-NANO-BIOTEHNOLOGII -

Masterand :

ASAN MĂDĂLINA

(DRAGOMIR) VIŞOIU RAMONA

IMMA 3181-anul I

2019

INTRODUCERE

1. NANO-BIOTEHNOLOGII
 1.1. Definiţia biotehnologiei; evoluţia în timp a biotehnologiei ca ştiinţă tehnică
1.2. Dezvoltarea industriei biotehnologice; rolul cercetării fundamentale în biotehnologie

2. NANO-BIOTEHNOLOGII ÎN MEDICINĂ
2.1. Aplicaţii ale biotehnologiei în medicină, agricultură, industria alimentară, industria
farmaceutică
2.2. Încapsularea medicamentelor
2.3. Nano- capsule

3. ETAPELE UNUI PROCES BIOTEHNOLOGIC

CONCLUZII

BIBILIOGRAFIE

Introducere
 Nanotehnologia este un domeniu al ştiinţei, care în ultima vreme a fost aplicat în medicină,
farmacie,cosmetologie. Datorită dimensiunilor mici, nanoparticulele diferă în mod semnificativ
de materialelor convenţionale şi prezintă proprietăţi unice. Nanoparticulele sunt sunt definite ca
particule coloidale solide care includ atat nanosfere, căt şi nanocapsule.

Cuvântul „nano” este de origine latină şi semnifică „pitic”. Dimensiunile nano se referă la

a miliarda parte dintr-o unitate, astfel un nanometru este a miliarda parte dintr-un metru (1 nm =

10-9 m).

Nanotehnologia este ştiinţa care studiază procesele care au loc la nivel molecular. Este un

domeniu multidisciplinar, care combină stiinţele fundamentale cu cele aplicate, de tipul

biofizicei, biologiei moleculare şi bioingineriei. Nanotehnologiile au avut deja un impact major

în dezvoltarea diverselor domenii ale medicinei, ca oftalmologie, cardiologie, endocrinologie,

onclogie, pulmunologie, imunologie etc., precum şi în diferite domenii îngust-specializate, ca

transmiterea genelor, ţintirea tumorilor, formularea vaccinurilor orale. Nanotehnologiile

furnizează sisteme inteligente, aparate şi materiale care prezintă viitorul aplicărilor
farmaceutice[4].

În diverse aplicaţii farmaceutice, reducerea mărimii particulelor este o operaţie

fundamentală. Aceasta sporeşte solubilitatea şi biodisponibilitatea substanţelor, facilitează

eliberarea principiului activ din forma farmaceutică şi oferă oportunitatea de a selecta formularea

optimă a unui medicament. De cele mai dese ori, reducerea dimensiunii particulelor este limitată

la nivelul de microni (pulberi, emulsii, suspensii etc.). Nano-dimensiunile medicamentelor, însă,

oferă o serie de avantaje: creşterea semnificativă a suprafeţei totale a particulelor, sporirea

solubilităţii, biodisponibilităţii, reducerea dozei de medicament, reducerea variabilităţii

individuale a pacientului [6].

 Nanotehnologiile farmaceutice sunt cele mai inovative şi înalt-specializate domenii, care,

conform estimărilor, ar putea revoluţiona industria farmaceutică. Aceste tehnologii oferă

oportunităţi majore în lupta cu un spectru foarte larg de maladii: detectarea cancerului în stadiile

incipiente, contracararea diabetului zaharat, maladiilor neurodegenerative, precum şi detectarea

şi nimicirea microorganismelor şi virusurilor, asociate cu apariţia infecţiilor.

În aceste condiţii, utilizarea nanotehnologiilor oferă cel mai performant şi rentabil

instrument de modelare a proprietăţilor substanţelor farmaceutice în direcţia optimizării efectului

terapeutic şi minimizării efectelor adverse.

Totuşi, costul dezvoltarea nano-medicamentelor este destul de mare. Anual, circa 12

mlrd. dolari SUA sunt alocate cercetărilor din acest domeniu. Țările cele mai interesate în

dezvoltarea nanotehnologiilor farmaceutice sunt Statele Unite ale Americii şi Japonia, care

investesc anual circa 9 mlrd. dolari SUA. Totodată, din motiv că nanotehnologiile sunt un

domeniu investiţional de perspectivă, chiar şi multe ţări în curs de dezvoltare au decis să

investească în această ştiinţă.

Istoric

 1959 Richard Feynman ţine un discurs la CalCech şi declară« There is Plenty of Room at the
Bottom »
 1969 Prima utilizarea a termenului de nanotehnologie de către Eric Drexler, student al lui
Feznman
 1981 Inventarea du microscopului cu efect tunnel
 1985 Descoperirea fulerenelor
 1986 Inventarea microscopului cu forţă atomică
 1990 Cercetători de la IBM scriu numele societăţii lor cu 35 atomes de xenon cu ajutorul
microscopului cu efect tunnel pe o placa de nichel
 1991 Descoperirea nanotubrilor
 2001 Primul tranzistor realizat cu un nanotub
 2003 Millipede este un prototip de sistem de stocare de date realizat de IBM, utilizând
perfotaţii nanometrice.
1.1 Definiţia biotehnologiei; evoluţia în timp a biotehnologiei ca ştiinţă tehnică

