Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Geografia Turismului PDF
Geografia Turismului PDF
GEOGRAFIA TURISMULUI
CUVÂNT ÎNAINTE
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, turismul a devenit una dintre cele
mai complexe ramuri economice din lume, în derularea sa fiind implicată întreaga
societate. În acelaşi timp, turismul reflectă întreaga societate şi poate fi considerat un
adevărat barometru al acesteia. Turismul valorifică superior potenţialul natural şi antropic al
unei ţări, îmbogăţindu-le continuu, satisfăcând multiple motivaţii umane. Are un efect
multiplicator, introducând în circuitul economic laturi inedite cum sunt: peisajul (pentru
„consumarea” căruia este necesară deplasarea la faţa locului), ospitalitatea, solicitudinea şi
informaţia (geografică, cultural-istorică, gastronomică, artistică etc).
Cercetarea fenomenului turistic a captat atenţia unui volum impresionant de
instituţii şi specialişti din cele mai diferite domenii (geografi, economişti, psihologi,
arhitecţi, istorici etc). Geografii, având la bază o disciplină cu un caracter extrem de
dinamic şi complex, în speţă Geografia, au fost cei care au reuşit să analizeze
fenomenul turistic prin prisma complexităţii potenţialului turistic şi a fenomenelor
social-economice condiţionate de valorificarea acestuia. S-a născut astfel un obiect
indispensabil în facultăţile de profil – Geografia Turismului - disciplină integratoare
ce consolidează relaţii cu principalele ştiinţe geografice: Geografia Fizică prin
intermediul potenţialului natural de atractivitate şi Geografia Umană, turismul fiind o
activitate specific umană.
Documentarea bibliografică dovedeşte o atentă prelucrare selectivă a unor studii
realizate pe plan naţional şi internaţional. În organizarea de fond a lucrării şi-a pus
amprenta şi experienţa căpătată de-a lungul timpului la catedră, autorul fiind titularul
orelor de curs şi seminar la disciplina Geografia Turismului, pentru toate formele de
şcolarizare (ZI, IFR, IDD).
Subiectele propuse la orele de curs mobilizează studenţii în jurul unor probleme
de real interes care configurează varietatea spaţiului turistic mondial. Sunt abordate
atât probleme teoretice cât şi aspecte specifice pentru diferite regiuni ale Terrei din
punct de vedere turistic. Pentru ilustrarea acestei laturi, autorul inserează în paginile
lucrării câteva modele de organizare şi valorificare a spaţiului turistic. Cuprinderea
acestor modele în lucrare prezintă avantajul detalierii unor aspecte legate de gradul de
amenajare şi valorificare a spaţiului turistic în diferite regiuni ale Globului, pe tipuri
majore de turism (turism litoral, turism montan, turism cultural, turism urban etc).
Turismul este un fenomen cultural, deoarece cultura unei ţări, a unei naţiuni
reprezintă tot ce omul a creat până acum. Legătura dintre turism şi cultură poate fi
exprimată în diferite feluri: turismul este o funcţie, o manifestare a culturii, ceea ce
înseamnă că nu putem înţelege turismul contemporan fără a fi conştienţi de ceea ce se
petrece în cultura contemporană; turismul este un element permanent de cultură sau,
altfel spus, o cultură contemporană poate fi înţeleasă numai dacă este cunoscută prin
intermediul acţiunilor turistice (Uscatu T., Istrate I. 1995). Practic, turismul se
transpune într-un act de cunoaştere, de cultură, deoarece turistul acumulează, în
timpul deplasărilor sale dintr-un loc în altul, o apreciabilă cantitate de cunoştinţe din
cele mai variate domenii.
Marile concentrări de populaţie pe areale restrânse, obligativitatea unei părţi a
populaţiei de a muncii şi trăi într-o interdependenţă continuă, lipsa mişcării, stresul
cotidian şi efectele negative ale poluării chimice şi sonore, au contribuit la creşterea
dorinţei de exod temporar, într-un mediu, de regulă natural. În acest fel se
departajează locul de reşedinţă cu funcţia sa emitentă şi locul de destinaţie, cu funcţia
sa de primire, de receptare cu caracter temporar. Legătura între cei doi poli se face
printr-o deplasare într-un teritoriu de tranzit turistic. Acest proces se repetă la
intervale mai mult sau mai puţin regulate, materializându-se prin sosiri şi plecări.
Geografic, se constată îmbinarea a trei elemente:
1) deplasarea în scop turistic (componenta dinamică); 2) concentrarea în zonele
de destinaţie, cu deplasări de mică anvergură în orizontul local (componenta statică);
3) modificarea peisajului geografic ca urmare a activităţilor turistice, prin dotările
turistice cu caracter infrastructural.
Putem deci concluziona că, turismul este un fenomen social economic care se
manifestă sub forma unei circulaţii de masă cu caracter continuu, repetat sau periodic,
la diferite intervale de timp, din zona de provenienţă către cea de destinaţie turistică.
