Sunteți pe pagina 1din 13

Nume: Bucătaru Sandra-Maria

Clasa: a IX-a B

Anul: 2018-2019
Viteza luminii

Viteza luminii în vid este o importantă constantă fizică universală; conform cunoștințelor
existente, este viteza de propagare a luminii în vid - independent de parametrii fizici ai luminii cum
sunt: culoarea, intensitatea, direcția, polarizarea sau durata propagării. Această caracteristică este
proprie nu numai luminii din spectrul vizibil, ea este valabilă tuturor radiațiilor de natură
electromagnetică cum sunt: undele radio, lumina infraroșie și ultravioletă, radiațiile X și Gamma.
Viteza luminii în vid, conform teoriei relativității restrânse[1] a lui Einstein reprezintă valoarea limită
a vitezei pe care o poate atinge un corp, indiferent de mediul în care se propagă [2]. Valoarea sa,
exprimată în unități din Sistemul Internațional, este de 299 792 458 m/s (metri pe secundă)[3].
Determinări experimentale de mare precizie au demonstrat stabilitatea foarte mare a valorii vitezei
luminii în vid: măsurătorile de laborator au arătat că variația vitezei de propagare pentru raze de
lumină de culori (lungimi de undă) diferite se încadrează într-o abatere de valori ce reprezintă unu
la a 1014-a parte din valoarea determinată.

Valoarea vitezei de propagare a luminii în orice mediu material transparent este mai mică decât
valoarea vitezei luminii în vid. Ea depinde de caracteristicile electrice și magnetice ale mediului în
care se deplasează și nu se modifică pentru un mediu material transparent, omogen și izotrop. La
trecerea luminii dintr-un mediu transparent, omogen și izotrop într-un alt mediu are loc modificarea
vitezei, concomitent cu schimbarea direcției de propagare, fenomen cunoscut în optica geometrică
sub denumirea de refracție.
Comete

Cometa Hale-Bopp în 1997.

Cometele (latină: stella cometa, greacă: komē, „steaua cu păr”) sunt corpuri cerești mici, de
aparență nebuloasă, care se rotesc în jurul unui Soare. De obicei, este vorba de
Soarele Sistemului nostru Solar. Simbolul astronomic pentru comete (☄) constă dintr-un disc cu o
coadă formată din trei linii.
Multe comete trec prin zonele marginale ale Sistemului Solar. Uneori, unele din ele ajung totuși și
în apropierea Soarelui, unde capetele lor luminoase și cozile lor lungi și strălucitoare constitue o
imagine spectaculoasă. Majoritatea cometelor se apropie de Soare doar pentru o scurtă perioadă
de timp.
Începând cu iulie 2018, există 6.339 de comete cunoscute,[1] un număr care crește în mod
constant pe măsură ce acestea sunt descoperite. Cu toate acestea, aceasta reprezintă doar o
mică parte a populației potențiale totale de comete, deoarece rezerva de corpuri similare cu
cometele din Sistemul Solar exterior (în norul Oort) este estimat la un trilion.[2][3] Aproximativ o
cometă pe an este vizibilă cu ochiul liber, deși multe dintre acestea sunt slabe și
nespectaculare.[4] Exemple deosebit de luminoase sunt numite „comete grozave”. Cometele au
fost vizitate de sonde fără pilot, cum ar fi Rosetta, de la Agenția Spațială Europeană, a cărei
sondă de aterizare, Philae, a devenit prima sondă care a aterizat pe o cometă,
cometa 67P/Ciuriumov-Gherasimenko[5] și Deep Impact de la NASA, care a percutat un crater
pe Tempel 1 pentru a-i studia interiorul.
După modul în care se rotesc în jurul Soarelui avem mai multe tipuri de comete:

 Comete scurt periodice - sunt comete ce au orbite mai mult sau mai puțin eliptice,
asemănătoare cu a planetelor sau a asteroizilor. Aceste comete își au originea în centura lui
Kuiper și au perioade orbitale mai mici de 200 de ani. Sunt formate din resturile de materie
dintre orbitele planetelor Neptun și Pluto. Cometele scurt periodice sunt împărțite la rândul lor
în familia lui Jupiter (comete cu perioade orbitale mai mici de 20 de ani) și în familia
Halley (cu perioade orbitale între 20 și 200 de ani).

