Cuprins

Capitolul 1. PLANTE AROMATICE ŞI MEDICINALE............11

1.1. Generalităţi......................................................................11

1.2. Recoltarea şi condiţionarea producţiei.............................14

Capitolul 2. FAMILIA APIACEAE (UMBELLIFERAE)...........18

2.1. Coriandrul (Coriandrum sativum L.)...............................18

2.2. Chimionul (Carum carvi L.)............................................19

2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)..............................21

2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.).....................................22

2.5. Angelica (Angelica archangelica, L.)...............................23

Capitolul 3. FAMILIA LAMINACEAE (LABIATAE)...............26

3.1. Menta (Mentha piperita L.) şi Menta creaţă (Mentha

crispa L.)................................................................................26

3.2. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.) şi lavandinul

(Lavandula hibrida L.)............................................................28

3.3. Roiniţa (Melissa officinalis L.).........................................30

3.4. Jaleşul (Salvia officinalis L.)............................................31

3
 3.5. Şerlaiul (Salvia sclarea L.)...............................................33

3.6. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica L.)....................35

3.7. Isopul (Hyssopus officinalis L.)........................................36

3.8. Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.).........................38

3.9. Cimbrul de cultură (cimbrul de câmp) (Thymus vulgaris

L.)...........................................................................................39

3.10. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)...................41

3.11. Busuiocul (Ocimum basilicum L.)..................................42

3.12. Levănţica (Lavandula angustifolia)................................44

Capitolul 4. FAMILIA ASTERACEAE (COMPOSITAE)..........46

4.1. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.).............................46

4.2. Coada-şoricelului (Achillea millefolium L.).....................48

4.3. Piretrul (Chrysanthemum cirnerariifolium [Trev] Vis.)....49

4.4. Pelinul (Artemisia absinthinium L.).................................51

4.5. Lemnul-domnului (Artemisia abrotanum L.)...................52

4.6. Tarhonul (Artemisia dracunculus L.)...............................53

4.7. Schinelul (Cnicus benedictus L.)......................................54

4.8. Anghinarea (Cynara scolymus L.)....................................55

4.9.Gălbenelele (Calendula officinalis L.)..............................57

4
 4.10. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.)..................58

4.11. Crăiţele (Tagetes patula L.)............................................59

4.12. Albăstrelele (Centaurea cyanus)....................................60

4.13. Arnica (Arnica montana)...............................................62

4.14. Bănuţii (Bellis perennis)................................................64

4.15. Bătrânișul (Erigeron canadensis)...................................66

4.16. Calomfirul (Tanacetum vulgare, Crysanthemum vulgare)

................................................................................................67

4.17. Păpădia (Taraxacum officinale)......................................69

4.18. Podbulul (Tussilago farfara)..........................................71

4.19. Echinacea (Echinacea pallida Nutt; Echinacea purpurea

[L.] Moench)...........................................................................73

Capitolul 5. FAMILIA VALERIANACEAE...............................76

5.1. Valeriana (Valeriana officinalis L.)..................................76

Capitolul 6.FAMILIA HYPERICACEAE..................................78

6.1. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.)............................78

Capitolul 7. FAMILIA IRIDACEAE..........................................80

7.1. Stânjenelul albastru (Iris germanica L.) şi Stânjenelul alb

(Iris florentina L.)...................................................................80

5
Capitolul 8. FAMILIA ARACEAE.............................................82

8.1. Obligeana (Acorus calamus L.)........................................82

Capitolul 9.FAMILIA ROSACEAE............................................84

9.1.Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena Mill.)................84

9.2. Cerenţelul (Geum urbanum)............................................85

9.3. Coada racului (Potentilla anserina).................................87

9.4. Măceșul (Rosa canina)....................................................89

Capitolul 10. FAMILIA RANUNCULACEAE..........................91

10.1.Negrilica (Nigella sativa L.)............................................91

10.2. Omagul (Aconitum sp.sect. Napellus DC)......................92

Capitolul 11. FAMILIA MALVACEAE......................................94

11.1. Nalba mare (Althaea officinalis L.)................................94

11.2. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.]Cav. var,nigra,

Hort.)......................................................................................95

11.3. Nalba de cultură (nalba de câmp) (Malva glabra Desv.) 96

Capitolul 12. FAMILIA FABACEAE.........................................98

12.1. Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra L.)...........................98

Capitolul 13. FAMILIA CARYOPHYLLACEAE....................100

13.1. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.)...........................100

6
 13.2. Săpunariţa (Saponaria officinalis L.)...........................101

Capitolul 14. FAMILIA POLIGALACEAE.............................103

14.1. Amăreala (Polygala vulgaris, Polygala amara)...........103

Capitolul 15. FAMILIA UMBELIFERELOR...........................105

15.1. Asmăţuiul (Anthriscus cerefolium)...............................105

15.2. Chimenul (Carum carvi)..............................................106

15.3. Cucuta (Conium maculatum).......................................108

15.4. Mărarul (Anethum graveolens).....................................110

Capitolul 16. FAMILIA SCROFULARIACEELOR.................112

16.1. Bobornicul (Veronica beccabunga)..............................112

16.2. Degetarul galben (Digitalis grandiflora)......................114

16.3. Linariţa (Linaria vulgaris)...........................................115

16.4. Lumânărica (Verbascum phlomoides, Verbascurn

thapsiforme)..........................................................................117

Capitolul 17. FAMILIA CAPRIFOLIACEELOR.....................119

17.1. Bozul (Sambucus ebulus).............................................119

17.2. Călinul (Viburnum opulus)...........................................120

Capitolul 18. FAMILIA CRUCIFERELOR..............................122

18.1. Brâncuţa (Sisymbrium officinale).................................122

7
Capitolul 19. FAMILIA CELASTRACEELOR........................124

19.1. Cimișirul (Buxus sempervirens)...................................124

Capitolul 20. FAMILIA PRIMULACEELOR..........................126

20.1. Ciuboţica cucului (Primula veris (= officinalis); Primula

elatior)..................................................................................126

Capitolul 21. FAMILIA EQUISATACEELOR.........................128

21.1. Coada calului (Equisetum arvense)..............................128

Capitolul 22. FAMILIA LAVRACEELOR...............................130

22.1. Dafinul (Laurus nobilis)...............................................130

Capitolul 23. FAMILIA POLIPODIACEELOR.......................132

23.1. Feriga (Dryopteris filix-mas sau Polypodiumfilix-mas sau

Aspidium filix-mas)...............................................................132

Capitolul 24. Familia Lentibuiariaceelor..................................134

24.1. Foaia grasă (Pinguicula vulgari)..................................134

Capitolul 25. FAMILIA ARISTOLOCHIACEE.......................136

25.1. Mărul lupului (Aristolochia clematitis)........................136

Capitolul 26. FAMILIA MIRTACEELOR................................138

26.1. Mirtul (Myrtus communis)...........................................138

Capitolul 27. FAMILIA RANUNCULACEELOR...................140

8
 27.1. Spânzul (Helleborus purpurascens).............................140

Capitolul 28. FAMILIA POLYGONACEAE............................142

28.1. Reventul (Rheum officinale Baill., Rh. Palmatium L.). 142

Capitolul 29.FAMILIA GENTIANACEAE..............................144

29.1. Ghinţura (Gentiana lutea L.)........................................144

Capitolul 30. FAMILIA PLANTAGINACEAE........................146

30.1. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.)..................146

Capitolul 31. FAMILIA SCROPHULARIACEAE...................148

31.1. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.)......................148

31.2. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea L.).........................149

Capitolul 32. FAMILIA PAPAVERIACEAE............................151

32.1. Macul (Papaver somniferum L.)..................................151

32.2. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.).................153

32.3. Macul galben (Glucinum flavum Cr.)...........................154

32.4. Rostopasca (Chelidonium majus L.).............................156

32.5. Brebenelul (Corydalis cava)........................................157

32.6. Fumăriţa (Fumaria officinalis).....................................159

Capitolul 33. FAMILIA SOLANACEAE.................................161

33.1. Mătrăguna (Atropa belladonna L.)...............................161

9
 33.2 Laurul păros (Datura innoxia Mill.)..............................163

33.3. Măselariţa (Hyoscyamus niger L.)...............................164

33.4. Zârna australiană (Solanum laciniatum Ait).................165

33.5. Ardeiul iude de Cayenne (Capsicum annuum L. var.

cayenne)................................................................................167

Capitolul 34. FAMILIA APOCYNACEAE..............................169

34.1. Saschiul (Vinca minor L.).............................................169

Capitolul 35. FAMILIA LILIACEAE.......................................171

35.1. Aloea (Aloe vulgaris)...................................................171

35.2. Dalacul (Paris quadrifolia)..........................................172

35.3. Lăcrimioara (Convallaria majalis)...............................173

35.4. Leurda (Allium ursinum)..............................................175

35.5. Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale L.)...........176

Capitolul 36. FAMILIA HYPOCREACEAE............................179

36.1. Cornul-secarei (Claviceps purpurea [Fr.] Tul.).............179

Bibliografie...............................................................................181

10
Capitolul 1. PLANTE AROMATICE ŞI
MEDICINALE

1.1. Generalităţi

Importanţă. Din cele mai vechi timpuri şi până

astăzi,meşteşugul vindecării suferinţelor umane nu s-a putut
despărţi de plantele medicinale. Până în urmă cu un veac,
aproape toate „leacurile” folosite de om erau de origine
vegetală. Treptat, „sita” ştiinţei a separat ce este folositor şi
ce nu din cunoştiinţele medicinii populare. Vechile civilizaţii
umane şi-au adus fiecare, contribuţia la cunoaşterea şi
utilizarea unui număr tot mai mare de plante medicinale.
Numeroşi învăţaţi antici şi din Evul Mediu au cunoscut şi au
consemnat în scrierile lor însuşirile medicinale şi modul de
utilizare a numeroare plante.
În Antichitate, referiri la plantele medicinale se
întâlnesc în scrierile lui SEN NONG (2.784 î.e.n), în China,
în cărţile sfinte ale Indiei (celebrele „Vede”), în papirusurile
egiptene (papirusul Ebers, etc.), în lucrările unor naturalişti
şi medici anitici din Grecia (HIPOCRATE „părintele
medicinii”, ARISTOTEL,TEOPHRAST - „părintele
botanicii”, DIOSCORDIE etc.) şi de la Roma
(PLINIUS,CELSIUS etc); lucrările lui GALEN (medic şi
farmacisc grec, care a trăit la Roma de la 30 de ani,
considerat ultimul mare medic al antichităţii) s-au ocupat în
mod special de fitoterapie, el a pus bazele studiului
preparării medicamentelor fiind numit „părintele farmaciei”.
În perioada Renaşterii, între savanţii de renume care
s-au ocupat şi de plantele medicinale, amintim pe
THEOPHRASTUS PARACELSUS(1493-1541), apoi

11
ALBRECHT VON HALLER (1708-1777), etc.
PARACELSUS arăta că nu planta întreagă, ci substanţa
activă ce o conţine este ceca care vindecă, numind acea
parte activă „arcanum” sau „quinta esentia”, conturând
noţiunea de „principii active”.
Paralel cu dezvoltarea chimiei, a fost posibilă şi
cunoaşterea substanţelor active (principii active) din plante.
Orientările actuale în medicină sunt grefate tot mai
mult pe utilizarea fitoterapiei (tratamentul cu produse
farmaceutice obţinute din plante), limitând exploziva
folosire a a medicamentelor de sinteză in strictul necesar.
Fitoterapia constituie o reală posibilitate în terapeutica
modernă, alături de chimioterapie, fizioterapie,
electroterapie, igiena alimentaţiei etc. În zilele
noastre, pe glob, circa jumătate din produsele farmaceutice
au la bază plante medicinale, sau au în compoziţia lor
principii active extrase din plante (alcaloizi, glicozizi,
uleiuri volatile etc), fiind folosite în tratamentul unor boli
grave de inimiă, stomac, sistem nervos, etc. La acestea se
adaugă produsele utilizate la preaprarea ceaiurilor şi in
diverse industrii (alimentară, parfumerie şi cosmetică, a
săpunurilor şi detergenţilor etc). Se apreciază că,la scară
mondială, sefolosesc astăzi în fitoterapia populară si „cultă”
circa 20.000 de specii de plante medicinale şi aromatice, din
care mai utilizate sunt circa 300 de plante. În toată lumea,
îmbogăţirea sortimentului de plante medicinale şi aromatice
şi diversificarea utilizării lor este în plin avânt.
Referitor la vechimea folosirii plantelor „de leac” pe
teritoriul României amintim doar că filozoful şi istoricul
grec HERODOT (484-425 e.n.) menţiona priceperea dacilor
în folosirea plantelor pentru tămăduirea rănilor şi durerilor.
Sunt numeroase documente care atestă îndeletnicirea
folosirii plantelor în lecuirea bolilor de către triburile geto-
12
dacice care locuiau teritoriul ţării noastre. După cucerirea
romană, cunoştiinţele farmaceutice şi terapeutice ale
grecilor şi latinilor au completat tezaurul cultural dac. S-au
statornicit, din vechime, relaţii durabile pe linia medinicii
populare între populaţiile din zona carpato-danubiano-
pontică cu alte popoare indo-europene.
Preocuparea privind valorificarea plantelod
medicinale şi aromatice din ţara noastră a căpătat un suport
ştiinţific recunoscut încă de la începutul acestiu secol.
Merită menţionat faptul că prima staţiune experimentală din
lume specializată în studiul plantelor medicinale a fost
înfiinţată la Cluj, în anul 1904, punându-se, astfel, bazele
cercetării experimentale în domeniul plantelor medicinale şi
aromatice din flora noastră. Botanişti, biologi, agronomi,
chimişti, farmacişti şi medici de prestigiu din ţara noastră şi-
au legat numele de cunoaşterea şi valorificarea plantelor
medicinale şi aromatice.
Având condiţii foarte variate de climă şi sol, ţara
noastră are o floră diversificată şi bogată. Din zona de stepă
şi până în cea montană se întâlnesc felurite specii ierboase şi
lemnoase, plante care cresc spontan şi un număr însemnat
de plante cultivate. În scop medicinal şi aromatic, pentru
nevoile interne şi pentru export în ţara noastră se recoltează
sistematic, în prezent peste 150 de specii de plante.
Întreprinderea specializată ,,plafar” se ocupă cu
realizarea producţiei de materie primă vegetală din culturile
de plante medicinale şi din flora spontană, precum şi de
prelucrarea primară a acestei producţii, cu excepţia celei
care se livrează în stare proaspătă industriei chimico-
farmaceutice.
În România se cultivă peste 50 de specii de plante în
scop medicinal şi aromatic, cu tendinţa de creştere, pe
măsura sporirii solicitării din partea industriei chimico-
13
farmaceutice, a altor beneficiari interni şi a posibilităţilor de
stimulare şi de valorificare tot mai eficientă a acestor
produse de export.
Suprafaţa cultivată cu plante medicinale şi aromtice
în România a crescut de la 1,4 mii ha în 1950, la 35-40 mii
ha cât se cultivă în ultimii ani.
În acest capitol se prezintă cele mai importante
plante medicinale şi aromatice cultivate în România.
Acestea se cultivă pentru anumite organe ale lor, care conţin
substanţe active cu importanţă medicamentoasă şi (sau)
aromatice.
Plantele medicinale şi aromatice cultivate reprezintă
surse inepuizabile de materii prime pentru industria de
medicamente,alimentară, de arome, cosmetică, a
săpunurilor, coloranţilor, lacurilor etc. Unele plante
(coriandrul, levănţica etc.) au utilizare mixtă (medicinală şi
aromatică), altele au numai utilizări terapeutice (degeţelul,
mătrăguna etc.).

1.2. Recoltarea şi condiţionarea producţiei

Recoltarea.Un moment hotărâtor în stabilirea

volumului producţiei şi calităţii acesteia este recoltarea (în
perioada şi respectând tehnica recoltării), precum şi
condiţionarea produsului obţinut.
De la plantele medicinale se recoltează unul sau mai
multe organe de la suprafaţa solului (frunze, flori,
inflorescenţe, seminţe sau planta întreagă în diverse faze de
vegetaţie) şi organe subterane (rizomi, rădăcini, tuberculi,
bulbi), care constituie materia primă vegetală ce conţine
principii active (uleiuri volatile, glicozizi, alcaloizi etc.).
Materia primă vegetală poartă denumirea genului şi a
organului recoltat: Belladonnae radix, Melissae herba,
14
Salviae folium, Chamomillae flos, Coriandri fructus,
Nigellae semen etc.
Momentul recoltatului se stabileşte în funcţie de
produsul care se recoltează, de fenofaza plantei, de
condiţiile climatice şi de perioada din zi, pentru a obţine o
producţie ridicată de „materie primă”, cu conţinut bogat în
principii active.
În general, recoltarea se face pe timp frumos, mai
pretenţioase din acest punct de vedere fiind speciile la care
se recoltează florile, frunzele şi herba. La unele specii, chiar
şi ora din zi când se recoltează influenţează conţinutul în
principii active. În cazul organelor subterane, recoltarea nu
este aşa de mult influenţată de mersul vremii.
Modalităţile de recoltare sunt diferite de la specie la
specie, urmând să se prezinte la fiecare plantă în parte.
Se apreciază că recoltarea reprezintă între 30-80%
din totalul lucrărilor efectuate la o plantă în cursul perioadei
de vegetaţie. Astfel, de exemplu, pentru un hectar de frunze
de museţel sunt necesare 180 zile-om, iar pentru un hectar
de frunze de mătrăgună circa 170 zile-om etc. Mecanizarea
recoltării, contribuie la reducerea forţei de muncă şi a
preţului de cost al produsului.
Condiţionarea. Condiţionarea primară, uscarea,
controlul preliminar, ambalarea, precum şi modul de
păstrare influenţează puternic calitatea materiei prime
vegetale.
Uscarea. La materia primă care nu se prelucrează
imediat după recoltare se face uscarea pe cale naturală:
soare (pentru produsele care conţin alcaloizi şi materii
tanante) sau la umbră (pentru cele mai multe produse).
Pentru uscarea la umbră se folosesc incăperi speciale,
şoproane, poduri, etc. Curate şi bine aerisite, amenajate în
acest scop (rame suprapuse sau suprafeţe acoperite cu
15
prelate, hârtii etc.). Ramele se confecţionează din lemn,
interiorul lor fiind din pânză de sac sau plasă metalică
(preferabilă, deoarece nu reţine mirosul ca pânza). În timpul
uscării produsul se întoarce (excepţie fac florile şi frunzele
subţiri), pentru a evita decolorarea (înnegrirea), încingerea şi
depreciarea calităţii (reducerea principiilor active).
Uscarea artificială se face la diferite temperaturi în
funcţie de produs şi compuşi activi (cele cu uleiuri volatile
la cca 300 C, cu glicozide la 35-400 C cu alcaloizi la 40-600 C
etc.), fapt care va fi evidenţiat la fiecare plantă în parte.
Temperatura şi condiţiile de uscare influenţează puternic
conţinutul în principii active.
Randamentul la uscare (cantitatea de produs proaspăt
din care se obţine o unitate de produs uscat), numit şi
consum specific, depinde de specie şi organul folosit,
urmând sa se prezinte la fiecare plantă în parte.
După uscare produsul se sortează pe calităţi,se
ambalează, se etichetează şi se păstrează până la livrare.
Sortarea pe calităţi şi realizarea indicilor de calitate a
materiei prime vegetae se face pe baza standardelor în
vigoare şi a celor prevăzute în „ Farmacopeea Română”.
Determinarea calităţii se face pe loturi (luându-se la analiză
5% din numărul ambalajelor, dar nu mai puţin de 5 ambalaje
etc.), examinându-se la probele ridicate (organoleptic şi în
laborator) dimensiunea, culoarea, mirosul, corpuri străine,
umiditatea şi conţinutul în principii active.
Ambalarea materiei prime vegetale se face
diferenţiat, în funcţie de specie şi organul folosit, utilizându-
se, în acest scop, scai de pânză sau de polietilenă, lăzi, cutii
de tablă etc. (în funcţie şi de solicitările beneficiarului).
Obişnuit, în saci de pânză se ambalează florile, frunzele,
fructele, seminţele şi rădăcinile. Unele produse care pot fi
presate (rădăcini, rizomi, părţi aeriene, frunze) se tasează cu
16
prese de balotat şi după aceea se ambalează în pânză de sac.
Organele care conţin principii active mai puţin stabile (uşor
degradabile la aer şi lumină) se ambalează în scai de hârtie.
În cutii de tablă (în interior cu strat de protecţie) se
ambalează frunzele de degeţel pulverizate, cornul secarei,
etc.
Pe ambalaj se pune o etichetă vizibilă şi una în
ambalaj, indicând numele şi adresa întreprinderii furnizoare,
numele produsului (în limba latină şi română), numărul
lotului, masa, termenul de garanţie, numele celui care a
efectuat ambalarea şi standardul sau norma internă care
reglementează calitatea.
Păstrarea materiei prime vegetale până la livrare se
face în încăperi uscate şi aerisite, ferite de lumina soarelui şi
de mirosuri străine. Produsele toxice se păstrează în încăperi
separate, indicându-se acest fapt prin marcaje şi inscripţii.

17
Capitolul 2. FAMILIA APIACEAE
(UMBELLIFERAE)

2.1. Coriandrul (Coriandrum sativum L.)

Importanţă. Materia primă o constituie fructele
(Coriandri fructus), care conţine ulei volatil (0,5 - 1,5 %), în
componenţa căruia intră mai multe substanţe aromate,
separabile într-o gamă largă de esenţe de parfum: cu miros
de lăcrimioare (linaloolul), trandafirul (geraniolul), violete
(metilionină şi ionină), lămâie (citralul) etc. Fructele conţin
şi ulei gras, proteină, săruri minerale etc.
Fructele şi uleiul au proprietăţi stomahice,
spasmolitice, carminative. Se utilizează la aromatizarea sau
corectarea gustului unor medicamente, în industria
alimentară drept condiment la fabricarea mezelurilor şi la
prepararea unor băuturi alcoolice, etc. Linaloolul,
component principal al uleiului volatil (circa 70-90%), este
mult întrebuinţat în industria parfumurilor. Fructele intră în
compoziţia ceaiurilor contra colicilor pentru copii, în
ceaiurile gastrice, tonic şi aperitiv. Este indicat în anorexii şi
dispepsii.
Coriandrul are şi proprietăţi bactericide.Turtele, după
extragerea uleiului, se folosesc ca furaj concentrat.
Coriandrul este şi o valoroasă plantă meliferă.
Biologie.Coriandrul (Coriandrum sativum L.) este o
plantă ierboasă, anuală (fig.2.1., după „Flora României”, vol
I, 1998).
Soiul cultivat în ţara noastră este Sandra (din anul
1987).

18
 Coriandrul se poate cultiva pe un areal larg, însă dă
rezultate mai bune în zona de câmpie din sud, sud-est şi vest
a ţării, pe soluri mijlocii şi fertile.

Figura 2.1. Coriandrul (Coriandrum sativum L.)

2.2. Chimionul (Carum carvi L.)

Importanţă. Chimionul (chimenul) se cultivă pentru

fructe (Carvi fructus), uneori pentru ,,herba” proaspătă
(Carvi herba). Fructele conţin ulei volatil (3-7%),
principalul component fiind carvona (50-60%), apoi
limonenul (circa 40-60%) etc.

