Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Doctorand:
POPESCU LAURENŢIU
Coordonator de doctorat:
Prof. univ. dr. ŢICAL GEORGE MARIUS
BUCUREŞTI 2014
CUPRINS:
ARGUMENT
CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMULUI DE
ORDINE PUBLICĂ
1.1. Definiri conceptuale
1.2. Ordinea publică, securitatea naţională şi democraţia constituţională
1.3. Normativele europene sub incidenţa ORDINII PUBLICE
1.4. Impactul globalizării asupra sistemului de ordine publică
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ANEXE
ARGUMENT
Funcţionarea statului de drept şi democratic nu poate fi concepută în lipsa unui cadru normativ
adecvat, cu încălcarea frecventă a ordinii şi securităţii publice. Drept urmare, orice ţară este îndrituită
şi, în acelaşi timp, obligată să-şi adopte măsurile pe care le consideră necesare în acest domeniu,
măsuri circumscrise normativităţii internaţionale la care a aderat şi să asigure condiţiile pentru
traducerea lor în viaţă.
Securitatea statului şi a societăţii, siguranţa persoanei, constituie o valoare socială
fundamentală, de existenţa şi nestingherita ei realizare depinde normala desfăşurare a activităţii
statului în realizarea sarcinilor şi funcţiilor care îi revin. Reglementarea riguroasă a relaţiilor sociale,
aşezarea întregii vieţi pe bazele trainice ale legalităţii, ale ordinii de drept şi disciplinei, reprezintă o
cerinţă firească a democraţiei.
Problema ordinii publice şi a siguranţei cetăţeanului se pune în spaţiul european, cu multă
actualitate, fiind tot mai evidente preocupările factorilor de decizie în acest sens, dar, în egală măsură,
şi ale cetăţenilor cărora le este din ce în ce mai greu să accepte climatul de insecuritate. De aceea, în
centrul preocupărilor autorităţilor publice se află ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului, ca repere
majore ce condiţionează buna funcţionare a organelor de stat abilitate.
Un loc deosebit de important îl ocupă asigurarea şi menţinerea ordini publice şi a securităţi
publice, administrarea organelor în atribuţiile cărora intră atât apărarea regimului politic, a intereselor
cetăţenilor, măsurile care contribuie la executarea legilor şi hotărârilor judecătoreşti, buna convieţuire
în societate, cât şi buna funcţionare a serviciilor de stat. De altfel, ordinea publică este o stare de drept
şi de fapt care permite realizarea echilibrului bazat pe consensul social necesar funcţionării optime a
ansamblului social în condiţiile reglementărilor juridice interne, consacrării apărării şi respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului public şi privat, a celorlalte valori
supreme, în scopul promovării şi afirmării progresului social într-o societate democratică.
Asigurarea ordini publice reprezintă o cerinţă esenţială a stabilităţii interne care garantează
asigurarea condiţiilor corespunzătoare edificării unui stat de drept. Cu alte cuvinte, asigurarea ordini
publice reprezintă o necesitate socială, realizată prin activităţi specifice de organe speciale –forţele de
ordine publică, ce reprezintă autorităţi deţinând competenţe şi atribuţii în materie de ordine publică şi
cărora, prin lege şi prin alte acte normative, li se conferă sarcini în exercitarea dreptului de poliţie a
statului.
O importanţă deosebită în realizarea funcţiei de garantare şi asigurare a ordinii publice, a
securităţii persoanei şi a societăţii o are activitatea de dirijare a organelor menite să asigure ordinea
publică.
Pentru a activa în mod eficient este necesar a cunoaşte legităţile şi factorii social-economici,
care determină ordinea publică, baza normativă şi organizaţională de activitate a organelor care
asigură ordinea şi securitatea publică.
O însemnătate majoră îi revine cunoaşterii relaţiilor de dirijare, care apar în procesul de
organizare şi realizare practică a activităţii de menţinere şi restabilire a ordinii publice, şi
reglementarea normativă a acestor activităţi.
Obiectul administrării organelor care asigură ordinea publică este însăşi activitatea de
asigurare a ordinii publice, iar conţinutul de bază al activităţii acestor organe rezidă în realizarea
sarcinilor de: ocrotire a ordinii publice; asigurarea securităţii publice; contracararea faptelor
infracţionale; ocrotirea relaţiilor sociale cu privire la proprietatea privată şi cea publică; ocrotirea
intereselor, drepturilor şi libertăţilor legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor; prevenirea
comportamentului deviant şi a celui cu caracter infracţional.
Tendinţa de escaladare a fenomenului infracţional, a riscurilor şi ameninţărilor la securitatea
naţională, la ordinea şi securitatea publică, va rămâne şi în viitor. De aceea se impune perfecţionarea
sistemului de asigurare a ordinii publice, a siguranţei persoanei şi a securităţii publice, şi, în primul
rând, a administrării organelor care asigură ordinea publică.
Important este de relevat faptul că Tratatul de la Lisabona acordă atenţie maximă „spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie”(Titlul V), acţionând „pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin
măsuri de prevenire a criminalităţii, a rasismului şi a xenofobiei, precum şi de combatere a acestora,
prin măsuri de coordonare şi de cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare şi alte autorităţi
competente, precum şi prin recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală şi, după
caz, prin apropierea legislaţiilor penale.”1
„Statele membre au libertatea de a organiza între ele şi sub autoritatea lor forme de
cooperare şi de coordonare pe care le consideră oportune, între serviciile competente ale
administraţiilor acestora care răspund de asigurarea securităţii naţionale.”2
Cu toate acestea, studierea siguranţei publice din perspectiva proceselor de globalizare
actualmente nu are o arie prea mare de investigaţie şi acest spaţiu se limitează numai la problemele
specifice unui anumit grup de ţări.
Studiile realizate anterior au îmbogăţit cunoştinţele noastre despre măsurile de asigurare a
ordinii publice şi despre dirijarea forţelor antrenate în menţinerea ordinii şi siguranţei publice.
Menţionăm că atât doctrina juridică românească, cît şi cea moldovenească s-au arătat preocupate de
definirea diferitelor aspecte ale problemei respective, fără a ajunge însă la o concepţie cristalizată. În
prezent nu există un studiu complex în ceea ce priveşte problema vizând administrarea organelor de
stat care asigură ordinea publică. Prezentul studiu este o încercare de a acoperi acest gol.
1
Tratatul de la Lisabona, Titlul V, Capitolul 1. Dispoziţii generale, art. 67 alin (3), C 83/73
2
Tratatul de la Lisabona, Titlul V, Capitolul 1. Dispoziţii generale, art. 73, C 83/74
Scopul şi obiectivele tezei de doctorat
Prezenta cercetare are drept scop studiul problemelor vizând administrarea organelor de stat
care asigură ordinea şi siguranţa publică, inclusiv al conceptului de ordine publică, securitatea publică,
precum şi al sistemului de asigurare a ordinii publice în România în contextul globalizării. Acest scop
este îndreptat spre îmbunătăţirea activităţii organelor care asigurară ordinea publică în temeiul
concluziilor ce se desprind din investigarea ştiinţifică, atât sub aspectul teoretic, cât şi din punctul de
vedere al practicii în domeniu.
Scopul investigaţiilor efectuate ţine de sporirea eficienţei activităţii organelor afacerilor
interne ca urmare a perfecţionării mecanismului de administrare a lor în condiţiile globalizării.