Treptat, pentru a definii întreaga complexitate a fenomenului turistic, s-a definitivat o
terminologie specifică. Dintre aceşti termeni specifici amintim:
- turism – fenomen social-economic definitoriu pentru societatea umană actuală, în
continuă creştere, care satisface nevoia umană de cunoaştere, de recreere şi recuperare
fizico-psihică în condiţiile unei civilizaţii solicitante, dar cu posibilităţi materiale
superioare pentru majoritatea populaţiei. Prin relaţiile generate de satisfacerea
nevoilor de consum ale călătorilor, turismul prezintă trăsăturile unui domeniu distinct
de activitate, constituindu-se, aşa cum apreciază unii autori, într-o ramură a economiei
naţionale, care prin specificul ei se integrează în sfera sectorului terţiar. Însă, turismul
cuprinde în sfera sa de acţiune o serie de activităţi de natura serviciilor şi anume:
furnizarea de informaţii, comercializarea de vacanţe, efectuarea unor prestaţii de
transport, cazare, tratament, agrement etc.
- turist – orice persoană care se deplasează în afara domiciliului său pentru un
interval de timp nedefinit, cu scopul principal al destinderii şi refacerii fizico-psihice.
Etimologic, termenul de turist este extrem de disputat, atât în limba engleză cât şi în
limba franceză, el având aproape aceeaşi semnificaţie: plimbare, călătorie, circuit.
Practic termenul englez derivă din limba franceză, iar utilizarea se datorează tinerilor
britanici care, în procesul de instruire trebuiau să efectueze călătorii pe continent
(grand tour). Experţii Ligii Naţiunilor consideră turist orice persoană care călătoreşte
timp de 24 de ore sau mai multe într-o ţară care nu este ţara domiciliului său stabil.
Uniunea Internaţională a Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT) arată că – orice
persoană care vizitează un loc, altul decât acela de reşedinţă, pentru orice altfel de
motiv, altul decât acela de a exercita o activitate remunerată şi efectuând un sejur de
cel puţin o noapte (sau de 24 ore) poate fi considerat ca turist naţional; iar orice
persoană care se deplasează într-o altă ţară decât aceea în care îşi are reşedinţa
obişnuită, pentru orice alt scop, altul decât acela de a exercita o profesiune remunerată
în ţara în care pleacă este turist internaţional. Literatura de specialitate mondială
cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turist: excursionist, vizitator sau călător. De
reţinut este faptul că, Conferinţa ONU pentru călătorii internaţionale face distincţie
între turişti (vizitatori temporari care stau într-o ţară cel puţin 24 de ore) şi
excursionişti (vizitatori temporari care stau într-o ţară mai puţin de 24 de ore).
- patrimoniu turistic – reprezintă oferta efectivă a unui teritoriu însumând
elementele de potenţial turistic cu structurile de primire şi de infrastructură specifice.
Totodată putem include în sfera patrimoniului turistic şi factorii generali ai existenţei
umane: ospitalitatea, obiceiurile, varietatea şi calitatea serviciilor prestate pentru buna
desfăşurare a activităţilor turistice.
- potenţial turistic (componenta statică) – în viziunea Organizaţiei Mondiale a
Turismului şi a altor organisme de profil din cadrul Comunităţii Europene, potenţialul
turistic al unei ţări sau zone este dat de ansamblul componentelor naturale, cultural
istorice şi socio-economice care exprimă posibilităţi de valorificare în plan turistic,
oferă sau dau o anumită funcţionalitate teritoriului şi constituie premise pentru
dezvoltarea activităţilor de turism. În paralel cu potenţialul turistic circulă termenul de
fond turistic definit de către C. Zwizewski (1978) ca: totalitatea resurselor naturale,
socio-culturale şi istorice de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza ofertei potenţiale
a unui teritoriu.
- baza tehnico – materială turistică – sau infrastructura turistică – reprezintă
totalitatea dotărilor tehnice şi edilitare necesare asigurării serviciilor reclamate de
buna desfăşurare a actului turistic. În cadrul bazei tehnico-materiale se includ:
structurile de primire - capacităţile de cazare şi alimentaţie publică, structurile de
agrement, structurile de tratament (în cazul turismului balnear), precum şi reţeaua de
servicii aferente turismului (transporturi turistice, servicii speciale). Unii autori includ
în cadrul bazei tehnico-materiale şi elemente ale infrastructurii generale: căile de
comunicaţie, reţelele de energie electrică şi termică, apă potabilă, canalizare, serviciile
poştale, bancare, medico-sanitare etc.
- fluxul turistic – este dat de mişcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre ariile de
provenienţă spre cele receptoare. Această mişcare în teritoriu (componentă dinamică)
este determinată de factorul uman, fiind nuanţată de către: volumul de participanţi,
posibilităţile materiale sau opţiunile psihologice ale acestora. Aceste însuşiri
creionează particularităţile generale ale fluxului turistic, respectiv: direcţia, ritmul şi
intensitatea.