Descoperirile spectaculoase din domeniile biologiei, biochimiei, microbiologiei, geneticii,

enzimologiei, precum şi necesitatea aplicării acestor cunoştinţe în practică au condus la apariţia
unei noi ştiinţe denumită generic “biotehnologie”. Caracterul interdisciplinar al biotehnologiei a
creat încă de la început probleme privind definirea şi localizarea ei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Dintre toate definiţiile aceea dată biotehnologiei de către Federaţia Europeană de Biologie
(1978), pare a fi satisfăcătoare: "Utilizarea integrată a biochimiei, microbiologiei şi ingineriei în
scopul obţinerii unei aplicaţii tehnologice (industriale), cu ajutorul microorganismelor, culturilor
de celule şi a părţilor componente a acestora". Simplificând, se poate spune că biotehnologia
presupune "utilizarea organismelor sau a produselor derivate de la acestea în scopuri
comerciale." In esenţă, principalul scop al biotehnologiei este obţinerea de produse sau servicii
utile activităţii umane, cu ajutorul organismelor vii. Procesul de bază în biotehnologie este
“proces biologic”, după cum procesul de bază în tehnologia chimică este “procesul chimic”.
2.1 Dezvoltarea industriei biotehnologice; rolul cercetării fundamentale în
biotehnologie

Cunoaşterea ştiinţifică şi strategia de dezvoltare economică actuală se bazează pe o nouă

abordare a fenomenelor, acestea conducând la o adevărată revoluţie biotehnologică. Se apreciază
că în viitor cea mai mare parte a industriei se va baza pe procedee de fermentaţie, inginerie
biochimică, biologie moleculară, aceasta din urmă imprimând un salt tehnologic corespunzător.
Pe aceste baze, industria biotehnologică va lua un avânt considerabil. Ingineria genetică este
considerată a fi tehnica ideală capabilă să amelioreze cantitativ şi calitativ capacitatea de
biosinteză a celulelor de microorganisme, animale sau vegetale, în scopul obţinerii unor produse
utile. Natura interdisciplinară a biotehnologiei este evidentă dacă se ţine seama de etapele unui
proces biotehnologic complet. Dacă se ia ca exemplu obţinerea unui produs nou prin tehnologia
ADN-recombinant, cum ar fi insulina, hormonul de creştere sau interferonul, atunci de la idee
până la obţinerea unui produs comercial se parcurg o serie întreagă de faze care implică
cunoştinţe aparţinând unor domenii ştiinţifice foarte diferite. Prima treaptă de dezvoltare a
bioprocesului se referă la manipularea genetică a organismului gazdă; în acest caz, gena de
interes este clonată într-o gazdă specifică (de ex. Escherichia coli) și se stabiliesc o serie de
parametrii, cum ar fistabilitatea tulpinii recombinate şi nivelul de expresie al produsului dorit.
După clonare, caracteristicile de creştere şi producţie a celulelor trebuie măsurate în funcţie de
condiţiile de cultivare, ceea ce necesită aplicarea tehnicilor de cultivare obişnuite în
microbiologie în vederea stabilirii parametrilor optimi: compoziţia mediului, pH, temperatură,
concentraţie de oxigen dizolvat astfel încît productivitatea în produsul urmărit să fie maximă. Se
porneşte prin cultivarea microorganismului la scara mică, în flacoane agitate de 250 ml până la
un litru capacitate. Performanţele organismului sunt descrise prin calcularea ratei de creştere,
productivitatea specifică, randamentul în produs finit. După cunoaşterea condiţiilor de cultivare
în laborator se porneşte procesul de ridicare la scară pilot şi industrial.
 1. Prima treaptă poate fi un bioreactor de 1, 2 sau 5 l echipat cu instrumente de măsură şi
control al temperaturii, pH, concentraţie oxigen dizolvat, viteză de agitare. Culturile pot fi
monitorizate mai bine în bioreactor decât în flacoane agitate. Se pot culege mult mai multe
informaţii referitoare la necesarul de oxigen al microorganismului sau la caracteristicile de
spumare ale mediului sau alţi parametrii. De asemenea pot fi identificate limitările impuse de
tipul bioreactorului.De exemplu, dacă acesta nu poate asigura necesarul de oxigen, celulele sunt
înfometate. În mod similar, dacă agitarea mediului de cultură nu este adecvată, aceasta poate
conduce la spargerea celulelor şi devierea procesului de cultivare. In bioreactor se stabilesc
condiţiile pentru o anumită activitate a celulelor. In această fază se calculează diferiţi parametrii
cum ar fi:coeficienţii de transfer de masă, timpul de agitare, viteza de dizolvare a oxigenului,
puterea de agitare şi mulţi alţii. Aici se decide dacă cultura de celule poate fi operată cel mai bine
în sistem "batch", semi-continuu sau continuu. De asemenea pot fi încercate diferite tipuri de
bioreactor. Se realizează de asemenea un calcul economic de fezabilitate.

2. Următoarea treaptă de ridicare la scară este aceea de bioreactor pilot. În această fază se
implică specialistii instruiţi în ingineria bioproceselor şi în ridicarea la scară industrială a
acestora. In prezent se construiesc vase de 100-1000 l după specificaţiile prototipului de
laborator. Scopul fazei pilot este acela de a examina raspunsul celulelor cultivate la o scară mai
mare. În această treaptă de operare, rezultatele pot fi mai bune sau mai scăzute faţă de cele
obţinute în bioreactorul laborator. În funcţie de aceste rezultate se hotărăşte dacă se trece la
producţia industrială sau nu. Această parte a procesului tehnologic aparţine în întregime
ingineriei bioproceselor: se proiectează atât bioreactorul industrial cât şi facilităţile auxiliare:
echipamente de sterilizare aer şi mediu, generator de abur, utilaje necesare preparării mediilor de
cultură, sistem de apa de racire, aparatura de automatizare şi control. O importanţă deosebita se
acorda faptului ca instalaţia trebuie să asigure conditii aseptice pe întreg fluxul de productie.