 Comete lung periodice - au orbite excentrice, care le poartă mult dincolo de orbita
planetei Pluto. Perioadele orbitale sunt cuprinse între 200 de ani și mii sau chiar milioane de
ani.
 Comete neperiodice - vin din norul lui Oort, trec pe langa Soare și nu se mai întorc vreodata.
Atunci când se află în interiorul Sistemului Solar se comportă similar cu cometele lung
periodice, cu diferența că au traiectorii parabolice sau ușor-hiperbolice.

 Comete celebre
Nume Data descoperirii Ciclu Ultima apariție

Cometa Halley 239 î.Hr. 76 ani 1986

Cometa lui Cezar 44 î.Hr. ? 44 î.Hr.

Encke 1786 3,3 ani 2016

Swift-Tuttle 1862 133,28 ani 1992

Hale-Bopp 1995 18.000 ani 1997

Hyakutake 1996 14.000 ani 1996

Shoemaker-Levy 9 1993 S-a prăbușit, dezintegrată, pe Jupiter 1994


Carul Mare si Carul Mic
Ursa Mare ( Carul Mare) este o constelație vizibilă din emisfera nordică. La latitudinea României
este o constelație circumpolară, așa cum este și pentru toți observatorii situați la latitudini mai
înalte de 41° latitudine nordică. În aceste regiuni constelația nu apune niciodată. În greaca
veche cuvântul urs se spunea arktos, Ursa Mare fiind una din cele 48 de constelații identificate
de Ptolemeu.

Constelația circumpolară Ursa Mare este formată din șapte stele mai strălucitoare, de mărimea
(magnitudinea) stelară de aproximativ doi, așezate în formă de car. Mizar, a doua stea din coadă,
renumită ca stea dublă, este vizibilă cu ochii liberi. Satelitul ei Alcor, de mărimea stelară cinci,
formează o pereche fizică cu steaua Mizar și se află la o distanță unghiulară de 12' de aceasta.
Mizar este atât stea dublă vizuală cu instrumente astronomice mai apropiate, cât și stea dublă
spectroscopică. Numele popular al acestei constelații este „Carul Mare”.

Ursa Mică sau Carul Mic (lat. Ursa Minor) este o constelație, destul de mică și slab luminoasă,
situată în emisfera nordică a cerului. Își datorează celebritatea celei mai strălucitoare dintre stelele
sale, α Ursae Minoris, steaua care marchează Polul Nord ceresc, Polaris.
Ursa Mică se reperează, în general, în raport cu Ursa Mare. O metodă foarte cunoscută permite
determinarea poziției stelei α Ursae Minoris, cunoscută cu denumirea de Polaris[1][2]: trasând o
linie imaginară de la Merak la Dubhe (cele două stele din spatele „Carului Mare”), și prelungind de
cinci ori distanța dintre cele două stele, după ce s-a depășit coada Dragonului, dacă este vizibilă,
se ajunge la Polaris (Steaua Polară), care este singura stea strălucitoare din acest sector al bolții
cerești. Ajuns la Polaris prin acest aliniament, Carul Mic este în unghiul drept spre stânga,
desenând un arc de cerc spre Ursa Mare. O metodă alternativă pentru găsirea stelei Polaris
constă în folosirea, ca punct de plecare, a constelației Cassiopeia.
Ursae Minoris (Steaua Polară sau Polaris) este steaua cea mai strălucitoare din constelațiea Ursa
Mică, de altfel singura relativ interesantă. Este steaua cea mai apropiată de polul ceresc, de care
o despart doar 44' 9". Din cauza fenomenului precesiei echinocțiilor, acest lucru nu a fost
dintotdeauna: în urmă cu mai mult de 4 milenii, prin anul 2700 î.Hr., steaua α Draconis (Thuban)
se găsea în această situație. Iar într-un viitor îndepărtat, această onoare îi va reveni
stelei Vega(α Lyrae). Polaris se apropie, de altfel, în acest moment, de pol, iar cel mai aproape va
fi în 2102, la 27' 31".
Steaua Polară este o supergigantă galbenă, cu o magnitudine aparentă de 1,97. Este cea de-
a 45-a cea mai strălucitoare stea de pe bolta cerească. Ea este destul de departe de Sistemul
nostru Solar, la 430 de ani-lumină.

Localizarea Ursei Mici

Steaua Polară se poate identifica cu ușurință utilizând stelele Carului Mare.