- produsul turistic – însumează totalitatea bunurilor şi serviciilor indispensabile
bunei desfăşurări a activităţilor turistice. Produsul turistic îşi găseşte un corespondent
financiar, preţul acestui produs fiind dat de pachetul de servicii oferite spre consum în
desfăşurarea actului turistic. Produsele turistice se diferenţiază prin originalitate şi
specificitate, acest fapt atrăgând după sine o dezvoltare a unei clientele specifice.
- piaţa turistică – reprezintă aria de interferenţă a ofertei turistice cu cererea,
respectiv, a produsului turistic cu consumatorii săi. Ea se suprapune, în general,
zonelor receptoare, dar nu lipseşte nici în zonele de tranzit sau chiar în zonele
emiţătoare (îndeosebi în mediul urban). Componentele de bază ale pieţei turistice
sunt: 1) oferta turistică – exprimată în acest caz prin produsul turistic, ce include atât
fondul turistic cât şi serviciile turistice (transport, cazare, agrement etc); 2) cererea
turistică – ce include un volum potenţial de turişti modelat de o largă varietate de
factori de ordin demografic, socio-economic, psihologic (motivaţional) etc.
subliniat şi de către dl. Pompei Cocean (Geografia Turismului, 1996) care arată că
domeniul său de studiu – mediu geografic – prin prisma activităţii sale şi a
fenomenelor social – economice condiţionate de valorificarea acestuia, se suprapune
tuturor celor trei ramuri ale geografiei –fizică, umană şi economică.
Geografia Socială
Geomorfologia
Climatologia
Biogeografia
Hidrologia
Aşezărilor
Populaţiei
Geografia
Geografia
Geografia
Culturală
Geografia Fizică Geografia Umană
GEOGRAFIA
TURISMULUI
studiul
fenomenului
turistic
Infra RENTABILITATE
Mobilităţi Profit Venit
-structură ECONOMICĂ
Management
G. Economică Economie
Transporturilor
Marketing
Schimburilor
Statistica
Agriculturii
Turismului
Economia
Geografia
Geografia
Geografia
Industriei
Geografia
Turismul s-a constituit ca fenomen complex şi bine conturat abia în ultima jumătate
de secol. El a căpătat o amploare deosebită în contextul dezvoltării generale a
economiei şi societăţii la nivel mondial, remarcându-se atât prin ritmurile înalte de
creştere, cât şi prin prezenţa sa în spaţii geografice tot mai extinse. În acelaşi timp, în
special în ţările dezvoltate, condiţiile social – economice au determinat schimbări
importante ale comportamentului social. În acest context, una dintre caracteristicile
lumii contemporane este şi faptul că turismul a devenit o nevoie socială.
Nevoia de recreere, de îmbogăţire a cunoştinţelor culturale sau a vieţii spirituale
etc. sunt numai câteva dintre motivaţiile ce contribuie la generarea fenomenului
turistic. Asemenea aspiraţii sunt specifice oricărei colectivităţi umane. Ca urmare,
fenomenul turistic s-a manifestat în forme incipiente din cele mai vechi timpuri având
o dimensiune şi mod de manifestare specifice de la o etapă la alta.
cel Mic (1824) sau drumul Gotthard şi Alpenzellerstrasse (1830). Este perioada
dezvoltării explozive a transporturilor feroviare care cunosc o dinamică deosebită în
special către anii 1840 – 1860. Transportul este de zeci de ori mai rapid decât pe căile
rutiere şi apar primele trenuri de lux, de exemplu Köln – Salzburg şi mai târziu Orient
Expresul. De asemenea, perfecţionarea navigaţiei şi constituirea marilor transatlantice
au oferit, la începutul secolului XX, noi posibilităţi de recreere.
În secolul al XIX-lea funcţionau în Europa 160 de staţiuni turistice axate pe
turismul litoral şi balnear. De turismul litoral este legat numele unor staţiuni ca:
Brighton (Anglia), Ostende (Belgia), Trawemünde şi Warnemünde (Germania),
Dieppe, Deauville, Biarritz, staţiunile de pe coasta de Azur (Franţa), cele de pe riviera
italiană (San Remo, Portofino) sau cele situate pe litoralul rusesc al Mării Negre
(Ialta, Soci). De asemenea, se dezvoltă numeroase staţiuni balneare: Baden – Baden şi
Wiesbaden (Germania), Vichy şi Luchon (Franţa), Karlsbad şi Marienbad (Cehia),
Bad Ischl şi Badgastein (Austria), Spa (Belgia), Ramlösa şi San Sebastian (Spania)
ş.a. În Elveţia, în staţiunile climaterice deja renumite, încep să se practice şi sporturile
de iarnă (Davos, Saint – Moritz, Montana).
