MOROMETII DE MARIN PREDA

Comentariu literar - referat

MOROMETII volumul I a fost publicat in anul 1955 si este o adevarata capodopera a

genului opera care l-a consacrat pe Marin Preda. Valoarea de excepţie a "Moromeţilor" constă
în densitatea epică, in profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc
ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.
Cand in 1967, dupa o lunga gestatie, apare volumul al II-lea, critica nu mai arata acelasi
entuziasm. Se aud glasuri care cearta pe autor pentru ideea de a continua o carte intrata deja in
constiinta publicului. Indignarea nu este prin nimic justificata, "Morometii" II este in unele
aspecte mai dens, mai profund decat primul, insa puterea prejudecatii e mare. La acset punct
si spiritele criticecare s-au obisnuit cu un stil si o tipologie accepta cu greu aceeasi tipologie
vazuta dintr-un unghi diferit si tratata cu alta metoda epica. Cele 2 parti formeaza totusi o
unitate, ele se sustin si se lumineaza reciproc, impunand o tipologie necunoscuta pana la
Marin Preda in proza romaneasca. Intaiul volum este in intregime concentrat asupra unui
singur personaj, intrega desfasurare epica este subordonata lui Ilie Moromete. Cartea este
scrisa intr-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp sa gandesasca si sa se exprime,
gesturile lor sunt libere, existenta in orice caz nu-i terorizeaza. Spatiul este intins, viata nu-i
tukburata de intamplari care sa precipite un ritm vechi, calm, de existenta.
Ritmul epic se schimba in volumul al II-lea. Existenta sociala este aici mai concentrata,
oamenii apar invadati de intamplari, satul asezat pe tipare arhaice, intra intr-un proces rapid
de destramare. Proza care nareaza toate acestea este cu necesitate mai crispata, pagina mai
densa, sub puterea faptelor dinafara personajele apar micsorate, gesturile lor nu mai au
spontaneitatea din prima faza. Moromete, care ramane si aici un simbol, se retrage de pe
"podisca" in locuri mai obscure, sfera lui de observatie se micsoreaza, bucuria interiara incepe
sa fie conditionata de elemente pe care nu le mai poate stapani. Stilul epic se adapteaza
acestor schimbari de perspectiva

Structura romanului Morometii

"Moromeţii". VOLUMUL I
Acţiunea romanului se desfasoara cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea război
mondial (1937) într-un sat din "câmpia Dunării", Siliştea-Gumeşti, într-o perioadă în care
"timpul .ivea cu oamenii nesfârşită răbdare", iar viaţa ţăranilor "se scurgea aici fără conflicte
mari." Axa fundamentală a romanului o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii
la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea "vieţii tihnite", când "timpul
nu mai avea răbdare". Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu
istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se află sub presiunea unor evenimente
zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul
evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii
tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către
istorie.
Acţiunea volumului I se petrece în timpul răbdător cu oamenii, majoritatea întâmplărilor
desfâşurându-se de la început"! până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat în
trei mari episoade epice: un sfert din volumul I cuprinde fapte din viaţa familiei Moromete şi
a satului, ce se petrec de sâmbătă seară până duminică noaptea, adică de la întoarcerea
Moromeţilor de la câmp până la fuga Polinei Bălosu cu Birică;
Al doilea episod epic este ilustrat de unul din cele mai importante momente din viaţa satului:
secerişul;
Ultimul episod prezintă conflictul dintre Mic Moromete şi fiii săi, Nilă, Paraschiv şi Achim,
care fugiseră la oraş cu caii şi cu oile, lăsând familia fară mijloacele zilnice de trai.
Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se
determină reciproc, ăşă cum se întâmplă în romanul "Ion" al lui Rebreanu. Există aici un plan
al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte destine şi
familii din sat, care evoluează paralel.

Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui Ilie Moromete, împreună cu cei trei fii,
autorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest,
construind o scenă monumentală - aceea a cinei - cu o simplitate desăvârşită a mişcării
personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromoeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, este o
"familie hibridă", generatoare de conflicte în interiorul ei, "prin ignorarea realităţilor sufleteşti
individuale" (M.Ungheanu): Ilie Moromele, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui,
Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se
adaugaseră două fete, Tita şi Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Morometii se află la cină, strânşi "în tindă", în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, "pe nişte
scăunele cât palma", aşezaţi "unul lângă allul, după fire şi neam*. Coi trei fraţi vitregi stateau
spre partea dinafară a tindei, "ca şi cum ar fi fost gata în orice clipa sa se scoale de la masă şi
să plece". în partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncaree stătea "întotdeauna" Catrina,
având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita, "copii făcuţi cu Moromete". Autoritatea
capului familiei esle sugerată încă de acum, deoarece "Moromete stătea parcă deasupra
tuturor", veghindu-şi familia , stăpânind "cu privirea pe fiecare". Atmosfera este tensională,
fiecare dintre membrii sai având nemulţumiri ce mocnesc să izbucnească în conflictele ce
aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între
Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie Moromete şi
fiul său, Niculae, care ar fi vrut sa se ducă la şcoală, sa înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la
păscut pentru ca "alta treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm .să studiem". Catrina Moromete
mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea
tânăr să fie luat militar, ci acasă, îmbolnavindu-se de "apă la plămâni". Din această căsătorie
mai avea ea o fată, pe care o lăsase s-o crească foştii socri, cu care însă Catrina "nu se avea
bine". Catrina îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieti ai lui Moromete, care insa
începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai mare a lui
Moromete, Măria - zisa Cinica -nemulţumita, la rândul ei, de această căsătorie. Ea ar fi vrut să
îngrijească de gospodăria Morometilor şi de copii, ca să poată avea pretenţii asupra casei
părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe Catrina o mai duşmănesc şi Tudor Bălosu, tot
pentru locul de casă şi o rudă mai îndepărtată a lui Moromete. poreclit Parizianul. Băieţii cei
mari sunt din ce in ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi a surorilor vitrege, Tita şi
Minca, întrucât ele îşi făceau "ţoale" noi, erau "vesele şi vioaie" şi li se strângea zestre pentru
măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în
ce mai insistent, un pogon de pâmânt pe care Moromete îl vânduse din lotul ei, în limpul
foametei de după primul război. Moromete îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca
ea să nu rămână "pe drumuri", la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, dar
acum chiar glumea când ea aducea vorba despre asta.

Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, deoarece acesta "nu face nimic, stă toată ziua", iar pe
ei îi scoală cu noaptea în cap să plece la muncă şi nu-i slăbeşte toata ziua cu ordine şi porunci.
II acuză pe Moromete că nu e în stare de nimic, pe când "alţii, ca alde Bălosu", ştiu să câştige
băni din vânzarea produselor şi-1 silesc să plece şi el la munte cu cerealele, dar nu iese nimic
din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete. Băieţii cei mari plănuiesc să plece
cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care le fac îl conving chiar şi pe
Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Datoriile la bancă, plata "foncierei" şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe
Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fără să vândă din pământ. Se hotărăşte să vândă
lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta "străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă
toată partea aceea a satului", ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii satului.
Inima adevărată a satului era Poiana lui Iocan, locul unde se adună gospodarii, cei care sunt
"nici săraci, nici bogaţi", între care Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarul şi
comentează politica ironic şi cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. în faţa fierăriei lui
Iocan "se afla o poiană mare", unde, în fiecare duminică, aveau loc "adunările cele mai
zgomotoase", dar "dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşila, nu erau prea reuşite".
Moromete era abonat la "Mişcarea", Iocan la "Curentul, iar Cocoşilă la "Dimineaţa", dar dacă
ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi "şi n-aveau chef să discute politică". Poiana era
plină de oameni, "toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători", întâmpinându-l "de departe cu
exclamaţii" entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în fiecare duminică: "Ce e, mă, ce v-ati
adunat aicea?!" El citeşte apoi ziarul "cu glas schimbat şi necunoscut, (...) cu grosimi şi
subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite (...) care trebuiau să
zdrobească de convingere pe cei care ascultau", concluzionând fără drept de apel: "trei
chestiuni se desprinde de fapt din această situaţie".

Foncierea sau Plata dărilor către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru
Moromete, deşi avea acum "vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă", însă
nu avea suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele împrumutului luat de la
bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete văzu pe prispa casei doi oameni care-1
aşteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă "mânca numai
miercurea şi vinerea", agent de urmărire, care venise după "foncierea pământului", taxă
restantă în valoare de 2863 de Iei. Moromete "joacă" scena "foncierii" cu o gamă inepuizabilă
de tertipuri. încercând să scape şi de data aceasta. Gesturile,, vorbele răstite, agitaţia lui fără
rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era singur acasă, Moromete strigă la toţi ai
casei ("Catrino, ia, fa, secerile astea", "Paraschive, (...) mi vezi ca furca aia stă acolo lângă
gard de cinci săptămâni!"), pentru a părea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult
mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire, apoi se
întoarse brusc "pe călcâie şi strigă: - N-am!" Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din
casă "ţoalele", să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpinga şi să se certe cu Catrina şi
cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva "peste o
săptămână, două". După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui Bălosu: "l-am
păcălit cu două sute de lei", bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe
salcâm de la vecinul său, care-l priveşte buimac: "Glumea Moromete? Îşi bătea joc de el?".

Desi cea mai importanta, istoria Morometilor nu acopera toata suprafata romanului. Alte
istorii vin sa coloreze viata unui sat de campie in care oamenii, traind sub amenintarea unui
timp capricios, continua imperturbabil sa se nasca, sa treaca prin intamplari vesele si triste, si
in cele din urma sa moara, lasand locul altora. Lupta pentru existenta, si aici crancena ca peste
tot, nu desfigureaza pe indivizi. Marin Preda inlatura din viziunea lui imagine omului inlantuit
de instincte, iar cand, pentru o clipa, instinctele ies la suprafata textului, prozatorul aduce
imediat alte elemente care lumneaza fata sufletului taranesc. Pilduitoare in acest sens este
povestea cuplului Birica-Polina, asemanatoare in latura ei sociala cu cea a cuplului Ion-Ana
din romanul lui Rebreanu. Preda reia, astfel, tema tanarului taran care se foloseste de fata unui
ominstarit pentru a pune mana pe avere, insa schimband sensul strategiei si umanizand
timpurile. Odata cu rapirea fetei rolul lui Birica se incheie. E pe cale de a se resemna fata de
refuzul socrului de a-i da zestre Polinei, insa, intervine, neasteptat, tanara lui femeie care
dovedeste o energie extraordinara. Polina nu-i ca Ana o victima intre avaritia tatalui si
lacomia inumana a sotului. Devenind nevasta, in ea se trezesc energii nebanuite. Vazand
modul hotarat in care conduce ostilitatile intre tata si sot, avem pentru o clipa impresia ca
nevasta lui Birica face, structural, parte di familia Marei si a Victoriei Lipan, cealalta fata
(barbateasca, intreprinzatoare) a tipologiei traditionale. Polina nu lupta insa decat pentru
zetsrea ei, si dupa ce isi duce barbatul pe miriste pentru a smulge cu forta graul ce i se cuvine
si a da tatalui nedrept o lectie, se retrage cu discretie in umbra barbatului.
Demonstratia epica s-a facut, femeia de la sat, nu-i, in viziunea lui Preda, o simpla unealta in
mainile barbatului, ambitios si posesiv, iar taranul tanar si sarac nu cauta cu obstinatie sa
parvina calcand in picioare legea si sentimentul. Birica e sfios, asculta cu respect de parinti,
iar pe Polina o iubeste cu o duiosie de liceean. Scena posesiunii pe pamantul reavan, sub
lumina zilei, e simbolica. Nimic din violenta triviala a altor acuplari campenesti descrise de
literatura. Barbatul, care peste putin timp, va pune mana in gatul socrului, este aici invadat de
un mare sentiment, si gestul impreunarii simple, in linistea si complicitatea sesului, e de o
religiozitate poetica.