Gaura neagră
O gaură neagră este o regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât nimic - nici măcar
particulele și radiația electromagnetică ca lumina - nu poate scăpa odată intrat în ea. Teoria relativității
generale prezice că o masă suficient de compactă poate deforma spațiul și timpul astfel încât să formeze o
gaură neagră. Limitele unei astfel de regiuni din care nimic nu poate scăpa este numită orizontul
evenimentelor. Chiar dacă orizontul evenimentelor are un efect enorm asupra sorții și circumstanțele unui
obiect care trece prin aceasta, nicio caracteristică aparentă nu poate fi observată. În multe moduri o gaură
neagră se comportă ca un corp negru ideal, deoarece nu reflectă lumină deloc. Mai mult, teoria câmpului
cuantic în spațiu-timp curbat prezice un orizont al evenimentelor invers proporțional mesei acestuia.
Temperatura este de ordinul miliardelor de grade Celsius în cazul găurilor negre de masă stelară, făcându-
le, esențial, imposibil de observat.
Obiecte a căror câmp gravitațional sunt suficient de puternice încât lumina nu poate scăpa au fost
considerate prima dată în secolul al XVIII-lea de John Michell și Pierre-Simon Laplace. Prima soluție
modernă al relativității generale care ar caracteriza o gaură neagră a fost găsită de Karl Schwarzschild în
1916, chiar dacă interpretarea sa ca o regiune din spațiu din care nimic nu poate scăpa a fost prima dată
publicată de David Finkelstein în 1958. Găurile negre au fost de mult considerate o curiozitate matematică;
a fost în timpul anilor 1960 când munca teoretică a arătat ca acestea au fost o predicție a teoriei relativității
generale. Descoperirea stelelor neutron la sfârșitul anilor 1960 au stârnit interes în realitatea obiectelor
compacte colapsate gravitațional.
Găurile negre cu o masă stelară sunt așteptate a se forma atunci când o steauă foarte masivă se
colapsează la sfârșitul ciclului de viață. După ce o gaură neagră s-a format, aceasta poate continua să
crească prin absorbția continuă de masă din împrejurimi. Prin absorbția de alte stele și coliziunea cu alte
găuri negre, găuri negre supermasive cu o masă de milioane de sori se pot forma. Există o prezumție
generală cum că aproape fiecare galaxie are o gaură supermasivă la centrul ei.
În ciuda interiorului invizibil, prezența unei găuri negre poate fi dedusă prin interacțiunea acesteia cu
materia și prin radiația electromagnetică cum ar fi lumina vizibilă. Materia care intră într-o gaură neagră
poate forma un disc de acreție exterior încălzit de frecare, formând unele dintre cele mai luminoase obiecte
din univers. Dacă există alte stele care orbitează o gaură neagră, orbitele lor pot fi folosite pentru a
determina masa și locația unei găuri negre. Astfel de observații pot fi folosite pentru a exclude posibilități
alternative cum ar fi stelele neutron. În acest fel, astronomii au identificat numeroase găuri negre stelare în
sisteme binare, și au stabilit că sursa radio cunoscută sub numele de Sagittarius A*, la centrul propriei
noastre galaxii, conține o gaură neagră supermasivă cu o masă aproximativă de 4,3 milioane de sori.
Eclipsele de Soare
O eclipsă de Soare (sau mai precis o ocultație solară) se produce atunci când Luna trece
între Pământ și Soare prin fața Soarelui. Văzut de pe Pământ, discul Lunii e de obicei mai mare
decât cel al Soarelui și, dacă se interpune între privitor și Soare, îi „blochează” lumina, aruncând o
umbră corespunzătoare pe Pământ. Când discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui
imaginea luminoasă obișnuită a Soarelui este blocată complet și, pentru o anumită zonă de
observație și o anumită durată de ordinul câtorva minute, eclipsa de Soare este totală. Eclipsele
totale de Soare permit executarea unor studii astronomice speciale, dar au loc mult mai rar decât
cele parțiale.
Fiecare eclipsă de Soare are propria sa poziție și se poate vedea doar dintr-o zonă anume de pe
glob.[1]
Pentru a observa cu ochiul liber o eclipsă de Soare, de orice tip ar fi ea, este nevoie de un filtru
solar special. Fără acest filtru observarea eclipsei duce la accidente grave ale ochiului, care pot
ajunge până la orbire. Filtrul cel mai accesibil este filtrul de sudură mai dens, însă, din cauza
grosimii sticlei, pot apărea imagini duble. Filtrul ideal, numit filtru Mylar, este o peliculă aluminizată
care oprește radiațiile periculoase.