Pentru realizarea scopului enunţat, au fost conturate următoarele sarcini:
- identificarea coraportului dintre conducerea administrativă, conducerea socială şi
administrarea sistemului ordinii şi siguranţei publice;
- analiza factorilor social-economici care influenţează activitatea organelor afacerilor
interne;
- aprecierea gradului de compatibilitate a activităţii organelor afacerilor interne cu noile
condiţii social-economice şi juridice care au fost influenţate de globalizare;
- a analiza sistemul organelor de stat care asigură ordinea publică în România, şi în unele
state ale lumii;
- a analiza sistemul existent de administrare internă şi externă a organelor de stat care
asigură ordinea publică;
- a evidenţia principiile generale vizând asigurarea ordinii publice şi cele specifice
administrării în domeniul asigurării ordinii publice în contextul globalizării;
- a evidenţia posibilele riscuri şi ameninţări la adresa ordinii şi siguranţei publice în
contextul globalizării;
- a defini noţiunea de administrare în domeniul asigurării ordinii şi siguranţei publice în
contextul globalizării şi conţinutul ei;
- a formula unele propuneri şi recomandări care au drept scop perfecţionarea sistemului de
administrare a organelor de stat care asigură ordinea şi siguranţa publică.
3
”Securitatea naţională este un drept imprescriptibil, care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se
fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în contextul securitaţii regionale, euroatlantice şi
globale”. Strategia de securitate natională a României, Bucureşti, 2006
4
Pentru argumente pro si contra referitoare la acest binom, vezi, Bridge, ER., Bullen, Roger, The Great Powers
and the European States System. Longman, New York, 1980, p.78 şi urm.
de drept (ordine juridică, inclusiv constituţională) şi securitatea naţională, respectiv siguranţa
naţională 5.
În literatura de specialitate, cât şi în legislaţia internă şi internaţională, între noţiunile de
democraţie, drepturile omului, ordinea publică şi statul de drept, există un raport de interdependenţă în
sensul că nu există democraţie fără garantarea drepturilor omului, iar acestea nu se pot realiza decât
într-un cadru organizat, într-un climat sigur de ordine socială.
Pentru asigurarea acestui climat de ordine publică, implicit de securitate naţională, fiecare stat
îşi constituie instituţii speciale denumite în termeni generali, forţe de ordine publică, (în documentele
oficiale internaţionale acestea sunt denumite forţe poliţieneşti), servicii de informaţii cu atribuţii
speciale în domeniul siguranţei naţionale şi alte categorii de forţe cu atribuţii în aplicarea Strategiei de
securitate naţională.
În România, ordinea publică este parte componentă a ordinii de drept, reprezentând proiecţia
acesteia în plan politico-economic şi social având, la rândul ei, trei componente: menţinerea,
asigurarea si restabilirea, care presupun măsuri si acţiuni prin care se realizează un cadru adecvat
pentru manifestarea democraţiei constituţionale în baza prevederilor înscrise în Constituţia României,
ca lege fundamentală a statului român, şi în întreaga legislaţiei în vigoare. Cele trei componente au,
după cum se observă mai jos, elemente organizaţionale, de reglementare sau care ţin de modul de
acţiune atât comune, cât şi specifice. Noţiunile de menţinere, asigurare şi restabilire a ordinii publice
sunt des utilizate dar uşor interpretabile în actualul context juridic românesc, de aceea vom încerca o
definire a acestora pentru a avea o viziune clară şi obiectivă asupra acţiunilor forţelor de ordine
destinate îndeplinirii acestora. Menţinerea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor, activităţilor
şi acţiunilor organizate si desfăşurate cotidian de către forţele de ordine publică, pentru funcţionarea
normală a instituţiilor statului, protejarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a
normelor de conduită civică, a regulilor de convieţuire socială, a avutului public şi privat, a celorlalte
valon supreme.
Asigurarea ordinii publice cuprinde ansamblul măsurilor ce se întreprind pentru respectarea
legalităţii, prevenirea şi descurajarea unor acţiuni care generează tulburări sociale sau manifestări de
violenţă pe timpul adunărilor şi manifestaţiilor publice, activităţilor culturale şi sportive, precum şi
5
Pişleag, Țuţu, Acţional şi operaţional în ordinea publică, Eseuri, Bucureşti, 2002, p. 11.
altor manifestări similare cu participare numeroasă şi se asigură de forţele principale şi de sprijin,
potrivit competenţelor.
Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul măsurilor legale, preponderent represive,
bazate pe forţa de constrângere, inclusiv pe forţa fizică şi a armelor albe sau de foc, aplicate de
organele cu atribuţii legale pentru readucerea la starea de legalitate a situaţiei create prin încălcări
grave ale ordinii publice generatoare de pericol pentru ordinea si siguranţa naţională.
Ordinea publică nu înseamnă nici pe departe doar ordinea constituţională, legi, ordonanţe,
forţe şi mijloace care să le impună şi să le gestioneze, care să supravegheze, să monitorizeze, să
asigure dominanţa puterii, perpetuarea netulburată a sistemului şi oprirea procesului în parametrii
convenabili celor care conduc şi gestionează, care să asigure, cu alte cuvinte, liniştea publică. Scopul
ordinii publice nu este asigurarea liniştii publice, ci a condiţiilor care să crească eficienţa
angajamentului public, a efortului public, precum şi responsabilitatea factorilor de decizie şi a fiecărui
om în parte faţă de calitatea condiţiei umane. Ordinea publică este o construcţie dinamică, după o
arhitectură complicată, la care participă, deopotrivă, toate componentele sistemului şi procesului, şi nu
doar cei ce-şi asumă sau cred că li se cuvine privilegiul şi condiţia benefică şi orgolioasă a conducerii
altora 6. Jean-Jacques Rousseau, în romanul L'Elite ou l'Education, arată că, în realitate, nu cei care se
află în procesul educaţiei se supun voinţei conducătorului, ci, dimpotrivă, acesta se supune voinţei lor,
pe care numai el, mentorul, o poate sesiza, analiza, înţelege şi îndeplini.
Ordinea publică nu este, deci, şi nu trebuie înţeleasă ca un sistem de constrângeri pentru binele
şi securitatea instituţiilor şi al tuturor - pentru că nu există aşa ceva decât în regimurile dictatoriale - ci,
înainte de toate, ca o arhitectură determinată de ceea ce Hegel numea necesitate înţeleasă, sau ca
datorie a libertăţii. „Sclavul nu poate avea nicio datorie şi numai omul liber are datorii. Dacă toate
drepturile s-ar afla într-o parte, şi toate datoriile în alta, atunci întregul s-ar dizolva, căci singură
identitatea constituie baza lui, pe care trebuie să o păstrăm aici neclintită7”.
Principiile definirii şi redefinirii ordinii publice într-o societate democratică se situează în
acest palier de libertăţi intrinseci şi de necesităţi înţelese, de cunoaştere şi respectare a voinţei publice,
ca expresie de sinteză a sistemului, ca determinare a evoluţiei acestuia, ca suport, ca izvor. Între aceste
principii, s-ar putea situa, pentru această etapă a arhitecturii ordinii publice româneşti: respectul
persoanei; respectul proprietăţii; respectul instituţiei; funcţionalitatea sistemului şi procesului;
securitatea persoanei; securitatea identităţii; securitatea sistemului şi procesului; flexibilitatea;
finalitatea.
În ceea ce priveşte ordinea publică, principiile acţionează în corelaţie dinamică, asigurând
îmbinarea caracteristicilor intrinseci ale sistemelor şi proceselor cu cele de metasistem şi de
6
Marian Ţigănuş, op.cit, p. 91.