Nu este in intentia lui Marin Preda de a studia feminitatea rurala in raport cu psihologia
varstei, insa, indirect, din desfasurarea naratiunii, se poate deduce o schita de tipologie in
acest sens. Polina e, intai, fata tanara pe care prejudecatile sociale o impiedica sa se insoteasca
cu barbatul care ii place, si atunc, risca totul dand curs liber sentimentului. Criza erotica are o
anumita complexitate, femeia de la tara, nu-i in orice caz, numai o sursa de pamant si copii,
cum s-a afirmat. Pasiunile izbucnesc fioros, si pentru a se implini, au nevoie uneori de suporul
unei mari tenacitati. Marioara Fantana (Morometii II) asteapta cu rabdare ani intregi barbatul
pe care l-a ales si recurge la stratageme pentru a-l castiga.
Nevasta lui Botoghina reprezinta cazul femeii mature care isi apara copiii. Anghelina si
Botoghina se luasera din dragoste si, cand barbatul hotaraste sa vanda o parte din pamant,
pentru a-si ingriji sanatatea, femeia, pana atunci intelegatoare si blanda, devine crancena si
calculata. .

MOROMETII VOLUMUL II
Al doilea volum din romanul "Moromeţii" a apărut dupa 12 ani faţă de primul, în anul 1967,
reluând personajele principale, adăugându-le altele noi, urmărindu-le evoluţia destinului până
în deceniul al şaselea. Drama lumii taranesti este tema celui de-al II-lea volum al
"Morometilor", scris dupa ce prozatorul se familiarizase (in "Risipitorii") cu procedee epice
noi. La inceput idee mare a cartii (disparitia unei civilizatii stravechi) nu se vede limpede.
Stilul este eseistic si, obisnuiti cu personajele din primul volum, acceptam cu greu ipostaza lor
(mediocra social) de acum. Cand pe scena cartii reapare Ilie Moromete, lucrurile se schimba.
El este si aici, personajul unei proze superioare. Indata ce, iesit dintr-o lunga, mediocra,
amortire, isi recapata placerea de a medita, de a ironiza, statura lui ia proportiile fabuloase pe
care le stim. Ea sta, insa, sub semnul unui hotarat tragism. In spatele replicilor formulate cu
aceeasi dezinvoltura, se simte ca multumirea eroului nu mai e aceeasi, loturile in parte
refacute, nu-i mai dau siguranta dinainte. Rolul lui de stapan absolut in familie ii fusese retras,
feciorii plecati la Bucuresti nu se mai intorc, iar cand tatal, hotarat sa refaca unitatea pierduta
a familiei, ii cheama cu o nefireasca duiosie, refuzul lor ia forme neasteptate. Moromete
incearca atunci sa-si recastige fiul ce-i mai ramasese (Niculaie), si el nedreptatit. Constrans de
fonciire, de cotele impovaratoare, Moromete ii solicita, acum, bani, speriat ca intr-o zi si
acestia ii vor fi refuzati. Este evident ca autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita, si in
iluzia personal ca mai poate face ceva, ca nai poate trai ocolit de evenimente, sta maretia
tragica a acestui batran taran idealist.
Marin Preda a reuşit, totuşi, să dea celor două volume o unitate de reconstituire a imaginii
vieţii ţăranului român înainte şi după al doilea război mondial.

Acţiunea primului volum se sfârşeşte înainte cu trei ani de începerea războiului, când "timpul
nu mai avea răbdare" cu oamenii, iar Moromete se schimbase, aşa cum autorul prevăzuse în
prezentarea personajului principal, că numai "nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba
firea cuiva". Din Moromete cel cunoscut de ceilalţi, rămăsese "doar capul lui de humă arsă",
nu mai era văzut stând ceasuri întregi pe stănoaga de la drum, nici "nu mai fu auzit
răspunzând cu multe cuvinte la salut .
Autorul începe volumul al doilea cu o întrebare, la care n-are cine sa-i răspundă: "în bine sau
în rău se schimbase Moromete?". Dar toţi ceilalţi ţărani îşi schimbaseră atitudinea, "cei care îl
duşmăneau (...) se . potoliră", Tudor Bălosu deveni "chiar binevoitor faţă de vecinul său", iar
Ilinca amuţise, "nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei", iar când muri, Ilie Moromete nu
se duse la înmormântarea ei, "dar asta nu miră pe nimeni .
Moromete se apucase de negoţ, câştigase bani buni, "poli galbeni îi umpleau buzunarele", dar
pe Niculae nu-l mai lasă la şcoală. Avea acum un alt cuvânt, "beneficiu", pe care-l folosi şi
când îi răspunse băiatului: "Şi ce beneficiu o să am eu, ma, de pe urma ta, dacă te las să te
duci mai departe la şcoală?".
Marin Preda semnalează prin Niculae schimbările ce se produsesem cu tatăl său, "spuneai una
şi el asculta şi ai fi zis că înţelegea, ca să te pomeneşti pe urma că răspunsurile pe care ţi le
dădea veneau din altă parte". Moromete este îngândurat, băieţii care fugiseră la Bucureşti cu
oile şi cu ani nu se aleseseră cu nimic, pierduseră tot şi îşi găsiseră serviciu la "ucebe", cuvânt
pronunţat ameninţător de către tată, fiind un loc "unde ajungeau în cele din urmă cei care
cădeau jos".
Moromeţii primiră o scrisoare de la băieţii mai mari, care acum dădeau pentru prima oara
detalii despre viaţa lor în Capitală şi puseseră şi o lotogralie, din care, mama şi fetele încercau
să ghicească "şi ceea ce în scrisoare nu se spunea". Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvaie,
Nilă era portar la un bloc, cunoscut ca "Bloc-Algiu", Achim era singurul care "reuşise totuşi
în comerţ" şi avea un mic magazin de "Consum alimentar".
Ilie Moromete plecă la Bucureşti să-şi vadă feciorii, cu intenţia de a-i aduce înapoi acasă,
deoarece acum pusese la loc pogoanele vândute şi ar avea pământ de muncit pentru fiecare
dintre copii. Le vorbeşte cu acelaşi glas autoritar de altădată celor trei băieţi, adunaţi în odăiţa
lui Nilă, insalubră şi plină de şobolani, să-l asulte cu atenţie, pentru că o să le spună "o singura
dată" şi le propune să uite cu toţii de greşelile pe care fiecare dintre ei le-au făcut, rugându-i
să se întoarcă acasă. După un moment de
tăcere semnificativă din partea celor trei flăcăi, care nu observară cum pe chipul încordat "ca
de lemn" al tatălui "se rostogoliră broboane de sudoare", llie Moromete le strigă "cu un glas
înalt": "Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există".

Era în anul în care începuse războiul şi încercarea nereuşită a Iui Moromete de a-şi aduce
acasă fiii izvorăşte din dragostea lui dureroasă pentru copii, pentru casa lui risipită, pentru
familia care însemna tot rostul lui în viaţă.
Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, în bătălia de la Cotul Donului,
anunţată de scrisoarea neagră: "Moromete rămase nemişcat în pridvor, cu hârtia în mână,
paralizat parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi deasupra casei lui",
precum şi cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, din cauza tuberculozei.
Autoritatea lui llie Moromele scade atât în familia sa, cât şi în sat. Catrina îl ameninţă că îl
părăseşte şi că se va duce la "ailaltă în vale", nemulţumită că Moromete nu trecuse casa pe
numele ei şi nici nu-i dăduse înapoi pogonul de pământ pe care i-1 datora. Cu prietenii vechi
rupsese legătura, cu Cocoşilă "nu se mai împăcase nici până azi", cu Dumitru lui Nae şi cu
locan nu mai vorbise de multă vreme, iar Niculae observă că oamenii nu-l mai ascultă ca
altădată: "îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fară nici un respect şi el lasă fruntea în jos şi
nu zice nimic".
Anii 50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de "evenimente pline de viclenie"
şi Siliştea-Gumeşti este acum "o groapă fără fund din care nu încetau să mai iasă atâţia
necunoscuţi". Personajele nou introduse de autor întruchipează prostia, ambiţia celor obscuri
de a veni la putere şi de a schimba lumea; venetici şi oameni pripăşiţi în sat, prezentaţi cu
ironie, ocupă acum locurile importante: Bilă -, reprezentantul A.R.L.U.S., moldoveanul
Mantaroşie ("nenorocitul ăla"), lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan - secretarul sfatului şi
unul din cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă - preşedintele consiliului popular ("mai
prost decât ceilalţi"), Isosică, Vasile al Moaşei- cel care, o dată ajuns la putere, îşi pedepseşte
rudele, Ouabei. Acestea sunt noile personalităţi ale satului, între care se dă o luptă acerbă
pentru putere, pentru funcţii, promovaţi din raţiuni politice, ei nu sunt ţăranii autentici, ci o
lume fals-rurală, lipsită de codul spiritual al ţăranului adevărat, însuşit prin tradiţie.
Niculae Moromete ajunge activist de partid şi crede acum într-o "nouă religie a binelui şi a
răului", vorbeşte o limbă "nouă" despre "umanism", despre căutarea "eului" său, pe care
Moromete o acultă, dar n-o pricepe.

Trimis cu sarcină de la "judeţeană" ca să supravegheze strângerea cotelor şi predarea lor către

stat, buna funcţionare a primelor forme colective de muncă, Niculae se orientează cu
dificultate în ţesătura, de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie, ca Gae, care ameninţă
cu o bâta "ascuţirea luptei de clasă". Conflictele sunt numeroase şi greu de aplanat: pe aria de
la Cotigeoaia se iscă o agitaţie agresivă pentru ca s-a zis că "baza de recepţie" nu primeşte
grâu cu "corpuri străine" (neghină), Nae Cismaru instiga oamenii să fugă de pe arie, Bilă îl
loveşte cu "goga pe Nae Marinescu, în timp ce acesta descărca din căruţă grâul netreierat,
ţăranul Gheorghe, speriat de ameninţările celor veniţi să strângă cotele, se arunca în râu şi se
îneacă. Toate aceste întâmplări atrag după sine destituirea activistului Niculae Moromete, care
"se dă la fund", îşj continuă studiile şi ajunge inginer horticultor. Se va însura cu Mărioara Iui
Adam Fântână, care este, şi ea, asistentă medicală, nu mai este ţărancă.
Ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase pagini din literatura română care ilustrează
moartea unui ţăran, fără zbucium, fără dramatism, fară patetism, o moarte lentă, venită ca un
firesc al vieţii: "bătrânul nu şuieră de vreo boală, dur i s-a scurs viaţa...", zice doctorul.
Moromete avea acum aproape de 80 de ani, chipul lui era aureolat de o lumină, după spusele
Ilincăi. împuţinat la trup, "avea slăbiciunea asta ca nu-i venea neam sa stea acasă, (...) o lua cu
ciomagul în mână pe lângă garduri". Ultima oara a fost adus acasă cu roaba, nu se mai putea
ţine pe picioare, "mergea el, de, aşa, doi, trei paşi, dar pe urmă chiar dacă îl ţineai se făcea
greu ca un pietroi .şi se lăsa în jos".

Căzut la pat, el îşi exprimă crezul său de viaţă, spunându-i doctorului, parcă cu o profunda
înţelegere a propriei existenţe: "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!". Insă
într-o noapte, "a început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut deloc pe
nimeni... Şi alaltăieri dimineaţa, înainte să se lumineze, a murit...".
în volumul al doilea. Marin Preda pierde din coerenţa narativă, epicul este dispersat,
fragmentat şi sinuos, el nu creează o lume nouă, ci o comentează, o dezbate. Problema
timpului, răbdător sau nu cu oamenii, nu mai este esenţa epicului, ci acum este importantă
ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de care autorul, ca şi Moromete, se
simte străin.