19
 Uleiul de chimion are acţiune carminativă,
stimulează secreţiile gastrointestinale, calmează colicile
intestinale şi fluidifică secreţiile bronhice. Este indicat în
anorexii, în dispesii, ca aromatizant în industria alimentară,
la prepararea diferitelor băuturi alcoolice, în parfumerie, la
fabricarea săpunirilor etc. Fructele se folosesc la prepararea
supelor, a lichiorurilor, prăjiturilor etc. Chimionul este şi o
bună plantă meliferă.
Biologie.Chimionul (chimenul - Carum carvi L.)
este o plantă ierboasă, bienală (fig. 2.2., după ,,Flora
României” , vol VI, 1998), în primul an de vegetaţie
formează o rozetă de frunze, iar în anul al doilea, tulpina
floriferă. Se cultivă soiurile locale (populaţiile ): De
Ghimbav şi Mare de Roman (ambele din anul 1973).
Chimionul se cultivă în zonele climatului umed şi răcoros.
În zona sudică şi călduroasă (de câmpie) chimionul
degenerază.

Figura 2.2. Chimionul (Carum carvi L.)

20
 2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)

Importanţă. Feniculul (molura,anason dulce) se

cultivă pentru fructe (Foeniculi fructus) sau pentru întreaga
parte aeriană a plantei (Foeniculi herba). Fructele conţin
ulei volatil (2-7%) al cărui component este anetolul (circa
60%). Pentru extragerea uleiului volatil, în ultimul timp se
foloseşte şi Foeniculi herba.
Uleiul volatil de fenicul are acţiune antispastică,
carminativă ,stimulează secreţia lactică, fluidifică secreţiile
bronhice, are proprietăţi sedative, etc. Uleiul volatil de
fenicul se foloseşte şi în industria alimentară la aromatizarea
băuturilor, bomboanelor etc. Fructele intră în compoziţia
ceaiurilor contra colicilor, a afecţiunilor pectorale, etc.
Biologie. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.) este
o plantă ierboasă, bienală sau perenă (fig.2.3, după ,,Flora
României” , vol VI, 1998). În zone favorabile (călduroase),
cultura se poate menţine cinci ani, în zone cu ierni aspre se
poate cultiva numai ca plantă anuală. Se cultivă soiul local
(populaţie) Românesc (din anul 1973).
Feniculul se cultivă în zonele cu climă mai blândă
din câmpia de sud şi vest.

21
 Figura 2.3. Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)

2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.)

Importanţă. Anasonul (anisonul) se cultivă pentru
fructe (Anisi frucuts, Anisi vulgaris-fructus). Fructele conţin
ulei volatil (2-6%, principalul component fiind anetolul (80-
90%), precum şi grăsimi, proteine, etc.
Fructele de anason şi uleiul volatil au acţiune
expectorantă carminativă , galactogogă , intesifică secreţia
salivară, gastrică , intestinală şi pancreatică. Fructele şi
uleiul volatil se folosesc şi in industria alimentară, la
prepararea unor băuturi etc. Anasonul este o bună plantă
meliferă, ăn anii favorabili, putându-se obţine până la 80-
100 kg per ha miere.

22
 Biologie. Anasonul ( Pimpinella anisum L.) este o
plantă ierboasă anuală (fig.2.4., după ,,Flora României”, vol
VI , 1998). Se cultivă soiul local (populaţia) de Crângu, din
anul 1975.
Anasonul se cultivă în zone cu climă caldă şi potrivit
de umedă.

Figura 2.4. Anasonul (Pimpinella anisum L.)

2.5. Angelica (Angelica archangelica, L.)

Importanţă. Angelica (anghelică, angelină) se

cultivă pentru rădăcini şi rizomi în anul I de vegetaţie
(Angelicae radix), uneori şi pentru organele aeriene în anul
II de vegetaţie. Rizomul şi rădăcinile conţin ulei volatil în
proporţie de 0,10-0,37% în produsul proaspăt şi 0,28-1,0%
în produsul uscat. Fructele sunt mai bogate decât rădăcinile
23
în ulei volatil (0,31-0,53% în fructele proaspete şi 0,32-2%
în cele uscate).
Uleiul de angelică, în doze mici este un excitant
cerebral; în doze mari este depresiv cerebral şi are acţiune
paralizantă. Angelicae radix are acţiune tonic amară,
stomahică şi antibiotică. Toate organele plantei au utilizări
in indsutria alimentară, la prepararea unor lichioruri etc.
Biologie. Angelica (Angelica archangelica,L.) este o
plantă ierboasă, bienală sau perenă: în primul an formează în
sol rizom şi rădăcini, la suprafaţta solului o rozetă de frunze,
iar în anul 2 tulpina floriferă (fig. 2.5. după G. RÁCZ, A.
LAZA, E.COICIU, 1990). Pentru producţia de rădăcini şi
rizimi, este cultivată ca plantă anuală. Se cultivă soiul local
(populaţia) De Cristian (din 1977).
Angelica reuşeşte în cultură în zone înalte 500-600
m altitudine pe locuri adăpostite, însorite (ex.: Depresiunea
Bârsei, etc.).

24
Figura 2.5 Angelica (Angelica archangelica, L.)

25
Capitolul 3. FAMILIA LAMINACEAE
(LABIATAE)

3.1. Menta (Mentha piperita L.) şi Menta creaţă

(Mentha crispa L.)
Importanţă. Materia primă o constituie frunzele sau
planta întreagă de la mentă (Menthae folium sau Menthae
piperitae, respectiv Mentheae herba) şi de la menta creaţă
(Menthae crispae- folium respectiv Menthae crispae-herba),
care conţin ulei volatil (0,5-3,50% din substanţa uscată), cu
largi utilizări în industria medico-farmaceutică, alimentară şi
cosmetică etc.
Menta intră în componenţa diferitelor ceaiuri
medicinale. Uleiul volatil de mentă are drept component
principal mentolul iar cel de mentă creaţă carvona. După
extragerea uleiului volatil, deşeurile constitiue un furaj
valoros (pentru oi etc.) și se pot utiliza ca îngrăşământ
organic (după compostare).
Biologie. Menta (menta bună, izma bună- Mentha
piperita L.) şi menta creaţă (Mentha crispa L.) sunt plante
ierboase perene (fig. 3.1 după G. RÁCZ, A. LAZA,
E.COICIU, 1990).Se recomandă cultivarea ca plante
anuale,însă, uneori, cultura se menţine doi (trei) ani. Speciile
de mentă cultivate sunt hibrizi naturali, în general
autosterili, însă sunt şi biotipuri autofertile, deschizând noi
posibilităţi în ameliorare, prin aplicarea hibridării sexuate.
Soiurile cultivate sunt: Columna (din 1994) şi
Cordial (din 1999) din Mentha piperita; Mencris (din 1976)
şi Record (din 1972) din Mentha crispa L.
Menta necesită un climat mai răcoros, suficient de
umed însă însorit.
26
 Menta se cutivă în Ţara Bârsei, pe văile
Oltului,Mureşului şi în Câmpia Banatului, iar prin irigare se
poate cultiva şi în Câmpia Română.

Figura 3.1. Menta (Mentha piperita L.)

27
 3.2. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.) şi
lavandinul (Lavandula hibrida L.)
Importanţă. Lavanda se cultivă pentru inflorescenţe
(Lavandulae flos, Lavandulae angustifoliae-flos) utilizate în
stare proaspătă sau uscată.În cultură mai există şi
lavandinul de la care se utilizează inflorescenţele proaspete
(Lavandulae hibridae flos). Florile proaspete conţin 0,7-
1,4% ulei volatil (1-6 %din substanţa uscată), având
componentul principal linaloolul (50-60% din total).
Uleiul volatil de lavandă este un aromatizant
puternic, folosit în parfumerie şi cosmetică, însă are şi
utilizări medicinale (are acţiune carminativă, sedativă şi
cicatrizantă). Se foloseşte în industria parfumurilor,
săpunurilor şi a porţelanurilor (uleiul fiind un valoros
dizolvant şi fixator de vopsele). Este o importantă plantă
decorativă, meliferă (de pe un hectar se pot obţine 100-120
kg miere) şi fitoameliorativă (valorificând terenurile
erodate, de pe pante abrupte, însorite).
Biologie. Lavanda (levănţica- Lavandula
angustifolia Mill) şi lavandinul (reverşon, lavanda
englezească - Lavandula hibrida L.un hibrid între
Lavandula angustifolia şi Lavandula latifolia) sunt
semiarbuşti vivace, în formă de tufă cu înălţimea de 30-70
cm (lavanda) şi 40-100 cm (lavandinul) (fig. 3.2 după G.
RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).
Soiurile cutivate din L.angustifolia sunt: Codreanca
(din 1972) şi soiul local (populaţie) De Moara Domnească
(din 1992), iar din L.hibrida se cultivă soiul local
(populaţie) De Brăneşti (din 1976).
Fiind plantă de origine sudică, are cerinţe termice
ridicate. Este o plantă heloifilă. Nu este pretenţioasă faţă de

28
sol, putând valorifica bine pantele erodate cu soluri
calcaroase şi nisipurile de natură calcaroasă.
Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi
sud-estul ţării cu temperatura şi luminozitate ridicate, însă se
poate cultiva şi în alte zone având plasticitate ecologică
ridicată.

Figura 3.2. Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.)

29
 3.3. Roiniţa (Melissa officinalis L.)
Importanţă. Roiniţa (melisa, busuiocul stupului), se
cultivă pentru frunze (Melissae folium) sau toată planta
(partea aeriană) (Melissae herba), care conţin ulei volatil
(0,05-0,15% în planta proaspătă şi 0,10-0,45% în planta
uscată), în care componentul principal este citralul ( ce
imprimă mirosul şi gustul de lămâie).
Uleiul de roiniţă are acţiune sedativă, antispastică,
antiseptică, coleretică, carminativă şi stomahică. Se
utilizează în tulburări digestive şi stări de vomă, spasme
colici, nevroze intestinale şi stomacale, dischinezii biliare şi
colite cronice. Frunzele intră în compoziţia ceaiurilor:
anticolic, aromat, laxativ. Uleiul are o largă utilizare în
industria parfumurilor şi a lichiorurilor. Roiniţa este o
valoroasă plantă meliferă, este foarte bogată în nectar (150
kg per ha), fiind mult căutată de albine.
Biologie. Roiniţa (Melissa officinalis L.) este o
plantă perenă, care se menţine în cultură 5-7 ani (fig. 3.3
după G. RÁCZ, A. LAZA, E.COICIU, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia )De Dobreşti (din
anul 1973).
Roiniţa se cultivă în zona solurilor cernoziomice şi
brun-roşcate de pădure, cu ierni mai blânde.

30
 Figura 3.3. Roinița (Melissa officinalis L.)

3.4. Jaleşul (Salvia officinalis L.)

Importanţă. Jaleşul (salvia, jaleş de grădină) se
cultivă pentru frunze (Salviae folium) sau plantă (partea
aeriană - Salviae herba), care conţin ulei volatil.
Coţinutul de ulei în frunzele proaspete este de circa
0,38%, iar în frunzele uscate variază între 0,39-2,54%,
având drept component tuiona (salviol), care ajunge la 50%
din total. Frunzele conţin şi materii tanante (3-8%) cu efect
astringent.

31
 Uleiul volatil şi celelalte componente din frunzele de
jaleş au efect coleteric, carminativ, antispastic, uşor
hipoglicemiant, astrignent şi acţiune antisudorifică
pronunţată. Frunzele se folosesc în compoziţia ceaiuliu
antiasmatic, tonic, stimulativ. Uleiul volatil de jaleş are
numeroase utilizări în parfumerie. Jaleşul este o valoroasă
plantă condimentară şi meliferă.
Biologie. Jaleşul (Salvia officinalis L.) este un
subarbust vivace (fig 3.4, după E.COICIU şi G. RÁCZ,
1992). Se cultivă soiul local (populaţia) De Răsmireşti din
anul 1995.
Jaleşul întâlneşte cele mai favorabile condiţii de
cultură în sudul şi sud-vestul ţării.

Figura 3.4. Jaleșul (Salvia officinalis L.)

3.5. Şerlaiul (Salvia sclarea L.)

Importanţă. Şerlaiul (,,herba” Sfântului Ion) se
cultivă pentru inflorescenţe (Salviae sclarea-flos, Salviae
32
sclareae-sumitates), care conţin ulei volatil (0,015% -
0,27% în flori proaspete şi 0,3 - 0,54% în flori uscate), în
care componentul principal este acetatul de linalil (50-75%):
frunzele şi tulpinile au un conţinut mai scăzut de ulei volatil,
astfel în stare uscată, frunzele au 0,08-0,14% ulei volatil iar
tulpinile 0,01 - 0,02 % ulei volatil. Herba proaspătă are
0,017-0,14%, iar cea uscată 0,1-1,1% ulei volatil. E.Coiciu
1997, arată că inflorecenţele conţin până la 0,53% ulei
volatil. Uleiul volatil din S.sclarea L. conţine o cantitate mai
mare de actetat de linalil, mai ales cel din flori (56,5-78,5%)
şi mai scăzut în cel din frunze (5-10). Mai conţine şi alţi
compuşi oxigenaţi ca alcooli (linalool, geraniol, nerol etc.),
mulţi dintere ei esterificaţi, aldehide, cetone, etc.
Hidrocarburile terpenice (alfa-pinen, beta-pinen,
beta-mircen linonen, etc.), se află în proporţie de 15-16%
din uleiul volatil.
Herba mai conţine 2,5% substanţe pectice, iar în
frunze s-au identificat flavone.
Seminţele conţin circa 29% ulei gras. Este pantă
termo-heliofilă cu zonele foarte favorabile de cultură în
sudul şi sud-vestul ţării. Se poate cultiva în Câmpia
Bărăganului, Câmpia Burnasului, Câmpia Olteniei, Câmpia
Timişului şi Câmpia Crişurilor.

Uleiul volatil este întrebuinţat în industria

parfumurilor. El este apreciat pentru calităţile sale odorante,
dar şi ca excelent fixator al aromei altor uleiuri volatile. Se
foloseşte şi la fabricarea vermuturilor. Șerlaiul este
cunoscută şi ca plantă meliferă.

33
 Biologie. Serlaiul (Salvia scarlea L.) este o plantă
ierboasă bienală rar perenă (fig. 3.5. după E.COICIU şi G.
RÁCZ, 1992). În primul an formează obişnuit, o rozetă de
frunze, însă în cultură s-au extins soiuri care înfloresc în
primul an. Se cultivă soiul Vosnesenski 24 (din anul 1976).
Serlaiul fiind o bună plantă termo şi heliofilă,
întâlneşte cele mai bune condiţii de cultură în sudul şi sud-
vestul ţării.

Figura 3.5. Șerlaiul (Salvia scarlea L.)

3.6. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica L.)

Mătăciunea este considerată ca plantă proprie
teritoriului dacic. S-a constatat ulterior că aria ei de
răspândire este cu mult mai mare. Mătăciunea este
clasificată de Linee în 1753 (care o citează ca Moldavica),
34
atestând preocupările botanice în Moldova, cu câteva
decenii înainte de studiile lui B.Hacquet. (A.Petrescu, 1997).
Importanţă. Mătăciunea (mătăcină, busuiocul
stupilor, busuiocul mănăstiresc), se cultivă pentru partea
aeriană (Drachocephali herba), care conţine ulei volatil
(0,2-0,7%), bogat în citral (până la 80%). Uleiul volatil de
mătăciune este antiseptic şi carminativ, fiind utilizat similar
cu cel de roiniţă. Mătăciunea intră în compozitţia uor ceaiuri
medicinale utilizate în bolile aparatului digestiv şi al
sistemului nervos. Uleiul volatil are utilizări în industria
parfumurilor şi în cea alimentară, la prepararea siropurilor,
aromatizarea băuturilor, bomboanelor, etc. Din citral se
obţine vitamina A. Mătăciunea este o bună plantă meliferă,
putându-se obţine până la 200 kg de miere de la un hectar.
Biologie. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica
L.) este o plantă anuală, ierboasă (fig. 3.6., după ,,Flora
României”, vol VIII, 1991). Se cultivă soiul local
(populaţia) De Militari din anul 1975.
Mătăciunea este zonată în partea sudică şi vestică a
ţării, însă se poate cultiva în toate zonele agricole ale ţării.

35
 Figura 3.6. Mătăciunea (Dracocephalum moldavica L.)

3.7. Isopul (Hyssopus officinalis L.)

Isopul este cunoscut ca plantă medicinală încă din
antichitate.
Importanţă. Isopul se cultivă pentru partea aeriană
(Hyssopi herba) în stare uscată sau proaspătă, care conţine
ulei volatil (0,07 - 0,29%, în herba proaspătă şi 0,20-1,5%,
în cea uscată), principalul component fiind pinocamfona
(24-50%), apoi marubiina, taninuri şi alţi compuşi.
Uleiul volatil de isop are acţiune expectorantă,
antiseptică, iar marubiina şi taninurile au efect tonic-amar şi
uşor astrigent. Se utilizează în compoziţia ceaiurilor, pentru
36
rolul antiasmatic, pectoral şi sudorific. Isopul este apreciat şi
ca plantă condimentară meliferă şi ornamentală. Se poate
folosi şi în lucrările antierozionale şi de fixare a nisipurilor
mobile.
Biologie. Isopul ( Hyssopus officinalis L.) este o
plantă perenă care se menţine în cultură 10 -25 ani (fig. 3.7,
după ,,Flora României”, vol VIII, 1991). Se cultivă soiul
local (populaţia) De Ciorani, din anul 1975. Zonele cele mai
favorabile de cultură sunt cele din sudul şi sud-vestul ţării şi
de pe dealurile Dobrogei.

Figura 3.7. Isopul (Hyssopus officinalis L.)

37
 3.8. Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.)
Importanţă. Măghiranul (maghiranul, măgheranul)
se cultivă pentru partea aeriană (Majoranae herba) în stare
proaspătă sau uscată, care conţine ulei volatil (0,3 - 0,4% în
herba proaspătă şi 0,7- 3,5% în cea uscată) şi aţi compuşi.
Uleiul volatil şi herba au efect antispastic,
carminativ, fiind utilizate în dispepsii stomacale. Ceaiul de
măghiran stimulează digestia, măreşte pofta de mâncare şi
calmează colicile stomacale. Se recomandă şi în combaterea
stărilor nervoase şi a insomniilor. Are utilizare largă în
industria alimentară drept condiment şi în industria
parfumurilor. Biologia. Măghiranul (Majorana hortensis
Mnch.) (sin. Origanum majorana L.) este o plantă ierboasă,
anuală sau bienală (în Europa Centrală), iar în zona
mediteraneeană este un subarbust peren. La noi în ţară se
cultivă ca plantă anuală (fig. 3.8, după G. RÁCZ, A. LAZA,
E.COICIU, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Neamţ din anul
1973.
Cele mai favorabile zone sunt sudul şi vestul
Câmpiei Române, precum şi în vestul ţării şi în jud. Neamţ.

38
 Figura 3.8. Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.)

3.9. Cimbrul de cultură (cimbrul de câmp)

(Thymus vulgaris L.)

Importanţă. Cimbrul de cultură (cimbrul de câmp,

lămâioară, cimbrul adevărat) este o plantă de la care se
utilizează partea aeriană-Thymi herba-în formă verde sau
uscată, care conţine ulei volatil (0,2-0,9% în produsul
proaspăt şi 0,5-2,6% în cel uscat), în care predomină timolul
(20-40%) şi alţi componenţi.
Compuşii din herba au efect expectorant, diuretic,
coleteric,-colagog (principiul amar), antihelmintic şi
antiseptic (datorită timolului etc.). Ceaiul din această plantă,
datorită uleiului volatil, are proprietăţi expectorante,

39
calmând spasmele căilor respiratorii, fiind folosit în tratarea
tusei convulsive, bronşitei, astmului şi răguşelii (împreună
cu alte plante). Uleiul volatil se foloseşte în parfumerie şi în
cosmetică; „herba” se foloseşte la preparara conservelor,
drept condiment.
Biologie. Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris L.)
este un subarbust (fig. 3.9, după ,,Flora României”, vol VIII,
1991).
Din anul II până în anul cinci de vegetaţie realizează
producţii constante. Rădăcina în anul întâi este pivotantă
(cca 20 cm adâncime), care ramifică mult în anii următori.
De pe acestea pornesc mai multe tulpini care dau plante cu
aspect de tufă (din anul al treilea de vegetaţie). Tulpina
este lignifiată la bază şi acoperită de un suber cenuşiu.
Ramurile tinere sunt ierboase şi acoperite cu peri îndreptaţi
în jos. Înălţimea tulpinii este de cca 40 cm. Frunzele sunt
dispuse opus, oval-lanceolate, mici (6-10 mm lungime şi 2-4
mm lăţime), păroase pe partea inferioară.
Florile sunt mici, dispuse la subsoara frunzelor
superioare, în inflorescenţe, spiciforme, laxe. Florile au
caliciul tubulos, corola bilabiată, de culoare roşie-violacee.
Înfloreşte în lunile mai, iunie şi iulie. Fructele sunt nucule,
grupate câte patru în caliciu persisten, sunt elipsoidale,
brune, mici (sub 1 mm). Masa a 1000 de boabe este cuprinsă
între 0,20-0,25 g. Seminţele îşi menţin germinaţia până la
trei ani, dacă sunt păstrate în condiţii de temperatură,
umiditate şi aeraţie corespunzătoare. Se cultivă soiul local
(populaţia) De Dolj (din anul 1973) şi soiul Smarald (din
anul 1994). Dă rezultate mai bune în sudul şi sud-vestul ţării
precum şi în Subcarpaţii Răsăriteni (judeţele Neamţ şi
Bacău).

40
 Figura 3.9. Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris L.)

3.10. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)

Importanţă. Cimbrul de grădină se cultivă pentru

partea aeriană (Saturajeae herba), care conţine ulei volatil
(0,5-2%), tanin şi alţi produşi. Uleiul volatil conţine
carvacrol şi cimol. Are un miros aromatic şi gust iute.
Principiile active au acţiune carminativă,
expectorantă şi astrigentă. Cimbrul se utilizează ca
stomahic, în tulburări gastrice şi anorexie, ca antidiareic şi
în bronşite cronice. Cimbrul de grădină este mult folosit în
industria alimentară drept condiment.
Biologie. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)
este o plantă anuală, ierboasă (fig. 3.10., după G. RÁCZ, A.

41
LAZA, E.COICIU, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia)
De Coconi, din anul 1989.
Merge bine în cultură în sudul şi sud-vestul ţării, dar
reuşeşte şi în alte zone agricole ale ţării.

Figura 3.10. Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)

3.11. Busuiocul (Ocimum basilicum L.)

Importanţă. Busuiocul este cultivat pentru partea

aeriană (Basilici herba), în stare uscată sau proaspătă, care
conţine ulei volatil (0,2-1,0%) format din diverşi
compuşi:eugenol, citral, linalool, camfor etc. De asemenea,
busuiocul are şi valoare simbolică şi folclorică.

42
 Compuşii din părţile aeriene au efect aniseptic
intestinal, carminativ, stimulent al digestiei şi expectorant.
Busuiocul este apreciat în medicina populară, având variate
utilizări tradiţionale. Uleiul volatil are utilizări în industria
alimentară, parfumurilor şi în cosmetică.
Biologie. Busuiocul (Ocimum basilicum L.) este o
plantă erbacee anuală (fig. 3.11, după ,,Flora României”, vol
VIII, 1991), cu perioada de vegetaţie scurtă (circa 100 zile).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Radovanu , din anul
1975.
Întâlneşte condiţii bune de cultură în sudul şi vestul
ţării, pe văile Mureşului şi Crişurilor şi în judeţul Neamţ.
Prin grădini se cultivă şi în alte zone, pentru necesităţi
locale.

Figura 3.11. Busuiocul (Ocimum basilicum L.)