7
Georg Wilhelm Frierdrich Hegel, Principiile filosofiei dreptului, traducere de Virgil Bogdan şi Constantin
Floru, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1969, p.192.
metaproces. Aceste caracteristici, chiar dacă în forma lor pot fi aceleaşi, diferă foarte mult în
conţinutul lor, având un caracter de confluenţă şi de contingenţă8.
Ordinea publică nu este doar un act de voinţă şi de conştiinţă, ci, în termenii teoriei haosului, o
încercare de echilibrare şi reechilibrare temporară şi funcţională a sistemelor şi proceselor departe de
echilibru. Aşadar, efortul de construcţie şi menţinere a ordinii publice cere o investiţie foarte serioasă
de voinţă, conştiinţă, realism şi inteligenţă. Pentru că, în cele mai multe cazuri, ceea ce rezultă dintr-un
efort unilateral, adesea disperat sau prea încrezător, nu reprezintă decât o ordine superficială şi o
dezordine dintre cele mai profunde 9.
Ordinea publică naţională face parte, în principiu, din tipologia ordinii publice specifice
statului. Ea nu se deosebeşte de ceea ce numim ordine publică internă, dar, în opinia noastră,
precizează mai bine, mai clar, aria de cuprindere a conceptului, în raport cu ceea ce s-ar putea numi,
spre exemplu, ordine publică europeană sau ordine publică internaţională. Eliminarea cuvântului
naţional din discursul cotidian şi chiar din denumirea unor instituţii poate fi o măsură de ieşire din
ceea ce se poate numi naţionalism îngust sau exagerat, de o nefericită generalitate, dar şi un exces de
prudenţă. Ordinea publică naţională ţine de ordinea publică a statelor de drept. Ea se referă la arealul
unui stat şi nu la o anume naţiune 10.
Sunt calificate drept "crize momentele de tensiune dintre state, ca de pildă acea perioadă de
intensă activitate diplomatică din vara anului 1914, aşa numită criză de la Sarajevo sau cea a rachetelor
din Cuba din 1962.
Secolul XX, a fost marcat de 56 de crize, altele decât cele provocate de cele două conflagraţii
mondiale şi cele menţinute în stare de permanenţă între Est şi Vest ca urmare a războiului rece
declanşat în 1947 şi până în 1989 11.
8
Marian Ţigănuş, op.cit, p. 92.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Ion Petrescu- Managementul crizelor, editura Expert, 2006, pag. 56-67;
La început de secol XXI, se adaugă noi crize, determinate îndeosebi de manifestările teroriste
violente în S.U.A., Spania, Londra, precum şi conflictele din Afganistan, Irak şi Orientul Mijlociu,
toate, pe fondul luptei comunităţii internaţionale împotriva terorismului politic, informatic, religios,
etc.
În contextul strategiei şi mediului de securitate actual, al căror nou conţinut este determinat de
încheierea "războiului rece" şi de dispariţia structurii mondiale bipolare, statele nu mai sunt supuse
unor ameninţări militare majore dar, apar tot mai mult, conflicte locale interetnice, solicitări de
autonomii şi independente formând enclave în interiorul unor state, nerecunoaşterea statelor unitare
prin mişcări economice, politice şi sociale cu scop de destabilizare statală.
Riscurile la care sunt supuse statele, precum şi sursele potenţiale din instabilitate – aşa cum
reiese din Strategia de securitate naţională a României decurg şi din dificultăţile economice, sociale şi
politice ale activităţilor concrete de integrare europeană ale fostelor state comuniste, proces aflat în
plină desfăşurare. În mediul de securitate actual sunt prezente riscuri militare şi neconvenţionale
complexe care creează noi tipuri de provocări la adresa securităţii naţionale şi internaţionale. Astfel de
riscuri şi posibile situaţii de risc sau criză, aproape cu caracter permanent, îl reprezintă aşa după cum
am menţionat, terorismul, crima organizată, traficul ilegal, migraţia, ameninţările la adresa mediului
înconjurător dar şi, conflictele etnice, naţionalismul extrem, rivalităţile politice interne pot fi la
originea crizelor ce pun în pericol stabilitatea şi securitatea statală.
Charles Hermann 12 consideră criză ca fiind o situaţie care: ameninţă obiectivele net prioritare
ale unităţii de decizie; reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată
în acţiune; surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa (a crizei n.a.).
În opinia profesorului Jean-Cristophe Romer 13 criza este definită drept: "un moment de
ruptură în interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o
poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva întoarcerii
sale la un echilibru.
Ca trăsături caracteristice comune tuturor crizelor putem sintetiza următoarele:
- extinderea cadrului psihologic al crizei pune în evidenţă dimensiunea
subiectivă, asociată cu sentimentul de ameninţare, cu angajarea degradării şi dezbinării în faţa
înlăturării de rupturi, a violenţei energiilor eliberate, a incoerenţei generalizate, distructivă pentru
solidarităţi şi entităţi;
- înfruntarea forţelor antagoniste fără mediere şi în care contradicţiile
ascunse sau reprimate de ficţiunea unitară a proiectului iniţial ies din nou la suprafaţă. Energiile sunt
cu atât mai puternice cu cât fuseseră multă vreme necunoscute;
12
Hermann Ch.- Crisis in Foreigu Policy, Indianapolis, Bob-Merril Co- 1969
13
Romer, J-Cf. - este profesor la Universitatea din Strasbourg şi la Școala militară de la Saint-Cyr;
- impactul trăsăturilor riscurilor sau crizelor se manifestă ca o paralizie;
- nehotărârea vizează subiectul social colectiv lipsit de resurse;
- propagarea, criza plecând de la un punct care poate părea mai întâi nu prea
important, dar atinge din aproape în aproape întreg sistemul absorbind toate energiile, multiplicând
disjuncţiile.
Definirea crizei din domeniul ordinii publice şi siguranţei publice, manualele de specialitate
definesc în mod diferit criza, iar N.A.T.O. n-a aderat la o definiţie anume, ci acţionează în gestionarea
fiecărei crize statale sau internaţionale în raport cu particularităţile fiecăruia.
Cu toate acestea putem evidenţia câteva semnificative definiţii ale crizei, respectiv:
a) Situaţia creată la nivel internaţional, naţional, departamental sau local prin care valorile,
interesele ori obiectivele prioritare ale părţilor implicate sunt ameninţate.
b) Un ansamblu de evenimente care se succed rapid, exacerbând incidenţa forţelor
destabilizatoare asupra unui sistem (internaţional, naţional, local) sau asupra unui subsistem al său
dincolo de nivelul de normalitate, creându-se posibilitatea destabilizării acestuia prin violenţă.
c) O modificare a situaţiei caracterizată prin accentuarea interacţiunii perturbatoare a doi sau
mai multor adversari. Fază gravă în evoluţia lucrurilor, a evenimentelor, a ideilor.
d) O situaţie sau riscul apariţiei unei situaţii în care procedurile cu care un guvern
(organizaţie) operează în mod obişnuit la nivel naţional sau internaţional nu sunt suficiente pentru a
gestiona eficient situaţia creată, care pune în pericol viaţa, proprietatea, mediul înconjurător ori
stabilitatea statală sau internaţională.
e) O sursă de evenimente neprevăzute care intensifică impactul forţe1or destabilizatoare
asupra sistemului general internaţional/intern sau a oricăruia dintre subsistemele sale, depăşind
substanţial limita normalităţii şi determinând escaladarea violenţei în sistem.
f) O succesiune de interacţiuni între guvernele a două sau mai multor state suverane aflate
în dispută, exceptând conflictul armat, dar implicând perceperea unei probabilităţi mari de declanşare a
acestuia.
g) Modificarea unei situaţii, caracterizată de o creştere în intensitate a interacţiunilor
distructive dintre doi sau mai mulţi adversari, având o mare probabilitate de izbucnire a ostilităţilor
militare.
h) Situaţia sau eventualitatea în care proceduri guvernamentale normale, la nivel naţional ori
internaţional, nu sunt suficiente pentru a susţine o gestionare eficientă a situaţiei, iar aceasta pune în
pericol vieţi omeneşti, proprietatea, mediul înconjurător, stabilitatea internaţională (seminarul "The
Baltic Crisis Management").
