Introducere

Concept de siguranţă alimentară

Siguranţa alimentară exprimă calităţile esenţiale ale unui aliment; un aliment este sigur atunci când prin consum
nu alterează şi periclitează starea de sănătate a organismului.

Hrana este reprezentată la oameni de alimente, la animale acestea se numesc furaje, iar la plante, elemente
nutritive.

Alimentul este un preparat, reprezentat în proporţie de peste 95% din materie organică de natură vegetală sau
animală şi maximum 5% materiale neorganice, de obicei diferite săruri.

In hrana omenirii, materia organică obţinută din ecosistemele agricole, reprezintă peste 93%. Restul hranei este
obţinută din ecosistemele naturale, fie cele terestre (vânătoarea, culegere de fructe de pădure, ciuperci, etc.), sau din
ecosistemele acvatice naturale, râuri, mări, oceane (în general, peşte şi crustaceae). In concluzie, agricultura este aceea care
oferă baza alimentaţiei umane şi ea este cea direct implicată în securitatea şi siguranţa alimentară.

Agricultura, ramură importanta a economiei naţionale a lumii,se ocupă cu asigurarea materiei prime organice,
pentru prepararea şi fabricarea hranei specifice umane, dar şi pentru alte cerinţe şi dezvoltări ale societăţii umane
universale: industria textilă, industria energetică, industria pielăriei, industria de medicamente, industria de coloranţi şi
multe altele.

Agricultura indeplineste rolul de a asigura securitatea şi siguranţa alimentara.Cei doi termeni nu sunt sinonimi, dar
se completează unul pe altul.

Siguranţa alimentară îndeplineşte funcţia calitativă a alimentaţiei. Ea a apărut foarte târziu, ca funcţie a agriculturii
şi defineşte în complex cu securitatea, rolul produsului aliment (figura 1).

Alimentul, ca mijloc de hrănire a populaţiei umane, a apărut recent în secolul XX şi tot în secolul trecut s-a născut
şi ştiinţa alimentaţiei umane, raţionale şi echilibrate. Aceasta a condus la creşterea speranţei de viaţă şi la reducerea
semnificativă a costurilor sociale, legate îndeosebi de sănătatea populaţiei. O hrană sigură, cu o calitate bună, nu crează
disfuncţionalităţi metabolice, nu crează boli metabolice, nici nervoase sau de reproducţie, şi în consecinţă, costurile cu
asistenţa medicală sunt semnificativ reduse.

Planta medicinală este o specie vegetală al cărei organ subteran sau parte aeriană, se
utilizează în tratamentul unor afecţiuni, datorită conţinutului sau în principii active. S-a
constatat că cel putin 121 de substanţe chimice cu structura chimică cunoscută, sunt
extrase din plante şi utilizate în întreaga lume. Plantele aromatice conţin pe lângă alte
substanţe, un ulei volatil, cu miros aromat.
 Procesare

fotosintetică ALIMENT

Producţie

Producţie
Procesare
zootehnică Societate

umană

Securitate
Securitate
Siguranţă Siguranţă
Siguranţă

(hrană suficientă,cantitativ şi calitativ)

TRASABILITATEA = UN NOU CONCEPT DE SUSŢINERE A CALITĂŢII ŞI SIGURANŢEI

ALIMENTARE

Prin trasabilitate se intelege posibilitatea identificării si urmăririi, pe parcursul tuturor etapelor, de producţie,
procesare şi distributie, a unui aliment, a hranei pentru animale, a unui animal destinat pentru producţia de alimente sau a
unei substanţe care urmează sau care poate fi încorporată într-un aliment sau în hrana pentru animale.

Trasabilitatea alimentelor, a hranei pentru animale, a animalelor destinate pentru productia de alimente si a
oricaror alte substante destinate sau preconizate a fi destinate încorporarii în alimente sau în hrana pentru animale, trebuie
sa fie stabilita în toate etapele productiei, procesarii si distributiei.