3. O parte importantă a unui proces biotehnologic o constituie faza de recuperare a produsului

din mediul de producţie şi anume izolarea si purificarea acestuia pâna la produsul finit. Această
fază este adesea foarte dificilă pentru produsele rezultate prin tehnologia ADN recombinant,
astfel încât costurile reprezintă 80-90% din costul total al bioprocesului. Procedeul aplicat pentru
izolare şi purificare depinde de natura produsului şi cuprinde metode fizice, chimice, biologice.
Multe metode încercate în laborator şi care au dat rezultate bune, nu pot fi aplicate la scara
industrială. În această fază, biochimiştii, inginerii chimişti, tehnologii au o contribuţie importantă
în recuperarea şi purificarea substanţei active. Procedeele elaborate includ: filtrări ,centrifugări
pentru separarea celulelor de lichid, metode mecanice de distrugere a membranei celulare, dacă
produsul este intracelular, extracţii cu solventi, metode cromatografice, separări prin membrane,
cristalizări şi uscări.Toate aceste procedee sunt testate mai întâi la scara mică şi apoi la scară
pilot şi industrial. Dupa ce produsul a fost purificat până la standardele cerute de normele
internaţionale, acesta poate fi ambalat şi vândut. In cazul produselor farmaceutice noi este
necesară şi testarea eficacităţii acestora, mai întâi pe animale şi apoi pe oameni. Pentru produsele
uz alimentar sunt cerute alte teste specifice. Pentru toate produsele obţinute pe cale
biotehnologică se cer avize oficiale conforme cu standardele existente pentru fiecare tip de
produs. Din acest exemplu se poate vedea că într-un bioproces sunt implicate multe discipline
diferite atât tehnice cât şi discipline fundamentale. Specialiştii din domeniul biotehnologiei se
confruntă în mod constant cu probleme aparţinând domeniilor: biologie, chimie, fizică, inginerie
şi uneori medicină.
2.1. Aplicaţii ale biotehnologiei în medicină, agricultură, industria alimentară,
industria farmaceutică

Principalele clase de nanoparticule utilizate în industria farmaceutică

 Lipozomi

Lipozomii sunt nanoparticule compuse dintr-un bistrat lipidic, care încapsulează un

conţinut apos. Moleculele amfifile, utilizate la prepararea acestor compuşi sunt similare cu

moleculele care alcătuiesc membranele celulare, din care motiv lipozomii sunt utilizaţi pentru

transportarea, creşterea eficacităţii şi micşorarea toxicităţii diferitor substanţe [6].

De obicei, lipozomii sunt clasificaţi în 3 categorii, în funcţie de dimensiuni şi lamelaritate

(numărul de bistraturi lipidice): lipozomi unilamelari mici, lipozomi unilamelari mari şi lipozomi

multilamelari (Fig.1). Substanţa activă poate fi localizată în spaţiul apos (în caz că e hidrosolubil)
sau în membrana lipidică (în caz că e liposolubil). Recent, a fost dezvoltată o generaţie nouă de
lipozomi, numită „stealth” (invizibili), care au capacitatea de a evita identificarea lor de către
sistemul imun, ceea ce sporeşte perioada de semi-dezagregare.
Polimeri din chitozan

Chitozanul este un polizaharid linear, compus din β-1,4-D-glucozamină şi N-

acetilglucozamină. Proprietăţile particulelor de chitozan sunt determinate de faptul că la pH
neutru sau bazic chitozanul este insolubil, iar la pH acid, datorită protonării
aminogrupelor,devine solubil şi poate elibera substanţele încapsulate. Recent, au fost dezvoltate
2 tipuri de structuri hibride cu utilizarea polimerilor din chitozan: conjugate polimer-proteină şi
conjugate polimer-substanţă medicamentoasă [7]. Conjugarea polimerilor cu proteinele reduce
din imunogenitate şi creşte perioada de semi-dezagregare a particulelor în organism, iar
conjugarea cu substanţele medicamentoase sporeşte ţintirea tumorilor (prin creşterea
permeabilităţii şi reducerii retenţiei) şi, la nivel celular, în urma endocitozei, asigură
transportarea lizosomotropică a medicamentului.

Nanoparticule din ceramică

Nanoparticulele din ceramică sunt sisteme anorganice cu structură poroasă, care pot fi

utilizate ca vehicul pentru unele substanţe medicamentoase [3]. Aceste vehicule sunt compatibile

cu siliciul, titanul şi aluminiul, şi pot fi utilizate în terapia cancerului. Totodată, dezavantajul

major al acestor particule este faptul ca nu sunt biodegradabili, ceea ce poate determina

acumularea lor în organism, cu dezvoltarea reacţiilor adverse.

Nanoparticule metalice

Nanoparticulele metalice cuprind o clasă de agenţi superparamagnetici cu dimensiunea de

15-60 nm, acoperiţi cu dextrani, fosfolipide sau alţi compuşi care înhibă agregarea şi asigură

stabilitatea acestora. Aceste particule sunt utilizate ca agenţi de transport activ sau pasiv.

Particulele acoperite cu aur sau alţi agenţi metalici sunt o subcategorie nouă de

nanoparticule sferice metalice, care conţin un nucleu dielectric acoperit, de obicei, cu aur. Aceste

particule posedă proprietăţi optice şi chimice favorabile pentru imagistică şi diverse aplicaţii
terapeutice (Fig.3).