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se dezvoltă turismul
sportiv care se impune ca o formă ce atrage un număr tot mai mare de peroane
interesate. În 1896 se desfăşoară la Atena prima ediţie, din epoca modernă, a Jocurilor
Olimpice, iar în 1924 are loc la Chamonix prima Olimpiadă a Sporturilor de Iarnă.
Este şi epoca raliurilor automobilistice (1920 este anul primului raliu de la Monte
Carlo) şi a concursurilor aviatice.
Creşterea numărului de turişti determină dezvoltarea fără precedent a reţelei
hoteliere. Majoritatea sunt hoteluri de lux pregătite să satisfacă la cele mai înalte
standarde gusturile protipendadei. Hotelul Ritz deschis la Paris în 1898 devine
prototipul hotelului de lux. Acest tip se extinde în primul rând în marile capitale: Ritz
din Londra şi Madrid, Grand Hotel şi Hotel de Louvre la Paris, Charing Cross Hotel
la Londra, Hotel Gellert la Budapesta, Waldorf Astoria la New York, Athenée Palace
la Bucureşti ş.a. Hotelurile de lux devin o adevărată emblemă şi carte de vizită pentru
numeroase staţiuni: Villa Eugenie şi Palais la Biarritz, Palatele Dandolo şi Danieli la
Veneţia, Negresco la Nisa etc.
Semnificativ pentru evoluţia fenomenului turistic este şi faptul că în această
perioadă se constituie şi se dezvoltă primele forme de organizare a activităţii turistice.
Iniţiatorul primei agenţii de voiaj a fost englezul Thomas Cook a cărui activitate
începe prin organizarea unor călătorii scurte pe calea ferată pentru participarea la
unele manifestări cu caracter religios. În 1845 organizează primele călătorii de
agrement spre Scoţia după care activitatea se extinde continuu prin asigurarea
transportului pentru vizitatorii Expoziţiei Universale de la Londra (1851) şi a celei de
la Paris (1855) care este şi prima călătorie pe continent. Organizează primele
croaziere în Egipt şi India şi primul voiaj în jurul lumii (1871 - 1872). La moartea sa,
în 1892, societatea care începuse cu 5 angajaţi, dispunea de 1700 de persoane care
lucrau în cele 160 de birouri şi agenţii răspândite în întreaga lume.
Modelul lui Thomas Cook a fost preluat în numeroase ţări unde se vor dezvolta
agenţii ce vor deveni nucleele unor prestigioase firme de turism. Este cazul Franţei,
Germaniei, Elveţiei, Suediei dar şi al SUA unde în 1872 se înfiinţează American
Express, birou de voiaj ce introduce cecurile de călătorie şi organizează deplasarea
primului grup de turişti americani în Europa.
O caracteristică a acestei perioade este legată de înmulţirea mijloacelor de
informare turistică. O lucrare de referinţă este ghidul germanului Baedecker
„Călătorie de-a lungul Rhinului, de la Strasbourg la Rotterdam” (1836). Apariţia
acestuia poate fi considerată actul de naştere a prestigioasei edituri „Baedecker” ale
cărei lucrări se înscriu şi în prezent în rândul celor mai apreciate şi căutate ghiduri
turistice. De asemenea, s-au impus prin calitatea lor ghidul englez „Murray” (1836) şi
cel francez „Joanne” (1865) care avea să fie difuzat mai târziu de editura Hachette,
devenind renumitul „Guide Bleu”.
La formele de organizare menţionate se adaugă înfiinţarea a numeroase asociaţii
şi societăţi ce au contribuit la promovarea turismului. Astfel, la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea se constituie asociaţii de alpinism
în numeroase ţări europene, creşte numărul şi activitatea firmelor de turism care încep
să-şi coordoneze activitatea dând naştere oficiilor naţionale de turism, primul
organism de acest fel fiind creat în Franţa în 1914 (în România, Oficiul Naţional de
Turism – ONT – a fost înfiinţat în anul 1924).
În concluzie, cu toate progresele înregistrate în domeniul infrastructurii şi al
organizării, numărul participanţilor la mişcarea turistică se menţine redus. Aria de
manifestare este relativ restrânsă predominând deplasările pe distanţă scurte şi medii
fiind utilizate mijloacele de transport colective. Clientela turistică este alcătuită
preponderent din persoane aparţinând claselor sociale cu venituri mari ceea ce conferă
turismului din această perioadă un pregnant caracter elitist. Motivaţia principală este
Studii de caz
A. Litoralul mediteranean
Acest sector constituie cea mai extinsă zonă turistică pentru turismul estival,
remarcându-se printr-un potenţial natural şi antropic de excepţie (valorificat aproape
în totalitate), printr-o dotare turistică impresionantă (aproximativ 5 milioane de locuri
de cazare numai în hoteluri), prin numărul de turişti internaţionali sosiţi şi prin
valoarea veniturilor realizate. Amenajările turistice specifice se desfăşoară aproape
fără întrerupere între Gibraltar şi Bosfor, pe câteva mii de kilometri.