Declararea stării de risc sau criză este o problemă politică, un atribut al statului. Aceasta
impune o mare responsabilitate din partea factorilor politici, în special atunci când se produc riscuri şi
crize interne, sunt situaţii în care aceste nu sunt recunoscute ca atare, fapt ce tergiversează soluţionarea
rapidă a lor şi duce la urmări extrem de grave.
Sistemul social contemporan trebuie să aibă capacitatea de a preveni şi, în situaţia în care acest
lucru nu este posibil, de a asigura managementul crizei. Aceasta activitate importanta este de
competenţa organelor politice ale statului, în funcţie de tipul, amploarea, intensitatea şi locul în care se
produce criza.
În manualul N.A.T.O. 14 de gestionare a crizelor se arată că "managementul crizelor poate
îngloba, într-o manieră generală organizaţia, dispoziţiile şi măsurile vizând, în principal:
- plasarea crizei sub controlul responsabililor de gestionare a acesteia;
- să permită responsabililor gestionării crizei că, prin acţiunile lor, să
contureze cursul viitor al crizei şi să o rezolve într-o manieră compatibilă.
Procedurile şi activităţile vizând managementul riscurilor sau al crizelor rezultă din culegerea,
prelucrarea şi analizarea informaţiilor referitoare la acţiunile părţilor implicate, stabilirea obiectivelor,
compararea posibilităţilor de acţiune şi aplicarea deciziilor stabilite.
În contextul arătat managementul riscurilor şi al crizelor se poate materialize conceptual în
"totalitatea, procedurilor şi activităţilor menite să permită responsabililor gestionării crizei să aibă sub
control criza şi, prin acţiunile lor, să determine o evoluţie normală a lucrurilor". Managementul crizei
este condiţionat de o serie de factori, cum ar fi: surprinderea, lipsa de informaţii, evenimente în
cascadă ce pot duce la escaladare, lipsa controlului, sporirea atenţiei din partea celor neimplicaţi în
criză, dezvoltarea unei mentalităţi de asediu, panică, disfuncţii ale procesului decizional, concentrarea
liderilor asupra proceselor de planificare decizie şi acţiune pe termen scurt sau de intervenţie
operativă.
În scopul asigurării unui management eficient al crizelor, statele şi-au creat sisteme naţionale
de gestionare a crizelor. Cele mai perfecţionate şi eficiente sunt sistemele statelor membre ale
N.A.T.O. Cu toată marea lor diversitate sistemele de management al crizelor sunt interoperabile atât
între ele, cât şi cu sistemul Alianţei Nord Atlantice care priveşte gestionarea crizelor interne în statele
care au conflicte interetnice, dar şi internaţionale în conflictele interstatale ori cele care au la bază acte
teroriste.
Folosit iniţial în ţările anglo-saxone, conceptul de management a cunoscut o rapidă dezvoltare
pe toate meridianele lumii. Folosit astăzi în toate activităţile politice, economice, sociale, inclusiv în
domeniul gestionării riscurilor sau crizelor de orice tip. Termenul management s-a impus în sfera
Manualul NATO, Parteneri şi Cooperare, Oficiulde informaţii şi presă al NATO, Bruxelles; Editura Nemira,
14
15
J. Burnham a ţinut seama de realităţile vieţii sociale şi de analizele făcute de J.B.Sy (1767-1832) şi Alfred
Marschall (1842-1924) şi a impus în mod categoric şi definitiv noţiunea de manager, ca vector al inovaţiei şi
progresului, cea de management, iar adjectivul managerial l-a cuprins în titluI lucrării sale, cu semnificaţia de
analiză interdisciplinară a poziţiei şi rolului managerului în societatea contemporană. Ideea nouă şi de mare
valoare şi actualitate pusă în circulaţie de Burnham este aceea că orice societate, indiferent de regimul ei
ideologic, juridic sau politic, are nevoie de manageri dacă vrea ca economia ei să prospere în ritm novator şi
creator.
16
Popa C. - Structura şi funcţiile teoriei ştiinţifice, în Teorie şi Experiment, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
pag. 61;
- CAPITOLUL IV. STRATEGII MANAGERIALE
DE ASIGURARE A SECURITĂŢII ÎN CONTEXTUL PROCESULUI
DE GLOBALIZARE
-
-
- În perioada post-război rece, omenirea este pusă în faţa unei noi realităţi,
atât pe continentul european cât şi în lume. Lumea se schimbă, supusă modificărilor impuse de
fenomenul globalizării, fenomen caracterizat de “multidimensionalitate” la nivel economic, politic,
militar, social şi cultural 17.
- Noul mediul de securitate este tot mai complex şi într-o dinamică
imprevizibilă; Europa şi, nu numai, a fost confruntată cu un număr tot mai mare de conflicte18, a căror
escaladare a depăşit, în multe cazuri, chiar estimările iniţiale, conferindu-le, acestora, o anvergură
,,internaţională”, ca în cazul războiului din Golf declanşat cu ocuparea Kuwaitului, în 1990, războiului
civil din Iugoslavia iar după 11 septembrie 2001, şi celor din Afganistan şi Irak, acestea două din
urmă, încă, în desfăşurare.
-
El semnalează, deopotrivă, creşterea şi diversificarea tipului de actori de
securitate prin apariţia unor noi actori statali cu veleităţi globaliste, actori transnaţionali de securitate
de genul grupărilor teroriste ori mişcărilor religioase sau etnice, O.N.G.-uri cu preocupări de natură
diferită (umanitare, antiglobaliste, pentru protecţia mediului), etc., tendinţa de reformare, dinamizare
şi extindere a organizaţiile responsabile pentru securitatea europeană, euroatlantică şi mondială –
O.N.U., N.A.T.O., U.E.O., U.E., O.S.C.E. – însoţite de transformări şi renegocieri ale principalelor
aranjamente de securitate. 19
-
Mai mult, mediul de securitate al începutului de secol XXI este profund
marcat de ,,momentul 9/11”,un moment care generează o ,,nouă etapă” în relaţiile internaţionale şi care
transcende clasicismului sistemului mondial post-război rece. 20
21
Vezi, Rezoluţia Nr. 1368, adoptată la 12 septembrie 2001, prin care Consiliul de Securitate recunoaşte dreptul
naţiunilor de a acţiona în legitimă apărare, individuală sau colectivă, ca răspuns la un atac terorist internaţional
22
Constantin-Gheorghe Balaban ,,Provocări ale unui mediu de securitate aflat într-o dinamică imprevizibilă,, în
,,Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III,,
Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare ,,Carol I,, 2006, Bucureşti
- Temerea că violenţele interconfesionale din Irak ar putea degenera într-un
război civil, criza dosarului nuclear iranian şi acţiunile“provocatoare” ale liderilor de la Teheran 23,
poziţia conducerii palestiniene în procesul de pace din Orientul Mijlociu, scandalul declanşat de
publicarea caricaturilor considerate blasfematoare cu profetul Mahomed în ziarele occidentale, criza
gazelor ruseşti ca şi schimbarea radicală a poziţiei Administraţiei de la Washington faţă de India24,
deschid o nouă eră în politica internaţională, în care securitatea şi implicit, competiţia pentru
consolidarea noilor actori în “jocul puterii mondiale” ocupă şi va continua să ocupe un loc central în
determinarea evoluţiei lumii şi stabilirea unei noi ordine la nivel mondial 25.
