific un anumit tip de semnal, rezultă posibilitatea realizării
unor imagini cu contrast nativ adecvat, ce permit diferenţierea cu acurateţe a elementelor
anatomice conţinute, precum şi a modificărilor organice caracteristice diverselor entităţi
patologice cu această localizare.
Pentru explorarea anatomică detaliată, cea mai utilizată tehnică este secvenţa spin-echo
ponderată T1 (cu timpi scurţi de repetiţie şi de ecou), cu achiziţia imaginilor în plan transversal,
coronal şi sagital. Ponderarea T1, deşi relevă cu mare acurateţe structurile anatomice, obţinându-
se imagini comparabile celor din atlas, nu permite caracterizarea ţesuturilor explorate şi nu ne dă
informaţii privind compoziţia acestora.
În acest scop, se utilizează secvenţa spin-echo ponderata T2, care folosind timpi lungi de
repetiţie şi ecou, va reuşi o delimitare tisulară bazată pe compoziţia şi caracterele specifice in
vivo ale acestora, având drept corolar posibilitatea unor diferenţieri, unele cu maximă valoare
clinică, ca de exemplu: deosebirea dintre ţesutul fibros cicatriceal (hiposemnal T2) şi recurenţa
tumorală (hipersemnal T2).
Imaginile în echo de gradient se obţin folosind timpi scurţi de repetiţie şi ecou, pulsuri de
excitaţie cu unghiuri mici şi o inversare a câmpului magnetic de gradient pentru a obţine un
echo-semnal. Rezultă un contrast specific, diferit de cel al imaginilor în secvenţă spin-echo, cu
posibilitatea caracterizării mai performante a structurilor vasculare regionale.
Structurile osoase apar în IRM în hipersemnal T1,T2 central, datorită grăsimii
intramedulare şi în hiposemnal periferic la nivelul corticalei osoase. Muşchii apar în semnal
intermediar, iar grăsimea subcutanată are un hipersemnal T1,T2 caracteristic.
Structurile vasculare apar ca regiuni fără semnal (signal void), negre, în secvenţele spin-
eco şi albe în eco de gradient, delimitându-se net de grăsime şi de structurile musculo-fibro-
cartilaginoase din jur.
228
Structurile anatomice orbito-oculare obţinute IRM prin secţiuni axiale caudo – craniale
sunt aceleaşi ca cele obţinute prin CT, dar prezintă o mai mare bogaţie a detaliilor la nivelul
vaselor sanguine şi ţesuturilor moi cu o oarecare sărăcire a informaţiilor la nivel scheletal:
- la nivelul m. drept inferior:
229
- la nivelul n. optic:
- la nivelul m. drept superior:
230
- la nivelul m. oblic superior:
- la nivelul plafonului orbitar:
Secţiunile în plan coronal vizualizează, ca şi în explorările CT, elementele anatomice

orbito-oculare într-o succesiune antero-posterioară cu posibilităţi superioare de diferenţiere şi
detaliere pe verticală:
231
- în 1/3 medie a globului ocular:
- la nivel retrobulbar:
232
- în apropierea apexului orbitar:
- în porţiunea canaliculară a nervului optic:
233
În plus, explorarea oculo-orbitară prin IRM ne oferă posibilitatea achiziţiei directe a unor
secţiuni în plan sagital ce vizualizează elementele anatomice orbito-oculare într-o succesiune
latero-medială cu posibilităţi superioare de diferenţiere şi detaliere atât pe verticală cât şi în
adâncime:
- la nivelul m. drept lateral:
234
- la nivelul m. drept medial:
235
1.4. Examinarea ecografică a conţinutului orbitar
Supranumit „stetoscopul” omului modern, ecografia foloseşte unde mecanice de înaltă

frecvenţă – ultasunetele – care transmise regiunii anatomice investigate sunt reflectate de
diferitele interfeţe întâlnite sub formă de ecouri, care sunt transformate prin efect piezoelectric,
în diferenţe de impedanţă acustică ale ţesuturilor şi sunt codificate în impulsuri electrice.
Prin efect piezoelectric, sunt transformate în diferenţe de impedanţă acustică ale
ţesuturilor şi sunt codificate în impulsuri electrice.
Acestea la rândul lor sunt amplificate de un amplificator şi dirijate spre etajul de detecţie
în care semnalul este prelucrat, digitalizat şi memorizat linie cu linie în memorie. Semnalele
memorizate sunt vizualizate pe un ecran catodic sub formă de imagine permiţând detalierea
anatomică a structurilor şi patologiilor întâlnite.
Claritatea imaginii vizuale este dată de rezoluţie, proprietate a dispozitivului de a distinge
două ţinte acustice adiacente ca fiind separate.
Rezoluţia ultrasunetelor este definită în 3 planuri ce corespund dimensiunilor specifice
ale imaginilor:
- axială – de-a lungul direcţiei de propagare – dimensiunea verticală;
- laterală – perpendiculară pe direcţia de propagare – dimensiunea orizontală;
- planul azimutal – grosimea secţiunii anatomice.
Examinarea ecografică a conţinutului orbitar, datorită totalei lipse de nocivitate precum şi
datorită uşurinţei tehnicii de examinare cu obţinerea de imagini anatomice performante în timp
real, a devenit un instrument util de investigare a structurilor oculare şi mai ales retro-oculare.
Necesită transductori cu frecvenţe foarte mari – 7,5 - 10-12 MHz – ce se aplică direct pe
cornee dupa o prealabilă anestezie sau indirect, transpalpebral, după o aplicare abundentă de
ecogel. Se obţin secţiuni tansversale şi sagitale în timpul privirii înainte sau laterale, cu imagini
în axul antero-posterior al globului ocular sau în afara acestuia.
La nivelul polului anterior se distinge camera anterioară, cristalinul - structură ce
prezintă două interfeţe: una anterioară şi alta posterioară - după care se identifică camera
posterioară, transsonică ocupată de corpul vitros şi învelişurile polului posterior – retină, coroidă
şi sclerotică cu incizura ce corespunde locului de origine a nervului optic. Retrobulbar apare
grasimea regională sub forma unei mase hiperecogene omogene, cu elementele musculare ce
definesc compartimentele intra şi extraconal.
236
Secţiunile sagitale oferă detalii de anatomie cu posibilităţi de explorare în adâncime şi pe
verticală:
- la nivelul axului antero – posterior:
- în afara acestuia cu vizualizarea nervului optic:
Secţiunile transversale oferă detalii de anatomie cu posibilităţi de explorare în adâncime