Micotoxinele sunt considerate substanţe naturale, dar sunt denumite şi produse secundare de schimb, care apar în
timpul dezvoltării ciupercilor parazite la plante în câmp sau la materialul depozitat şi utilizat apoi în hrana oamenilor şi a
animalelor. Ele mai pot fi considerate şi ca metaboliţi secundari, substanţe toxice atât pentru oameni, cât şi pentru animale.

Micotoxinele sunt toxine produse pe anumiti fungii sau mucegaiuri care cresc pe alimente precum alunele, nucile,
graul, alte cereale, boabe de soia, furaje, fructe uscate sau condimente. Toxinele pot lua nastere in timpul cresterii recoltei
sau in urma unei depozitari incorecte. Micotoxinele pot intra in lantul alimentar prin intermediul produselor din carne sau al
altor alimente de origine animala cum ar fi ouale, laptele sau branza, ca urmare a furajelor contaminate.
Există în momentul de faţă circa 300-400 micotoxine (intervalul este dat de diferiţi autori, aparţinând la 24 de grupe chimice
de toxine care pot apǎrea în condiţii din cele mai diferite în producţiile agricole şi în diferitele alimente ce se obţin din
acestea.

Efectele pe care toate acestea le pot avea asupra sanatatii depind de cantitatea sau tipul micotoxinelor ingerate. De
exemplu, se crede ca ingerarea continua de flatoxine este asociata cancerului la ficat, prezent la persoanele care sufera de
hepatita B. Alte micotoxine sunt legate de afectiuni ale ficatului sau rinichilor.
Supravegherea atenta si depozitarea corecta a alimentelor sunt importante in prevenirea dezvoltarii micotoxinelor. In ceea
ce priveste protectia consumatorului, organizatiile nationale si internationale evalueaza constant riscul pe care micotoxinele
il prezinta pentru om.

Dioxinele

Dioxinele sunt subproduse rezultate din anumite procese chimice industriale industriale si ale incinerarii. Dioxinele sunt
contaminanti proveniti din mediu, care se mentin timp de multi ani si care isi gasesc drumul in alimente sau contamineaza
suprafata acestora. Pentru carnea de peste, apa poluata este cauza principala a contaminarii cu dioxine, in timp ce animalele
sunt expuse dioxinelor prin aer. Dioxinele se depun pe plante si furaje care apoi sunt mancate de animale. Dioxinele se
concentreaza in tesuturile grase ale animalelor si pestilor. Mai mult de 90% din expunerea umana la dioxine are loc in
principal prin alimente, iar dintre acestea alimentele de origine animala sunt raspunzatoare de 80% din totalul expunerii.
In ciuda unor incidente (de ex. cel din Belgia, in 1999), datele disponibile arata ca expunerea de fond a populatiei europene la
dioxine a scazut in timpul ultimului deceniu. Politica curenta UE care vizeaza dioxinele are ca scop reducerea nivelului de
contaminare cu dioxine a mediului inconjurator, a furajelor si a alimentelor pentru a asigura un nivel mai mare de protectie a
sanatatii publice. Bazandu-se pe faptul ca efectele carcinogene ale dioxinelor nu apar mai jos de un anumit prag, scopul este
acela de a reduce nivelul dioxinelor in produse si astfel a expunerii umane cu aproximativ 25% pana in 2006.

7.5.2 Metale grele

Alti poluanti industriali includ metalele grele, cum ar fi mercurul, plumbul si cadmiul. Pestii in special sunt vulnerabili la
poluantii industriali, deoarece apele se pot contamina prin apele reziduale sau a scurgerilor accidentale. Unele rapoarte
recente asupra nivelului in care mercurul se gaseste in pestii pradatori de talie mare au determinat anumite autoritati
europene sa emita avertismente - acesti pesti nu trebuie consumati de copii si femei insarcinate sau care alapteaza.
Ingerarea ocazionala de catre alte grupe de consumatori nu ridica o problema, totusi, ingerarea trebuie limitata la o singura
data de saptamana. Industria piscicola a raspuns acestor riscuri prin pescuirea pestilor de apa adanca, de talie mai mica,
acestia fiind mai putin suspecti de a fi contaminati cu metale grele. EU a stabilit standarde referitoare la nivelul contaminarii
cu metale grele si aceste standarde sunt intotdeauna atent monitorizate.
Plantele aromatice și medicinale intră în compoziția unei varietăți largi de
produse existente pe piață cu ar fi: extractele de plante, medicamentele
tradiționale pe bază de plante medicinale, produse farmaceutice, homeopatice,
ceaiuri obținute din plante medicinale și aromatice, suplimente dietetice,
condimente și plante condimentare folosite la gătit, arome și parfumuri, produse
cosmetice și pentru îngrijirea corpului, alimente și băuturi, ingrediente alimentare,
arome și esențe/odorizante, agenți de colorare/vopsire etc. Cererea mare de
plante rezultă din cererea mare a pieței de la nivel local și internațional/european.