43
 3.12. Levănţica (Lavandula angustifolia)

Denumiri populare: levand, spichinel, levănţică de

grădină.
Biologie. Levănţică este o plantă cultivată (fig 3.12.),
prezentându-se sub formă de tufe, care au o nuanţă verde-
cenușie-albăstruie. Aparţine familiei labiatelor. Levănţica
are tulpinile ramificate, înălţimea acestei plante ajungând
până la 70 cm. Frunzele sunt mărunte și înguste. În vârful
ramurilor se află florile, plăcut mirositoare, care au o
culoare foarte bine conturată în peisaj – albastru-violet.
Levănţica este utilizată intens în industria cosmetică,
devenind tradiţională pentru această industrie. Mai mult
decât atât, levănţica este și o binecunoscută plantă
medicinală, în domeniul aplicaţiilor terapeutice utilizându-se
mai ales florile.
Substanţe active importante: ulei volatil, linalol,
geraniol, cumarină, acetat de linaloj.
Importanță. Din florile de levănţică se face infuzie,
o băutură eficientă în relaxarea sistemului nervos, dar și cu
calităţi antimicrobiene, antispasmodice, carminative,
cicatrizante. Infuzia de flori de levănţică este diuretică și
dezinfectantă. Dă rezultate bune în boli de inimă pe fond
nervos, în tulburări stomacale și abdominale, în cefalee și
migrene, în afecţiuni renale, precum și în reumatism și stări
de agitaţie, de neliniște, de hiperexcitabilitate, în insomnii.
Interesant de observat – infuzia de levănţică stimulează
secreţia celulei hepatice.

44
Figura 3.12. Levănţica (Lavandula angustifolia)

45
Capitolul 4. FAMILIA ASTERACEAE
(COMPOSITAE)

4.1. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.)

Importanţă. Muşeţelul (romaniţa) se cultivă pentru

flori (Chamomilae flos), care conţin 0,5-1,5% ulei volatil
(bogat în azulene) şi alţi compuşi valoroşi (flavonoide,
cumarine etc.). Pentru extragerea uleiului volatil, uneori , se
foloseşte partea aeriană în faza de înflorire (Chamomilae
herba). Chamomilae flos are acţiune antispastică,
anestezică, carminativă, dezinfectantă, antiinflamatoare etc.
Acţiunea antispastică şi antiflogisică a uleiului volatil se
datorează chamazulenei precum şi al bisabiolului.
Flavonoidele şi cumarinele conferă inflorescenţelor acţiunea
spasmolitică.
Muşeţelul se foloseşte intern (ceai sau produse
farmaceutice) în inflamaţiile mucoaselor tubului digestiv,
cât şi extern (comprese în inflamaţii ale organului vizual,
ceai în inflamaţiile cavităţii bucale, băi medicinale etc.).
Infuzia de muşeţel se recomandă în toate afecţiunile
stomacale şi intestinale, în afecţiunile otorinolaringologice,
în inflamaţii, dermatoze etc. Muşeţelul are variate utilizări în
industria cosmetică.
Biologie. Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.),
este o specie ierboasă, anuală sau hibernantă (fig. 4.1., după
E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992).
Soiurile cultivate sunt: Mărgăritar (din 1982) şi Flora
(din 1989).

46
 Muşeţelul are pretenţii ridicate faţă de lumină şi
mijlocii faţă de căldură.Valorifică bine solurile sărăturoase,
însă cele mai bune rezultate se obţin pe cernoziomuri.
Zonele cele mai favorabile sunt Câmpia de Sud şi de
Vest a ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale
ţării.

Figura 4.1. Mușețelul (Matricaria chamomilla L.)

47
 4.2. Coada-şoricelului (Achillea millefolium L.)

Importanţă. Coada-şoricelului se cultivă pentru

partea aeriană-la înflorire (Millefolii herba) sau
inflorescenţe (Millefolii flos), care conţin ulei volatil ( 0,44-
1,40% în inflorescenţe şi 0,16-0,28% în frunze; din herba
uscată, randamentul de ulei volatil, în producţia curentă, este
de circa 0,200-0,25%). Uleiul volatil conţine mai mulţi
compuşi, cu importanţă farmacologică fiind sesquiterpenele
azulenice, aflate în plantă sub formă de proazulene;
aceastea, în cursul izolării uleiului volatil (antrenare cu
vapori de apă), se transformă în azulene, predominantă fiind
chamazulena (uleiul volatil conţine între 30-70% azulene).
Coada-şoricelului este o importantă sursă de azulen, putând
înlocui muşeţelul. Uleiul volatil fiind bogat în azulene, are
efecte antiinflamatoare, epitelizante, antimicotice şi
antibacteriene etc. Substanţa amară (ahilena) din plantă are
proprietăţi tonice şi stimulatoare asupra apetitului şi măreşte
secreţia bilei. Intră în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic,
gastric, hepatic, contra colicilor, diuretic şi laxativ.
Biologie. Coada-şoricelului (Achillea millefolium L.)
este o plantă ierboasă, perenă (fig. 4.2. după E.COICIU şi
G.RÁCZ, 1992), o cultură menţinându-se circa cinci ani.
Se cultivă soiul local (populaţia) De Bujoreni din
anul 1976.
Zonele mai favoarbile sunt în sudul şi vestul ţării,
însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale ţării.

48
 Figura 4.2. Coada șoricelului (Achillea millefolium L.)

4.3. Piretrul (Chrysanthemum cirnerariifolium [Trev]

Vis.)

Importanţă. Piretrul (piretrul de Dalmaţia, floarea-

raiului) se cultivă pentru flori (Pyrethri flos), care conţin
prietrine (0,5-1%, raportat la substanţa uscată). Pulberea de
flori de piretru sau preparatele care conţin piretrine (extracte
cu solvenţi organici), au acţiune paraziticidă (la animalele cu
sânge rece şi insecte), fiind nevătămătoare pentru om şi
pentru animalele cu sânge cald. S-a folosit în combaterea
paraziţilor intestinali şi este un insecticid (de contact şi

49
ingestie) inofensiv pentru om. Se poate folosi în protejarea
plantelor ( legume, fructe) contra dăunătorilor animali, fără
a dăuna consumatorilor.
Biologie. Piretrul (Chrysanthemum cirnerariifolium
[Trev] Vis.) sin. Pyrethrum cineraiifolium Trev. este o plantă
perenă (fig. 4.3. după F.CRĂCIUN, O .BUJOR,
M.ALEXAN, 1997). Se cultivă soiul local (populaţia) De
Dobrogea din anul 1977. Piretrul întâlneşte cele mai
potrivite condiţii de cultură în Dobrogea şi Câmpia din
sudul ţării.

Fig. 4.3. Piretrul (Chrysanthemum cirnerariifolium [Trev]

Vis.)

50
 4.4. Pelinul (Artemisia absinthinium L.)

Importanţă. Pelinul (pelinul alb, pelinul bun) se

cultivă pentru partea aeriană (Absinthii herba), care conţine
ulei volatile (0,2-0,5% în produsul proaspăt şi 0,4 - 1,4% în
cel uscat), în component căruia intră tuiona, azulene etc.
Gustul amar este imprimat de diferite lactone
sesquiterpenice (dimerii guaiandiolici etc. ) şi alţi compuşi.
Substanţele care imprimă gustul amar
(guaianolidele) dau acţiunea eupeptică, tuiona pe cea toxică,
iar azulenele, cea antiinflamatoare. Se foloseşte ca tonic
amar, stomahicşi vermifug. Se recomandă în inapetenţă,
boli ale aparatului digestive, afecţiuni biliare etc. Se
foloseşte şi în industria alimentară, la prepararea unor
băuturi amare (vermuturilor), care consumate în timp
îndelungat produs tulburări psihice, insomnia, greaţă etc. (în
Franţa, Belgia, Elveţia, Germania s-a interzis fabricarea
băuturilor cu conţinut de pelin). Pelinul constituie o sursă
importantă în obţinerea pe scară industrial a uleiului volatile
cu azulene.
Biologie. Pelinul (Artemisia absinthinium L.), este o
plantă perenă (fig. 4.4, după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Tulcea din anul
1976. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi
vestul ţării.

51
 Fig. 4.4. Pelinul (Artemisia absinthinium L.)

4.5. Lemnul-domnului (Artemisia abrotanum L.)

Lemnul-domnului (lămâiţa- Artemisia abrotanum L.)

- (fig. 4.5, după ,,Flora României”, vol IX, 1994), este un
subarbust vivace, care se cultivă pentru partea aeriană
(Abrotani herba) ce conţine ulei volatil (1-2%) în care
predomină eucaliptolul.
Se recomandă în afecţiuni hepato-biliare, în bolile de
stomac, ca vermifug, stomahic, diuretic, emenagog,
52
coleteric, etc. Se cultivă soiul local (populaţia) De Videle
din anul 1977.

Figura 4.5. Lemnul - domnului (Artemisia abrotanum L.)

4.6. Tarhonul (Artemisia dracunculus L.)

Tarhonul (Artemisia dracunculus L. fig.4.6. după

E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992) este o plantă perenă care se
cultivă pentru partea aeriană (Dracunculi herba) care
conţine ulei volatil (0,4 - 1%) bogat (60 - 75%) în estragol
(metilchavicol) şi alţi compuşi; herba se foloseşte în mod
empiric ca stimulent al secreţiilor gastrice, în afecţiuni
hepatice şi renale etc. Are utilizări în industria alimentară în
scop condimentar, ca adaos la mâncăruri sau de salată verde.
Uleiul volatil extras din ,,herba” proaspătă sau uscată se

53
utlizează în industria parfumurilor. Se cultivă soiul local
(populaţia) De Ilfov, din anul 1976.

Figura 4.6. Tarhonul (Artemisia dracunculus L.)

4.7. Schinelul (Cnicus benedictus L.)

Importanţă. Schinelul este cultivat pentru partea

aeriană a plantei (Cnici herbe, Cardui benedictii herba),
care conţine substanţe amare (cnicina, benedictina etc.), ulei
volatile (circa 0,3%), tanin (circa 8%), mucilagii, fitosterine,
flavonoizi etc.
Se utilizează ca tonic-amar în boli hepatice, ca
depurativ, febrifug, în caz de arsuri la stomac, ulceraţii.
Principii amare produc o secreţie înceată şi de lungă durată a
sucului gastric, mărind pofta de mâncare. A fost recomandat
şi în bolile stomacului, ficatului, căilor respiratorii, etc.
54
Extractele în doze mari produc greaţă şi vomă. Nu se
recomandă bolnavilor cu afecţiuni renale.
Biologie. Schinelul (Cnicus benedictus L.), este o
plantă anuală (fig. 4.7. după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1992).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Brânceni, din anul
1975. Schinelul se poate cultiva cu bune rezultate în zona
colinară, din judeţele Prahova şi Buzău.

Figura 4.7. Schinelul (Cnicus benedictus L.)

4.8. Anghinarea (Cynara scolymus L.)

Importanţă. Anghinarea (anghinavul) se cultivă

pentru frunze (Cynarae folium ), care conţin 0,2-0,3%
cinarină (acid 1-4 dicafeilchinic), acid clorogenic (acid 3 -
cafeilchinic), polifenoli, flavonozide (cinarozidă şi
scolimozidă), un principui amar (cinerpicrină), glicozidele A
şi B, pectine, taninuri, etc. Au gust amar.
55
 Compuşii din frunze au efect asupra bolilor de ficat
şi de rinichi. Au acţiune coleterică, măresc reziduul uscat al
bilei, stimulează diureza şi funcţia antitoxică a ficatului.
Planta se foloseşte în compoziţia produsului Anghirol
(coleteric şi diuretic slab). Anghinarea este utilizată şi ca
legumă (solzii florali şi receptacului). Din inflorescenţe s-a
preparat un cheag vegetal.
Biologie. Anghinarea (Cynara scolymus L.) este o
plantă bienală sau perenă (fig. 4.8. după G. RÁCZ, A.
LAZA, ŞI E.COICIU, 1990). Pentru producţia de frunze în
scop medicinal se preconizează cultivarea ei ca plantă
anuală. Se cultivă soiurile Celesta (din anul 1989) şi Unirea
(din anul 1993). Zonele de cultură sunt în sudul şi sud-estul
ţării, având cerinţe ridicate faţă de temperatură şi lumină.

Figura 4.8. Anghinarea (Cynara scolymus L.)

56
 4.9.Gălbenelele (Calendula officinalis L.)

Importanţă. Gălbenelele (felimică, ochişele,

nocotele, călincă, ochi-galbeni, roşioară, rujulită) se cultivă
pentru flori (Calendulae flos) cu receptacul (Calendulae
flos cum receptaculis), sau flori fără receptacul (Calendulae
flos sine receptaculis), care conţin saponozide triterpenice,
carotenoide (circa 3%), flavonoizi şi glicozizi flavonici, ulei
volatil (circa 0,02%), substanţe amare etc. Uneori se solicită
întreaga parte aeriană a plantei (Calendulae herba).
Florile au acţiune colagogă, cicatrizantă ,
antiinflamatoarea şi calmantă. Se utilizează ca cicatrizant în
ulcerul gastric şi duodenal, în bolile de ficat, în tratamentul
plăgilor, ulceraţiilor pielii, arsurilor, etc. Principiile active
din gălbenele activează circulaţia sângelui, favorizând
cicatrizarea rănilor. Gălbenelele intră în compoziţia
ceaiurilor gastrice (adjuvant în tratamentul ulcerului gastric
şi duodenal); este cunoscută din vechime pentru rolul
ameliorator în cazul unor forme de cancer, în medicina
contemporană fiind folosită în compoziţia unor produse
utilizate în acest scop. Este şi o cunoscută plantă ornamental
(în parcuri, spaţii verzi, etc.).
Biologie. Gălbenelele (Calendula officinalis L.) este
o specie anuală, rar bienală (fig. 4.9. după G. RÁCZ, A.
LAZA, ŞI E.COICIU, 1990). Se cultivă soiurile: Petrana
(din anul 1990) şi Plamen (din anul 1977, în curs de
înlocuire). Această specie se poate cultiva în toate zonele
agricole ale ţării noastre, cu excepţia celor montane.

57
 Figura 4.9. Galbenelele (Calendula officinalis L.)

4.10. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.)

Importanţă. Armurariul se cultivă pentru fructe

(Cardui maria-fructus), care conţin diferite principii active,
între care mai importante sunt : sibilina şi silimarina.
Extractele din fructe sunt folosite la prepararea unor
produse farmaceutice cu acţiune hepatoprotectoare în
tratarea unor leziuni ale ficatului după hepatite etc. Părţile
aeriene s-au folosit în trecut ca tonic amar.
Biologie. Armurariul (Silybum marianum [L.]
Gärtn.) este o plantă anuală (fig. 4.10. după ,, Flora
României”, vol IX,1994). Se cultivă soiul local (populaţia)
De Prahova, din anul 1975. Zonele cele mai favorabile de
cultură sunt Câmpia de Sud, apoi sud-vestul şi vestul ţării.

58
Figura 4.10. Armurariul (Silybum marianum [L.] Gärtn.)

4.11. Crăiţele (Tagetes patula L.)

Importanţă. Crăiţele (ochisele, vizoage) se cultivă

pentru flori fără receptacul (Tagetes flos sine receptaculis),
care conţin ulei volatile (0,5-1,50%) helenienă, flavonoizi
etc. Heleniena măreşte capacitatea de adaptare a ochiului la
diferite intensităţi de lumină. Pe bază de helenienă este
realizat produsul farmaceutic românesc Heligal, indicat la
vederea nocturnă deficitară a ochiului miop, precum şi în
profesii care necesită adaptarea rapidă a ochiului la întuneric
(conducători auto, mecanici de trenuri, mineri). Planta se
cultivă şi în scop ornamental.

59
 Biologie. Crăiţele (Tagetes patula L.) sunt plante
anuale (fig. 4.11. după G.RÁCZ, A.LAZA şi E.COICIU,
1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Chiajna, din
anul 1975. Crăiţele se pot cultiva în toate zonele agricole
ale ţării, atât în scop ornamental cât şi în scop medicinal.

Figura 4.11. Crăițele (Tagetes patula L.)

4.12. Albăstrelele (Centaurea cyanus)

Denumiri populare: măturică, vineţea, floarea
paiului, floarea grâului, tătăișă vânătă, iarba frigurilor.
Biologie. Albăstrelele sunt plante erbacee din familia
compozitelor (fig. 4.12.), înalte de până la un metru –
înălţimea lor fiind, în mod obișnuit, de 50 – 60 cm. La
maturitate, tulpina albăstrelelor este păioasă, lemnificată,
păroasă, ramificată. În vârful tulpinii se dezvoltă capitule cu
flori în nuanţe de albastru-violet, purpurii, roze și chiar albe
– mai exact spus niște măciulii care sunt asemenea unei
60
explozii de petale, ce se pot închide seara și deschide
dimineaţa. Albăstrelele smălţuiesc fâneţele, lanurile de grâu
și secară, taluzurile drumurilor. Preferă locurile uscate și
însorite, chiar și atunci când condiţiile de viaţă sunt dificile.
Înfloresc din iunie și până în septembrie. În mod obișnuit, de
la albăstrele se recoltează inflorescenţa (sau chiar numai
petalele), dar poate fi utilizată și planta întreagă.
Substanţe active importante: centaurina,
pelargonină, cianină, tanin.
Importanță. Albăstrelele se folosesc, în principal, în
tratamente privind iritaţiile oculare, adică în conjunctivite,
în inflamaţii ale pleoapelor. Preparatele din albăstrele se
folosesc și ca diuretic. Acţionează, cu bune rezultate, și
împotriva diareii, a reumatismului, a afecţiunilor renale sau
ale vezicii urinare. O aplicaţie cu albăstrele poate readuce și
pofta de mâncare.
Potrivit specialiștilor, produsul terapeutic pe bază de
albăstrele acţionează pe trei direcţii: calmant, diuretic,
astringent. Celelalte efecte în plan terapeutic se obţin, sau se
potenţează, în combinaţie cu alte plante medicinale. În mod
obișnuit, albăstrelele sunt utilizate în tratamentele legate de
inflamaţiile ochilor.

61
 Figura 4.12. Albăstrelele (Centaurea cyanus)

4.13. Arnica (Arnica montana)

Denumiri populare: carul pădurarilor, carul zânelor,
podbal de munte.
Prezentare. Arnica este o erbacee și aparţine
familiei compozitelor (fig. 4.13.). Plantă perenă, înălţime
15-70 cm. Înflorește în lunile iunie, iulie și august. Florile,
de culoare galben-portocalie, formează capitule. Fructele au
culoare neagră. Arnica seamănă cu alte plante de pe pajiște,
dar poate fi depistată ușor dacă se ia o petală și se strivește
puţin – mirosul specific, de arnică, va fi puternic. Crește în
zona montană și subalpină, prin luminișuri, pajiști, pășuni,
locuri virane. Ca plantă medicinală este cunoscută din
timpuri străvechi.

62
 În practica terapeutică se folosesc florile (petalele).
Specialiști recunoscuţi în tratamente cu plante medicinale
susţin că putem găsi principii medicinale nu numai la flori,
ci și la frunze și rădăcini. Din arnică se prepară infuzie,
decoct, tinctură și unguent.
Substanţe active importante. Florile de arnică au în
conţinutul lor alcooli triterpenici, colină și coloranţi
carotinoizi. Compusul specific este arnicina.
Întrebuinţări. Infuzia din flori de arnică este
folosită pentru oblojirea rănilor (dar nu răni deschise, ci
echimoze, contuzii), precum și în tratarea laringitei acute.
Este o plantă medicinală cu virtuţi antiseptice, cicatrizante și
decongestive recunoscute. Poate fi socotită și ca un sedativ
natural, cu efecte importante asupra centrilor nervoși.
Specialiștii naturiști recomandă precauţie în utilizarea
acestei plante, chiar asistenţă din partea medicului, deoarece
poate fi toxică dacă nu e folosită în cunoștinţă de cauză. Din
acest motiv, în mod curent arnica nu se utilizează intern, ci
numai extern. Ca plantă medicinală, arnica este „doctorul”
oricărui traumatism – echimoze, contuzii, hematoame,
luxaţii și chiar rupturi musculare.

63
 Figura 4.13. Arnica (Arnica montana)

4.14. Bănuţii (Bellis perennis)

Denumiri populare: bănuţei, părăluţe.
Prezentare. Această plantă erbacee, cunoscută sub
numele de bănuţi sau părăluţe (fig. 4.14.), ajunge până la
maximum 15 cm în perioada de maturitate, fiind prezentă,
laolaltă cu alte ierburi și buruieni, mai ales pe fâneţe – de la
câmpie și până la munte. Face parte din familia
compozitelor. Frunzele sunt dispuse într-o frumoasă rozetă.
Florile, adunate în capitule, sunt mici și rotunde,
remarcându-se prin colorit, fiind albe sau roșiatice. Datorită
florilor sale, această plantă este cultivată și pentru decor. În
scopuri medicinale se folosesc florile și frunzele. Se prepară
infuzie, tincturi, se extrage un ulei. În practica medicinală se
fac și comprese cu tinctură sau cu decoct de frunze și flori.
64
 Substanţe active importante – compușii acestei
plante sunt puţin cercetaţi. Se știe doar că are în compoziţia
sa o esenţă, care, se pare, este agentul medicinal principal.
Importanță. Preparatele de bănuţi sunt un tonic
pentru întregul organism, un revitalizant important. Au, de
asemenea, proprietăţi expectorante și febrifuge (reduc
frisoanele, febra), fiind și un diuretic rapid.
Utilizare – atât extern, cât și intern. Potrivit prof. dr.
Ion Gherman, pentru uz intern preparatele din bănuţi se
folosesc în cazul migrenelor, iar pentru uz extern în
cicatrizarea rănilor. Totuși, lista afecţiunilor în care
această plantă are efecte benefice este mult mai lungă:
dermatoze, furunculoze, traumatisme, reumatism, gută,
insuficienţă hepatică și renală, astm, laringită. Potrivit
marelui specialist Jean Valnet, ceaiul preparat din „bănuţi
este recomandat copiilor slabi sau care nu se dezvoltă”.

Figura 4.14. Bănuţii (Bellis perennis)

65
 4.15. Bătrânișul (Erigeron canadensis)
Prezentare. Bătrânișul este o plantă anuală, erbacee
(fig 4.15.). Originară din America, acum este prezentă în
toată Europa. Invazia acestei plante în Europa a început încă
din secolul al XVII-lea. Face parte din marea familie a
compozitelor. Frunzele bătrânișului sunt lanceolate, iar
tulpina ramificată. Înflorește în lunile iulie, august și
septembrie, florile având culori diverse, cum ar fi alb-
gălbui, albastru, liliachiu. Crește, ca orice buruiană nedorită,
în culturi, dar și pe terenuri părăginite, pârloage, pe
marginile drumurilor, în liziere. Apare și în variantă
cultivată, mai ales ca plantă ornamentală. Pentru uz
medicinal se recoltează planta întreagă, o importanţă
deosebită având florile. Din buruiana numită bătrâniș se
prepară infuzie și extract fluid, dar se administrează și sub
formă de suc proaspăt.
Substanţe active importante: o grupă de uleiuri
esenţiale cu miros de chimen, tanin, rășini.
Importanță. Preparatele obţinute din bătrâniș au, în
primul rând, efecte diuretice, contribuind la eliminarea
acidului uric. Sunt, totodată, tonifiante. Potrivit
specialiștilor, uleiurile esenţiale obţinute din această plantă
au un rol deosebit în afecţiuni ale sângelui, determinând
dezvoltarea globulelor albe. Ceaiurile de bătrâniș sunt
adevărate pansamente intestinale, contribuind, în caz de
hemoragii, la refacerea tractului gastro-intestinal. Totodată,
bătrânișul combate paraziţii intestinali și reduce inflamaţiile
care apar în sistemul urinar. Este indicat, de asemenea, în
reumatisme și gută. Notabilă rămâne contribuţia sa în
procesul de dezvoltare și întărire a leucocitelor.

66
 Figura 4.15. Bătrânișul (Erigeron canadensis)

4.16. Calomfirul (Tanacetum vulgare, Crysanthemum

vulgare)

Denumire populară: vetriceaua.

