JOHN WEBSTER

DUCESA DE AMALFI

Traducere şi note de

GEORGE VOLCEANOV

PERSOANELE

FERDINAND, Duce de Calabria

CARDINALUL, fratele său
DANIEL DE BOSOLA, provizor al grajdurilor ducesei
ANTONIO BOLOGNA, majordomul ducesei
DELIO, prietenul său
CASTRUCHIO
MARCHIZUL DE PESCARA
CONTELE MALATESTA
RODERIGO
SILVIO
GRISOLAN
DOCTORUL
DUCESA DE AMALFI
CARIOLA
JULIA, soția lui Castruchio și amanta Cardinalului
O DOAMNĂ BĂTRÂNĂ
DOAMNE DE COMPANIE
Nebuni, servitori, rândași, aprozi, călăi, copiii lui Antonio
 ACTUL I

SCENA 1

Intră Antonio și Delio

DELIO: Dragă Antonio, bine-ai venit;

Ai stat atât’ amar de vreme-n Franța
Și vii-mbrăcat ca un franțuz sadea.
Ce zici de curtea Franței?
ANTONIO: Mi-a plăcut –
Voind să aibă rânduială-n stat
Și-ntre supuși, preaînțeleptul rege
Și-o face-ntâi acasă; din palatul
Suav, numit de el cerească mană,
I-alungă pe lingăi, pe sicofanți,
Pe ticăloși și pe destrăbălați.
Socoate drept: o curte princiară
E un izvor obștesc și-ar trebui
Să-mprăștie doar stropi curați, de-argint,
Dar la obârșie de-l otrăvește
Vreo pildă blestemată,-n toată țara
Se răspândește molima și moartea.
De-i cârmuirea binecuvântată,
E mulțumită sfetnicilor treji
Care-ndrăznesc să dea-n vileag desfrâul
Acestor vremi. Deși mai sunt curteni
Ce spun că-i cutezanță să-i înveți
Pe prinți ce-ar trebui să facă, sfântă-i
Îndatorirea de-a le da-n vileag
Ce-ar trebui să preîntâmpine.
– Iată-l pe Bosola, zis biciul curții;

(Intră Bosola.)

Bag seama că deși cârtește-ntruna,

N-o face de pios ce e: de fapt,
El blestemă ce n-are; de-ar putea,
Și el ar fi neînfrânt și lacom,
Semeț, pizmaș și crud ca orice om.
– Sosește cardinalul.
(Intră Cardinalul.)
BOSOLA: Nu scapi de mine-așa ușor.
CARDINALUL: Mda.
BOSOLA: Nu meritam să-mi dai cu tifla după cât am tras în slujba ta. Halal de vremurile
pe care le trăim, dacă pentru o faptă bună tu te alegi cu ponosul, iar alții cu folosul.
CARDINALUL: Prea-ți umfli meritele!
BOSOLA: Slujindu-te pe tine am ajuns la galere, de-am purtat doi ani încheiați, în loc de
cămașă, două ștergare înnodate pe umăr după moda mantiei romane. Nu meritam să mă
tragi pe sfoară. O să mă căpătuiesc eu cumva: mierlele mai abitir se-ngrașă pe vreme
aspră, așa că de ce n-aș prinde și eu cheag în aceste zile rele?
CARDINALUL: M-aș bucura să poți începe o viață cinstită.
BOSOLA: Cu toată sfințenia ta, arată-mi, rogu-te, calea spre cinste. Îi știu pe mulți care
au bătut cale lungă-n căutarea ei și s-au întors la fel de ticăloși ca la plecare, fiindcă-n tot
răstimpul ăsta nu se putuseră dezbăra de ei înșiși. (Iese Cardinalul.) Pleci? Se zice că unii
oameni ar fi posedați de diavol, dar făptura asta, dimpotrivă, e-n stare să-l posede până și
pe tartorul ăl mare și să-l facă și mai al dracului decât e. Și el și frate-său parcă ar fi niște
pruni încovoiați de rod deasupra unei bălți puturoase; au poame din belșug, însă din ele
nu se-nfruptă decât ciorile, coțofanele și omizile. Măcar de-ar fi unul din codoșii care-i
tămâiază întruna, le-aș sta și eu atârnat de urechi ca o lipitoare și m-aș ghiftui până aș
pica lat. Te rog, dă-mi pace, domnule. Cine să se mai încreadă în amărâtele astea de
slujbe pe care, ca să le capeți, mai întâi trebuie să crape careva, iar până atunci nu-ți
rămâne decât să tragi nădejde la mai bine pentru ziua de mâine? Cine-a ospătat pe lumea
asta mai amarnic decât Tantal cel încrezător? Și nici c-a avut cineva parte de un sfârșit
mai cumplit decât el, care nădăjduia să capete iertare. Șoimii și câinii își capătă răsplata
ori de câte ori ne slujesc; dar ultimul reazem al unui soldat care-și riscă mădularele într-o
bătălie nu-i decât o daraveră de geometrie.
DELIO: Cum așa?
BOSOLA: Da, căci n-are altă proptea decât o mândrețe de chingă-n care să se bălăbăne
ca să-și facă pentru ultima oară vânt pe fața pământului, cu o pereche de cârje, din
bolniță-n bolniță. Adio, domnule. Dar, rogu-te, nu ne privi cu dispreț, căci și slujbele de
la curte sunt ca paturile bolnițelor, unde unul șade cu capul pe picioarele altuia și tot așa,
din ce în ce mai jos. (Iese.)
DELIO: Știam c-a stat ani șapte la galere
Pentr-un omor știut de toată lumea
Și, zice-se, năimit de Cardinal.
Intrând în Napoli biruitor,
Gaston de Foix1 l-a dezrobit.
ANTONIO: Păcat de el,
Că nu-i luat în seamă, când se zice
C-ar fi un om viteaz. Tristețea-i neagră
Va otrăvi tot ce-are-n el mai bun,
Căci, ia aminte, somnul lung de-nseamnă
Lăuntrică rugină pentru suflet,

1
Gaston de Foix, duce de Nemours (1489-1512), a comandat trupele franceze din Italia din timpul
războiului franco-spaniol din 1512. Webster plasează acțiunea Ducesei de Amalfi în contextul istoric al
nesfârșitelor lupte dintre spanioli și francezi pentru supremație în Italia fărâmițată a Evului Mediu. Acest
fundal istoric este, după cum se va vedea și din notele următoare, destul de vag și aproximativ, personajele
făcând aluzie la evenimente din momente istorice diferite, neordonate cronologic.
 Și lipsa muncii pricină se-arată
Nemulțumirilor care, mocnind,
Întruna sufletul îl rod în taină
Ca moliile-o nepurtată haină.
(Ies.)

SCENA 2

Antonio, Delio
(Intră Silvio, Castruchio, Julia, Roderigo și Grisolan.)

DELIO: Se strânge lumea; mi-ai promis că-mi spui

Ce fel de oameni sunt mai-marii curții.
ANTONIO: Vorbești de cardinal și ceilalți oaspeți
Aflați la curte? Îți voi povesti.
Iată-l pe Ferdinand, marele duce.

(Intră Ferdinand.)

FERDINAND: Cine a luat inelul în lance de cele mai multe ori?

SILVIO: Antonio Bologna, Alteță.
FERDINAND: Majordomul surorii noastre, ducesa? Lui să-i dați giuvaierul. Cât o să
mai lâncezim așa, în loc să trecem cu adevărat la fapte?
CASTRUCHIO: Socot, excelență, că n-ar trebui să purcezi la război dumneata însuți.
FERDINAND: Nu zău! De ce, domnule?
CASTRUCHIO: Un soldat, treacă-meargă, se mai poate ridica la titlul de prinț, însă nu
s-ar cădea ca un prinț să se coboare până la rangul de căpitan.
FERDINAND: Nu?
CASTRUCHIO: Nu, excelență, mai degrabă ar trebui să pună pe cineva să-i țină locul.
FERDINAND: Atunci, de ce nu i-ar ține locul și când e vorba să mănânce sau să
doarmă? S-ar bucura de-o slujbă trândavă, ticăloasă și nesuferită, pe când celălalt i-ar răpi
gloria.
CASTRUCHIO: Încrede-te-n învățătura mea: nu-i multă vreme liniște acolo unde
cârmuiește un oștean.
FERDINAND: Ziceai că doamna ta nu suferă harța.
CASTRUCHIO: Adevărat, Înălțimea Ta.
FERDINAND: Mi-ai povestit și-o glumă pe care i-a făcut-o unui căpitan plin de răni –
nu mai țin minte cum a fost.
CASTRUCHIO: I-a zis că, înfășat din cap până-n picioare, parc-ar fi un șătrar pe care
curg zdrențele.
FERDINAND: Cu spiritul ei, i-ar putea ruina pe toți chirurgii din oraș; cocoșii care s-ar
lua la harță și ar încrucișa spadele, văzând-o pe ea, de bună seamă că și le-ar băga în
teacă.
CASTRUCHIO: Așa e, Alteță. – Ce ziceți de poneiul meu spaniol?
RODERIGO: E numai foc.
FERDINAND: Eu aș zice ca Pliniu2, că-i zămislit de vânt; gonește de parc-ar avea argint
viu.
SILVIO: Adevărat, Alteță, că prea se clatină-n galop din toate-ncheieturile.
RODERIGO, GRISOLAN: Ha, ha, ha!
FERDINAND: De ce râdeți? Găsesc că voi, curtenii, s-ar cădea să fiți ca iasca, să vă
aprindeți doar dacă-mi scapăr eu amnarul; adică, să râdeți numai și numai când râd eu, că
doar nu-s supușii mai isteți.
CASTRUCHIO: Așa-i, Alteță, odată am auzit și eu o glumă foarte bună, dar am făcut pe
prostul și n-am râs.
FERDINAND: Dar eu, domnule, am voie să râd de nebunul tău.
CASTRUCHIO: Nu are grai, dar se scălămbăie grozav: doamna mea nu-l poate suferi.
FERDINAND: Nu?
CASTRUCHIO: Nu rabdă să aibă-n jur prea mulți glumeți, zice că de prea mult râs și
prea mulți soți i se zbârcește pielea feței.
FERDINAND: Ar trebui să dau poruncă să i se facă un compas cu care să-i măsor râsul,
ca nu cumva să râdă cu gura până la urechi. Curând îți voi face o vizită la Milano, nobile
Silvio.
SILVIO: Înălțimea ta e oricând binevenită.
FERDINAND: Antonio, văd că ești iscusit într-ale călăriei; franțujii călăresc admirabil.
Ce zici de încântătoarea artă a călăriei?
ANTONIO: E o artă nobilă, Alteță! Așa cum din calul troian au răsărit atâția prinți de
vază3, din brava artă a călăriei scapără prima scânteie a hotărârii care preschimbă gându-n
faptă nobilă.
FERDINAND: Frumos grăit-ai.
SILVIO: Sosesc fratele și sora înălțimii tale, Cardinalul și Ducesa.
(Intră Cardinalul, Ducesa și Cariola.)
CARDINALUL: Galerele au tras la mal?
GRISOLAN: Da, eminență.
FERDINAND: Iată-l pe nobilul Silvio, care a venit să-și ia rămas bun.
DELIO: Ziceai că-mi spui ce-nvârte cardinalul;
Cum e ca om? Se zice că-i semeț,
La tenis și la dans nu-și cruță punga,
Curtează doamnele și-i spadasin temut.
ANTONIO: Asta-i doar poleiala; dar studiază-i caracterul: e un prelat sinistru; pe din
afară pare un izvor, dar, în fapt, e o mocirlă care zămislește doar broaște râioase; pizmaș

2
Pliniu cel Bătrân (23-79) este autorul celebrei Istorii naturale, o enciclopedie în 37 de cărți, amplă
descriere a lumii animalelor și a fenomenelor naturale cunoscute. În antichitatea greco-latină în ciuda
valorii științifice reduse a acestei lucrări, Pliniu a fost considerat, timp de secole, o autoritate în domeniu.
3
Aluzie la episodul mitologic al Calului Troian, uriașul cal de lemn construit din îndemnul lui Ulise, adus
în cetatea Troiei de către troienii care au crezut că grecii au ridicat asediul și s-au retras. Din interiorul
calului au ieșit la căderea nopții războinicii ahei care au masacrat populația și au prădat Troia, punând capăt
războiului de zece ani evocat de Homer în Iliada.
pe cei din jur, întinde tuturor curse mai cumplite decât cea care l-a răpus pe Hercule4, căci
are-n preajmă, la-ndemână, o mulțime de lingușitori, codoși, băgăi de seamă, oameni fără
nici un Dumnezeu și alți o mie de monștri din aceștia. Trebuia să fie papă, dar în loc s-
ajungă aici prin străvechea virtute a bisericii, s-a ridicat prin nerușinarea-i și mâna spartă
cu care a mituit în stânga și-n dreapta, de parcă ar fi putut face toate astea fără știrea
cerurilor. Dacă a făcut o faptă bună. –
DELIO: Mi-ajunge. Dar de frate-său ce zici?
ANTONIO: E-o fire îndărătnică și iute:
Dacă-i voios, să știi că se preface;
Râzând cu poftă,-și bate joc de cinste.
DELIO: Sunt gemeni?
ANTONIO: Doar ca fel de-a fi. Să știi
Că nu cu limba lui te agrăiește
Și nu cu-a lui urechi ți-ascultă ruga;
La judecată face pe-adormitul
Doar ca să-i prindă-n cursă pe pârâți.
Dintr-un denunț, te-a și trimis la moarte;
Răsplată-ți dă, la fel, după ureche.
DELIO: Deci, legea-i pentru el la fel ca pânza
Pentru-un păianjen, sieși cuib, și-n rest,
O temniță în care-i ispitește
Pe cei ce-l vor hrăni.
ANTONIO: Într-adevăr:
Nicicând nu-ți dă-napoi un împrumut
Decât dacă urzește-n contra ta.
Și îți mai spun că despre cardinal
Lingăii spun că buzele-i rostesc
Doar vrerea Domnului, dar eu socot
Că dracu-i face să vorbească astfel.
De sora lor, preanobila Ducesă,
Îți spun, așa ceva n-am mai văzut,
Sunt trei medalii, toate trei turnate
’N aceeași formă, dar dintr-alt metal,
Căci glasul ei te farmecă și simți
Că-ți pare rău când vorba-și isprăvește
Și, subjugat, ai vrea să nu socoată
Că vorba lungă-i semn de-nfumurare
Sau că-i o caznă s-o asculți: vorbindu-ți,
Atât de galeșă-i privirea ei,
Că te-ar scula din morți și te-ar stârni
Să dănțuiești, te-ar face s-o-ndrăgești;
De-o cumpătare-atât de ne-ntinată,

4
Aluzie la moartea eroului mitologic grec Heracle: în încercarea de a recâștiga dragostea soțului ei, pe care
îl bănuia de infidelitate, Deianeira i-a dat cămașa purpurie muiată în sângele centaurului Nessus; cămașa a
luat foc pe trupul eroului, care a pierit în chinuri groaznice, căzând astfel în cursa întinsă postum de Nessus;
în clipa expierii, Heracle a fost înălțat pe un nor în Olimp, fiind ridicat la rangul de zeitate.
 Că-ți curmă orice gând spurcat și van.
Ea zilele își duce-atât de cast,
Că nopțile, ba chiar și visele
Mai rupte-i sunt din rai decât spovada
Altor femei. Domnițele frumoase
Să-și sparg-oglinzile lingușitoare5
Și dinaintea lor pe ea s-o aibă
Când se gătesc.
DELIO: Ei, hai, Antonio,
Că prea te-ntreci cu lauda ce-i faci.
ANTONIO: Să-ți zugrăvesc virtutea-i, îți mai spun
Că tot trecutul ea îl eclipsează
Și vremea ce sosește-o luminează.
CARIOLA: Peste jumate ceas stăpâna mea
Te-așteaptă sub portic.
ANTONIO: Voi fi acolo.
(Ies Antonio și Delio.)
FERDINAND: Mi-asculți și mie ruga, surioară?
DUCESA: O rugă?
FERDINAND: Se-află-aici un gentilom,
Daniel de Bosola, fost la galere.
DUCESA: Am auzit de el.
FERDINAND: E-un om de treabă!
Fii bună, ia-l de provizor la cai.
DUCESA: Îmi e de-ajuns că tu-l cunoști.
FERDINAND: Chemați-l.
(Iese un servitor.)
La despărțire, Silvio, te rog,
Să duci prietenilor noștri dragi
Din tabără, salutul meu.
SILVIO: Alteță!
FERDINAND: Pleci la Milano?
SILVIO: Da.
DUCESA: Să pregătești
Caleștile. Vă însoțim în port.
(Ies toți în afară de Cardinal și Ferdinand.)
CARDINALUL: Din Bosola fă-ți omul tău în taină;
Să nu știe de mine, tocmai de-asta
L-am refuzat azi în mai multe rânduri
Când a venit să-mi ceară-oblăduirea.
FERDINAND: Găsesc că majordomul ar fi fost
Cu mult mai potrivit.
CARDINALUL: Te-nșeli amarnic;

5
„Oglinda lingușitoare” (flattering glass) este o imagine recurentă în teatrul elisabetan și iacobit regăsindu-
se, de pildă, la William Shakespeare în Richard al II-lea (IV, 1, 279) și la Thomas Heywood în A Woman
Killed with Kindness (Femeia omorâtă cu blândețea, I, 1, 33).
 E prea cinstit pentru așa ceva.
Iată-l! Ți-l las în gijă. (Iese.)
(Intră Bosola)
BOSOLA: M-au momit încoa’.
FERDINAND: Fratele meu nu te-a-nghițit nicicând.
BOSOLA: Nicicând de când rămasu-mi-a dator.
FERDINAND: Poate vreo trăsătură mai piezișă
De-a ta l-a pus pe gânduri.
BOSOLA: Se pricepe la fețe?
Nu face să te-ncrezi mai mult în chip
Decât în udul de bolnav, pe care
Unii-l numesc a doctorilor târfă,
Că-i minte. Pe nedrept m-a bănuit.
FERDINAND: Lasă măririle să nu gândească-n pripă
Ne-ncrederea ne-nșală rareori:
Și cedrul se îndoaie des, dar astfel
Mai trainic prinde rădăcini.
BOSOLA: Ia seama:
În chip nedemn de-ți bănui un prieten,
L-înveți să fie neîncrezător
Și-i dai ideea să te-nșele.
FERDINAND: Uite aur.
BOSOLA: Aha!
Ce va urma (că ploaie fără trăsnet
N-am pomenit); cui să-i tai beregata?
FERDINAND: N-am zis o vorbă, că deja-ți dă ghes
Pornirea-ți de-ucigaș. Îți capeți slujba
Să fii cu ochii-n patru la ducesă:
Să-i iscodești purtarea-n toată calea,
Să vezi ce pețitori o vor de soață,
Pe cine-l place, văduvă-i de jună
Și n-aș vrea să se mai mărite.
BOSOLA: Nu?
FERDINAND: Nu mă-ntreba de ce; ajungă-ți că nu vreau.
BOSOLA: Pricep că ți-am ajuns și intim.
FERDINAND: Intim? Ce-i asta?
BOSOLA: Ei, un drac adevărat,
Viclean și nevăzut – un băgător în seamă.
FERDINAND: Așa te vreau, vârtos, și-n scurtă vreme
Vei căpăta și titluri mai înalte.
BOSOLA: Ia-ți dracii care-n iad se cheamă îngeri6,
Căci darul ăsta blestemat te-ar face
Pe tine stricător, pe mine iudă;
Luându-i, ei m-ar lua pe mine-n iad.

6
Joc de cuvinte ce decurge din omonimia cuvântului angel („înger”, dar și „monedă de aur”), frecvent
utilizat și de Shakespeare în Sonete; v. și Thomas Heywood, op cit (IV, 2, 2).
FERDINAND: Nu dau-napoi nimic din ce ți-am dat:
Ți-am rostuit o slujbă azi în zori,
De provizor la grajduri. N-ai aflat?
BOSOLA: Nici vorbă.
FERDINAND: Ei, nu merit mulțumiri?
BOSOLA: Aș vrea să-ți blestemi singur zilele,
Dacă un nobil har cu dărnicia
M-ar preschimba-ntr-un ticălos. Vai mie,
C-având recunoștința să-mi arăt
Mi-e dat să fac tot răul născocit
De mintea omului. La fel, Satana
Ispita-și poleiește, strâmb numind
Poboadă tot ce-i hâd în rai.
FERDINAND: Fii tu însuți!
Te-nveșmântează-n vechea-ți supărare,
Să pari pizmaș pe cei ce-ți stau deasupră,
Fără-a râvni să te înalți la ei
Și astfel mulți îți vor deschide ușa,
Iar tu, ca un hârciog isteț, putea-vei!
BOSOLA: Cum văd mâncând pe unii la stăpân,
Furați de somn, de zici că nici n-ascultă
Ce se vorbește-n jur, da-i taie gâtul
În sinea lor de haimanale. Spune-mi,
Ce slujbă am, de provizor la cai?
Stricarea-mi, deci, din balegă se trage.
Om m-ai făcut și-s omul tău.
FERDINAND: Dispari!
BOSOLA: Cei buni râvnească doar la bunul nume;
Slujbele, banii, nu plătesc un bine,
Ci-ades sunt prețul faptei de rușine:
Așa ne-nvață uneori Satana. (Iese)

SCENA 3

(Intră Cardinalul, Ducesa și Cariola)

CARDINALUL: Ne despărțim și călăuză-ți fie

De-acum doar cugetul.
FERDINAND: Ești văduvă
Și știi ce-i un bărbat; deci, nu lăsa
Junețea, titlul ’nalt, aleasa vorbă.
CARDINALUL: Nimic lipsit de cinste nu-ți stârnească
 Sângele nobil.
FERDINAND: Cea mai desfrânată-i
Femeia măritată-n două rânduri.
CARDINALUL: Rușine ei!
FERDINAND: La mațe-i mai pestriță
Ca oile lui Laban7.
DUCESA: Dar se zice
Că mai de preț e piatra ce-a trecut
Prin mâinile mai multor bijutieri.
FERDINAND: Așa și târfele-s de preț.
DUCESA: M-ascultă:
N-am să mă mai mărit!
CARDINALUL: Așa spun toate văduvele,
Dar vrerea lor rezistă pân’ se scurge
Nisipul din clepsidră, până-i gata
Prohodul celui mort.
FERDINAND: Tu ia aminte:
Această curte-i un imaș mănos,
Ce are și-un nectar ucigător;
El faima ți-ar putea-o otrăvi:
Vezi, nu minți că-s vrăjitoare cele
Al căror suflet nu-i la fel ca chipul
Și până a-mplini ani douăzeci
Îl și-ncălzesc la sân pe necuratul.
DUCESA: Iată un sfat grozav.
FERDINAND: Fățărnicia
Se țese dintr-un firicel subțire,
Mai fin ca plasa lui Vulcan8, și totuși,
Orice-ai ascunde, chiar și gându-ți tainic,
S-ar da-n vileag.
CARDINALUL: Te poți flata și poți
Să-ți faci de cap, să te măriți în taină,
La adăpostul nopții.
FERDINAND: Și să crezi
Că ești pe drumul cel mai bun din toate,
Ca racul, care umblă îndărăt,
Crezând că merge bine dacă mersu-i
E-astfel croit; aceste nunți, ia seama,
Făcute-s, mai curând, nu celebrate.
CARDINALUL: Iar noaptea nunții-i ușa unei temniți.