Judecat in ansamblu "Morometii" e un mare roman prin originalitate, intai, a tipologiei, si

profunzimea creatiei. Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, totusi, cata
deosebire! Sufletul rural este acolo rudimentar, obsedat de acumulare in ordine materiala si
numai dupa ce acest proces s-a incheiat, el poate sa auda si alte glasuri ce vin din interiorul
lui. Marin Preda inlatura imaginea acestui mecanism simplu, previzibil, miscat mai mult de
instincte, si face din taranii sai indivizi cu o viata psihica normala, apti prin aceasta de a
deveni eroi de proza moderna. Sub influenta probabil si a romanului american (Steinbeck,
Faulkner) Preda prezinta niste tarani inteligenti si ironici, complecsi ca stare morala, in
masura prin aceasta sa-si reprezinte si sa traiasca in modul lor caracteristic marile drame ale
existentei
 ROMANUL POSTBELIC- REALIST
„MOROMETII”
de Marin Preda

-apartenenta la specie-

Romanul „Morometii” a aparut in doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar cel de-al
doilea in 1967, fiind nu numai un punct de reper in proza postbelica, ci si o reprezentare de
exceptie a satului traditional romanesc din Campia Dunareana, in perioada interbelica si
postbelica. Romanul a fost precedat de 3 nuvele: „Intalnirea din pamanturi”, „O adunare
linistita” si „Dimineata de iarna”.

Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreau, Slavici, Sadoveanu),

Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra lumii rurale. Scriitorul isi
fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului cu timpul, a umanitatii cu istoria, la
rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare.
Marin Preda este un narator omniscient, care povesteste intamplarile si evenimentele la
persoana a III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale ale
naratorului, de unde reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi romanul
are elemente autobiografice. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe relatarea
evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real, acela al satului
Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul si constiinta
personajelor.
Actiunea primului volum al romanului e plasata cu trei ani inaintea inceperii celui de-al doilea
razboi mondial si pana in 1962- cel de-al doilea volum, in satul Silistea-Gumesti din Campia
Dunarii.

Romanul, asadar, este de factura realista pentru ca zugravste veridic si obiectiv realitatea unei
epoci care sta sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentala a
romanului, pe care se aseaza actiunea, este timpul. Ingaduitor la inceput, idee formulata in
primele randuri ale primului volum „ se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare:
viata se scurgea aici fara conflicte mari” , ideea timpului revine simetric la finalul volumului,
rasturnand imaginea vietii tihnite de la inceput: „Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea
razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare”.

Scriitorul contureaza imaginea dramatica a satului rominesc surprins in tragismul

evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii
traditionale, a clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii de catre
istorie.
Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu se
determima reciproc, asa cum se intampla in romanul „Ion” al lui Rebreanu. Exista aici un plan
al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte destine si
familii din sat, care evolueaza paralel. Personajele sunt numeroase si puternic individualizate,
care intra in conflicte puternice, fie intre ele, fie cu oranduirea sociala.
Incipitul precizeaza locul si timpul desfasurarii actiunii. Axa timpului strabate tot volumul I,
majoritatea evenimentelor avand loc de sambata seara pana duminica dimineata, cand timpul
pare dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri. 2s34m0-sdfsdn334
Debutul romanului prezinta intoarcerea de la camp a lui Ilie Moromete impreuna cu cei trei fii
mai mari, naratorul avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui amanunt, replica
sau gest, construind o scena monumentala- aceea a cinei- cu o simplitate desavarsita, a
miscarii personajelor ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un cod ancestral.

Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita si din copii proveniti din alte casatorii, este o
„familie hibrida” , generatoare de conflicte in interiorul ei, „prin ignorarea realitatilor
sufletesti individuale” (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatal, cu zece ani mai mare decat sotia
lui, Catrina, venise in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv, Nila si Achim, carora
li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si inca baiat, Niculae, mezinul de 12 ani al familiei.
Morometii se afla la cina, stransi „in tinda”, in jurul unei mese mici, joase si rotunde, „pe niste
scaunele cat palma”, asezati „unul langa altul, dupa fire si neam”. Cei trei frati vitregi stateau
spre partea dinafara a tindei, „ca si cum ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si
sa plece”, prevestind parca fuga la Bucuresti; in partea dinspre vatra, aproape de oalele cu
mancare statea intotdeauna Catrina, avand langa ea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, „copii
facuti cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerata inca de pe acum, deoarece
Moromete statea parca deasupra tuturor”, veghindu-si familia, stapanind „cu privirea pe
fiecare”.

Inca din acest prim episod, atmosfera este tensionata, fiecare dintre membrii familiei avand
nemultumiriri care moocnesc, si care aveau sa izbucneasca in conflictele ce zguduiesc
puternic familia, ducand la destramarea ei. In desfasurarea actiuni descoperim trei conflicte
principale.
Un conflict este intre Moromete si sotia sa, deoarece Catrina revendica, din ce in ce mai
insistent, pogonul ei de pamant, pe care Moromete il vanduse in timpul foametei de dupa
primul razboi mondial. Barbatul promisese in schimb ca trece casa si pamantul din jurul ei pe
numele ei, urmand astfel sa asigure ca sotia sa nu va ramane pe drumuri, la o adica. Insa
Moromete nu se tinuse de cuvint, glumind chiar batjocoritor cand ea aducea vorba despre
asta. Zbuciumarile interioare ce o inspaimantau pe Catrina o fac sa se indrepte spre Biserica,
unde gaseste alinarea dupa care tanjea.0234m0-sdfsdn334

Un al doilea conflict se desfasoara intre Ilie si sora sa, Maria- zisa Guica. Nemultumirile
acesteia gravitau in jurul celei de-a doua casatorii al fratelui sau si aveau ca obiect evident atat
pe Catrina cat si pe Ilie insusi. Mama adevarata a celor trei frati murise cand acestia erau
foatre mici. Atunci Guica ii propusese lui Ilie sa nu se recasatoreasca, ci so ia pe ea la casa lui
sa aiba grija de copii si de gospodarie (pentru a putea avea pretentii indreptatite asupra casei
parintesti si a gradini din jurul ei). In momentul in care Moromete se recasatoreste, Guica
prinde o ura atat pe frate cat si pe noua lui sotie, sfarsind prin a-i indrepta impotriva mamei
vitregi si a tatalui si pe cei 3 baieti. Desi ii crescuse de la o varsta frageda, cu greu si cu
sacrificii (inclusiv vanzarea pogonului de pamant), Catrina primeste in loc de recunostiinta
ura, acuzatii si cuvinte de ocara din partea celor trei baieti. Guica ii inversuneaza pe
Paraschiv, Nila si Achim si impotriva surorilor vitrege, sub pretextul ca ele culeg rodul trudei
lor sub forma hainelor si zestrei ce li se pregatea. Tot Giuca este cea care ii convinge pe cei
trei sa fuga la Bucuresti, lasand familia fara oi si cai, obligandu-i astfel sa lucreze singuri, dar
si sa suporte rusinea in sat de a fi fost furati de proprii copii.
Al treilea conflict este cel dintre baieti si tatal lor, fiindca acesta „nu face nimic, sta toata
ziua”, iar pe ei ii scoala cu noaptea in cap ca sa plece la munca si nu-i slabeste toata ziua cu
ordine si porunci. Il acuza pe Moromete ca nu e in stare de a vedea in recolte valoarea
comerciala, pe cand „altii, ca alde Balosu”, stiu sa castige bani din vanzarea produselor. Il
silesc sa plece si el la munte cu cereale. Dar nu iese nimic nici din aceasta calatorie(spre
satisfactia cinica a lui Ilie), caci Moromete, induplecat de lacrimele unei vaduve, vinde
porumbul mai ieftin decat avea sa o faca Balosu putin mai tarziu.

Datoriile la banca, plata focierii si traiul zilnic al unei familii numeroase il sufoca pe
Moromete, care trebuie sa se descurce cumva, fara a vinde din pamant. Ca sa mai acopere din
datorii, se hotareste sa vanda lui Tudor Balosu salcamul din curte, desi acesta „strajuia prin
inaltimea si coroana lui stufoasa toata partea aceea a satului”, ca simbol al trainiciei si al
stabilitatii.
Taierea salcamului este al doilea dintre cele trei momente esentiale ale volumului (primul
fiind cina), atat prin maiestria construirii lui din detalii ce se aduna progresiv, prin cuvinte
expresive, si prin simbolistica dramatica, acesta fiind pimul semn al declinului familiei
Moromete, dar si al satului traditional, ramas parca aparare: „...acum totul se facuse mic.
Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici. Cerul deschis si cimpia napadeau
imprejurimile”. Scena taierii salcimului este de un dramatism impresionant, asfel ea se
desfasoara inainte de rasaritul soarelui, in lumina crepusculara a sfarsitului noptii, pentru ca
nimeni sa nu fie martor la actul distrugator, pe fondul bocetului ce venea din cimitir. Acest
amanunt ne duce cu gandul la faptul ca taierea salcamului nu era numai prevestirea unei
drame personale, ci inceputul unei decaderi universale, deplansa de intreaga natura, facand
durearea personala, o durere universala. Liantul universului satului in general, si elementul
central al Silistei-Gumesti in particular-salcamul, fusese taiat, acest lucru prevesteste
decaderea ce va urma.Chiar si ciorile se roteau dezorientate, nemaiavand pe ce sa se aseze.
Salcamul taiat facea parte din viata familiei Moromete, si, deopotriva, din existenta satului,
„toata lumea cunostea acest salcam”, simbolizand elementul pastrator al traditiilor si
credintelor stramosesti, al stabilitatii taranesti.