şi latero-medial:
237
- la nivelul axului antero – posterior cu privirea laterală şi evidenţierea nervului optic:
- în afara acestuia cu privirea laterală şi explorarea compartimentului intraconal cranial:
1.5. Arteriografia explorează cu maximă acuitate traiectele vasculare intra şi periorbitare

fiind deosebit de utilă în clinică pentru investigarea patologiei vasculare regionale.
1.6. Dacriocistografia este o tehnică radiografică de explorare intralumenală a
componentelor excretorii ale glandelor lacrimale după introducerea de substanţă de de contrast
iodată în canalul lacrimal.
238
II. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A SEGMENTULUI CHIASMATIC ŞI
RETROCHIASMATIC AL ANALIZATORULUI VIZUAL
Aceste segmente reprezintă practic căile centrale de conducere şi proiecţie corticală ale
influxului nervos ce conţine informaţia senzorială vizuală şi beneficiază în cel mai înalt grad de
tehnicile secţionale ultraperformante de explorare radioimagistică, respectiv computer
tomografia şi imagistica prin rezonanţă magnetică.
2.1. Computer tomografia (CT) oferă prin secţiuni axiale şi coronale numeroase
informaţii despre chasma optică, tracturile optice, corpii geniculaţi laterali, radiaţiile optice şi
cortexul vizual.
- la nivelul tracturilor optice şi corpilor geniculaţi laterali:
239
- la nivelul radiaţiilor optice:
- la
nivelul cortexului vizual:
2.2. Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM
Datorită particularităţiilor structurale complexe, cu participarea anatomică a mai multor

tipuri tisulare, segmentul central al analizatorului vizual reprezintă una din indicaţiile de elecţie
pentru investigaţia prin IRM, care prin posibilităţile unice de identificare ale substanţei albe, ale
nervilor cranieni şi ale elementelor constitutive ale trunchiului cerebral, a devenit standardul de
aur din algoritmul de investigaţii radioimagistce al oricăror structuri cranio-cerebrale .
Pentru explorarea anatomică detaliată, cea mai utilizată tehnică este secvenţa spin-echo
ponderată T1(cu timpi scurţi de repetiţie şi de ecou), cu achiziţia imaginilor în plan transversal,
240
secţiunile în plan coronal şi sagital fiind opţionale, în funcţie de regiunea şi entitatea patologică
investigată. În secvenţele cu ponderare T1 substanţa albă are un semnal mai intens decât
substanţa cenuşie corticală care are un semnal mai puternic decât LCR, rezultând imagini cu
contrast anatomic real: substanţa albă albă, substanţa cenuşie gri şi LCR negru. Ponderarea T1,
deşi relevă cu mare acurateţe structurile anatomice, obţinându-se imagini comparabile celor din
atlas, nu permite caracterizarea ţesuturilor explorate şi nu ne dă informaţii privind compoziţia
acestora.
În acest scop, se utilizează secvenţa spin-echo ponderata T2, care folosind timpi lungi de
repetiţie şi ecou, va reuşi o delimitare tisulară bazată pe compoziţia şi caracterele specifice in
vivo ale acestora, având drept corolar posibilitatea unor diferenţieri, unele cu maximă valoare
clinică, ca de exemplu: deosebirea dintre ţesutul fibros cicatriceal (hiposemnal T2) şi recurenţa
tumorală (hipersemnal T2). În secvenţele cu ponderare T2 puternică, LCR are un semnal mai
intens decât substanţa cenuşie corticală care are un semnal mai puternic decât substanţa albă
rezultând imagini cu contrast inversat: substanţa albă neagră, substanţa cenuşie gri şi LCR alb.
Fiind ca şi CT tot o metodă secţională de investigaţii, IRM ne oferă tot imagini secţionale
ale structurilor cerebro-nervoase aparţinând analizatorului vizual dar cu o mai marcată fineţe a
detaliului şi un important spor al netităţii înţr-un număr mărit de planuri de secţiune.
Secţiuni axiale caudo-craniale:
241
- la nivelul tracturilor optice şi corpilor geniculaţi laterali:
242
- la nivelul cortexului vizual:
Secţiuni coronale antero-posterioare:

243
- la nivelul tracturilor optice
- la nivelul tracturilor optice şi radiaţiilor optice
244
- la nivelul corpilor geniculaţi laterali şi radiaţiilor optice:
245
- la nivelul radiaţiilor optice şi buzei inferioare a cortexului vizual:
- nivelul buzei superioare şi inferioare ale cortexului vizual:
246
- la nivelul cortexului vizual:
Secţiuni sagitale latero-mediale:

247
- la nivelul corpilor geniculaţi laterali, radiaţiilor optice şi cortexului vizual:
- la nivelul tracturilor optice:
248
- la nivelul chiasmei optice
II . EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A ANALIZATORULUI ACUSTICO –

VESTIBULAR
1. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A ANALIZATORULUI ACUSTIC