Nanoparticule din carbon

Nanoparticulele din carbon cuprind fulerenele şi nanotuburile (Fig.4). Fulerenele sunt

forme alotropice din carbon, cu structură poligonală, compuse exclusiv din 60 atomi de carbon.

Aceste nanoparticule sunt caracterizate prin existenţa a numeroase punţi de legătură, astfel încît

suprafaţa partuculelor poate fi funcţional utilizată pentru legarea de ţesuturile organismului.

Nanotuburile sunt unele dintre cele mai utilizate nanostructuri, datorită conductibilităţii electrice
înalte şi rezistenţei deosebite. Există 2 clase de nanotuburi din carbon: unistratificate şi
multistratificate [10]. Nanotuburile multistratificate au un diametru mai mare şi constau din
nanotuburi unistratificate dispuse concentric. Utilizarea nanotuburilor din carbon ţine, în special,
de transportul substanţelor medicamentoase şi cedarea programată a acestora.
Nanocristale (puncte cuantice)

Punctele cuantice prezintă cristale de material semi-conductor de dimensiuni

nanometrice, cu proprietăţi fluorescente (Fig.5). Aceste particule, fiind acoperite cu alte

materiale, asigură deispersia şi previn scurgerea metalelor grele toxice, utilizate în diagnostic [9].

Transportarea la ţintă

Utilizarea agenţilor farmacologici, utilizînd metode clasice de formulare farmaceutică,

este deseori limitată de probleme de ordin farmacocinetic şi farmacodinamic, cum ar fi

eficacitatea redusă, lipsa specificităţii sau rezistenţa barierelor fiziologice. Mai mult decît atit,

multe substanţe medicamentoase posedă solubilitate redusă, biodisponibilitate joasă sau sunt
rapid excretate din organism. De asemeni, eficacitatea unor preparate (de obicei – agenţilor
chimioterapeutici) este limitată de efectele adverse dozo-dependente, determinate de volumul
mare de distribuţie şi toxicităţii neselective [7].

Utilizînd nanotehnologiile, este posibil de a transporta substanţa medicamentoasă direct

la ţinta biologică, evitînd efectele sus-menţionate şi maximizînd efectul terapeutic [4].

Avantajele nanotehnologiilor în transportarea la ţintă sunt:

dimensiunile mici ale particulelor, ceea ce permite pătrunderea prin diverse bariere pînă

la celule individuale;

este posibil de a încapsula, lega sau acoperi substanţele medicamentoase, astfel sporind

solubilitatea, stabilitatea şi absorbţia medicamentului;

evitarea contactului cu sistemul reticuloendotelial, astfel protejînd medicamentul de

inactivarea prematură.

Dintre toate nanostructurile, liposomii sunt cel mai des utilizaţi cu scop de transport al

substanţelor medicamentoase la ţinta biologică. La moment, liposomii sunt antrenaţi în

formularea medicamentelor anticancer cu conţinut de paclitaxel, 5-fluorouracil şi

doxorubicină[8].

Eventuale repercursiuni asupra diferitor tipuri de ţesuturi

Similar altor tehnologii noi din domeniul medicinii, nanotehnologiile farmaceutice au

creat un şir de dezbateri legate de utilizarea particulelor de dimensiuni nano. Ariile principale de

conflict sunt [1]:

1. Din cauza dimensiunilor extrem de mici şi penetrabilităţii sporite, există riscul penetrării

barierelor biologice şi depozitării substanţelor în diferite organe şi ţesuturi, ceea ce poate

determina repercursiuni neaşteptate asupra proprietăţilor acestora (recent, un şir de investigaţii au
demonstrat că nanoparticulele pot fi responsabile de diverse tipuri de organotoxicitate);

2. Toxicitatea nanoparticulelor poate fi determinată, de asemeni, de capacitatea organismului de

a le elemina. Astfel, persistă riscul de creştere a expunerii la nanomedicamente din motiv că
eliminarea lor poate fi diminuată.

Astfel, nu există o părere unică privitor la beneficiile şi riscurile nano-terapiei, ceea ce determină
necesitatea continuării studiilor în acest domeniu.
2.2. Încapsulara medicamentelor

Structura specifică a nanocapsulelor (un nucelu înconjurat de un strat de polimer) care permite
încapsularea substanţelor active şi le pot transporta în piele. Eficacitatea acestui transport,
depinde de mulţi factori, inclusiv proprietăţiile fizico-chimice ale nanocapsulelor.

Procesul de încapsulare oferă protecţia substanţelor active ale fenomenelor nedorite, cum ar fi
degradarea sau oxidarea , precum si controlul procesului de eliberare a acestora.

Termenul de nanoparticule include nanosfere şi nanocapsule. Aceste structuri se formează în

procesul tehnologic, numit nanoîncapsulare. Nanoîncapsularea este acoperirea diferitelor
substanţe într-un alt material la dimensiuni de ordinul nanometrului.

Învelişul unei nanocapsule este făcut dintr-o substanţă uleioasă, care ar trebui să fie
compatibilă cu medicamentul selectat în membrana polimerică. În plus, trebuie să nu fie toxic.
Mai mult, este necesar, ca emulsia să aibă o solubilitate redusă cu membrana polimerică. Este
important, deoarece medicamentul trebuie să fie transportat în întregul sistem şi sa fie eliberat în
locaţia si timpul potrivit. Nanocapsulele care au un miez apos sunt in general înconjurate de o
carcasă polimerică subţire. Substanţele încapsulate trebuie să fie bine solubile în apă.