Pe o lungime a ţărmului de cca. 150 km se desfăşoară mai multe staţiuni, între care:
Saint Tropez, Sain Raphaël, Cannes, Antibes, Nice, Menton, Grasse Ville Franche,
Monte Carlo etc.
Oraşul Nice s-a dezvoltat pe locul unei vechi aşezări din perioada romană,
evoluând ca aşezare pescărească, iar din secolul XIX se consacră ca staţiune turistică
(o contribuţie deosebită la dezvoltarea aşezării ca staţiune turistică au avut englezii
care au construit aici primele stabilimente turistice, respectiv, renumita „Promenade
des anglais” care la sfârşitul secolului XIX totaliza 1 km lungime). Oraşul s-a extins
teritorial după cel de-al doilea război mondial, iar „promenade des anglais” s-a extins
cu încă 9 km spre vest, însoţită de un front de construcţii noi (apartamente
semirezidenţiale).
Coasta de Azur este o regiune care înregistrează una dintre cele mai intense
activităţi turistice la nivel mondial şi, totodată, cea mai solicitată zonă turistică din
lume (un raport de 100 de turişti / 1 locuitor). Densitatea mare a amenajărilor turistice
a creat, în timp, o serie de probleme între care: aglomeraţia, suprasaturaţia, degradarea
mediului geografic. Între soluţiile găsite pentru estomparea acestor efecte negative a
fost şi aceea de prelungire a amenajărilor litorale dincolo de St. Tropez, până la
Toulon, unde câmpia litorală se lărgeşte foarte mult, prin lucrări de amenajare
turistică de tip „ex-nihilo”, pe coasta litorală a provinciilor Rousillon şi Languedoc.
Astfel, spre sud (dincolo de Cap Camarat) au apărut noi sectoare de coastă: Côte
du Maure, cu staţiunile Hyéres, Le Lavandou, Le Canadel etc.; Côte d’Azur – Varois,
între gurile Rhônului şi Toulon, cu staţiunile: Cassis, La Ciotat, Bandol, Sanary – sur
– Mer, precum şi marele centru urban – portuar Marsilia; Côte d’Ametist, cuprinzând
mari complexe turistice în Delta Rhônului, cu staţiunile: Port Camargue, La Grande
Motte, Sète, Le Cap d’Agde, Gruissan, Narbone; Côte Vermeille, care continuă
amenajările turistice până la graniţa cu Spania, prin staţiunile: Port Barcarès, Canet,
Banyuls, Callioure etc.
3) Litoralul italian a intrat în circuitul turistic de timpuriu, amenajările pentru
turismul litoral reprezentând un model pentru multe dintre ţările mediteraneene.
Primele eforturi de amenajare a litoralului în scop turistic s-au materializat în zona
Golfului Genova, respectiv în două sectoare (riviere): Riviera di Ponente, ce se
desfăşoară de la graniţa cu Franţa şi până la oraşul Genova, cu staţiuni cunoscute ca:
Bordighera, San Remo, Albenga, Savona, Imperia etc., şi, dicolo de oraşul Genova,
Golful Kvarner reprezintă cea de-a doua mare zonă turistică a litoralului
croat cu staţiuni importante ca Opatija, Crikveniča şi Novi Vinodolski – care au mai
fost numite şi cele trei riviere. La acestea se adaugă şi staţiunile Lovran şi Kraljeviča.
Toate aceste staţiuni beneficiază de plaje extinse cu pietricele, completate de condiţii
bune de cazare şi facilităţi de recreere şi odihnă. Opatija este cea mai veche staţiune
turistică a Croaţiei şi se află la 14 km vest de Rijeka, fiind perla litoralului croat. În
prezent numără o populaţie de peste 10 000 locuitori. Opatija era staţiunea cel mai
mult căutată în timpul dominaţiei austro-ungare, fapt pentru care multe hoteluri
frumoase şi case rezidenţiale au fost construite atunci.
Dalmaţia este reprezentată de staţiunile de pe Riviera Makarska. Aceasta se
întinde pe o distanţă de 60 km între oraşele Brela şi Gradač, cu principala staţiune
Makarska ce reprezintă nucleul turismului în Dalmaţia. Lângă Dubrovnik, cel mai
important centru al regiunii sudice a Croaţiei, un grup de insuliţe cu liber trafic
(cunoscute sub numele de Elaphites) oferă plaje izolate şi condiţii excepţionale de
cazare pentru turişti. La sud de Dubrovnik se află Cavtat o frumoasă staţiune destinată
petrecerii de vacanţe, ce dispune de numeroase plaje şi hoteluri. Zona staţiunii Cavtat
este cea mai atractivă din cauza vegetaţiei mediteraneene care acoperă toată regiunea.