Pavilionul extern auricular împreună cu conductul auditiv extern captează şi
direcţionează undele sonore către membrana timpanică care sub forma de vibraţii le transmite
structurilor osoase auditive din urechea medie (ciocan, nicovală, scăriţă) care le amplifică
mecanic şi le trimite căttre fereastra ovală a vestibulului. Dincolo de aceasta vibraţiile sunt
transmise endolimfei din cohlee şi transformate în semnale electrice la nivelul organului spiral al
lui Corti, iar acestea prin ganglionul spiral, fibrelor axonale cohleare care trec prin cadranul
antero-inferior al conductului auditiv intern şi împreună cu fibrele vestibulare formează nervul
acustico-vestibular.
Acesta traversează cisterna unghiului ponto-cerebelos pentru a ajunge în trunchiul
cerebral la nivelul joncţiunii ponto-bulbare laterale unde fibrele cohleare fac sinapsa cu nucleii
cohleari dorsal (pentru frecvenţele înalte) şi ventral (pentru frecvenţele joase) localizaţi în bulbul
superior pe suprafaţa laterală a pedunculilor cerebeloşi inferiori. Fibrele postsinaptice, după ce
parăsesc nucleii cohleari, trec prin lemniscul lateral direct sau după ce decusează în cea mai mare
parte la nivelul corpului trapezoid localizat în tegmentul pontin, pentru a ajunge în corpul
geniculat medial al talamusului. Din corpul geniculat medial neuronii finali ai căii auditive se
proiectează prin intermediul radiatiilor auditive la nivelul cortexului auditiv din girusul temporal
249
transvers anterior al lui Heschl situat în podeaua şanţului lateral unde este acoperit de operculul
parietal.
1.1. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A SEGMENTULUI COHLEAR AL

ANALIZATORULUI ACUSTIC
1.1.1. Examinarea radiografică convenţională
Imaginea radiografică craniană de faţă se caracterizează printr-o mare bogăţie de detalii,

cu o importantă variabilitate anatomică şi reprezentare bidimensională a unei sumaţii anatomice
regionale, piramidele temporale fiind suprapuse în imaginea de faţă ortoradială pe marginea
inferioară a orbitei. Orice flectare a craniului sau orice înclinare a razei incidente vor coborî sau
ridica nivelul de proiecţie a piramidelor temporale pentru a le degaja în raport cu celelalte
structuri scheletale. Astfel studiul comparativ al stâncilor temporale se va efectua pe radiografii
în incidenţă axială, fronto-suboccipitală şi transorbitară, iar pentru evaluarea unilaterală se
apelează la incidenţe oblice dedicate cu nume proprii specifice: Stenvers, Chaussé IV, III,
Mayer.
Deşi în condiţiile performanţelor oferite de metodele imagistice secţionale CT şi IRM,
tehnicile radiografice de explorare a piramidelor temporale au o valoare mai mult istorică,
incidenţa oblică cu înclinare caudo-cranială, occipito-zigomatică Stenvers reuşeşte să evidenţieze
detalii de anatomie ale acestora: eminenţa arcuată, canalul semicircular superior, vestibulul,
cohleea şo conductul auditiv intern.
Radiografia craniană de faţă evidenţiază piramidele temporale la nivelul ½ inferioară a orbitelor.
250
Radiografia craniană axială vizualizează stâncile temporale bilateral.
Radiografia oblică în incidenţă Stenvers permite studierea unilaterală a piramidei temporale de la apex
la bază.
1.1.2. Computer tomografia (CT) este metoda imagistică de elecţie pentru studierea
detaliilor anatomice ale piramidei temporale şi implicit ale structurilor urechii medii şi interne.
Se procedează la examinări secţionale axiale şi coronale contigui cu grosimi de 1 mm.
Axial se obţin caudo-cranial urmatoarele secţiuni pe care se identifică următoarele
elemente anatomice:
251
- la nivelul ferestrei rotunde:
- la nivelul spirei bazale a cohleei:
252
- la nivelul conductului audutiv intern:
- la nivelul epitimpanului:
253
- la nivelul canalului semicircular lateral:
- la nivelul canalului semicircular superior:
1.1.3. Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM - oferă multiple detalii anatomice
referitoare la structurile compuse din ţesut moale şi cuprinse în interiorul piramidei temporale.
Se procedează la efectuarea de secţiuni subţiri axiale, coronale şi sagitale ponderate T1 şi T2,
care reuşesc să pună în evidenţă elementele anatomice vestibulo-cohleare, cu evidenţierea
254
precisă a endo şi perilimfei în uşor hiposemnal faţă de LCR, datorită efectului de volum parţial
produs de mediul osos înconjurător.
Axial se obţin caudo-cranial secţiuni la diferite nivele pe care se identifică următoarele
elemente anatomice:
- la nivelul ferestrei rotunde:
- la nivelul spirei bazale a cohleei:
255
- la nivelul conductului audutiv intern:
- la nivelul epitimpanului:
256
- la nivelul canalului semicircular lateral:
- la nivelul canalului semicircular superior:
257
Coronal se obţin antero-posterior secţiuni la diferite nivele care prelucrate permit
identificarea endo şi perilimfei punând în evidenţă elementele anatomice vestibulo-cohleare:
1.2. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A SEGMENTULUI