Prezentare. Calomfirul este o plantă erbacee, cu
dezvoltare perenă, aparţinătoare de familia compozitelor
(fig. 4.16.). Are un rizom puternic, contorsionat. Tulpina
aeriană este dreaptă și poate ajunge până la 1,5 metri
înălţime, fiind acoperită cu perișori foarte fini. Frunzele au
formă ovală și sunt ușor crestate. Florile, de culoarea
galbenă, se dezvoltă târziu, prin lunile august și septembrie.
Această plantă se cultivă, adesea, pentru decor. Pentru nevoi
medicinale se recoltează partea aeriană și seminţele. Se
67
prepară infuzie, pulbere, extracte, mixturi, cataplasme,
tincturi.
Substanţe active importante: două substanţe
specifice – tanacetonă și tanacetină, ulei eteric, flavone,
tanozoide, substanţe amare.
Importanță. Preparatele pe bază de calomfir sunt
cunoscute ca vermifuge. Ele au, însă, și alte proprietăţi, fiind
antispasmodice, tonice, antiseptice. Unii specialiști
recomandă preparatele de calomfir în afecţiuni renale și
digestive. Preparatele de calomfir sunt eficiente, de
asemenea, în stimularea digestiei și în reechilibrarea
ficatului. Potrivit unor observaţii mai vechi, aceste preparate
au efecte și în dureri de stomac, reumatisme și gută,
oboseală accentuată, menstruaţie insuficientă (reglează
hemoragia menstruală).
Legat de această ultimă recomandare, trebuie
menţionat și faptul că preparatele din calomfir pot provoca
avortul. Totodată, se știe, prin tradiţie, că preparatele de
calomfir contribuie activ la asigurarea echilibrului psihic și
nervos al femeilor aflate în suferinţe specifice, combătând
stările de spirit confuze, de isterie, de tensiune nervoasă,
migrenele. Calomfirul este o plantă ce va fi utilizată cu
precauţie, deoarece prin supradozare poate avea efecte
toxice. Este interzisă utilizarea calomfirului în timpul
sarcinii.

68
 Figura 4.16. Calomfirul (Tanacetum vulgare)

4.17. Păpădia (Taraxacum officinale)

Denumiri populare: lăptucă, păpălungă, gușa găinii,
floarea turcului.
Prezentare. Păpădia este o erbacee perenă (fig.
4.17.). Face parte din familia compozitelor și poate atinge
înălţimea de 15–20 cm. Rizomul păpădiei este vertical.
Tulpina, care este foarte scurtă, formează la bază o rozetă de
frunze. Florile, grupate într-o inflorescenţă colorată în
galben auriu, au un parfum dulce. Păpădia înflorește din
aprilie și până în octombrie. Întreaga plantă conţine un suc
lăptos. Păpădia crește pretutindeni în România – pe pajiști,
pe fâneţe, pe terenurile necultivate, pe maidane, pe marginea
drumurilor, fiind o plantă meliferă. Valoare medicinală au
rădăcinile și frunzele de păpădie, din care se prepară, în

69
primul rând, infuzie și decoct. În practica medicinală
curentă, păpădia se utilizează și sub alte forme.
Substanţe active importante: taraxacină și
taraxosterină – compuși specifici, pectină, glucide,
vitaminele A, B, C și D, inulină, rezine, fitosteroil, acizi.
Rădăcina este foarte bogată în latex, substanţă care conţine,
desigur, cauciuc.
Importanță. Păpădia este una dintre cele mai la
îndemână și mai cunoscute plante medicinale. Bogăţia de
compuși activi – inclusiv agenţi bactericizi – din frunze, și
mai ales din rădăcină, face din ea un leac pentru multe
afecţiuni. Infuzia și decoctul de păpădie reduc aciditatea din
stomac, sporesc diureza, tonifiază și detoxifică întreg
organismul, potenţează activitatea ficatului și a vezicii
biliare (stimulând secreţiile acestor două organe, precum și
secreţiile intestinale, stomacale, salivare), contribuie la
refacerea și menţinerea echilibrului endocrin. Preparatele de
păpădie ajută la eliminarea colesterolului din organism, dar
se utilizează chiar și în constipaţii, afecţiuni renale, eczeme,
gută, diabet, lipsă de poftă de mâncare, ateroscleroză,
varice, reumatism. Interesantă este folosirea păpădiei în
tratamente împotriva obezităţii, mai ales în combinaţie cu
alte plante medicinale. Păpădia se utilizează și ca aliment –
din frunzele acestei micuţe plante se face salată. A început
chiar să se și cultive din acest motiv.
Florile și capitulele pot fi, la rându-le, prelucrate,
pentru a se produce un vin medicinal. Din rădăcinile de
păpădie se poate obţine și un înlocuitor de cafea. Păpădia se
folosește și ca materie primă în industria farmaceutică.
Naturiștii recomandă cura de păpădie, în fiecare primăvară –
când planta e fragedă – pe durata a cinci – șase săptămâni.

70
 Figura 4.17. Păpădia (Taraxacum officinale)

4.18. Podbulul (Tussilago farfara)

Denumiri populare: brusturel, cenușoară, limba
vecinului.
Prezentare. Podbalul este o plantă micuţă (o erbacee
din familia compozitelor), înălţimea ei la maturitate fiind
între cinci și 15 cm (fig. 4.18.). Se remarcă prin rizomul
puternic și foarte lung – circa un metru. Primele flori de
podbal apar foarte devreme, mult înaintea frunzelor, planta
fiind unul dintre vestitorii primăverii. Podbalul înflorește
toată primăvara, florile având culoarea galbenă. Această
plantă iubește umezeala și de aceea va putea fi găsită în
adâncituri de teren, pe malul râurilor, în șanţuri, în surpături.
Pentru nevoi medicinale se recoltează florile, frunzele și
rizomul. Din aceste părţi ale plantei de podbal se obţin
următoarele preparate: infuzie, decoct, macerat, suc de

71
plantă. De asemenea, se obţin sirop, suc sau ceai realizate în
combinaţie cu alte plante medicinale.
Substanţe active importante: inulină, tanin, steroli,
dextrină, substanţe albuminoide și bactericide, numeroase
săruri minerale, compusul specific fiind tusilagina.
Importanță. Podbalul este utilizat în terapii
deoarece este emolient și fluidizant, expectorant (puternic),
antiseptic și antispastic. Are acţiune antiseptică asupra
aparatului respirator și reduce spasmele în bronșită.
Laringita, traheita, tusea și chiar emfizemul pulmonar fac
parte dintre afecţiunile care se tratează și cu podbal. Se mai
tratează cu podbal și răgușeala, dischinezia biliară,
tulburările digestive ușoare, silicoza, flebita, erupţiile
cutanate. De reţinut, deci, faptul că podbalul este eficient, în
primul rând, în bolile respiratorii, acute sau cronice.
Amestecate cu tutun, frunzele uscate de podbal servesc la
fabricarea ţigărilor antiastmatice. Podbalul se folosește și
în tratamente cosmetice, sub formă de băi și împachetări, în
special pentru curăţirea și întreţinerea tenurilor grase.

72
 Figura 4.18. Podbulul (Tussilago farfara)

4.19. Echinacea (Echinacea pallida Nutt; Echinacea

purpurea [L.] Moench)
Importanţă. Speciile medicinale din genul
Echinacea (cu frunză îngustă şi cea purpurie) se cultivă
pentru rădăcini (Echinacea angustifolia radix, Echinacea
pallida radix,Echinacea purpurea radix) şi partea aeriană
(Echinacea angustifolia herba, Echinacea pallida herba,
Echinacea purpurea herba) care conţin, în proporţii diferite,
în funcţie de specie şi organ: polizaharide, ulei volatile,
fitosterine, pentozani, echinaceina, echinolona, echinacina,
Echinacea B, etc.

73
 În mod obişnuit Echinacea angustifolia şi Echinacea
pallida se cultivă pentru rădăcini, iar Echinacea purpurea
pentru partea aeriană (herba ).
Preparatele medicamentoase din Echinacea
determină creşterea sistemului de autoapărare a
organismului (prin mobilizarea leucocitelor şi mărirea
activităţii fagocitozei), inhibă multiplicarea virusurilor. Se
folosesc la obţinerea unor preparate antivirale, antitumorale,
imunostimulente, cicatrizante, antiinflamatoare, diuretice,
etc.
Biologie. Din genul Echinaceaca specii medicinale,
aclimatizate în ţara noastră, sunt: Echinacea angustifolia
[DC] Moench; Echinacea pallida Nutt; Echinacea purpurea
[L.] Moench) (fig.4.19.1 şi 4.19.2)
Echinacea cu frunză îngustă (E.angustifoliaşi
E.pallida) sunt specii de climă mai blândă, cu insolaţie
bună, pe soluri uşoare, drenate şi calde E.purpurea ,,merge”
în zona colinară, cu umiditate suficientă şi insolaţie
potrivită, pe soluri cu textură mijlocie şi fertile.

74
Fig. 4.19.1. Echinacea angustifolia (DC)

Fig. 4.19.2. Echinacea purpurea L. Moench

75
Capitolul 5. FAMILIA VALERIANACEAE

5.1. Valeriana (Valeriana officinalis L.)

Importanţă. Valeriana (Valeriana officinalis L.) se

cultivă pentru partea subterană (rizom şi rădăcină:
Valerianae rhizome cum radicibus; Valerianae rhizoma et
radicibus), care conţine ulei (0,05 - 0,25% în produsul
proaspăt şi 0,25-2,50% în cel uscat) al cărui component
principal este izovaleriantul de bornil (care imprimă mirosul
specific materiei prime), precum şi alţi compuşi ( acid
izovalerianic, acid valerenic, alcaloizi, tannin, antibiotic,
iridoide, etc.)
Principii active (uleiul volatil, acizii, alcaloizii,
iridoidele etc.) din rizomii şi rădăcinile de valeriană au
acţiune sedative asupra sistemului nervos şi cardiac,
antispastică, etc, valeriana fiind cunoscută ca una dintre cele
ai bune calmante ala întregului sistem ernvos. Se foloseşte
ca sedative nervos, calmant cardiac, hipotensiv, în insomnii,
nevroze cadiace, etc. Intră în compoziţia Extravelalului şi a
altor produse, precum şi a ceaiurilor : calmant gastric,
sedativ şi calmant împotriva tulburărilor cardiace. Depăşirea
anumitor doze are efecte negative asupra tubului digestive,
iar folosirea valerianei neîntrerupt duce la obişnuinţă.
Biologie. Valeriana (Valeriana officinalis L.) este o
plantă perenă, care formează la început o rozetă de frunze
apoi (la sfârşitul vegetaţiei sau în anul al doilea) tulpina
floriferă (fig. 5.1, după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1970).
Pentru producţia de rădăcini se cultivă ca plantă anuală.
Alături de Valeriana officinalis L. la noi în ţară se
valorifică şi rădăcinile de Valeriana sambucufolia Mikan.

76
 Se cultivă soiul Măţurele 100 (din anul 1981) din
specia Valeriana officinalis L.
Zonele favorabile de cultură sunt cele cu umiditate
suficientă şi cu temperature moderate în timpul verii (zonele
de răspândire naturală a plantei).

Figura 5.1. Valeriana (Valeriana officinalis L.)

77
Capitolul 6.FAMILIA HYPERICACEAE

6.1. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.)

Importanţă. Sunătoarea (pojarniţa) este cultivată

pentrupărţile terminale ale plantei (20-30 cm) la înflorire
(Hyperici herba), care conţin: 0,05 - 0,10% ulei volatil
(florile au 0,4-0,5%), pigmentul (roşu-violet, aprope negru)
hipericina (în flori 0,2 - 0,3%, mai redus în celelalte organe),
derivaţii polifenolici, tanin, etc.
Principiile active au efect cicatrizant şi antiseptic
(hipericina), astringent (taninul) şi spasmolotic (uleiul
volatil). Sunătoarea se indică în caz de plăgi, arsuri precum
şi colite, colecistopatii etc. Hypericina este utilizată şi în
tratamentul stărilor depressive. Planta intră în compoziţia
ceaiurilor: hepatic, anticolitic, gastric. Sunătoarea produce
fotosensibilate; persoanele care o consumă nu trebuie să se
expună la soare, deoarece apare o roseate a pielii, tumefiere
(edem), prurit (mâncărime), umflarea buzelor şi pleoapelor
şi chiar conjunctivită.
Biologie. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.)
este o plantă perenă ierboasă (fig. 6.1, după ,,Flora
României”, vol.VI, 1996). Se cultivă soiul local (populaţia)
De Secuieni din anul 1975.

78
Figura 6.1. Sunătoarea (Hypericum perforatum L.)

79
Capitolul 7. FAMILIA IRIDACEAE

7.1. Stânjenelul albastru (Iris germanica L.) şi

Stânjenelul alb (Iris florentina L.)

Importanţă. Stânjenelul albastru şi cel alb se cultivă

pentru rizomi (Iridis rhizoma),care conţine ulei volatil (0,2-
0,4%) compus din circa 20% irone (substanţă cu aromă de
violete), cetone aromatice, acizi alifatici, cetone alifatice,
flavone, aldehide, etc. Uleiul volatile are utilizări în
industria cosmetică (industria parfumurilor) şi la prepararea
unori lichioruri. În scop medicinal se foloseşte ca
expectorant.
Biologie.Stânjenelul albastru(Iris germanica L.) şi
Stânjenelul alb (Iris florentina L.) sunt specii perene,
ierboase (fig. 7.1. după F. CRĂCIUN, O. BOJOR, M.
ALEXAN, 1977.)
Din specia I. germanica L. se cultivă soiul local
(populaţia) De Ialomiţa, din anul 1976, iar din specia I.
florentina L. se cultivă soiul local (populaţia) de Domneşti,
din anul 1976.
Zonele cele mai favorabile sunt sudul şi sud-estul
ţării, însă se poate cultiva şi în alte zone agricole.

80
Fig. 7.1. I. germanica L. şi I. florentina L

81
Capitolul 8. FAMILIA ARACEAE

8.1. Obligeana (Acorus calamus L.)

Importanţă. Obligeana (trestia mirositoare, calm) se

cultivă pentru rizomi (Calami rhizoma), care conţine ulei
volatil (1,5 - 4,5% în rizomii uscaţi) compuşi din arazonă,
pinen etc., precum şi alţi compuşi, între care substanţa
amară acorina, tanin, etc.
Principii active au acţiune tonic - aperitivă,
carminativă, sedativă, analgezică. Se foloseşte ca stimulant
al poftei de mâncare şi în compoziţia unor medicamente
împotriva unor afecţiuni gastrointestinale şi ale sistemului
nervos central. Azarona imprimă însuşiri antibacteriene şi
insecticide; intră în compoziţia ceaiului tonic - aperitiv şi al
produsului Ulcerotrat. De asemenea, planta se foloseşte în
industria lichiorurilor, în parfumerie şi cosmetică.
Biologie. Obligeana (Acorus calamus L.) este o
plantă perenă, erbacee (fig. 8.1, după E.COICIU şi
G.RÁCZ, 1992). Se cultivă soiul local (populaţia) De Bega,
din anul 1980. Zonele favorabile de cultură sunt locurile cu
apa freatică aproape de suprafaţă, din vestul ţării şi Delta
Dunării.

82
Figura 8.1. Obligeana (Acorus calamus L.)

83
Capitolul 9.FAMILIA ROSACEAE

9.1.Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena Mill.)

Importanţă. Trandafirul pentru ulei se cultivă pentru

petale (Rosae petalum; Rosae damascene-flos), care conţin
ulei volatil (0,03 - 0,073%), format din eleopten (partea
volatile, mai valoroasă, compusă din geraniol,
citronelol,nelol, alcool fenil etilic, etc.) şi din stearopten
(amestec de hidrocarburi saturate solide, dizolvate în
eleopten).
Principala utilizare este în industria parfumurilor şi
în cosmetică, uleiul volatile al acestei plante fiind foarte
mult apreciat. În scop farmaceutic, uleiul de trandafir se
foloseşte ca aromatizant (unguente, creme, etc). Mierea în
care s-au macerat petale de trandafir (Mel rosatum) se
foloseşte în micoze bucale şi afte la sugari.
Biologie. Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena
Mill.) este un arbust (fig.9.1. după ,,Flora României”,
vol.VI, 1996). S-a luat în cultură populaţia bulgărească De
Kazanlîk şi soiul rusesc Festivalnaia. Este o plantă specifică
climatului mediteraneean.Zonele de cultură sunt cele cu
climat cald, din sud-estul şi vestul ţării.

84
 Figura 9.1. Trandafirul pentru ulei (Rosa damascena
Mill.)

9.2. Cerenţelul (Geum urbanum)

Denumiri populare: ridichioară, călţunul doamnei,

cuișoriţă, floarea mândrei.
Biologie. Cerenţelul este o plantă zveltă, puternică,
aparţinând familiei rozaceelor (fig 9.2.). Are flori galbene,
plasate în partea de sus a plantei, prezentându-se ca niște
mici capitule. Fructele sunt niște achene. Cerenţelul poate fi
întâlnit la marginea pădurilor, pe marginea drumurilor, pe
taluzuri, pe maidanele unde cresc bălării. Pentru uz
medicinal se recoltează tulpina aflată în plin proces de
vegetaţie, dar mai ales rădăcina. Se prepară sub formă de
decoct, infuzie, tinctură, macerat, pulbere.
Substanţe active importante. Rădăcina de cerenţel
conţine o substanţă numită eugenol, o enzimă, amidon,

85
gumirezină, ulei volatil, tanin, zaharuri. Uleiul de cerenţel
degajă un plăcut parfum de garoafă.
Importanță. Decoctul de tulpină, dar mai ales cel de
rădăcină de cerenţel are proprietăţi excitante și astringente.
Este un bun dezinfectant și un calmant intestinal activ. Are
și efecte analgezice, antiseptice, hemostatice.
Ca plantă medicinală, cerenţelul este folosit pentru
tratamente în enterite infecţioase, menstre cu dureri, plăgi,
gingivite sângerânde, amigdalite, abcese dentare. Decoctul
de cerenţel se ia cu precauţie, el putând produce iritaţii
gastro-intestinale. De asemenea, nu se va lua niciodată o
doză prea mare, în acest caz fiind respins de organism.
Preparatele de cerenţel au contraindicaţii în cazul
afecţiunilor cronice și renale.
Cândva, extractul de cerenţel sau, pur și simplu,
tulpina sau rădăcina de cerenţel erau folosite pentru a da
aromă vinului, berii, rachiului de fructe sau în producerea
apei de gură.

86
 Figura 9.2. Cerenţelul (Geum urbanum)

9.3. Coada racului (Potentilla anserina)

Denumiri populare: iarba gâștii, zolotnic, argintică.

Biologie. Plantă erbacee – din familia rozaceelor –
cu flori mari, galbene (fig. 9.3.). Înălţimea – până la 70 cm.
Au valoare medicinală, potrivit tradiţiei românești, cozile
frunzelor și rădăcinile, dar mai ales cozile frunzelor. Marele
specialist Jean Valnet susţine că pentru terapiile cu preparate
din această plantă sunt mai indicate frunzele și florile.

87
 Substanţe active importante: ulei eteric, tanin,
substanţe amare, flavone. Extractul de coada racului conţine
și alţi compuși, deocamdată necunoscuţi.
Importanță. Decoctul de coada racului are efecte
pozitive într-o gamă foarte largă de afecţiuni – artrite,
hipermenoree, dismenoree, enterocolite, inflamaţii
gingivale, leucoree, anemie, diaree, ulceraţii cutanate – fiind
astringent, spasmolitic, antispastic, analgezic, hemostatic,
antiseptic, antiinflamator. Decoctul preparat din coada
racului nu se ia pe nemâncate și nu este indicat pentru cei
suferinzi de afecţiuni cronice renale și hepatice.

Figura 9.3. Coada racului (Potentilla anserina)

88
 9.4. Măceșul (Rosa canina)

Denumiri populare: trandafir sălbatic, cacadâr,

răsură, rug sălbatic.
Biologie. Măceșul face parte din familia rozaceelor
(fig. 9.4.). Este un arbust puternic împământat, având, însă,
o înălţime nu prea mare, de doi-trei metri. Ca vitalitate,
măceșul este are o rezistenţă de excepţie faţă de agresiunea
agenţilor externi. Se prezintă sub formă unor tufe ale căror
ramuri sunt groase, lemnoase și pline de ghimpi. Frunzele
măceșului sunt aproape rotunde, zimţate, cu peţiol subţire,
dar foarte rezistent. Florile au culori diferite fiind, de obicei,
roz, rareori roșii sau albe. Floarea de măceș se aseamănă
foarte mult cu cea a trandafirului. Diferenţa constă în faptul
că floarea de măceș are doar un singur rând de petale.
Măceșul înflorește în lunile mai și iunie. Fructul măceșului
este un receptacul de culoare roșie, ce conţine seminţele.
Măceșul crește de la câmpie până la munte, în locuri expuse
soarelui, fiind ușor de recunoscut. Pentru uz medicinal se
recoltează fructele și petalele de flori. Fructele de măceș se
culeg în perioada în care devin portocalii. Au o valoare
medicinală foarte mare și se consumă ca atare sau sub forma
unor preparate. Cele mai frecvente preparate medicinale de
măceș sunt infuzia și decoctul.
Substanţe active importante: vitamine (B1, B2, P, și
mai ales C), zaharuri, acid citric, acid malic, pectine, ulei
gras volatil, lecitină, vanilină.
Importanță. Forma principală sub care se utilizează
fructele de măceș în terapiile medicinale este decoctul.
Acest produs are acţiune tonică, vasodilatatoare, diuretică,
antiinflamatoare, antihelmintică. Stimulează activitatea
ficatului și a bilei. Contribuie la tratarea avitaminozelor,
enterocolitelor, a calculozei renale. Este utilizat, totodată, în

89
cazuri de anemii, în revigorarea circulaţiei periferice a
sângelui, în dilatarea arterelor, precum și împotriva
viermilor intestinali. Pus la rece, decoctul poate fi utilizat și
ca băutură răcoritoare. Din fructele de măceș se prepară și
un vin medicinal. De asemenea, fructele de măceș sunt
folosite la prepararea prăjiturilor. Ca vermifug
(antihelmintic), măceșul se dovedește nu numai eficient, dar
și plăcut la consum atunci când fructele, curăţate de seminţe
și peri, se amestecă cu miere. Fiecare boabă de măceș este
un adevărat depozit de vitamine și, din acest, motiv, măceșul
este planta medicinală cea mai potrivită în avitaminoze.

Figura 9.4. Măceșul (Rosa canina)

90
Capitolul 10. FAMILIA RANUNCULACEAE

10.1.Negrilica (Nigella sativa L.)

Importanţă. Negrilica (cernuşca) se cultivă pentru

seminţe (Nigellae semen; Melanthii semen; Cuminis semen),
care conţin ulei volatile (circa 1%), format din nigelonă etc.
Nigelona are proprietăţi diuretice, antihistaminice în
spasmele bronhiale. Utilizările terapeutice sunt reduse. Se
recomandă în colici intestinale, lipsa poftei de mâncare,
bronşite; de asemenea ca diuretic, aphrodisiac etc.Seminţele
au o mai largă utilizare în industria alimentară (condiment),
la prepararea brânzeturilor, etc.
Biologie. Negrilica (Nigella sativa L.) este o plantă
anuală, ierboasă (fig. 10.1, după ,,Flora României”, vol. II,
1993). Se cultivă soiul local (populaţia) De Brăila, din anul
1975. Zonele de cultură ale acestei plante sunt sudul şi sud-
estul ţării.