Inima adevarata a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se aduna gospodarii satului, cei
care sunt „nici saraci, nici bogati”, intre care Moromete, Cocosila si Dumitru al lui Nae citesc
ziarul, comenteaza politica ironic si cu umor, dupa legi anume, stravechi, stiute numai de ei;
in dialogul lor duelul inteligentei scapa spontan, dandu-le iluzia libertatii si a demnitatii lor.
Aici spiritul rational al lui Moromete e recunoscut de toti, el este cel care explica, clarifica,
trage concluzii: „trei chestiuni se desprind de fapt din aceasta situatie” spune Moromete.
Astfel se poate spune ca Moromete nu era o autoritate doar in familie, ci si in comunitatea
rurala. El este spiritul intalnirilor din Poiana lui Iocan, absenta sa facea ca intalniriile
saptamanale de duminica dimineata sa fie „nu prea reusite”. Moromete avea placerea vorbei,
mestesug cu care isi fascineaza consatenii, dar si criticii vremii, care apreciaza: „Ilie
Moromete reprezinta tipul taranului filosof”.
Plata darilor constituie principalul motiv de ingrijorare pentru Moromete, desi avea acum
„vreo sase pogoane de pamint si-si facuse o casa frumoasa”, insa nu avea suficienti bani
pentru plata impozitelor pe pamant (foncierea) si ratele imprumutului de la banca. Chemat sa
vina acasa de la fierarie, Moromete vazu pe prispa casei doi oameni care-l asteptau. Unul
dintre ei era Jupuitu, agent de urmarire, care venise dupa „fonciirea pamantului”. Ceea ce
urmeaza este un episod demn de nenea Iancu: Moromete „joaca” scena „foncierii” cu o gama
inepuizabila de tertipuri, incercand sa scape si data aceasta. Gesturile, vorbele rostite, agitatia
lui fara rost construiesc un moment unic in literatura. Desi era singur acasa, Moromete striga
la toti ai casei „Catrina, ia, fa, secerile astea”, „Paraschive nu vezi ca furca aia sta acolo langa
gard de cinci saptamani”, pentru a parea un om ocupat, care are probleme mult mai
importante decat cele pentru care venisera cei doi, pe care-i ignora cu desavasire; apoi se
intoarce brusc „pe calcaie si striga: N-am!”. In final Moromete le da 1000 din cei 1200 de lei
primiti pe salcam, spunand ca vor primi restul „peste o saptamana, doua”.
Scena secerisului este al treilea moment important al primului volum. Ea prezinta datini din
viata satului traditional, constituindu-se intr-o adevarata monografie a obiceiurilor si
ritualurilor din timpuri stravechi. Culegerea roadelor pamantului este un moment de bucurie,
de contopire deplina a omului cu ritmurile naturii. Secerisul are reguli precise, impuse de
traditia strabuna: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneste recoltarea
granelor, masurand cu pasul „statiile”, partile de loc, pe care vor trebui sa le duca fiecare
secerator la capat, apoi „incepe sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in urma”, iar tatal
leaga snopii si-i aseaza in clai. Femeile se ocupau de mancarea pentru seceratori, iar in anul
acesta recolta este foarte buna, de aceea o veselie nemaipomenita ii cuprinsese pe toti, Catrina
laudandu-l pe Cel de Sus pentru „mana cereasca”, cum ii spunea ea graului, „cu care ii
milostivise Dumnezeu”.
De aici lucrurile se precipita, Paraschiv, Nila fug la Bucuresti luand cu ei caii, toti banii si
covoarele de zestre ale fetelor, iar Moromete era convins ca Achim nu va mai trimite nici un
ban acasa(el fiind plecat la Bucuresti cu oile familiei). Confruntat cu aceste probleme,
Moromete ia hotarariri decisive: vinde din pamant si achita fonciirea, banca, ia doi cai si il
trimite pe Niculae la scoala. Naratorul noteaza insa ca problema banilor ramasese nerezolvata
pe termen lung: „din nou rata la banca, din nou fonciirea, din nou Niculae”.

Volumul se incheie rotund, infirmand cele afirmate la inceputul lui: „timpul nu mai avea
rabdare”.
Volumul al doilea se intinde pe durata a 24 de ani. Desi acopera o perioada atat de lunga de
timp, faptele prezentate sunt mult mai putine si mai slab individualizate. Astfel, romanul
incepe cu o interogatie retorica: „In bine sau in rau se schimbase Moromete?”. De remarcat
insa ca si ceilalati tarani isi schimbasera atitudinea fata de el: Balosu il compatimea, Guica
tacuse...

Ilie Moromete nu mai este persoajul principal. Alaturi de el, se individualizeaza mai pregnant
Niculae.
Dupa plecare baietilor la Bucuresti, Moromete se apuca de negot, castigase bani buni, „poli
galbeni ii umpleau buzunarele”. Cu toate acestea el refuza sa-l mai trimita pe Niculae la
scoala, invocand absenta beneficiilor de pe urma unei astfel de investitii.
Moromete era acum un om schimbat, nu mai era atent si nici nu mai dadea raspunsurile pline
de o inteligenta cinica de altadata. Cu toate acestea, in momentul in care primeste o scrisoare
de la baietii din Bucuresti, cu primele stiri de cand au plecat, vede oportunitatea de a-si
reintregi familia. Conform acestei scrisori Paraschiv lucra acum ca sudor la tramvai, Nila era
portar la bloc, iar Achim era singurul care reusise cat de cat, el fiind proprietarul unui
magazin alimentar. Baietii anexasera chiar si o fotograie scrisorii, din care Catrina si fetele
incercasera sa ghiceasca „si ceea ce in scrisoare nu se spunea”.
Moromete ajunge la Bucuresti si se intalnesta cu cei trei. El le propune sa dea uitarii toate
neantelegerile si sa se intoarca acasa, avand acum destul pamant pentru toti trei. Dupa un
mome4nt de tacere semnificativa, Moromete le declara cu o voce inalta: „Mi-am luat mana de
pe voi. Mana mea asupra voastra nu mai exista”.
Era anul in care avea sa se declanseze razboiul.
Familia continua sa se destrame odata cu moartea lui Nila in razboi, precum si de sfarsitul
tragic al lui Paraschiv, care se imbolnaveste de tuberculoza pe fondul efortului prea mare
depus si moare.
Autoritatea lui Moromete scade atat in sat cat si in familie. Catrina il ameneninta ca il
paraseste, pentru ca in final sa o faca. Cu prietenii sai nu se mai intelegea: cu Cocosila nu se
mai intelegea deloc, cu Dumitru al lui Nae si Iocan nu mai vorbise demult, iar in sat se
ridicasera alti fruntasi „il vezi cum ii ia altul vorba din gura, fara nici un respect si el lasa
fruntea in jos si nu zice nimic”.

Anii ’50 aduc in viata satului schimbari importante: in 1945 reforma agrara, iar in 1949
colectivizarea, iar Silistea-Gumesti este scum „o groapa fara fund din care nu incetau sa iasa
atatia necunoscuti”.
Niculae Moromete ajunge activist de partid. Trimis cu sarcina de la „judeteana”, el esueaza in
plasa intrigilor oportunistilor, astfel incat este destituit. Se da la fund, isi continua studiile si
devine inginer horticol. Se casatoreste cu Marioara, o asistenta medicala, o taranca care isi
pierde si ea esenta originilor ei.
Ultimele capitole infatiseaza moartea lui Moromete. Ajuns la 80 de ani, moromete se afla la
capatul zilelor. Fara a suferi de o boala anume, el cade la pat pentru ca sa moara. Paginile care
infatiseaza moartea lui Moromete sunt cele mai frumoase pagini ale literaturii romane care
infatiseaza moartea, pentru ca ele descriu sfarsitul fara lamentari, fara patetism, fara
dramatism, un sfarsit lent, ca un episod firesc al vietii. Ultimele cuvinte ale lui Moromete
exprima crezul sau, un crez dupa care isi conduse viata si care il facea acum un inadapatat al
vremii „Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!”. Niculae se intoarce in sat,
unde sora sa, Ilinca, ii povesteste ce se petrecuse in timp ce el lipsise.
In volumul al II-lea, romanul pierde din coerenta narativa, epicul este dispersat, fragmentat si
sinuos, naratorul nu creeaza o lume noua, ci o comennteaza, o dezbate. Problema timpului
rabdator sau nu cu oamenii, nu mai este esenta epicului, ci acum este importanta ideea,
discursul despre destramarea satului traditional si al celei mai vechi categorii sociale odata cu
el, fata de care naratorul, ca si Moromete, se simte strain.
„Morometii” lui Marin Preda este un roman realist, caruia caracterul anticalofil, asemenea
stilului prozatorilor interbelici, ii confera precizie, concizie si claritate. El mai releva si
obiceiuri ale satului (jocul calusului, spalatul picioarelor, de Rusalii, ritualurile de
inmormantare, cina, secerisul), constituind o fresca a satului romanesc traditional din Campia
Dunarii si , totodata, un element adiacent in constructia realismului. Structura sa este
cinematografica, iar relevarea reactiilor sufletesti ale personajelor il incadreaza in realismul
psihologic.

„Prin ‹‹Morometii››, Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita, cum se credea,

doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti nebanuite”(Al. Piru).
 ION ( Liviu Rebreanu)
Primul capitol,se numeste "Inceputul",in care se descrie mai iantai drumul ce duce din Armadia spre
Bistrita si trece prin satul Pripas.Se mai descriu casa invatatorului Zaharia Herdelea,care este de fapt
casa familiei Rebreanu din Prislop,casa lui Macedon Cercetasu, casa primarului,si casa lui Ion al
Glanetasului,eroul principal al romanului.

Actiunea incepe la hora de duminica,la care iau parte toti locuitorii satului.Aici,ion nu joaca la hora cu
Florica lui Maxim Oprea,desi jocul se facea in batatura casei acesteia,ci cu Ana lui Vasile
Baciu,promisa de tatal ei lui George Bulbuc.Acesta din urma,vrand sa-l provoace,danseaza cu Florica.

La un momentdat toata lumea se opreste,barbatii isi scot palariile,cei care stateau pe prispa se
ridica,caci venisera preotul Belciug impreuna cu doamna Maria Herdelea,nevasta invatatorului,cu
domnisoara Laura si cu Titu.

In acest timp Ion isi daduse intalnire cu Ana,in gradina sub nuc.In timp ce stateau imbratisati,au fost
vazuti de catre Ilie,fratele de cruce al lui George,caruia ii si spune imediat.Acesta impreuna cu tatal
Anei,se duc la locul cu pricina,iscandu-se un scandal groaznic,cu tot felul de reprosuri.Ion era
cunoscut ca un baiat violent,dar acum s-a abtinut sa nu se ia la bataie cu tatal Anei,sperand intr-o
oarecare impacare cu aceasta.

Dupa ce acestia s-au despartit,Vasile Baciu si-a luat fata si au plecat acasa,iar Ion si cu ceilalti s-au dus
la carciuma satului,unde in general veneau satenii sa bea ca sa mai uite de greutati.Aici,Ion il bate pe
George,reusind sa-si stinga focul care-l avea in piept de la cearta de mai devreme.

Acestea sunt momentele in care este foarte fericita,deoarece credea ca aceasta bataie a fost din
cauza ca Ion o iubea,nestiind adevarul,ca acesta ii dorea doar bogatia si pamanturile la care a ravnit
inca de cand era copil.

In al doilea capitol,numit "Zvarcolirea",se incepe cu momentul in care Ion se scoala,si era plin de
sange,caci adormise imbracat cu hainele de sarbatoare cu care fusese imbracat cu o seara
inainte.Acesta s-a schimbat si a plecat sa munceasca la o fasie de pamant,tocmai in inima
hotarului.Aici eate vizitat de Florica,fata pe care el intr-adevar o iubea,dar era foarte saraca.Acestia
se imbratiseaza,si sunt vazuti de Ana,care suferea din pricina tatalui sau care nu-I permitea sa se mai
intalneasca cu Ion..

Apoi la slujba Ion este mustruluit de catre preotul satului de bataia acestuia cu George,caci Toma
Bulbuc s-a dus imediat sa I se planga preotului ca Ion I-a batut fiul.

Actiunea se muta apoi asupra lui Titu,un carturar din Transilvania,care invata adevaratele probleme
din viata satului,la inceput ca ajutor de notar,apoi intelegand ca rolul sau trebuie sa fie mai
important.

La sfarsitul capitolului,Ion isi formeaza hotararea de a lupta cu Vasile Baciu pentru Ana,si obtiunea
vaga de la hora devine o hotatare ferma.

Capitolul al treilea incepe cu impacarea dintre George si Ion,incat au dat si mana,dar aceasta era doar
de fata lumii,caci Ion nu avea sa renunte la Ana si la bogatia ei,astfel incat acesta incepuse sa o
viziteze pe Ana pe ascuns la ea acasa din ce in ce mai des.Apoi actiunea se muta asupra Laurei,o fata
de numai 19 ani care avea o adevarata viziune asupra dragostei,astfel incat ea refuza la Pintea,si il
iubeste din ce in ce mai mult pe Aurel Ungureanu.Apoi Pintea trimite o scrisoare parintilor ei,in care ii
cere mana,lucru foarte asteptat de catre parintii si rudele Laurei,mai ales ca acestia nu prea il
inghiteau pe Aurel,despre care credeau ca vrea sa-si bata joc de fata lui.

In acest timp Ion vrea sa-si mareasca bucata de pamant,luand din bucata altuia crezand ca nimeni nu
o sa bage de seaama,dar Simion Lungu,al carui pamant era vrea sa-l vada pe Ion la judecata pentru
fapta comisa.