Eclipsele de Lună
O eclipsă de Lună are loc atunci când Luna, în mișcarea ei în jurul Pământului, intră în umbra
acestuia. Aceasta se întâmplă când Soarele, Pământul și Luna sunt aliniate suficient de exact
(eclipsă parțială). Întotdeauna „faza” Lunii la o eclipsă de Lună este cea de Lună plină. Timpul și
durata ei depind de poziția relativă și poziția de pe linia nodurilor. Cea mai recentă eclipsă de Lună
a fost cea din noaptea de 27 spre 28 iulie 2018.
Eclipse de Lună au loc de cel puțin 2 ori pe an, atunci când razele solare sunt împiedicate de către
Pământ să ajungă la Lună. În timpul unei eclipse de Lună, Luna este mereu în faza de Lună Plină.
Dacă ne-am găsi pe Soare în timpul producerii eclipsei, Luna s-ar ascunde în spatele Pământului.
Orbita Lunii fiind înclinată cu 5 grade față de planul orbitei Pământului, ecliptica, cele mai multe
Luni Pline nu aduc eclipse de Lună, Luna fiind ori prea la nord, ori prea la sud față de conul de
umbră a Pământului.

Eclipsa din 3 martie 2007 văzută din Leeds, Anglia.


Sistemul solar și planetele
Sistemul solar este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care cuprinde
opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare.
În afară de cele opt planete, oamenii de știință au emis ipoteza existenței unei alte planete,
denumită provizoriu A noua planetă. Această ipotetică planetă gigantă s-ar afla la marginea
Sistemului Solar. Existența planetei ar explica configurarea orbitală neobișnuită a unui grup
de obiecte transneptuniene (OTN). La 20 ianuarie2016, cercetătorii Konstantin Batygin și Michael
E. Brown de la Institutul de Tehnologie din California au anunțat că există dovezi suplimentare
indirecte privind existența unei a noua planete dincolo de orbita planetei Neptun. Aceasta ar orbita
în jurul Soarelui între 10.000 și 20.000 de ani. Conform studiului publicat în Astronomical Journal,
„Planeta Nouă” ar avea o masă de aproximativ 10 ori mai mare decât Terra și s-ar afla la minim
200 UA.
Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis
în Brațul Orion), galaxie care are cca. 200 de miliarde de stele.
El s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor
molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect ca masă fiind
planeta Jupiter. Cele patru planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământul și Marte,
numite planete terestre / planete telurice, sunt compuse în principal din roci și metal. Cele patru
planete exterioare, numite giganți gazoși, sunt mult mai masive decât cele telurice. Cele mai mari
două planete, Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete
mai îndepărtate, Uranus și Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură
de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa,
amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant
gazos”). Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan
ecliptic.
Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici. Centura de asteroizi,
situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre,
deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun
se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare
parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii
de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație. Astfel de obiecte
sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și
obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake. În plus, în aceste două regiuni se
află diferite alte corpuri mici, cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel
puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul
lor. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte
mici.
Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare) creează în mediul interstelar o bulă cunoscută
ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se
află Norul lui Oort, care reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind
considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță
aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea
vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.
Sistemul solar

Soare Jupiter Saturn Uranus Neptun Pământ Venus


(stea) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă)

Marte Ganymede Titan Mercur Callisto Io Lună


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul
(planetă) (satelitul lui Saturn) (planetă)
Jupiter) Jupiter) Jupiter) Pământului)

Europa Triton Titania Rhea Oberon Iapetus Umbriel


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
(satelitul lui Saturn)
Jupiter) Neptun) Uranus) Uranus) Saturn) Uranus)

Ariel Dione Tethys Vesta Enceladus Miranda Proteu


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
(satelitul lui Saturn) (asteroid)
Uranus) Saturn) Saturn) Uranus) Neptun)
Mimas Hyperion Phoebe Janus Epimetheus Prometheus Pandora
(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
(satelitul lui Saturn) (satelitul lui Saturn)
Saturn) Saturn) Saturn) Saturn) Saturn)

Acest infocasetă: vizualizare • discuție • modificare

Sistemul solar interior


Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și
asteroizii. Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind relativ aproape
de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui Jupiter și Saturn.