7
Aluzie la episodul biblic din Facerea (XXX, 28-43), în care Iacov alege drept simbrie pentru anii slujiți în
casa lui Laban toate oile și caprele tărcate, pestrițe sau negre, recurgând la un vicleșug: la adăpătoare, toate
oile bune aveau puse dinaintea lor nuiele cojite, vârstate, ca să zămislească miei pestriți; cele slabe,
neavând parte de același tratament, au fost lăsate să zămislească miei debili, ce nu intrau în simbrie.
8
Aluzie la legenda lui Hefaistos (Vulcan în varianta romană), infirmul zeu făurar care a prins-o pe
Afrodita, soția lui adulteră, în flagrant delict cu Ares (Venus și Marte în varianta romană), cu ajutorul unei
plase țesute din fire invizibile.
FERDINAND: Desfătul și plăcerile trupești
Sunt somn de plumb prevestitor de vină.
CARDINALUL: Cu bine! Nu uita că-nțelepciunea
Începe la sfârșit. (Iese)
DUCESA: Poliloghia asta-i ticluită,
Că prea vorbit-ați amândoi la fel.
FERDINAND: Ești sora mea. Pumnalul tatii-l vezi?
Al lui a fost; n-aș vrea să-l văd coclit.
Renunță la serbările galante
Cu saltimbanci, că masca și-obrăzarul
Nasc bârfă bună doar la rele; –adio;
Femeilor le place mădularul
Care, ca și țiparul, n-ar oase.
DUCESA: Nu ți-e rușine?
FERDINAND: Aș, eu mă gândeam
La limbă; la un fel de-a face curte:
Nu poate-un ticălos dibaci la vorbă
Suci oricând o minte de femeie?
Cu bine, văduvă înfloritoare. (Iese)
DUCESA: Nu mă-nspăimânt! Tot neamul meu regesc
Dacă mi-ar sta în calea căsniciei,
Aș trece peste el și, chiar acum,
Cu toată ura lor, îmi cerc norocul,
Deși m-așteaptă-amenințări grozave,
(Soldații spun că-n bătălie teama
Te-ndeamnă la isprăvi nebănuite).
Să povestească soațele bătrâne
Că mi-am ales cu ochii-nchiși un soț.
(Către Cariola) Tăcerii tale îi încredințez
Mai mult chiar decât viața, cinstea mea!
CARIOLA: Vor fi în siguranță amândouă.
Secretul ăsta-l voi păstra ascuns
La fel ca negustorii de otrăvuri
Care-și ascund otrava de copii.
DUCESA: Curat ți-e cugetul: mă-ncred în el.
Antonio venit-a?
CARIOLA: Vă așteaptă.
DUCESA: Ieși, draga mea, și-ascunde-te acolo
S-asculți ce-o să vorbim. Și ține-mi pumnii,
(Cariola se ascunde după un paravan)
Căci intru-acum într-un hățiș în care
Nu voi găsi cărări sau călăuză.
(Intră Antonio)
Trimis-am după tine: șezi, i-ați pana
Și scrie: gata?
ANTONIO: Gata.
DUCESA: Ce ziceam?
ANTONIO: C-ar trebui să scriu ceva.
DUCESA: A, știu!
După atâtea cheltuieli și-ospețe,
Ca buni stăpâni, se cade să-ntrebăm
Ce ne așteaptă de acum încolo.
ANTONIO: Domniță preafrumoasă!
DUCESA: Preafrumoasă?
Mă-ndatorezi: doar mulțumită ție
Par tânără, căci tu îți iei asupră-ți
Grijile mele.
ANTONIO: Vă aduc, Alteță,
Registrul cheltuielilor ducale.
DUCESA: Ah, ești un econom cinstit, dar vezi,
Mai faci greșeli: spunând că vreau să-ntreb
Ce-mi este hărăzit de mâine-ncolo,
La alta mă gândeam.
ANTONIO: La ce?
DUCESA: La ceruri.
Diata-mi fac (așa cum se cuvine
Să-și fac-un prinț, cât nu-i lipsește-o doagă)
Și, rogu-te, răspunde-mi, nu-i mai bine
Să știi c-o faci cu zâmbetul pe buze,
Decât gemând cu ochii bulbucați,
Parcă-ngrozit că va să faci un bine.
ANTONIO: Vai, mult mai bine-i.
DUCESA: Dac-aveam un soț,
Scăpam de-aceste griji: dar te-aș numi
Executor. Să-mi spui ce faptă bună
Să pomenim dintru-nceput.
ANTONIO: Începeți
Cu prima de când lumea și pământul,
Cu sfânta taină a căsătoriei.
Întâi v-ar trebui un soț destoinic;
Lui oferiți-i totul.
DUCESA: Totul?
ANTONIO: Da,
Chiar și pe-altețea voastră.
DUCESA: Într-un lințoliu?
ANTONIO: În căsătorie.
DUCESA: Pe sfânta Winifred, ciudată-ar fi
Diata mea.
ANTONIO: Ba ciudat ar fi
Să nu vreți să vă recăsătoriți.
DUCESA: Ce crezi despre căsătorie?
ANTONIO: Ca unul ce nu crede-n purgatoriu9,
Eu căsnicia spun că-i rai sau iad;
Nu-ncape-n ea mai mult.
DUCESA: Cum o găsești?
ANTONIO: Nutrită de surghiun, tristețea mea
Ades m-ar îndemna.
DUCESA: Ia să vedem.
ANTONIO: Să-i spun unui bărbat să nu se-nsoare
Și nici copii să n-aibă; tot ce-ar pierde
Doar numele de tată-i, și plăcerea
Pricinuită de-un poznaș călare
Pe-un cal de lemn, întruna ciripindu-i,
Ca graurii dresați.
DUCESA: Vai, ce-ai pățit?
Ai ochiu-nsângerat. Să-ți dau inelul;
Se zice că e bun de leac, mi-a fost
Inelul de cununie și-am jurat
Să-l scot din deget doar când i-l voi da
Celui de-al doilea soț.
ANTONIO: Dar vi l-ați scos.
DUCESA: Da, ca să-ți fie de-ajutor, să vezi.
ANTONIO: Orbitu-m-ați de tot.
DUCESA: Cum vine asta?
ANTONIO: În cercul ăsta țopăie un diavol
Trufaș și râvnitor.
DUCESA: Omoară-l!
ANTONIO: Cum?
DUCESA: Nu-ți trebuie descântece când poți
S-o faci cu degetul. Îți vine bine?
(Îi pune inelul pe deget, iar el îngenunchează)
ANTONIO: Ce-ați zis?
DUCESA: Ziceam că prea jos e clădit
Frumosul tău acoperiș; stând dreaptă
De nu-l înalț; ridică-te; de vrei,
Îți dau și-o mână de ajutor: poftim.
(Îl ajută să se ridice)
ANTONIO: Trufia, doamnă,-i boala celor mari
Ce nu-și duc viața-n carcere și-n lanțuri,
Ci-n săli strălucitoare, -nconjurați
De oaspeți guralivi, a căror larmă
Le vatămă simțirea fără leac.
Să nu gândiți că-n nerozia mea

9
Este ciudată afirmația lui Antonio, „ca unul ce nu crede-n purgatoriu”, într-o piesă cu acțiunea plasată în
Italia, adică în fieful Bisericii Romano-Catolice. Opțiunea este, mai degrabă, a lui John Webster,
conformismul protestant al autorului, al personajelor și al publicului fiind binevenit într-o epocă de crunte
persecuții anticatolice cărora le-au căzut victimă, în egală măsură, nobili, clerici și literați.
 Aș jindui hatârul ce mi-l faceți:
Nebun e cel care, răcit fiind,
Își bagă mâna-n foc să și-o-ncălzească.
DUCESA: Acum, că gheața-i spartă, poți vedea
Ce mină nesecată-ți dau, în veci
S-o stăpânești.
ANTONIO: Nevrednicul de mine!
DUCESA: N-ai fi bun să te vinzi: umbrindu-ți prețul,
Nu faci ca negustorii din oraș:
Ei marfa proastă-și laudă de zor,
S-o dea cumva și, trebuie să-ți spun,
De vrei să vezi un om desăvârșit,
(Nu te flatez) privirea ți-o întoarnă
Și uită-te la tine însuți.
ANTONIO: De n-ar fi raiul și infernu-, aș spune
Pe șleau că-i mult de când slujesc virtutea
Pe veresie.
DUCESA: Te plătește-acum.
E vai și-amar de noi, cei cu blazon!
Cum nimeni nu-ndrăznește-a ne curta,
Noi suntem cele care facem curte,
Și, ca tiranii cei spăimântători,
Ce nu vorbesc decât cu-ascunse tâlcuri,
Simțirea trebuie să ne-o rostim
Vorbind în dodii, părăsind virtutea
Făcută-n veci să pară doar ce este.
Hai, mergi, te laudă cum mi-ai furat
Tu inima! E-n pieptul tău, și-acolo
Nădăjduiesc că va spori iubirea. Tremuri:
Să nu-ți lași inima să se-nfioare
De frica mea, în loc să mă-ndrăgească.
De ce nu crezi în mine? Ce te sperie?
Sunt eu, e trupul meu, iar nu statuia
Cioplită-n alabastru,-ngenunchind
La groapa răposatului meu soț.
Trezește-te odată, omule!
Lăsând ceremoniile deșarte,
Ți-apar doar ca o jună văduvă
Ce vrea să-i fii bărbat ei, văduvă fiind
Roșesc pe jumătate doar.
ANTONIO: Din gura mea grăiască adevărul:
De-a pururi îi voi fi altar fidel
Onoarei voastre.
DUCESA: Mulțumesc, iubite,
Și cum la mine n-ai să vii dator,
De-acum, fiindu-ți doamnă,-ți iscălesc
 Pe buze-al tău quietus est10. De fapt,
Tu trebuia să-mi ceri acest hatâr.
Mai știu copii care, mâncând bomboane,
Se tem să nu le-nfulece prea grabnic.
ANTONIO: Dar frații voștri ce-or să zică?
DUCESA: Lasă,
Orice zâzanie-n afara noastră
Noi s-o compătimim, să nu ne sperie.
Și chiar de-ar fi să afle, timpul lesne
Va risipi furtuna.
ANTONIO: Aste vorbe
Și tot ce-ați spus, se cuvenea să fie
Rostit de mine, dacă-n toate astea
Ceva n-ar fi adus a măguleală.
DUCESA: Îngenunchează!
(Cariola iese de după paravan)
ANTONIO: Ah!
DUCESA: Nu-ți fie teamă,
Ea-mi este sfetnicul; i-am auzit
Pe avocați spunând că o-nvoială
Per verba de presenti11 în alcov
Înseamnă cununie-n toată legea.
În veci să nu dezlege dușmănia
Unirea noastră, sfânt nod gordian12!
ANTONIO: Iubirea noastră fie ca și cerul,
Rămână și-n mișcare neclintită!
DUCESA: Și-nsuflețindu-se, din viață facă
O dulce muzică!
ANTONIO: Să imităm
Duioșii palmieri, acest însemn
Al căsniciei blânde și tihnite,
Ce nu rodesc când sunt desperecheați.
DUCESA: Stă scris mai mult de-atâta în scriptură?
ANTONIO: Să n-avem parte-n veci de întâmplări
De bine sau de rău care-ar putea
Despreuna statornicele noastre doruri!
DUCESA: Și ar putea biserica-nălța
Ceva mai trainic? Căci de-acum suntem
Soț și soție, iar biserica

10
Document legal care atestă achitarea de către debitor a unei datorii.
11
Termen legal desemnând acordul verbal al părților contractuale, acord convenit în prezența acestora.
12
Metafora „nodului gordian” (preluată din biografia lui Alexandru cel Mare) devine imaginea
iconografică a virginității, a iubirii adevărate și a căsătoriei, în poezia Renașterii engleze. Imaginea
„nodului căsniciei”, pe care doar moarte îl poate desface, apare la o serie de autori iluștri, precum Edmund
Spenser (Crăiasa zânelor, I, 12, 17, 1-2 și Amoretti, 6, 14), W. Shakespeare (Henric al VI-lea, Partea a III-
a, III, 3, 55; Romeo și Julieta; IV, 2, 24; Cymbeline, II, 3, 114-116) sau, mai târziu, John Milton (în eseul
Hali Maidenhead).
 Se cade doar să ne-ntărească-n asta. (Către Cariola)
În lături, draga mea; acum sunt oarbă.
ANTONIO: Ce vrei să spui cu asta?
DUCESA: Vreau să-ți iei
De mână soața13, în alcov s-o duci
(Prin mine tu vorbești, căci una suntem)
Vom sta de vorbă și urzi-vom cum
Să ne-mbunăm ciudații frați; și dacă vrei,
Să ne păstrăm neprihăniți14. Dă-mi voie
Îmbujorarea-mi s-o ascund la pieptu-ți,
Că mi-e tezaurul atâtor taine!
CARIOLA (aparte): De-o stăpânește-o nobilă pornire
Sau simțul de femeie, nu-mi dau seama,
Dar mi se pare cam într-o ureche.
Nu pot decât să-i plâng de milă, zău. (Ies.)

ACTUL II

SCENA 1

Intră Bosola și Castruchio

BOSOLA: Și zici că ți-ar plăcea să fii luat drept un curtean sadea?

CASTRUCHIO: E visul vieții mele.
BOSOLA: Ia să te văd: mda, ai o mutră acceptabilă, iar boneta asta de avocat numai
bine-ți pune-n valoare urechile – n-ar strica să-nveți să-ți răsucești cu grație șnurul de la
urechi și-ar fi bine ca într-o pledoarie, la fiecare sfârșit de frază, să-ți dregi glasul icnind
de vreo trei-patru ori sau să-ți sufli nasul (dar nu oricum, ci până simți că te ia cu
usturimi), ca să-ți aduci aminte ce voiai să spui. Când o să judeci o pricină, să-l trimiți la

13
Ducesa își asumă rolul zeiței norocului, Fortuna: prin replica anterioară, „acum sunt oarbă” (evident, din
dragoste), ea face aluzie la soarta oarbă reprezentată de zeița legată la ochi; într-un alt sens, ea se erijează în
norocul care îi surâde lui Antonio, personajul de extracție modestă ridicat la rangul de soț al unei tinere
văduve nobile.
14
Aluzie la romanul cavaleresc medieval despre Alexandru și Lodovico, în care Alexandru, trimis s-o
pețească pe prințesa Ungariei pentru prietenul său, împarte o noapte patul cu viitoarea mireasă a lui
Lodovico, punând între ei o sabie. Gestul său devine o pildă a prieteniei adevărate și a castității în Evul
Mediu și Renaștere.
spânzurătoare pe-nvinuitul căruia-i zâmbești; dar cel la care te-ncrunți și te răstești, să fie
sigur că scapă de ștreang.
CASTRUCHIO: Cred c-aș fi un judecător tare vesel.
BOSOLA: Seara să mănânci; asta o să-ți ascută mintea.
CASTRUCHIO: Ba mai curând o să am chef nebun de sfadă, fiindcă se zice că fudulii
voștri nu prea mănâncă ei carne și de-aia sunt așa de viteji. Dar cum să-mi dau seama
dacă lumea să ia drept un om de vază?
BOSOLA: Te-nvăț un șiretlic: dă sfoară-n țară că tragi să mori, și dacă vei auzi gloata
blestemându-te, fii sigur că-n ochii ei ești unul dintre avocații noștri de seamă.
(Intră o doamnă bătrână.)
Ai fost de te-ai vopsit, doamnă?
BĂTRÂNA DOAMNĂ: Poftim?
BOSOLA: Ți-ai doftoricit, adică, în chip scârbavnic, obrazul? Zău c-ar fi o minune să te
vadă omul neboită: pe chipul tău adânc brăzdat de șanțuri, urâțenia își face ultima
plimbare maiestuoasă. În Franța, o doamnă ciupită de vărsat și-a jupuit pielea feței, doar-
doar i-o rămâne netedă; și, de unde la început aducea cu o răzătoare de nucșoară, a sfârșit
prin a semăna cu un arici lepădat înainte de soroc.
BĂTRÂNA DOAMNĂ: Asta se cheamă la tine vopseală?
BOSOLA: A, nu, nu, asta se cheamă carenarea unei bătrâne doamne pline de bube și
rapăn, înainte de a fi din nou lansată la apă: dar ce spun e floare la ureche pe lângă
tencuiala obrazului tău.
BĂTRÂNA DOAMNĂ: S-ar zice că-mi cunoști bine budoarul.
BOSOLA: Intrând acolo, cineva ar putea crede c-a nimerit în bârlogul unei vrăjitoare; o
să dea peste unsoare de șarpe15, pui de păianjeni, stupit de ovrei și scârna pruncilor lor; și
toate astea pentru obraz. Mai bine mănânc un porumbel mort luat de la picioarele unui
ciumat, decât să vă sărut pe careva dintre voi. Cât despre voi doi, păcatele voastre de
tinerețe n-au făcut decât să-l îmbogățească pe doftor, de-i dădea mâna primăvara să-și
înnoiască valtrapul, iar când se scutură frunzele, să-și schimbe curtezanele costisitoare.
Mă mir cum de nu vi-i silă de voi înșivă.
Luați aminte la spusa mea:
Ce-o fi-n făptura omului făcut
Să placă? Firea, dacă zămislește
Vreun mânz, vreun miel, vreun pui de cerb sau ciută
C-un mădular la fel cum are omul,
Fugim de el zicând că-i piază rea.
Cât de uimiți suntem să ne găsim
Cusururile-n alte creaturi,
Dar nu și-n noi. Deși în noi purtăm
Atâtea boli cu nume de-animale,
Ca lupusul și cârtița16 sau racul,
Deși ne mănâncă viermii și păduchii,
Deși avem un trup oricând pe cale

15
Grăsimea de șarpe era unul dintre „ingredientele” folosite și de vrăjitoarele din Macbeth de Shakespeare
(IV, 1).
16
În original mole („cârtiță”, dar și „aluniță” sau „excrescență uterină”); lupusul și racul (cancerul) sunt și
în limba română „boli cu nume de-animale”, cum afirmă Bosola.
 Să moară și să putrezească, drag ni-i
În stofe aurite să-l ascundem.
Ni-i teamă (ba chiar groază), nu cumva
Vreun doftor să ne bage în mormânt.
Soția ta-i la Roma; iar voi doi
Duceți-vă la Lucca, la izvoare,
Să mai scăpați de junghiuri. Am pe cap
Și alte griji.
(Ies Castruchio și bătrâna doamnă.)
Bag seama că ducesa
Bolește toată ziua, varsă-ntruna,
Iar pleoapele i s-au învinețit17;
Deși la față-i suptă, -n părți se-ngrașă
Și, -n ciuda modei din Italia,
Se-mbracă-n rochii largi: ceva-i la mijloc,
Dar am un șiretlic cu care, poate,
Afla-voi ce ne-ascunde: azi am luat
Întâile caise date-n pârg.
(Intră Antonio și Delio, discutând cu voce joasă.)
DELIO: Luați de-atâta timp? Mă năucești
Cu vestea asta.
ANTONIO: Lasă-mă, te rog,
La gură să-ți pun lacăt, căci de-aș ști
Că aerul ți-ar duce mai departe
Vorba-ți rostită,-aș vrea să nu mai sufli.
(Către Bosola)
Ce-i, domnule, ești cufundat în gânduri,
Vei fi vroind s-ajungi un înțelept?
BOSOLA: Aș, domnule, deșteptăciunea ne umple de gânduri ce ne rod făptura ca o
pecingine hidoasă: dacă simplitatea ne călăuzește să ocolim răul, o face ca să fim fericiți;
între noi fie vorba, nesăbuința cea mai aleasă e zămislită din cea mai aleasă învățătură.
ANTONIO: Cred că-nțeleg ce urmărești.
BOSOLA: Nu zău?
ANTONIO: Să nu se spună că te umfli-n pene
De când îți merge bine, -o ții pe-a ta
Și tot mai faci pe-ursuzul: las-o baltă.
BOSOLA: La mine ce-i în gușă-i și-n căpușă. Să vă spun pe șleau ce gândesc? Nu mă-
ntind mai mult decât mi-e plapuma: pe cai înaripați n-au decât să zboare zeii; la slujba și
la înclinațiile mele, m-aș mulțumi și cu un asin; țineți minte, atunci când mintea îi
călărește omului mai iute decât calul în galop, degrabă se istovesc și omul, și calul.
ANTONIO: Ai vrea s-ajungi în rai, dar mi se pare
Că-ți stă în cale, nevăzut, Satana.
BOSOLA: Deh, domnule, steaua dumitale se ridică tot mai sus, alături de ducesă, tu ții
frâiele în mână: ai și-un văr de-al doilea care-i duce. Să zicem că te-ai trage din însuși

17
Pleoapele vineții erau considerate în epocă unul dintre semnele care trădau faptul că o femeie a rămas
însărcinată.
regele Pepin: și ce-i cu asta? Ia caută obârșia celor mai uriașe râuri de pe pământ și n-ai
să dai decât peste câteva bășici de apă. Cred unii că sufletele prinților sunt plămădite din
țeluri mai de soi decât cele ale prostimii; se înșală: ei și, dacă vicarul purcede la judecată
pentru porcul ce i se cuvine la zeciuială și astfel își nenorocește megieșii, cei nobili pradă
ținuturi întregi și bat cu tunurile cogeamite orașele.
(Intră Ducesa însoțită de câteva doamne de companie.)
DUCESA: Antonio, dă-mi brațul: nu mă-ngraș?
Abia răsuflu. – Bosola, te rog,
Fii bun și caută-mi o litieră
Cum a avut ducesa de Florența.
BOSOLA: Pe-atunci ducesa aștepta un prunc.
DUCESA: Așa cred.
(Către una dintre doamne)
Vino, gulerul să-mi dregi!
Așa. Vai, doamnă, ce încet te miști
Și, pe deasupra, mai duhnești și-a hapuri.
Ajunge! Vrei să cad în nesimțire
Sub degetele tale? De un timp
Stau tare prost cu nervii.
BOSOLA (aparte): Chiar prea prost.
DUCESA: Ziceai că-n Franța nobilii curteni
Rămân cu pălăriile pe cap
Și-n fața regelui.
ANTONIO: Cu ochii mei văzut-am.
DUCESA: Și chiar cu el de față?
ANTONIO: Da.
DUCESA: De ce să nu-i urmăm și noi în asta?
O pălărie scoasă mai degrabă-i
Un ritual decât o-ndatorire.
Hai, fii tu pildă celorlalți curteni
Și pune-ți pălăria.
ANTONIO: Mă iertați:
În țări mai reci ca Franța am văzut
Nobili ce-n fața prințului rămân
Descoperiți; prin asta, eu socot
Că-i arătau cinstirea cuvenită.
BOSOLA: Alteță, v-am adus un dar.
DUCESA: Cui, mie?
BOSOLA: Caise, doamnă.
DUCESA: Ia să le vedem.
N-am mai mâncat de-un an.
BOSOLA (aparte): Aha, se-mbujorează.
DUCESA: Îți mulțumesc din suflet: par frumoase.
Ce grădinar nepriceput avem!
Noi luna asta n-o s-avem caise.
BOSOLA: Alteță, nu le curățați?
DUCESA: Nu. Cred c-au gust de mosc; într-adevăr.
BOSOLA: Nu știu, dar aș fi vrut să le cojiți.
DUCESA: De ce?
BOSOLA: Uitat-am să vă spun că pușlamaua
De grădinar care mi le-a vândut,
Grăbindu-se să tragă un câștig,
Le-a pus la copt în bălegar.
DUCESA: Glumești.
Tu ce zici? Haide, gustă și tu una.
ANTONIO: Vă mulțumesc, dar fructele nu-mi plac.
DUCESA: Spui asta doar așa, ca să ne cruți
Aceste bunătăți. Sunt delicate
Și zice-se c-ar fi întremătoare.
BOSOLA: Frumoasă-ndemânare-i altoirea.
DUCESA: Așa-i! E o-ndreptare-adusă firii.
BOSOLA: E mare lucru dintr-un pădureț
Să scoți un măr de soi și-un prun să crești
Pe-un porumbar. (Aparte) Cu câtă poftă le mănâncă.
Smulge-i-ar vântul fustele codașe!
De nu purta aceste rochii lungi,
De mult știam că-n pântece îi joacă
Un prunc.
DUCESA: Uf, Bosola, îți mulțumesc!
Ce bune-au fost! De nu mi-ar face rău.
BOSOLA: Doamnă, vi-i rău?
DUCESA: Aceste fructe crude
Nu prea se-mpacă cu stomacul meu.
Mă umflă!
BOSOLA (aparte): Las’ că ești deja umflată.
DUCESA: Ce nădușeală rece m-a cuprins!
BOSOLA: Îmi pare rău. (Iese.)
DUCESA: Să-mi luminați iatacul!
(Către Antonio)
Iubitule, mă tem că sunt pierdută. (Iese.)
DELIO: Lumină!
ANTONIO: Ah, prietene, mă tem
C-au prins-o chinurile facerii
Și n-avem timp s-o scoatem de aici.
DELIO: Le-ai pregătit de doamne s-o-ngrijească?
Și-ai rostuit trăsura poruncită
S-aducă-n taină moașa la palat?
ANTONIO: Da.
DELIO: Folosește-te de-acest prilej:
Dă sfară-n țară cum că Bosola
A otrăvit-o cu aceste poame;
Și-o vom putea feri de ochii lumii.
ANTONIO: Dar doctorii cu toții s-ar îmbulzi
În jurul ei.
DELIO: Tu ține-o pe a ta
Și spune-le că ia un antidot,
Spre-a nu fi otrăvită iar de doctori.
ANTONIO: Sunt năucit! Nici nu știu ce să cred. (Ies.)