Familia Herdelea il astepta pe Pintea in timp ce Laura il astepta pe Aurel.Acesta a venit si in timp ce
dansau,Laura ii spune de propunerea pe care I-a facut-o Pintea,si acesta spunandu-I ca este de acord
cu totul,fapt ce a intristat-o pe Laura.

Intre timp Titu se plimba prin afara satului,cand se intalneste cu Roza Lang,de care era profund
indragostit.Aceasta lai intai il ispiteste,dar apoi in final il refuza.

In capitolul al patrulea,george vede ca Ion nu maise duce pe la Ana si ca nu mai pare tot atat de
interesat de ea ca inainte,astfel incat incearca sa-I castige inima,dar totul pare imposibil,caci Ana era
de neinduplecat.

Ion primeste citatia de la judecata si speriimdu-se putin se duce la invatator ca sa-l sfatuiasca cu ce sa
faca.Ajungand la judecatorie Ion se impaca cu Simion,dar pedeapsa e pedeapsa astfel incat ion
trebuie sa stea 2 saptamani la racoare.

Inspre seara vine si Pintea in sat,caci duminica avea sa fie serata dansanta la care toata lumea era
invitata.Aici s-a aflat ca Laura avea sa se marite cu Pintea.
Ion face o plangere la judecatorie caci,dupa cum era sfatuit si de ceilalti nu era drept ca el sa stea la
temnita.

Peste vreo 2 saptamani,a venit in sat profesorul de greaca,Maiereanu,in cinstea caruia avea sa fie
data o petrecere.Titu nu stia cum sa faca sa o invite la aceasta petrecere si pe Roza Lang,dar aceasta
fusese invitata impreuna cu sotul ei.Totusi Titu reuseste sa aiba o aventura cu Roza,fiind foarte
aproape sa fie prinsi de catre Lang.

Intre timp,Ana ii spune lui Ion ca I se pare ca este insarcinata,lucru care l-a bucurat tare mult pe
Ion,caci astfel se putea casatori cu ea si punand mana pe avere.aceasta discutie a fost auzita de catre
George,care ara ascuns.

Capitolul V,numit "Rusinea",incepe cu fixarea logodnei dintre Laura si Pintea,adica a doua duminica
dupa Boboteaza.Timpul trecu foarte repede si logodna s-a facut fara mare ceremonie si cu putini
invitati.

Apoi incepe sa se raspandeasca veste prin sat ca Ana ar fi insarcinata.Timpul trecea si ana nu mai
putea sa-si ascunda sarcina.Tatal ei nu mai stia ce sa faca,o compatimea si ii aducea doctorul de frica
sa nu I se intample ceva,acesta crezand ca tatal copilului este George.Chiar se duce la el acasa,sa-I
spuna sa-i ia fata de sotie acum ca a facut-o de ras,dar atuncie momentul in care afla ca George nici
macar nu a atins-o pe fata lui.Venit acasa,o ia la bataie pe Ana icercand si vecinii sa o scape din
mainile lui.Sfatuit de tatal ei,Ana se duce la Ion,cu gandul sa-I propuna acestuia sa se
casatoreasca,dar raspunsul nu a fost cel asteptat,caci Ion a spus ca vrea sa se intalneasca cu tatal ei
sa discute si sa se tocmeasca.Ion se gadea numai la avere,si cum o sa puna toate acestea pe numele
lui;dar totusi refuza sa se insoare cu Ana.

In capitolul VI,aflam ca Titu pleca din sat ca sa o uite pe Roza,dar tot timpul el este cuprins de
ramuscari.

Se face o plangere pentru Ion din partea preotului si al lui Herdelea,pe baza faptului ca este un
element periculos pentru sat.Totusi,dupa ce s-au sfatuit,si dupa ce Vasile a fost de acord sa puna
averea pe numele luiAnei si lui Ion sa-I dea 5 locuri si o pereche de boi,Ion se gandi ca este o
propunere destul de buna,si accepta sa-I ia fata de sotie.

Titu incepea sa se simta din ce in ce mai bine acolo unde era,sa se inteleaga bine cu lumea,si mai ales
ca avea cariera care si-a dorit-o,prin care putea sa asculte durerile poporului sa fie sprifinul lui,si sa
fie in mijlocul neamului.Dar nu avea sa dureze mult ,caci lumea nu era multumita de capacitatile sale.

Herdelea este suparat pe Ion fiindca I-a inselat asteptarile,prin faptul ca l-a tradat inspectorului scolar
ungur,pentru toate falsele alegeri si falsa democratie.

Cu toate acestea Ion mai are curajul sa apara in fata lui Herdelea,si chiar in casa lui.
In acest timp,Titu se gandea la fel ca alta data din ce in ce mai mult la Roza,datorita careia se si
intoarce in Jidovita.O gaseste pe aceasta acasa,singura,plangand,pentru ca subinspectorul Horvat l-a
gasit pe Lang beat,si din aceasta cauza vrea sa-l destituie din functie.

Laura se casatoreste cu George Pintea,intr-o duminica,apoi au plecat cu o trasura la Bistrita,si de

acolo urmau sa-si continue calatoria cu trenul.

O alta nunta este aceea dintre Ion si Ana,care a durat trei zile,dupa cum era obiceiul.Deja pe Ion nu il
mai interesa ana ca persoana,uitandu-se pe furis la Florica

In capitolul al VII lea este vorba despre conflictul dintre Herdelea sI Belciug,despre faptul ca Ion afla
ca de fapt nu poate intra in posesia pamanturilor,asa cum I se promisese inainte de casatorie

Titu s-a dat seama ca Roza nu merita dragostea lui adevarata,mai ales ca in dupa ce a plecat din sat si
in timp ce el suferea Roza s-a consolat cu cine a putut.

Din cauza faptului ca Ion a fost inselat de catre tatal Anei,Acum acesta vrea sa se razbune,astfel incat
intr-o zi o asteapta pe Ana,si o ia la bataie,crezand ca ea s-a inteles cu tatal ei ca sa-l insele.

Invatatorul Herdelea are o propunere pentru cei doi:vasile sa-I dea lui Ion jumatate din avere,urmand
ca cealalta jumatate sa-I fie data dupa moartea sa.dar nici unul nu a fost de acord,luandu-se la
bataie.Atunci Ana si-a dat seama pentru prima oara de necazul care s-a abatut deasupra ei.Dupa ce s-
a mai calmat,Ion ii spune sotiei sale ca daca nu are nici un ban nu poate sa o tina si mar fi mai bine
pentru ea sa se intoarca acasa.

In capitolul al VIIIlea,Ana se intoarce acasa,spunand ca Ion a gonit-o.In acest timp,Ion a gasit un

avocat si l-a tras in judecata pe Vasile pentru inselatoria sa.

Laura trimite o scrisoare acasa incare spune ca sunt fericiti,ca au calatorit mult si sa nu-si faca
probleme pentru ei.

Relatia dintre Ion si Ana mergea din ce in ce mai rau,deoarece Ion o batea din ce in ce mai des,chiar
daca ea era insarcinata.Dupa putin timp au luat-o durerile facerii,nascand un baiat,ajutata de catre
Zenobia.Ion era impresionat,tipetele copilului bucurandu-l si suparandu-l in acelasi timp.

Acum Titu a calatorit pana in satul Lusca,purtand-o in inima pe Roza.Dupa putin timp dupa ce s-a
stabilit,cunoaste o invatatoare de 25 de ani,pe nume Virginia,de care se indragosteste.

In ziua de Sf Petru au botezat copilul lui Ion pe nume Petre.Apoi duminica l-au gasit pe Avrum
spanzurat in casa.

Herdelea afla ca va fi suspendat din slujba,cel putin provizoriu.

In capitolul al IX lea il observam pe Herdelea care se arata foarte ingrijorat in legatura cu slujba
lui,pentru ca-I era frica sa nu ramana pe drumuri.primiste srisoare de la Laura in care-I spunea ca este
insarcinata,dar ca are o sarcina cam grea.

Mosul Ion moare ,inainte spunandu-I Anei ca lui nu-I e frica de moarte,si ca este multumit ca o sa
moara,vorbe ce au afectat-o pe Ana facand-o sa se gandeasca mai adanc.

Vasile se duce cu Ion la notar hotarat sa-I lase si ce-a mai ramas din avere,apoi dandu-si seama ce a
facut a vrut sa-l loveasca pe Ion,dar acesta l-a trantit pe scari.

Titu,indragostit de Virginia,afla ca acesteia ii facea curte plutonierul,fiind foarte uparat din aceasta
privinta.De acum se isca niste certuri intre Titu si locotenent,dar rezultate cu o strangere de
mana,caci Titu nu voia sa petreaca cateva zile la arest.Din acest moment hotaraste ca ar fi mai bine
sa plece in Romania.Vazand ca nu are banii necesari de drum,se gandeste sa se intoarca acasa.chiar
in ziua plecarii,afla ca Virginia s-a logodit cu locotenentul,neuitand sa o felicite cu aceasta ocazie.

Acum Ion este foart fericit ca a reusit sa puna mana pe atata pamant,pe care chiar il saruta.

Din capitolul al X lea,aflam ca Laura a nascut o fetita,pe care au botezat-o Maria,si ca Florica avea de
gand sa se marite cu George Bulbuc,fapt care l-a facut pe Ion sa se gandeasca serios la aceasta
situatie.Nunta a vut loc,la George acasa.Ion s-a imprietenit din ce in ce mai bine cu George cu scopul
sa fie cat mai aproape de Florica.Din aceasta cauza,Ana nu a mai putut suporta si s-a spanzurat in
grajd.

In capitolul al XI lea,Ion se crede blestemat si vrea sa savarseasca pedeapsa din inchisoare.Herdelea a

fost achitat fapt care l-a bucurat atat de tare incat nici nu a putut dormi.

Ion a ajuns la inchisoare,intre 4 ziduri,macinandu-l tot felul de ganduri negre.Herdelea avea sa-si
reanceapa serviciul la scoala din Pripas.

Dupa ce Ion si-a ispasit pedeapsa,s-a intors acasa,dar o veste proasta il astepta:copilul era
bolnav,deochiat cum zicea mama lui.Dupa putin timp copilul moare si,toata averea ar trebui sa se
intoarca la Vasile.Alaturi de gandul spre pamant lui Ion I se altura si gandul catre Florica.

In capitolul al XII lea,Ion incepuse sa-I dea din nou tarcoale Floricai ,fiind convins ca mai pot fi
impreuna.Savista ii spune totul lui George,care,infuriat spune ca-l va omori.

In legatura cu mostenirea,Vasile a fost pe la multi avocati si toto I-au spus ca,copilul mosteneste pe
tata si tata pe copil,stia ca nu mai are ce sa faca,dar cel putin sa-l sperie.

In acest timp Titu se indrepta spre Romania.Ajuns la destinatie,el si reuseste sa-si faca prieteni.

In acest timp Ion isi dadea intalniri cu Florica,fapt bine stiut de George,astfel incat o data a venit mai
repede acasa,tocmai cand Florica trebuia sa se intalneasca cu Ion in curte.Vazandu-l pe Ion,l-a
lovit,spargandu-I capulsi omorandu-l.George a fost luat de catre jandarmi.
Averea lui Ion ramasese bisericii,astfel incat preotu se simti dator sa-l inmormanteze pe acesta in
pamantu bisericii.

In casa familiei Herdelea are sa mai aiba o nunta,aceea dintre Ghighi si Zagreanu.