Uniunea Europeană este principala piață a ingredientelor farmaceutice și

acoperă 36% din producția globală de produse farmaceutice. Circa 2000 de
specii de plante sunt utilizate la nivel european pentru scopuri medicinale;
principalele piețe sunt: Germania ca principal importator și Franța și Italia ca
principali procesatori și comercianți de plante medicinale. Dintre țările est
europene, Polonia, Bulgaria, Cehia, Ungaria și Romania reprezintă principalele
piețe; în Uniunea Europeană, circa 1200-1300 specii sunt recoltate din flora
spontană și numai 130 de specii sunt cultivate. În Spania a crescut cererea
pentru produse farmaceutice din plante/de origine naturală, Spania fiind un
important producător de plante aromatice și medicinale. În Portugalia și Slovacia
producția de plante aromatice și medicinale are o importantă creștere.

În ceea ce privește această piață, securitatea alimentară și, în special, siguranța

alimentară trebuie să fie asigurată ținând cont de pericolele care pot apărea de-
alungul lanțului alimentar cum ar fi contaminanți chimici din mediu și
contaminanți microbiologici. Contaminarea poate apare și în timpul procesării
când, bunele practici de producție nu sunt bine implementate. Lanțul alimentar al
plantelor aromatice și medicinale este un proces foarte dinamic în ceea ce
privește legislația, evidențele științifice noi și noile cunoștințe, care trebuie să fie
diseminate către toți actorii din piață.
De-alungul acestui lanț vor fi luate în considerare 3 tipuri de produse –
condimente, ingrediente alimentare naturale și suplimente alimentare. Abordarea
lor va fi diferită, pe 2 grupe, condimente și ingrediente alimentare naturale un
grup și suplimente alimentare, al doilea grup.