- Schimbările ce survin în politica de securitate a principalilor actori ai
scenei internaţionale impun reconfigurări geostrategice importante şi la nivelul structurilor militare ale
N.A.T.O. şi ale principalelor ţări membre 26.
- Alianţa şi-a mutat centrul geostrategic în Orientul Mijlociu. Sunt
operaţionalizate atât strategii preventive cât şi reactive, de preîntâmpinare şi contracarare a unor
acţiuni teroriste.
- Se adânceşte cooperarea în cadrul unor coaliţii 27 ori sub egiba O.N.U., U.E.
şi O.S.C.E. La fel şi dialogul şi conlucrarea interregională care se dovedesc tot mai necesare în
activitatea preventivă antiteroristă.
- Schimbările din strategia americană privind poziţionarea globală a bazelor
proprii capătă şi ele contur, facilitând creşterea relevanţei Statelor Unite şi N.A.T.O. în Asia Centrală.
- Pe de altă parte, Japonia îşi întăreşte prezenţa în Marea Chinei de Est.
China şi Rusia încep primele exerciţii militare comune din istorie.
- Mai mult, în Declaraţia cu privire la ,,ordinea mondială al secolului al
XXI-lea”, semnată la Moscova, de către preşedinţii Rusiei şi Chinei, sunt condamnate ,,tentativele de
dominare în afacerile internaţionale”, precum şi orice ,,politică a dictatului”.
23
Potrivit săptămânalului The Sunday Telgraph, liderii religioşi iranieni au spus că este “foarte firesc” ca Iranul
să deţină bombe nucleare ca o “contramăsură” împotriva altor puteri nucleare
24
India, ţară nesemnatară a Tratatului de Neproliferare şi sancţionată începând cu 1998 pentru că a testat arme
nucleare, este scoasă, acum, din izolare şi adusă în clubul selesct al ţărilor posesoare de tehnolodie şi arme
nucleare
25
A se vedea, pe larg, Vasile Paul, Ion Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura Ştiinţelor sociale şi
politice, 2003, pp. 13-30; C.G.Balaban, Securitatea şi dreptul internaţional – Provocări la început de secol XXI,
Editura All Beck, Bucureşti, 2006
Pentru mai multe detalii vezi ,,România şi politica SUA de reconfigurare a bazelor sale militare din Europa”,
26
Autor, col. prof. dr. Constantin Hlihor, Observatorul militar nr. 50 (829) 14-20 decembrie 2005, p. A5
113
Începând cu anul 2006, militari din forţele speciale ruseşti participă la aplicaţii N.A.T.O.
- Şi, astfel de declaraţii-avertisment devin tot mai frecvente în ultimul timp.
La fel de relevante sunt şi afirmaţiile politologului rus, Veaceslav Nikonov, referitoare la interesul
comun al statelor Organizaţiei de Colaborare de la Shanghai – organizaţie regională condusă de China
şi Rusia - legat de ,,posibila limitare a influenţei americane în Asia”.
- La 21 noiembrie 2005, Statele Unite retrocedează autorităţilor de la
Taşkent Baza Aeriană Karshi-Khanabad din sud-estul Uzbekistanului.
- Statele Unite şi-au făcut deja cunoscute “priorităţile securităţii” ele fiind
pregătite pentru atacuri preventive împotriva statelor teroriste şi care sunt considerate o ameninţare.
- Documentul dat publicităţii la 16 martie 2006, se raportează, în special, la
regimul iranian şi cel nord-coreean, ambele deţinătoare a unor programe nucleare.
- Casa Albă acuză regimul de la Teheran, că susţine terorismul, ameninţă
Israelul, încearcă să contracareze eforturile de pace în Orientul Mijlociu şi neagă aspiraţiile de libertate
ale poporului. Mai mult, că dezvoltă în secret bomba atomică.
- De asemenea, în Raportul Quadrenial Defence Review, dat publicităţii de
către Pentagon, se arată că printre priorităţile armate americane se numără şi potenţiala confruntare cu
o superputere rivală 28.
- Desigur, deciziile radicale care trebuie luate nu pot fi evitate, dar acestea
trebuie bine gândite şi pregătite. Pentru că lovitura preventivă nu trebuie folosită împotriva oricui. Şi,
după cum argumentează Harlan Ullman de la Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale “un
asalt militar împotriva Iranului ar putea fi nesăbuit”. Şi astfel de opinii continuă.
- Cu atât mai mult cu cât eforturile diplomatice de soluţionare a crizei sunt
departe de a fi epuizate, iar răspunsul Consiliului de Securitate al O.N.U., care dezbate dosarul iranian,
nu a sosit.
- În Irak, de pildă, unde, oficial, operaţiile militare de anvergură din Irak au
fost declarate încheiate la 1 mai 2003, în realitate, războiul continuă prin acţiunile de contrainsurgenţă
atât la periferiile Bagdadului cât şi în restul teritoriului.
- Totuşi, lumea nu este mai sigură în urma intervenţiei din Irak.
- Raportul anual, din 2004, al Institutului Internaţional de Studii Strategice
(I.I.S.S.), intitulat ,,Echilibrul militar”, consideră că modul în care Statele Unite şi aliaţii din coaliţie
au gestionat ocuparea Irakului este un eşec.
- Un exemplu relevant în materie îl constituie asumarea efectelor războiului
din Irak; nefiind încă identificaţi adevăraţii oficiali responsabili.
28
Observatorul militar, Nr. 10 (15-21 martie 2006), p. 10
- Se cunoaşte faptul că intervenţia militară din Irak a crescut riscul atacurilor
teroriste împotriva statelor occidentale, Al Qaida este prezentă în ,,peste 60 de ţări”, iar ,,mişcarea de
recrutare a combatanţilor Jihadului este în creştere în Europa Occidentală”29.
- Mai mult, de la declanşarea intervenţiei militare în Irak 30, de către coaliţia
condusă de Statele Unite, armele de distrugere în masă, în temeiul cărora americanii l-au atacat pe
Saddam, nu s-au găsit.
- Pe acelaşi palier se poate afirma că şi Rusia s-a schimbat, care nu trebuie
confundată cu Uniunea Sovietică.
- Cu atât mai mult, cu cât, după evenimentele de la 11 septembrie 2001, între
Statele Unite şi Rusia s-a dezvoltat un “parteneriat strategic”.
- Totuşi, în relaţiile bilaterale au apărut dezacorduri care tind să pună în
pericol echilibrul existent, vizita la Washington DC a ministrului de externe rus, Serghei Lavrov,
scoţând la lumină o listă întreagă de subiecte asupra cărora cele două ţări au opinii diferite.