Capitolul se termina cu aceeasi prezentare din primul capitol aceea a drumului satului,dar in sens
invers cu plecarea familiei invatatorului Herdelea si a lui Titu Herdelea.
 Liviu Rebreanu – „Ion”
-demonstratie roman realist,obiectiv-

Romanul este o scriere epica in proza , cu actiune complexa , de mare intindere , desfasurata
pe mai multe planuri , cu personaje numeroase si cu o intriga complicata . Romanul are o
structura narativa ampla , organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate , in care se
prezinta un numar mare de personaje , cu pondere diferita in structura epica (personaje
principale , secundare , episodice etc.)

Liviu Rebreanu este creatorul romanului romanesc modern deoarece scrie primul roman
obiectiv din literature romana , “Ion” si primul roman de analiza psihologica din proza
romaneasca , “Padurea spanzuratilor” . Este un scriitor modernist , ce se opunea
traditionalismului , care a participat la gruparea condusa de Eugen Lovinescu si concretizata
prin cenaclul si revista “Sburatorul”.

Înainte de “Ion” , romanul românesc înregistrase câteva momente insemnate , datorită lui
Nicolae Filimon cu “Ciocoii vechi şi noi” , lui Slavici cu “Mara” , lui Duiliu Zamfirescu cu
“Viaţa la ţară” şi “Tănase Scatiu” , iar dintre scriitorii generaţiei lui Rebreanu se
manifestaseră cu succes în roman Agârbiceanu prin “Arhanghelii” şi Gala Galaction prin
“Roxana”.

Dintre toţi aceştia , cel mai apropiat de Rebreanu , prin structura sufletească , prin anume
laturi ale formaţiei , inclusiv mediul prim de viaţă , prin felul de a privi în existenţă şi
modalitatea preferată de expresie artistică este Ioan Slavici . Acesta zugrăvise în nuvelele şi
romanele lui aspecte sociale semnificative din viaţa satului transilvănean , precum şi figuri
omeneşti viguroase turmentate de pasiuni violente , însetate de avere , păstrând în genere faţă
de ele o atitudine neutră , lăsându-le să se mişte liber în ficţiunea literară . Sunt atribute care ,
cu un suflu epic mai cuprinzător prin aria observaţiei sociale şi mai profund prin forţa de
observare a sufletului omenesc , cu simţ clasic al compoziţiei şi obiectivitate a relatării ,
purificat deplin de tendinţe moralizatoare , se vor regăsi în romanele lui Liviu Rebreanu ,
evident ca expresie a unor afinităţi structurale , nu a relaţiei de influenţă . Cât despre modelele
lui , acelea de la care a plecat şi a căror înrâurire se poate identifica , ele sunt în primul rând
marii romancieri străini : Tolstoi , Balzac , Flaubert , Zola.

În privinta inspiratiei rurale din acea perioada , atât semănătorismul , cât şi

poporanismul , cu diferenţele de rigoare existente între ele , dar înrudite în chip substanţial ,
proiectau asupra ţărănimii o viziune lipsită de autenticitate , cu exces de aspecte sumbre ,
menite să stârnească milă şi să aducă , pe calea reformelor , un spor de dreptate socială , în
cazul celei de-a doua . Laturile acestea extraestetice , prezente în amândouă curentele , făceau
ca substanţa însăşi a naraţiunii ca modalitate epică să fie invadată de lirism , de aşa natură
încât un cercetător ca Tudor Vianu a putut vorbi despre o adevărată criză a artei româneşti de
a povesti în deceniul 1910-1920 . Într-o asemenea situaţie , a apărut romanul “Ion”.

“Ion” de Liviu Rebreanu este primul roman obiectiv din literatura romana , a aparut in 1920 ,
dupa o lunga perioada de elaborare , asa cum insusi autorul mentioneaza in finalul operei ,
intre martie 1913 – iulie 1920 . Aparitia romanului a starnit un adevarat entuziasm in epoca ,
mai ales ca nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta aceasta evolutie
spectaculoasa : “ Nimic din ce a publicat inainte nu ne putea face sa prevedem admirabila
dezvoltare aunui scriitor , care a inceput si a continuat vreo zece ani , nu numai fara stralucire
dar si fara indicatii de viitor “ , nota Eugen Lovinescu . Criticul primeste romanul “ Ion ” ca
pe o izbanda a literaturii romane , iar satisfactia sa este consemanta in studiul “ Creatia
obiectiva . Liviu Rebreanu: Ion ” . Pentru initiatorul modernismului romanesc , al carui
principiu de baza era “sincronismul” literaturii romane cu cea europeana , romanul “Ion” este
cel care “ rezolva o problema si curma o controversa ” . Aceasta afirmatie a lui Lovinescu se
refera la faptul ca aparitia primului roman obiectiv directioneaza literatura romana catre
valoarea europeana si stinge polemica pe care critica o avea cu samanatoristii epocii , si
anume “Ion” le dovedise ca modernistii nu interziceau abordarea subiectelor plasate in mediul
rural cum reproseau traditionalistii , ci doreau ca satul sa fie prezentat obiectiv , nu sa fie
idealizat , infrumusetat , sa aiba un stil anticalofilic.

Rebreanu prezinta dur , obiectiv , rece realitatile satului ardelenesc(“Ion”) : o lume violenta
(bataia dintre Ion si George , bataile primite de Ana , ucidere lui Ion , sinuciderea Anei si a
carciumarului Avrum) dar si o lume in care taranii nu se comporta intotdeauna pe baza unui
cod etic (Ion nu tine cont de rugamintea invatatorului Herdelea si dezvaluie ca acesta i-a scris
plangerea , preotul profita de ignoranta taranilor astfel incat pamanturile lui Vasile Baciu la
sfarsit ajung in proprietatea bisericii , exista o lupta pentru pamant , imorala care nu duce la
nici un rezultat) . Exista un mesaj etic si anume ca lupta pana la dezumanizare pentru
obtinerea unor bunuri materiale distruge vieti si pana la urma nici nu obti ceva.

La baza romanului realist-obiectiv se afla conceptia despre lume a scriitorului prezentata

indirect : lumea este previzibila , cunoscuta , logica , unitara si rational , neexistand un mare
mister , probabil in “Ion” doar a cui este copilul Floricai dar cam toata lumea banuieste ca este
al lui Ion , toata lumea barfea in sat despre acest lucru.

Geneza scrierii se poate urmări după mărturisirile lui Rebreanu însuşi . Procesul creator
a fost îndelungat şi esenţa lui constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experienţe de viaţă
trăite , distanţate între ele prin ani şi fără legătură cauzală de la una la alta. Evident , lecturile
scriitorului şi-au revărsat şi ele seva lor de semnificaţie în fluxul sufletesc stârnit de cele trei
experienţe de viaţă.

Prima dintre experienţe reiese dintr-o mărturisire a lui Liviu Rebreanu: "Ion îşi trage
originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii . Era o zi de început de
primăvară . Pământul jilav , lipicios . Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici . Hoinărind pe
coastele dimprejurul satului , am văzut un ţăran , îmbrăcat în straie de sărbătoare . El nu mă
vedea…Deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul.

L-a sărutat ca pe o ibovnică…". Gestul a fost înregistrat pentru pitorescul lui în sine, fără a i
se atribui atunci o semnificaţie precisă.

Adevărul relatării lui Rebreanu nu se poate pune la îndoială , dar trebuie arătat că un gest
asemănător cu cel observat de el înfăptuieşte şi eroul Buteau din romanul “La terre” al lui
Emile Zola.

Cea de a doua experienţă de viaţă autentică i-a fost transmisă scriitorului de sora sa
Livia şi formează substanţa nuvelei “Ruşinea” . Este vorba de păţania unei fete bogate de la
ţară , Rodovica , amăgită de un flăcău sărac şi supusă , din această cauză , celor mai cumplite
bătăi de către tatăl său . În chip evident , aceste fapte , cu modificările de rigoare se regăsesc
în Ion , constituind esenţa raporturilor dintre erou , de o parte , Ana şi tatăl ei , Vasile Baciu ,
de altă parte.

A treia experienţă este constituită de impresia puternică pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu
convorbirea cu un fecior de la ţară , Ion al Glanetaşului , isteţ şi vrednic , împovărat de
greutăţi şi deznădăjduit , pentru faptul că nu avea pământ.

Calea sintezei între aceste trei momente de viaţă , atestă în continuare Rebreanu , a fost
atribuirea către Ion al Glanetaşului , cu motivările sociale si sufleteşti necesare şi a faptelor
aparţinând , în realitatea trăită , autorilor celorlalte două momente.

Procesul de elaborare al romanului , trecând prin fazele manuscrise “Zestrea” (titlul

iniţial al romanului) şi “Ruşinea” (primul capitol al manuscrisului Zestrea) , a fost îndelungat
şi trudnic . Tudor Vianu a lăsat o mărturie asupra tenacităţii impresionante cu care Rebreanu
şi-a dus năzuinţa la capăt : " Era în 1919, mă întorsesem din război şi Rebreanu îşi regăsise
căminul lui , după ce trebuise să se refugieze în Moldova pentru a scăpa de justiţia marţială a
trupelor de ocupaţie . Locuia pe strada Nicolae Bălcescu , în fundul unei curţi , într-o căsuţa
dărâmata de atunci , la doi paşi de casa tot atât de modestă , unde se sfârşise Luchian .
Ferestrele lui Rebreanu , zărite printre copacii curţii , rămâneau luminate în tot timpul nopţii .
Mă întorceam târziu acasă şi o chemare înceată îmi deschidea uşa camerei sărace , despărţită
prin două trepte de bucătăria familiei . Rebreanu scria atunci , a cincea , a şasea oară ,
romanul “Ion” . Munca începea odată cu căderea serii şi continua până la răsăritul zorilor , cu
mare abuz de cafea , de tutun , din când în când cu răcorirea frunţii înfierbântate . Întreruperea
provocată de vizitatorul nocturn nu părea a-i fi neplăcută…".

Romanul , împărţit în două volume : Glasul pământului şi Glasul iubirii , ne transpune

în lumea satului ardelean de la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru . Avem în
faţă o frescă vastă , cuprinzând , pe lângă viaţa ţărănimii , şi pe cea a intelectualităţii satelor ,
cu unele reflexe din pulsaţia naţională a Transilvaniei . Firul principal al acţiunii se ţese în
jurul eroului scrierii , flăcăul chipeş , voinic , inteligent şi vrednic , dar sărac , Ion al
Glanetaşului , care , din setea de a se îmbogăţi , îşi sacrifică iubirea pentru Florica , o fată
frumoasă , însă săracă , asemenea lui , şi se căsătoreşte cu Ana , fată urâţică şi prizărită , fiica
unui bogătaş al satului , Vasile Baciu , care a consimţit să i-o dea de soţie , numai după ce a
aflat că Ion o sedusese şi că , în consecinţă , gândul lui de a o mărita cu George Bulbuc , cel
mai bogat flăcău din sat , nu se mai poate împlini . Aceasta este acţiunea primului volum . În
continuare , romanul urmăreşte , pe firul principal al dezvoltării lui , tribulaţiile lui Ion , care ,
după căsătoria cu Ana , dobândeşte , în sfârşit , pământul visat , are şi un copil , dar noi
complicaţii I se precipită în cale , căci Ana , complet nefericită , se spânzură , odrasla
plăpândă îi moare , el însuşi revenit spre Florica , măritată între timp cu George Bulbuc , este
surprins de acesta într-o noapte în faţa casei şi omorât cu sapa . George merge la închisoare ,
pământurile lui Vasile Baciu sunt donate bisericii , iar viaţa satului Pripas , agitată mai intens
pentru o clipă , îşi reia cursul tihnit.

Roman monographic , “Ion” este o fresca vie a vietii satului romanesc din Transilvania la
inceputul secolului al XX lea . Principalele elemente sunt pamantul , traditile si obiceiurile
satului ca si relatiile dintre intelectuali si tarani .