SCENA 2

Intră Bosola și bătrâna doamnă

BOSOLA (aparte): Nu mai încape nici o îndoială că toanele și pofta cu care a-nfulecat
caisele sunt semne vădite că-i grea. Ei?
BĂTRÂNA DOAMNĂ: Sunt grăbită, domnule.
BOSOLA: A fost odată o tânără servitoare care-și dorea din suflet să vadă un atelier de
sticlărie.
BĂTRÂNA DOAMNĂ: Dă-mi pace, te rog.
BOSOLA: Și asta numai ca să afle și ea ce sculă năstrușnică-i aceea care poate umfla o
bulă de sticlă ca pe un pântec de femeie.
BĂTRÂNA DOAMNĂ: Lasă-mă-n pace cu sticlăria ta. Urât te mai porți cu femeile!
BOSOLA: Cine, eu? Vai de mine; nu fac decât să vă pomenesc din când în când
păcatele. Portocalul rodește și fructe coapte și fructe verzi, și toate din aceleași flori se
leagă. Unele femei se dăruiesc din dragoste curată, dar cele mai multe o fac pentru o
răsplată cât mai bogată. Primăvara înfloritoare e-nmiresmată, dar tot toamna veștedă e
mai gustoasă. Dar se mai găsesc bărbați care să aibă ploile de aur de pe vremea lui
Jupiter, mai sunt și-ntre femei Danae care să-și ridice poala, să fie udate18. Nu te-ai
ocupat niciodată de matematică?
BĂTRÂNA DOAMNĂ: Ce-i aia, domnule?
BOSOLA: O scamatorie care te-nvață cum să aduni mai multe linii într-un punct. Hai,
du-te și povățuiește-ți pupilele de bine: spune-le că diavolul se-agață cu dragă inimă de
cingătoarea femeilor luând înfățișarea unui ceas ruginit și stricat, pentru ca ele să nu mai
prindă de veste cum zboară timpul.
(Iese bătrâna doamnă. Intră Antonio, Roderigo și Grisolan)
ANTONIO: Închideți porțile!
RODERIGO: Dar ce se-ntâmplă?
ANTONIO: Puneți zăvoarele și adunați-i
Pe toți aprozii.
GRISOLAN: Merg numaidecât. (Iese.)
ANTONIO: La cine-i cheia porții dinspre parc?
RODERIGO: La Forobosco.
ANTONIO: S-o aducă-ndată.

18
Danae, femeia regelui Akrisios din Argos, se numără, în mitologia greacă, printre numeroasele muritoare
seduse de Zeus; acesta o fecundează sub chipul unei ploi de aur, din scurta lor dragoste născându-se eroul
Perseu.
 (Reintră Grisolan însoțit de câțiva servitori.)
PRIMUL SERVITOR: Trădare, fraților, am fost trădați.
BOSOLA (aparte): Te pomenești că poamele acelea
Aveau otravă-n ele!
PRIMUL SERVITOR: L-au găbjit
În camera ducesei pe-un șvițer.
AL DOILEA SERVITOR: Șvițer?
PRIMUL SERVITOR: Da, c-un pistol în ditamai prohabul.
BOSOLA: Ha, ha!
PRIMUL SERVITOR: Prohabul îi ținea de toc.
AL DOILEA SERVITOR: Vicleanul!
Cui i-ar fi dat prin gând să-l scociorască
’N prohab?
PRIMUL SERVITOR: Păi zău, de nu intra la doamna:
Și-n loc de bumbi avea pe el doar plumbi.
AL DOILEA SERVITOR: Ce fiară! Cu pușcociul în prohab!
PRIMUL SERVITOR: Să mor eu dacă-aicea nu e mâna
Unui franțuz.
AL DOILEA SERVITOR: Care poftea să vadă
Ce-i poate diavolului pielea.
ANTONIO: S-au strâns aprozii toți?
SERVITORII: Suntem aici.
ANTONIO: Domnilor,
Știți c-am pierdut argintărie multă
Și chiar în seara asta s-au furat
Din camera ducesei giuvaieruri
Ce valorau cam cinci mii de ducați.
Porțile-s ferecate?
SERVITORII: Da.
ANTONIO: Ducesa
Vă poruncește să vă zăvorâți
’N odaia voastră până mâine-n zori
Și să-i trimiteți toate cheile
De la intrări și de la tainițe.
Se simte foarte rău.
RODERIGO: Vom face-ntocmai.
ANTONIO: Și nu fiți supărați: nevinovații
Cu-atât mai vrednici fi-vor socotiți.
BOSOLA: Măi, sparge-lemne, unde ți-e șvițerul?
PRIMUL SERVITOR: Să-mi sece mâna dacă nu l-am auzit cu urechile mele pe un
servitor de la bucătărie povestind toate astea.
(Ies toți în afară de Antonio și Delio.)
DELIO: Ducesa cum se simte?
ANTONIO: O așteaptă
Un chin cumplit, dureri și spaime crunte.
DELIO: Încearcă s-o alini și tu cu vorba.
ANTONIO: Nebun sunt că mă joc așa cu focul.
De tine-atârnă mântuirea mea.
DELIO: Nu te-ndoi de mine.
ANTONIO: O, departe-i
De mine gândul ăsta, însă frica-mi
Șoptește că mă pasc primejdii mari.
DELIO: Aș, te-mboldește umbra spaimei doar,
Nimic mai mult: cât de habotnici suntem
Când punem toate semnele la suflet!
Scăpăm din mână sare, -n drum ne iese
Un iepure, ne sângerează nasul,
Se poticnește-un cal sub noi, un greier
De-și țârâie balada, toate astea
Ne bagă frica-n oase. Bun rămas!
Ți-urez să fii un tată fericit!
Cât despre-a mea credință, tu să știi,
La greu, cel mai fidel, fără tăgadă,
E-un vechi prieten ca și-o veche spadă.
(Iese. Intră Cariola.)
CARIOLA: Signore, ești un tată fericit:
Stăpâna a născut un băiețel.
ANTONIO: Mi-ai luat o piatră de pe inimă.
Te rog frumos, rămâi cu ea-n iatac;
Ăstimp, eu horoscopul am să-1 fac. (Ies.)

SCENA 3

Intră Bosola cu un felinar orb.

BOSOLA: Am auzit un țipăt de femeie!

I-auzi! Și, dacă nu mă-nșel, se-aude
Dinspre-ncăperile ducesei. Prea
Au fost închiși curtenii în odăi!
E-un vicleșug la mijloc și-am să-l aflu;
Îmi ies din minți altminteri. Iar se-aude!
Pesemne c-a țipat o cucuvea,
Prietena cea sumbră a tăcerii
Și-a sihăstriei. Hm! Antonio!
(Intră Antonio.)
ANTONIO: Aud un zvon. Cine-i? Ce ești? Vorbește!
BOSOLA: Antonio, de ce te-ai speriat?
Sunt Bosola, prietene.
ANTONIO: Bosola!
 (Aparte) Sobolul ăsta-mi sapă groapa. – Spune-mi,
N-ai auzit un zgomot adineauri?
BOSOLA: De unde?
ANTONIO: Dinspre camera ducesei.
BOSOLA: Eu, nu; dar tu?
ANTONIO: Am auzit, de nu,
Înseamnă c-am visat.
BOSOLA: Atunci, să mergem.
ANTONIO: Ba nu: o fi fost vântul.
BOSOLA: Se prea poate,
E tare frig, dar văd c-ai nădușit;
Pari nu știu cum.
ANTONIO: Tocmesc un horoscop
Să aflu ce-i cu-odoarele ducesei.
BOSOLA: Și ce sorți de izbândă ai? Socoți
Că-n stele ai să afli adevărul?
ANTONIO: Ce-ți pasă? Mai curând, ar trebui
Să aflu ce-ți veni să te preumbli
În toiul nopții, când s-a dat poruncă
Să stați cu toții-n camerele voastre.
BOSOLA: Îți spun deschis: crezut-am că acum,
Când toată curtea doarme, n-are treabă
Nici dracu’ și-am venit ca să mă rog.
Și dac-ai să te superi dintr-atât,
Ești un curtean subțire.
ANTONIO (aparte): Mă nenorocește.
I-ai dat ducesei azi niște caise:
Vezi, roagă-te mai bine, nu cumva
Să fi fost otrăvite.
BOSOLA: Otrăvite!
Mă doare-n cot de vina ce-mi aduci.
ANTONIO: Semeți sunt trădătorii până-s prinși.
Și giuvaerurile-au fost furate,
Iar după mine, primul bănuit
Doar tu poți fi.
BOSOLA: Ce majordom fățarnic!
ANTONIO: Slugoi obraznic! Las’ că-ți vin de hac!
BOSOLA: Căderea mea ar fi sfârșitul tău.
ANTONIO: Ei, dom’le, văd că ești un șarpe scârnav;
Abia te-ai dezmorțit și vrei să muști19.
Ia copiază-1.
BOSOLA: N-ai decât să-l scrii,
Eu am să-l iscălesc.
ANTONIO (aparte): Îmi curge sânge

19
Textul piesei a fost tipărit inițial fără să fi fost revizuit de autor, această ipoteză se întemeiază și pe
lacuna existentă între cele două replici consecutive atribuite lui Antonio.
 Din nas. Cei slabi de înger ar gândi
Că nu-i a bună când, de fapt, la mijloc
E întâmplarea doar. Aveam la mine
Două scrisori și iată, amândouă
S-au năclăit de sânge. Ce-ntâmplare!
Deci, mâine, domnule, voi da poruncă
Să fii închis. (Aparte.) Avea-vom astfel
O scuză pentru suferința ei.
De-această ușă n-ai să treci; socot
Că n-ai ce căuta-n palat pe lângă
Odăile ducesei câtă vreme
Nu faci ce-ți zic. (Aparte) Și nobilii se poartă
Ca gloata: spre-a ieși basma curată,
Aleg și ei tot calea necurată. (Iese.)
BOSOLA: Antonio pierdut-a un răvaș:
Ajută-mă, vicleanule20; ah, iată-l.
Ce-i asta: horoscopul unui prunc!
Ducesa a născut un băiat între orele douăsprezece și unu noaptea, Anno Dom. 1504 –
adică anul ăsta – decimo non Decembris – vasăzică în noaptea asta –, după meridianul
din Amalfi – prin urmare despre ducesa noastră-i vorba: ce descoperire strașnică, planeta
din prima casă fiind în conjuncție cu soarele, acesta îi nimicește înrâurirea, semn că va
avea o viață scurtă, iar Marte, fiind sub semnul Săgetătorului și lângă coada Balaurului
din a opta casă, se arată amenințarea unui sfârșit violent. Caetera non scrutantur21.
Acum pricep: sihastrul ăsta-i, deci,
Codoșul doamnei: ce noroc pe mine!
Iată deci taina pentru care-aseară
Au fost închiși curtenii: asta-nseamnă
Că trebuie să fiu anume-nchis
Ca să se creadă că am otrăvit-o.
Preabine, să mă-nchidă, n-au decât.
De s-ar găsi și tatăl! Însă asta
O vom afla cu timpul. Mâine-n zori
Castruchio bătrânul va purcede
La Roma și prin el le voi trimite
Fraților ei o veste ce-i va face
Să-și scuipe și ficații de mânie.
Ce chibzuit am fost! E-ascuns privirii
Desfrâul și-l găsim dibaci ades,
De-nțelepciunea nicicum nu-i dă ghes. (Iese.)

SCENA 4

20
„Vicleanul” căruia i se adresează Bosola este felinarul de vânt la lumina căruia vrea să citească răvașul
pierdut de Antonio.
21
„Nu căuta să afli mai mult de-atât”, în limba latină în original.
 Intră Cardinalul și Julia.

CARDINALUL: Stai jos: mi-a fost un dor nebun de tine.

Spune-mi, prin ce tertipuri ai venit
La Roma fără soțul tău?
JULIA: I-am spus
Că pentru-nchinăciune mă pornesc
La un bătrân sihastru de pe-aici.
CARDINALUL: Ce bine știi să minți – să-l minți, adică.
JULIA: Mereu mi-apari în gând; de-acum n-aș vrea
Să aflu că mă-nșeli.
CARDINALUL: Nu te munci
Cu-astfel de gânduri negre, izvorâte
Din vina ta.
JULIA: Ce vrei să spui cu asta?
CARDINALUL: Mă bănuiești de nestatornicie,
Deoarece chiar tu ai încercat
Pe pielea ta porniri neînfrânate.
JULIA: M-ai prins vreodată cu așa ceva?
CARDINALUL: Mai lesne-ai face să se-ndoaie sticla
Decât femeia să se domolească.
JULIA: Așa deci?
CARDINALUL: Poate, dacă-mprumutăm
Fantastica lunetă plăsmuită
De florentinul Galiei22, afla-vom
În lună vreo femeie credincioasă.
JULIA: Preabine, domnule.
CARDINALUL: De ce te smiorcăi?
Cu lacrimile vrei să te dezvinui?
Cu ele-ți vei stropi și soțul, doamnă,
Când, ghemuindu-te la pieptul lui,
Striga-vei că-l iubești la nebunie.
Vino la mine și-am să te iubesc
Cu-nțelepciune, – adică pătimaș,
Știind că nu mă poți încornora.
JULIA: Mă-ntorc acasă la bărbatul meu.
CARDINALUL: Mai bine mulțumește-mi mie, doamnă,
Că te-am scăpat de-alean și de urât;
Ți-am fost șoimar și-n voie te-am lăsat
Să prazi. Ei, hai, te rog, sărută-mă.

22
Este vorba despre telescopul inventat de Galileo Galilei, expus pentru prima oară la Veneția în anul 1603.
Iată un exemplu tipic de anacronism, aidoma celor din Shakespeare, într-o piesă a cărei acțiune este plasată
inițial în anul campaniei militare conduse de Gaston de Foix în Italia (v. și nota 1).
 La soțul tău acasă te păzeau
Ca pe un elefant: zău, mulțumește-mi!
Primeai doar sărutări și hrană-aleasă,
Dar ce plăcere-aflai în asta? Parcă
Ai fi ciupit în joacă o lăută,
Făr-a putea s-o înstrunezi: se cade
Să-mi mulțumești.
JULIA: La prima întâlnire
Mi-ai spus ceva de-o inimă rănită
Și de-un ficat bolnav, parcă-mi erai
Vreun doctor.
CARDINALUL: Cine e?
(Intră un servitor.)
Nu-ți face sânge rău.
Căci fulgeru-i domol, de-l pui alături
De dragostea ce-ți port.
SERVITORUL: Un gentilom
Sosit în fugă din Amalfi-ar vrea
Să vă vorbească, doamnă.
CARDINALUL: Mă retrag.
Să intre. (Iese.)
SERVITORUL: Spune că bătrânul domn,
E-n Roma, ostenit ca vai de el
De-atâta călărit. (Iese. Intră Delio.)
JULIA (aparte): E signor Delio!
Unul din vechii mei adoratori.
DELIO: Mi-am luat inima-n dinți să vin la tine.
JULIA: Bine-ai venit.
DELIO: Aicea stai?
JULIA: Firește,
Puteai să știi și tu c-ai noștri preoți
Nu țin în gazdă doamne.
DELIO: Foarte bine!
N-am nici o veste de la soțul tău.
Nu știu nimic de el.
JULIA: Păi, nu-i la Roma?
DELIO: Nicicând n-am pomenit un călăreț
Și-un cal mai dezgustați unul de altul;
De-ar fi avut spinarea sănătoasă,
Și-ar fi cărat și-n cârcă armăsarul,
De tăbăciți ce erau nădragii.
JULIA: Tu-ți râzi de el, dar eu căinez.
DELIO: Doamnă, nu știu de-ți trebuie sau nu,
Dar, iată, ți-am adus ceva bănet.
JULIA: Trimis de soțul meu?
DELIO: Nu, -s banii mei,
 De cheltuială.
JULIA: Până să-i primesc,
Se cade să aud ce-mi ceri în schimb.
DELIO: Priveşte-1, e-aur; nu-ți încântă ochiul?
JUL1A: Eu am o pasăre și mai frumoasă.
DELIO: Încearcă-i clinchetul.
JULIA: Nu se compară
Cu cântecul lăutei; nici nu are
Mireasma scorțișoarei și-a zibetei
Și nici nu-i leac, măcar că unii doftori
Ne-ndeamnă să-l gătim în supe; -ți spun,
E-o creatură-a… (Intră servitorul.)
SERVITORUL: V-a sosit bărbatul;
Marelui duce de Calabria
I-a dat o carte ce l-a scos din minți. (Iese.)
JULIA: Spune-mi degrabă, ce te-aduce-aici
Și ce poftești?
DELIO: Fie ce-o fi: aș vrea
Să-mi fii iubită, atunci când ești departe
De soțul tău.
JULIA: Mă duc la el să văd
Dacă mă lasă și-ți aduc răspunsul. (Iese.)
DELIO: Hm, curios! Să-i fie viclenia
Sau cinstea cea care vorbește astfel?
Pe duce, deci, l-a mâniat scrisoarea
Primită din Amalfi. Rău mă tem
Că l-au trădat pe-Antonio; ce groaznic
Se-ntoarce-acum mărirea împotriva-i.
Prin mari primejdii trec și-ntregi răzbesc
Doar cei ce fapta-ntâi și-o cumpănesc. (Iese.)

SCENA 5

Intră Cardinalul și Ferdinand.

FERDINAND: Azi-noapte-am dezgropat o mătrăgună23.

CARDINALUL: Ce spui?
FERDINAND: Citește, avem o soră blestemată:
Desfrâul a făcut din ea o târfă.

23
Potrivit superstițiilor din epocă, „țipătul” mătrăgunei dezgropate cu sapa provoca moartea sau nebunia
celui care îl auzea, după cum susține și Julieta în Romeo și Julieta (IV, 3, 47) de Shakespeare.
CARDINALUL: Vorbește mai încet.
FERDINAND: Încet! Mișeii
N-o ponegresc în șoaptă, ci pe față
(Ca slugile care se-mpăunează
C-un dar de la stăpân), râvnind să fie
Băgați în seamă. O, vedea-o-aș moartă!
Codoși dibaci îi mijlocesc dezmățul
Pe căi mai străjuite decât cele
Ale cetăților de la hotare.
CARDINALUL: E cu putință oare?
FERDINAND: Dă-mi revent,
Să-mi spele fierea. Zi afurisită,
Te voi păstra în amintirea mea
Până din inima-i însângerată
Voi face un burete, să te șterg.
CARDINALUL: De ce te porți ca viforul năvalnic?
FERDINAND: Măcar de-aș fi un vifor, ca să-i spulber
Palatu-n cele patru zări, să-i smulg
Pădurile din rădăcini, să-i calc
Pășunile, să-i nimicesc moșia,
Așa cum ea și-a nimicit onoarea.
CARDINALUL: Regalul nostru sânge de Castilia
Și Aragon să fie-așa-ntinat?
FERDINAND: Ne trebuie un leac usturător.
Nu de balsam, de foc avem nevoie;
Ventuzele-arzătoare, ele doar,
Vor curăța cu sânge-mbolnăvit,
Un sânge ca al ei. Mă-ncearcă-n ochi
Un fel de milă – i-o voi da batistei;
Pe-aceasta i-o voi oferi în dar
Bastardului.
CARDINALUL: La ce s-o folosească?
FERDINAND: Să-i pună feșe maică-sii pe răni
Când am s-o tai bucăți!
CARDINALUL: Afurisita!
Nedreaptă-i firea care-a așezat
Pe partea stângă inima femeii24.
FERDINAND: Și-s proști cei care cinstea-și dau în pază
Șubredei bărci din stuf, care-i femeia,
Gata să le-o scufunde-n orice clipă.
CARDINALUL: Prostia, când se bucură de cinste,
Nu știe cum să și-o chivernisească.
FERDINAND: Parcă o văd cum râde ca hiena!
Spune-mi ceva degrabă, că de nu,

24
Inima așezată pe partea stângă era semn de nebunie, în conformitate cu învățăturile Eclesiastului (X, 2),
în care se arată că „inima înțeleptului este la dreapta lui, iar inima celui nebun la stânga”.
 Mi se va năzări c-o văd aievea
În brațele păcatului.
CARDINALUL: Cu cine?
FERDINAND: Cu vreun luntraș vânos sau cu vreun faur
Ce saltă drugi și-azvârle cu barosul,
Sau cu vreun paj drăguț ce face focul
La dânsa în iatac.
CARDINALUL: Ai luat-o razna!
FERDINAND: Nu cu al tău lapte am să-mi sting mânia,
Stricato, ci cu sângele-ți de târfă.
CARDINALUL: Deșartă ți-i mânia și te fură
Ca vrăjitoarele ce-i iau pe sus
Pe muritori în aprige vârtejuri!
Iar larma ce-o stârnești se-asemuiește
Cu țipetele unui surd ce crede
Că cei din jurul lui sunt surzi și ei.
FERDINAND: Pe tine nu te-a uluit?
CARDINALUL: Ba da, dar dacă-s furios nu-nseamnă
Să crăp de ciudă: n-are firea toată
Nimic care-l sluțește pe-om mai tare
Ca-nverșunarea oarbă, nestrunită.
Nu ți-e rușine? Vezi câți oameni cată
Să-și afle tihna și, când acolo, singuri
Se canonesc cuprinși de griji deșarte.
Hai, fii cuminte.
FERDINAND: Atunci, voi învăța
Să par ce nu sunt. Cred că aș ucide-o
Și-n clipa asta,-n tine sau în mine;
Mă tem că Cel-de-Sus prin ea răzbună
Vreun vechi păcat al nostru.
CARDINALUL: Ești nebun!
FERDINAND: I-aș arde într-o mână astupată,
Să nu le-ajungă fumul blestemat
La ceruri; sau în smoală și pucioasă
Cearșaful l-aș muia și,-nfășurându-i
În el, i-aș arde ca pe-o torță vie;
Și-aș fierbe-o supă din bastardul lor,
Să-i dau s-o bea scârbavnicului tată,
Să-i prindă vlagă șalele spurcate.
CARDINALUL: Te las.
FERDINAND: Am isprăvit. Nu mă-ndoiesc
Că de-aș fi fost chiar osândit în iad,
Tot m-ar fi luat cu frig, dac-auzeam
Povestea asta, zău. Merg la culcare.
Iar până aflu cine-i desfrânatul
Care o-ncalecă, voi sta cuminte.
 Apoi, din scorpioni voi împleti
Un bici și-n beznă o voi prăvăli25. (Ies.)

ACTUL III

SCENA 1

Intră Antonio și Delio.

ANTONIO: Delio, prietene, ce bine-mi pare

Că, în sfârșit, ai revenit la curte!
Ia spune-mi, ai venit cu Ferdinand?
DELIO: Da, domnule. Ducesa cum se simte?
ANTONIO: N-o duce rău; vlăstarele-i sporesc.
De când n-ai mai văzut-o, a născut
Încă doi prunci: o fată și-un băiat.
DELIO: Parc-a fost ieri: dac-aș închide ochii,
Să nu-ți văd chipul, azi ceva mai supt,
Mi s-ar părea că-n totul au trecut
Doar câteva minute.
ANTONIO: Ești tot holtei și n-ai zăcut prin temniți,
Nici nu te-ai judecat, nici n-ai cerșit
Vreo slujbă însemnată la vreo curte,
Nici nu te-a cicălit vreo soață acră –
De-aceea-ți pare timpu-naripat.
DELIO: Dar cardinalul n-a aflat nimic
Din toate astea?
ANTONIO: Ba mă tem că da,
Căci Ferdinand, deși-i abia sosit,
Deja și-arată colții.
DELIO: Cum se poartă?
ANTONIO: Arată pașnic ca un popândău
Ce-și doarme somnul iarna, când e viscol:
Și-o casă cu stafii e liniștită
Cât timp nu se arată necuratul.
DELIO: Ce zice gloata?
ANTONIO: Zice fără-nconjur
Că-i o stricată.