91
 Fig. 10.1. Negrilica (Nigella sativa L.)

10.2. Omagul (Aconitum sp.sect. Napellus DC)

Importanţă. Omagul s-a luat în cultură în scop
medicinal pentru tuberi (Aconiti tuber), uneori şi pentru
vârfurile tulpinale de cel mult 10 cm (Aconiti herba), sau a
frunzelor (Aconiti folium ), care conţin alcaloizi (0,25% -
1% în tuberculi, 1,40 - 2% în seminţe, până la 0,7% în flori
şi mai puţin în tulpini şi frunze) de tip aconitinic (circa 20%
aconitină, hipaconitină, mioaconitină) şi alţi compuşi.
Tuberii de omag se folosesc în prepararea unei
tincture (toxice), folosită în doze foarte mici în durerile de
pe traseul nervului trigemen, în forme de tuse etc. Tinctura
Aconiti (conţinând 0,05% alcaloizii totali din aconite,
exprimaţi în aconitină) intră în compoziţia produselor
româneşti Sirogal, Tusomag etc. Este cunoscută ca plantă
ornamentală, prin grădini, în zona de deal.
Biologie. Omagul curpinde speciile Acontium
callibotryon Rch. şi A.tauricum Wulf (aparţinând secţiei
Napellus DC, notate Aconitum sp. sect. Napellus DC sau
Aconitum napellus), care sunt plante erbacee, perene (fig.
10.2., după ,,Flora României”, vol II, 1993). În scop
medicinal s-a trecut la cultivarea unor populaţii locale din
speciile A.callibotryon Rch.şi A. tauricum Wulf. Se poate
cultiva în zone mai umede, în condiţii apropiate de cele în
care creşte în mod spontan.

92
Figura 10.2. Omagul (Omagul Aconitum napellus)

93
Capitolul 11. FAMILIA MALVACEAE

11.1. Nalba mare (Althaea officinalis L.)

Importanţă. Nalba mare se cultivă pentru frunze

(Althaeae folium), flori (Althaeae flos) şi rădăcini (Althaeae
radix ), care conţin mucilagii (10 - 35% în rădăcini, 9 - 16%
în frunze şi circa 6% în flori), care prin hidroliză, pun în
libertate diferiţi compuşi (galactoză, ramnoză, glucoză, acid
galacturonic, arabinoză, xiloză, etc.), precum şi amidon (20
- 37% în rădăcini), ulei volatile (circa 0,022% în frunze şi
circa 0,024% în flori), flavonoide etc. Planta nu conţine
compuşi toxici.
Principiile active (mucilagiile şi produşi hidroliză)
conferă produsului acţiunea emolientă, calmantă antidiareică
etc. Nalba se foloseşte în tratamentul inflamaţiilor căilor
respriatorii şi în tulburări gastrointestinale. Frunzele se
folosesc intern (ca infuzii) şi extern; ca decoct (în gargară,
spălături etc.), ele intră în compoziţia ceaiului pectoral şi
pentru gargară etc.
Biologie. Nalba mare (Althaea officinalis L.), este o
plantă perenă (fig. 11.1. după E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Teleorman, din anul
1980. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în luncile
râurilor din sudul, sud-estul şi vestul ţării.

94
 Figura 11.1. Nalba mare (Althaea officinalis L.)

11.2. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.]Cav.

var,nigra, Hort.)

Importanţă. Nalba de grădină (nalba neagră,

,,trandafirii negrii”) se cultivă pentru flori fără caliciu
(Malvae arboreae-flos sine calicibus) sau cu caliciu
(Malvae arboreae-flos cum calicibus) care conţin mucilagii,
pigmenţi antocianici (glicozide ale delfinidei, colorantul
principal fiind mirtilina, numită şi alteină). Datorită
conţinutului în mucilagii, florile au acţiune emolientă şi se
folosesc în bronşite şi alte afecţiuni ale apartului respirator,
in inflamaţiile bucofaringiene (sub formă de gargară), intră
în compoziţia ceaiului pectoral etc. Se folosesc la prepararea
oţetului aromatic. Antocianozidele din florile acestei plante
sunt lipsite de toxicitate (spre deosebire de laţi coloranţi
vegetali), fiind folosite în industria alimentară drept
coloranţi. Este o cunoscută plantă ornamentală.

95
 Biologie. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.] Cav.
var,nigra, Hort.) este o plantă perenă (fig. 11.2. după
E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local
(populaţia) De Buzău, din anul 1975. Nalba este zonată în
judeţele Brăila, Buzău, Botoşani, dar se poate cultiva şi în
alte zone ale ţării cu condiţii de vegetaţie similare.

Figura 11.2. Nalba de grădină (Althaea rosea [L.] Cav.

var, nigra, Hort)

11.3. Nalba de cultură (nalba de câmp) (Malva

glabra Desv.)

Importanţă. De la nalba de cultură se folosesc

florile (Malvae glabrae-flos), şi frunzele (Malvae glabrae-
folium), care conţin mucilagii (2,6 - 15%), frunzele conţin şi
materii tanante, iar florile conţin şi antocianozide (malvina)
şi alţi compuşi.

96
 Mucilagiile şi produşii de hidroliză au acţiune
emolientă, slab astringentă şi uşurează expectoraţia.Intră în
compoziţia ceaiului pectoral şi a siropului expectorant, iar
extern (ca emollient) se întrebuinţează în inflamaţiile
mucoaselor (bucală, ocular etc.)
Biologie. Nalba de cultură (nalba de camp) (Malva
glabra Desv., cunoscută şi sub denumirea de Malva
silvestris L.ssp. mauritanica [L.] Thellung) (fig. 11.3,
după ,,Flora României” vol. VI, 1998) este o plantă
ierboasă, bienală sau perenă; în condiţiile ţării noastre se
cultivă ca plantă anuală (datorită atacului de rugină -
Puccinia malvacearum în anul al doilea).
Se mai cultivă soiul local (populaţia) De Suceava,
din anul 1973. Nalba de cultură este zonată în câmpia din
sudul ţării şi în Câmpia Moldovei.

Figura 11.3. Nalba de cultură (Malva glabra Desv.)

97
Capitolul 12. FAMILIA FABACEAE

12.1. Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra L.)

Importanţă. Lemnul dulce (,,herba” dulce,

rădăcina dulce) se cultivă pentru rădăcini (Liquirittae radix
sin.Glyxyrrhizae radix), care conţin saponine triterpenice,
între acidul glicirizinic (acid glicirizinic), de 50 de ori mai
dulce decât zaharoza (acidul glicirizinic este o diglucuronidă
a acidului gliceritic, fără gust dulce), aflat sub formă de sare
(de Ca, K, Mg) şi numit glicirizină (2,3 - 20,1%); de
asemenea rădăcinile conţin flavonoide (1 - 1,5%) dintre care
predomină liquiritina (0,45 - 0,60%) etc., ulei volatil, tanin,
etc.
Glicirizina (ca şi alţi compuşi triterpenici) are
acţiune expectorantă prin fluidificarea secreţiei
traheobronhice şi faringiene; flavonele o o acţiune diuretică
şi antispasmodică. În ansamblu, principiile active au acţiune
laxativă. Lemnul dulce se foloseşte ca: laxativ, diuretic,
expectorant, intră în compoziţia ceaiului laxativ şi
antireumatic etc. Se foloseşte şi în patiserie, industria
băuturilor (răcoritoare uşor spumate) etc.
Biologie. Lemnul dulce(Glycyrrhiza glabra L.) este
o plantă perenă (subarbust) vivace (fig.12.1, după ,,Flora
României”, vol V, 1997). Se cultivă soiul local (populaţia)
De Drăgăneşti, din anul 1977. Zonele de cultură sunt cele
din sudul ţării.

98
Figura 12.1. Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra L.)

99
Capitolul 13. FAMILIA
CARYOPHYLLACEAE

13.1. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.)

Importanţă. Ipcărigea (ciulin alb; floarea-miresei)

se cultivă pentru rizomi şi rădăcini (Saponariae albae-radix
sau Gyposophilae paniculae-radix). Numită şi ,,Rădăcină
de Levant”, conţine saponine (6,5 - 20%), conţinutul total
fiind cunoscut sub numele saponalbină sau
gipsofilasaponină, precum şi alţi produşi (ulei volatil,
glucide etc.). Saponozidele triterpenice (agliconul
gipsogenină) au o acţiune puternic iritantă a ţesuturilor,
măresc secreţiile digestive (biliare etc.), au o acţiune
expectorantă etc. Se folosesc ca expectorant ( infuzie în
doze precise) şi în farmacie ca emulgator sau adjuvant,
accelerând absorbţia unor medicamente. Saponinele au o
largă utilizare în industria alimentară (la fabricarea halvalei
etc.), ca spumant, în industria textilă şi cosmetică, etc.
Biologie. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.) este
o plantă perenă erbacee (fig. 13.1. după A.LAZA,
E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local
(populaţia) De Moara Domnească, din 1975. Zonele
favorabile de cultură sunt în Dobrogea şi sudul ţării.

100
 Figura 13.1. Ipcărigea (Gypsophila paniculata L.)

13.2. Săpunariţa (Saponaria officinalis L.)

Importanţă. Săpunariţa (odogaci, ciulin roşu) se

cultivă pentru rizomi şi rădăcini (Saponariae rubrae-radix),
care conţin saponine triterpenice (2,3 - 15%) localizate mai
ales în scoarţa rădăcinii, totalul saponinelor fiind numite
saporubină (saponaria-sapotoxină sau acid saporubinic), din
care circa o cincime dau prin hidroliză gipsogenină (un acid
triterpenic). Partea aeriană conţine saponine, mai bogate
fiind vârfurile înflorite (dublu faţă de rădăcină), apoi
frunzele (5,4 - 6,3%) şi tulpinile (maximum 3,8%). Acţiunea
terapeutică şi utilizările medicinale sunt similare cu cele
prezentate la ipcărige.
Planta se foloseşte ca expectorant, stimularea
diurezei şi secreţiilor digestive (biliară, etc.), eliminarea
101
toxinelor din organism etc: herba este folosită în popr ca
detergent natural. Este şi specie ornamentală, existând forme
cu flori involte.
Biologie. Săpunariţa (Saponaria officinalis L.) este
plantă erbacee, perenă (fig.13.2. după A.LAZA, E.COICIU
şi G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De
Alexandria, din anul 1975. Zonele de cultură sut sudul şi
vestul ţării.

Fig.13.2. Săpunariţa (Saponaria officinalis L.)

102
Capitolul 14. FAMILIA POLIGALACEAE

14.1. Amăreala (Polygala vulgaris, Polygala amara)

Denumire populară: șopârliţă.

Biologie. Amăreala este o erbacee de mici
dimensiuni – maximum 20 cm – cu flori ce pot fi albe,
violete, albastre, cel mai adesea albastre. Modesta plantă
cunoscută sub numele de amăreală aparţine de familia
poligalaceelor (fig. 14.1.). Rizomul este scurt, iar partea
aeriană a acestei plante se prezintă sub formă de tufă.
Înflorește la sfârșitul primăverii și aproape toată vara.
Amăreala crește prin fâneţe, pe marginea drumurilor, pe
terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă. În cazul amărelii,
valoare medicinală are toată planta, gustul ei fiind, după
cum îi spune și numele, puternic amar. Uneori se folosesc
doar florile, probabil datorită concentraţiei mai mari de
substanţe active. În practica medicinală se utilizează, de
obicei, sub formă de decoct, mai nou și sub formă de
extract.
Substanţe active importante: poligalina – aceasta
fiind substanţa care dă gustul amar apoi saponine, glicozide,
alcoolul specific numit poligalită.
Importanță. Preparatele de amăreală au o puternică
acţiune tonifiantă, determinând o mai bună funcţionare a
aparatului respirator, a stomacului, a sistemului nervos.
Amăreala este recunoscută ca un agent activ în afecţiunile
pulmonare, provocând o secreţie bronșică masivă care e,
totodată, fluidifiantă și expectorantă. În cantităţi mari,
preparatele de amăreală provoacă purgaţie și contribuie la

103
buna desfășurare a menstruaţiei. Principalul domeniu de
aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala făcând
parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza
pulmonară, tusea convulsivă, bronșita. În tratamentele cu
amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, și un bandaj
gastric, deoarece poate irita tractul digestiv.

Figura 14.1. Amăreala (Polygala vulgaris)

104
Capitolul 15. FAMILIA UMBELIFERELOR

15.1. Asmăţuiul (Anthriscus cerefolium)

Denumiri populare: hasmaţuchi, asmaţuchi,

hașmaciucă.
Biologie. Asmăţuiul este o erbacee din familia
umbeliferelor (fig. 15.1). În varianta din flora spontană
(Anthriscus silvestris) are o înălţime cuprinsă între 30 și 210
cm. Tulpina este ramificată, iar frunzele au formă
triunghiulară și sunt de mari dimensiuni. Înflorește în partea
a doua a verii. Florile sunt albe, uneori gălbui. În flora
spontană, asmăţuiul crește în pădurile umbroase și umede,
pe marginea râurilor sau în pajiștile cu umezeală. Este
cultivat pentru mirosul său, fiind folosit în bucătărie. De
altfel, asmăţuiul este considerat în primul rând o „verdeaţă”
condimentară. Pentru uz medicinal se recoltează, de obicei,
frunzele și lăstarii, dar este utilă chiar și planta în întregul ei.
Din asmăţui se prepară diferite ceaiuri.
Substanţe active importante: vitaminele C, B1, B2,
PP, ulei eteric, săruri minerale, substanţe azotoase.
Importanță. Datorită calităţilor sale medicinale,
asmăţuiul produce o relaxare generală a organismului,
contribuind, la detoxifierea acestuia. Acţionează și ca un bun
antiseptic respirator. Cercetări recente indică faptul că
asmăţuiul are și calităţi ce-l fac util în prevenirea cancerului.
În mod frecvent, asmăţuiul este folosit pentru stimularea
digestiei. Cu extracte de asmăţui se tratează și unele
afecţiuni ale pielii, cum ar fi dermatozele, fiind utilizat și în
proceduri cosmetice, mai ales în cele privind îngrijirea feţii.
Asmăţuiul are efecte pozitive și în gută, reumatism, scorbut,
laringită, litiază renală (pietre la rinichi), hidropizie.

105
 Figura 15.1. Asmăţuiul (Anthriscus cerefolium)

15.2. Chimenul (Carum carvi)

Denumiri populare: secărică, chimion, pipărus.

Biologie. Chimenul este o plantă cultivată, dar se
găsește și în flora spontană (fig. 15.2.). Este o erbacee și
face parte din familia umbeliferelor. În flora spontană,
chimenul poate fi întâlnit, de obicei, în fâneţele de sub
munte și în cele montane. Înălţimea acestei plante – până la
un metru. Florile, de culoare albă, sunt dispuse sub formă de
umbelă.
Valoarea terapeutică este dată de seminţele
chimenului. Din aceste seminţe se prepară decoct,
cataplasme, tinctură, pulbere, infuzie.

106
 Substanţe active importante. Seminţele de chimen
sunt foarte bogate în ulei eteric (circa 3%).
Importanță. Chimenul este utilizat în trei domenii:
bucătărie – în calitate de condiment; în industria băuturilor –
datorită aromelor și compușilor săi; în medicina naturistă –
ca stimulent al secreţiilor gastrice, fiind totodată și un agent
cu acţiune carminativă (calmant al durerilor abdominale și
reducerea deranjamentelor și a presiunii din abdomen).
Chimenul are și o intensă acţiune diuretică. Cu preparatele
din seminţe de chimen se tratează colicii gastrici, bronșitele,
enterocolitele, blocajele secreţiilor bronhice. De asemenea,
chimenul contribuie și la ușurarea unor suferinţe și
dificultăţi ginecologice, cum ar fi ciclurile întârziate sau
amenoreea. Tot cu ceaiurile de chimen se stimulează și
lactaţia la femeile care alăptează. Chimenul este indicat și în
demersurile pentru creșterea poftei de mâncare. Din
seminţele de chimen se poate prepara și o apă de gură,
produs care nu numai că îndepărtează mirosurile neplăcute,
dar are și efecte majore în ceea ce privește menţinerea
igienei bucale. Chimenul este considerat a fi „direct
răspunzător” de liniștea, de tihna abdomenului omenesc.

107
 Figura 15.2. Chimenul (Carum carvi)

15.3. Cucuta (Conium maculatum)

Denumire populară: dudău.

Biologie. Cucuta este una dintre cele mai vestite
plante otrăvitoare (fig. 15.3.). Însuși filosoful Socrate, atunci
când a fost condamnat la moarte, a trebuit să bea cupa amară
cu zeamă de cucută. Planta de cucută se dezvoltă foarte
mult, de unde și denumirea populară de dudău. Poate ajunge
până la înălţimea de 2,5 metri. Cucuta aparţine familiei
umbeliferelor. Tulpina acestei plante este puternică și
groasă, aproape cât cea o porumbului, singura diferenţă fiind
că este goală pe dinăuntru. Frunzele sunt mari, crestate, iar
florile sunt albe-gălbui, mici, adunate în inflorescenţe.
Cucuta înflorește în a doua jumătate a verii, întreaga
108
plantă răspândește un miros neplăcut. Crește în locuri
părăsite, în gunoiști, pe marginea drumurilor și a pădurilor,
în liziere – în locuri umede și cu sol bogat. Cei care umblă
printre plantele de cucută, sau pun mâna pe lujeri, flori sau
frunze de cucută verde, trebuie să se aștepte la dureri de cap,
ameţeli, planta fiind foarte toxică. Pentru uz medicinal se
culeg frunzele și seminţele de cucută, folosite în tratamente
sub formă de pulbere de seminţe, extract, tinctură din frunze
sau din seminţe, cataplasme, unguent.
Substanţe active importante: ulei esenţial și doi
alcaloizi specifici – cicutina și conhidrina. Datorită
substanţelor pe care le conţine, cucuta poate – în doze
mariparaliza mușchii și poate opri respiraţia.
Importanță. Preparatele de cucută au efecte
sedative, analgezice, antispamodice, anafrodiziace
(diminuează impulsurile sexuale). Tratamentele de cucută
sunt indicate în catatonii (în cazuri de înţepenire, de blocare
a mușchilor), în diverse spasme (tuse convulsivă, astm,
spasme esofagiene, biliare, intestinale, uterine), în tensiuni
musculare, precum și în unele forme de cancer (în
combinaţie cu alte plante medicinale). Tratamentele cu
preparate de cucută se fac numai sub supravegherea
specialistului. Cucuta este o plantă cu o serie de întrebuinţări
și în industria medicamentelor.

109
 Figura 15.3. Cucuta (Conium maculatum)

15.4. Mărarul (Anethum graveolens)

Biologie. Mărarul, plantă cultivată, dar întâlnită și în

flora spontană, face parte din familia umbeliferelor. Este o
plantă anuală (fig. 15.4.). Tulpina poate avea o înălţime de
până la 1,20 metri. Este ramificată, iar florile, aflate în
vârful ramurilor, sunt adunate sub formă de umbelă. Au
culoare galbenă. Mărarul înflorește în iulie și august.
Frunzele – partea principală cu efecte medicinale – sunt
mici, ramificate, ascuţite. Mirosul acestor frunze este
110
caracteristic și deosebit de puternic. Din punct de vedere
medicinal sunt utile nu numai frunzele, ci și seminţele. Din
frunze sau din seminţe se prepară infuzie și apă distilată de
mărar.
Substanţe active importante: esenţă, carvonă.
Importanță. Mărarul are calităţi ce revitalizează
întregul organism, de la respiraţie și funcţionarea sistemului
digestiv, până la circulaţia sângelui. Efectul său în organism
este asemănător cu acela al aerisirii generale făcute într-o
locuinţă. Pe acest fond, mărarul determină și o relaxare a
organismului, fiind cunoscut și ca somnifer. Mărarul face
parte din alimentaţia sănătoasă, naturistă, fiind un
participant la salate și la alte mâncăruri bazate pe crudităţi.

Figura 15.4. Mărarul (Anethum graveolens)

111
Capitolul 16. FAMILIA
SCROFULARIACEELOR

16.1. Bobornicul (Veronica beccabunga)

Biologie. Bobornicul este o erbacee perenă,

aparţinând familiei scrofulariaceelor (fig. 16.1.). Ca plantă
medicinală, bobornicul este mai puţin cunoscut, deși se
găsește lesne în flora României, de la câmpie până sub
munte. Iubește umezeala și de aceea va fi găsit în preajma
lacurilor, a apelor curgătoare, pe lângă izvoare. Bobornicul
dezvoltă un rizom lung, târâtor, expus și nu prea consistent,
tulpinile aeriene având între 10 și 60 cm. Înflorește în mai și
iunie, florile fiind albastre, albastru - deschis, semănând,
întrucâtva, cu cele de urzică moartă. Fructul de bobornic
este o capsulă. Pentru aplicaţii medicinale se culeg florile,
fructele, tulpinile.
Substanţe active importante: un ulei volatil și
glucozide.
Importanță. Uleiul volatil de bobornic are efecte
calmante și expectorante. Se spune că extractul de frunze
proaspete este un vechi remediu pentru curăţirea sângelui,
pentru purificarea sanguină. Potrivit medicinii populare,
bobornicul e folosit în bolile de astm, tuberculoză și boli ale
ficatului. Cercetări recente asupra virtuţilor acestei plante
arată că este antiscorbutică și că poate fi utilizată cu bune
rezultate în durerile de mijloc și de spate, precum și în
scrofuloză. Sunt cunoscute și efectele diuretice ale acestei
plante, sucul din bobornic având, de altfel, însemnate
proprietăţi depurative.

112
 Un fapt deosebit de interesant – extrasul din
bobornic, precum și tocătura, amestecul din această plantă
(tulpini, frunze, flori) pot fi folosite, sub formă de comprese
și cataplasme, în tratamentul pistruilor.
Tot compresele și cataplasmele cu bobornic se
utilizează și împotriva hemoroizilor, pecingenilor,
ulceraţiilor scorbutice. Babornicul este socotit, încă din
vechime, drept leacul natural de purificare a sângelui și
chiar a ficatului.

Figura 16.1. Bobornicul (Veronica beccabunga)

113
 16.2. Degetarul galben (Digitalis grandiflora)

Biologie. Degetarul galben este o erbacee a cărei

înălţime ajunge la un metru. Face parte din familia
scrofulariaceelor și este o plantă toxică, otrăvitoare. Plantă
perenă, degetarul galben are un rizom nu prea dezvoltat,
tulpina aeriană fiindu-i, în schimb, puternică (fig. 16.2.).
Înflorește vara, în lunile iulie și august. Florile au o culoare
galbenpal sau un roșu-pal. Degetarul galben crește în păduri,
în luminișuri, la marginea pădurilor, în general în zonele cu
vegetaţie aglomerată și sol hrănitor.
Substanţe active importante. Plantele din această
familie, a scrofulariaceelor, conţin un glicozid toxic. De
fapt, degetarul galben conţine o serie întreagă de glicozide –
digiţonină, digitofilină, digitalină.
Importanță. Degetarul galben este o plantă cu
acţiune cardiotonică. Digitalina, digitonina, digitofilină au
efecte asupra funcţionării inimii și modifică circulaţia
sângelui. Din aceste motive, sunt utilizate pentru producerea
de medicamente necesare în bolile cardiace. Dat fiind
caracterul otrăvitor al acestei plante, administrarea ei în
terapii se va face numai sub supravegherea medicului, a
specialistului care cunoaște dozajul necesar. Atunci când nu
există recomandarea medicului se vor folosi plante
medicinale alternative, care nu au contraindicaţii sau nu este
nevoie, în utilizarea lor, de atâtea măsuri de precauţie.
Degetarul galben este o plantă riscantă, dar importanţa ei
pentru revigorarea inimii și a sângelui este notabilă.