Planete interioare

Mercur, Venus, Pământ și Marte

Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de roci, cu puțini sau chiar
fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare, cum ar fi silicații,
care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul, care formează nucleele planetare.
Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte) au o atmosferă destul de densă pentru a
genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici tectonice de suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani.
Termenul de „planetă interioară” nu trebuie confundat cu termenul de „planetă inferioară”, care desemnează
planetele mai apropiate de Soare decât Pământul (adică Mercur și Venus).
Mercur
Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică planetă din
sistemul solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar singurele caracteristici
geologice cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt crestăturile din scoarță, care cel mai probabil se
datorează unei perioade timpurii de contracție din trecutul său. Atmosfera planetei Mercur este aproape
neobservabilă și este formată din atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar. Apariția
nucleului său de fier relativ mare și mantaua subțire nu au fost încă suficient explicate. Ipotezele includ
faptul că straturile exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu un obiect gigantic și
că acreția completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr.
Venus
Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815 mase terestre)
și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de fier, o atmosferă substanțială
și indicii ale unei activități geologice interne. Totuși, planeta este mult mai uscată decât Pământul iar
atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai densă. Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai
fierbinte planetă, temperaturile de la suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de
gaze cu efect de seră din atmosferă.[74] Nu a fost detectată nici o dovadă definitivă a unei activități
geologice la momentul actual pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să prevină epuizarea
atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este încontinuu alimentată de către erupțiile
vulcanice.
Pământ
Pământul (de asemena și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă planetă
interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic activă și singurul loc din
sistemul solar unde se cunoaște că există viață. Hidrosfera sa lichidă este unică printre planetele
terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului
diferă radical față de cea a altor planete, fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21%
de oxigen liber. Planeta Pământ are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei
planete terestre din sistemul solar.
Marte
Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre). Planeta
posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la suprafață de 6,1
milibari (aproximativ 0,6% din presiunea atmosferică de la suprafața Pământului).] Suprafața sa,
brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a
activităților geologice care au persistat până relativ recent, cu două milioane de ani în urmă. Culoarea sa
roșiatică provine de la oxizii de fier (rugină) din sol. Marte are doi sateliți naturali foarte mici
(Deimos și Phobos) despre care se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.

Sistemul solar exterior


Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe comete cu
perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în această regiune. Din cauza distanței foarte mari de
la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi
apa, amoniacul și metanul, decât planetele de roci din sistemul solar interior, deoarece temperaturile mai reci
permit menținerea acestor compuși în stare solidă.

Planetele exterioare

Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter


Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună 99% din masa
care orbitează în jurul Soarelui.[d] Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de ori mai mare decât cea a
Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus și Neptun sunt mai puțin masive (având
sub 20 de mase terestre) și sunt compuși mai mult din ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac
parte dintr-o categorie aparte, „giganții de gheață”.Toți cei patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de
inele al lui Saturn este ușor de observat de pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu
cel de planetă superioară, care desemnează planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât planetele
exterioare cât și pe Marte.
Jupiter
Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai masiv decât toate
celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare parte din hidrogen și heliu. Căldura
sa internă destul de mare creează un număr de caracteristici semi-permanente ale atmosferei sale, cum
ar fi benzile de nori și Marea Pată Roșie.
Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și Europa prezintă
similarități cu planetele terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea internă. Ganymede, cel mai mare
satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta Mercur.
Saturn
Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe Pământ, este
asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al magnetosferei. Deși Saturn
are 60% din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime din masa acestuia (95 de mese terestre),
fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de
rocă și gheață.
Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de activitate
geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani). Titan, al doilea satelit ca
mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și singurul satelit din sistemul solar care posedă
o atmosferă substanțială.
Uranus
Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate planetele
exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o parte”; înclinația axei de
rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la ecliptică. Planeta are un nucleu mult mai rece
decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de căldură radiată în spațiu este foarte mică.
Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și Miranda.
Neptun
Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ 17 mase
terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar nu la fel de multă ca
Jupiter sau Saturn.
Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având
probabil gheizere de azot lichid.Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă. Neptun este
însoțit pe orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun, care au o rezonanță
orbitală de 1:1 cu el.