25
În original, Fix her in a general eclipse, „s-o prind într-o eclipsă totală”. Metafora șocantă, preluată din
sfera semantică a științelor exacte, ne amintește de faptul că Webster este contemporanul marelui poet
„metafizic” John Donne. Asemenea acestuia, Webster recurge frecvent la concert-ul sau concertto-ul baroc
și, alături de Marlowe și Shakespeare, se numără printre puținii dramaturgi despre care se afirmă că au adus
poezia pe scenă fără a impieta asupra caracterului dramatic al scrierilor lor.
DELIO: Dar curtenii noștri,
Cu mintea lor vicleană, ce gândesc?
ANTONIO: Ei văd că-s doldora de bani și cred
Că e ceva la mijloc; după ei,
Dac-ar putea, mi-ar arăta ei mie,
Căci, zice-se, deși își pizmuiește
Supușii ce sub stăpânirea lui
Prea lesne-ajung să se căpătuiască,
Un mare prinț nicicând nu se va plânge,
Nevrând s-ațâțe plebea-n contra lor.
În rest, nici vorbă să le dea prin minte
Că ne iubim și suntem cununați.
(Intră Ferdinand, Ducesa și Bosola.)
DELIO: ’Nălțimea ta se duce la culcare?
FERDINAND: Abia aștept, sunt frânt. Vei fi pețită.
DUCESA: Eu, domnule? Și cine-i pretendentul?
FERDINAND: Contele Malatesta.
DUCESA: Dă-l încolo!
Ce conte? E un țâr de vezi prin el;
Zici că-i un băț de zahăr candel, zău!
La măritiș îmi voi alege-un soț
Spre cinstea ta.
FERDINAND: Nu mă-ndoiesc de asta.
Antonio, tu ce mai zici?
DUCESA: Stai, frate,
Aș vrea să-ți spun ceva-ntre patru ochi
Despre un zvon ce-mi întinează cinstea.
FERDINAND: Nici să n-aud în veci de-așa ceva:
O fi vreo bârfă26, cleveteala curții,
Miasma asta ce-otrăvește-ades
Palatele ducale. Chiar de-ar fi
Să spună gura lumii adevărul,
Iubirea mea statornică, de frate,
Ți-ar apăra și ți-ar ierta, ba mai mult,
Ți-ar trece cu vederea-orice greșeală,
Cât de vădită-ar fi. Să nu-ți faci griji
În nevinovăția ta.
DUCESA (aparte): O, Doamne,
Primejdia de moarte-i risipită.
(Ies Ducesa, Antonio și Delio.)
FERDINAND: Vinovăția-i calcă pe brăzdare
Roșite-n foc27. Ei, Bosola, s-aud:

26
În original one of Pasquil’ paper bullets, desemnând pasquinada italiană, adică un pamflet virulent afișat
în locuri publice.
27
Prășitul de brăzdarele plugului înroșit în foc era o formă tipică de testare a nevinovăției unui inculpat în
Evul Mediu englez.
 Ce-ai mai aflat?
BOSOLA: Stăpâne, nu prea multe:
Cică ducesa ar avea trei țânci
Din flori, dar cine-i tatăl lor afla-vom
Citind în stele, nu văd cum altfel!
FERDINAND: Mai sunt și oameni care cred în stele!
BOSOLA: Ne-ar trebui apoi și o lunetă.
Mă tem că pe ducesă-au descântat-o.
FERDINAND: Ei aș! La ce bun?
BOSOLA: Ca să prindă drag
De vreun netot ce-altminteri o scârbește.
FERDINAND: Socoți că o licoare sau o vrajă
Ne poate împinge-n brațele cuiva
Și-atunci când nu voim?
BOSOLA: De bună seamă.
FERDINAND: Hai, fugi de-aici! Vii cu minciuni scornite
De impostorii ce prostesc norodul?
Tu crezi că niște ierburi sau o vrajă
Ne pot înfrânge vrerea? ’Ncearcă unii
Să-l amăgească pe-om cu elixire
Ce-l scot din minți, și-apoi îi jură grabnic,
Prostindu-l, că s-a și îndrăgostit.
Boscoana zace-n sângele ei nobil.
La noapte-o voi sili să-mi spună totul.
Parcă ziceai că mi-ai făcut o cheie
La fel cu cea de la iatacul ei.
BOSOLA: Așa-i.
FERDINAND: Preabine.
BOSOLA: Ce mai pui la cale?
FERDINAND: Încearcă să ghicești.
BOSOLA: Nu pot.
FERDINAND: Atunci,
De ce mă-ntrebi? Cine-mi ghicește gândul
Și-urzeala, -nseamnă c-a încins pământul
C-un brâu28, iar c-o prăjină i-a sondat
Toate nisipurile mișcătoare.
BOSOLA: N-aș crede.
FERDINAND: Și atunci, ce crezi , mă rog?
BOSOLA: Că prea te lingușești pe tine însuți
Și prea te crezi grozav.
FERDINAND: Îți mulțumesc,
Dă-mi mâna; pân’ la tine am ținut
În slujbă doar lingăi. Un bun prieten

28
Imaginea brâului ce încinge pământul este împrumutată din Visul unei nopți de vară de Shakespeare (II,
1, 175-176), unde spiridușul Puck îi promite lui Oberon că va încinge pământul cu un brâu (adică va face
ocolul Pământului) în patruzeci de minute.
 Știe să-l certe și pe-un om de vază
Și-astfel de la pieire îl salvează. (Ies.)

SCENA 2

Intră Ducesa, Antonio și Cariola.

DUCESA: Adu-mi, te rog, caseta și oglinda.

În noaptea asta n-ai să dormi aici.
ANTONIO: Greu te mai dai bătută.
DUCESA: Cinste mie!
Și ce n-aș da să-i văd și eu pe nobili
Îngenunchind cu pălăria-n mână
În fața soațelor și implorând
Să fie-ngăduiți o noapte-n pat.
ANTONIO: Dar trebuie să mân aici.
DUCESA: Vorbești
Ca un maestru de ceremonii.
ANTONIO: Da, care numai noaptea e maestru.
DUCESA: Las’, ți-nchid eu gura. (Îl sărută.)
ANTONIO: Mi-ai dat o sărutare, însă Venus
Doi porumbei avea-nhămați la car.
Vreau încă una. – (O sărută.)
Tu când te măriți?
CARIOLA: Niciodată.
ANTONIO: Ce viață-i și-asta, de-unul singur?
Doar știm că, vrând să scape de iubire,
Daphne a fost schimbată-n laur sterp,
Syrinx în trestie și-Anaxarete
S-a prefăcut în stei29, dar alte fete
Care-au numit ori și-au împărtășit
Iubirea, prin a zeilor voință
S-au preschimbat în dud, măslin, grenadă,

29
Personaje feminine din mitologia greacă imortalizate de poetul latin Ovidiu în Metamorfozele: urmărită
de Apollo, care se îndrăgostise de ea, Daphne, fecioara din alaiul cinegetic al zeiței Artemis, este prefăcută
de tatăl ei, zeul fluviului Peneus, în laur, rămânând astfel planta predilectă a zeului artelor; tot prin
metamorfoză își află și nimfa Syrinx scăparea de avansurile zeului Pan – sărind în râul Ladon, ea se
preschimbă în trestie muzicală, iar zeul neconsolat va inventa, prin alăturarea mai multor trestii, naiul într-
un bloc de piatră pentru vina de a fi refuzat iubirea unui om de rând.
 Și-n pietre prețioase, flori și stele.
CARIOLA: Neroadă-i poezia; ci, te rog,
Învață-mă, de-ar fi s-aleg vreodată,
Din trei bărbați, pe care să-l râvnesc:
Pe chipeș, pe bogat, sau pe-nțelept?
ANTONIO: E grea-ntrebarea, ca și-aceea pusă
Lui Paris, și-a avut și el dreptate
Să bâjbâie orbit, căci nu putea
Să judece la rece, -având în față
Frumoasele zeițe-n pielea goală30?
Și cel mai aspru sfetnic din Evropa
Se zăpăcea văzând așa minune.
Uitându-mă cât sunteți de frumoase,
Nu pot să nu vă-ntreb și eu ceva.
CARIOLA: Anume?
ANTONIO: De ce-o stăpână slută ține-n preajmă
Femei ce-s mai urâte decât ea
Și nu suportă-n jur una frumoasă?
DUCESA: Răspunsu-l vom primi pe loc. Ia spune-mi,
Ai cunoscut vreun pictor slab ce-ar vrea
Să locuiască lângă-atelierul
Unui maestru? Ar fi disprețuit
Și el, și arta lui. Nu vi se pare
Că-i mult de când n-am fost așa voioși?
Ce-anapoda-mi stă părul.
ANTONIO: Hai, Cariola,
S-o ștergem din iatac tiptil, să vezi
Cum își vorbește singură. Așa-i fac
De câte ori se-aprinde. -i șade bine
Când se înfurie. Încet, Cariola. (Ies.)
DUCESA: N-am fire albe-n păr? Când voi albi,
Voi porunci curtenilor să-și dea
Cu pudră-n păr, să fie toți ca mine.
Iubirea ți-e întemeiată: te-am primit
În inimă când nici n-aveai curajul
Să-mi ceri să mi-o deschid iubirii tale.
(Intră Ferdinand în spatele ei.)
Să nu te prindă frații mei în somn.
Ar trebui să dormi la tine-n pat,
Măcar cât timp e Ferdinand la curte;
Știu, ai să-mi spui că dragostea-mpletită

30
Aluzie la judecata lui Paris, celebrul episod din mitologia greacă în care Paris, fiul regelui troian Priam,
trebuie să decidă cine e cea mai frumoasă dintre zeițele Hera, Atena și Afrodita, câștigătoarea urmând să
primească mărul de aur adus de Heracle din grădina Hesperidelor. Alegerea Afroditei și felul în care acesta
l-a recompensat pe Paris, înfățișându-i frumusețea Elenei, soția regelui spartan Menelau, sunt cauza (sau
pretextul) imediat(ă) a(l) războiului troian.
 Cu teama e mai dulce. Dar mă leg
Să nu-ți mai fac copii atâta vreme
Cât frații mei nu se vor învoi
Să îți nășească pruncii. Taci? Preabine! Află
Că de mi-e scris să mor sau să trăiesc,
Voi face-o ca un prinț.
(Ferdinand îi întinde pumnalul.)
FERDINAND: Atunci, să mori.
Virtute, unde te-ai ascuns? Ce-oroare
Te ține-n beznă?
DUCESA: Ascultă-mă, te rog.
FERDINAND: Sau ești un nume doar, fără obiect?
DUCESA: Dar frate…
FERDINAND: Taci.
DUCESA: Nu, frate, n-am să tac:
Sufletu-mi în urechi ți-l voi sădi,
Ca să m-auzi.
FERDINAND: O, biată judecată,
E trist că doar ne faci să presimțim
Ceva ce nu putem pre-ntâmpina!
Fă-ți pofta și mândrește-te cu asta:
Ocara n-are altă mângâiere
Decât nerușinarea cea mai crasă.
DUCESA: Ascultă-mă, te rog, sunt măritată.
FERDINAND: Aha!
DUCESA: Pesemne nu pe placul tău, dar, vai,
Sosit-ai prea târziu să-i tai aripa
Păsării ce-a zburat! Nu vrei să-mi vezi
Bărbatul?
FERDINAND: Cum să nu, și-aș vrea să am
Și ochi de vasilisc31.
DUCESA: Hai, lasă gluma,
Precis v-ați înțeles să vii aici.
FERDINAND: Ți-e urletul de lup cântare dulce.
Dă-mi pace, cucuveao; ia aminte,
Oricine-ai fi tu, cel care-ai avut-o
Pe sora mea (sunt sigur că m-auzi),
De ții la viața ta, rămâi ascuns,
Să n-ajung să te știu. Mă aflu-aici
Ca să te dibui, dar de te-aș găsi,

31
Vasiliscul este un animal mitic care-și omora victimele cu privirea; Pliniu cel Bătrân afirmă în Istoria
naturală că răsuflarea lui usca iarba și crăpa stâncile. Motivul vasiliscului – creatură malefică – va reveni în
chip obsedant pe parcursul acțiunii în replicile lui Ferdinand și (mai puțin) ale Cardinalului. Despre relația
ochi-dragoste-ură-răzbunare la Webster s-ar putea scrie pagini întregi, dar mă mulțumesc să previn cititorul
că și în momentul culminant al piesei tot ochii sunt elementul somatic prin care își exprimă Ferdinand
trăirile sufletești (v. nota 59).
 Mă tem că amândoi ne-am duce-n iad.
Pentru nimic în lume n-aș dori
Să te zăresc; deci, cată cu-orice chip
Desfrâul mut să-ți însoțească viața.
Iar tu, stricato, craiul tău de vrei
S-apuce bătrânețea lângă tine,
Zidește-i o chilie ca de pustnic,
Chiar dacă nu întru cucernicie.
De soare n-aibă parte toată viața,
Să-i țină de urât maimuțe, câini,
Și alte creaturi ce nu-i pot spune
Pe nume; vezi, să nu ții papagali,
Să nu i-l dea-n vileag; iar de-l iubești,
Mai bine taie-ți limba, nu cumva
Să-l dai de gol.
DUCESA: De ce să n-am soț?
Cu asta n-aș clădi o lume nouă
Sau obiceiuri noi.
FERDINAND: Ah, ești priedută:
Tu inima mi-o înfășori în plumbul
Ce-ți învelește soțul din cavou.
DUCESA: Și mie-mi sângerează inima.
FERDINAND: Cui, ție, care-n piept ai un cartuș
Umplut cu foc sălbatic, de nestins?
DUCESA: Prea aspru ești; de n-am fi frați, aș zice
Că ești cam îndărătnic: cinstea-mi este
La adăpost.
FERDINAND: Știi tu ce-nseamnă cinstea?
Ascultă-mă, deși-ți vorbesc în van,
Că-nvățătura vine prea târziu –
Odată Cinstea, Moartea și Iubirea,
Pornind în lume,-au hotărât să-și vadă
De drumu-i fiecare. Moartea, dar, le zise
C-o vor găsi în bătălii grozave
Ori în cetăți de ciumă stăpânite32.
Iubirea spuse că o pot găsi
Printre păstori blajini, acolo unde
Nici vorbă nu-i de zestre,-și-uneori,
Printre urmași ce n-au de împărțit
Vreo moștenire; „Stați”, le zice Cinstea,
„Nu mă lăsați, căci mie-mi stă în fire,
Ca, despărțindu-mă de cineva,

32
Adresându-se Morții personificate în Sonetul 6, John Donne îi spune „sălășluiești laolaltă cu otrava,
războiul și boala”. Cum poeziile lui Donne au fost tipărite postum, este greu de crezut că Webster s-ar fi
inspirat din Donne; mai curând este posibil ca ambii autori să fi recurs la imagistica tradițională a dansului
macabru din Evul Mediu.
 Să nu-i mai ies în cale niciodată”.
La fel i-ai spus și tu adio Cinstei,
Nu vreau să te mai văd.
DUCESA: De ce doar eu,
Dintre toți prinții de pe lumea asta,
Să stau închisă ca-n sicriu de moaște?
FERDINAND: S-au mai văzut fecioare vrăjitoare.
Nu vreau să te mai văd de azi încolo.
(Iese. Intră Antonio, cu un pistol în mână, și Cariola.)
DUCESA: Ei, l-ați văzut?
ANTONIO: Cum a intrat aici?
Suntem trădați. Ai merita un glonț.
CARIOLA: Stăpâne, omoară-mă, și inima
Despică-mi-o în două, să citești
Într-însa nevinovăția mea.
DUCESA: Balconul ăsta i-a slujit de ușă.
ANTONIO: De-ar mai veni o dată monstrul ăla,
Ca, pus în gardă, să-i arăt iubirea
Ce-ți port. (Ea îi arată pumnalul.)
Ce-i ăsta?
DUCESA: El mi l-a lăsat.
ANTONIO: Ți-a dat de înțeles că ar dori
Să te omori cu el?
DUCESA: Mă tem că da.
ANTONIO: Nu are doar tăiș, ci și plăsele.
Tu ascuțișu-ndreaptă-l către dânsul,
Ca să-l înmoi în fierea-i puturoasă.
(Se aud bătăi în ușă.)
Ha! Cine bate? Vine-un nou cutremur?
DUCESA: Mă simt de parcă aș păși pe-o mină
Ce stă să sară-n aer.
CARIOLA: Șșt! E Bosola.
DUCESA: Hai, ieși. Ce viață! Cred că nu noi doi
Ci făr’delegile ar trebui
Ascunse și-nfierate. Am un plan.
(Iese Antonio. Intră Bosola.)
BOSOLA: Al vostru frate, ducele, -ntr-un iureș
A-ncălecat și a pornit spre Roma.
DUCESA: Așa târziu?
BOSOLA: Sărind în șa, mi-a spus
C-ați fi pierdută.
DUCESA: Așa-i, într-adevăr.
BOSOLA: Dar ce s-a întâmplat?
DUCESA: Antonio, majordomul curții noastre,
M-a tras pe sfoară: ducele-mi făcuse
Un împrumut de la evrei, la Napoli,
 Punându-se chezaș, însă Antonio
Pierdut-a garanția.
BOSOLA: Hm! Ciudat.
(Aparte) E limpede că minte.
DUCESA: Iar acum
Evreii protestează polița.
Mergi, cheamă-i pe aprozi.
BOSOLA: Îndată, doamnă.
(Iese. Intră Antonio.)
DUCESA: Fugi la Ancona, -nchiriază-o casă;
Am să-ți trimit tot aurul acolo.
Ne-atârnă viața doar de-un fir de păr
Și n-avem vreme de pierdut. Pe scurt:
Deși nevinovat, o să te-nvinui
De-i mârșăvie și, la fel ca-n Tasso,
Va fi doar o magnanima menzogna33,
O nobilă minciună ticluită
Să ne-apere onoarea. Vezi că vin!
(Intră Bosola cu aprozii.)
ANTONIO: Alteță, dar vă rog să m-ascultați.
DUCESA: Bine-am ajuns; să pierd un milion
C-așa vrei tu, s-ajung de toți hulită
Pentru ocârmuirea ta. Cerându-ți
Să vii cu scriptele,-ai căzut la pat
Dar te-ai și-nzdrăvenit fără zăbavă
De cum ți-am iscălit chitanța. Vai,
Priviți-l, domnilor, nu fiți ca el,
De-mi vreți oblăduirea. Dați-i drumul,
Căci mi-a făcut ce nici n-ați bănui,
Și-acum, că-l alung, n-o să vă spun
Ce-a fost. Hai, pleacă unde vezi cu ochii.
ANTONIO: Sunt pregătit căderea să-mi îndur
La fel cum rabdă gloata anii grei.
Nu-i fac ursitei vină; cred că steaua
Mi-apune de nevoie, iară nu
Dintr-un capriciu. -i putred și vremelnic
Temeiul de-a sluji; e ca și cum
Culcându-te-ntr-o noapte de ianuar
Lângă un foc mocnit, îți vine greu
Să pleci de lângă el, și tot te scoli,
La fel de înghețat ca la venire.
DUCESA: Drept daune,-ți poprim averea-ntreagă.
ANTONIO: Vă aparțin cu totul și-i firesc
Să fie-al vostru tot ce-i și al meu.

33
Aluzie la frauda eroică a fecioarei Sofronia din Cântul al II-lea al Ierusalimului eliberat de Torquato
Tasso (1544-1595).
DUCESA: De-acum ești liber, poți pleca.
ANTONIO: Voi, toți, luați aminte ce înseamnă
Cu trup și suflet să slujești un prinț. (Iese.)
BOSOLA: Asta se cheamă jaf curat: ca-n pilda cu vaporii care-n timpul furtunii se
preschimbă-n picături de ploaie, și astfel se întoarnă-n apa mării.
DUCESA: Aș vrea să aflu-acum părerea voastră
Despre ingratul ăsta de Antonio.
AL DOILEA APROD: Nu suferea să vadă-un rât de porc34; n-ați știut că-i ovreu?
AL TREILEA APROD: Mai bine îi erați înălțimea voastră majordom lui.
AL PATRULEA APROD: Își îndesa lâna neagră-n urechi35 și, când cineva cerea bani,
spunea că n-aude.
AL DOILEA APROD: Cică era fătălău, nu suferea nici o femeie în preajma lui.
AL PATRULEA APROD: Și ce se mai fudulea cu visteria lui plină de bănet. Ducă-se
pe pustii!
PRIMUL APROD: Cu cioburile ulcelelor din pivniță cu tot, să aibă cu ce își lustru
lănțugul de aur36.
DUCESA: Puteți pleca. (Ies aprozii.)
Tu ce crezi despre el?
BOSOLA: Pungașii ăștia i-au cântat în strună;
De dragul lui, și-ar fi făcut belciuge
Din scările-i clisoase de la șa,
Ținându-se de-asinul lui ca urșii;
Visau să-și vadă-odraslele ajunse
Amantele sau turnătorii lui.
Credeau că-s fericiți doar cei născuți
Sub semnul lui, purtând livreaua lui.
Și-acum se scutură păduchii? ’N veci
Nu veți mai pomeni așa ceva:
În urma lui rămas-au doar lingăi.
I-așteaptă iadul de pe-acum. Cu-aceeași
Monedă-i răsplătesc pe ei stăpânii:
Lingușitorii-nghit orice cusur,
Iar prinții le înghit orice minciună.
Halal dreptate! Bietul gentilom!
DUCESA: Bietul! Avea bagajele ticsite.
BOSOLA: Era cinstit. Trimis de Jupiter

34
Imaginea este preluată din Neguțătorul din Veneția de Shakespeare (IV, 1, 47-54), în care Shylock, în
scena procesului, arată că unii „nu suferă să vadă un rât de porc / Iar alții-și ies din minți când văd o mâță”,
deci că evreii au dreptul la propriile prejudecăți, în condițiile în care și alte seminții au superstiții ridicole
(aici, probabil, pisica neagră).
35
„Lâna neagră” cu care își astupă Antonio urechile sugerează cruzimea lui, prin analogie cu steagul negru
arborat de Tamerlan în tabăra mongolă în ajunul câte unei bătălii, semn că oastea lui nu va lua prizonieri, ci
va nimici vrăjmașii până la unul; mai concret, Webster face aluzie la episodul masacrării fecioarelor din
Damasc din piesa Tamerlan cel Mare, de Christopher Marlowe (1564-1593) – Partea I, IV, 1, 48-64.
36
Lanțul de aur era însemnul slujbei de majordom al unei case nobiliare. Replica invidioasă și atât de
colerică a primului aprod amintește de scena în care Sir Toby Belch îl trimite pe Malvolio la plimbare…
„să-și lustruiască lănțugul”, în A douăsprezecea noapte de Shakespeare (II, 3. 128).
 La oameni, Pluto, zeul bogăției,
Șontâcăie, s-arate că belșugul
Primit din rai sosește cu zăbavă;
Trimis însă de diavol, vine-n goană37.
Am să v-arăt ce piatră prețioasă
Ați aruncat mânată de-un capriciu,
Spre bucuria celui care-o va găsi:
Era curtean ales și credincios,
Și un ostaș viteaz, ce socotea
C-ar fi nerod să nu-și cunoască prețul,
Dar și nedrept să-l trâmbițeze-ntruna.
Virtutea lui și felul lui de-a fi
Se cuvenea să aibă-o altă soartă.
Gândirea lui se judeca pe sine,
Nu-i dăscălea pe alții. Avea un suflet
Care-ntrupa desăvârșirea pură;
Părea însă un confesional,
Așa tăcut era.
DUCESA: Dar n-avea sânge nobil.
BOSOLA: Îl judecați pe om după blazon
Și nu după virtuți? Ce-o să-i mai duceți dorul!
Un om de stat onest pentru un prinț
E ca un brad sădit lâng-un izvor.
Izvoru-i scaldă rădăcina-n voie,
Iar bradul, drept răsplată, îl umbrește.
Voi nu l-ați răsplătit. Decât la mila
Unui stăpân cu toane, mai curând
Înot până-n Bermude38 agățat
Pe un colac făcut din trei bășici
De sfetnici ramoliți, legate strâns
Cu băierele unei inimi de spion.
Cu bine, Antonio! Te-au doborât
Pizmașii, însă n-ai avut ce pierde,
Căci ai știut să cazi cu fruntea sus!
DUCESA: E-o desfătare să te-ascult!
BOSOLA: Găsiți?
DUCESA: Acest om bun e chiar bărbatul meu.
BOSOLA: Cum? Nu visez? Mai sunt și oameni care

37
Bosola preia anecdota din eseul Despre bogăție de Francis Bacon (1561-1626), însă îl confundă pe Pluto
(stăpânul Infernului) cu Plutus (sau, în greaca veche, Ploutos), zeul bogăției și al belșugului, fiul Demetrei
și al lui Iasion, zeița agriculturii și geniul fertilității ogoarelor (cf. Hesiod, Theogonia, 969).
38
Insulele Bermude, la acea dată un veritabil paradis terestru nelocuit, deveniseră un important reper
geografic, în procesul de colonizare a Indiilor de Vest de către englezi, o dată cu publicarea, în 1609, a
broșurii în care se relata uimitorul naufragiu al vasului Sea Venture. După unii comentatori, acest
eveniment real ar fi reprezentat o posibilă sursă de inspirație pentru Shakespeare atunci când a scris
Furtuna, piesă care începe cu un înspăimântător naufragiu care nu provoacă, însă, pierderi de vieți
omenești.
 ’N meschinul nostru veac pun preț pe merit,
Lăsând deoparte-averea și spoiala
Blazoanelor?
DUCESA: Cu el am trei copii.
BOSOLA: Ce fericire, doamnă! V-ați făcut
Din patul nupțial umila școală
A tihnei; fapta voastră-o vor slăvi
Toți cărturarii azi nedreptățiți
Și se vor bucura că-n lumea asta
Și meritele-au parte de răsplată;
Sărmanelor copile fără zestre
Această pildă le va da speranța
Că vor avea cândva un soț bogat;
De-ați vrea, Alteță, pentru-această faptă,
S-ar creștina și turcii, și maurii,
Să intre lefegii în slujba voastră.
Poeții azi disprețuiți cânta-vor
Miracolul acestor mâini frumoase
Ce-au înălțat pe falnicul bărbat
Și vă vor mulțumi și la mormânt,
Făcând din el lăcaș mai îndrăgit
Decât salonul orișicărui prinț.
Cât despre-Antonio, prin versul lor,
Să știți că faima lui va dăinui
Mai mult decât oricare armoarii.
DUCESA: Prietenoasa-ți vorbă mă alină
Și sper că ști-vei să te-arăți și tainic.
BOSOLA: Alteță, -adânc în suflet voi păstra
Această taină.
DUCESA: Îți dau în grijă banii
Și tot ce am de preț, și-ai să purcezi
După Antonio, care-i la Ancona.
BOSOLA: Aha.
DUCESA: Curând te voi urma și eu.
BOSOLA: Să mă gândesc: n-ar fi mai bine, oare,
Să spuneți că plecați să vă-nchinați
Madonei din Loretto, nu departe
De-Ancona și, având la drum alai,
Prostimea o să creadă că plecați
Într-un pelerinaj.
DUCESA: Îți voi urma
Povața-ntocmai.
CARIOLA: Cred c-ar fi mai bine
Să spunem că plecăm la băi, la Lucca
Sau în Germania, la Spa; vă jur
Că n-are haz nici joaca de-a-nchinarea
 Și nici minciuna cu pelerinajul.
DUCESA: Ești o habotnică prostuță. Du-te
Și fă de-ndată pregătiri de drum.
Ce-a fost, a fost, de-acum să nu jelim
Trecutele nenorociri; mai bine,
Să ne gândim la ceea ce-o să vină. (Ies.)
BOSOLA: Fățarnicu-i ilăul vătuit
Al dracului: păcatele-i rămân
În veci tăcute. Poate unelti –
Ca și acum – și-n camera stăpânei.
Ei, pot de-acum să-mi înștiințez stăpânul.
Turnatul e o josnică-nsușire.
Aș, orice însușire-și cere plata
Sau lauda: și, dacă-s lăudați
Maeștrii ce învie-o pânză moartă,
Și eu am dreptul la o altă soartă. (Iese.)