114
 Figura 16.2. Degetarul galben (Digitalis grandiflora)

16.3. Linariţa (Linaria vulgaris)

Denumiri populare: bumbac de câmp, inișor,

bumbăcăriţă.
Biologie. Linariţa este o erbacee din flora spontană,
remarcată atât datorită florilor sale galbene, cât și numărului
foarte mare de frunze în formă lanceolată (fig. 16.3.).
Aparţine familiei scrofulariaceelor. Linariţa înflorește
începând din partea a doua a verii și până toamna târziu.
Crește de-a lungul drumurilor, căilor ferate, prin terenuri
înţelenite, la marginea pășunilor și a pădurilor, în locuri
părăsite. Pentru terapii medicinale se folosește partea
115
aeriană a plantei, dar mai ales vârfurile cu flori, din care se
prepară infuzie, decoct, extract.
Substanţe active importante: o substanţă specifică
– linarita, apoi flavonoide, alcaloizi, acizi organici, săruri
minerale.
Importanță. Preparatele de linariţă au proprietăţi
antiinflamatoare, laxative, remineralizante. De-a lungul
timpului s-a constatat că aceste preparate au un rol deosebit
în fortificarea pereţilor arterelor. Linariţa este recomandată
în tratarea pietrelor vezicale, hemoroizilor, afecţiunilor
cutanate (acnee, furuncule), precum și în afecţiuni hepato-
biliare și ale căilor urinare. Preparatele pe bază de linariţă
sunt eficiente și în tratamentele de echilibrare a activităţii
gastro-intestinale.

Figura 16.3 Linariţa (Linaria vulgaris)

116
 16.4. Lumânărica (Verbascum phlomoides,
Verbascurn thapsiforme)

Denumiri populare: coada boului, coada lupului,

lipean.
Biologie. Lumânărica este o plantă erbacee a cărei
înălţime poate ajunge la doi metri. Aparţine familiei
scrofulariaceelor (fig. 16.4.). Frunzele sale sunt mari, ușor
albicioase, alterne, lanceolate, cele de la nivelul solului fiind
dispuse în formă de rozetă. Lumânărica înflorește din iunie
și până în septembrie, florile fiind mari, de culoare galbenă.
Aceste flori de lumânărică durează foarte puţin, uneori chiar
o singură zi, dar sunt reînnoite mereu. Fructele sunt niște
capsule, pline cu seminţe de culoare neagră. În scopuri
medicinale se recoltează florile și porţiunile tinere cu flori și
boboci, uneori și frunzele (pentru cataplasme). Seminţele de
lumânărică sunt toxice și trebuie manevrate cu grijă. Din
lumânărică se prepară infuzie, decoct, loţiuni, cataplasme.
Substanţe active importante: saponină, zaharuri (în
cantitate semnificativă),
ulei volatil, tanin, mucilagii.
Importanță. Preparatele pe bază de lumânărică se
utilizează în aplicaţii medicinale interne și externe. Intern,
preparatele de lumânărică sunt folosite în calmarea tusei
iritante, a tusei convulsive. Aceste preparate facilitează
expectoraţia, diminuează crampele și au efecte
antiinflamatoare. Lumânărica este un bun remediu și pentru
laringite și bronșite acute. Extern, lumânărica se folosește
pentru tratarea abceselor și a hemoroizilor.
În ceea. ce privește frunzele de lumânărică, din
acestea se prepară cataplasme emoliente, utilizate în aplicaţii
terapeutice de lungă durată.

117
Figura 16.4. Lumânărica (Verbascurn thapsiforme)

118
Capitolul 17. FAMILIA
CAPRIFOLIACEELOR

17.1. Bozul (Sambucus ebulus)

Denumire populară: bozie.

Biologie. Bozul este o erbacee din familia
caprifoliaceelor, fiind înrudită cu socul (fig. 17.1.). La
maturitate poate ajunge până la doi metri înălţime. Crește,
adesea, în colonii, formând adevărate păduri în locuri
umede, pe terenuri virane, prin pârloage, pe pășuni, la
marginea pădurilor, în locuri părăsite. Are frunze mari, cu
miros neplăcut. Bozul înflorește în lunile de vară. Florile
sunt albe, grupate în inflorescenţe. Fructele se prezintă sub
forma unor bobiţe de culoare neagră. Pentru nevoi
medicinale se recoltează frunzele, florile, coaja rădăcinilor,
fructele. Din flori se prepară infuzie, iar din fructe și
coajă se poate obţine un decoct.
Substanţe active importante: taninuri, esenţe
parfumate, zaharuri, acid malic, acid tartric, substanţe
amare.
Importanță. Bozul are neașteptat de multe calităţi
din punct de vedere medicinal: calmează tușea, favorizează
transpiraţia, este diuretic, purgativ, depurativ. Florile de boz
se folosesc în terapii împotriva bolilor infecţioase și a
bolilor căilor respiratorii. Mult mai multe utilizări au
fructele, frunzele și coaja cu care se tratează cistitele,
nefritele, edemele, hidropizia, constipaţia. De asemenea,
bozul este recomandat pentru tratamente în caz de contuzii,
având, se pare, calităţi de agent revulsiv.

119
 Deoarece preparatele de boz pot fi toxice (mai ales
cele obţinute din fructe), această plantă se va utiliza numai
sub îndrumarea unui specialist.

Figura 17.1. Bozul (Sambucus ebulus)

17.2. Călinul (Viburnum opulus)

Denumire populară: bulgăre de zăpadă.

Prezentare. Călinul este un arbust ce crește în flora
spontană, dar poate fi și cultivat, ca plantă ornamentală (fig.
17.2.). Face parte din familia caprifoliaceelor. Călinul are o
înălţime medie de doi – trei metri, rareori ajungând până la
cinci metri. Frunzele au mai mulţi lobi, maximum cinci.
Florile sunt grupate, având culoarea albă. Înflorește
120
la sfârșitul primăverii și la începutul verii. Fructele, dispuse
în ciorchini, au culoarea roșie și sunt pline de suc, nefiind
comestibile. Călinul crește prin păduri, liziere, tufărișuri. În
parcuri, este prezent sub forma unor tufișuri ornamentale,
cunoscute sub numele de bulgăre de zăpadă (boule de
neige). Pentru uz medicinal se recoltează coaja. Se prepară
sub formă de tinctură, decoct, extract fluid.
Substanţe active importante: o substanţă specifică
importantă – viburnina, salicilină, tanin, acizi, rășini.
Importanță. Preparatele obţinute din coaja călinului
sunt diuretice, astringente și mai ales sedative. Specialiștii
recomandă aceste preparate pentru tratarea menstruaţiilor
dureroase, cât și a disfuncţiilor pe fond nervos, disfuncţii ce
apar în timpul sarcinii și alăptării. Având proprietăţi
sedative, extractele de călin calmează crampele musculare și
contribuie la destinderea întregului organism în condiţii de
emoţie puternică sau stres.

Figura 17.2. Călinul (Viburnum opulus)

121
Capitolul 18. FAMILIA CRUCIFERELOR

18.1. Brâncuţa (Sisymbrium officinale)

Biologie. Brâncuţa este o plantă erbacee

aparţinătoare familiei crucifereior (fig. 18.1.). Are tulpină
păroasă și flori galbene. Înălţimea sa poate ajunge până la
70 cm. Pentru medicaţie se culeg frunzele, părţile tinere ale
plantei, vârfurile cu tot florile de pe ele. Brâncuţa este o
plantă medicinală tradiţională.
Substanţă activă importantă: esenţa alilică.
Importanță. Confruntându-se cu răcelile, moșii și
strămoșii noștri trebuiau să se trateze cumva. Unul dintre
aceste remedii a fost brâncuţa și, firește, poate fi și acuma,
dacă, cumva, nu ne convin medicamentele moderne. Cu
brâncuţa se tratează coardele vocale bolnave sau obosite,
precum și laringitele și faringitele, fiind un antiinflamator
eficient. Cel mai cunoscut preparat din brâncuţă este sub
formă de infuzie, dar se poate folosi și sucul de brâncuţă, cu
condiţia ca acesta să fie proaspăt. Pentru ca sucul de
brâncuţă să aibă un gust cât de cât acceptabil se va dizolva
în el lapte, fiind bune și siropul sau mierea. Utilă în practica
medicinală este și tinctura de brâncuţă, deocamdată mai
puţin cunoscută și utilizată.

122
Figura 18.1. Brâncuţa (Sisymbrium officinale)

123
Capitolul 19. FAMILIA CELASTRACEELOR

19.1. Cimișirul (Buxus sempervirens)

Biologie. Este una dintre cele mai longevive plante

(fig. 19.1.). Poate trăi până la 600 de ani. Nu prea înalt
(maximum șapte metri), cimișirul este un arbust întâlnit în
păduri, mai ales în cele aflate în zone calcaroase. Chiar și
frunzele acestui venerabil sunt deosebite, adică nu sunt
întotdeauna verzi, culoarea lor fiind, uneori, roșie sau
portocalie. Deci, dacă veţi întâlni în pădure un asemenea
arbust, trebuie să știţi că el nu vestește toamna, ci că așa îi
este felul. Cimișirul face parte din familia celastraceelor.
Valenţe terapeutice au rădăcinile, coaja și frunzele. Din
acestea se prepară infuzie, decoct sau tinctură.
Substanţe active importante: vitamine (vitamina C,
în primul rând), rășină, tanin și mai ales o substanţă rară –
buxenina.
Importanță. Ceaiul pe bază de cimișir este
recomandat pentru combaterea asteniei de primăvară. Este
folositor și în terapii privind ficatul. Combate febra și
acţionează și ca sedativ. Rolul cel mai important al acestei
plante medicinale, excepţional rol am putea spune, este în
blocarea cancerului. Datorită buxeninei, care este un
alcaloid, dezvoltarea celulelor canceroase poate fi oprită.
Potrivit dr. Alexander Reinhardt, faptul acesta a fost dovedit
în laborator. Tot dr. Reinhardt propune și o reţetă: decoctul
necesar tratamentului cu cimișir se face din 30 de g rădăcină
sau 50 g frunze uscate (dacă frunzele sunt verzi, se pun 80
g), care se adaugă la un litru de apă.

124
 Se beau trei cești de ceai în fiecare zi, fără a se
depăși doza – tratamentul putând deveni toxic. Dacă apar
semne de toxicitate chiar și cazul în care se beau doar trei
cești de ceai de cimișir, tratamentul se va întrerupe, fiind
reluat peste un anumit timp cu doze mai mici. În orice caz,
la administrarea unui asemenea tratament se va consulta, în
prealabil, medicul. Prin tradiţie, cimișirul este folosit ca
remediu în afecţiunile bilei. Cimișirul este folosit, uneori, și
ca arbust decorativ.

Figura 19.1. Cimișirul (Buxus sempervirens)

125
Capitolul 20. FAMILIA PRIMULACEELOR

20.1. Ciuboţica cucului (Primula veris (=

officinalis); Primula elatior)
Denumiri populare: ţâţa vacii, ţâţa oii, anglicea.
Biologie. Este vorba, de fapt, despre două plante
perene, cu un rizom viguros, rădăcini albe, tulpină cu o
înălţime de maximum 20 cm (fig. 20.1.). Ambele fac parte
din familia primulaceelor.
Ciuboţica cucului înflorește în aprilie și mai. Florile sunt
galbene, dispuse sub formă de umbelă și au un miros abia
perceptibil, dar plăcut, tonic. Ciuboţica cucului crește în
zonele de stepă, la deal și munte, în luminișuri, pe pajiști, pe
fâneţe. Pentru terapii se recoltează florile și rizomii, cu tot
cu rădăcini. Au valoare medicinală și frunzele, care sunt
moi, îngroșate și bogate în vitamina C. Din părţile
medicinale ale acestei plante se prepară decoct, infuzie, se
fac comprese și poţiuni expectorante. Cele mai cunoscute și
mai utilizate preparate din ciuboţica cucului sunt infuzia și
decoctul.
Substanţe active importante: saponozidele,
potasiu, calciu, vitamina C, enzime.
Importanță. Sub formă de decoct, preparatul din
ciuboţica cucului este eficient în tratarea afecţiunilor
pulmonare. Totodată, este un bun expectorant, fluidizând
mucoasele de pe căile respiratorii. Ciuboţica cucului are, de
asemenea, efecte asupra nervilor, reduce febra și ajută la
eliminarea toxinelor, inclusiv prin relaxarea și fluidizarea
compușilor din aparatul respirator. Cu ciuboţica cucului se
combate și tusea uscată. Preparatele din ciuboţica cucului
sunt utilizate și în afecţiuni ale rinichiului și ale stomacului
(mai ales în cazul contracţiilor acestuia pe fond nervos).

126
 Ciuboţica cucului este întrebuinţată și în alimentaţia
naturistă, cel mai cunoscut și tentant produs fiind salata de
flori de ciuboţica cucului, peste care se toarnă miere sau un
sirop. Primăvara, florile de ciuboţica cucului se pun în
camera de dormit, pentru a favoriza un somn profund și
odihnitor.
Atenţie! Folosit în cantităţi mari, ceaiul de ciuboţica
cucului poate produce iritaţii ale tubului digestiv și chiar
vomă.

20.1. Ciuboţica cucului (Primula veris)

127
Capitolul 21. FAMILIA EQUISATACEELOR

21.1. Coada calului (Equisetum arvense)

Denumiri populare. Această plantă are nu mai puţin

de șapte denumiri populare, dintre care menţionăm:
brădișor, barba ursului, coada mânzului, părul porcului.
Mulţimea denumirilor demonstrează că este foarte
cunoscută și că oamenii o caută și o utilizează (fig. 21.1.).
Biologie. Coada calului este o ferigă ce aparţine
familiei equisetaceelor. Planta aceasta prezintă o alcătuire
deosebită: are două tipuri de tulpini, una fertilă, care apare
în lunile aprilie și mai și care produce sporii – și alta sterilă,
care asimilează și are culoarea verde. Primăvara, tulpinile
acestei plante au culoarea roșu spre brun și seamănă cu o
coadă de cal; abia mai târziu apar frunzele verzi, în formă de
ace. Coada calului crește mai ales în zona de deal, pe fâneţe
umede, pe marginea apelor, pe marginea drumurilor.
Valoroase pentru aplicaţii medicinale sunt tulpinile verzi
(sterile). Cunoscătorii recomandă atenţie în recoltarea
acestei plante, ea putând fi confundată cu alte trei specii,
care sunt toxice. În orice caz, trebuie reţinut faptul că specia
medicinală, deci cea care ne interesează, este feriga ale cărei
ramificaţii sunt pline la interior. Din coada calului se prepară
decocturi, pulberi medicinale, tincturi.
Substanţe active importante: săruri de potasiu,
bioxid de siliciu, ulei eteric.
Importanță. Preparatele din coada calului au efecte
antiseptice și contribuie la reducerea acidităţii gastrice. Sunt
recunoscute, de asemenea, proprietăţile lor diuretice și
remineralizante, bronhodilatatoare, antisudorifice și
hemostatice.

128
 Decoctul (ceaiul) de coada calului se bea în caz de
anemii, reumatism, gută, bronșite, ulcer gastric. Preparatele
medicinale din coada calului sunt, totodată, un agent
important în tratarea afecţiunilor renale și a infecţiilor
urinare, putându-se utiliza și în cazul unor afecţiuni
cardiace. Unii specialiști recomandă utilizarea preparatelor
din feriga numită coada calului chiar și în prevenirea
cariilor, precum și pentru întărirea unghiilor.

Figura 21.1. Coada calului (Equisetum arvense)

129
Capitolul 22. FAMILIA LAVRACEELOR

22.1. Dafinul (Laurus nobilis)

Denumire populară: laur.

Biologie. Dafinul este planta gloriei, a glorioșilor, a
învingătorilor (fig. 22.1.). Cunoscut și sub numele de laur,
dafinul a făcut istorie în Antichitate, fiind considerat o
plantă nobilă. Este un arbore de mică înălţime – maximum
10 metri – ce-și are originile în zona Mediteranei. Aparţine
familiei lauraceelor, fiind reprezentativ pentru această
grupare de plante. Frunzele dafinului au formă ovală,
margini ondulate, sunt consistente și lucioase. Pe faţă,
frunzele au o culoare verde închis, cerată. Florile dafinului
sunt mici, de culoare alb-gălbuie. Fructul este o boabă
alungită. Întreaga plantă, dar mai ales frunzele, emană un
miros specific, plăcut. Motiv pentru care frunzele de dafin
poposesc, de multă vreme, nu numai pe capul celor atinși de
aripa gloriei, ci și în oalele de gătit, ale noastre, ale tuturor.
Dafinul este, în prezent, un condiment recunoscut de
bucătăria universală (obișnuitele frunze de dafin). Dincolo
de această calitate, dafinul are, însă, și o serie de proprietăţi
medicinale semnificative. Pentru uz medicinal se culeg
frunzele și fructele, din care se prepară infuzie, decoct,
unguent. Atât din frunzele de dafin, cât și din fructe, se
obţine un ulei – uleiul de dafin – numit și unt de dafin, mult
căutat de reumatici deoarece are proprietatea de a le alina
durerile. Uleiul de dafin este întrebuinţat și în industria
farmaceutică.
Substanţe active importante: uleiul eteric și
derivatele acestuia.
Importanță. Dafinul face bine pe întreg traiectul
gastro-intestinal, precum și în sistemele respirator, muscular
130
și chiar nervos. Mai mult decât atât, dafinul este și un
diuretic activ, contribuind chiar și la declanșarea ciclului
menstrual. Dafinul, sub formă de infuzie sau decoct,
revigorează activitatea stomacală și intestinală, asigurând
echilibru la acest nivel, fiind folosit și în combaterea
bronșitele cronice, a gripei, insomniilor, infecţiilor buco-
faringiene, durerilor de piept, sinuzitelor. Desigur, dafinul
are asemenea efecte și atunci când este folosit drept
condiment, numai că amploarea e mai redusă, dată fiind
cantitatea mică de frunze, puse în mâncare în primul rând
pentru aromele lor și nu cu scopuri medicinale.

Figura 22.1. Dafinul (Laurus nobilis)

131
Capitolul 23. FAMILIA POLIPODIACEELOR

23.1. Feriga (Dryopteris filix-mas sau

Polypodiumfilix-mas sau Aspidium filix-mas)

Denumiri populare: ferega, iarba șarpelui.

Biologie. Această ferigă comună este o plantă
criptogamă (plantă lipsită de flori, se înmulţește prin spori),
perenă, parte a familiei polipodiaceelor (fig. 23.1). Rizomul
are poziţie orizontală și este de mari dimensiuni, fiind solzos
și acoperit de resturi mai vechi ale plantei. Din rizom cresc
rădăcinile, dar ies și mugurii din care cresc frunzele tipice
de ferigă. Frunzele au o lungime medie de un metru, peţiolul
având 20 – 30 cm lungime. În perioada iulie – septembrie se
formează sporangii, pe partea inferioară a frunzelor. Feriga
este răspândită mai ales în pădurile din zonele montane și
submontane, dar poate să apară și în pădurile din regiunile
mai joase. Pentru nevoi medicinale se recoltează rizomii, cu
tot cu vegetalele mai vechi de pe ei, curăţindu-se doar
părţile putrezite. Se prepară extracte, rizomul trebuind să fie
întotdeauna proaspăt recoltat. Alte preparate: decoctul și
pulberea de ferigă. Atenţie, preparatele obţinute din această
ferigă sunt toxice.
Substanţe active importante: aspidinol,
albaspidina, filicina, acid flavoaspidic, zaharuri, amidon,
tanin.
Importanță. Preparatele de ferigă sunt utile în
combaterea viermilor intestinali, mai ales în combaterea
teniei. Mai pot fi eficiente și în combaterea bolilor căilor
urinare, precum și pentru calmarea durerilor locale, a
arsurilor, în combaterea gutei. Împotriva reumatismului se
fac aplicaţii externe și băi. Specialiștii recomandă ca, ori de

132
câte ori există ocazia, pe locurile cu dureri reumatismale să
se aplice frunze proaspete de ferigă. În legătură cu
tratamentele împotriva gutei – se pare că efectele
preparatelor din această ferigă sunt salutare – se poate
ajunge chiar la vindecare.

Figura 23.1. Feriga (Dryopteris filix-mas)

133
Capitolul 24. Familia Lentibuiariaceelor

24.1. Foaia grasă (Pinguicula vulgari)

Biologie. Planta numită foaie grasă se deosebește

mult de alte plante, făcând parte din grupa plantelor
carnivore (fig. 24.1.). Este o erbacee pitică, având o înălţime
maximă de 15 cm. Aparţine familiei lentibuiariaceelor.
Tulpinile îi sunt foarte scurte, practic la nivelul solului, iar
frunzele formează o rozetă. Din această rozetă se înalţă
florile, care au un peduncul lung. Frunzele sunt mari,
consistente, cărnoase, grase. Au și o funcţie digestivă –
secretă o substanţă digestivă și alţi compuși mucilaginoși și
dizolvanţi, necesari consumării materiilor organice, adică a
insectelor. Foaia grasă înflorește de la sfârșitul primăverii și
până în iulie. Florile au o culoare puternică, albastră-
violacee. Această plantă ciudată crește în zonele montane și
submontane, în locuri umede, mai ales pe pajiști, în poieni,
la margini de pădure, în turbării și mlaștini. Foaia grasă se
aseamănă mult cu roua cerului, mai ales în privinţa
proprietăţilor medicinale. Pentru uz medicinal se recoltează
frunzele, din care se prepară un extract fluid. Împreună cu
alte extracte, extractul de foaie grasă intră și în compoziţia
unei importante mixturi, eficientă în multe și grele afecţiuni.
Substanţe active importante: taninuri, mucilagii,
enzime, acizi.
Importanță. Preparatele de foaie grasă au proprietăţi
antibiotice, antitusive, sedative, antipiretice. Administrarea
acestor preparate echilibrează funcţionarea organismului și
crează o stare de confort, relaxând mușchii, sistemul nervos,
reducând stările de stres. Extractele de foaie grasă sunt
folosite și pentru calmarea crampelor.

134
 Acţionează, de asemenea, asupra căilor respiratorii,
mărindu-le funcţionalitatea. În medicina populară se știe, de
foarte multă vreme, că foaia grasă este eficientă și în
cazurile de tuse convulsivă, precum și în astm.

Figura 24.1. Foaia grasă (Pinguicula vulgari)

135
Capitolul 25. FAMILIA ARISTOLOCHIACEE

25.1. Mărul lupului (Aristolochia clematitis)

Denumire populară: cucurbeţică.

Biologie. Mărul lupului este o erbacee perenă (fig.
25.1.). Nu prea înaltă (maximum 70 cm), planta numită
mărul lupului are frunze aproape ovale, flori galbene și
fructe sub formă de pară. Înflorește la sfârșitul primăverii și
începutul verii. Crește prin locuri părăsite, prin pârloage, pe
marginea drumurilor. Mărul lupului aparţine familiei
aristolochiaceelor. Pentru uz medicinal se folosește partea
aeriană, mai exact spus frunzele și vârfurile tinere. Uneori se
întrebuinţează și rădăcina, sau chiar seminţele. Se prepară
infuzie, decoct, tinctură, unguent. Mărul lupului este o
plantă toxică.
Substanţe active importante: substanţe specifice
cum ar fi acizii aristolochici,
aristolactama, aristolochina, apoi tanin, ulei volatil,
alantoină, principii amare, flavone, acid citric.
Importanță. Preparatele din mărul lupului sunt
antireumatice, antigutoase, calmante, diuretice,
antiinflamatoare, cicatrizante.
Aceste preparate au o acţiune foarte puternică asupra
organismului, acidul aristolochic provocând, potrivit prof.
univ. dr. Gabriel Racz, intoxicaţie la nivelul capilarelor.
Datorită toxicităţii sale, mărul lupului se folosește în mod
deosebit în tratamente externe, pentru vindecarea rănilor
vechi, răni infectate, ulcere ale pielii. Războinicii de altădată
aveau mereu grijă să poarte cu ei preparate de mărul lupului,
cel mai adesea sub formă de unguent. Se pare că mărul
lupului are în compoziţia sa și un principiu antibiotic.