- Ori, în viziunea analiştilor americani, încercarea Rusiei de a trata direct cu
Iranul ar putea prejudicia “eforturile americane” de a “schimba” percepţia din presa internaţională,
31
29
Pentru detalii, vezi ADEVĂRUL, 21 octombrie 2004, p.8
30
Potrivit sondalelor date publicităţii, 67% dintre americani consideră că războiul din Irak a fost o opţiune, nu o
necesitate
31
Patrik Clawson, Institutul de Politici pentru Orientul Mijlociu, din Washington DC, apud Celia Sfetcu,
Fragilitatea unui “parteneriat strategic”, Observatorul militar, Anul XVII NR. 10 (840) 15-21 martie 2006, p.
10
- Securitatea se identifică cu protecţia a tot ceea ce afectează bazele înseşi ale
statului şi ale organizaţiilor supra-naţionale în care ne-am integrat. Problemele de securitate nu mai sunt
uşor de identificat, nici posibilele soluţionări nu mai au formulări atât de simple ca odinioară 32.
32
Javier Calderon Fernandez, Director General al Centrului Superior de Informaţii al Apărării Spaniei, Informaţiile
secolului XXI, Cursurile de vară ale Fundaţiei Generale a Universităţii Complutense din Madrid şi Centrului de
Informaţii al Apărării.
33
Philipp Stenning, Powers and accountability of police, London, 2003, pag. 97.
domeniul său de competenţă, principii în atenţia poliţiei, în schimb, Comisia europeană pentru
democraţie (Comisia de la Veneţia) a adoptat texte despre aspectele constituţionale ale poliţiei. Grupul
de State împotriva corupţiei (GRECO) are drept sarcină evaluarea administraţiilor naţionale, printre
care poliţia, sub aspectul corupţiei 34.
- Poliţia trebuie, să răspundă aşteptărilor autorităţilor locale şi regionale, din
punct de vedere al problemelor de insecuritate urbană. Poliţia şi relaţiile interetnice constituie o altă
problematică ce reţine atenţia. Consiliul Europei a desfăşurat activităţi destinate să sensibilizeze poliţia
privind aspectele muncii sale care vizează drepturile omului. Activităţile au permis practicienilor
poliţişti şi specialiştilor în drepturile omului, reprezentanţilor statelor şi organizaţiilor
nonguvernamentale să se aplece, împreună, asupra problemelor drepturilor omului, în contextul
profesional al poliţiei. Printre rezultatele concrete ale acestei munci, poate fi menţionată formarea
personalului de poliţie în materie de drepturile omului şi un mare număr de documente, manuale, în
legătură cu poliţia şi drepturile omului. Aceste activităţi au permis să se înţeleagă mai bine, în
serviciile de poliţie naţionale, necesitatea unei puternice conştientizări a drepturilor omului, la toate
nivelele poliţiei.
- "Declaraţia privind poliţia" adoptată de către Adunarea parlamentară a
Consiliului Europei în anul 1979 35 a marcat o primă tentativă de stabilire a normelor etice pentru
poliţie. Ea a fost, în numeroase State membre, o sursă de inspiraţie în căutarea răspunsurilor la
chestiuni privind opţiunile politice. Deşi împărţind punctul de vedere al Adunării asupra necesităţii
pentru societăţile democratice, de a aplica norme etice deosebit de exigente pentru poliţie, Comitetul
de Miniştri nu a susţinut, în masă, declaraţia care, de fapt, nu s-a transformat într-un instrument juridic
al Consiliului Europei.
- Începând din 1989, Europa Centrală şi Orientală a cunoscut mişcări, care
au determinat consiliul Europei să intensifice considerabil activităţile sale referitoare la poliţie. În
cadrul programelor destinate să susţină reformele juridice cât şi reforma administraţiei publice -
incluzând şi poliţia - un mare număr de activităţi (seminarii, sesiuni de informare şi difuzare, de
expertize de natură juridică) au fost desfăşurate în jurul temelor, cum ar fi "rolul poliţiei într-o
societate democratică", "etica poliţiei" şi "poliţia şi statul de drept".
- În contextul reformei poliţiei, a fost, din nou pusă în evidenţă necesitatea
unui cadru paneuropean pentru poliţie. Comitetul de Miniştri a creat, prin urmare, Comitetul de experţi
privind etica poliţiei şi problemele legate de sarcinile poliţiei (PC-PO) sub conducerea Comitetului
European pentru Probleme Criminale (CDPC). Mandatul Comitetului PC-PO a fost adoptat de CDPC
34
David Bayley, Democratizing the Police Aborad, Strasbourg, Council of Europe Publishing, 2003
35
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, iulie, 1979.
în cea de-a 47 sesiune plenară, în 1998 şi confirmat de Comitetul de Miniştri în cea de-a 64 reuniune a
Delegaţilor, în septembrie 1998.
- ”Numeroase State europene îşi reorganizează, actualmente, poliţia,
reorganizare care constituie parte deloc neglijabilă a procesului de promovare şi consolidare a
ideilor şi valorilor democratice, din societate. Deontologia poliţiei a devenit deci un aspect important
în diferite State membre ale Consiliului Europei. Această sarcină ar trebui să se finalizeze cu un
raport şi/sau o recomandare despre deontologia poliţiei, care ar putea servi drept cadru orientativ
Statelor membre, care vizează o reformă a poliţiei sau elaborarea unui cod naţional de deontologie al
poliţiei" 36.
- Comitetul a fost alcătuit din experţi delegaţi din următoarele ţări:
- -Austria, Belgia, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Franţa,
Grecia, ltalia, Lituania, Moldova, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Spania, Macedonia, Turcia,
Regatu1 Unit. Acesta cuprindea experţi veniţi din ministerele de interne, ministerele de justiţie, poliţie,
ministerul public şi autoritate judiciară.
- Comisia europeană, OICP- Interpol, Asociaţia şcolilor europene de poliţie
(the Association of European Police Colleges - AEPC) şi Centrul internaţional de cercetări şi studii
sociologice, penale şi penitenciare (Intercenter) au avut statut de observator pe lângă Comitet.
Asociaţia pentru Prevenirea Torturii (APT), Consiliul European al Sindicatelor de Poliţie (CESP),
Asociaţia Europeană a femeilor din poliţie (the European Network of Police Women- ENP), Federaţia
europeană a Personalului din Serviciile publice (EUROFEDOP), Federaţia internaţională a
Funcţionarilor superiori din Poliţie (FIFSP), Asociaţia internaţională de Poliţie (AIP) şi Uniunea
Internaţională a Sindicatelor de Poliţie (UISP) au fost consultate în faza finală a lucrărilor.
- Comitetul s-a axat pe instrumente juridice (convenţii şi recomandări ale
Consiliului Europei şi altor organizaţii internaţionale) cât şi, pe principiile stabilite de Curtea
europeană a Drepturilor Omului şi de alte organe ale Consiliului Europei Comitetul a organizat audieri
cu reprezentanţii Comitetului European pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante (CPT) şi Comitetul European ale Drepturilor sociale. Comitetul a fost, de
altfel, informat de proiectele şi activităţile ce au legătură cu poliţia, desfăşurate în cadrul diverselor
Direcţii generale ale Consiliului Europei. Lucrările Comitetului au fost prezentate şi aprobate în timpul
celui de al 12-lea Colocviu de criminologie organizat de Consiliul Europei, în noiembrie 1999, pe
tema "puterile şi responsabilităţile poliţiei într-o societate democratică, cât şi în cadrul Conferinţei la
nivel înalt, care a reunit miniştrii europeni de interne, în iunie 2000.