SCENA 3

Intră Cardinalul, Ferdinand, Malatesta, Pescara, Delio și Silvio.

CARDINALUL: Deci mă întorc la arme?

MALATESTA: Împăratul,
Aflând de-a voastre vechi isprăvi din vremea
Când nu purtați sutana, v-a numit
În fruntea oștilor alături de
Marchizul de Pescara și de bravul Lannoy39.
CARDINALUL: Acela care l-a luat ostatic
Pe regele francez40?
MALATESTA: Da; am și un plan
Al noilor întărituri zidite
La Napoli.
FERDINAND: Observ că Malatesta
A fost chemat și el sub arme.

39
Charles de Lannoy (1487-1527), vicerege al regatului napolitan, s-a numărat printre favoriții împăratului
spaniol Carlo Quintul (1500-1558).
40
Regele Francisc I al Franței (1494-1547), care a domnit între anii 1515 și 1547, a fost luat prizonier de
către spanioli în bătălia de la Pavia din 1525, fiind silit să le facă numeroase concesii teritoriale prin tratatul
semnat la Madrid în 1526.
DELIO: Aș,
Nici vorbă, -Alteță. ’N scripte e și el
Trecut colea, ca voluntar.
FERDINAND: Nu luptă?
DELIO: Cu praf de pușcă umblă doar în carii,
Când are vreo durere de măsele.
SILVIO: Prin tabără se-arată când i-e poftă
De-un miel cu usturoi, și-apoi, când gura
Nu-i mai miroase,-o șterge iar la curte.
DELIO: Citește despre lupte doar din cronici
Și ține pictori care-i pun pe pânză
Celebre bătălii.
FERDINAND: Înseamnă, deci,
Că luptă ca la carte.
DELIO: Eu aș zice
Că după calendar, să se ferească
De zilele nefaste. Văd eșarfa
Domniței lui.
SILVIO: El zice că s-ar da
Și peste cap pentru taftaua aia.
DELIO: Din luptă cred c-ar șterge-o, să nu-ncapă
Eșarfa-i dragă pe vrăjmașe mâini.
SILVIO: Se teme că parfumul ei suav
Să nu fie spurcat cu praf de pușcă.
DELIO: Văzut-am cum un olandez, odată,
I-a spart bostanul, pentru că-l făcuse
Flecar; îi adâncise-n cap un șanț
Cât țeava puștii.
SILVIO: Ar fi putut să-i facă
La țeavă și-o răsuflătoare. Ăsta
E bun doar de cioltar de lux, cu ciucuri,
Când e să iasă curtea la plimbare.
(Intră Bosola.)
PESCARA: Iaca și Bosola! Ce-o fi-nvârtind?
Vreo ne-nțelegere-ntre cardinali?
La vrajbă oamenii de vază sunt
Ca vulpile care cu coada-n flăcări
Aleargă, pârjolind o țară-ntreagă41.
SILVIO: Ce știți despre acest Bosola?
DELIO: L-am cunoscut pe vremuri la Padova; trecea drept unul dintre acei cărturari
trăsniți care caută să afle câte noduri avea ciomagul lui Hercule, ce culoare a avut barba
lui Ahile, sau dacă pe Hector îl chinuiau durerile de măsele. El însuși era cât pe-aici să

41
Aluzie la episodul biblic în care Samson se răzbună pe filistini legând trei sute de vulpi, două câte două,
de coadă, cu câte o torță aprinsă între ele; acestea au distrus holdele, viile și livezile de măslini din întregul
ținut (Cartea Judecătorilor, XV, 4-5).
chiorască încercând să afle cu ajutorul unei limbi de pantofi dacă Cezar avea nasul
simetric, iar asta a făcut-o numai ca să-și câștige faima de înțelept.
PESCARA: Uitați-vă la prințul Ferdinand;
În ochii lui se-ascunde-o salamandră
Gata să-și bată joc de-orice pârjol.
SILVIO: Cu împilarea lui, cardinalul a făcut mai multe mutre rele decât toate chipurile
bune dăltuite de Michelangelo: ia uite-l cum adulmecă, zici că-i o scârbă de purcel de
mare înaintea furtunii.
PESCARA: Îl văd pe prințul Ferdinand râzând.
DELIO: Și tunul ucigaș întâi străluce
Și doar apoi se-arată fumegând.
PESCARA: Chinuri de moarte-s valurile vieții
Când se izbesc de cei din fruntea țării.
DELIO: Într-o asemenea tăcere hâdă
Și-ngână vrăjitoarele boscoana.
CARDINALUL: Își face din religie scufie
S-o apere de soare și furtună?
FERDINAND: Pentru-asta fi-va blestemată. Cred
Că vina și frumusețea-i sunt ca lepra,
Care cu cât mai albă, cu atât
E mai respingătoare. Chiar mă-ntreb,
I-s botezați pârliții de bastarzi?
CARDINALUL: Voi cere-Anconei surghiunirea lor.
FERDINAND: Tu pleacă la Loretto; eu lipsi-voi
De la ceremonie. Mergi cu bine.
(Iese Cardinalul.)
Trimite-i carte ducelui de-Amalfi,
Băiatul ei din prima căsnicie42,
Și spune-i cât de pură-i maică-sa.
BOSOLA: Am înțeles.
FERDINAND: Antonio! Un nevolnic
Ce mirosea a scripte și cerneală,
Și n-arăta a domn decât în ziua
Dării de seamă. Mergi la herghelie,
Scoate-mi din cai ca la vreo două sute
Și-așteaptă-mă la podul cetății.
(Iese.)

42
Menționarea unui copil mai mare, rezultat din prima căsătorie a Ducesei, este, evident, o scăpare a
autorului și o dovadă în plus că textul a fost tipărit fără a fi, în prealabil, revizuit de către Webster. Apariția
acestui personaj, la care nu se mai face nici o trimitere în tot restul piesei, ar contrazice tinerețea eroinei,
tinerețe expres subliniată de autor în punctul culminant al dramei (v. nota 59).
 SCENA 4

Intră doi pelerini la altarul Madonei din Loretto.

PRIMUL PELERIN: Ne-ndoios. Dar iată-i.

Urmează ceremonia instalării cardinalului ca oștean, în timpul căreia acesta își depune
pe altar crucea, pălăria, sutana și inelul, după care i se înmânează sabia, coiful, scutul și
pintenii; apoi, prezentându-se în fața altarului, Antonio, Ducesa și copiii lor sunt
surghiuniți (Cardinalul și conducătorii Anconei interpretează o pantomimă a
surghiunirii); în timpul ceremoniei, un cor de prelați cântă un imn e slavă; după care ies
toți, cu excepția celor doi pelerini.
Pe tine însuți să te-ntreci,
Iar faima să-ți sporească-n veci!
Te ocolească ceasul tău,
Piară neșansa-n jurul tău.
Autorul tăgăduiește paternitatea acestui imn43.
Lauda-ți cânt singur, eu,
Ți-e virtutea scump trofeu,
Iar știința ta, divină,
Acuma către Marte-nchină!
Veșmântul sacru pune-ți-l deoparte,
Cu arma-ți încunună-a tale arte.
Erou între eroi, astfel înveșmântat,
Oastea-ți condu-o-n luptă ca un brav bărbat!
Norocul te-nsoțească și, cu iscusință,
Să-ți fie călăuză în arme și-n știință!
Întoarce-te-n triumf, de-al faimei cântec prețuit,
Cu laurii pe frunte, de toți vei fi slăvit!
PRIMUL PELERIN: Ciudată-ntorsătură; cin’ să creadă
C-așa o mare doamnă-i măritată
C-un om de rând? Și totuși, cardinalul
Prea crud s-a arătat.
AL DOILEA PELERIN: I-au surghiunit.
PRIMUL PELERIN: Mă-ntreb cu ce drept ar putea Ancona
S-alunge prinți de-așa aleasă stirpe?
AL DOILEA PELERIN: Ancona-i o republică, signore,
Iar cardinalul i-a-nștiințat că Papa,
Aflând de-al ei desfrâu, i-a pus ducatul,
Ce-i revenea doar ca moștenitoare,
Sub al bisericii oblăduire.

43
Este ciudat acest insert auctorial într-un text care ni s-a transmis cu lacune și deficiențe de construcție a
subiectului (v. nota 42), dar majoritatea comentatorilor împărtășesc opinia că Webster bine face tăgăduind
paternitatea acestui cântec encomiastic.
PRIMUL PELERIN: Cu ce drept?
AL DOILEA PELERIN: Cred că fără nici un drept,
Stârnit doar de-al ei frate.
PRIMUL PELERIN: Ce i-a smuls
Cu-atâta răutate de pe deget?
AL DOILEA PELERIN: Inelul ei de cununie; cică
S-ar fi jurat că-i gata să-l jertfească
Pe-altarul răzbunării.
PRIMUL PELERIN: Vai de-Antonio!
Un om când s-a-mbrâncit într-o fântână
Oricine-ar fi acel ce-i face vânt,
La fund tot greutatea lui îl trage.
Să mergem. Știm din viață că un rău
Nu vine singur, ci se-adună toate
Pe om ca să-l lovească pe la spate.
(Ies.)

SCENA 5

Intră Antonio, Ducesa, copiii, Cariola, urmați de câteva slugi.

DUCESA: Ne-a surghiunit Ancona!

ANTONIO: Ai văzut
Ce fulgere se-ascund în răsuflarea
Celor puternici!
DUCESA: Asta ni-i suita?
ANTONIO: Acești sărmani ce-n slujba-ți n-au prins cheag
Jurat-au soarta să ți-o-mpărtășească,
Dar ceilalți, presuri înțelepți, de cum
Le-au dat tuleiele, -și luară zborul.
DUCESA: Sunt înțelepți. Îmi vine-n minte moartea:
Și doctorii, umplându-și punga, lasă
Bolnavii baltă.
ANTONIO: Asta-i de când lumea:
Lingăii fug de-averile secate
Ca meșterii de temelii surpate.
DUCESA: Azi-noapte am avut un vis ciudat.
 Purtam pe cap coroana, când deodată,
Olmazurile i s-au schimbat în perle.
ANTONIO: Mă tem să nu plângi în curând; în perle
Văd lacrimile tale.
DUCESA: Mai ferice-i
Ca noi și pasărea câmpiei, căci trăind
Prin mila firii,-și poate-alege soțul,
Plăcerile cântându-și în văzduh.
(Intră Bosola cu o scrisoare.)
BOSOLA: Noroc că v-am ajuns.
DUCESA: Trimis de Ferdinand?
BOSOLA: Da, prințul Ferdinand, al vostru frate,
Cu drag și gânduri pașnice.
DUCESA: Spoiești
Cruzimea-n alb. O inimă perfidă,
Ia seama, e ca liniștea pe mare,
’Nainte de furtună: îl adoarme
Cu vorbe dulci pe cel sortit pieirii.
(Citește scrisoarea.)
Trimite-mi-l pe-Antonio; îmi trebuie capul lui într-o chestiune.
Se dă pe după deget, vicleanul!
Nu sfatu-ți vrea, ci capul; altfel spus,
Cât timp trăi-vei, n-o să aibă somn.
Și, iat-o altă cursă presărată
Cu trandafiri; ce-nșelătoare este!
Îi stau chezaș bărbatului tău pentru datoriile făcute de dânsul la Napoli; să nu-și facă
griji din pricina asta, căci nu banii, ci inima lui e ceea ce mi-aș dori cel mai mult.
Eu chiar îl cred.
BOSOLA: Ce zici?
DUCESA: Că se-ndoiește
De dragostea ce-i porți și inima-ți
Ar vrea s-o aibă-n palmă, ca să poată
Să se încreadă-n ea: e dracul gol,
Dar ghicitoarea lui n-o să ne-nșele.
BOSOLA: Respingeți, dar, solia ce-am adus,
De nobilă și demnă alianță,
De dragoste și de prietenie?
DUCESA: E alianța lor asemeni celor
Dintre viclenii regi ce vor să-și crească
Puterile și forța, iar apoi
Cu ea să ne distrugă. Așa să-i spui.
BOSOLA: Iar voi ce-i spuneți?
ANTONIO: Zi-i că n-am să vin.
BOSOLA: De ce?
ANTONIO: Cumnații mei și-au slobozit copoii
Și, până botnițe nu le vor pune,
 N-o să mă-ncred în armistițiul lor
Urzit cu-așa grozavă iscusință,
C-atârnă de-a vrăjmașilor voință.
Nu merg la ei.
BOSOLA: Nu ești de soi, se vede.
Spre-o minte proastă e atrasă teama
La fel ca fierul către un magnet.
Cu bine, domnule, și pe curând. (Iese.)
DUCESA: Să nu ne-ntind-o cursă. Te implor
Din inimă, ia cel dintâi copil,
Fugi la Milano. Nu putem risca
Să ne-mbarcăm puținul ce-l avem
Pe-o singură corabie nefastă.
ANTONIO: E drept ce spui. Comoara vieții mele,
Te las cu bine, căci ne despărțim
Prin voia cerului, însă asemeni
Rotițelor de ceas pe care-un meșter
Le scoate dintr-un mecanism stricat,
Ca să-l repare44.
DUCESA: Despărțirea asta
Mai grea-i ca moartea. Fiule, cu bine!
Ce-ți pasă, ești copil și nu știi încă
Ce-i chinul, însă noi, cu mintea coaptă
Și învățați, simțim durerea vie.
Nădăjduiesc că-n viața de apoi
Nu ne vom despărți.
ANTONIO: Fii liniștită!
Răbdarea-ți fie nobilă tărie
Și uită dușmănia ce-ndurăm;
Ca scorțișoru-atunci când e cojit,
Și omul e mai bun de-a suferit.
DUCESA: Va trebui să văd, ca un mujic45,
În tiranie price de mândrie?
O, Doamne,-n toate astea-i mâna Ta.
Îmi văd în joacă fiul cum își dă
Cu biciu-n cap, și mi-l asemui mie:
Doar biciul Domnului m-a îndrumat în viață.
ANTONIO: Nu plânge. Cerul ne-a-ntrupat din lut
Și-n lut ne vom întoarce. Adio, Cariola,
Cu brațul tău duios. De n-am să te mai văd,
Fii mamă bună și salvează-ți pruncii

44
Imagistica, din nou șocantă, mă face să-i atribui încă o dată lui Webster calificativul de „metafizic”, în
spiritul poeziei lui John Donne, la care cuplul erotic devine, pe rând, picioarele unui compas, continent
necunoscut și explorator, o pereche de lumânări etc.
45
Deși „mujic” nu este, la prima vedere, un termen adecvat contextului piesei, Webster folosește chiar
sintagma a slave-born Russian, care în limba română nu poate fi echivalentă decât prin „mujic”.
 De tigru; mergi cu bine.
DUCESA: Stai puțin,
Să mă uit la tine-o dată, căci
În față am un tată muribund.
Ți-e sloi sărutul, ca acela dat
Cândva de-un schimnic unui cap de mort.
ANTONIO: Mi-e inima greu bulgăre de plumb,
Cu el îmi voi sonda primejdiile.
(Iese cu băiatul.)
DUCESA: S-a ofilit cununa mea de lauri…
CARIOLA: Stăpână, văd o ceată înarmată
Venind spre noi!
(Intră Bosola și câțiva bărbați mascați.)
DUCESA: Binevenită-i. Roata
Norocului când e prea-mpovărată
Cu prinți46, se-nvârte iute; mi-aș dori
Să mă prefac în scrum într-o clipită.
Mă căutați pe mine, nu-i așa?
BOSOLA: Așa-i: nu vă veți mai vedea bărbatul.
DUCESA: Ce diavol ești, de-mi faci pe fulgerul?
BOSOLA: Chiar vă-nspăimânt? Spuneți-mi, ce-i mai rău,
Țignalul care-alungă păsărimea
Din lan sau fluieratul ce-o momește
În plasă? Prea v-ați aplecat urechea
La cel din urmă.
DUCESA: Ah, ce chin. De ce
Nu sar în țăndări ca un tun prea plin?
Ce temniță m-așteaptă? Zi!
BOSOLA: Nici una.
DUCESA: ’Ncotro atunci?
BOSOLA: Către palatul vostru.
DUCESA: Pe toți îi trece Charon apa neagră47,
Da-n veci n-aduce îndărăt pe nimeni.
BOSOLA: Frații vă vor fi scut, din milă.
DUCESA: Milă?
Dintr-așa milă sunt cruțați fazanii
Puși la-ngrășat să fie mai gustoși.
BOSOLA: Aceștia vi-s copiii?
DUCESA: Da.
BOSOLA: Și gânguresc?
DUCESA: Nu încă, însă blestemați fiind

46
„Roata norocului împovărată de prea mulți prinți” este o imagine recurentă în artele plastice din Evul
Mediu occidental. Probabil că Webster are în vedere un celebru desen pe această temă, păstrat la Galeria
Uffizi din Florența.
47
În mitologia greacă, Charon este bătrânul luntraș care trece sufletele răposaților peste râul Acheron,
percepând pentru aceasta bani („moneda lui Charon”, pusă defunctului sub limbă).
 Din naștere, voi să-i învăț întâi
Graiul blestemelor.
BOSOLA: Rușine, doamnă!
De ce nu-l dați uitării pe-amărâtul ăla?
DUCESA: De-aș fi bărbat, ți-aș face masca una
Cu-obrazul.
BOSOLA: Nu era de spiță-aleasă.
DUCESA: E umil, dar cel mai fericit
E omul ce cu fapta-și dovedește
Virtutea.
BOSOLA: O virtute fără noimă.
DUCESA: Dar cine-i cel mai nobil, poți să-mi spui?
Poveștile amare-s pe potriva
Durerii mele; îți voi spune una.
Somonu-, ajuns în mare, s-a-ntâlnit
Cu un rechin care-l mustră: „’Ndrăznești
Să-noți cu noi în ape-adânci, deși
Nu ești curtean de soi, ci-un oarecare,
Ce vara ți-o petreci în râuri line,
Alături de barbuni și de creveți?
Rechinăția noastră întâlnind-o,
Cum de cutezi să nu te-nchini smerit?”
„Vai, frate”, spuse-atunci somonu-, „ajungă-ți
Că Jupiter a vrut să nu sfârșim
Într-un năvod. Ci prețul nostru, află,
Cu-adevărat îl ști-vom doar în piață
Când ne va neguța vreo precupeață,
Și-atunci când voi ajunge-ntr-o frigare,
Al meu, neîndoios, va fi mai mare”.
La fel, și-un om ales este cinstit
Abia când de năpastă-i copleșit.
Hai, du-mă unde vrei. Sunt pregătită
Să-nfrunt orice năpastă. La cheremul
Tiranilor, grumazul mi se-ndoaie,
Dar știu că fi-va soare după ploaie. (Ies.)

ACTUL IV

SCENA 1
 Intră Ferdinand și Bosola.

FERDINAND: Ducesa cum se poartă-ntemnițată?

BOSOLA: Cu demnitate; se împacă bine
Cu jalea și s-ar zice că durerea
Și-o-ntâmpină voioasă,-n loc să fugă
De ea; purtarea ei atât de-aleasă
Îi dă noblețe chiar și la restriște.
I se-ntrupează farmecul în lacrimi
Și nu-n surâs; visează ore-n șir
Și, mută, pare-a spune-așa de multe.
FERDINAND: Purtarea-i sfidătoare întărește
Melancolia.
BOSOLA: Asta cam așa-i,
Ca buldogului priponit în lanț,
Captivitatea îi ațâță pofta
Plăcerilor oprite.
FERDINAND: Blestemată
Să fie-n veac! Nu vreau să mai citesc
În cartea vreunui suflet. Hai, vorbește-i.
(Iese. Intră Ducesa.)
BOSOLA: Alteță, liniștiți-vă!
DUCESA: Nu vreau.
De ce îți poleiești și-ți îndulcești
Pastilele-otrăvite?
BOSOLA: Se-află-aici
Și vă trimite vorbă-al vostru frate
Că s-a jurat odinioară-n pripă
Ca-n viața lui să nu vă vadă-n ochi,
Așa că vine la căderea nopții,
Rugându-vă-n iatac să nu aprindeți
Făclii sau lumânări, și dreapta voastră
Va săruta-o-n semn de împăcare,
Dar teama lui de jurământ îl face
Să vină pe-ntuneric.
DUCESA: Să poftească.
Luați luminile. L-aud sosind.
(Câțiva servitori scot lumânările. Intră Ferdinand.)
FERDINAND: Aici îmi ești?
DUCESA: Aici.
FERDINAND: Ce bine-ți șade
În beznă.
DUCESA: Iartă-mă, te rog.
FERDINAND: Te iert.
Nu-i răzbunare mai mărinimoasă
Decât să iert unde-aș putea ucide48.
Unde-ți sunt puii?
DUCESA: Cine?
FERDINAND: Copiii tăi; prin lege de-s bastarzii
Deosebiți de-urmașii legiuiți,
Miloasă, firea-i ține de egali.
DUCESA: De ce-ai venit aici? Ca să încalci
Un jurământ și să ajungi în iad?
FERDINAND: Păcat că n-ai trăit așa mereu,
Că prea ți-ai dat în petic; n-o lungesc:
Doresc să ne-mpăcăm. Ți-ntind o mână
(Îi dă în întuneric mâna unui mort.)
Cândva iubire i-ai jurat; i-ai pus
Pe deget și-un inel.
DUCESA: Am să-l sărut
Cu drag.
FERDINAND: Te rog pecetea-i să ți-o-ngropi
În inimă. Ți-l las cu tot cu mână,
În semn de dragoste; și fii convinsă
Că-i vei avea și inima; vreodată
De-o fi să ai nevoie de-un prieten,
Trimite-i-o stăpânului. Vedea-vei
De-ți poate fi de ajutor.
DUCESA: Ești rece
Ca gheața. Ai răci, mă tem, pe drum.
Ce groaznic! Ah, Lumină!
FERDINAND: Aduceți-i,
Să-i tot ajungă. (Iese.)
DUCESA: E solomonar,
De m-a lăsat cu mâna unui mort?
(Din spatele unui paravan apar niște statui de ceară înfățișându-i pe
Antonio și pe copii ca și cum ar fi morți.)
BOSOLA: Priviți, de unde-aveți această mână?
Sfâșietor e-acest spectacol dat
De cei doi de-,odată morți, n-or să învie
Cu toate lacrimile de pe lume.
DUCESA: De-acum mai am o singură dorință;
Mai bine chipul nu mi-l arătai
Făcut din ceară, -mpuns c-un ac vrăjit,
Vârât sub un morman de bălegar.
Tiranii-aveau o caznă care-acum

48
Tema răzbunării prin iertare a fost amplu dezvoltată de contemporanii lui Webster, Thomas Heywood –
în A Woman Killed with Kindness (Femeia omorâtă cu blândețea) și Shakespeare, în The Tempest
(Furtuna).
 Îmi pare omenoasă.
BOSOLA: Și anume?
DUCESA: Să mor de frig, legată de-acest trup
Ne-nsuflețit.
BOSOLA: De ce fugiți de viață?
DUCESA: Pentru un suflet osândit în iad
Viața-i moarte. Porția, tăciunii
Ți-i voi aprinde, să re-nviu o pildă
Atât de rară și uitată-aproape,
De soață iubitoare49.
BOSOLA: Alungați
Speranța? Rușinos! Creștină sunteți!
DUCESA: Bisericii îi place să prostească.
Mă las să mor de foame.
BOSOLA: Puneți capăt
Acestui chin deșart! Când e mai rău,
Atunci se-ndreaptă-un lucru; și albina
’Nțepându-te, îți face-un bine.
DUCESA: Om bun,
Tu, care-mi torni balsam pe răni, îndeamnă-l
Pe ticălosul tras pe roată-n piață
Să-și lecuiască oasele; imploră-l
Să aibă zile pentru-o nouă caznă.
Pe mine cine trebuie să mă omoare?
Ce teatru plicticos e lumea asta
În care joc un rol fără de voie.
BOSOLA: Nu plângeți, de la moarte-am să vă scap.
DUCESA: N-am timp pentru nimicuri din acestea.
BOSOLA: Mă-nduioșați, v-o jur pe viața mea.
DUCESA: Nu fi neghiob, nu-ți irosi clemența
Pe-un lucru de nimic, la ce-ți ajută?
Sunt plină de pumnale; pfui, s-alung
Aceste vipere de lângă mine50.
(Intră un servitor.)
Tu ce vrei?
SERVITORUL: Să vă zic doar la mulți ani. (Iese.)
DUCESA: Vedea-te-aș spânzurat pentru blestemul
Acesta groaznic. În curând voi fi
Un monument al milei. O să-nalț
Rugi către cer; ba nu, voi blestema!
BOSOLA: Rușine!
DUCESA: Stelele întâi!
BOSOLA: Ce groaznic!