136
 Folosirea preparatelor de mărul lupului în afecţiuni
interne se va face cu mare atenţie, deoarece există pericolul
intoxicării grave. Potrivit unor cercetări mai noi, preparatele
de mărul lupului acţionează și asupra dezvoltării și evoluţiei
celulelor, fiind utilizate în tratamentele cu citostatice și cu
hidrocortizon. Se susţine chiar că băile cu preparate apoase
din mărul lupului au efecte asupra cancerului din zona
rectului. Mărul lupului este o plantă medicinală foarte
veche. Datorită multitudinii compușilor săi, unii foarte
activi, mărul lupului trezește interesul multor herbaliști și
specialiști în tratamente naturiste.

Figura 25.1. Mărul lupului (Aristolochia clematitis)

137
Capitolul 26. FAMILIA MIRTACEELOR

26.1. Mirtul (Myrtus communis)

Biologie. Mirtul este o plantă aromatică, întâlnită

adesea ca plantă ornamentală (fig. 26.1.). Se prezintă sub
forma unui arbust a cărui înălţime maximă este de cinci
metri. Își are originile în zona mediteraneană și face parte
din familia mirtaceelor. Mirtul are frunze alungite, groase,
cărnoase, frumos mirositoare. Florile sunt mici și au culoare
albă. Fructul de mirt este o nucă. Valoroase din punct de
vedere medicinal sunt frunzele mirtului. Unii herbaliști
consideră însă că, pentru terapii medicinale, se pot utiliza
toate părţile acestei plante. Se prepară – infuzie, tinctură,
extracte, soluţii pe bază de alcool, soluţii uleioase, loţiuni și
comprese.
Substanţe active importante: mirtol, cineol, tanin,
eucaliptol, acid cafeic, saponozide.
Importanță. Mirtul este din ce în ce mai des întâlnit
în preparatele cosmetice și în cele de întreţinere a gurii.
Pastele de dinţi cu ierburi și plante medicinale și aromatice,
printre care și mirtul, au devenit deja obișnuinţă.
Remarcabile sunt calităţile tonice și balsamice ale mirtului.
Mirtul are, de asemenea, proprietăţi antiseptice, astringente,
hemostatice, fiind folosit cu bune rezultate în afecţiuni ale
căilor respiratorii, dar și în hemoragii interne, hemoroizi,
parazitoze intestinale, afecţiuni dermatologice. Importanţă
în terapii are și uleiul de mirt, utilizat, prin tradiţie, în bolile
căilor respiratorii, ale căilor urinare și renale, și chiar în
unele afecţiuni cardiovasculare.

138
 Figura 26.1. Mirtul (Myrtus communis)

Capitolul 27. FAMILIA

RANUNCULACEELOR

27.1. Spânzul (Helleborus purpurascens)

139
 Denumire populară: spânţ.
Biologie. Spânzul face parte din familia
ranunculaceelor, fiind o plantă erbacee, perenă, toxică (fig.
27.1.). Rizomul este gros, puternic, ramificat. Tulpina, de tip
florifer, este dreaptă și apare înainte de ivirea frunzelor.
Frunzele sunt palmate, iar florile au culoare roșietică, uneori
verzuie. Spânzul înflorește în martie și aprilie. Crește în
zonele de deal și munte, în flora spontană – în zonele mai
libere din păduri, în tufărișuri, la marginea poienelor și a
pădurilor. Pentru uz medicinal uman se folosește rizomul,
iar pentru întrebuinţări veterinare se recoltează rădăcina.
Preparate medicinale din spânz: extracte, tincturi, pilule,
făină.
Substanţe active importante: alcaloizi.
Importanță. Rizomul de spânz este căutat, în primul
rând, de industria farmaceutică – alcaloizii pe care acesta îi
conţine fiind folosiţi în producerea unor medicamente
pentru bolile de inimă. În aplicaţii medicinale, spânzul se
folosește ca un tonic ai inimii și al sistemului circulator.
Spânzul și preparatul de spânz se vor folosi cu atenţie, sub
îndrumarea specialistului.

140
Figura 27.1. Spânzul (Helleborus purpurascens)

141
Capitolul 28. FAMILIA POLYGONACEAE

28.1. Reventul (Rheum officinale Baill., Rh.

Palmatium L.)

Importanţă. Reventul se cultivă pentru rizomi (Rhei

rhizoma; Rhei rhizoma et radix mundatae) care conţin
derivaţi antracenici (5 - 6%) sub formă oxidată
(antrachinone) şi redusă (antrone, antranoli), apoi taninuri
(circa 15%) mucilagii, pectine, etc.
Datorită derivaţilor antracenici, produsul are acţiune
laxativă (în doze mijlocii), respectiv purgativă (în doze
mari). În doze mici, datorită taninului, produsul are acţiune
tonic-stimulativă. Se foloseşte la prepararea unor
extracte, tincturi, siropuri, etc. Peţiolul frunzelor de la unele
specii de revent se foloseşte în scopuri culinare (supe,
compot, dulceaţă), dar consumate cu unele restricţii, datorită
conţinutului ridicat în acid oxalic şi sărurile acestuia
(contraindicat în litiaza renală oxalică).
Biologie. Reventul (Rheum officinale Baill, Rh.
Palmatium L.) cuprinde specii vivace, erbacee, în primul an
formând o rozetă de frunze, iar în anii următori tulpinile
florifere (fig. 28.1. după ,,Flora României”,vol I, 1992).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Braşov, din anul
1980, aparţinînd speciei Rheum officinale Baill.
Zonele de cultură sunt regiunile subcarpaţilor şi în
sudul Podişului Transilvaniei, în depresiuni înalte şi regiuni
de deal, unde precipitaţiile depăşesc 700 mm anual.

142
Figura 28.1. Reventul (Rheum officinale Baill)

143
Capitolul 29.FAMILIA GENTIANACEAE

29.1. Ghinţura (Gentiana lutea L.)

Importanţă. Ghinţura (entura) se cultivă pentru

rădăcini şi rizomi- Gentianae radix- care conţin heterozide
(glicozide) amare (gentiopicrozidul sau gentiopicrina circa 1
- 3%, gentiomarina, amarogenţiana - de 5000 de ori mai
amară decât gentiopicrozidul etc.), alcaloidul gentianina,
glucide (gentianoza, gentiobioza), substanţe colorante
(gentinizino sau dimetoxiantona), tanoizi, steroli, etc. (fig.
29.1.)
Heterozidele (glicozidele) au proprietăţi tonic-
aperitive, stimulează secreţiile gastrice (mărind apetitul) şi
stimulează funcţia ficatului. Se foloseşte în anorexii şi
dispepsii în ceaiul tonic aperitiv şi ca tinctură amară. Are
acţiune antipiretică şi anitmalarică.Principala utilizarea este
ca tonic-amar eupeptic.
Biologie. Ghinţura (Gentiana lutea L.) este o plantă
perenă erbacee (fig. 29.1, după E.COICIU şi G.RÁCZ,
1992). În flora spontană apar şi speciile Gentiana punctata
L. (ghinţura pătată) şi Gentiana asclepiadea L. (lumînărica
pământului), cu compoziţia chimică şi utilizări similar cu
G.lutea L. Din G.lutea L. se cultivă soiul local (populaţia)
De Săcele, din anul 1977. Este zonată în regiunile
subcarpatice (în condiţii apropiate de zonele de răspândire
naturală a speciei), pe soluri profunde, uşoare şi bogate în
calciu (jud. Braşov, Sibiu, Covasna).

144
Figura 29.1. Ghinţura (Gentiana lutea L.)

145
Capitolul 30. FAMILIA PLANTAGINACEAE

30.1. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.)

Importanţă. Pătlagina îngustă se cultivă pentru

frunze (Plantaginis lanceolatae-folium) care conţin
aucubozida (aucubină, rinantină) în proporţie de 1-3%,
catalpozida (catalpoli), mucilagii (arabogalactoni şi xilani),
pectine (5 - 10%), taninuri, poliglucide, flavonoide, acizi
organici (fenolici etc.), carotenoide etc. Aucubozida şi
taninul dau efectul antibacterian, cicatrizant şi astringent, iar
mucilagiile şi alţi compuşi, pe cel emolient şi laxativ;
polifenolii şi vitamina K au efect hemostatic. Acestea au şi
acţiune de calmare a tusei, de fluidificare a secreţiilor
bornhice, ajutând la eliminarea lor. Intră în compoziţia
ceaiurilor antibronhic şi a siropului de pătlagină (care se
administrează în cazul inflamaţiei căilor respiratorii, mai
ales la copii). Frunzele proaspete se folosesc la obţinerea
unui suc utilizat în tratarea ulceraţiilor gastrointestinale şi a
unor unguente.
Biologie. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.)
este o plantă perenă ierboasă (fig. 30.1.,după E.COICIU şi
G.RÁCZ, 1992). În scop medicinal se utilizează şi speciile:
Plantago media L. (pătlagina moale), Plantago major L.
(pătlagina mare); de la ambele se folosesc frunzele iar de la
Plantago indica L. şi Plantago psyllium L. se folosesc
seminţele (au acţiune laxativă).
Din Plantago lanceolata L. se cultivă soiul local
(populaţia) De Cluj, din anul 1975. Zone mai favorabile de
cultură se întâlnesc în silvostepă, pe soluri fertile, însă
pătlagina se poate cultiva şi în alte zone agricole din ţară.

146
Fig. 30.1. Pătlagina îngustă (Plantago lanceolata L.)

147
Capitolul 31. FAMILIA
SCROPHULARIACEAE

31.1. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.)

Importanţă. Degeţelul lânos se cultivă pentru

frunze (Digitalis lanatae - folium) care conţin glicozizi
cardiotonici de tip cardenolodic (A, B, C, D), în proporţie de
0,5 - 1,7% (din substanţa uscată), cu acţiune cardiotonică.
Principalul glicozid din complexul cardenolidic este
Lanatozida C (80-240 mg %), urmată de alte lanatozide, în
cantităţi diferite.
Frunzele se utilizează la prepararea unor
medicamente cardio-cative, în insificienţe cardiac, mai ales
în stări de decompensare, etc. Lanatozidele au efecte rapide,
putându-se folosi în cazuri de urgenţă ale insuficienţei
cardiac (sub formă injectabilă).
Biologie. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.)
este o plantă bienală sau perenă, formând în primul an o
rozetă de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă (fig.
31.1, după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990). Pentru
producţia de frunze se cultivă ca plantă anuală.
Se cultivă soiul Lanata 1. (din anul 1973). Cele mai
favorabile zone sunt: silvostepa din sud şi vest, centru
Transilvaniei şi Moldova, sau în alte zone agricole (în
Bărăgan pretinde irigare).

148
 Figura 31.1. Degeţelul lânos (Digitalis lanata Ehrh.)

31.2. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea L.)

Importanţă. Degeţelul roşu se cultivă pentru frunze

(Digitalis purpureae-folium), care conţin glicozide
cardiotonice de tip cardenolitic (A, B), în proporţie de 0,2-
0,7% (din substanţa uscată), cu acţiune cardiotonică. În
proporţie mai mare sunt: purpureaglicozida A (9,6-120 mg
%), digitoxina (2-140 mg%), purpureaglicozida B (3-80 mg
%) etc.
Planta se utilizează în insuficienţa cardiacă cronică,
intrînd în compoziţiadiferitelor produse româneşti şi străine.
Menţionăm produsul românesc ,,Digitalis”, comprimate
(0,100 g pulbere de frunze de degeţel roşu) cu acţiune
cardiotonică (datorită, în special digitoxinei) şi produsul
149
românesc ,,Digitaliana” (soluţie hidroalcoolică, pentru uz
intern, conţinând 1%o digitoxină cristalizată), care este un
tonic cardiac, cu instalare lentă, prelungită, indicat în
insuficienţe cardiace.
Biologie. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea L.) este
o plantă bienală, care formează în primul an o rozetă de
frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă (fig. 31.2. după
A. LAZA, E. COICIU şi G. RÁCZ, 1990). Pentru producţia
de frunze se cultivă ca plantă anuală. Din specia Digitalis
purpurea L. se cultivă soiul local (populaţia) de Măgurele,
din anul 1973. Planta se cultivă în zone mai umede şi
răcoroase, iar în sud numai în condiţii de irigare.

Figura 31.2. Degeţelul roşu (Digitalis purpurea L.)

150
Capitolul 32. FAMILIA PAPAVERIACEAE

32.1. Macul (Papaver somniferum L.)

Importanţă. Macul (macul de grădină) se cultivă

pentru capsule (Papaveris fructus sau Papaveris capita )
care conţin circa 40 de alcaloizi, localizaţi în latex-ul din
canalele laticifere, dintre care, în proporţie mai mare sunt:
morfina (0,10-1% în capsule şi 3 - 25% în opiu), codeina
(0,027 - 0,043% în capsule şi 0,5 - 3% în opiu), papaverina
(0,008 - 0,04% în capsule şi 0,5 - 0,27% în opiu), narcotina,
tebaina etc. Opiul este latexul obţiunt prin incizia capsulelor
verzi. Cultivarea şi valorificarea acestei plante este
reglementată prin acte normative. Alcaloizi conţine şi planta
verde (Papaveris herba ), în proprţii mai reduse. De la mac
se valorifcă şi seminţele (Papaveris semen), care sunt bogate
în ulei (45-55%) de bună calitate.
Morfina este unul dintre cei mai puternici calmanţi ai
durerilor (adând diverse utilizări în medicină); morfina şi
deirvatele ei au de asemenea, acţiune euforica (în doze
mici), hipnotică (în doze mari), cu efecte periculoase pentru
om (morfinomanie), fiind inclusă pe lista stupefiantelor.
Codeina are efect sedative asupra centrului tusei (intră în
compoziţia produselor Codenal, Tusomag, iar papaverina
este un spasmolitic valoros (intră în compoziţia produsului
Lizadon).
Capsulele de mac, precis dozate, intră în compoziţia
ceaiurilor contra colicilor, sedative, etc. Seminţele se
folosesc la prepararea unor produse de cofetărie şi patiserie,
iar turtele (după extragerea uleiului) constituie furaj
concentrate cu mare valoare nutritive. Macul este o buna

151
plantă meliferă, iar unele varietăţi sunt appreciate ca plante
ornamentale.
Biologie. Macul (Papaver somniferum L.) este o
plantă anuală, ierboasă (fig. 32.1.). Se cultivă soiul Extaz
(din anul 1982), soiul Safir (din anul 1995) şi soiul local
(populaţia) De Botoşani (din anul 1973). Cerinţele faţă de
climă sunt în funcţie de scopul culturii. Astfel, pentru opiu
se poate cultiva până la latitudinea nordică de 48 0 (Asia), iar
pentru ulei ajunge la latitudinea nordică de 610 (Europa). S-a
constatat că , în zone mai calde şi nu prea umede, se
acumulează mai multă morfină şi papaverină, iar în zone
mai reci este favorizată sinteza codeinei. La noi, macul se
cultivă în zone ceva mai umede şi răcoroase, din nordul şi
centrul Transilvaniei, nordul şi centrul Moldovei şi vestul
ţării.

Figura 32.1. Macul (Papaver somniferum L.)

152
 32.2. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.)

Importanţă. Macul Iranian (macul bracteat) a fost

luat în cultură pentru fructe (Papaveris bracteati-capita;
Papaveris bracteati-fructus), iar la desfiinţarea culturii se
pot utiliza şi rădăcinile (Papaveris bracteati-radix), care
conţin alcaloizi izochinolonici, în cantitate mai mare fiind
tebaina (peste 90% din totalul alcaloizilor din plantă),
însoţită şi de alţi alcaloizi (aripavină, protopină, codeină,
etc.). Conţinutul de tebaină în capsule (1,0 - 2,5%) şi
rădăcini (1,0 - 3,0%) este variabil în funcţie de biotope şi
condiţiile de cultură.
Tebaina se foloseşte în tratamentul unor boli grave,
având efecte asemănător mofinei.Utilizarea ei previne
morfinomania, deoarece tebaine nu se poate transforma în
heroină, aşa cum se întâmplă cu morfina (P.somniferum L.).
Din tebaină se obţine codeine, cu utilizările terapeutice
cunoscute (are acţiune asupra centrului tusei şi analgezică).
Planta se utilizează şi în scop ornamental.
Biologie. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.)
este o plantă perenă ierboasă (fig. 32.2). Se cultivă soiul
local (populaţia) de Călăraşi, din anul 1985. Planta se poate
cultiva în majoritatea zonelor agricole ale ţării.

153
 Fig. 32.2. Macul Iranian (Papaver bracteatum Lindl.)

32.3. Macul galben (Glucinum flavum Cr.)

Importanţă. Macul galben se cultivă pentru partea
aeriană a plantei în faza de înflorire-începutul formării
fructelor (Glaucii herba ) care conţine alcaloizi (circa 1,5 -
2,5%), dintre care componentul principal este glaucina (1 -
1,5%). Întreaga plantă conţine alcaloizi (glaucina), un
conţinut mai ridicat având fructele, urmate de frunze.

Glaucina are o acţiune antitusivă, spasmolitică şi

diuretică. Ea reprezintă acţiune terapeutică similară cu cea a
154
codeine (antibronsică, expectorantă) obţinută din
P.somniferum L.
Biologie. Macul galben (Glucinum flavum Cr.) este o
plantă ierboasă, cu forme anuale, biennale, sau perene (fig.
32.3 după ,,Flora României”, vol III, 1995). Se cultivă soiul
local (populaţia) De Mosiştea din anul 1980. Cele mai
potrivite zone de cultură sunt sudul şi sud-vestul ţării, însă
macul galben se poate amplasa şi în alte zone agricole din
ţară.

Figura 32.3. Macul galben (Glucinum flavum Cr.)

32.4. Rostopasca (Chelidonium majus L.)

155
 Importanţă. Rostopasca (negelariţă) s-a luat în
cultură pentru partea aeriană (Chelidonii herba ), putându-
se folosi întreaga plantă (aeriană şi subterană - Chelidonii
herba cum radicae) şi partea subterană (incluzând rizomii
şi rădăcinile - Chelidonii radix), care conţin alcaloizi (0,1-
1,0% în părţile aeriene şi 0,2-2,0% în rădăcini), mai
importante fiind chelidonina, homochelidonina,
sanguinarina, cheleritrină, coptizina, protropina, sparteina
etc. Este o plantă toxică. Alcaloizii chelidonina şi
homochelidonina au acţiune sedativă şi narcotică asupra
centrilor nervoşi superiori (similară morfinei) etc;
chelidonina are acţiune antispastică (ca şi papaverina, fiind
însă mai puţin toxică); saguinarina are acţiune excitantă
asupra centrilor medulari; cheleritrina coboară presiunea
arterial, stimulează peristaltismul intestinal şi contractile
uterine.
Acţiunea complexului de alcaloizi din rostopască
este narcotic, spasmolitică, coleretică, antibiotică.
Rostopasca intră în compoziţia ceaiului hepatic, în produsele
farmaceutice Nervocalm şi Pasinal. Fiind o plantă toxică, se
foloseşte cu precauţie, deoarece poate produce intoxicaţii.
Se foloseşte şi la tratarea negilor.Nu se aplică pe plăgi
deschise.
Biologie. Rostopasca (Chelidonium majus L.) este o
plantă perenă erbacee (fig. 32.4., după ,,Flora României”,
vol III, 1995 ). S-a luat în cultură populaţii locale. Se cultivă
în zonele de răspândire naturală a plantei, unde sunt
asigurate cerinţele faţă de climă şi sol.

156
 Figura 32.4. Rostopasca (Chelidonium majus L.)

32.5. Brebenelul (Corydalis cava)

Denumiri populare: brebenea, breabăn.

Biologie. Brebenelul este o plantă care înflorește
primăvara, acoperind solul pădurilor de la deal și câmpie cu
un strat vegetal viu, multicolor și frumos mirositor. Sub
numele de brebenel sunt cunoscute mai multe specii de
plante cu trăsături comune, adică sunt erbacee perene, au
structură asemănătoare și relativ aceiași compuși chimici
activi. Brebenelul face parte din familia papaveraceelor (fig.
32.5).

157
 Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm
înălţime. Rizomul este dezvoltat și, de cele mai multe ori,
gol pe dinăuntru. Florile, în culori albe, gălbui, roz, violete,
purpurii, sunt melifere. Pentru trebuinţe medicinale se
recoltează rizomii. Din tulpini și flori se poate obţine un suc.
Substanţe active importante: trei compuși
specifici–coridalină, coricavină și bulbocapnină.
Bulbocapnina este o substanţă toxică.
Importanță. Preparatele de brebenel au acţiune
asupra sistemului nervos, făcând unele reglaje în buna
funcţionare a acestuia. De asemenea, preparatele de
brebenel sunt folosite în afecţiuni cardiace, mai ales pentru
reducerea tensiunii arteriale. Aceste preparate au influenţă
pozitivă și asupra funcţionării tractului gastrointestinal. Ca
plantă medicinală, brebenelul este încă puţin cunoscut în
ţara noastră, deși compușii săi activi arată că merită toată
atenţia.

Figura 32.5. Brebenelul (Corydalis cava)

158
 32.6. Fumăriţa (Fumaria officinalis)
Biologie. Fumăriţa este o mică plantă erbacee, din
familia papaveraceelor (fig. 32.6.). Frunzele sunt bipenate,
iar florile, de dimensiuni reduse, au culoarea roșie sau albă.
Fructele sunt globuloase. Atât planta, cât și fructele, au un
gust pronunţat amar. Pentru aplicaţii medicinale se folosește
întreaga plantă, recomandată fiind, însă, partea aeriană.
Importanță. Infuzia de fumăriţă – care este amară –
se comportă ca un adevărat factor de echilibru în
funcţionarea bilei, menţinând în permanenţă funcţionarea
acesteia la parametri corecţi.
Fumăriţa mai este recomandată și în boli ale
ficatului, ale rinichiului și ale aparatului urinar, în
hipertensiune, arteroscleroză.
Tonică și depurativă, infuzia de fumăriţă este
indicată pentru aplicaţii și la finele iernii, când organismul
are nevoie de revigorare și de curăţire a toxinelor. Poate fi
utilizată, de asemenea, și în curele de slăbire sau de
eliminare a compușilor grași din sânge. Se spune despre
fumăriţă că are capacitatea de a încetini procesele de uzură,
de îmbătrânire a organismului omenesc.
Utilizarea preparatelor din această plantă se va face
sub îndrumarea specialistului, a medicului, printre altele și
datorită faptului că tratamentul trebuie să fie supravegheat
(pot apărea afecte nedorite) și nu trebuie să depășească două
săptămâni.

159
Figura 32.6. Fumăriţa (Fumaria officinalis)

160
Capitolul 33. FAMILIA SOLANACEAE

33.1. Mătrăguna (Atropa belladonna L.)

Importanţă. Mătrăguna (cireaşa lupului, doamna

codrului) se cultivă pentru frunze (Belladonnae folium),
rădăcini (Belladonnae radix) sau întreaga parte aeriană a
plantei (Belladonnae herba), care conţine alcaloizi tropanici
(în partea aeriană 0,2 - 0,8%, iar în rădăcini 0,4 - 1,1%, între
care atropină, hiosciamină, beladonină, scopolamine,
precum şi alţi compuşi (aminoacizi liberi, flavone, cumarine
etc.). Hiosciamina reprezintă 78 - 98% din alcaloizii totali în
partea aerinaă proaspătă (prin uscarea frunzelor, o parte din
hiosciamină se transformă în atropine), iar în rădăcini
hiosciamina reprezintă circa 90% (din alcaloizii totali),
urmată de scopolamină, beladonină, atropine. Întreaga
plantă este otrăvitoare.
Alcaloizii din mătrăgună au acţiune antiseptică,
accelerează ritmul cardiac, diminuează secreţiile şi
peristaltismul intestinal şi provoacă midriază (dilată pupila).
Se recomandă în spasme ale musculaturii netede, în
enterocolite spastice, hipersecreţii digestive şi bronşice etc.
Planta intră în compoziţia diferitelor produse farmaceutice
româneşti : Distonocalm, Bergonal, Foladon, Fobenal etc.
Din fructe se extrage un colorant utilizat în pictură.
Biologie. Mătrăguna (Atropa belladonna L.) este o
plantă perenă (fig. 33.1.,după A.LAZA, E.COICIU şi
G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De
Vrancea, din anul 1975.