- Comitetul a organizat şase reuniuni plenare şi trei reuniuni ale grupului de
lucru, între decembrie 1998 şi martie 2001.
Mandatul Comitetului de experţi privind etica poliţiei şi problemele legate de sarcinile poliţiei, sub conducerea
36
37
Chris Smith, Security, sector reform developement brekthrought or institutional engineering.
- 11. Poliţia îşi pierde credibilitatea în cazul generalizării în interiorul
acesteia a corupţiei şi a incapacităţii eradicării la timp a situaţiilor de incapacitate profesională şi
morală a unora dintre componenţii săi.
Acest capitol se adresează specialiştilor, fiecare având nevoia de a înţelege dezbaterea asupra
modului de a defini, şi de a evalua riscul. Prima urmăreşte pe diverse metode şi instrumente de
evaluare a riscurilor alese pentru a asigura securitatea statului.
În concordanţă cu Societatea pentru Analiza de Risc (SRA) 38, analiza de risc cuprinde atât
evaluarea riscurilor cât si managementul riscului. Aceasta întrebuinţare este larga, deşi nu universal
acceptata n rândul comunitarii de analiza a riscului. Acest referat se axează pe componenta de evaluare
a riscurilor şi oferă o scurta prezentare pentru, managementul riscului.
Resursele sunt finite, acţiunile de protecţie sunt nenumărate, şi deciziile pentru alocarea
fondurilor pentru securitate naţionala, ordine publică sunt mai dificil de luat datorita naturii
multidimensionale şi nesigure a actelor de terorism.
Există mulţi potenţiali adversari şi avem informaţii limitate cu privire la intenţiile, motivaţiile
si capacităţile acestora.
Teroriştii îşi pot îndrepta armele asupra multor obiective, şi unele ameninţări reprezintă
evenimente potenţial catastrofale, în timp ce altele pot fi mai probabile.
Deciziile de securitate ale statelor au loc la mai multe nivele (persoane fizice, companii, oraşe,
judeţe, state şi naţiuni), pentru scopuri diferite (de prevenire,protecţie, de avertizare, daune, reducere,
precum şi de recuperare) şi cu cadre de timp diferite (înainte, în timpul, şi după).
Exista de asemenea, dorinţa de a pune în aplicare soluţii mutuale (cele care abordează alte
pericole, în plus faţă de terorism), care sunt importante pentru evenimente cu probabilitate redusa sau
cu consecinţe reduse pentru care cheltuielile de resurse nu ar primi altfel priorităţi adecvate.
38
Critical Foundations. Protecting America’s Infrastructures. The Report of the President’s Commission on
Critical Infrastrucutre Protection, Washington DC, October 1997
În sfârşit, soluţiile trebuie să aibă un impact limitat asupra activităţilor legale şi a libertăţilor
civile.
Referitor la analize de risc sigure, cercetările din spatele acestei activităţi nu au găsit nicio
analiza a cadrului de munca. Probabil explicaţia este ca riscul (cum a fost definit anterior) este prea
multi - dimensional, de asemenea,credem că 39:
- analizele de risc sunt întreprinderi analitice complexe care necesită diverse domenii
ale forţelor de expertize.
- necesitatea forţează aceste analize sa împartă în părţi uşor de gestionat, care trebuie să
fie în cele din urmă sincronizate.
- relaţia dintre aceste părţi trebuie să fie clar înţeleasa.
Un proces non - colaborativ al analizei de risc, care suferă de o gestionare a riscurilor
dezechilibrată poate aduce risc inacceptabil rezidual sau transferul de riscuri, fără creşterea securităţii.
Riscul rezidual se poate produce, atunci când comunicarea nu reuşeşte între nivelurile de luare
a deciziilor, cum ar fi atunci când un nivel de acte guvernamentale, cu speranţa celuilalt nivel va
adresa riscuri specifice.
Fără un proces de analiză a riscurilor de obicei înţeles, această aşteptare ar putea fi în zadar.
Ameninţarea, în schimb, are indicatori mult mai concreţi, reprezentând o declarare a unei
intenţii de a pedepsi sau a răni o persoană, mai ales în cazul în care aceasta nu doreşte să fie avertizată
asupra unui posibil necaz, pericol etc. 41
39
Apud Katzenstein, Peter J. (ed.), The Culture of National Security: Norms and Identity in World Politics,
Columbia University Press, New York, 1996.
40
Alexandrescu, Grigore, Ameninţări la adresa securităţii, Ed. UNAp, Bucureşti, 2004, p. 8
41
Oxford Dictionary of Current English, Oxford University Press, 1988, Second Edition by Christina Ruse
O astfel de analiză va evidenţia atât factorii existenţei grupărilor teroriste, capacităţile,
intenţiile, istoria şi ţintele acestora, cât şi mediul de securitate în care operează forţele proprii 42.
Cu cât ameninţarea este mai specifică, cu atât ţintele şi sursele sale sunt mai clare. Conform
analistului, Barry Buzan, modelul explicativ43 ce relevă tipul şi intensitatea ameninţării.
CORELAŢIILE
Difuz Specific
42
US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 12
aprilie 2001 (actualizat la 19 septembrie 2006), p. 542-543
43
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională în epoca de
după Războiul Rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, p. 147
44
Pentru detalii, a se vedea Buzan, Barry, op. cit. şi Buzan, Barry; Ole Waever; Jaap de Wilde, Security: A New
Framework for Analysis, Lynne Rienne Publishers, London, 1998
supranaţionale. De exemplu, suveranitatea naţională este ameninţată de punerea la îndoială a
recunoaşterii, legitimităţii sau autorităţii guvernării, iar la nivel supranaţional, structurile internaţionale
sunt ameninţate de situaţii ce subminează regulile, normele şi instituţiile ce le constituie.
Obiectul de referinţă, în cazul domeniului social, este format din identităţi colective la scară
largă, ce pot funcţiona independent de stat (de exemplu: naţiunile, religiile). Ele includ elemente ce se
identifică, de obicei, cu componenta psihosocială a puterii. Întrucât natura acestui obiect de referinţă
este complexă şi specială, ierarhizarea ameninţărilor în funcţie de importanţă şi intensitate reprezintă o
sarcină dificilă. Oricum, ele se întind de la gradul de acceptare socială a obiectivelor politice, până la
conştiinţa de sine a unui popor. Societatea şi identităţile sociale se află în permanentă transformare, ca
răspuns la dezvoltările interne şi externe, astfel că unele dintre schimbări pot fi reprezentate de subiecţi
diferiţi, cu interese diferite, ca ameninţări sau ca evoluţii pozitive.
În domeniul militar, obiectul de referinţă este, de obicei, puterea militară a statului, deşi se
poate vorbi şi despre alte entităţi politice. Pentru multe dintre democraţiile avansate, apărarea statului a
devenit funcţia unică a forţelor armate, iar studiile tradiţionale de securitate tind să considere toate
problemele de natură militară ca fiind ameninţări la adresa securităţii.
Analiza de risc investighează, în principal, riscurile la adresa sistemelor naturale sau tehnice şi
are ca scop principal determinarea funcţiilor şi domeniilor ce pot fi afectate de riscul respectiv.