RETROCOHLEAR AL ANALIZATORULUI ACUSTIC
Segmentul retrocohlear al analizatorului acustic reprezintă practic căile centrale de

conducere şi proiecţie corticală ale influxului nervos ce conţine informaţia senzorială acustică şi
beneficiază în cel mai înalt grad de tehnicile secţionale ultraperformante de explorare
radioimagistică, respectiv computer tomografia şi imagistica prin rezonanţă magnetică.
1.2.1. Computer tomografia (CT) oferă prin secţiuni axiale şi coronale numeroase
informaţii despre nervul cohlear, nucleii cohleari, corpul trapezoid, lemniscul lateral, corpii
geniculaţi mediali, radiaţiile acustice şi girusul temporal transvers a lui Heschl.
258
- la nivelul nervului cohlear, nucleilor cohleari, corpului trapezoid:
- la nivelul lemniscului lateral:
259
- la nivelul corpilor geniculaţi mediali
- la nivelul radiaţiilor acustice:
260
- la nivelul girusului temporal transvers a lui Heschl:
1.2.2. Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM
ale structurilor cerebro-nervoase aparţinând analizatorului acustic dar cu o mai marcată fineţe a
detaliului şi un important spor al netităţii înţr-un număr mărit de planuri de secţiune ponderate
T1 şi T2.
- la nivelul nervului cohlear, nucleilor cohleari, corpului trapezoid:
261
- la nivelul lemniscului lateral:
- la nivelul corpilor geniculaţi mediali:
262
263
- la nivelul corpilor geniculaţi mediali şi nervului cohlear:
264
- la nivelul radiaţiilor acustice şi lemniscului lateral:
Secţiuni sagitale latero-mediale:

265
- la nivelul corpilor geniculaţi mediali, radiaţiilor acustice:
266
- la nivelul nervului cohlear şi lemniscului lateral:
- nivelul corpului trapezoid:
267
2. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A ANALIZATORULUI VESTIBULAR
Porţiunea periferică a analizatorului vestibular este localizată în apropierea urechii interne

în piramidele temporale având receptorii la nivelul utriculei, saculei şi celor trei canale
semicirculare. Aceşti receptori sunt reprezentaţi de celulele păroase regionale care
monitorizează mişcările de accelerare angulară şi lineară ale extremităţii cefalice. Semnalele
sunt transmise prin intermediul nervilor vestibulari inferior şi superior care străbat conductul
auditiv intern în jumătatea posterioară, respectiv prin cadranul postero-superior şi cadranul
postero-inferior.
Împreună cu nervul cohlear şi nervul facial străbat cisterna unghiului ponto-cerebelos
pentru a pătrunde la nivelul joncţiunii ponto-bulbare şi a face sinapsa în coloana nucleară
vestibulară cu multiple conexiuni ale fibrelor postganglionare atât la nivel spinal cerebelos şi în
mezencefal, puţine fibre urmând calea tractului vestibulo-talamic controlateral pentru a ajunge în
nucleul ventral intermediar al talamusului şi de aici se proiectează la nivelul cortexului vestibular
din lobul parietal.
2.1. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A SEGMENTULUI PERIFERIC AL

ANALIZATORULUI VESTIBULAR
Datorită vecinătăţii anatomice, explorarea radioimagistică a segmentului periferic al

analizatorului vestibular se suprapune practic din toate punctele de vedere cu explorarea
radioimagistică a segmentului retrochlear al analizatorului acustic.
2.2. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A SEGMENTULUI CENTRAL AL

ANALIZATORULUI VESTIBULAR
Segmentul central al analizatorului acustic reprezintă căile centrale de conducere şi
proiecţie corticală ale influxului nervos ce conţine informaţia senzorială vestibulară şi
beneficiază de tehnicile secţionale ultraperformante de explorare radioimagistică, respectiv
computer tomografia şi imagistica prin rezonanţă magnetică.
informaţii despre nervul vestibular, nucleii vestibulari, tractul vestibulo-talamic, nucleul ventral
intermediar al talamusului, cortexul vestibular în lobul parietal.
268
- la nivelul nervului vestibular şi nucleilor vestibulari:
- la nivelul tractului vestibulo-talamic:
269
- la nivelul nucleul ventral intermediar al talamusului:
- la nivelul cortexul vestibular în lobul parietal:
2.2.2. Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM

ale structurilor cerebro-nervoase aparţinând analizatorului vestibular dar cu o mai marcată fineţe
a detaliului şi un important spor al netităţii înţr-un număr mărit de planuri de secţiune ponderate
T1 şi T2.
270
- la nivelul nervului vestibular şi nucleilor vestibulari:
- la nivelul tractului vestibulo-talamic:
271
272
- la nivelul tractului vestibulo-talamic
273
3. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A ANALIZATORULUI OLFACTIV

Periferia analizatorului olfactiv este reprezentată de receptorii specifici situaţi în epiteliul
olfactiv ce tapetează porţiunea posterioară şi superioară a cavităţii nazale. Fibrele nervoase
continuă receptorii olfactivi, străbat lama cribriformă a etmiodului pentru a face sinapsă în bulbii
olfactivi prin glomeruli olfactivi care realizează contactul cu celulele mitrale.
Axonii celulelor mitrale formează tractul olfactiv drept şi stâng care merg pe faţa
inferioară a lobilor frontali inferiori pentru a se proiecta la nivelul ariilor sau striilor olfactive:
aria olfactivă medială la nivelul girusului subcalos şi respectiv aria olfactivă laterală la nivelul
cortexului uncusului, amigdalei şi hipocampului anterior. Centrii olfactivi drept şi stâng sunt
conectaţi între ei prin intermediul comisurii anterioare.

ANALIZATORULUI OLFACTIV
3.1.1. Examinarea radiografică convenţională

Radiografia craniană de faţă în incidenţă ortoradială pune în evidenţă pe linia mediană
radiotransparenţa triunghiulară a foselor nazale, separate de septul nazal, iar periferic se pot
identifica contururile pereţilor extern, inferior şi superior ai acestora. Pe pereţii externi se
vizualizează cu uşurinţă cornetele nazale inferioare şi mijlocii ce delimitează meaturile
adiacente cu importanţă clinică deosebită, prin cel inferior efectuăndu-se puncţia sinusului
274
maxilar iar în cel mijlociu drenează secreţiile sinusurilor maxilare, frontale şi etmoidale
anterioare. În exteriorul foselor nazale se proiectează sinusurile paranazale, hipertransparenţe cu
forme diferite rezulatate prin pneumatizarea viscerocraniului. Astfel în apropierea foselor nazale
se proiectează sinusurile etmoidale, cele mai mediale fiind cele anteriore iar cele mai laterale
cele posterioare.
Radiografia craniană de faţă evidenţiază fosele nazale