Prin boală se înţelege orice tulburare ce are loc în structura şi funcţiile unui organism vegetal, care se
manifestă prin modificări biochimice, fiziologice, citologice, histologice şi anatomo-morfologice care
afectează capacitatea de producţie şi de reproducere a plantei. După cauzele care le produc bolile
plantelor se împart în două mari categorii: 1. Boli neinfecţioase (fiziologice) provocate de acţiunea
nefavorabilă a unor factori abiotici din mediul extern (umiditate, temperatură, lumină, carenţa de
macro- şi microelemente, etc.). 2. Boli infecţioase (parazitare) provocate de diferiţi patogeni (prioni,
virioni, virusuri, micoplasme, bacterii, ciuperci, antofite parazite). Casificarea bolilor parazitare a
plantelor se face în funcţie de mai multe criterii, utilizarea cea mai mare având-o clasificarea după
natura patogenului. După acest criteriu, bolile infecţioase se clasifică astfel: - viroidoze-boli provocate de
viroizi; - viroze - boli provocate de virusuri; - micoplasmoze - boli provocate de micoplasme; - richeţioze -
boli provocate de riche\ii; - bacterioze - boli provocate de bacterii; - micoze - boli provocate de ciuperci;
- antofitoze-boli provocate de antofite (plante superioare parazite cu sau fără clorofilă). În funcţie de
evoluţia procesului patologic în timp, bolile plantelor se împart în două categorii: -boli acute-cu o
evoluţie rapidă a procesului parazitar, producând în scurt timp moartea plantei, cum sunt bolile produse
de: Pythium debaryanum, Corynebacterium michiganense pv. michiganense, Verticillium sp., etc. -boli
cronice-cu un proces parazitar de lungă durată, ce se desfăşoară de-a lungul mai multor fenofaze din
perioada de vegetaţie a plantelor, stânjenesc dezvoltarea acestora, influenţează ritmul de creştere
încetinindu-l, grăbesc apariţia fenomenului de îmbătrânire a ţesuturilor, adică apariţia senescenţei, scad
capacitatea de producţie şi eventual grăbesc moartea plantei, dar nu o cauzează. Putem da exemplu
bolile produse de: Gnomonia juglandis (sin. Gnomonia leptostyla), Nectria cinnabarina, etc. Din punct de
vedere al ritmului de propagare bolile plantelor se împart în : -epifiţii-boli care se răspândesc repede pe
suprafeţe mari, producând epidemii (ruginile grâului produse de speciile genului Puccinia, mana viţei-
devie produsă de Plasmopara viticola). -endemii-boli cu un areal limitat (râia neagră a cartofului produsă
de Synchytrium endobioticum). După caracterul infecţiei, bolile plantelor se clasifică astfel: 4 -localizate-
afectează numai o anumită parte a plantei (rădăcina, tulpina sau baza tulpinii, frunza, inflorescenţa,
floarea, fructul, sămânţa) şi reprezintă marea majoritate a bolilor întâlnite. Ele au în general o acţiune
cronică, de lungă durată, procesul parazitar desfăşurându-se de-a lungul întregii perioade de vegetaţie a
plantelor; -generalizate-provoacă îmbolnăvirea întregii plante, cum ar fi de exemplu: virozele,
traheobacteriozele, traheomicozele; ele reprezintă un număr mai redus de boli, dar mai grave; -
localizate dar cu efect generalizat-acţionează la nivelul sistemului radicular sau al bazei tulpinii,
distrugând în general integritatea vaselor conducătoare sau a măduvei plantelor şi determină de fiecare
dată ofilirea sau moartea plantelor. Exemple: traheobacteriozele-nervaţiunea neagră a frunzelor de
varză, putregaiurile moi şi cancerul bacterian sau ofilirea bacteriană a tomatelor-produse de
Xanthomonas campestris pv. campestris, Erwinia sp. şi Corynebacterium michiganense pv. michiganense
sau traheomicozele produse de specii ale genurilor Fusarium, Verticilium, Diplodia etc. Bolile infecţioase
constituie obiectul esenţial de studiu şi de cercetare al fitopatologiei. Reţinem că bolile plantelor
întotdeauna au o natură cauzală, ele nu apar din senin şi în funcţie de acest aspect sunt infecţioase (dacă
sunt produse de un patogen infecţios care trăieşte parazit pe planta gazdă) şi respectiv fiziologice dacă
sunt cauzate de condiţii de mediu nefavorabile (factori perturbatori de nutriţie carenţe sau exces de
macro şi microelemente, de apă, arşiţă, secetă, grindină, îngheţ, brumă, substanţe poluante, radiaţii,
valori pH etc. Simptomele pot fi asemănătoare sau pot fi confundate, dar importantă este natura
cauzală. Se mai cunosc bolile acute şi respectiv bolile cronice, bolile endemice şi respectiv epidemice,
bolile localizate, bolile generalizate şi bolile localizate, dar cu efect generalizat. 1.2. Simptomele bolilor
plantelor În vederea combaterii bolilor produse de diverşi patogeni trebuie mai întâi să fie corect
identificată boala şi în special patogenul care a produs-o, adică să se stabilească diagnoza. Stabilirea
diagnozei se face în funcţie de modificările suferite de plantă în urma îmbolnăvirii, denumite simptome,