Pamantul detine aspectul fundamental , ca valoarea suprema a colectivitatii , ca regula

nescrisa a casatoriilor , ca cadrului de desfasurare a vietii de zi cu zi . Astfel Ion se casatoreste
cu Ana pentru pamantul acesteia desi o iubea pe Florica iar Florica se casatoreste cu George
care era urat numai pentru ca era bogat cu toate ca Ana si George fusesera destinati unul altuia
inca de copii pentru ca sa nu risipesca bogatia (bogatii cu bogatii iar saracii cu saracii) .
Totodata pamantul este motivul unor altor intamplari : bataia dintre Ion si vecinul sau ,
disputa dintre biserica si invatator al carui case era pe pamantul acesteia .

Traditiile si obieceiurile principale : hora , nunta , inmormantarea sunt tratate cu atentie si

deosebit spirit de analiza . Horei i se acorda o semnificatie aparte , ca evenimentul care
simbolizeaza unitatea si armonia satului , in timpul caruia se dezvaluite cele mai imprtante
caracteristici ale vietii unei colectivitati dar si a participantilor la ea . Lumea se citeste prin
hora si hora este definita de diferentele si inegalitatilor lumii care participa la ea . Fetele
sarace asteapta in zadar cu buchete de flori in timp ce cele bogate joaca mai mult , taranii
saraci dau tarcoale in timp ce taranii bogati vorbesc despre avere . In timpul desfasurarii horei
se contureaza cele mai multe dintre conflictele romanului : Ion/George , Ion/Vasile Baciu ,
social/economic , intelectuali/tarani , preot/invatator , Ana/Florica , Ana/Ion, Florica/George.

In acelasi timp caracterele si sentimentele se dezvolta , descompun, definesc mai bine la nunta
(Ana-Ion , Laura-Pintea , Florica-George) si inmormantare (Ana-Ion-Petrisor) . Rebreanu
cerceteaza astfel obiceiurile din viata satului nu pentru pitoresc ci pentru observarea si
sublinierea reactiilor oamenilor angrenati in ritual (patima privirii lui Florica catre Ion peste
cosciug , vinovatia ingenunchierii lui Ion si a lui Vasile Baciu ).

Nu in ultimul rand trebuie subliniata acuratetea analizei relatiilor dintre intelectuali si tarani in
contextual istoric al desfasurarii evenimentelor , a persecutiei romanilor din Transilvania in
acele vremuri .

Creator excepţional de viaţă , Rebreanu face să trăiască în roman un impresionant număr de

eroi , fiecare cu individualitatea lui proprie . Pe primul plan , se impune Ion al Glanetaşului ,
care este unul dintre cele mai caracteristice şi mai temeinic realizate personaje ale întregii
noastre literaturi . Ion e un flăcău voinic , deştept , energic care suferă de sărăcia lui şi care se
crede , prin calităţile enumerate , capabil de o altă soartă.

Atitudinea lui Ion e destul de comună , deşi procedeul său e mai original , fără să fie
inedit . Violenţa lui e forma pe care o ia , în condiţiile date , o energie exasperată de a nu se fi
putut exprima altfel , într-o societate în care totul îl condamnă pe Ion la supunere , la
acceptare , adică la mizerie.

Pentru Ion , pământul înseamnă situaţie socială , demnitate umană , posibilitatea de a

munci cu folos . Ion este simbolul unei chemări mistice a pământului , este simbolul omului
care încearcă să depăşească starea de mizerie , de inferioritate
 Enigma Otiliei
George Calinescu

Capitolul I
Primul capitol prezinta sosirea tanarului Felix Sima in casa tutorelui sau, Costache
Giurgiuveanu, unchiul sau. Intr-o seara la inceputul lui iulie 1909, Felix ajunge in casa
unchiului sau si este intampinat cel putin ciudat de acesta. Verisoara lui, Otilia, o tanara de
aceeasi varsta cu el il primeste cu multa caldura si il conduce pe baiat intr-o camera unde
restul familiei juca table. Astfel, Felix ii cunoaste pe Pascalopol, un mosier bogat, prieten de
familie (cu care Otilia isi permite multe familiaritati, spre nemultumirea baiatului), pe Aglae
Tulea, sora lui Costache, Simon Tulea, sotul acesteia si Aurica Tulea, fiica de 30 ani a Aglaei.
In timp ce ceilalti jucau table si mai apoi carti, tanarul Felix, viitor medicinist isi aduce aminte
de felul in care a ajuns orfan, cum murise mama sa si cum tatal lui fusese distant de copil,
trimitandu-l mai mult prin internate. Dupa un timp, Otilia isi aduce aminte de Felix si ii aduce
doua prajituri (considerand ca ii este foame) si il trimite sa doarma chiar in camera ei, unde
Felix observa o dezordine generala.

Capitolul II
Cand se trezeste, Felix o aude pe Otilia cantand la pian si incepe sa studieze unele parti
ale casei. Pe holuri o intalneste pe Marina, servitoarea casei si Costache ii cere cu imprumut
niste bani, dar intervine Otilia care nu admite ca tatal ei sa ceara bani de la “varul ei”. Fata ii
canta lui Felix si cuprinsa de ceea ce Marina numea “nebunie”, incepe sa alerge prin gradina.
Otilia isi marturiseste dorinta ca Felix sa ajunga un mare doctor si incepe sa ii prezinte
familia, ilustrand calitatile si defectele membrilor familiei Tulea. Totodata, incep sa
rascoleasca amintirile, uitandu-se prin fotografiile vechi. Dupa amiaza, Pascalopol ii scoate pe
Felix si pe Otilia la plimbare, spre invidia Aureliei si a Aglaei. Acestea insista pe langa Felix
sa il mediteze pe Titi, baiatul matusei sale.

Capitolul III
Capitolul incepe printr-o scurta prezentare a lui Simion Tulea, Otilia avertizandu-l
discret asupra manierelor celor din familia Tulea. Aurelia il invita pe Felix la ei acasa si in
timpul vizitei, o ponegreste pe Otilia, cu invidie ascunsa. Il cunoaste pe Simion, care ii
prezinta tablourile sale, Felix observand ca si Titi si tatal lui au un oarecare talent in ale
picturii, desi afla ca toate tablourile facute de cei doi sunt simple copii dupa ilustrate sau carti.
Titi nu se doveste a fi foarte interesat de meditatii, plictisindu-se foarte repede. Capitolul
prezinta aspiratiile familiei Tulea si dorinta arzatoare a Aureliei de a se marita. Aurica incepe
sa se familiarizeze din ce in ce mai mult cu Felix cu dorinta ascunsa de a-l face pe acesta sa o
ia de nevasta; sperantele pe care si le face Aurica speriindu-l pe tanar, acesta care incepe sa o
e evite.

Capitolul IV
 Cu timpul, Felix se obisnui in casa lui Costache, acomodandu-se cu ciudateniile
locului. Avand nevoie de bani, ii cere batranului sau tutore insa acesta isi dovedeste avaritia
fara sa ii dea vreun ban, cea care ii da bani fiind Otilia. Capitolul prezinta vizita celor doi la
casa lui Pascalopol, unde Felix observa un rafinat gust in decoratiuni interioare. Desi la
inceput Felix nu il agreeaza pe Pascalopol, considerand ca Otilia nu ar trebui sa se poarte asa
familiar cu un barbat mai in varsta ca ea, mosierul ii devine treptat simpatic.

Capitolul V

In august, este anuntata sosirea lui Stanica si a Olimpiei, cealalta fata a Aglaei. Otilia ii
explica scandalul produs de relatia dintre cei doi, care nu erau casatoriti, fiindca Stanica nu
dorea sa faca nunta daca Olimpia nu primea zestre, aceasta fiindu-i refuzata de Simion. Ajunsi
la momentul cinei, cei doi incearca sa il induplece pe Simion sa le dea casa, acesta insa refuza
motivand ca Olimpia nu e fata lui, desi Felix observa o asemanare izbitoare intre tata si fiica.
Dupa plecare, Stanica ii cere Otiliei imprumut 20 franci. De asemenea, Pascalopol primeste
un bilet de la Stanica Ratiu prin care acesta ii cere 100 franci. De dragul Otiliei, mosierul ii da
avocatului banii ceruti. Capitolul prezinta modul in care Stanica incearca sa il convinga pe
Simion si modalitatea de ai pacali pe ceilalti, simuland o boala de inima.

Capitolul VI

In acest capitol este prezentata vizita lui Felix si a Otiliei la mosia lui Pascalopol,
mosie situata la jumatatea distantei intre Calarasi si Fetesti. La mosie, Felix observa acelasi
rafinament, de aceeasta data mai rustic si Pascalopol ii devine din ce in ce mai familiar,
ajungand sa il considere un prieten. In timpul vizitei, Otilia si Felix invata sa calareasca, se
urca pe capitele de fan, petrecand doua saptamani de vis. Totodata, din ziar, cei trei afla de
cununia dintre Olimpia si Stanica dar si de moartea copilului lor de 2 luni (moarte cauzata de
neglijenta parintilor).

Capitolul VII

Acum Felix era student in anul I la Medicina, spre nemultumirea Aglaei care il
indemna sa “isi gaseasca un rost” in acest fel incercind sa il jigneasca pe tanar. Stanica
incearca sa creeze intrigi intre Otilia si Pascalopol, dovedind un caracter infect. Otilia ii
propune tatalui ei sa se mute intr-o alta casa din Stirbey-Voda, insa Aglae se opune, aratand
felul in care Costache era manipulat de sora sa. Totodata, Titi incepe sa se simta atras de
Otilia, fata de care incepe sa aiba un comportament necuviincios, Otilia indepartandu-l de ea,
facand-o pe Aglae sa se planga lui Costache, rostind cuvinte grele la adresa fetei. Otilia il
pune pe Costache sa alega intre ea si Aglae, si astfel matusa sa nu mai calca in casa fratelui
sau. Stanica aduce un fals doctor la Costache cu scopul ascuns de a-l face pe acesta sa creada
ca este bolnav. Pascalopol, Otilia si Felix hotarasc sa fie mai atenti la comportamentul
avocatului.

Capitolul VIII

Felix isi da seama ca o iubeste pe Otilia si incearca sa fie din ce in ce mai aproape de
fata, considerand chiar si unele gesturi marunte (cum ar fi coaserea unui nasture) un adevarat
deliciu. Ii scrie o scrisoare de dragoste, pe care i-o lasa pe pat, insa fata pare sa nu o fi citit.
Dupa un timp ii marturiseste dragostea si Otilia ii spune ca si ea il iubeste, insa trebuie sa
astepte. La rugamintea lui Felix, Otilia nu il mai primi un timp pe Pascalopol, acesta purtand o
discutie cu studentul. In timpul acestei discutii, Felix isi da seama de caracterul minunat al
mosierului, rugand-o pe Otilia sa il primeasca din nou pe Pascalopol. In acelasi timp, Titi face
cunostinta cu Ana, sora unui coleg si se casatoreste cu aceasta, casnicia esuand in mod
lamentabil.

Capitolul IX

In martie, Felix incepe sa –si faca planuri mari, dorind sa aiba cat mai multi bani,
pentru a-i putea oferi Otiliei placeri ca plimbatul cu trasura. Avand nevoie de bani ,
completeaza batranului o polita cu scadenta in alb de 1000 franci. Pascalopol incearca sa il
convinga pe Costache sa o adopte legal pe Otilia, oferindu-se sa plateasca el cheltuielile,
batranul acceptand. Dar Stanica afla de acest lucru, si dupa cateva saptamani de discretie,
lanseaza stirea si Aglae jura ca Otilia nu va fii adoptata cat timp ea traieste. Stanica ii face
avansuri Otiliei care il da afara, manioasa. Otilia ii povesteste cum Aglae si Aurica au incercat
mereu sa o umileasca, spunandu-i cuvinte grele la o varsta frageda. Afland de vorbele care s-
au zis despre ea cand Aglae a aflat de intentia lui Costache de a o adopta, Otilia incuviinteaza.