Un alt avantaj îl constituie apa nepoluată a mării dar şi mixtura de stiluri de
arhitectură, noi şi vechi.
5) Litoralul estic mediteranean (ţărmul Mării Egee). Printre statele din bazinul
Mării Egee care atrag anual un volum impresionant de turişti se remarcă Grecia şi
Turcia. Litoralul continental al Greciei şi arhipelagurile sale din Marea Egee sunt
vizitate anual de peste 10 milioane turişti. În zona continentală se remarcă staţiuni de
tradiţie: Platamonas, Kalamata, Nafptio, Loutra, Stamio etc., dublate de o generaţie
mai nouă de staţiuni în zona Muntelui Olimp: Paralia Katerini, Nei Pori, Olimpic
Beach, Calidea etc. În zona insulară, cunoscute sunt staţiunile: Lindos, Hios, Rodos
(i-la Creta), Kerkira (i-la Corfu), Thermi, Thassos, Zakinthos (i-la Lesvos) etc.
Din a doua jumătate al deceniului al nouălea al secolului XX, Turcia se apropie,
ca volum de sosiri turistice internaţionale de Grecia (9 milioane turişti străini în
1998). Turismul litoral este întreţinut de staţiuni moderne, bine amenajate, între care:
Kuşadasi, Marmaris, Antalya, Gönen, Çanakkale, Cesme etc. Potenţialul turistic este
dublat de numeroase obiective turistice istorice şi culturale, vestigii istorice elenistice,
romane şi precreştine: Troia, Efes, Pergam, Milet, Halicarnas (Bodrum) etc.
B. Litoralul atlantic
Amenajările specifice turismului litoral sunt prezente atât pe faţada estică
(litoralul atlantic european) , cât şi pe cea vestică (SUA – cu un maxim de dezvoltare
în peninsula Florida).
1) Litoralul est atlantic (european). Cele mai importante zone amenajate pentru
turismul estival sunt cuprinse pe litoralul sud-vestic şi nordic al Spaniei, litoralul
portughez şi litoralul vestic al Franţei. Sectorul sud-vestic litoral spaniol poartă
numele de Costa de la Luz şi se desfăşoară între Punta del Carnero şi Punta de San
Antonio (la graniţa cu Portugalia). Este zona frecventată des de turişti marocani şi
portughezi, dintre staţiunile maritime amintind: Tarifa, Barbate, Conil de la Frontera,
Chiclana de la Frontera, Rota, Chipiona, Sanlúcar de Barrameda, Torre de la Higuera,
Palos de la Frontera.
Litoralul nord-vestic spaniol se desfăşoară la nord de Punto de Santa Tecla.
Până la Cabo Bares staţiunile turistice maritime prezintă o densitate mare (Baiona,
Ferol, Cangas, Sanxenso etc.), potenţialul lor natural fiind unul deosebit (ţărm de tip
riass). Între Cabo Bares şi graniţa cu Franţa, ţărmul este în general abrupt, cu faleză, şi
oferă puţine locuri prielnice pentru turismul litoral. Staţiunile sunt localizate la
distanţe relativ mari între ele, dintre acestea amintind: Ribadeo, Ribadesella, Laredo,
Algorta etc. Este o zonă destinată fluxului intern de turişti, dintre turiştii internaţionali
care ajung în zonă, cei mai numeroşi sunt francezii.
În Portugalia, turismul litoral e reprezentat pe toată coasta atlantică prin
staţiuni cu tradiţie legate de servirea populaţiei din oraşele importante din apropiere
(de exemplu, pentru oraşul Coimbra, staţiunea Figueira da Foz, iar pentru oraşul Porto
Matosinhos sau Foz da Douro). În partea de sud-vest a ţării, amenajarea turistică este
redusă (predominând amenajările ieftine, de tip camping), singura staţiune importantă
fiind Sines. Mult mai importantă este Costa de Lisboa, cu o calitate superioară a
serviciilor şi un număr ridicat de vizitatori, dintre cele mai cunoscute staţiuni de aici
amintind: Sesimbra, Oeiras, Estoril ş.a. În partea de nord-vest a ţării se desfăşoară aşa
numita Costa Verde. Aici însă, densitatea staţiunilor maritime scade, mai cunoscute
fiind: Figueira da Foz, Matosinhos, Vila Praia, Vila da Conde, Viana do Costelo ş.a.
Litoralul francez de la faţada atlantică se desfăşoară la nord de Cap Higuer şi
cuprinde mai multe sectoare. Primul sector este reprezentat de Côte d’Argent, cu
staţiuni maritime vechi şi foarte cunoscute: Biarritz, Arcachon, Hassegor, St. Jean de
Luz ş.a. La nord de Côte d’Argent, pe o lungime de cca. 200 km, se desfăşoară cea
mai lungă plajă ce corespunde regiunii Aquitania. Această regiune este reprezentată
prin dune de dimensiuni mari (10 m) cu un peisaj unic, însă cu un echilibru foarte
fragil. Ca urmare, în această zonă au apărut doar staţiuni de mici dimensiuni.