întregită de identificarea microscopică a patogenului. Patogenii provoacă în interiorul plantei o serie de
modificări biochimice, citologice care sunt puse în evidenţă numai prin analize şi studii speciale,
nesezizate de ochiul observatorului. Simptomele reprezintă modificări ce pot fi observate pe cale vizuală
(coloraţii, decoloraţii, atrofii, hipertrofii), prin pipăiri (pustule de rugini, proeminenţele de pe fructele
atacate de Xanthomonas campestris pv. pruni sau Stigmina carpophila (sin. Coryneum beijerinckii),
ecidiile, stromele), prin gustul modificat al fructelor (fad, acru, amar) sau prin miros (înţepător de acid
butiric, de mucegai, de trimetilamină-de peşte alterat). În funcţie de evoluţia procesului parazitar,
simptomele se pot clasifica astfel: 5 - simptome incipiente sau de început al bolii; - simptome principale
sau caracteristice bolii; -simptome finale; -simptome ascunse sau latente În cazul ciupercii Plasmopara
viticola care produce mana viţei-de-vie, apariţia petelor de decolorare sau a petelor untdelemnii pe
frunzele bazale, reprezintă simptomele incipiente. Apariţia în scurt timp a unui puf albicios de
sporangiofori şi zoosporangi, reprezintă simptomul principal care confirmă diagnoza, iar arsura sau
necrozarea ţesutului în dreptul petelor undelemnii, reprezintă simptomul final. Simptome ascunse sau
latente apar în cazul acţiunii virale atunci când manifestarea acestora este estompată din cauza
factorilor de mediu, în special a temperaturilor ridicate. În timpul patogenezei pe o plantă pot să apară
mai multe simptome, dar nu toate ajută la stabilirea diagnozei, deoarece mulţi patogeni pot să-şi
manifeste atacul prin simptome identice. Ca urmare a acestui fapt simptomele bolilor au fost grupate în
vederea stabilirii diagnozei patogenului pe organele atacate ale plantei sau în interiorul acestora astfel:
1. SIMPTOME PRINCIPALE 2. SIMPTOME SECUNDARE - INTERIOARE -EXTERIOARE-colorări, decolorări,
ofiliriri, necroze, putregaiuri, modificări de organe, cancere, ciuruiri, pătări, nanism, atrofii. De exemplu,
în cazul bacteriilor fitopatogene pe suprafaţa organelor atacate se formează o peliculă translucidă
mucilaginoasă pe vreme umedă şi alb crustoasă pe vreme uscată care reprezintă exudatul bacterian.
Ciupercile formează partea lor vegetativă-miceliul-în interiorul sau exteriorul plantei care va genera
fructificaţiile asexuate şi sexuate ale ciupercii. Simptomele secundare, se află în legătură strânsă cu
reacţia plantei gazdă la cauza bolii. Astfel, aceeaşi cauză, la diferite specii de plante poate povoca
simptome diferite. Un exemplu, îl constitue Cucumber mosaic virus (sin. Marmor cucumeris), care
produce pe frunzele de cucurbitaceae, simptom tipic de mozaic; la tomate, Cucumber mosaic in tomato
(sin. Marmor cucumeris) determină atrofierea parenchimului foliar („frunze de ferigă la tomate”); la
ardei, Cucumber mosaic in peper (sin. Marmor cucumeris) produce îndeşirea şi piticirea tufelor. Aceeaşi
cauză în cazul aceleaşi plante gazdă în funcţie de condiţia climatică poate genera simptome diferite ca în
cazul moniliozelor pomilor fructiferi seminţoşi care produc putregai brun pe vreme călduroasă şi umedă,
putregai negru pe vreme umedă şi răcoroasă şi mumifiere pe vreme călduroasă şi umedă la început
după care intervine o vreme călduroasă şi secetoasă. Simptomele secundare pot fi : - Simptome
secundare interne - Simptome secundare externe Simptome secundare interne-reprezintă totalitatea
modificărilor în structura şi funcţiile interne ale plantei, modificări citologice, histologice, 6 biochimice,
fiziologice, care nu pot fi percepute cu organele de simţ, ci numai cu ajutorul aparaturii de laborator.
Sunt frecvente, de exemplu, modificările membranei celulare, modificarea proceselor enzimatice, a
fotosintezei, a respiraţiei, a temperaturii etc. Simptome secundare externe-se referă la modificări ale
diverselor organe ale plantei atacate sau ale plantei în întregime şi nu necesită aparatură de laborator.
Evidenţierea acestora se face cu ajutorul organelor de simţ, văzul, pipăitul, gustul, mirosul. Principalele
simptome secundare exterioare sunt: ofilirea, modificarea de culoare, necrozele, atrofiile, hipertrofiile,
nanismul, leziunile, pătările de culori diferite, provocarea de răni, apariţia de excrescenţe, cancere,
putregaiuri, secreţii. Ofilirea poate fi: ofilire fiziologică şi ofilire patologică. Ofilirea fiziologică-reprezintă
dereglarea echilibrului hidric al plantei sau pierderea turgescenţei celulelor plantei, în urma acţiunii unor
factori de mediu: ca temperatura ridicată, seceta atmosferică, carenţa în macro- şi microelemente etc.
Ofilirea patologică-reprezintă tot un dezechilibru hidric al plantei, dar determinat de localizarea unui