49
Ducesa evocă gestul eroic al Porției, soția lui Marcus Iunius Brutus, care aflând de înfrângerea și moartea
acestuia, s-a sinucis înghițind tăciuni din vatră.
50
Pasaj obscur, al cărui sens rămâne neelucidat de comentatorii lui Webster.
DUCESA: Să se preschimbe dulcile-anotimpuri
În ierni geroase, aș, întreg pământul
La haosul dintâi să se întoarcă.
BOSOLA: Uitați-vă că-s stele-aprinse!
DUCESA: Dar nu uita ce cale lungă are
De străbătut blestemul meu: să piară
De ciuma ce pe nimeni nu iartă!
BOSOLA: Vai, cum vă înjosiți!
DUCESA: Și ca tiranii
Să fie pomenite-n veac legate doar
De răul ce ni-l fac; să fie șterse
Din rugăciuni!
BOSOLA: Cât de nedreaptă sunteți!
DUCESA: Martiri să nu mai fie, spre pedeapsa lor;
Să afle frații mei c-abia aștept
Să sângerez, căci, Doamne, un omor
E omenos când e fulgerător. (Iese.)
(Intră Ferdinand.)
FERDINAND: Exact cum mi-am dorit; o torturăm
Cu artă. Astea-s doar păpuși de ceară
Turnate de-un maestru iscusit,
Vincențio Lauriola; ea le crede
Făpturi aievea.
BOSOLA: Ce rost mai aveau?
FERDINAND: S-o-nnebunească.
BOSOLA: Pune-ți frâu cruzimii,
Oprește-te aici. Trimite-i straie
De pocăită pentru trupu-i gingaș,
Mătănii dă-i și cărți de rugăciuni.
FERDINAND: Afurisita, trupul ei a fost,
Cât timp a curs din el curatu-mi sânge,
Mai prețios decât acel ceva
De-i zice suflet și tu vrei să-l mângâi.
O să-i trimit doar măști de curtezane,
Codoși și hoți o vor servi la masă,
Iar ca s-o scot din minți, mi-am pus în gând
Să-i mut pe toți nebunii din spital
La casa ei; să-și facă-aici de cap,
Să cânte și să joace,-n draci să zburde
Pe lună plină51. Somn de-o fi să aibă,
Cu-atât mai bine, treaba ei. Mai ai
Puțin și-ai terminat.

51
Este extrem de extinsă aria geografică a superstiției potrivit căreia luna plină provoacă tulburări mentale
și incită la violență, potențând latura latent-malefică a subconștientului uman. (În mod surprinzător, studiile
efectuate de criminologii germani în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea au relevat faptul că rata
infracționalității crește, într-adevăr, în perioadele când luna atinge această fază).
BOSOLA: Dar o mai văd?
FERDINAND: Da.
BOSOLA: Niciodată.
FERDINAND: Trebuie.
BOSOLA: Nicicând.
Cu-obrazul ăsta întinat de intrigi
Și de această ultimă minciună,
De mă trimiți la ea, însărcinarea
Să-mi fie mila.
FERDINAND: Tocmai; ți-ai găsit,
Ce știi tu ce e mila? Vezi c-Antonio
Se-ascunde în Milano. Vei purcede
S-ațâți vâlvoarea răzbunării mele,
Să nu se stingă până n-o să ardă.
Cu frigurile, vracii crunt se poartă. (Ies.)

SCENA 2

Intră Ducesa și Cariola.

DUCESA: Dar ce-i cu zgomotul acesta groaznic?

CARIOLA: E-adunătura de nebuni, stăpână,
Adusă-n casă de tiranu-ți frate;
O tiranie nemaiîntâlnită.
DUCESA: Îi mulțumesc; doar larma și sminteala
Mă fac să nu-mi pierd dreapta judecată.
Pacea și bunul simț mă scot din minți.
Șezi, povestește-mi o-ntâmplare sumbră.
CARIOLA: Îți va spori amarul.
DUCESA: Te înșeli,
Dureri mai mari pe-a mea o micșorează.
S-întemnițată?
CARIOLA: Da, însă-ai s-apuci
Și ziua când scăpa-vei de-nchisoare.
DUCESA: Nu fi prostuță, nici privighetoarea,
Și nici prigoru,-nchiși în colivie,
N-o duc prea mult.
CARIOLA: Te rog, usucă-ți ochii.
La ce ți-e gândul, doamnă?
DUCESA: La nimic.
 Când cuget astfel, dorm.
CARIOLA: Ca un nebun,
Cu ochii larg deschiși?
DUCESA: Tu ce crezi, oare
Pe lumea cealaltă ne-om mai cunoaște?
CARIOLA: Da, ne-ndoielnic.
DUCESA: O, dac-am putea
Să stăm de vorbă două zile doar
Cu morții. Ei ne-ar învăța, desigur,
Ceva ce n-o s-aflăm aici nicicând.
Să vezi minune: cât am suferit,
Și încă nu-s nebună! Ceru-mi pare
C-ar fi de bronz topit, iară pământul
Din flăcări de pucioasă, și-ncă nu-s
Nebună! Știu ce-nseamnă chinul crunt
La fel cum își cunoaște vâsla sclavul
De la galere; -mpinsă de nevoie
Îndur întruna, dar obișnuința
Mi-e alinare. Spune-mi, cum arăt?
CARIOLA: Ca un portret ducal, un strop de viață
Ce-i așternut pe pânză, însă nu
Și-n fapt; sau mai curând ca o statuie
Ce năruită-i vrednică de milă.
DUCESA: Ai nimerit-o și s-ar zice că
Fortuna are ochi doar să se uite
La tragedia mea. Ei, nu! Ce-a fost
Și asta?
(Intră un servitor.)
SERVITORUL: Am venit ca să vă spun
C-al vostru frate vrea să vă ofere
Un pic de-amuzament. Un mare doctor,
Aflând că Papa-i tare melancolic,
I-a-nfățișat o trupă de nebuni
Ciudați și nostimi, care l-au silit
Să râdă și să-și pună-n cui tristețea.
Și ducele dorește să v-ofere
Același leac.
DUCESA: Poftește-i înăuntru.
SERVITORUL: E-un avocat; un preot secular,
Un doctor care și-a ieșit din minți
De gelozie. Apoi un astrolog
Ce-n scrierile sale prevăzuse
Sfârșitul lumii, dar greșind socoata
A-nnebunit, și-un croitor englez
Smintit de-atâtea mode, un lacheu
Zărghit de grija de-a păstra în minte
 De câte ori l-a salutat stăpâna
C-un „ce mai faci” rostit în zori. Apoi
Și-un fermier dibaci la furtișaguri52,
Țicnit că i s-a interzis negoțul.
Cu ei se află și-un samsar trăsnit,
De zici că dintre toți, e dracul gol.
DUCESA: Șezi, Cariola. Adu-i când poftești,
Căci sunt înlănțuită să vă-ndur
Toate ororile ce-mi hărăziți.
(Intră nebunii. Urmează un cântec lugubru interpretat de către unul dintre
nebuni.)
Ah, să urlăm cu toți un cânt
De moarte,-apăsător
De păsări care cobe sunt,
Țipând asurzitor.
Ca bufnițele să țipăm
Ca urșii noi să ragem,
Urechea să ți-o sărutăm
Și inima să-ți spargem.
Și frânți de osteneală-apoi,
Toți, binecuvântați,
Cântând ca lebedele, noi
Muri-vom împăcați.
PRIMUL NEBUN: Cum, încă n-a sosit sfârșitul lumii? Ia să-l apropii cu luneta, că, de
nu, iau o oglindă și dau foc lumii cât ai zice pește53. Nu-i de mirare că n-am somn, dacă
perna mi-e umplută cu scârnă de porc țepos.
AL DOILEA NEBUN: Aflați că iadul e un atelier de sticlărie în care diavolul ațâță cu
țeava sufletele femeilor, iar focul nu se stinge niciodată.
AL TREILEA NEBUN: O să mă culc cu toate muierile din parohie pe rând, o dată la
zece nopți; o să le dijmuiesc ca pe niște căpițe de fân.
AL PATRULEA NEBUN: Să mi-o ia înainte spițerul meu numai pentru că sunt
încornorat? Al naibii potlogar, l-am prins cu mâța-n sac: din udul neveste-sii face piatră
acră pentru gâtlejurile răgușite ale puritanilor palavragii.
PRIMUL NEBUN: Eu mă pricep la heraldică.
AL DOILEA NEBUN: Nu zău?
PRIMUL NEBUN: Pe blazonul tău ar sta bine un cap de bibilică sau de gâscă; ești tare
demodat.
AL TREILEA NEBUN: Greaca s-a turcit de tot și numai tălmăcirea elvețiană ne mai
poate izbăvi54.
PRIMUL NEBUN: Hai, domnule, să-ți explic cum e cu justiția.

52
În original un subtil joc de cuvinte: a Knave in grain („escroc în domeniul cerealelor, al grânelor”) are
conotația an ingrained Knave, însemnând „un pungaș înrăit”.
53
Aluzie, probabil, la celebrele oglinzi focale ale lui Arhimede, cu care, potrivit legendei, acesta ar fi
incendiat flota romană ce asedia Siracuza (cf. Jurgis Baltrusaitis, Oglinda, Ed. Meridiane, București, 1981,
pp. 97 et seq.).
54
Părerile comentatorilor sunt împărțite, unii luând această replică drept aluzie la Biblia de la Zürich
(1535), alții referindu-se la Biblia de la Geneva (1560).
AL DOILEA NEBUN: Vorbește-ne mai bine de corozive, că justiția roade totul până la
os.
AL TREILEA NEBUN: Afurisiți sunt cei care beau întru satisfacerea firii.
AL PATRULEA NEBUN: Să fi avut luneta aici, vă arătam o priveliște care le-ar fi
băgat pe toate femeile în sperieți.
PRIMUL NEBUN (arătând spre al treilea nebun): Ce mai e și ăsta? Frânghier?
AL DOILEA NEBUN: Nu, nu, nu, e un pungaș fonfăit care cu o mână face semnul
crucii, iar cu cealaltă umblă-n poala nevestelor tinere.
AL TREILEA NEBUN: Blestemată fie trăsura cu care s-a întors nevastă-mea în zori de
la carnaval! Avea așternută în ea o mândrețe de saltea de puf!
AL PATRULEA NEBUN: De patruzeci de ori i-am tăiat diavolului ghearele55, le-am
copt în ouă de corb și mi-am lecuit cu ele bolnavii de friguri.
AL TREILEA NEBUN: Dați-mi trei sute de vedre de lapte, să-l fierb cu vin și cu
mirodenii, poate mi-o veni somnul.
AL PATRULEA NEBUN: Ce n-a izbutit un colegiu întreg, am reușit eu: l-am constipat
pe un săpunar. Asta a fost capodopera mea.
(Opt nebuni se prind în joc pe-o muzică adecvată, după care apare
Bosola, deghizat în moșneag.)
DUCESA: Un alt nebun?
SERVITORUL: De ce nu-l întrebați pe el?
(Ies servitorul și nebunii.)
BOSOLA: Am să vă fac mormântul.
DUCESA: Ce? Mormântul?
Vorbești de parc-aș fi pe patul morții,
Abia suflând: mă vezi cumva bolnavă?
BOSOLA: Da, și cu atât mai grav, cu cât boala nu vi se vede cu ochiul liber.
DUCESA: Nu ești nebun, de bună seamă: mă cunoști?
BOSOLA: Da.
DUCESA: Cine sunt?
BOSOLA: Sunteți o cutie de vermifug, în cel mai bun caz, dacă nu o cutiuță din acelea
cu distilat de mumie56. Ce ni-i carnea? Un strop de lapte covăsit, un aluat bizar. Trupurile
ni-s mai șubrede ca temnițele din hârtie hărăzite de copiii muștelor; și-s mai nenorocite,
menite fiind să potolească foamea râmelor. Ați văzut vreodată o ciocârlie-n colivie? Parc-
ar fi sufletul în trup; lumea mare pare micuțul ei petic de iarbă, iar cerul, aidoma
oglinjoarei din colivie, ne vestește ce chinuitor de mică e și temnița asta a noastră care-i
pământul.
DUCESA: Pentru tine nu sunt ducesă?
BOSOLA: Nu mă-ndoiesc că sunteți o femeie de viță nobilă, că vi se citește dezmățul pe
fruntea încărunțită cu douăzeci de ani mai devreme decât cea a unei mulgătoare lipsite de
griji. Până și un șoarece silit să-și facă culcușul în urechea unei pisici are somnul mai

55
Diavolul cu ghearele tăiate apare în teatrul medieval englez în piesele-moralități; într-un cântec din A
douăsprezecea noapte (IV, 2), bufonul Feste îl îndeamnă pe Malvolio să-și taie ghearele, văzând în
puritanismul lui exacerbat întruchiparea diavolului.
56
Posibil împrumut din Othello de Shakespeare; descriindu-i Desdemonei batista primită ca amintire de la
mama lui, maurul arată că țesătura a fost vopsită „în sânge de mumie păstrat din inimi de fecioară” (III, 4,
74).
tihnit ca înălțimea voastră; un bebeluș căruia îi dau dinții, de-ar fi să doarmă în iatacul
vostru, s-ar plânge și el de cât vă foiți în somn.
DUCESA: Eu sunt ducesă de Amalfi.
BOSOLA: De-aicea vi se trage insomnia,
Căci titlurile, ca și licuricii,
Ne par strălucitoare de departe
Dar de aproape-s reci năluci deșarte57.
DUCESA: Ce sincer ești.
BOSOLA: Meșteșugul îmi cere să-i lingușesc pe morți, nu pe cei vii; doar de-aia sunt
pietrar.
DUCESA: Și vrei să-mi faci mormântul?
BOSOLA: Da.
DUCESA: Ce-ar fi
Să mă distrez un pic: din ce mi-l faci?
BOSOLA: Întâi spuneți-mi cum ați vrea s-arate.
DUCESA: De ce pe patul morții-avem pretenții?
De modă să ne pese și-n mormânt?
BOSOLA: Și încă cum! S-au dus acele vremuri
Când pe morminte prinții apăreau
Ciopliți rugându-se la ceruri; azi
Nu vezi decât statui cu facla-n mână,
De-ai zice c-au murit dintr-un abces.
N-au pentru stele ochi, fiindcă-n viață
Râvnit-au doar la cele pământești
Și spre pământ privesc și după moarte.
DUCESA: Ce vrei să spui cu-această pregătire
Lugubră ? Parc-am fi într-un cavou.
(Intră călăii cu un sicriu, un ștreang și un clopot.)
BOSOLA: Iată un dar trimis de frații voștri!
E ultimul câștig pe lumea asta
Și ultimul necaz.
DUCESA: Arată-mi-l.
În sânge am atâta umilință,
Că și lor, de le-ar curge-un strop de vine,
De bună seamă că le-ar prinde bine.
BOSOLA: Sunteți la cea din urmă-audiență.
CARIOLA: Stăpână dragă!
DUCESA: Taci! Nu mă-nspăimânt.
BOSOLA: Sunt paznicul trimis la osândiți
În noaptea dinaintea săvârșirii.
DUCESA: Dar mai-nainte-ai zis că ești pietrar.
BOSOLA: N-am vrut decât să vă obișnuiesc
Treptat cu gândul morții. Ascultați:
Iată, totul e tăcut,

57
Vanitas vanitatum este o temă predilectă a autorului, abordată și în prima lui mare tregedie, The White
Devil (Diavolul alb), ea regăsindu-se în cuvintele protagonistei muribunde, Vittoria Corombona.
 De-acum doar bufnițele se-aud.
Buhuhu, doamnă, ce faci.
De ce giulgiul nu-ți îmbraci?
Averi avut-ai și pământ,
De-acum doi coți de-ajuns îți sunt;
Te-a scos din minți un lung război,
Dar pacea ți-o aducem noi.
Doar proștii se agață strâns
De viața care-ncepe-n plâns,
În ceață ei trăiesc, greșind,
Cu spaima-n suflete murind.
Spală-te și te grăbește
Și lințoliu-ți pregătește.
Cruciuliță s-ai la gât,
N-aibă dracu’ spor nicicât,
Între zi și noapte,-acum,
Nu mai plânge, hai la drum.
CARIOLA: Plecați de-aici, călăilor! Săriți!
Ce-aveți voi cu stăpâna? Ajutor!
DUCESA: Din partea cui? A unor bieți nebuni?
BOSOLA: Luați cățeaua.
DUCESA: Adio Cariola.
Prea multe n-am, să-ți las prin testament.
Atâți înfometați am ospătat
Și tocmai ție nu am ce-ți lăsa.
CARIOLA: Muri-vom împreună.
DUCESA: Vezi, ai grijă,
Să dai sirop de tuse celui mic,
Iar fiică-mea să-și spună rugăciunea
’Nainte de culcare.
(Cariola este scoasă cu forța.)
Ei, și-acum,
Ce moarte mă așteaptă?
BOSOLA: Muri-veți sugrumată: iată gâzii.
DUCESA: Îi iert: la fel m-ar fi putut ucide
Și oftica, răceala sau damblaua.
BOSOLA: Nu vă-ngrozește moartea?
DUCESA: Nici un pic,
Când știu că-n viața de apoi m-așteaptă
Cei dragi.
BOSOLA: Și totuși, cred c-așa o moarte
Ar trebui să vă mâhnească rău,
Iar ștreangul s-ar cădea să vă-ngrozească.
DUCESA: Aș, crezi c-aș fi mai fericită dacă
Mi s-ar tăia cu diamante gâtul,
Aș fi înăbușită cu parfum
 Sau împușcată cu mărgăritare?
Știu, moartea are zeci de mii de uși
Și toate au țâțâni astfel încât
Să poată fi deschise-ori încotro;
Pe Dumnezeu, deschide-mi-o odată,
Să scap de voi, iar frații mei să afle
Că trează văd acum în a mea moarte
Cel mai frumos cadou de care parte
Avut-am vreodată. Dar, destul,
Nu vă mai plictisesc.
PRIMUL CĂLĂU: Noi suntem gata.
DUCESA: Suflarea mea v-o-ncredințez, dar trupul
Să-l dați femeilor în grijă.
CĂLĂII: Fie.
DUCESA: Să strângeți tare, ca să pogorâți
Asupră-mi cerul! Stați, că raiul n-are
Ca un palat, porți ’nalte, arcuite58;
În rai pătrunzi mergând doar în genunchi.
Hai, moarte cruntă, ia-mă. (Îngenunchează)
Ei, dați-mi mătrăgună, să adorm.
De știre dați-le și-alor mei frați,
Să le tihnească prânzul.
(Călăii o sugrumă.)
BOSOLA: Unde-i fata?
Aduceți-o; ucideți și copiii.
(Câțiva călăi o aduc pe Cariola.)
Stăpâna ta a adormit.
CARIOLA: În veci
Fii blestemat! Acum e rândul meu…
Zi, nu-i așa?
BOSOLA: Ba da, și-s bucuros
Să văd c-abia aștepți să mori.
CARIOLA: Te-nșeli, signore, nu aștept nimic,
Nu vreau să mor nejudecată. Spune-mi,
Ce vină am?
BOSOLA: Veniți să-i faceți felul.
În strună i-ai cântat și-ai să ne cânți
Și nouă.

58
În această replică a Ducesei sunt evidente ecourile shakespeariene din Cymbeline (III, 3, 3-9), pe care le
reproduc în traducerea lui Leon Levițchi:
Băieți, plecați-vă – această poartă
Vă-nvață cerul să-l slăviți și fruntea
S-o închinați în ruga dimineții.
Arcada regilor e-atât de-naltă
C-având pe cap turbanul păgânesc,
Semeț, nedându-i soarelui binețe,
Și-un uriaș ar trece pe sub ea.
CARIOLA: N-o să mor acuma când
M-am logodit.
PRIMUL CĂLĂU: Ți-am pregătit inelul.
CARIOLA: Lăsați-mă la duce, să-i dezvălui
O uneltire.
BOSOLA: ’Geaba o lungești.
Hai, gâtuiți-o!
CĂLĂII: Mușcă și ne zgârie!
CARIOLA: De mă ucizi acum, ajung în iad;
Nu m-am spovedit de ani de zile.
BOSOLA: Aș!
CARIOLA: Am un prunc în pântec.
BOSOLA: Ei, atunci,
(Călăii o sugrumă pe Cariola și o scot afară.)
Onoarea ți-e salvată. Hai, luați-o.
Ducesa n-o atingeți.
(Intră Ferdinand.)
FERDINAND: A murit?
BOSOLA: Cum ți-ai dorit. De-acum te poți căi.
(Îi arată copiii sugrumați.)
Cu ce-au greșit ei, Doamne?
FERDINAND: Nu le plânge
De milă puilor de lup uciși.
BOSOLA: Privește-aici.
FERDINAND: Privesc.
BOSOLA: Nu plângi? Alte păcate
Doar murmură, dar crima-i strigătoare
La cer; pământul e udat de apă,
Dar sângele înrourează cerul.
FERDINAND: Acoperă-i obrazul, mă orbește!
Prea tânără-a murit.59
BOSOLA: N-aș zice asta;
O-mbătrânise mult nefericirea.
FERDINAND: Mi-e soră geamănă: de-ar fi să mor
În clipa asta, viața mea ar ține
Cât viața ei.
BOSOLA: Deci te-ai născut al doilea:
Ți-e potrivită vorba din bătrâni
Că doi străini se-mpacă mult mai bine

59
În original Cover her face; mine eyes dazzle; she died young. Alături de To be or not to be, este unul
dintre cele mai frecvent citate versuri din întreaga literatură engleză. T. S. Eliot, de pildă, l-a inclus în
celebrul său poem-colaj The Waste Land (Țara pustie), iar Agatha Christie a făcut din el indiciul care duce
la depistarea asasinului în ultimul ei roman, Sleeping Murder. Despre acest vers, istoricul literar F. W.
Bateson afirma că este „o capodoperă într-o frază”, „o piesă miniaturală în trei acte”. „Obrazul trebuie
acoperit ca să nu mai fie vizibil, dar, până să-i fie acoperit, frumusețea lui orbitoare a fost deja dezvăluită și,
numai după revelarea acestei frumuseți, ne este dat să descoperim că tânăra Ducesă e moartă” (cf. A Guide
to English Literature, Longman, London, 1970, p. 62).
 Ca frații.
FERDINAND: Vreau să-i mai privesc o dată chipul.
De ce nu ai cruțat-o? Te-arătai
Un om de omenie ascunzând-o
Lâng-un altar. Puteai s-o ocrotești
Punându-te cu spada-n mână între
Neîntinarea ei și ura mea.
Ți-am spus într-un moment de rătăcire
Pe scumpa-mi surioară s-o răpui
Și ai răpus-o. Ce m-a-mpins la asta?
Căsătoria ei c-un om de rând?
Mărturisesc că, văduvă știind-o,
Speram să moștenesc la moartea ei
Averi nemăsurate: iată ce
M-a-mpins la asta. Căsnicia ei
În suflet mi-a turnat venin.
Cât despre tine (cum și-n tragedii
Un bun actor e blestemat întruna
Când joacă-un rol de ticălos), ei, află
Că te urăsc și-ți spun c-ai făptuit
Prea bine numai rele peste rele.
BOSOLA: Memoria hai să ți-o-mprospătez,
Căci văd că-ncepi să fii ingrat; să-mi dai
Răsplata cuvenită.
FERDINAND: Știi ce-ți dau?
BOSOLA: S-aud.
FERDINAND: Iertarea crimei săvârșite.
Mai mult de-atâta nu-ți pot oferi.
BOSOLA: Poftim?
FERDINAND: Din vrerea cui ai făptuit
Sentința asta crudă?
BOSOLA: Tu ai vrut-o.
FERDINAND: Eu? Eu i-am fost judecător? Și-a fost
Adusă-n fața legii, condamnată
La neființă? Sau vreun tribunal
I-a dat verdictul? Unde-ai să găsești
Înscris acest verdict decât în iad?
Setos de sânge, te-ai jucat cu focul
Și, pentru asta, vei plăti cu capul.
BOSOLA: Dreptatea-i strâmbă când un hoț ajunge
Să-și spânzure fârtații. Cine, oare,
Ar îndrăzni să dea-n vileag omorul?
FERDINAND: Să-ți spun eu cine: lupii-i dezgropa-vor
Cadavrul, nu să-l devoreze, ci
 S-arate lumii monstruoasa crimă60.
BOSOLA: Nu eu, ci tu vei tremura atunci.
FERDINAND: Dă-mi pace.
BOSOLA: ’Ntâi, aștept să-mi dai simbria.
FERDINAND: Ce ticălos ești!
BOSOLA: Când judecător
Mi-e nerecunoștința ta, așa-s.
FERDINAND: Rău am ajuns, nici teama de Hristos
Nu ne mai poate ține-n frâu. Să piei
Din ochii mei.
BOSOLA: Atunci, rămâi cu bine.
Și tu și frate-tău sunteți vestiți:
Vi-s inimile cripte găunoase,
Stricate, care-i strică și pe alții,
Iar urile vă stau nedespărțite,
Precum niște ghiulele prinse-n lanț.
Parc-ați fi frați: trădarea e o boală
Luată din familie. Avut-am
Un vis de aur, dulce, iar acum,
Că mă trezesc, sunt furios pe mine.
FERDINAND: Pleacă-ntr-un colț de lume neștiut,
Să nu mai știu de tine niciodată61.
BOSOLA: De unde-ți vine-această nepăsare?
Alteță, tirania ți-am slujit-o
Și mai presus te-am pus de-ntreaga lume,
Iar răul l-am urât, dare te-am iubit
Pe tine, care mă-ndemnai să-l fac;
Și-am căutat să te slujesc cinstit,
În loc să fiu un om onest.
FERDINAND: Diseară
Mă duc la vânătoare de bursuci;
E-o treabă ce se face pe-ntuneric. (Iese.)
BOSOLA: A-nnebunit. Destul cu cinstea-mi calpă!
Sleiți de-atâtea amăgiri deșarte
Ni-i frig la foc, iar gerul rău ne arde.
De-ar fi s-o iau de la-nceput, ce-aș face?
N-aș renunța la cugetul curat
Pentru nimic în lume. A mișcat!
Trăiește! Suflet gingaș, hai-napoi
Din întuneric și-adu-mi mântuirea