În zona estuarului Gironden se remarcă staţiunile: La Rochelle (centru medieval
valoros şi cel mai mare port pentru ambarcaţiuni sportive de pe litoralul Atlantic), Ile
d’Oléron, Ile de Ré, Les Sables d’Olonne ş.a. Alte staţiuni s-au dezvoltat în zona
estuarului Loirei (La Baule), iar în sudul peninsulei Bretania au apărut pentru prima
dată staţiunile bazate pe talasoterapie: Quiberon, Carnac, Quimper. De asemenea, în
zona estuarului Senei au fost amenajate câteva staţiuni maritime, unele din secolul
XIX, cum ar fi: Honfleur, Deauville, Trouville, Dieppe, Boulogne sur Mer, Calais
ş.a., ce şi-au păstrat alura tradiţională.
2) Peninsula Florida, prin climatul său subtropical, deosebit de favorabil, şi
prin infrastructura de excepţie, reprezintă principalul pol de atracţie pentru turismul
estival la Atlantic şi Golful Mexic. Sezonul în Miami, limitat în trecut doar la iarnă, a
fost schimbat cu timpul de imensul număr de oameni care s-au mutat aici, de evoluţia
rapidă a modei şi de filmări. Dar şi azi, cel mai popular sezon este tot iarna, între luna
decembrie şi mai când temperaturile sunt cuprinse între 16 şi 300 C iar precipitaţiile
sunt foarte reduse. Majoritatea turiştilor vin aici pentru plaja Miami care este
poziţionată de-a lungul Golfului Biscayne.
Zona Miami include oraşul propriu-zis, plaja Miami şi cartierele distincte
Mica Havană şi Micul Haiti. Aeroportul Internaţional din Miami este clasificat ca
fiind cel mai mare din punct de vedere al traficului de mărfuri şi este cel de-al treilea
din punct de vedere al numărului de pasageri. Portul Miami este cel de-al doilea port
Studii de caz
A. Munţii Alpi
Regiunea turistică alpină reprezintă un etalon în turismul montan european şi
mondial, fiind axată, în principal, pe practicarea sporturilor de iarnă şi, secundar, pe
turismul balnear, prin valorificarea izvoarelor minerale. Amenajările turistice
completează şi valorifică superior un peisaj natural deosebit, Alpii impunându-se prin
altitudini relativ mari (frecvent peste 2500 m), cu relief alpin marcat de prezenţa a
numeroşi gheţari şi lacuri glaciare. Cele mai importante forme de organizare turistică
a staţiunilor montane pentru sporturi de iarnă sunt prezente în Franţa, Italia Elveţia şi
Austria.
1) Turismul în Alpii Francezi. În această regiune sosesc anual cca. 7 milioane
turişti (în cea mai mare parte din ţările vecine).Turismul a beneficiat de mai multe
elemente de favorabilitate între care: a) configuraţia specifică a reliefului cu un grad
ridicat de accesibilitate dat de prezenţa văilor largi orientate de la vest la est, care au
permis accesul relativ uşor în părţile cele mai înalte ale munţilor (ex: valea râului
Isére); b) gradul ridicat de umanizare, respectiv existenţa unei reţele de aşezări umane
foarte vechi, cu activităţi economice complexe, acestea constituindu-se într-un fond
favorabil dezvoltării turismului.
Cele mai vechi forme de turism din zona Alpilor Francezi au fost legate de
turismul lacustru şi balnear. Printre staţiunile de renume se înscriu cele de pe malul
Lacului Geneva, respectiv Evian - les - Bains şi Thononne - les - Bains. Pe malul
Lacului Annecy, în Alpii de Nord, se dezvoltă staţiunea balneo - climaterică Annecy,
în prezent un oraş cunoscut printr-o economie bazată pe producţia de articole sportive
şi industrie de lux (ceasuri, bijuterii etc.). Pe malul lacului Bourget s-a dezvoltat
staţiunea Aix - les - Bains, sărurile medicinale extrase din apele lacului fiind utilizate
de foarte multă vreme. Alte staţiuni pentru turismul balnear sunt: Vichy (pe malul
lacului Albèr), Bride - les - Bains (specializată în tratarea obezităţii), Molit - les -
Bains (pentru recuperare şi întreţinerea condiţiei fizice), Divonne - les - Bains,
Briançon etc.