patogen sau a unui complex de patogeni în vasele conducătoare ale acesteia pe care le înfundă, le
distruge integritatea, descompune structura şi chiar produc putrezirea ţesuturilor bazale ale tulpinii,
fiind caracteristică bolilor numite traheoze. De exemplu, bacteriile Xanthomonas campestris pv.
campestris, Erwinia chrysanthemi pv. zeae şi Corynebacterium michiganense pv. michiganense produc
nervaţiunea neagră la varză, putregaiul moale la porumb şi respectiv ofilirea sau cancerul tomatelor
datorită înfundării vaselor conducătoare cu exudatul bacterian, iar ciupercile Verticillium albo-atrum,
Verticilium dahliae, Fusarium sp. produc aceleaşi simptome prin distrugerea sau înfundarea vaselor
conducătoare libero-lemnoase la diverse specii de plante cultivate. Modificari de culoare se referă atât
la colorări cât şi la decolorări. Decolorările-sunt simptome care caracterizează atacul virusurilor şi
bacteriilor. Decolorările pot fi generalizate, afectând întreaga plantă şi se manifestă prin îngălbenirea
părţilor verzi ale plantei, simptomul fiind denumit cloroză sau pot fi parţiale, fiind specifice virusurilor şi
micoplasmelor care produc mozaicuri comune sau inelare. Colorările-se manifestă în special pe frunzele
plantelor bolnave, mai rar pe fructe şi ramuri, putând fi provocate de diferiţi patogeni şi pot avea culori
diferite: albe, galbene, brune, roşietice, negre (pătarea albă a frunzelor de tomate produsă de Septoria
lycopersici, pete undelemnii produse de ciupercile din Clasa Oomycetes, pătarea roşie a frunzelor de
prun produsă de Polystigma rubrum, pătarea brună a frunzelor de grâu produsă de Septoria tritici şi
Stagonospora (sin. Septoria) nodorum, pătarea neagră a frunzelor de trandafir produsă de Diplocarpon
rosae). Necrozele-se referă la moartea organului atacat sau al întregii plante gazdă, fiind determinat de
sfârşitul raporturilor parazitare dintre patogen şi planta gazdă. 7 Din punct de vedere simptomatologic
acest fenomen se prezintă sub forma unor ţesuturi brunificate (moarte) în majoritatea cazurilor de
patogeneză. Atrofiile (hipoplaziile)-sunt reduceri ale dimensiunii normale ale unor organe ale plantei
atacate sau chiar a plantei, aşa cum este de exemplu în cazul bolii frunză de ferigă la tomate, produsă de
virusul Cucumber mosaic in tomato (sin. Marmor cucumeris), simptomul fiind reprezentat de îngustarea
mezofilului foliolelor, rămînînd adesea numai nervura principală. Hipertrofiile (hiperplaziile) - reprezintă
proliferarea haotică a ţesuturilor ca urmare a acţiunii enzimatice a patogenilor. Astfel, fructele tinere
atacate de ciuperca Taphrina pruni sunt de 2-3 ori mai mari decât cele sănătoase, iar tuberculii de cartof
atacaţi de Synchytrium endobioticum, pot prezenta tumori canceroase care depăşesc diametrul
tuberculului sănătos. Nanismul (piticirea) plantelor atacate, se înregistrează atunci când întreaga plantă
se abate de la datele biometrice normale. De exemplu, plantele tinere de floarea-soarelui atacate de
ciuperca Plasmopara helianthi Novot. var. helianthi Novot., nu depăşesc 30% din înălţimea plantei
sănătoase, iar plantele de grâu atacate de ciuperca Tilletia controversa (sin. Tilletia nanifica) nu depăşesc
înălţimea de 35 cm. Tot nanism se înregistreză şi în cazul atacului realizat de Cucumber mosaic in tomato
(sin. Marmor cucumeris) la tomate, Cucumber mosaic in peper la ardei, tutun sau de către micoplasmă
la grâu, orz sau tomate. Leziuni, răni, cancere-sunt frecvente pe ramuri, fructe şi alte organe ale plantei
gazdă. Leziunile de pe ramurile atacate sunt cele mai tipice, în acest caz scoarţa este descompusă de
parazit, iar prin uscare apar răni deschise sau cancere deschise. Marginea rănii deschise se suberifică şi
tinde să acopere leziunea, cum este cazul la cancerul deschis al pomilor fructiferi produs de Nectria
galligena. Apariţia de cancere deschise mai este cauzată şi de Xanthomonas campestris pv. pruni pe
ramurile de prun, Corynebacterium michiganense pv. michiganense pe tulpinile de tomate,
Streptomyces scabies pe tuberculii de cartof. Secreţii pe suprafaţa plantei-cele mai frecvente sunt cele
determinate de activitatea parazitară a bacteriilor fitopatogene. Acestea lasă pe suprafaţa atacată un
exudat translucid, mucilaginos sub forma unei pelicule strălucitoare atunci când higroscopicitatea din
atmosferă este mare, iar pe timp uscat exudatul bacterian se deshidratează şi se prezintă la locul de atac
sub forma unei cruste albicioase. Sunt şi situaţii când unele ciuperci, cum ar fi Stigmina carpophyla sau
Coryneum beijerinckii provoacă pe ramurile de sâmburoase atacate, secreţia unor gome (cleiuri).
Deoarece la baza eficientei terapeutice a plantelor medicinale sta relatia dialectica
substanta activa actiune farmacodinamica, de prima importanta este calitatea materiei
prime.