şi structurile paranazale adiacente.
Pentru identificarea structurilor sinuzale au fost descrise diferite tehnici de radiografiere a

craniului în incidenţe şi poziţii obţinute prin flectarea sau deflectarea craniului şi respectiv
înclinarea cu diferite grade şi în diferite sensuri a radiaţiei incidente, cea mai des utilizată în acest
scop fiind incidenţa Tscheboul. Toate acestea dau informaţii despre existenţa şi aspectul
sinusurilor faciale vizualizate astfel: superior de fosele nazale sinusurile frontale, inferior de
fosele nazale înspre linia mediană sinusurile sfenoidale, iar lateral apar proiectate sinusurile
maxilare.
275
Incidenţa Tcheboul caracterizează anatomic fosele nazale
şi structurile sinuzale paranazale.
Pe radiografia craniană de profil apar toate elementele anatomice enumerate dar sumate,
o menţiune aparte trebuind făcută pentru detaliile de structură etmoido-sfenoidală cu localizare
în cea mai mare parte posterioară care apar de asemenea relativ bine individualizate şi în
incidenţele axiale.
Radiografia craniană de profil identifică sumate toate elemntele anatomice ale scheletului nazo-sinuzal.
3.1.2. Computer tomografia (CT)

Studierea anatomiei foselor nazale şi a sinusurilor paranazale adiacente reprezintă una din
indicaţiile de elecţie ale examenului computer tomografic, datorită contrastului natural dintre
ţesuturile componente: os, ţesut moale şi aer. Examinările CT sunt limitate de efectul nociv al
276
radiaţiilor X asupra cristalinului şi de posibilitaţile totuşi limitate de detaliere multiplanară a
elementelor anatomice regionale.
Pentru explorarea foselor nazale şi a sinusurilor paranazale se procedeaza la examinări
computer tomografice în ferestre de densitate de ţesut moale şi os:
- axiale native şi cu substanţă de contrast non-ionică i.v. de cele mai multe ori paralele
cu palatul dur cu secţiuni contigue de 2-5 mm grosime sau de 1 mm grosime când se
urmăreşte studierea detaliată a etmoidului şi a celulelor anterioare şi posteriore;
- coronale pentru vizualizarea detaliată a structurilor foselor nazale şi a sinusurile
paranazale cu vizualizarea pe verticală a acestora.
Inventarierea structurilor anatomice nazale şi etmoidale obţinute prin secţiuni axiale
cranio-caudale permite individualizarea lor succesivă, plan cu plan, cu caracteristici regionale
specifice astfel:
- la nivelul sinusului frontal:
277
- la nivelul labirintului etmoidal:
- la nivelul cornetelor nazale superioare şi a sinusului sfenoidal:
278
- la nivelul cornetelor nazale mijlocii şi a nazofaringelui:
- la nivelul cornetelor nazale inferioare:
Secţiunile în plan coronal vizualizează elementele anatomice nazo-etmoidale şi sinuzale

adiacente într-o succesiune antero-posterioară cu posibilităţi superioare de diferenţiere şi
detaliere pe verticală:
279
- la nivel nazo-etmoidian anterior:
- la nivel nazo-etmoidian mijlociu:
280
- la nivelul sinusului sfenoidal:
Examinările în fereastră de densitate osoasă excelează în detalii structurale ale scheletului

nazo-etmoido-snuzal:
3.1.3. Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM -

Ne oferă tot imagini secţionale ale structurilor nazo-etmoidale aparţinând analizatorului
olfactiv dar cu o mai marcată fineţe a detaliului la nivelul mucoasei olfactive şi a părţilor moi şi
un important spor al netităţii într-un număr mărit de planuri de secţiune ponderate T1 şi T2.
281
Astfel axial caudo – craniale permite individualizarea succesivă, plan cu plan, a
următoarelor structuri cu caracteristici regionale specifice astfel:
- la nivelul sinusului frontal:
- la nivelul labirintului etmoidal:
282
- la nivelul cornetelor nazale superioare şi a sinusului sfenoidal:
- la nivelul cornetelor nazale mijlocii şi a nazofaringelui:
283
- la nivelul cornetelor nazale inferioare:
- la nivelul palatului dur:
În plan coronal vizualizează elementele anatomice nazo-etmoidale şi sinuzale adiacente

într-o succesiune antero-posterioară cu posibilităţi superioare de diferenţiere şi detaliere pe
verticală:
284
- la nivel nazo-etmoidian anterior:
- la nivel nazo-etmoidian mijlociu:
285
- la nivelul sinusului sfenoidal:
În plan sagital se obţin latero-medial secţiuni la diferite nivele pe care se identifică

următoarele elemente anatomice:
- la nivelul sinusului sfenoidal, peretelui extern al fosei nazale şi nazofaringelui:
286
- la nivelul labirintului etmoidal şi septului nazal:

ANALIZATORULUI OLFACTIV
Segmentul central al analizatorului olfactiv reprezintă căile centrale de conducere şi
proiecţie corticală ale influxului nervos ce conţin informaţia senzorială olfactivă şi beneficiază
de tehnicile secţionale ultraperformante de explorare radioimagistică, respectiv computer
tomografia şi imagistica prin rezonanţă magnetică.
informaţii despre bulbii olfactivi, tractul olfactiv, cortexul olfactiv.
- la nivelul bulbilor şi tracturilor olfactive:
287
- la nivelul cortexul olfactiv perimigdalian:

Ne oferă imagini secţionale ale structurilor cerebro-nervoase aparţinând analizatorului
olfactiv cu o mai marcată fineţe a detaliului şi un important spor al netităţii înţr-un număr mărit
de planuri de secţiune ponderate T1 şi T2.
288
- la nivelul cortexul olfactiv perimigdalian:

289
- la nivelul striilor olfactive laterale:
- la nivelul cortexul olfactiv periamigdalian:
290
4. EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A ANALIZATORULUI GUSTATIV
Mugurii gustativi precum şi terminaţiile nervoase libere de la nivelul mucoasei linguale
reprezintă receptorii periferici care transmit informaţiile gustative mai departe prin intermediul
nervilor facial, gloso-faringian şi vag ajungând prin intermediul lor la nivel bulbar.
Primul neuron al căii gustative va fi localizat în ganglionii perechilor VII, IX şi X de
nervi cranieni, respectiv ganglionul geniculat şi ganglionul superior şi inferior al nervului vag.
De aici axonii centrali ai celulelor nervoase pseudounipolare se vor termina în porţiunea
gustativă a nucleului solitar şi în extensia sa rostrală nucleul ovalis. În continuare fibrele
gustative se extind controlateral prin tractul trigemino-talamic dorsal pentru a ajunge în nucleul
ventral postero-medial al talamusului unde se găseşte al treilea neuron. De aici fibrele gustative
vor fi proiectate cortical la nivelul operculului parietal şi în aria corticală gustativă de lângă lobul
insulei.

ANALIZATORULUI GUSTATIV
4.1.1. Examinarea ultrasonografică

Examinarea ecografică a limbii, folosind ca fereastră planşeul bucal, datorită totalei lipse
de nocivitate precum şi uşurinţei tehnicii de examinare cu obţinerea de imagini anatomice
performante în timp real, a devenit un instrument util, având indicaţie primordială în algoritmul
specific de investigaţie.
Necesită transductori cu frecvenţe mari – 7,5 MHz – ce se aplică submandibular, după o
aplicare abundentă de ecogel. Se obţin secţiuni tansversale, sagitale şi oblice prin structurile
musculare ale bazei linguale până la suprafaţa dedicată mugurilor gustativi.
Secţiunile sagitale relevă musculatura milo şi geniohioidiana şi cranial de aceasta fibrele
inconfundabile ale muşchiului genioglos până la suprafaţa linguală:
291
Secţiunile tansversale relevă aceleaşi structuri anatomice cu urmarirea extensiei lor
latero-laterale de la baza şi până la virful limbii:

Pentru explorarea structurilor musculare linguale se procedează la examinări computer
tomografice în ferestre de densitate de ţesut moale:
- axiale native şi cu substanţă de contrast non-ionică i.v. de cele mai multe ori paralele
cu palatul dur cu secţiuni contigue de 2-5 mm grosime;
- coronale pentru vizualizarea detaliată a structurilor foselor nazale şi a sinusurile
paranazale cu vizualizarea pe verticală a acestora.
Inventarierea structurilor anatomice linguale obţinute prin secţiuni axiale caudo – craniale
permite individualizarea lor succesivă, plan cu plan, cu caracteristici regionale specifice astfel:
- la nivelul musculaturii milo şi geniohioidiene:
292
- la nivelul muşchiului genioglos:
Secţiunile în plan coronal vizualizează elementele musculare linguale şi structurile

anatomice adiacente într-o succesiune antero-posterioară cu posibilităţi superioare de diferenţiere
şi detaliere pe verticală:
- la nivelul ½ anterioare ale limbii:
293
- la nivel bazei linguale:
- la nivelul nazofaringelui:
4.1.3. Imagistica prin rezonanţă magnetică - IRM –

Ne oferă imagini secţionale ale structurilor linguale aparţinând analizatorului gustativ cu
o mai marcată fineţe a detaliului decât explorarea prin CT, atât la nivelul mucoasei gustative cât
294
şi a părţilor moi şi un important spor al netităţii într-un număr mărit de planuri de secţiune
ponderate T1 şi T2.
În plan coronal vizualizează elementele anatomice linguale într-o succesiune antero-
posterioară cu posibilităţi superioare de diferenţiere şi detaliere pe verticală:
- la nivelul ½ anterioare ale limbii:
- la nivel bazei linguale:
295
- la nivelul nazofaringelui:
În plan sagital se obţin latero-medial secţiuni la diferite nivele pe care se identifică

elementele anatomice componente linguale în desfăşurarea lor:
- la nivel parasagital:
296
- la nivel mediosagital:

ANALIZATORULUI GUSTATIV

Computer tomografia (CT) oferă prin secţiuni axiale şi coronale numeroase informaţii
despre segmentul central al analizatorului gustativ:
- la nivelul nucleului solitar:
297
- la nivelul tracturilor trigemino-talamice dorsale:
- la nivelul nucleului ventral postero-medial al talamusului:
298
- la nivelul fibrelor talamo-corticale şi a opercului parietal:

Ne oferă imagini secţionale ale structurilor cerebro-nervoase aparţinând analizatorului
gustativ cu o mai marcată fineţe a detaliului şi un important spor al netităţii înţr-un număr mărit
de planuri de secţiune ponderate T1 şi T2.
• la nivelul
- nucleului solitar
299
- la nivelul tracturilor trigemino-talamice dorsale:
- la nivelul nucleului ventral postero-medial al talamusului:
300
- la nivelul fibrelor talamo-corticale şi a opercului parietal:
301
RĂSPUNSURI
Teste generalităţi:
1. C 2.E 3. AC 4. BD 5. ACD 6. AE 7. BD 8. BCDE 9. AB 10. CDE
Teste – Histologia analizatorilor

11. ACDE 12. D 13. A 14. CD 15. BC 16. ABCDE 17. CE 18. BC 19. A 20. CD 21. C 22. BC
23. DE 24. E 25. CD 26. ABCDE 27. C 28. AE 29. DE 30. E 31. CDE 32. BCD 33. ABD 34. CE
35. CE 36. BDE 37. AD 38. B 39. A 40. E 41. D 42. C 43. B 44. C 45. ABC 46. BCD 47. BCE
48. ACDE 49. ABD 50. AD
Teste – Analizatorul acustico vestibular