Microincapsularea poate fi gandita ca un proces tehnologic in care substante in stare solida,

lichida sau gazoasa de mici dimensiuni sunt inconjurate complet de invelisuri individuale
polimerice. In sens mai larg, microincapsularea poate fi definita ca un proces prin care entitati
individuale de solid, lichid sau gaz sunt inglobate intr-un material polimeric, astfel incat
substantele incorporate sa fie cedate intr-un anumit ritm si/sau in anumite conditii.

Microincapsularea substantelor medicamentoase a fost propusa ocazional in anii 1957-1962 in

scopul obtinerii unor forme dozate cu cedare modificata. In afara modificarii cedarii substantelor
medicamentoase microincapsularea ofera si alte avantaje: o stabilitate chimica crescuta in
perioada stocarii substantei active incorporate, mascarea gustului neplacut al unor substante
medicamentoase, incorporarea unor substante in orice stare de agregare, toxicitate redusa,
toleranta imunologica sporita, o manipulare mai usoara a substantelor medicamentoase incom-
patibile, o actiune terapeutica intarziata sau chiar controlata, o posibilitate de conversie a
lichidelor in forme solide (se pot incorpora lichide intr-un invelis solid), o administrare usoara,
indiferent de calea propusa. Exista si o serie de dezavantaje mai ales datorate dificultatilor
tehnologice ce pot conduce la microcapsule cu invelisuri defectuoase, cu aspect neuniform, care,
dupa administrare, pot produce fie concentratii ineficiente terapeutic, fie concentratii ce pot trece
in domeniul toxic. In cazul substantelor usor solubile, pentru obtinerea unor forme farmaceutice
cu cedare modificata, procedeele galenice propun acoperirea cu diverse filme polimerice, cu
diferite biomacromolecule, cu ceruri. Din contra, pentru substantele greu solubile se apeleaza la
substante hidrotrope, la dispersii moleculare pentru a obtine o modificare a cedarii din formele
farmaceutice destinate administrarii orale. Tipuri de microcapsule

Microcapsulele sunt particule sferice fine (diametru < 1000 ?m), ce pot fi impartite in:

 microcapsulele omogene sau monolitice (microsfere) in care substanta activa este

dizolvata sau dispersata in toata reteaua polimerului;
 microcapsule de tip rezervor (microcapsule propriu-zise) in care substanta activa este
inconjurata de matricea polimerului in stare monomoleculara sau polimoleculara si
reprezinta miezul care este agregat cu cateva molecule, cristale sau lichide.

Structura microcapsulelor este extrem de diversa

si depinde in majoritatea cazurilor de tehnologia
folosita. Loturile de microcapsule preparate dupa
diferite tehnici prezinta fie o distributie dupa
dimensiuni “monodispersa ”, fie o distributie
normala sau log-normala. Fractiunea cu
dimensiunea dominanta variaza in functie de
tehnica de preparare folosita.(Poza1)

Nanosferele si nanocapsulele sunt particule submicronice care contin substante active si sunt
echivalente morfologic cu microsferele si respectiv cu microcapsulele si care, datorita
dimensiunii lor mai mici prezinta o scara mai larga de aplicabilitate.

Într-o epocă în care cancerul a devenit una din cele mai mari probleme mondiale, specialiştii
din întreaga lume se străduiesc să creeze un nano-medicament care, atunci când va fi injectat în
corp, va fi capabil să se deplaseze singur la ţintă şi să se activeze. Pentru a fi eficient, un astfel de
medicament ar trebui să întrunească două condiţii. Pe de-o parte, ar trebui să poată să identifice
singur ţinta şi să ajungă la ea, iar pe de altă parte, ar trebui să aibă capacitatea de a elibera
cantităţile necesare de substanţă, chiar în mai multe etape, pe o perioada îndelungată. Cu toate
acestea, până acum, majoritatea nano-medicamentelor inventate nu reuşesc să reţină substanţele
active până la identificarea ţintei.

Pentru a evita efectele adverse produse de eliberarea prematură a substanţelor care luptă
împotriva cancerului, o echipă de specialişti din China a creat un sistem care permite ca
substanţele active să rămână încapsulate până la atingerea ţesuturilor canceroase. Odată ajuns la
tumoare, nano-medicamentul ar exploda, eliberând substanţa activă sub influenţa unor anumiţi
stimului de mediu.

Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Wuhan au demonstrat că sistemul de apărare activă

permite eliberarea medicamentului ca răspuns la stimuli prezenţi în ţesuturile canceroase. Pentru
crearea acestui nano-medicament, specialiştii au preparat un gel din micro-particule de dextran,
consolidate cu ajutorul unei substanţe numite bază Schiff. Au acoperit apoi suprafaţa capsulelor
de micro-gel cu o membrană multistratificată.

Odată ajuns în sânge, sistemul este activat de stimuli fiziopatologici (un mediu acid) găsiţi în
ţesuturile afectate de cancer. În acest mediu acid, baza Schiff se hidrolizează. Hidrolizarea face
ca legăturile dintre atomii de carbon şi cei de azot din structura bazei Schiff să se desfacă,
ducând la o creştere a presiunii interne în nucleul de dextran. Atunci când presiunea depăşeşte
capacitatea de rezistenţă a membranei, aceasta se va rupe, eliberând brusc medicamentul care
este apoi absorbit de celulele tumorale.

În ciuda succesului înregistrat de cercetătorii chinezi, conducătorul studiului, dr. Zhang, a

recunoscut că sistemul are unele probleme legate de consum. Pentru moment, microcapsulele
sunt relativ mari şi pot fi eliminate din sânge, iar sistemul de detectare a ţintei ale şi el unele
lacune.
2.3. Nano-capsule

Conceptul nanomateriale, adică materialele cu o dimensiune a particulelor de 100 nm în cel

puțin o direcție a fost introdus în secolul XX-lea. Termenul de nanoparticule include nanosfere și
nanocapsule. Aceste structuri se formează în procesul tehnologic, numit nanoincapsulare.