Capitolul X
Dupa cateva zile de la acest incident, Costache primeste un bilet anonim, prin care este
sfatuit sa nu o adopteze pe Otilia, folosind imaginea Aglaei (care avea o inraurire asupra
batranului) , anonima reusind sa il sperie pe batran. Otilia, afland de bilet si citindu-l, il
linisteste pe Costache si arata ca ea nu doreste neaparat sa fife adoptata, iubirea ei pentru
batran fiind la fel de mare cu sau fara acte. Felix de intalneste pe strada cu Aurica, aceasta
incepand sa-l elogieze pe Titi, spre disperarea medicinistului. Ajuns acasa, afla ca Otilia
plecase cu Pascalopol la mosie. Stanica i-o prezinta pe Georgeta, o prostituata de lux, care ii
atrage atentia tanarului, el primind invitatia de a o vizita pe fata oricand.

Capitolul XI

Starea de sanatate a lui Simion se inrautateste, batranul acuzand tulburari psihice, insa
doctorul adus de Stanica nu ii gaseste nimic, familia crezand ca are doar o criza de glicozurie.
Stanica atrage atentia asupta pericolului pe care il reprezinta Otilia pentru mostenirea lui
Costache si le impinge pe cele doua femei si mai mult impotriva tinerei. Felix incepe sa se
remarce la Universitate, si datorita interesului sau, primeste permisiunea de a intra in orice
sectie a spitalului, pentru a face observatii. Desi unii interni incearca sa il descurajeze, Felix
realizeaza o lucrare pe care profesorul sau i-o publica intr-o revista de mare interes in Franta,
reusind sa ii mareasca ambitia lui Felix. Stanica reuseste sa il manipuleze pe Costache,
manevrand lucrurile in asa fel incat Costache sa nu faca testament. Felix se duce sa o viziteze
pe Georgeta, care ii povesteste drama vietii sale. Felix simte pentru fata o afectiune de frate si
intre cei doi incepe sa se infiripe o relatie,desi Felix o iubea foarte mult pe Otilia.

Capitolul XII

Felix primeste o carte postala de la Otilia, tocmai din Paris, dandu-i tanarului o stare
de tristete. Georgeta ii roaga sa treaca pe la Iorgu, chiriasul lui Costache. Ii scrie inainte de
aceasta vizita Otiliei, unde isi exprima dezamagirea. Felix afla de la Iorgu de manevrele lui
Stanica, acesta planuind sa –i strice afacerile lui Costache pentru ca acesta sa nu vanda
imobilele. Costache si Felix pornesc spre restaurantul lui Iorgu unde cei doi incheie afacerea,
spre ciuda lui Stanica. Simion este din ce in ce mai bolnav, insa Aglae si Olimpia sunt cat se
poate de nepasatoare, starnind chiar repulsia lui Stanica. Felix devine din ce in ce mai convins
de tulburarile psihice ale lui Simion.

Capitolul XIII

La inceputul capitolului este prezentata o scena din viata maritala a cuplului Stanica-
Olimpia, ilustrandu-se lipsa de suflet a celor din familia Tulea. Felix afla de la Georgeta ca
Titi se indragostise de ea, dorind sa o ia de sotie., aceasta avand o obsesie maritala. Cand
pleaca de la Georgeta, se intalnesc cu generalul, scena care i se pare lui Felix, foarte penibila.
Costache vrea sa isi vanda proprietatile pentru a-i da Otiliei ce i se cuvine. Alarmati de asa o
posibilitate, Stanica are ideea sa-i trimita Otiliei o carte postala si sa se prefaca a-i fi prieteni.

Capitolul XIV
Felix, un pic suparat din cauza indiferentei colegilor de la Universitate, isi aduce
aminte de discutiile pe care le avea cu colegii de la internat in Iasi. Se intalneste cu
Weissmann, un prieten si coleg care ii tine o prelegere despre poezie si dragoste, atatandu-i
curiozitatea pentru un roman de Weininger. Costache il roaga pe Felix sa nu iasa din camera
sa, fiindca avea de facut niste presupuse reparatii, insa Felix isi da seama ca batranul avea de
fapt ascuns in podeaua casei o adevarata comoara, desigur nu acorda multa atentie acestui
amanunt. Costache, Felix,Weissmann, Stanica, Olimpia, Georgeta si generalul, Iorgu si sotia
acestuia iau cina impreuna la restaurantul celor din urma, unde Stanica incearca sa manevreze
pe batran, povestindu-i o intamplare cu un avar care isi ingropase toti banii in subsol si care la
un incendiu, i-a pierdut pe toti. Felix este condus acasa de general si Georgeta, simtindu-se
din nou foarte penibil.

Capitolul XV

Aglae decide sa il interneze pe Simion, desi considera ca acesta nu are nici o avere, cu
toate ca batranul fusese privat de pensia sa si de orice alte placeri. Weissmann vine si il face
pe simion sa vina cu el, spunandu-i ca oamenii asteapta invataturile sale (Simion se credea de
un timp Iisus Hristos). Stanica incearca sa il faca pe Costache sa o primeasca din nou pe
Aglae, insa acesta este impotriva ideii, Felix gasindu-l cotrobaind prin casa. Avocatul ii aduce
acasa niste studenti pe care nu ii cunoaste, purtandu-se foarte familiar, starnind indignarea
tanarului si a unchiului sau.

Capitolul XVI

Capitolul incepe cu prezentare lui Stanica si a familiei acestuia, ilustrandu-se unitatea

si legaturile stranse care uneau pe membrii familiei, fie ei de conditii sociale diferite. Cu
ocazia aniversarii matusii Agripina, Stanica ii face acesteia o vizita, gasind in modesta ei
camera o multime de rude venite in vizita. Ii cumpara batranei alune si covrigi ,si
“imprumuta” de la aceasta patru cesti chinezesti. Varul sau Toader il duce acasa si cu aceasta
ocazie, Stanica observa frumusetea nepoatei sale Lili, caruia ii promite ca o va prezenta unui
baiat “fain”, Felix. Acasa, ii spune Olimpiei ca ii cumparase patru cesti de la un anticar,
aducandu-i si prajituri, spre deliciul femeii. Cu toate acestea, Stanica nu primeste dovezi de
iubire din partea nevestei sale, fapt care ii intareste o decizie de mult luata, si aceea ca va
divorta cat mai repede si cum se va ivi imprejurarea prielnica.

Capitolul XVII

Trezindu-se, Felix aude pe cineva cantand la pian si isi da seama ca Otilia se intorsese.
Fata ii da cadou cravate, insa pe data se afiseaza Stanica. Acesta o aduce cu sine pe Aurelia,
careia Otilia ii face cadou o sticluta de parfum, un guler scrobit de broderie, uitand parca toate
faptele urate ale verisoarei sale. Pascalopol vine sa ii viziteze, cu aceasta ocazie, intre el si
Felix ivindu-se un usor conflict, rezolvat ulterior. Pascalopol il cheama pe Felix sa discute
“despre o persoana importanta pentru amandoi” si il invita pe tanar la el acasa. Ii aduce la
cunostinta ca Stanica creeaza zvonuri care mai care mai incredibile si mai defaimatoare,
avocatul spunandu-i lui Felix ca motivul calatoriei la Paris fusese de fapt un avort. Costache
incepe sa construiasca o casa pentru Otilia. Felix ii este prezentat lui Lili, care devine foarte
interesat de student, spre invidia celor din familia Tulea.

Capitolul XVIII
Intr-o zi foarte calduroasa, Costache se impletici din mers si cazu moale jos. Afland de
subitul atac al fratelui ei, Aglae, sperand intr-o apropiata moarte a acestuia se grabeste sa
cheme doctorul si merge la Costache acasa. Desi batranul nu avea nimic, Aglae si Stanica fac
tot ceea ce pot pentru a-l aduce intr-o stare grava, mancand de fata cu el toate bunatatile
stranse cu greu de batran, spre durerea acestuia. Felix il roaga pe Pascalopol sa ii ajute, iar
acesta aduce un doctor de renume, Stratulat si acesta observa ca batranul nu are nimic, insa un
la un alt atac nu ar mai supravietui. Costache ii zice in secret lui Pascalopol ca ii va da trei
sute de mii de lei pentru Otilia, sa ii puna intr-un cont, banii fiind ascunsi sub pat. Desi isi
anunta aceasta dorinta, amana momentul in care ii va da banii mosierului si Pascalopol
deschide un cont in care ii vireaza Otiliei o suta de mii de lei.

Capitolul XIX

Aglae vine si ii povesteste batranului de moarte ceea ce il dispera pe acesta, Costache

incepand sa mearga la doctori, sa ia medicamente si sa aduca parintele in casa pentru a
binecuvanta casa si pentru a alunga spiritele rele. In acest scop este chemat popa Tuica
(interesat mai mult de tuica decat de treburile bisericesti). Weissmann vine sa ii faca un
control lui Costache, cu aceasta ocazie cunoscand-o pe Aurica, fata incepand sa aiba o
pasiune pentru tanar. Cum Weissmann era evreu, fata se duce la popa Tuica care ii da
dezlegare. Aurica ii sugereaza tanarului o legatura, pe care acesta ghicind-o, o inlatura,
spunand ca “nu profeseaza decat amorul liber”.

Capitolul XX
Cum Lili se arata foarte incantata de Felix, si cum acesta nu afisa nici un interes pentru
fata, Stanica ii spune Otiliei despre o presupusa idila intre ei, rugand-o sa il convinga pe
medicinist sa o ia pe lili de nevasta. Felix ii marturiseste ca Lili ii este indiferenta, declarandu-
i din nou iubirea sa. Costache se simte din nou rau, Aglae si Stanica crezand ca est mortsi
considerand ca nu mai trebuie chemat doctorul. Felix si Otilia insa il cheama pe Pascalopol si
pe doctor. Cel din urma considera ca batranul va scapa si de data aceasta, iar Costache ii da o
suta de mii de lei pentru contul Otiliei. Stanica incepe sa caute ascunzatoarea banilor, iar
Aglae, Aurica si ceilalti membri incep sa mute lucrurile din casa, Aurica atentand chiar la
pianul Otiliei. Cum Otilia nu pleca niciodata de acasa, Stanica recurge la un siretlic ce se va
dovedi mortal. Ii spune fetei ca Pascalopol ii va face o vizita si aceasta fuge pentru jumatate
de ora pentru a-si cumpara o pudriera, in acest timp, avocatul intra in camera batranului si ii ia
banii de sub saltea, sub privirile acestuia, care disperat, isi da duhul. Batranul este
inmormantat si toate proprietatile trec in posesia Aglaei. Banii gasiti sub saltea de Stanica nu
sunt niciodata inapoiat de acesta, care divorteaza de Olimpia. Otilia merge in camera lui Felix
si o roaga sa o lase sa doarma in patul lui, propunandu-i sa traiasca impreuna ca barbat si
sotie, fara insa sa se casatoreasca. Felix insa nu profita de fata. La trezire, Otilia disparuse, si
Felix afla ca tanara plecase la Paris impreuna cu Pascalopol, ulterior tanarul afland ca cei doi
se casatorisera. Anii au trecut si Felix devenise un doctor de renume, avand multe carti
publicate, multe tratate si toata lumea stiind cine este. Se intalneste cu Pascalopol intr-o zi pe
strada si acesta ii arata o poza facuta cu Otilia, Felix nemaiputand sa o recunoasca pe fata
nebunatica in spatele femeii mature ce devenise.