Primul element pentru obtinerea unei materii prime de buna calitate il

constituie cunoasterea organului de planta cu continutul cel mai ridicat in
substante active (radacini, rizomi, parti aeriene, scoarte, frunze, flori, fructe,
seminte). Acesta se va deduce din insasi formularea data pentru fiecare
planta sau ceai medicinal din aceasta lucrare. Al doilea element important,
legat tot de continutul in substante active, este momentul optim de recoltare.
Alegerea momentului optim de recoltare este conditionat de stadiul de
vegetatie a plantelor (inainte de inflorire, in boboc, inflorit etc.) si de anotimp.

Tot in legatura cu acest factor sunt si perioada din zi si conditiile

meteorologice cind se face recoltarea. in general, plantele medicinale se
recolteaza pe timp uscat, dimineata, dupa ce roua s-a evaporat sau dupa
amiaza, pana la apusul soarelui. Plantele continind uleiuri volatile se vor
recolta, in special, pe timp noros sau dimineata, inainte de rasaritul soarelui.
Al treilea element, de ordin tehnic, este metoda cea mai corecta de recoltare
in special, pentru protectia plantelor medicinale perene, pentru asigurarea
perpetuarii speciei, la recoltare trebuie sa se tina seama de anumite reguli
nelegiferate, dar de mare importanta pentru viitorii ani. A valorifica rational o
zona bogata in plante medicinale spontane nu inseamna a extermina plantele
din zona respectiva. in cazul recoltarii organelor subterane sau a plantelor
intregi, se vor lasa in zona respectiva suficienti indivizi care sa asigure
materialul de inmultire pentru anii viitori. in cazul in care se vor recolta florile
sau partile florale cu frunze, se va utiliza foarfeca, in nici un caz nu se
recomanda, de pilda, ca pentru recoltarea florilor de tei sa se taie ramurile sau
chiar copacul insusi. Recoltarea mugurilor este indicata sa se faca in
parchetele de exploatare forestiera de primavara. Chiar din fructe se vor lasa
unele cantitati care sa asigure refacerea plantelor.