Carcasa nanocapsulelor este făcută de obicei dintr-un material polimeric care poate fi atât
sintetic, cât și natural. Membranele polimerice sau învelișurile utilizate în această sinteză ar
trebui sa fie biodegradabile și netoxice.

Polimeri tipici care sunt utilizați pentru a sintetiza capsula nano-capsulelor sunt polivinil,
polilactida și polilactidacoglicolida. Nu numai pentru polimeri sintetici, ci și polimeri naturali
cum ar fi gelatina, chitosanu, alginatul de sodiu si albumina sunt frecvent utilizate în sinteza unor
nano-capsule care eliberează medicamente. Învelișurile nano-capsulelor pot include de
asemenea, lipozomi, polizaharide și zaharide. Acestea sunt aplicate datorită netoxicității si
biodegrabilității lor și sunt atractive pentru aplicare deoarece seamănă cu membranele biologice,
cu toate acestea, reproductibilitatea și puritatea probei poate fi obținută prin utilizarea polimerilor
sintetici in locul polimerilor naturali. Pentru aplicații pe piele cele mai recomandate sunt
poliesterii, cum ar fi PLA (acid polilactic) și copolimerii lor.

Datorită caracterului hidrofob al acestor polimeri, nano-capsulele preparate ar trebui să fie

stabilizate cu agenți tensioactivi foarte solubili în apă.

Suprafața nano-capsulelor depinde de natura fizico-chimică a polimerilor, precum și de

surfactanții utilizați pentru prepararea structurii. Particulele de surfactant au o influență asupra
structurii morfologice a nano-capsulelor. De asemenea, ele stabilizează întreaga structură.

Nano-capsulele destinate aplicațiilor cosmetice și dermatologice nu trebuie să cauzeze

sensibilitatea pielii. Peretele polimeric joacă un rol semnificativ în proprietățile fizico-chimice și
bilogice ale nano-capsulelor, acționând ca o barieră în calea difuziei lor.

Nano-capsulele polimerice sunt descrise în literatura de specialitate ca ulei, soluție apoasă sau
miez solid, înconjurat de un strat subțire polimeric cu diferite roluri de protecție, permeabilitate
și eliberare controlată.
 - Aplicații ale nanocapsulelor :

Nanocapsule pentru livrare de droguri : cele care măsoară 1 miime de milimetru, pot fi acoperite
cu un anticorp pe suprafața, care ajută la direcționarea lor din fluxul sanguin la o tumoare indusă.
După ce ajung la tumore, o explozie instantanee apare și forțează capsulele să se deschidă și să
descarce conținutul lor terapeutic. Pe suprafața polimerului, există particule mici de aur în
intervalul de 6nm care se lipesc peste și sunt specifice la lumina laserului conducând capsulele
pentru a poziționa încărcarea drogurilor la momentul dorit.

Nano-capsule pentru ficat-tip celule de livrare de plasmide in vivo : punerea în aplicare efectivă
conferită de vectori virali și rezultatele utilizate de vectori nevirali pentru terapica genică a fost
împiedicată de lipsa de sisteme adecvate de livrare în vivo.

Nano-capsule pentru materiale de auto-vindecare : daunele în materialele de acoperire a

polimerului, componente de adezivi precum și structuri compozite pot fi extinse pe durate mai
lungi. Noua metodă de auto-vindecare a fost realizată utilizând microcapsule polimerice care
conțin agentul de vindecare. Aceasta dispune, de asemenea, de o rezistență adecvată, termenul de
valabilitate mai mare și o excelentă legare la materialul gazdă.

Prepararea nanocapsulelor

Până în prezent, multe metode de preparare a nanocapsulelor au fost dezvoltate de diverse grupuri
ştiinţifice. Folosind metodele chimice, nanocapsulele pot fi preparate prin polimizare în emulsie. O
problemă foarte importantă în această metodă este obţinerea şablonului de nanoemulsie ca prim pas în
intregul proces tehnologic. Modelul este pregătit în general prin tehnici de deplasare a asolventului sau
prin tehnici de înaltă forfecare. Nanoparticulele pot fi preparate, de asemenea, direct din polimeri
sintetici sau naturali preformati, si prin dezvoltare.

a) Metoda emulsie-difuzie

Această metodă este utilizată în prepararea nanocapsulei şi permite includerea substantelor active
lipofile si hidrofile în nucleu. La încapsularea unei substante active lipofile, faza organică contine
polimerul , substanţa activă, uleiul , si un solvent organic care este parţial miscibil cu apa.
b) Metoda de emulsificare dublă
Procesul tipic de preparare a nanocapsulei folosind metoda de emulsificare dublă se bazează pe
mai multe etape.
Elaborarea și industrializarea unei tehnologii de biosinteză presupune parcurgerea mai multor
faze ce pornesc de la cercetările la nivel de laborator, urmate apoi de cele de la nivelul pilotului
și în final la nivel industrial. Aceste cercetări permit transpunerea procedeului de biosinteză de la
o fază la alta, cu optimizarea factorilor implicați în derularea fiecărei faze în parte.

 Faza de laborator :
Cercetările de obținere a unui produs prin biosinteză încep cu lucrări de laborator care constau în
: izolarea și selecția organismelor (microorganismelor) de interes; întreținerea tulpinilor cu
proprietățile dorite; realizarea culturilor inocul.