Întrebarea esenţială, ce se naşte de aici, se referă la relaţia dintre riscuri şi vulnerabilităţi. În opinia
noastră, vulnerabilitatea poate fi definită, pe larg, drept rezultatul combinării riscurilor existente la
45
Preşedinţia României, Strategia de securitate naţională a României, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007
46
Guvernul României, Carta Albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004
47
Zamfir, Cătălin şi Lazăr Vlăsceanu (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, p. 516
48
Bogdan-Tucicov, Ana; Septimiu Chelcea; Mihai Golu; Pantelimon Golu; Cătălin Mamali şi Petru Pânzaru,
Dicţionar de psihologie socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, pp. 215-216
49
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii. Identificarea,
elaborarea şi evaluarea soluţiilor de rezolvare nonconflictuală a diferendelor interetnice, în „HOMINIS 2001”
(suport electronic), 2002
adresa unei societăţi cu capacitatea acesteia de a face faţă şi de a supravieţui situaţiilor de urgenţă
internă şi externă.
În situaţia internă a României, sunt evidenţiate câteva tipuri de vulnerabilităţi ce îşi găsesc
sursele în tranziţia politică, economică şi socială prelungită pe care o parcurge ţara noastră: persistenţa
problemelor de natură economică, financiară şi socială generate de întârzierea reformelor structurale;
accentuarea fenomenelor de corupţie şi de administrare deficitară a resurselor publice; reacţii
ineficiente ale instituţiilor statului în faţa acutizării fenomenelor de criminalitate economică şi de
perturbare a ordinii publice şi siguranţei cetăţeanului; menţinerea unor surse şi cauze de potenţiale
conflicte sociale punctuale; nerespectarea normelor de mediu în funcţionarea unor obiective
industriale; scăderea nivelului de încredere a cetăţenilor în instituţiile statului; menţinerea unor
disparităţi de dezvoltare între regiunile ţării; menţinerea la un nivel scăzut a infrastructurii
informaţionale şi întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării etc.51
Analiza vulnerabilităţilor ia în considerare factorii de risc de toate tipurile, atât din cadrul, cât
şi din afara limitelor fizice ale sistemului, dar şi consecinţele interne şi externe ale acestora. Mai mult,
deşi este acoperită o perioadă lungă de timp, analiza vulnerabilităţilor se centrează pe o anumită
secvenţă a evenimentelor, din momentul apariţiei situaţiei de urgenţă şi până când se ajunge la o nouă
stare de stabilitate.
Scurte concluzii:
50
Preşedinţia României, op. cit., 2007
51
Ibidem.
- vulnerabilităţi,
- consecinţele,
- relaţiile lor asociate cu sistemul găsit în nivelul inferior al securităţii naţionale.
Analiza ameninţării descrie scenarii care conduc la atacuri, capacităţi ale adversarului
şi intenţiile, şi probabilitatea de atac. În timp ce evaluarea vulnerabilităţii analizează capacitatea
unui sistem de a rezista atacului, evaluarea consecinţă se referă la efectele fizice,
mentale,economice, de mediu, securitate si vulnerabilitate care apar atunci când sunt exploatate.
Procesul al patrulea se refera cantitativitatea şi calitativitatea determinării riscului, pentru a afişa
în mod eficient analiza de risc şi de comunicare internă de la analişti la factorilor de decizie.
Rezultatele nivelului mijlociu sprijină luarea deciziilor in cazul informaţiei de risc (de gestionare
a riscurilor),care are loc la nivelul de sus.
Riscurile cerinţelor obiectivelor securităţii naţionale ne provoacă capabilitatile de
gestionare a riscului pe care cu toţii le preţuim. Printre procesele iterative de risc si gestionare a
acestuia, se afla oportunitatea pentru a folosi metodele existente,precum si uneltele,in timp ce
tehnicile de urgentare păstrează promisiunile adresate aspectelor de dificultate ale riscurilor
securităţii naţionale.
Contribuie la promovarea dialogului si aplicarea cercetării la securitatea naţionala
precum si a riscurilor ce ghidează eforturile de securizare a naţiunii si a gestionarii riscului.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
52
H.C.S.A.T. nr. 62/2007 privind Strategia de Securitate Naţională a României, p.37.
posibilităţile reale ale MAI. Şi atunci nu există decât două opţiuni fundamentale: ori MAI devine o
entitate de entităţi, dotat cu forţe armate, servicii de informaţii, elemente de diplomaţie şi de
supraveghere distribuite peste tot în lume (ceea ce este imposibil), ori se rezumă la competenţele reale
ale unei astfel de structuri care trebuie să fie integrată unui sistem coerent de securitate internă
intrinsecă, fără să fie neapărat gestionarul acesteia. Părerea noastră este că numai Parlamentul,
Guvernul, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi instituţiile specializate în informaţii şi în alte tipuri
de acţiuni şi de reacţii, împreună, într-un sistem coerent şi foarte bine integrat pot realiza cu adevărat
obiectivele securităţii interne. Iniţiativele legislative şi, în general, măsurile luate la nivelul MAI
poartă amprenta filosofiei poliţieneşti, se referă, în general la modalităţi concrete de protecţie, prin
mijloace ale poliţiei şi jandarmeriei, de protecţie a cetăţeanului, proprietăţii, instituţiei legii şi ordinii
publice. Dar protecţia acestor componente esenţiale ale unei societăţi democratice nu se realizează
numai prin mijloace ale poliţiei, jandarmeriei şi structurilor de intervenţie rapidă în situaţii de urgenţă,
ci prin numeroase alte mijloace: politice, economice, educaţionale, informaţionale, ale securităţii şi
apărării naţionale, ale funcţiilor de sistem şi de proces specifice societăţii omeneşti.
Dezvoltarea unui sistem de forţe de ordine şi siguranţă publică suficient şi capabil să facă
faţă provocărilor şi riscurilor care privesc securitatea naţională reprezintă o necesitate şi o
responsabilitate faţă de destinul ţării.
Există state însă precum Italia, Belgia, Canada, în care analiştii nu instrumentează prea mult
întrebuinţarea armatei în acţiunile de restabilire a ordinii publice, din cel puţin două motive:
În prezent toţi analiştii consideră că pericolul cel mai mare pentru un stat nu îl mai reprezintă
agresiunile externe, ca urmare a politicii generale de destindere internaţională, ci tulburările sau
tensiunile interne, care, dacă nu sunt stăpânite din faza lor incipientă, pot duce la erodarea instituţiilor
naţionale fundamentale.
În acest context, forţele de ordine, dar şi armata trebuie să-şi reorienteze întreaga strategie de
pregătire a unităţilor operative, să-şi constituie structuri suple, mobile, dotate cu mijloace specifice
acţiunilor stradale de restabilire a ordinii publice.
I. ACTE NORMATIVE
a) Legislaţie internă:
1996;
- Bontic Neculai, Securitatea internă, ordinea publică şi siguranţa
Bucureşti, 2007;
- Croitorescu Liviu, Guşatu Vasile, Managementul crizelor care pot
pedagogică, 1976;
- Munteanu Ioan, Riscuri şi vulnerabilităţi la adresa securităţii
ordinii publice, extras din Revista Gândirea Militară Românească, nr. 1/2004,
Bucureşti, 2004;
- Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol.1, ediţia a IV-a,
Bucureşti, 1934;
- Petre Duţu, Securitatea naţională în Sud-Estul european, în contextul
Sibiu, 1999;
- Toma Gheorghe, Conflictele sfârşitului de mileniu, Editura Timpolis,
Bucureşti, 2000;
- Tudor Cearapin, coordonator, Jandarmeria română şi ordinea publică,