51. A 52. BCD 53. BCE 54. ACDE 55. ABD 56. AD 57. AD 58. B 59. B 60. ACE 61. CDE 62.
BE 63 C 64. AD 65. ADE 66. BC 67.BDE 68. DE 69. BC 70. ADE 71. ACD 72. ADE 73 A 74.
C 75. AC 76. ACE 77. ACE 78. BCE 79. BC 80. AD 81. ACD 82. BCE 83. C 84. CDE 85. BCE
86. ADE 87. ADE 88. A 89. DE 90. CD 91. ABCD 92. ABDE 93. ABDE 94. C 95. D 96. C 97.
CE 98. ACD 99.BCE 100. ADE 101. B 102. BC 103. D 104. AE 105. E 106. CDE 107. AB 108.
BD 109. AC 110. CE 111. C 112. D 113.ACD 114. AB 115.ABCD 116. ACDE 117. C 118. AB
119. DE 120. ADE 121. C 122. DE 123. AB 124. E 125. D 126. ACE 127. BC 128.AC 129. D
130. B 131. A 132. C 133. E 134. D 135. BC 136 ACD 137. BE 138. CE 139. AB 140. BD 141.
AE 142. ACE 143. ABC 144. D 145. A 146. BC 147. AD 148. D 149.BCD 150. B 151. E 152. D
153. ACD 154. BC 155. DE 156. BCD 157. ACE 158. ACD 159.ABD 160. A 161. B 162. BCD
163. D 164. AE 165. DE 166. D 167. A 168. A 169. C 170. B 171. BD 172. C 173. C 174. AB
175. C 176. C 177. AC 178. BC 179. ACDE 180. AB 181. B 182. C 183. CDE 184. AC 185.
ACDE 186. ABDE 187. ACD 188 CE 189. ABDE 190. AD 191. BCE 192. BE 193. BC 194.
ACD 195. BE 196. ACE 197.ABCD 198. AB 199. ABD 200. CE 201. A 202. BC 203. C 204. A
205. D 206. BCDE
Teste – Analizatorul vizual

207. ACDE 208. BCD 209. AC 210. ABCDE 211. AC 212. CE 213. AB 214. CDE 215. D 216.
ABCD 217. BD 218. CE 219. CDE 220 ADE 221. AB 222. BC 223. BCDE 224. D 225. ABCE
226. CD 227. A 228. C 229. AB 230. DE 231. BDE 232. BC 233. BD 234. ABC 235. C 236.
BCDE 237. ABCDE 238. ACE 239. BD 240. CE 241 D 242. A 243. ACE 244. D 245. AE 246.
BC 247. AD 248. E 249. ACD 250. D 251. BCDE 252. ACE 253. D 254. BCE 255. E 256. ABE
257. BE 258. ACE 259. ACD 260. AD 261. ACD 262. BCD 263. AB 264. CD 265. B 266. BD
302
267. BE 268. BCE 269. A 270. ACE 271. CD 272. AB 273. E 274. BE 275.ABD 276. AD 277.
ABE 278. C 279. AB 280. C 281. D 282. E 283. AB 284. CE 285. AD 286. C 287. BC 288. BC
289. C 290. ADE 291. BCDE 292. D 293. C 294. A 295. BD 296. BE 297. AC 298. A 299. BE
300. ABC 301. CDE 302. ABCD 303. CDE 304. ACE 305. AC 306. BC 307. BD 308. D 309. A
310 D 311. AB 312. ABCDE 313. AB 314. CD 315. AB 316. CD 317. E 318. B 319. AB 320. B
321. C 322. ACE 323. ABCE 324. BCDE 325. C 326. BCDE 327. C 328. ACDE 329. A 330. A
331. AD 332. D 333. AD 334. BE 335. C 336. B 337. BCE 338. ACD 339. DE 340. ABC 341.
AB 342. C 343. D 344. E 345. B 346. CD 347. AE 348. CDE 349. BCDE 350. B 351. CE 352.
C 353. D 354. D 355. CE 356. DE
Teste – Analizatorul olfactiv

357. BCDE 358. ADE 359. BDE 360. AD 361. E 362. A 363. AC 364. B 365. DE 366. A 367. C
368. CE 369. C 370. BCDE 371. C 372. ACD 373. CE 374. AE 375. AE 376. B 377. A 378. A
379. BD 380. C 381. BDE
Teste – Analizatorul gustativ