Izolarea și selecția unui mare număr de microorganisme cunoscute din literature de specialitate
ca producători ai compusului ce urmează a fi bionsintetizat. Tehnicile utilizate în acest scop sunt
specifice pentru fiecare microorganism, cele mai multe referindu-se la tehnica diluțiilor și
tehnica granulelor de sol.

Întreținerea tulpinilor producătoare, tulpinile producătoare se supun unor teste de caracterizare

după criterii morfologice, biochimice, fiziologice, imunologice sau toxicologice; tulpina astfel
caracterizată se înregistrează într-o colecție de microorganisme, în vederea protejării sale si a
utilizării ulterioare.

Cultura inocul : inocul reprezintă o cultură microbiană în curs de multiplicare pe un substrat

nutritive corespunzător și în anumite condiții de dezvoltare specifice. Inoculul constituie
materialul de însămânțare al mediului de biosinteză propriu zis, din etapa următoare. Transferal
culturii incoul în mediul de bionsinteză se realizează în condiții aseptice, după o perioadă de
dezvoltare bine stabilită(vârstă, cantitate și aspect microscopic).

 Faza de stație pilot :

Faza de biosinteză propriu-zisă se realizează în echipamente speciale, numite bioreactoare, care
pot avea diferite capacități.

În faza de stație pilot tehnologia elaborată la nivel de laborator este verificată și optimizată pe
instalații de biosinteză de capacitate medie. Pe baza datelor de cercetare obținute la nivel pilot se
elaborează așa numitul ,,process tehnologic pilot’’ după care urmează o fază de cercetare
industrială și apoi producția propriu-zisă produsului urmărit. Datele furmizate de tehnologia pilot
elaborată, constituie elemente de proiectare pentru instalațiile industriale.
Concluzii
Nanocapsulele sunt foarte recomandate pentru a fi aplicate ca purtători pentru substanţele
active în aplicaţiile locale. Datorită utilizării lor, viteza de eliberare a ingredientului activ poate fi
controlată. Nivelul de permeabiliatate a unui medicament sau a ingredientului activ în piele poate
fi reglat în funcţie de tipul de polimer şi agentul tensioactiv aplicat ca materie primă. Prin
urmare, trebuie menţionat faptul că materiile prime utilizate pentru a obţine nanocapsulele
trebuie alese cu grijă pentru a atinge efectul dorit.

Nanotehnologia este des cunoscuta ca un camp multidisciplinar de descoperiri stiintifice cum

ar fi in fizica, chimie, biologie, inginerie, tehnologia informatiei, metrologie si alte campuri de
activitate, care contribuiesc impreuna la descoperirile cele mai importante ale contemporanului.

În încapsularea de celule, celulele sunt imobilizate în interiorul unei matrici biocompatibilă şi

semipermiabilă pentru a proteja celula de sitemul imunitar al gazdei şi de particulele citotoxice şi
de stres mecanic.

Alte avantaje potenţiale ale încapsulării de celule sunt expansiunea celulelor, întreţinerea
viabilităţii şi auto-reînnoirea sau aplicarea deiferenţierii celulelor spre o filiaţie dorită. Pe baza
acestor considerente, terapia cu celule încapsulate este considerată o abordare atractivă pentru
mai multe aplicaţii clinice.
 Bibliografie

1. BROOK R.D., FRANKLIN B., CASCIO W. et al. Air pollution and cardiovascular disease:
a statement for healthcare professionals from the expert panel on population and prevention
science of the american heart association. In: Circulation, 2004, 109, p. 2655-2671.

2. BROWN D.M., DONALDSON K., BORM P.J. et al. Calcium and ROS-mediated activation
of transcription factors and TNF-alpha cytokine gene expression in macrophages exposed to
ultrafine particles. In: Am J Physiol Lung Cell Mol Physiol., 2004, 286, L344-L353.

3. CHERIAN A.K., RANA A.C. AND JAIN S.K. Self-assembled carbohydrate stabilized
ceramic nanoparticles for the parenteral delivery of insulin. In: Drug Dev Ind Pharm., 2000, 26,
p. 459-463.

4. EERIKAINEN H., WATANABE W., KAUPPINEN E.I. AND AHONEN P.P. Aerosol flow
reactor method for synthesis of drug nanoparticles. In: Eur J Pharm Biopharm., 2003, 55, p. 357-
360.[4]

5. FONSECA C., SIMOES S., GASPAR R. Paclitaxel-loaded PLGA nanoparticles:

preparation, physicochemical characterization and in vitro anti-tumoral activity. In: J Control
Release, 2002, 83, p. 273-286.

6. GEHO D.H., LAHAR N., FERRARI M., et al. Opportunities for nanotechnology-based
innovation in tissue proteomics. In: Biomed Microdevices, 2004, 6, p. 231-239.[6]

7. KUBIK T., BOGUNIA-KUBIK K., SUGISAKA M. Nanotechnology on Duty in Medical

Applications. In: Current Pharmaceutical Biotechnology, 2005, 6, p. 17-33.

8. VASIR J.K., REDDY M.K, LABHASETWAR V.D. Nanosystems in Drug Targeting:

opportunities and challenges. In: Current Nanoscience, 2005, 1, p. 47-64.
 9. WENG J., REN J. Luminescent quantum dots: a very attractive and promising tool in
biomedicine. In: Curr Med Chem., 2006, 13, p. 897-909.

10. WICKLINE S.A., LANZA G.M. Nanotechnology for molecular imaging and targeted
therapy. In: Circulation, 2003, 107, p. 1092-1095.

11. J. Fiske, et al., The emotional effects of tooth loss in edentulous people. Br Dent J, 1998.
184(2): p. 90-3; discussion 79.