60
Potrivit superstițiilor medievale, lupii dezgropau cadavrele victimelor înhumate în urma unui asasinat,
dând astfel în vileag nelegiuirile tăinuite. Această idee apare și în Diavolul alb, în bocetul Corneliei, la
moartea lui Marcello (V, 4).
61
Atitudinea duplicitară a lui Ferdinand, care mai întâi incită la omor, iar apoi se spală pe mâini,
învinuindu-l pe ucigaș că a acționat din proprie inițiativă, amintește de reacția lui Bolingbroke, uzurpatorul
tronului lui Richard al II-lea, la aflarea veștii că regele a fost ucis; Bolingbroke îl repudiază cu acest prilej
pe Exon (în Richard al II-lea, una dintre cele mai jucate creații shakespeariene în epoca elisabetană).
 Să scap de-acest infern; e caldă, suflă62!
Inima-mi voi topi să-ți colorez
Buzele stinse. -i cineva prin preajmă?
Aduceți un întăritor: mi-e frică
Să strig, căci mila ar distruge mila63.
Deschide ochii: -n ei se oglindesc
Cerurile-aducându-mi mântuirea.
DUCESA: Antonio!
BOSOLA: Da, doamnă, n-a murit!
Cadavrele pe care le-ați văzut
Erau păpuși; iar Papa l-a-mpăcat
Cu frații voștri.
DUCESA: Milă! (Moare.)
BOSOLA: Vai, se stinge
Din nou. De data asta, s-a sfârșit.
O, inocență sacră, somnu-ți dormi
În puf de turturele, dar păcatul
E-un catastif smolit, în care-i scris,
E tot ce-am făptuit și bun și rău,
Luneta ce ne-nfățișează iadul!
Să vrei să faci un bine, nu ai voie!
În piept simt o durere bărbătească.
Aceste lacrimi sigur nu le-am supt
La sânul maică-mii; am sărăcit
De-mi cântă cucu-n pungă. Când trăia
Măicuța mea, -mi curgeau fântâni de lacrimi
Purtând căința-n ele? Aș, erau
Secate. Acest tablou mă îngrozește
Ca spada pe-un nenorocit ce tatăl
Și l-a răpus cu ea. Te duc de-aici,
Să-ți împlinesc dorința de pe urmă:
Femei de treabă or să se-ngrijească
De-nmormântarea ta. Atâta lucru
N-o să-mi refuze nici tiranul ăla.
Apoi pleca-voi la Milano, unde
Voi săvârși degrabă o ispravă
Demnă de supărarea mea. (Iese.)

62
Speranța lui Bosola de resuscitare a Ducesei ar putea fi un alt ecou shakespearian, amintind de finalul
Regelui Lear, în care eroul titular nădăjduiește cu disperare că fiica lui, Cordelia, este în viață și se
amăgește că încă respiră și a mișcat din buze (V, 3, 258-311). În Shakespeare: the Invention of the Human
(Riverhead Books, New York, 1999, p. 486), Harold Bloom demonstrează în mod convingător că Lear nu
moare de durere, ci de fericire, fericirea (iluzorie) de a o ști pe Cordelia în viață.
63
Bosola se teme ca nu cumva călăii să se întoarcă auzindu-l că strigă după ajutor.
 ACTUL V

SCENA 1

Intră Antonio și Delio.

ANTONIO: Cum vezi speranța mea de împăcare

Cu frații ei?
DELIO: Nu mi se pare-a bună.
Ți-au scris că vor să-ndrepte răul doar
Ca să-ți întind-o cursă. Aveai pământuri
Date-n arendă de Marchizul de Pescara.
Pe-acesta, cât ar fi de bun la suflet,
L-au instigat să ți le ia-ndărăt
Și-n clipa asta l-a și asaltat
O turmă de vasali cu rugăminți.
Nu pot să cred că vor să-ți facă bine
Cei ce te lasă muritor de foame.
ANTONIO: În ruptul capului nu vrei să crezi
Că sunt la adăpost.
DELIO: Iată-l și pe marchiz.
O să mă fac că-i cer arenda ta,
Să văd pe mâna cui a încăput.
(Intră Pescara. Antonio se retrage.)
DELIO: Aș vrea, signore,
O mare rugăminte.
PESCARA: S-auzim.
DELIO: Aveți o cetățuie și-un domeniu
Ce-au fost a’ lui Antonio Bologna.
Fiți bun, vă rog, și dați-mi-le mie.
PESCARA: Îmi ești prieten, dar ceea ce-mi ceri
Nu s-ar cădea nici eu să-ți dau, nici tu
Să iei.
DELIO: De ce?
PESCARA: O să-nțelegi curând,
Te lămuresc eu între patru ochi.
Acum sosește-amanta Cardinalului.
(Intră Julia.)
JULIA: Stăpâne, iată, vin să-ți bat la ușă
Și, făr-acest răvaș ce-i iscălit
De-un om de vază, chiar de Cardinal,
 Ți-aș apărea o biată cerșetoare.
(Îi dă lui Pescara o scrisoare.)
PESCARA: Mă roagă să-ți ofer o cetățuie
În care-a stat proscrisul de Bologna.
JULIA: Întocmai.
PESCARA: Să fi vrut, și nu găseam
Un alt prieten căruia nu vreau
Să-i fac cu ea o bucurie: ia-o.
JULIA: Signore,-ți mulțumesc. O să-l vestesc
Că m-ai îndatorat de două ori:
O dată, cu mărinimia ta
Și-o dată, cu iuțeala faptei tale. (Iese.)
ANTONIO: Cum se-ntăresc prin ruinarea mea!
DELIO: Signore, vă rămân ne-ndatorat.
PESCARA: De ce?
DELIO: Mie mi-ați refuzat hatârul,
Dar nu și-acestei stârpituri.
PESCARA: Exact.
Să-ți spun de ce: domeniul acela,
Prin intrigile Cardinalului,
I-a fost luat lui Antonio cu japca.
Nu se cădea să-i dau unui prieten
Rușinea mea. E un dar infam
Ce-i șade bine numai unei târfe.
Mă știi pe mine vărsător de sânge
Nevinovat? S-ajung să fiu privit pieziș
De cei pe care mi-i numesc prieteni?
Mă bucur că acest pământ furat
Primește-o josnică-ntrebuințare,
De preț al desfrânării. ’Nvață, Delio,
Să-mi ceri un lucru nobil, și-ai să vezi
Că știu să fiu și darnic.
DELIO: Mă-nvățați
De bine.
ANTONIO: Ar roși în fața lui
Și-un cerșetor neobrăzat.
PESCARA: Ducele Ferdinand
E la Milano, zice-se bolnav
De-apoplexie, însă unii spun
C-ar fi înnebunit. Mă duc să-l văd. (Iese.)
ANTONIO: Iată un om adevărat.
DELIO: Și-acum,
Ce ai de gând, Antonio?
ANTONIO: La noapte
Îmi joc pe-o carte soarta, viața asta,
Ce-abia se mai târăște,-ncredințând-o
 Cruzimii Cardinalului: mi-a dat
Un bilețel cu care pot ajunge
La el și vreau să-l văd la miezul nopții,
Să-l înspăimânt nițel (cum a făcut
Și frate-său cu scumpa noastră doamnă)
Și, poate, mai apoi, văzând că vin
Cu gânduri pașnice, -o să-i piară ura
Și-ajungem la-mpăcare; dacă nu,
Îmi va scurta rușinea îndurată.
Decât mereu, prefer să cad o dată.
DELIO: Voi împărți primejdia cu tine
Și viața mea se va-mpleti cu-a ta.
ANTONIO: Doar tu-mi rămâi prieten de nădejde. (Ies.)

SCENA 2

Intră Pescara și Doctorul.

PESCARA: Ei, doctore, îți pot vedea bolnavul?

DOCTORUL: Îndată, domnule; acum l-au scos
Să ia o gură de-aer pe terasă
La sfatul meu.
PESCARA: Ce boală zici că are?
DOCTORUL: O boală foarte gravă, i se spune
Licantropie.
PESCARA: Asta ce mai e?
Nicicând n-am auzit de-așa ceva.
DOCTORUL: Să vă explic: bolnavii sunt cuprinși
De o melancolie-apăsătoare
Și-ajung să își închipuie că-s lupi,
Iar noaptea, pe furiș, dezgroapă morții
Din cimitir64: Acum vreo două seri,
În spatele bisericii San Marco,
L-au întâlnit pe duce pe-o alee.

64
Simptomele licantropiei, prezentate de Doctor, sunt preluate din autorul francez Goulart, al cărui Trésor
d’Histoires admirables et mémorables de notre temps fusese publicat în două ediții, la Paris (1600) și la
Rouen (1605). Pentru licantropie ca tradiție totemică și ritual simbolic, v. Victor Kernbach, Dicționar de
mitologie generală, Ed. Albatros, București, pp. 368-369.
 Avea pe umăr un picior de mort
Și-urla-nspăimântător; zicea că-i lup,
Că blana lui nu crește în afară
Ci înăuntru. I-a rugat să-l taie
Cu săbiile, să se convingă; -am fost
Chemat pe dată și, tratându-l grabnic,
Alteța sa și-a revenit.
PESCARA: Mă bucur.
DOCTORUL: Există, însă, riscul recidivei.
Dacă-l apucă-o nouă criză, vreau
Să-ncerc un tratament cum n-a visat
Nici Paracelsus65; dac-or să mă lase,
Găsesc un leac de nebunia lui.
Stați de-o parte; iată-l.
(Intră Ferdinand, Malatesta, Cardinalul și Bosola.)
FERDINAND: Dați-mi pace.
MALATESTA: De ce tânjești, Alteță, după singurătate?
FERDINAND: Și vulturii-s însingurați; doar ciorile, stăncuțele și graurii se-adună-n stol.
Ah, cine mă tot urmărește?
MALATESTA: Nimeni, stăpâne.
FERDINAND: Ba da.
MALATESTA: Nu-i decât umbra ta.
FERDINAND: Opriți-o-n loc; să nu se mai țină scai de mine.
MALATESTA: Cu neputință, cât timp te miști și soarele strălucește.
FERDINAND: Îi vin eu de hac: o sugrum.
(Se aruncă asupra umbrei.)
MALATESTA: Te-ai supărat pe ceva inexistent, Alteță.
FERDINAND: Ești un prost. Cum ai vrea să-mi prind umbra fără să m-arunc pe ea?
Când oi pleca în iad, o să iau cu mine o filodormă, că, deh, banii netezesc totdeauna calea
celor mai mari ticăloși.
PESCARA: Ridică-te, Alteță.
FERDINAND: Vreau să studiez arta perseverenței.
PESCARA: Iată o nobilă virtute.
FERDINAND: Să mân șase melci de la Milano până la Moscova fără îndemnuri sau
bici; cel mai răbdător om de pe fața pământului, de s-ar lua la întrecere cu mine, ar vedea
cum merg pe burtă ca un hoț.
CARDINALUL: Ridicați-l odată. (Îl silesc să se ridice.)
FERDINAND: Zău, n-ar strica să vă purtați frumos. Ce-am făptuit e făptuit: nu recunosc
nimic.
DOCTORUL: Lăsați-mă lângă el. Alteță, unde ți-e dusă mintea princiară?
FERDINAND: Ce-i ăsta?
PESCARA: Doctorul domniei tale.

65
Philippus Aureolus Paracelsus este numele latinizat al celebrului alchimist și medic elvețian
Theophrastus Bombastus von Hohenheim (1493-1541), care, prin numeroasele lui lucrări de științe ale
naturii, a jucat un rol covârșitor în înnoirea medicinei din veacul al XVI-lea.
FERDINAND: Tăiați-i barba cu ferăstrăul și piliți-i sprâncenele, să pară mai manierat.
DOCTORUL: Va trebui să fac și eu pe nebunul, altă soluție n-am. Stăpâne, ți-am
cumpărat o piele de salamandră, să nu te ardă soarele.
FERDINAND: Mi s-au înroșit ochii și mă ustură.
DOCTORUL: Cel mai bun leac ar fi să-ți dai pe ei cu albușul unui ou de vasilisc.
FERDINAND: Ce bine-ar fi să fie oul proaspăt!
Ascundeți-mă. Doctorii-s ca regii –
Nu suferă să fie contraziși.
DOCTORUL: Începe să-mi știe de frică: vă rog, lăsați-mă cu el.
FERDINAND: Ce-i asta? De ce nu-ți dai jos pelerina?
DOCTORUL: Dați-mi patruzeci de țucale pline cu apă de trandafiri, să ne bombardăm
unul pe celălalt. Începe să-mi știe de frică. Poți să țopăi într-un picior, signore? Lăsați-l,
lăsați-l să țopăie, pe răspunderea mea; îi citesc în ochi teama, i-e frică de mine, o să-l
îmblânzesc ca pe un cobai.
FERDINAND: Dar tu poți sări într-un picior, signore? O să-l fac rasol, o să-l jupoi, să
învelesc în pielea acestui pungaș unul dintre cadavrele pe care le ține la rece pentru
disecție. Cărați-vă, ștergeți-o de aici! Stați ca vitele aduse la tăiere, nu mai aveți decât
limbă și pântece, să lingușiți și să vă destrăbălați. (Iese.)
PESCARA: Doctore, nu l-ai speriat prea tare.
DOCTORUL: E-adevărat, am întrecut măsura.
BOSOLA (aparte): Doamne, ferește-mă de-așa osândă,
Că rău l-ai mai bătut pe Ferdinand.
PESCARA: Dar, excelență, cum de s-a-ntâmplat?
Să-și piardă prințul dreapta judecată?
CARDINALUL (aparte): Va trebui să inventez ceva.
Iată ce s-a întâmplat: de ani de zile
Se zice că din stirpea noastră nimeni
Nu moare până ce nu i se-arată
Stafia unei doamne-ncărunțite,
Ucisă-odinioară de-un nepot
Care-i râvnea averea. Și-ntr-o noapte,
Lui Ferdinand i-a apărut năluca;
La strigătele lui de ajutor
Valetul l-a găsit pe-alteța sa
Scăldat într-o sudoare înghețată,
Schimbat la-nfățișare și la vorbă.
De când cu-această nălucire,-i este
Din ce în ce mai rău, și teamă mi-e
Că n-are zile.
BOSOLA: Excelență,-aș vrea
Să stăm de vorbă.
PESCARA: Vă lăsăm cu bine.
Nădăjduim că prințul în curând
Se va-ntrema la minte și la trup.
CARDINALUL: Sunteți oricând bineveniți.
(Ies Pescara, Malatesta și Doctorul.)
 Sosit-ai?
(Aparte.) N-ar trebui să știe că, din umbră,
Am uneltit și-am pus la cale moartea
Surorii noastre; Ferdinand să pară
În totul vinovat, deși la crimă
Eu l-am împins. Ce face sora noastră?
Socot că,-n jalea ei, s-a preschimbat
În strai decolorat de-atâtea lacrimi.
De-acum îi voi aduce alinarea.
De ce te uiți așa urât la mine?
Ah, ești mâhnit că ți-e bolnav stăpânul...
Fii liniștit: deși e c-un picior
În groapă, te așteaptă o răsplată
Pe cinste, dacă-mi duci la-ndeplinire
O ultimă dorință.
BOSOLA: Fac orice!
O vorbă doar și-ndată trec la fapte!
De te gândești prea mult la ce-i făcut,
Pân’ la sfârșit n-ajungi nici la-nceput.
(Intră Julia.)
JULIA: Signore, hai la cină!
CARDINALUL: Lasă-mă, am treabă!
JULIA (aparte): Ah, iată un bărbat adevărat!
CARDINALUL: Pe scurt: Antonio se-află în Milano;
Ia-i urma și omoară-l. Cât trăiește el,
Ducesa nu se poate mărita
Și i-am găsit un mire pe potrivă.
Fă asta și numește-ți singur plata.
BOSOLA: Dar cum să dau de el?
CARDINALUL: E-un gentilom
La noi în tabără, pe nume Delio.
Se știe că-s prieteni; nu-l scăpa
Din ochi și mergi cu el la liturghii,
Că poate vine-acolo de-ochii lumii
Și-Antonio, chiar dacă-n credință vede
Doar o tortură școlărească;-ncearcă
Să-i mituiești duhovnicul, să-ți spună
Unde sălășluiește. Sunt o mie
De căi prin care-l poți găsi: de pildă,
Vezi cine cere-ntruna împrumuturi
De la evrei, că, fără doar și poate,
E strâmtorat. Sau, află de la pictori
Cui i-au vândut recent portretul ei
Și poate-i dai de urmă într-un fel.
BOSOLA: Doar n-o să stau cu mâinile în sân.
Găsi-l-aș pe nemernicul de-Antonio!
 E tot ce-mi pot dori pe lumea asta.
CARDINALUL: Atunci la treabă; n-o să-ți pară rău. (Iese.)
BOSOLA: Prăsește vasilisci în ochi, s-ar zice
Că-i întruparea crimei, dar se face
Că n-a aflat de-uciderea ducesei.
E prefăcut, și pilda-i voi urma;
Doar șiretenia te poate pune
Pe urmele unui vulpoi bătrân.
(Intră Julia.)
JULIA: Ah, domnule! Mă bucur că te văd.
BOSOLA: Poftim?
JULIA: N-ai teamă, ușa-i încuiată.
Signore, vreau să-ți smulg mărturisirea
Trădării tale.
BOSOLA: Ce trădare?
JULIA: Hai,
Mărturisește-mi, care servitoare
Mi-ai mituit-o ca să-mi toarne-n vin
Prafuri de dragoste?
BOSOLA: De dragoste?
JULIA: Pe când eram la curtea din Amalfi;
Mă mai îndrăgosteam de tine altfel?
Prea multă suferință-am adunat
Ca să mă vindec fără a-mi răpune
Dorința.
BOSOLA: Plumbii-ți sunt, de bună seamă,
Parfumuri și bomboane-aromitoare.
Ce doamnă strașnică! Ce nostim chip
De-a-ți da-n vileag dorința. Hai la mine
În brațe, să te dezarmez. Și totuși,
Prea-i minunat să fie-adevărat.
JULIA: De ți-ai vedea cu ochii mei făptura,
N-ai spune că iubirea-mi e-un miracol.
Știu, ai să zici că-s o stricată, dar
Sfiala noastră-i doar un spiriduș
Cicălitor, pe care-l ignorăm.
BOSOLA: Să știi că-s un soldat cam din topor.
JULIA: Cu-atât mai bine, las’ să sară așchii,
Că unde nu-s scântei, și focu-i lipsă.
BOSOLA: Și mi-s cam necioplit.
JULIA: Aș, neștiința
Într-ale curteniei n-o să-ți strice
Cât timp îți bate-o inimă în piept.
BOSOLA: Ești minunată.
JULIA: Dacă mă acuzi
De frumusețe, vina am să-mi neg.
BOSOLA: Ochii-ți frumoși săgeți mai ascuțite-s
Ca razele de soare.
JULIA: Mă ucizi
Cu-atâtea complimente; hai, mai bine
Curtează-mă și tu cum te curtez.
BOSOLA (aparte): E-a mea și am să fac ce vreau din ea.
Hai să vorbim deschis: de m-ar vedea,
N-ar zice Cardinalul că-s o javră?
JULIA: A, nu, ar spune că stricată-s eu.
Pe tine nu s-ar supăra defel,
Căci dacă văd un diamant și-l fur,
De vină nu-i odorul, târfele de soi,
Dăm la o parte dorul șovăielnic
Și-n loc de frământări, împreunăm
Plăcerea dulce cu îngăduința.
Dacă te-aș fi zărit de la fereastră,
Te-aș fi curtat și-n stradă.
BOSOLA: Doamna mea,
Ești nemaipomenită!
JULIA: Poți să-mi ceri
Orice și ai să vezi cât te iubesc.
BOSOLA: Atunci,
Să nu cumva să mă refuzi: de-o vreme,
Îl văd pe cardinal cam abătut;
Întreabă-l ce-i cu el, dar nu-l lăsa
Să-ți vândă castraveți; vezi ce-a pățit.
JULIA: De ce vrei s-afli asta?
BOSOLA: -i sunt supus
Și-am auzit c-o să-mi apună steaua
La curtea Împăratului, drept care
M-aș aciua și eu la alt stăpân,
La fel ca șoarecii ce fug din casă
Când stă să se dărâme.
JULIA: N-ai nevoie
Să mergi la oaste; eu am să te țin.
BOSOLA: Și o să-ți fiu vasalul credincios;
Dar, totuși, nu-mi pot părăsi chemarea.
JULIA: N-ai părăsi un general ingrat
Pentru iubirea unei doamne-oneste?
Și tu ești unul dintre cei ce nu pot
Dormi-ntr-un așternut de puf, ci vor
Să aibă bolovani la căpătâi?
BOSOLA: M-ajuți?
JULIA: Voi fi cât o să pot de iscusită.
BOSOLA: Atunci, aștept să-mi dai de veste mâine.
JULIA: Aș, mâine, -ascunde-te-n iatacul meu
 Și trage cu urechea, dar nici tu
Să nu fii mai zăbavnic decât mine.
Sunt ca o condamnată care-ar vrea
Să-și vadă iscălită grațierea
Făgăduită doar. Tu intră-acolo
S-auzi ce-o să-l îmbrobodesc cu vorbe
Ca de mătase.
(Iese Bosola. Intră Cardinalul.)
CARDINALUL: Unde ești?
(Intră un servitor.)
SERVITORUL: Aici.
CARDINALUL: Ai grijă, de-astăzi nu lăsați pe nimeni
Să intre fără știrea mea la prinț.
(Aparte) Smintit cum e, ar da-n vileag omorul.
(Iese servitorul.)
Mă sâcâie grozav femeia asta!
M-am săturat, abia aștept să scap
De ea.
JULIA: De ce ești necăjit, signore?
CARDINALUL: Nu-s necăjit.
JULIA: Ce mult te-ai mai schimbat!
Nu vrei să-ți fiu duhovnic și să-mi spui
Ce s-a-ntâmplat: ce piatră ai pe suflet?
CARDINALUL: Nu pot să-ți spun.
JULIA: Te-a subjugat durerea
’Ntr-atât încât s-o izgonești nu poți?
Sau crezi că dacă ești posomorât,
Nu-mi ești la fel de drag ca-n clipa când
Te știu voios? Ori bănuiești că eu,
După ce ți-am păstrat atâtea ierni
Secretul inimii, n-aș fi în stare
Să-ngrop în mine câteva cuvinte?
CARDINALUL: Mai pune-ți pofta-n cui; nu-ți spun nimic,
Altfel, nu taci.
JULIA: Așa să le vorbești
Lingăilor ce poartă mai departe
Întâiul zvon pe care-l prind din zbor,
Că, dac-ai fi cinstit cu tine însuți,
Nu te-ai feri.
CARDINALUL: Îmi smulgi cu sila vorba?
JULIA: Nu eu, ci rațiunea ți-o va smulge.
Greșești la fel de mult având o taină
Ce-o știu cu toții sau nimenea n-o știe.
CARDINALUL: S-o știe toți ar fi nesăbuință.
JULIA: Dar nimeni să n-o știe-i tiranie.
CARDINALUL: Ei bine,-nchipuie-ți c-am săvârșit
 Ceva ce n-aș vrea-n veci să afle lumea.
JULIA: Deci nu mi-e-ngăduit să știu și eu?
De dragul meu ai tăinuit o vină
Cumplită cum e adulterul. Iată
Prilejul cel mai potrivit să-mi pui
Iubirea la-ncercare: te implor,
Signore!
CARDINALUL: Ai să te căiești.
JULIA: Ba nu.
CARDINALUL: Te-mpinge la pierzanie: nu-ți spun.
Ia seama ce primejdie-i să știi
Secretul unui prinț: cei ce-l cunosc
Ar trebui-mbrăcați în diamante,
Să-și pună lacăt gurii. Te conjur,
Strunește-te-n ușurătatea ta!
Mai lesne faci decât desfaci un nod!
Secretul ăsta-i ca otrava lentă,
Ajuns în sânge, te-ar putea ucide
Și după șapte ani.
JULIA: Te ții de glume.
CARDINALUL: Destul; ei află că, din vrerea mea,
Cu patru nopți în urmă-au sugrumat-o
Pe sora mea, ducesa de Amalfi,
‘Mpreună cu copiii ei mai mici.
JULIA: Iisuse, ce-ai făcut?
CARDINALUL: Ei, cum rămâne?
Îți vei înmormânta adânc în suflet
Secretul ăsta?
JULIA: Ești pierdut, signore.
CARDINALUL: De ce?
JULIA: Nu-mi stă-n putință să-l ascund.
CARDINALUL: Cum nu? Te rog să-mi juri pe-această carte.
JULIA: Smerită jur că voi tăcea.
CARDINALUL: Sărut-o. (Julia sărută cartea.)
De-acum n-o să mai poți vorbi: s-a zis cu tine,
C-ai fost prea curioasă; cartea asta
E otrăvită. Am știut eu bine
Că doar cu moartea-ți pot închide gura.
(Intră Bosola.)
BOSOLA: Îndură-te de ea!
CARDINALUL: Cum, Bosola!
JULIA: Te iert,
M-ai pedepsit pe drept, căci taina ta
Din vina mea o știe și-omul ăsta.
Te-a auzit spunându-mi-o; de-aceea
Ți-am zis că n-o mai pot păstra.
BOSOLA: Nesăbuito!
Mai bine tu îl otrăveai pe el.
JULIA: Sunt prea sfârșită să mă mai gândesc
Le ce-ar fi trebuit să fac. Mă duc
Și nu știu încotro. (Moare.)
CARDINALUL: Ce naiba cauți?
BOSOLA: Un om ales și-ntreg la minte (nu
Ca prințul Ferdinand), să-i amintesc
Cât l-am slujit.
CARDINALUL: O să te tai bucăți.
BOSOLA: Ia nu te mai lega de viața mea,
Că nu-i a ta ca să dispui de ea.
CARDINALUL: Ce te-a adus aici?
BOSOLA: Desfrâul ei.
CARDINALUL: Aha: acuma știi că-ți sunt complice
La crimă.
BOSOLA: Și de ce-ți înveșmântezi
Privirile-ți mârșave-n strai frumos?
Sau vrei să faci pe duhul din vreo piesă
Care urzește crime, iar apoi se-ntoarce
În groapă?
CARDINALUL: Taci! Te-așteaptă o avere.
BOSOLA: Ai vrea să-i cer despăgubiri Fortunei66?
Doar proștii merg la ea-n pelerinaj.
CARDINALUL: Nici nu visezi ce-onoruri ți-am păstrat.
BOSOLA: Sunt multe căi prin care poți ajunge
La cinstea aparentă, și murdare
Sunt unele.
CARDINALUL: Ce naiba nu renunți
La supărarea asta? Focul are;
De ce să-l ațâțăm și noi să scoată
Un fum înecăcios? L-omori pe-Antonio?
BOSOLA: Da.
CARDINALUL: Cară leșul ăsta.
BOSOLA: În curând
O să ajung întruchiparea morții
Ce umple cimitirele.
CARDINALUL: Îți dau
Și câteva duzini de-nsoțitori,
Să te ajute la omorul ăsta.
BOSOLA: În nici un caz. Când pun lipitori pe-o bubă puturoasă, doctorii le taie cozile,
pentru ca sângele să curgă mai repede prin ele; nu-mi trebuie alai când merg să fac
vărsare de sânge, să n-ajung să am unul și mai mare când o fi să mă ducă la
spânzurătoare.
CARDINALUL: Vino la noapte să m-ajuți să-i duc cadavrul
66
Joc de cuvinte în original, bazat pe omonimia cuvântului fortune („noroc”, dar și „avere”).
 La ea acasă; voi da sfară-n țară c-a murit
De ciumă; nimeni n-o să-și bată capul
Cu moartea ei.
BOSLOA: Dar unde e Castruchio?
CARDINALUL: La Napoli, S-a dus să ia-n primire
Castelul care-a fost al lui Antonio.
BOSOLA: Ce bine le-ai brodit.
CARDINALUL: Te-aștept diseară.
Și ca să vezi ce mult mă-ncred în tine
Îți dau și cheia de la poartă.
BOSOLA: Află
Că-s pus pe fapte mari. (Iese Cardinalul.)
O, biet Antonio,
De milă ai nevoie,-n primul rând,
Dar azi, de ești milos, te joci cu focul.
Să fiu atent cum calc, că pe polei,
De nu ne-nfigem bine pe picioare,
Ne rupem gâtul: am aici și-o pildă.
Tâlharul ăsta prea ne scaldă-n sânge
Și n-are pic de teamă, dar se zice
Că ne-nfricarea oarbă-ar fi intrarea
În iad, dar iadul e ascuns privirii
De zidul orb ce se înalță-n jur.
Ei, bunule Antonio,-am să te caut
Și-o să veghez să nu te-ajungă mâna
Acestor crunți fățarnici ce-au vărsat
Sânge deja din trupul tău. Și, poate,
Ne-om însoți-ntr-o dreaptă răzbunare;
Și-un braț plăpând e tare când lovește
Cu sabia dreptății. Mi se-arată
Mereu ducesa moartă: nu mai plânge!
De vină-i doar melancolia asta.
Căință, vreau să sorb din cupa ta
Care doboară spre a-nălța. (Iese.)