382. C 383. D 384. AE 385. D 386. D 387. C 388. A 389. ABCD 390. BCD 391. A 392. ABC
393. AB 394. C 395 D 396 D 397 E 398 E
303
BIBLIOGRAFIE
1. Anghelide R., Zbenghe I., Ţeţu L.- Aspecte de patologie ORL, Editura Medicală,
Bucureşti 1986
2. Arseni C. - Tratat de neurologie, vol I. Editura Medicală Bucureşti, 1979.
3. Bareliuc Lucia, Neagu Natalia -Embriologie umană, Edit. Medicală, Bucureşti
1977.
4. Buiuc S., Jalobceastâi L.- Oftalmologie practică, Editura Junimea 1979, Iaşi.
5. Cernea P.- Tratat de oftalmologie, Editura Medicală Bucureşti 1997
6. Cincă D.- Otoneurologie clinică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983
7. Cotulbea S.- Actualităţi în ORL-Editura Brumar, Timişoara 2002
8. Frank H. Netter- Atlas der Anatomie des Menschen, 2003, ICON Lerning System,
Stuttgart
9. Gârbea Ş., Moga I.- Rinologie. Patologia nasului şi a sinusurilor paranazale.
Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985.
10. Hyams J.V., Bat G.J., Leslie M. Tumors of the hypper respireatory tract and year,
Edit. AFIP, Washington D.C. 1988
11. Ianopol Narcisa- Noţiuni elementare de oftalmologie, Editura Cermi, Iaşi 1998
12. Kamina- Anatomie Clinique Malione, Paris, 2008.
13. Kanski J.J-Clinical Ophthalmology A Systematic Approach, Fourth Edition,
New Delhi 2000
14. Miloşescu P.- Gustul, aspecte teoretice şi practice, Editura Dacia, Cluj Napoca
1977.
15. Pană I.- Radiodiagnosticul şi radioterapia în ORL, Editura Medicală Bucureşti
1973
16. Prundeanu H.- Noţiuni de anatomie umană, Editura Eurobit, Timişoara, 2001.
17. Prundeanu H., Brad S., Epure,V., Vasile Liliana- Analitatori, Editura Augusta-
Artpress, Timişoara 2005
18. Repciuc E. - Angiologie, glande endocrine, sistem nervos, organe de simţ,Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.
19. Sarafoleanu D., Lăzeanu M.- Breviar clinic de otorinolaringologie, Editura Aca
demiei, Bucureşti 1987
20. Sternberg S- Diagnostic surgical pathology, Raven Press 1989
21. Stoicescu Irina, Florescu Maria, Siminescu Cristina, Georgescu Claudia- Der
304
matologie practică, Editura Universitaria Craiova 2006
22. Vasile Liliana Eleonora, Gaje Puşa, Iacovlev M., Sârb Simona, Suciu C.,
Grigoraş D. - Cursuri şi lucrări practice de citologie, histologie generală şi
specială, organe. Editura Eurobit 2008
305
CUPRINS
INTRODUCERE ............................................................................................................ 1
HISTOLOGIA ANALIZATORILOR ............................................................................. 7
ANALIZATORUL ACUSTICOVESTIBULAR ........................................................... 24
ANALIZATORUL VIZUAL ........................................................................................ 89
ANALIZATORUL OLFACTIV ................................................................................ 175
ANALIZATORUL GUSTATIV ............................................................................... 184
MORFOPATOLOGIA ANALIZATORILOR.................................................................
EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ A ORGANELOR DE SIMŢ...........................
RĂSPUNSURI............................................................................................................ 302
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 304
306
307

Carte Analizatori - Prof Prundeanu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Analizatori - Prof Prundeanu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

HORIA PRUNDEANU

SILVIU BRAD LILIANA VASILE

Analizatorii reprezintă sisteme complicate şi unitare formate din 3 segmente:

1. Segmentul periferic al analizatorilor este format de:

2. Segmentul de conducere al analizatorilor:

3. Segmentul central al analizatorilor:

6. Excitaţiile sub prag:

7. Excitaţiile mai puternice decât pragul:

8. Sensibilitatea unui analizator:

9. Receptorii de contact se găsesc la nivelul analizatorului:

10. Telereceptorii se găsesc la nivelul analizatorului:

Pielea este un organ membranos, epitelio-conjunctiv, alcătuit din straturi suprapuse:

Epidermul este un epiteliu stratificat scuamos keratinizat, aşezat pe o membrană bazală

Figura 3: Corpusculi Meissner - în papilele dermului superficial cu aspectul caracteristic spiralat al

Ţesutul subcutanat, este un ţesut conjunctiv lax ce conţine cantităţi variabile de

Figura 4: Ţesut subcutanat; coloraţie van Gieson.

Este o glandă tubulo-glomerulară. Adenomerul (glomerulul), situat în dermul reticular,

Este alcătuită din epiteliul olfactiv şi lamina propria.

Figura 5: Mucoasa olfactivă şi respiratorie; coloraţie HE.

Segmentul periferic al analizatorului acustico-vestibular, este găzduit în urechea internă.

Celulele de susţinere externe, sunt reprezentate de:

12. Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu:

13. Epidermul este alcătuit din:

14. Stratul bazal:

15. Celulele stratului bazal:

16. În imediata vecinătate a membranei bazale se pot observa:

18. Stratul spinos:

19. Stratul granulos:

20. Celulele stratului granulos:

21. Celule cu nucleu picnotic şi o citoplasmă acidofilă se găsesc în stratul:

22. Stratul lucios

23. Celulele stratului lucios:

24. Stratul cornos:

25. Celulele stratului cornos:

26. Celulele epidermului sunt reprezentate de:

27. Un melanocit poate stabili contact cu până la:

28. Dermul papilar:

29. Dermul reticular:

30. Glandele sudoripare sunt situate în:

31. Firul de păr:

33. Glanda sebacee:

34. Glanda sudoripară:

35. Epiteliul olfactiv:

36. Celulele olfactive:

37. Celulele de susţinere ale epiteliului olfactiv:

38. Stratul celulelor pigmentare de la nivelul retinei:

39. Stratul conurilor şi bastonaşelor:

40. Stratul granular extern de la nivelul retinei:

41. Stratul plexiform extern de la nivelul retinei:

42. Stratul granular intern de la nivelul retinei:

43. Stratul neuronilor multipolari de la nivelul retinei:

44. Stratul fibrelor nervului optic:

46. Celulele Hensen de la nivelul organului Corti:

48. Membrana tectoria:

49. Creasta ampulară:

50. Macula vestibulară:

Reprezintă segmentul periferic al analizatorului acusticovestibular. Este alcătuită din 3

URECHEA EXTERNĂ (Auris externa)

PAVILIONUL URECHII (Auricula)

Figura 10: Pavilionul urechii (după Frank H. Netter, 2003).

Figura 12: Muşchii urechii (după Kamina, 2008).

PATOLOGIA URECHII EXTERNE

URECHEA MEDIE (Auris media).