12. H.T. Shillingburg, Fundamentals of fixed prosthodontics. 3. ed ed. Quintessence books.

1997, Chicago, Ill. [u.a.]: Quintessence Publ. IX, 582 S.

13. R.L. Ettinger, The unique oral health needs of an aging population. Dent Clin North Am,
1997.41(4): p. 633-49.

14 A. Carranza, et al., Observations on the invading gastropod Rapana venosa in Punta del
Este,

15. F.j.I.I.S.C.W. CABI, UK: CAB International. www.cabi.org/isc.

16. S. Kool, Phylogenetic analysis of the Rapaninae (Neogastropoda: Muricidae) Malacologia

1993 35(2 ): p. 155-259.

17. P.H. Bouchet, R.; Gofas, S. (2013) Rapana Schumacher, 1817. Accessed through: World
Register of Marine Species at http://www.marinespecies.org/aphia.php?p=taxdetails&id=138205
on 2013-0-31.

18 v.o.A.W.A.D. Computer Generated Native Distribution Map for Rapana rapiformis (turnish
shaped rapa). www.aquamaps.org.

19. E.P. Ivanova, K. Bazaka, and R.J. Crawford, New functional biomaterials for medicine
andhealthcare. 2014: Cambridge Univ Press. 36

20. S.A. Clarke, et al., Designs from the deep: marine organisms for bone tissue engineering.
Biotechnol Adv, 2011. 29(6): p. 610-7.
 21. J. Lindhe, N.P. Lang, and T. Karring, Clinical periodontology and implant dentistry Vol. 2
Clinical concepts. 5. ed. 2008, Oxford [u.a.]: Blackwell Munksgaard. XX S., S. 574 - 1340, i26
S.

22. V. Trandafir and M.G. Albu, Bioproduse pe bază de colagen. 2007: Ars Docendi.

23. X. Zhang, Preparation and characterization of calcium phosphate ceramics and composites
as bone substitutes. 2007: ProQuest.

24. A.S. Posner, Crystal chemistry of bone mineral. 1969.

25. J.C. Elliott, Structure and chemistry of the apatites and other calcium orthophosphates. Vol.
18. 2013: Elsevier.

26. J. Pietrokovski and M. Massler, Alveolar ridge resorption following tooth extraction. The
Journal of prosthetic dentistry, 1967. 17(1): p. 21-27.

27. M.H. Amler, The time sequence of tissue regeneration in human extraction wounds. Oral
Surgery, Oral Medicine, Oral Pathology, 1969. 27(3): p. 309-318.

28. C. Legrand, et al., Lactate dehydrogenase (LDH) activity of the cultured eukaryotic cells as
marker of the number of dead cells in the medium [corrected]. J Biotechnol, 1992. 25(3): p. 231-
43.

29. Sereanu Viviana, Meghea Irina, Vasile Gabriela, Simion Marin and Mihai Mihaela.
Morphology and chemical composition relation of Rapana thomasiana shell sampled from the
Romanian Coast of the Black Sea. Continental Shelf Research. 2016; 126: 27-35.

30. Roxana Gabriela Zgârian, Graţiela Teodora Tihan, VivianaSereanu, AureliaMeghea,

Georgeta Voicu, Mãdãlina Albu, Valentina Mitran, Anisoara Cimpean. Innovative methodology
for developing a bone grafting composite biomaterial starting from the seashell of Rapana
thomasiana. CRCHEMIE, accepted, in Press.

31. Coman M, Bota C, Pop C. Biotehnologii Farmaceutice. Cluj-Napoca: EdituraMedicală

Universitară „Iuliu Hatieganu,2004
 32. CrommelinDJA, Sindelar (, Meibohm B (eds). Pharmaceutical biotechnology.
'4th edition, Springer, 2001.

33. Stan C(, Drăgan M. Sinteze şi biosinteze de substanţe medicamentoase. Metodeindustriale

şi de laborator , IASI : Editura GR.T Popa, 2013

34. Vasilescu NM, Lupuleasa D, Andries *, Enoiu M. Biotehnologii utilizate în prerararea

medicamen;elor vol. I. Bucuresti: Editura Medicală, 2001

35.(Poza1)https://int.search.myway.com/search/AJimage.jhtml?&n=7857b06a&p2=%5EY6%5Exdm2
69%5ETTAB03%5Ero&ptb=D91397A3-A98A-4A2F-B288-
25C7BD510368&qs=&si=EAIaIQobChMIv5u8o_6O4AIVBPd3Ch3CxQ8UEAEYASAAEgINC_D_BwE&ss=sub
&st=tab&trs=wtt&tpr=sbt&enc=2&searchfor=bXfZJRuxnFnI5InB6SqvqJPf9ImMbD5eU04Lt2XS9kLfyAGcy
7I_b834R4lgdDEXDu7KMpuiXpk-dmqo-
23crt7A95Sin90Yb0Z1bRcvXT_EhelcEMvBsFGGjdv5n97D3T1FTNubPMwW4pb7TtQxcDwgCdffm-
xBll39lFKgqK9mPPnC7AHO5Iw0wl9kqL0Hw17UeXtm84HR7fZ3F1PW6-
ohpmTBrOvtQCh3n3Ax15tHDzHivNRP3OLi7_vlHDRjhul6kOzPYXZaPvsQ25bHjw405uI3ggUnJ6kHII0TablO
2a1eRz8lKEBoyGXWAMzZXnWQK123TyHfEYcalbnYUA&ts=1560843171814&imgs=1p&filter=on&imgDet
ail=true