SCENA 3

Intră Antonio și Delio.

DELIO: Iată-i fereastra. Cetățuia asta

S-a construit pe locul unde-odată
 Era o abație; lângă râu
E tot ce-a mai rămas din mânăstire,
Un zid cu cel mai bun ecou din lume.
Are un ton lugubru și răspunde
Atât de limpede,-ncât mulți socot
Că-i glasul unui duh.
ANTONIO: Ce dragi îmi sunt
Aceste vechi ruine. Sub picioare
La fiecare pas mi se așterne
Trecutul preacucernic: ne-ndoios,
În curtea asta ce-i acum bătută
În voie de stihii sunt îngropați
Oameni ce-o viață-ntreagă au slujit
Biserica. Și ei sperau, pesemne,
Că-n sânul ei vor fi adăpostiți
Până la judecata de apoi.
Dar toate-au un sfârșit: bisericile
Și-orașele, ca noi, se-mbolnăvesc
Și tot ca noi se sting.
ECOUL: Ca noi se sting.
DELIO: Auzi ecoul?
ANTONIO: Parc-ar fi gemut
Cu glas de moarte.
ECOUL: Glas de moarte.
DELIO: Strașnic!
Răspunde cum dorești: ca un hăitaș,
Șoimar sau cântăreț, ori ca un lucru
Întristător.
ECOUL: Întristător.
ANTONIO: Acesta
L-ar prinde cel mai bine.
ECOUL: Cel mai bine.
ANTONIO: Parc-a vorbit ducesa.
ECOUL: Da, ducesa.
DELIO: Hai să plecăm. Nu vreau ca-n seara asta
Să mergi la cardinal. Să nu te duci.
ECOUL: Să nu te duci.
DELIO: La ce bun să-ți pierzi vremea irosindu-ți
Tristețea-n van? Nu te grăbi; păzește-ți pielea!
ECOUL: Păzește-ți pielea!
ANTONIO: Ba mi-e scris să merg!
Privește-n urma ta la tot ce-a fost
Și-ai să-nțelegi că nu putem fugi
Din calea soartei.
ECOUL: Fugi din calea soartei!
DELIO: I-auzi! Și pietrele s-au îndurat
 Și te povățuiesc cum e mai bine.
ANTONIO: Ecoule, cu tine nu discut,
Că tu ești mort.
ECOUL: Ești mort.
ANTONIO: La ora asta
Sper că ducesa și micuții ei
Au somnul dulce. Doamne, nu cumva
Mi-e dat să n-o mai văd în veci?
ECOUL: În veci.
ANTONIO: N-am pus la suflet nici o vorbă-ntoarsă,
Decât pe-aceasta și deodat-un chip
Mi-a apărut scăldat în suferință.
DELIO: Ți s-a părut.
ANTONIO: M-am săturat să tremur.
Ce, asta-i viață? Nu-i decât sudalma
Și-ocara vieții. Nu mai dau ’napoi:
Ori totul, ori nimic.
DELIO: Virtutea ta
Te aibă-n pază! Merg după băiat
Și vin cu el; văzând vlăstarul gingaș
Rodit din stirpea lui, s-o îmblânzi
Și cardinalul.
ANTONIO: Orice-ar fi să fie,
Îți spun adio de pe-acum. Fortuna
Se-amestecă în orișice năpastă
Doar omul poate-amarul să-și gonească. (Ies.)

SCENA 4

Intră Cardinalul, Pescara, Malatesta, Roderigo și Grisolan.

CARDINALUL: La noapte nu-i nevoie să vegheați;

Alteța sa-i mai bine.
MALATESTA: Excelență,
Îngăduie-ne lângă el.
CARDINALUL: Nici vorbă!
Orice schimbare, orice fel de zgomot
L-ar tulbura; vă rog să vă culcați
Și, chiar de-l auziți că intră-n criză,
 Vă rog fierbinte, nu fugiți la el.
PESCARA: Signore, n-o s-o facem.
CARDINALUL: Trebuie
Să-mi dați cuvântul vostru de onoare.
Așa vrea el, iar azi mi s-a părut
În toate mințile.
PESCARA: Ne dăm cuvântul.
CARDINALUL: Să nu se scoale nici curtenii voștri.
MALATESTA: Nici ei.
CARDINALUL: Și, poate-anume, ca să pun
Făgăduiala voastră la-ncercare
Când o s-adoarmă el, o să-l imit,
O să mă port ca el când e-n delir,
Și o să zbier, dup-ajutor, de parcă
Aș fi-n primejdie.
MALATESTA: Să-ți taie gâtul,
Tot n-aș veni odată ce mi-am dat cuvântul.
CARDINALUL: Vă mulțumesc.
(Se depărtează.)
GRISOLAN: Ce vifor s-a stârnit!
RODERIGO: Iatacul ducesei se zgâlțâia
Ca o răchită-n vânt.
MALATESTA: Ce, n-are voie
Să-și legene și diavolul copilul?
(Ies toți în afară de Cardinal.)
CARDINALUL: Ce rost avea să-i las să stea de veghe?
În noaptea asta vreau s-o duc pe Julia,
De fapt, cadavrul ei, la ea acasă,
În cea mai mare taină. Mi-e cugetul pătat!
M-aș închina, dar diavolu-mi ia sufletul
Dacă mă mai încred în rugăciuni.
La ora asta trebuie s-apară
Și Bosola, să ia de-aici cadavrul.
Când treaba-i isprăvită, o să moară.
(Iese. Intră Bosola.)
BOSOLA: Aha, a pomenit ceva despre moartea mea. Se apropie cineva.
(Intră Ferdinand.)
FERDINAND: Sugrumă-l și-o să moară fără zgomot.
BOSOLA (aparte): Păi, ia să fiu atunci cu ochii-n patru.
FERDINAND: Ce zici? Spune-mi în șoaptă: de acord?
Bun; deci, pe întuneric. Cardinalul
Ar da oricât ca doctorul să nu-l zărească. (Iese.)
BOSOLA: Ăștia-mi vor moartea; crima crimă paște.
Ajung să n-aibă preț în ochii noștri
Nici meritul, nici viața creștinească,
Când știm că faptele întunecate
 Numai cu moartea pot fi vindecate.
(Intră Antonio și un servitor.)
SERVITORUL: Signore, -așteaptă-aici, mă-ntorc îndată
C-un felinar de vânt. (Iese.)
ANTONIO: Dacă-l surprind
La rugăciune,-l mân în rai67.
BOSOLA: Doboară-l, spada mea!
(Îl străpunge pe Antonio.)
N-o să-ți mai las răgazul să te-nchini.
ANTONIO: Ah, mă sfârșesc! A fost de-ajuns o clipă
Să pună capăt unei lungi prigoane.
BOSOLA: Tu cine ești?
ANTONIO: Un biet nefericit
Căruia, omorându-l, bine-i faci.
(Intră servitorul aducând felinarul.)
SERVITORUL: Signore, unde ești?
ANTONIO: Mai am puțin
Și-ajung acasă. Bosola!
SERVITORUL: O, ce nenorocire!
BOSOLA: De nu-ți înăbuși mila, ai să mori. Antonio!
Și cât de mult țineam să te salvez!
Suntem doar mingi și stelele se joacă
Cu noi cum vor. Vai, bunule Antonio,
Mă tem că am să-ți dau o veste care
Te va zdrobi pe loc! Frumoasa-ți doamnă
Și pruncii tăi...
ANTONIO: Vorbește-mi despre ei,
Numele lor îmi toarnă viață-n vine.
BOSOLA: Au fost uciși.
ANTONIO: Sunt unii ce-ar fi vrut
Să moară-atunci când li s-a-nfățișat
O veste dureroasă și mă bucur
Că-mi este dat să mor cu-adevărat.
Nu vreau balsam pe răni, căci n-are rost
Să mai trăiesc. Visăm măriri și,-n viață,
Ca niște țânci zburdalnici fugărim
Baloane de săpun. Ce bucurii
Ne-oferă viața? Clipa de iubire
Ce-i doar prolog durerii nesfârșite?
Nu-ți cer să-mi spui de ce m-ai înjunghiat,

67
Antonio reproduce aproape cuvânt cu cuvânt silogismul lui Hamlet (III, 4, 73-75), pentru care uciderea
cuiva (în cazul lui, a lui Claudius) în timpul rugăciunii înseamnă expedierea celui asasinat în Rai (în clipele
de căință ale acestuia) și nu în iad (unde s-ar cuveni să ajungă, de drept, judecând după păcatele săvârșite în
timpul vieții). Webster ilustrează aici, mai curând o convingere la modă în epocă decât un citat
shakespearian. Această credință le este atribuită și altor personaje de pe scenele iacobite, de pildă, lui
Laertes (din Hamlet) sau lui Ferdinand din Femeia omorâtă cu blândețea de Thomas Heywood.
 Dar trupu-mi lasă-i-l lui Delio-n grijă.
BOSOLA: Te frânge, inimă!
ANTONIO: Iar fiul meu să stea departe
De curțile ducale. (Moare.)
BOSOLA: Ai ținut la el?
SERVITORUL: Îl adusesem pentru împăcarea
Cu cardinalul.
BOSOLA: Ce te-am întrebat?
De-ți este dragă viața, du-l de-aici
Și lasă-l în iatac la doamna Julia.
Ce iute mi se deapănă ursita!
La-m prin pe cardinal în forjă;-acum
O să-l izbesc. Ce groaznică greșeală!
Nici pe cei mari și nici pe cei umili
Nu-i mai imit, ci pildă-mi voi fi eu.
La treabă, dar, și taci, că dacă nu,
O să pățești ca el. (Ies.)

SCENA 5

Intră Cardinalul ținând în mână o carte.

CARDINALUL: E cu putință ca-n infern să fie

Un singur foc, dar flăcările lui
Să-i ardă-n fel și chip pe osândiți?
Păcatu-i grea povară pentru cuget.
Uitându-mă la iazul din grădină,
Tot văd un braț ce stă să mă lovească
Cu coasa.
(Intră Bosola și servitorul care aduce în brațe cadavrul lui Antonio.)
Ai sosit? Arăți cumplit.
Te văd înverșunat la chip, și,-n plus,
Puțin cam speriat.
BOSOLA: Stai, să mă vezi
Trecând la fapte: am să te omor.
CARDINALUL: Ce-ai zis? Să vină străjile la mine!
BOSOLA: Degeaba urli; nu te-aude nimeni.
CARDINALUL: Stai, am să-mpart cu tine tot ce am.
BOSOLA: N-ai nimerit momentul cel mai bun
Pentru propuneri.
CARDINALUL: Gărzile la mine!
 Trădare!
BOSOLA: N-ai să-mi scapi; te poți retrage
Doar în iatacul Juliei.
CARDINALUL: Ajutor!
(Intră deasupra Pescara, Malatesta, Grisolan și Roderigo.)
Săriți, am fost trădați!
MALATESTA: Ia ascultați.
CARDINALUL: Ducatul meu celui ce mă salvează68!
RODERIGO: Ce naiba se prostește-n halul ăsta!
MALATESTA: Ăsta nu-i Cardinalul!
RODERIGO: Ba-i chiar el,
Dar nu cobor chiar de l-ar spânzura.
CARDINALUL: Săriți că mă omoară, ajutor,
Altminteri sunt pierdut!
GRISOLAN: Nu-i rău deloc
În rolul de nebun, dar n-o să-l las
Să-și râdă de onoarea mea.
CARDINALUL: Mi-a pus
Tăișu-n gât.
RODERIGO: Atunci n-ai mai zbiera așa.
MALATESTA: Lasă-l să țipe. Haideți la culcare,
Că doar ne-a spus c-așa o să se-ntâmple.
PESCARA: Ne-a zis să stăm pe loc, dar mie unul
Nu-mi pare c-ar glumi; cobor la el
Să-i sparg cu un berbece ușa. (Iese deasupra.)
RODERIGO: Haideți
Să mergem după el tiptil, să vezi
Ce-o să-l mai ocărască Cardinalul.
(Ies deasupra Malatesta, Roderigo și Grisolan.)
BOSOLA: Și o să-ncep cu tine, să fiu sigur
Că n-o să le descui celor de-afară.
(Îl omoară pe servitor.)
CARDINALUL: De ce-mi vrei viața cu-orice preț?
BOSOLA: Privește!
CARDINALUL: Antonio!
BOSOLA: Pe care l-am ucis
Fără să vreau. Hai, roagă-te, dar uite:
Când sora ți-ai ucis-o i-ai luat
Justiției cântarul, nelăsându-i
În mână decât sabia.
CARDINALUL: Îndurare!
BOOSOLA: Aha, ești nobil doar pe din afară,
Că grabnic te mai năruiești lăuntric,
Când încă nici nu te-a ajuns năpasta.

68
Disperarea Cardinalului poate fi o vagă reminiscență a celebrei replici shakespeariene „Un cal, un cal,
regatul meu pe-un cal”, din Richard al III-lea (V, 4, 7).
 Dar ce-mi pierd vremea? Na! (Îl străpunge.)
CARDINALUL: Ah, m-ai rănit!
BOSOLA: Mai na! (Îl străpunge din nou.)
CARDINALUL: Doar n-o să mor ca șobolanu-n cursă!
Săriți că mă răpune! Ajutor!
(Intră Ferdinand.)
FERDINAND: Săriți, soldați, e-alarmă! Dați-mi calul
Și strângeți avangarda, că de nu,
S-a zis cu noi. Predați-vă! Veți fi
Tratați ca prizonieri. Nu vă predați?
CARDINALUL: Ajută-mă, doar suntem frați!
FERDINAND: Ce dracu’!
Nu lupți de partea noastră?
(Îl rănește pe Cardinal și, în încăierare, îl rănește mortal pe Bosola.)
Ce păcat!
S-a dus răscumpărarea.
CARDINALUL: O, dreptate!
Iată-mă ispășind pentru trecut:
Osânda-mi din păcat s-a fost născut.
FERDINAND: Bravo, ați luptat cu vitejie. Cezar a avut o soartă mai vitregă decât
Pompei, că n-a murit la picioarele dizgrației, ci-n brațele prosperității. O să vă acoperiți
de glorie murind pe câmpul de luptă. Să nu vă pese de durere: e-un fleac pe care-l uităm
într-o clipită, așa cum uităm și durerea de dinți când bărbierul să ne lase fără ei.
Consolați-vă cu gândul ăsta.
BOSOLA: Acum mi-e împlinită răzbunarea.
Piei, cauză-a nenorocirii mele!
(Îl străpunge pe Ferdinand.)
În pragul morții viața îmi aduce
Izbânda cea mai mare.
FERDINAND: Dați-i fân
Muiat în apă unui cal bolnav.
E lumea asta doar un biet coteț;
Pe lumea cealaltă voi ști să storc
Plăcerea până și din piatră seacă.
BOSOLA: Și ăsta s-a trezit când e pe ducă.
FERDINAND: Doar surioara mea, doar ea-i de vină.
Ne pierd trufia, crima și desfrâul
Și ca pe-un diamant ce-i despicat
De propriu-i praf, ne frânge-al nost’ păcat. (Moare.)
CARDINALUL: Ți-ai luat și tu răsplata.
BOSOLA: Mi-e sufletul pierdut, abia mai trag
De el cu dinții, dar nespus mă bucur
Că tu, care păreai o piramidă
Uriașă jos la bază, vei sfârși
’Ntr-un vârf mărunt, iaca, un fleac, acolo.
(Intră Pescara, Malatesta, Roderigo și Grisolan.)
PESCARA: Alteță, ce-ați pățit?
MALATESTA: Ce trist prăpăd!
RODERIGO: Ce s-a-ntâmplat?
BOSOLA: Acuma-s răzbunați
Ducesa de Amalfi, omorâtă
De frații ei; Antonio, răpus
De mâna mea; și Julia, otrăvită
De omul ăsta și, în fine, eu
Care, deși am fost un om de treabă,
Am fost amestecat în toate-acestea
Doar ca să fiu înlăturat la urmă.
PESCARA: Să fie cu putință?
CARDINALUL: Ferdinand
Ne-a găurit de moarte-n toiul luptei.
Și-acum, vă rog, lăsați-mă să mor
Și-n veci să nu vă mai gândiți la mine. (Moare.)
PESCARA: Porunca lui i-a hărăzit osânda!
MALATESTA: Mișelule, cum l-ai ucis pe-Antonio?
BOSOLA: În ceață; cum? Nu știu: dintr-o greșeală
Din cele ce se văd ades la teatru69.
Ah, mă sfârșesc. E omul ca un zid
Ce-odată năruit ecou-și pierde.
Vă las. Nu zic că nu mă doare moartea,
Dar n-o regret, căci mor cu spada-n mână.
Ah, lume mohorâtă! Pe pământ
În beznă-și duce viața omenirea
Pe rând fricoasă și-nfricoșătoare.
Când știe că slujește adevărul,
Să nu ezite-o minte înțeleaptă.
Nici moartea sau ocara de-o așteaptă:
Acum pornesc la drum. (Moare.)
PESCARA: Pe drum m-am întâlnit cu bunul Delio
Care mi-a zis c-Antonio e-aici
Și mi l-a prezentat pe fiul său.
(Intră Delio cu fiul lui Antonio.)
MALATESTA: Vii prea târziu, Signor.
DELIO: Am auzit,
Și-am presimțit c-așa se va sfârși.
Să facem din acest prăpăd cumplit
Prilejul nobil de-a-l repune-n drepturi
Pe tânărul acesta. Însă faima

69
Comentariile meta-dramatice în genul celui făcut de Bosola aici erau mult gustate de publicul elisabetan
și iacobit, căruia autorii îi reaminteau frecvent că (1) în incinta teatrului asistă numai și numai la un joc
desfășurat după reguli și convenții prestabilite și că (2) lumea și teatrul sunt macrocosmosul și reflectarea
acestuia la scară redusă, că lumea întreagă este o scenă uriașă pe care toți muritorii sunt actori, cu sau fără
voia lor.
Acestor ticăloși de stirpe-aleasă
Va dăinui cât urma-ntipărită
De-o cizmă în omăt; la prima rază
De soare, se topește și dispare
Și forma, și substanța ei. Ades
Mi-am zis că pentru cei cu sânge-albastru
Natura n-are dar mai prețios
Decât dreptatea. Viața întru cinste
Îi este faimei cel mai bun prieten,
Iar ea te-ncununează la sfârșit
De-a pururi, dacă-ai fost un om cinstit.
(Ies.)