161
 Este o plantă de climat temperat (spontan creşte în
zona fagului), cu cerinţe relativ ridicate la temperatură şi
umiditate. Este zonată în regiunile submontane şi în
depresiuni, în locuri adăpostite şi însorite.

Figura 33.1. Mătrăguna (Atropa belladonna L.)

33.2 Laurul păros (Datura innoxia Mill.)

162
 Importanţă. Laurul păros (laur indian, laur) se
cultivă pentru partea aeriană a plantei (Datura innoxiae
herba), care conţine alcaloizi tropanici (0,2 - 0,5%) în care
predomină (50 -80%) scopalamina (este o bună sursă pentru
obţinerea acestui alcaloid), apoi hiosciamina (10 -18%), etc.
Scopalamina este un calman al excitaţiilor psihomotorii.
Derivaţii scopalaminei se întrebuinţează sub formă de
medicamente spasmolitice în ulcer, colică nefritică şi biliară,
parkinsonism, rău de mare şi altitudine, în oftalmologie
(acţiune midriatică) etc., iar sub formă de N-bromutil-
scopalamină intră în produsele româneşti Scobutil şi
Scobutil compus.
Biologie. Laurul păros (Datura innoxia Mill.) este o
plantă anuală (fig. 33.2., după E.COICIU ŞI G.RÁCZ,
1992). În scop medicinal se foloseşte şi Datura stramonium
L. (laur), cultivat pentru frunze (Stramonii folium ) şi la noi
în trecut şi Datura metal L. (laur indian), cultiva în zonele
calde (îndeosebi în India). Din specia D.innoxia Mill. se
cultivă soiurile Laura (din anul 1982) şi Silvia (din anul
1993). Laurul păros este originar din zone cu climă caldă şi
de aceea are cerinţe ridicate faţă de temperatură şi lumină.
Zonele cele mai favorabile sunt cele cu climă caldă
şi regim de umiditate favorabil (în sudul ţării, în condiţii de
irigare).

163
 Figura 33.2. Laurul păros (Datura innoxia Mill.)

33.3. Măselariţa (Hyoscyamus niger L.)

Importanţă. Măselariţa (măsălariţă, măselar) se

cultivă pentru frunze (Hyoscyami folium) sau partea
aeriană a plantei (Hyoscyami herba ), care conţin alcaloizi
tropanici (0,02 - 0,07% în frunze uscate) în care predomină
hiosciamina, apoi scopalamina atropina, etc. Acţiunea
farmacodinamică şi utilizările terapeutice sunt similar cu
cele prezentate la Atropa belladonna L. (care, însă, este mai
bogată în alcaloizi decât măselariţa).
Biologie. Măselariţa (Hyoscyamus niger L.) este o
plantă ierboasă, cu forme anuale sau biennale (fig. 33.3.,
după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ, 1990).
164
 Se cultivă soiul local (populaţia) De Timiş, din anul
1976. Cele mai potrivite zone de cultură sunt vestul şi sudul
ţării, pe soluri fertile (cernoziomuri).

Figura 33.3. Măselariţa (Hyoscyamus niger L.)

33.4. Zârna australiană (Solanum laciniatum Ait)

Importanţă. Zârna australiană (Zârna laciniată) a

fost luată în cultură pentru partea aeriană a plantei (Solani
laciniati herba), ce conţine 1 - 2% glicoalcaloizi
(solamargină, solasonină, solanină, etc.), care au ca aglicon
solasodina (un aminoaclool steroidic).
Prin hidroliză acidă solamargina şi solasonina pun în
libertate solasodina şi alţi compuşi.
Solasodina se poate transforma pe cale industrială
(semisinteză) în hormoni steroizi: coritzon (cu acţiune
165
antiinflamatoare şi antialergică etc.), progesterone (hormon
sexual feminin) şi testosteron (hormon androgen) etc., cu
multiple utilizări în terapeutică.
Biologie. Zârna australiană (Solanum laciniatum Ait)
este o specie perenă în zonele de origine (subtropicală), iar
în ţara noastră şi în climatul temperat, se comportă că plantă
anuală (fig. 33.4 după A.LAZA, E.COICIU şi G.RÁCZ,
1990). Se cultivă soiul local (populaţia) De Dunăre, din anul
1972. Zârna este zonată în sudul şi vestul ţării, în condiţii de
irigare, unde se poate cultiva prin semănat direct în camp. În
zona subumedă se poate cultiva mai bine prin răsad.

Figura 34.4. Zârna australiană (Solanum laciniatum Ait)

33.5. Ardeiul iude de Cayenne (Capsicum annuum

L. var. cayenne)

Importanţă. Ardeiul iute de Cayenne se cultivă

pentru fructe (Capsici Cayenne fructus), care conţine 0,01 -
166
0,25% capsicină (amida vanilică a unui acid izodecenic), ce
dă gustul iute-arzător (simţit până la diluţia 1:2.000.000) şi
alţi compuşi (pigmenţi, vitamina C peste 0,1% etc.). Din
ardeiul iute s-a obţinut pentru prima dată vitamina C în stare
cristalizată (circa 200 mg/ kg), mult timp aceasta fiind
princpala sursă de obţinere a vitaminei C.
Capsicina se utilizează sub formă de tinctură în
frecţii, dureri reumatice, nevralgii, etc. Boiaua de ardei este
un foarte răspândit condiment. În cantităţi mici, capsicina
măreşte pofta de mâncare, stimulează secreţiile gastrice,
însă în exces este nocivă, producând gastrite, afecţiuni
hepatice şi renale.
Biologie.Ardeiul iute de Cayenne(Capsicum annuum
L. var. cayenne) este o plantă anuală (fig. 33.5., după ,,Flora
României”, vol. VII, 1990).
Se cultivă soiul local (populaţia) din Deta din anul
1976. Dă rezultate bune pe terenuri cu textură uşoară şi
fertilizare.

167
Figura 33.5. Ardeiul iute de Cayenne (Capsicum annuum
L. var. cayenne)

168
Capitolul 34. FAMILIA APOCYNACEAE

34.1. Saschiul (Vinca minor L.)

Importanţă. Saschiul se cultivă pentru partea

aeriană a plantei (Vincae minoris herba ) care conţine
alcaloizi cu nucleu indolic (0,5-1%) între care, în proporţie
mai mare sunt: vincamina (10-45%), izovincamina (amestec
de vincamină cu vincină, vincamină şi vincinină) şi alţi
alcaloizi (circa 40%). Principii activi (alcaloizii) au acţiune
simpatolitică, spasmolitică şi hipotensivă. Se utilizează ca
medicament pentru tratamentul bolii hipertensive şi
ateroscleroză, etc. Saschiul este şi o cunoscută plată
ornamental, în zone mai umbrite.
Biologie. Saschiul (Vinca minor L.) este o plantă
(subarbust mic) (fig. 34.1. după A.LAZA, E.COICIU şi
G.RÁCZ, 1990). Se cultivă soiul Azur (din 1996) şi soiul
local (populaţia) De Sibiu (din 1973, în curs de înlocuire).
Este zonată în regiunea colinară şi de podiş.
Se poate cultiva în condiţii de semiumbră, în parcuri,
sub arbori.

169
Figura 34.1. Saschiul (Vinca minor L.)

170
Capitolul 35. FAMILIA LILIACEAE

35.1. Aloea (Aloe vulgaris)

Biologie. Aloea este o plantă exotică decorativă ce
aparţine familiei liliaceelor. Are frunze foarte groase,
consistente, cărnoase (fig. 35.1.). Florile, dispuse în formă
de spic, sunt galbene sau roșii. Aloea provine din zona
mediteraneană. Datorită condiţiilor climatice, în România se
găsește numai cultivată.
Importanţă. Pentru practica medicinală au frunzele,
din care se extrage sucul de aloe. Acest suc se găsește și în
alte părţi ale plantei, dar în cantităţi mai mici. Pentru
aplicaţii medicinale se prepară: pulbere, pilule laxative,
granule. Sucul se poate utiliza, însă, și în stare proaspătă.
Substanţe active importante: doi compuși specifici
– barbaioină și emodină.

Figura 35.1. Aloe Vera (Aloe vulgaris)

171
 35.2. Dalacul (Paris quadrifolia)
Biologie. Așa cum îi spune și numele, planta aceasta
poate fi utilizată în combaterea unei boli cumplite, numită
dalac (antrax) (fig. 35.2.). Este o plantă erbacee, aparţinând
de familia liliaceelor. Are un rizom târâtor, tulpina aeriană
fiindu-i, în schimb, dreaptă. Dalacul înflorește în lunile mai
și iunie, având câte o singură floare pe fiecare plantă.
Floarea de dalac are o culoare galben-verzuie. Dalacul
crește prin pădurile cu umiditate, pe o arie largă, de la
câmpie și până la munte. Pentru nevoi medicinale se
recoltează fructul dalacului, o bacă neagră-albăstruie de
mărimea unui bob de mazăre, precum și frunzele. Pentru
tratamente în cazul infecţiilor cu dalac se folosesc preparate
din frunze. Dalacul este o plantă toxică.
Substanţe active importante: substanţele specifice
numite paristifină și paridină, precum și saponine,
asparagină, acid citric.
Importanță. Datorită faptului că este atât de toxică,
există reţineri mari în utilizarea acestei plante. Se știe, din
tradiţia populară, că preparatele din dalac sunt eficiente
împotriva bolilor infecţioase. Se mai pot utiliza, însă, și în
afecţiuni ceva mai banale, cum ar fi calmarea locală a
durerilor sau tratarea abceselor.
Atenţie, dalacul este o plantă pe care o pot utiliza
doar specialiștii, cercetătorii.

172
 Figura 35.2. Dalacul (Paris quadrifolia)

35.3. Lăcrimioara (Convallaria majalis)

Denumire populară: mărgăritar.
Biologie. Lăcrimioara este o plantă erbacee, perenă
(fig. 35.3.). Face parte din familia liliaceelor. Înălţimea
maximă la care poate ajunge este 20 cm. Rizomul de
lăcrimioară este alungit. Această frumoasă plantă înflorește
în lunile mai și iunie, mai puţin în iulie, având o mireasmă
inegalabilă. Florile sunt albe, sub formă de clopoţei.
Frunzele, câte două-trei la fiecare plantă, sunt
peţiolate și au formă de elipsă mult alungită. Lăcrimioara
crește în flora spontană, în zonele de deal și câmpie, în
păduri, în tufărișuri, pe pajiști, dar apare și în culturi, fiind
plantată pentru decor și utilizări în terapii medicinale.

173
 Rizomul, tulpina și florile sunt folosite în aplicaţii
medicinale și în industria farmaceutică, precum și în cea a
parfumurilor. Pentru terapii medicinale se prepară extract,
tinctură, infuzie, pulbere.
Substanţe active importante: glucozide toxice –
convalotoxină, convalozidă, convalotoxol, saponină,
majalină, acizi diverși, esenţe parfumate și carbonat de
calciu.
Importanță. Substanţele active obţinute din
lăcrimioară au o acţiune asemănătoare cu aceea a digitalinei,
fiind toxice dacă sunt utilizate în cantitate mare. Ca plantă
medicinală, lăcrimioara se utilizează de foarte multă vreme
în tratarea unor afecţiuni ale inimii (insuficienţă cardiacă,
aritmie, asistolie, angină pectorală, palpitaţii), în apoplexie
și chiar epilepsie. Lăcrimioara este un cardiotonic cunoscut.
Are și proprietăţi diuretice și antiseptice. În tutungerie,
florile de lăcrimioare uscate sunt folosite pentru parfumarea
tutunului de prizat.

174
 Figura 35.3. Lăcrimioara (Convallaria majalis)

35.4. Leurda (Allium ursinum)

Denumire populară: usturoiţă.
Prezentare. Leurda este o plantă erbacee cu miros și
gust de usturoi (fig. 35.4.). Face parte din familia liliaceelor.
Înălţimea maximă pe care o poate atinge – 1,50 metri. În
pământ, leurda are un bulb ovoidal, format din solzi groși,
asemănători căţeilor de usturoi. Tulpina este însoţită de două
frunze. Leurda înflorește în aprilie și mai, rareori și în iunie.
Florile se adună într-o inflorescenţă sub formă de umbelă, ce
cuprinde între cinci și 20 de flori de un alb strălucitor.
Fructul este o capsulă. Leurda poate înlocui usturoiul și
poate fi conservată. Crește în toate zonele României. Din
punct de vedere medicinal, importante sunt frunzele – din
care se prepară o infuzie.

175
 Importanță. Leurda are virtuţi antiscorbutice,
depurative, diuretice, tonificatoare. Este recomandată în
avitaminoze. Este și un agent eficient de curăţire a
organismului, a tractului gastro-intestinal și nu numai, în
reglarea activităţii rinichiului, precum și în activarea și
reactivarea activităţii intestinale.

Figura 35.4. Leurda (Allium ursinum)

35.5. Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale L.)

Importanţă. Brânduşa de toamnă s-a luat în cultură

pentru seminţe (Colchici semen), iar la desfiinţarea culturii
se pot utiliza şi bulbotuberii (Colchici tuber), care conţin
alcaloizi de tip tropolonic între care predomină colchicine
(circa 0,05-0,10% în bulbotuberi şi 0,2-0,5% în seminţe),
care este toxică (prezentă şi în frunze şi flori), apoi
democalcina (mai puţin toxică) etc.

176
 Alcaloizii din brânduşa de toamnă, deşi toxică, în
doze terapeutice, au acţiune analgezică şi antiinflamatoare,
specifică în criza acută de gută. Colchicina are acţiune
puternică asupra diviziunii celulare la plante, producând
multiplicarea numărului de cromozomi. Datorită acţiunii
sale asupra diviziunii celulare (efect statmokinetic), este
mult utilizată în munca de ameliorare a plantelor pentru
obţinerea poliplozi şi în studiile de citogenetică.
Biologie. Brânduşa de toamnă(Colchicum autumnale
L.) este o plantă perenă care generează din bulbotuberul
aflat în sol (fig. 35.5.). Din sămânţă, în primii cinci ani de
vegetaţie se formează organe vegetative, florile apar în anul
al şaselea (primăvara), fapt care face dificilă înmulţirea prin
seminţe.
S-a luat în cultură populaţiile locale.Zonele de luare
în cultură sunt cele de răspândire naturală, cu umiditate
suficientă şi temperaturi relativ scăzute.

177
Figura 35.5. Brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale
L.)

178
Capitolul 36. FAMILIA HYPOCREACEAE

36.1. Cornul-secarei (Claviceps purpurea [Fr.] Tul.)

Importanţă. Scleroţii de cornul secarei (Secale

cornutum) conţin 0,4 - 0,8 % alcaloizi (ergotamina,
ergosina, grupa ergotoxine- ergocristina, ergocaina şi
izomerii lor etc.), apoi ulei gras (20-35%), pigmenţi, amine
etc.
Alcaloizii sunt utilizaţi în obstetrică, având
proprietăţi ocitocice şi antihemoragice. De asemenea, intră
în componenţa unor medicamente reactivatoare ale
circulaţiei cerebrale, periferice etc. Sunt componenţi ai
produselor româneşti: Ergomet, Bergonal, Cofedol,
Distonocalm, etc.
Biologie. Cornul-secarei (Claviceps purpurea [Fr.]
Tul.) este o ciupercă parazită pe secară (fig. 36.1, după
I.BOBEŞ, 1983) şi pe alte graminice (triticale etc.). În spic,
în locul boabelor se formează scleroţii-organe de rezistenţă
de 1-3 (4) cm lungime şi 2-5 mm grosime, formaţi din
împletirea mai laxă sau mai deasă a filamentelor ciupercii.
Ciuperca iernează pe sol sub formă de scleroţi. Primăvara,
pe scleroţi apar fructificaţii (în formă de gămălie, pe un
peduncul), numaite stromem în care se află periteciile (ca
nişte butelii), fiecare cuprinzând asce în care se află câte opt
ascosporic filamentoşi, multicelulari. Ascosporii eliberaţi
din asce sunt transportaţi de vânt pe florile de secară (sau pe
alte graminee) unde germinează, penetrează pistilul şi ajung
la ovar, constituid infecţia primară. Infecţia secundară are
loc în perioada înfloririi plantelor de secară. Pe pistilul
plantelor unde a avut loc infecţia primară se formează
micelii şi conidii (spori), care sunt înglobaţi într-un lichid

179
dulce (,,rouă de miere”) care atrage insectele şi care asigură
transportul sporilor la alte plante (infecţia secundară). În
urma infecţiei (primare şi secundare), în locul bobului se
dezvoltă sclerotul. Condiţiile favorabile pentru infecţia şi
dezvoltarea ciupercii sunt cele cu primavera răcoroase şi
treceri lente spre vară. În timpul înfloririi secarei ,
temperature trebuie să fie de 14-200 C, umiditatea relative a
aerului să nu scadă sub 50%, precipitaţiile între 500-800
mm, iar zona să fie ferită de vânturi puternice. La noi în
ţară, principalul centru de producţie a tulpinilor de tip
ergotoxinic este nordul Moldovei, iar cel de tip ergotaminic
este în Podişul Transilvaniei.

Figura 36.1. Cornul-secarei (Claviceps purpurea [Fr.]

Tul.)

180
Bibliografie

1. Alexa, M., Ghidul micului culegător de plante

medicinale, Trustul Plafar București, 1976.

2. Alexa, M., Fitoterapia afecțiunilor aparatului

cardiovascular, Natura, nr.4, XXXVIII, Societatea de
Științe Botanice din R.S.R.., 1987.

3. Alexa, M., Bojor, O., Crăciun, F., Flora Medicinală a

României, București, Ed. Ceres, 1988.

4. Alexandru - Peiulescu Maria, Popescu, M., Plante

medicinale din terapia modernă, București, Ed. Ceres,
1978.

5. Andrei, M., Să ne cunoaștem plantele medicinale,

București, Editura Didactică și Pedagogică, 1991.

6. Atanasiu, E., În lumea plantelor de leac, București,

Editura Agrosilvică, 2008.

7. Bîlteanu, GH., Fitotehnie, vol. II, București, Ed. Ceres,

2001.

8. Borcean, I. și colab., Lucrări practice de fitotehnie, vol.

II, Lito. Institutul Agronomic Timișoara, 1997

9. Bojor, O., Alexan, M., Plantele medicinale izvor de

sănătate, București, Ed. Ceres, 1981.

181
10. Bojor, O., Alexan, M., Plantele medicinale și aromatice
de la A la Z, București, Ed. Recoop, Ediția a II-a, 1984

11. Ciocîrlan, V., Flora ilustrată a României, București, vol. I-

II Universitatea București, 1988, 1990.

12. Cîrnu, V. I., Flora meliferă, București, Ed. Ceres, 1980.

13. Coiciu, Evodochia, Săveanu, T., Agrotehnica câtorva

plante medicinale, București, Ed. Academiei R.P.R.,
1995.

14. Coiciu Evdochia, Racz, G., Plante medicinale și

aromatice, București, Ed. Academiei R.S.R., 1982.

15. Coiciu Evadochia, Plante medicinale si aromatice de

perspectiva, Bucuresti, C.D.A., 1997

16. Constantinescu C., Plante medicinale in apararea

sanatatii, Bucuresti, Ed. Recoop, 1996

17. Constantinescu, D., Gh., Hatieganu Elena, Plantele

medicinale ( proprietatiile lor terapeutice si modul de
folosire ), Bucuresti, Ed. Medicinala, 1999

18. Constantinescu, Gr., Elena Hatieguanu – Buruiana, Sa ne

cunoastem plantele medicinale – proprietatile lor
terapeutice si modul de folosire, Bucuresti, Ed. Medicala,
2006

19. Coste I., Diana Antal, Botanica farmaceutica, Ed.

Orizonturi Universitare, Timisoara 2004

182
20. Cosocariu, O., Tratat de plante medicinale si aromatice
cultivate, Bucuresti, vol. I-II, Ed. Academiei R.S.R.,
1986, 1988.

21. Craciun, F., Bojor, O., Alexan, M., Farmacia naturii,

Bucuresti, vol. II, Ed. Ceres 2007

22. Craciun, F., Alexan, M., Carmen, Alexan, Ghidul

plantelor medicinale uzuale, Bucuresti, Ed. Recoop,
1988

23. Cucu Viorica, Badea, C., Cioaca, C., Plantele medicinale

si aromatice, Bucuresti, Ed. Academiei, 1982.

24. David, Gh., Borcean, A., Imbrea, Fl., Folosirea si tehnica

de cultivare si protectie a principalelor plante medicinale
si aromatice, Ed, Eurobit, Timisoara, 2003.

25. David, Gh., Borcean, A., Imbrea Ilinca, Contributii la

tehnologia de cultivare a coriandurului in Campia
Timisului, Lucr. Stintifice, USAMVB Timișoara 2003.

26. Dihoru, Gh., Ghid pentru recunoastere si folosirea

plantelor medicinale, Bucuresti, Ed. Ceres, 1984.

27. Drila Delia, Contributii la tehnlogia de cultivare a

anasonului, Timisoara, Teza de doctorat, U.S.A.M.V.B.,
1998,p. 4-10.

28. Imbrea, F., Botos, L., Indrumator Plante narocitice,

aromatice si medicinale, Ed Eurobit Timișoara 2005.

29. Jianu Ionel, Condimente, Editura Agroprint, Timișoara,

1996.

183
30. Laza, A., Racz, G., Plante medicinale si aromatice,
București, Ed Ceres, 1995

31. Marini-Bettolo, G.B., Medicinal Plants Today, Roma, The

International Congress on medical Plants, Sansepolcro,
1987.

32. The International Congress on medicinal Plants,

Sansepolcro, 1987.

33. Mazzanii, G., Silvestrini, B., Reflections on Scientific

and Normative Bases of Current Phytotherapy, Roma,
The International Congress on Medicinal Plants,
Sansepolcro, 1987

34. Micut, I., C., Plante in medicina, Bucuresti, vol. II, Ed.
Literatura, 1987.

35. Mutihac, V., Ionasi, L., Geologia Romaniei, Bucuresti,

Ed. Tehnica, 1994.

36. Paun, E., Mihaiela, A., Dumitrescu, A., Verezea Maria,

Cosocariu, O., Tratat de plante medicinale si aromatice
cultivate, vol. I, II Bucuresti, Ed. Academiei, 1986, 1988.

37. Titin N. V., Atlasul plantelor medicinale, Ed. Medicinei

literare, Moscova, 2002

38. Tudor Ilie, Mihai Minoiu, Plante Medicinale Miraculoase

din Flora României, Editura Artmed, Bucureşti, 2004.

39. Vasilca Mozăceni Adrian – Ghidul plantelor medicinale,

Editura Polirom, lași, 2003.

184
40. Velican, V., Plante medicinale in Fitotehnie, Bucuresti,
vol. II-III, Ed. Agrosilvica, 2000 - 2005.

41. Verzea Maria si colab., Thenologii de cultura la plante

medicinale si aromaticem Bucuresti, Ed Orizonturi, 2000.

42. Wheelwright, E.G., Medicinal Plants and their history,

New - York, Dover Publication Inc., 2004

43. XXX Flora Romaniei, Bucuresti, vol. I-XIII, Ed.

Academiei, 1992, 1996.

44. XXX Flora Europaea, 2002

45. XXX La Rousse – Encyclopedie des plantes medicinales,

1997.

185