Însă, cele mai importante planuri de amenajare turistică a Alpilor s-au
materializat în apariţia staţiunilor climaterice, orientate pentru sporturi de iarnă. O
primă generaţie a unor astfel de staţiuni s-a dezvoltat în secolul XIX şi prima jumătate
a secolului XX, oarecum spontan, având ca centru o localitate agro – pastorală
preexistentă. Sunt localizate la cca 1000 m, pe terase sau pe un fund de vale, cu un
spaţiu schiabil de până la 1500 m. Cea mai veche staţiune este Chamonix (prima
gazdă a Jocurilor Olimpice de iarnă, în 1924), în prezent, beneficiară a peste 35 000
de locuri de cazare şi numeroase instalaţii mecanice, care asigură o frecvenţă de peste
1600 schiori / oră, un patinoar acoperit, 3 piste pentru bob, trambuline de sărituri cu
schiurile etc. Zona a cunoscut o dezvoltare explozivă după 1964 când, pe sub masivul
Mont Blanc, a fost construit un tunel (11,6 km lungime), astfel că, în aval şi în amonte
s-au dezvoltat şi alte staţiuni.
După 1960, încep să apară şi alte staţiuni, create oarecum pe loc gol, însă
localizate în imediata vecinătate a unei localităţi permanente, cu un spaţiu schiabil
până la 2000 m. Dintre cele mai cunoscute aşezări din această generaţie amintim:
Alpes d’Huez, Meribel, Val d’Isère, Courchevel, Les Deux Alpes etc. A urmat
generaţia staţiunilor de mare altitudine, create pe loc gol („ex - nihilo”) sau construite
„din toate piesele” (integral), până la 1800 – 2000 m. S-a urmărit extinderea spaţiului
schiabil până la 3000 – 3500 m şi chiar mai mult. Dintre acestea amintim staţiunile:
La Plagne, Tignes, Super Tignes, Morzin - Avoriaz, Les Arcs, Flain, Isola, Isola 2000
etc.
În topul staţiunilor după numărul de pârtii de schi alpin se află: La Plagne (107
pârtii), urmată de Alpe d’Huez (102), Les Arcs (97), Meribel şi Courchevel (fiecare
cu câte 91), Flaine şi Morzine – Avoriaz (fiecare cu câte 80), Les Deux Alpes şi La
Clusaz (cu câte 75), Val d’Isère (67) etc. De asemenea, după numărul total al
centru economic din Tirol, renumit pentru legătura sa cu viaţa montană, (din punct de
vedere productiv remarcându-se în domeniul materialelor sportive), cu numeroase
şcoli de ghizi etc. Oraşul a fost gazda Jocurilor Olimpice de iarnă din 1964 şi 1976.
5) Turismul în Alpii Bavariei. Aceştia se întind de la Lacul Constanţa până la
graniţa cu Austria însă staţiunile montane pentru sporturi de iarnă sunt relativ puţine.
Remarcăm totuşi staţiunile din zona vârfului Zugspitze: Obersdorf (cu 80 km,
lungimea totală a pârtiilor de schi fond), Garmisch Partenkirchen (cu 191 de instalaţii
de transport pe cablu), Berchtesgaden (cu cea mai mare capacitate de cazare, 25 400
locuri), Mittenwald etc. În zona Alpilor Bavariei funcţionează şi câteva staţiuni
balneare, cu ape termominerale: Bad Aibling, Bad Reichenhall, Bad Wörishofen, Bad
Tölz.
BIBLIOGRAFIE
19. Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2002, Geografia generală a
turismului, Edit. Meteor Press, Bucureşti.
20. Coltman M.M., 1989, Introduction to Travel and Tourism. An international
Approach, Von Vostrand Reinhold, New York.
21. Cooper C.m Fletcher I., Gilbert D., Wanhill S., 1993, Tourism principles and
practice, Edit Longmann, London.
22. Cosmescu I., 1998, Turismul, Edit. Economică, Bucureşti.
23. Cristureanu Cristina, 1996, Economia şi politica turismului internaţional,
Edit. Abeona, Bucureşti.
24. Cristureanu Cristina, Neacşu N., Băltăreţu Andreea, 1999, Turism
internaţional, studii de caz, legislaţie, Edit. Oscar Print, Bucureşti.
25. Davidson R., 1989, Tourism, Edit. Pitman, Paris.
26. Davidson R., 1995, Tourisme en Europe, Edit. Economica, Paris.
27. Delobez A., 1998, Tourisme. Images économique du monde. Edit. SEDES,
Paris.
28. Dewaily J.M., 1993, Géographie du tourisme et des loisirs, Edit. SEDES,
Paris.
29. Donoaica Şt., 1989, Aspecte din activitatea de turism, Edit. Litera, Bucureşti.
30. Draica C., 1999, Ghid practic de turism intern şi internaţional, Edit. All Beck,
Bucureşti.
31. Drâmbă O., 1990, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, II, III, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
32. Dulamă Maria Eliza, 1996, Didactică geografică, Edit. Clusium, Cluj Napoca.
33. Erdeli G., Istrate I., 1996, Amenajări turistice, Edit. Universităţii din
Bucureşti.
34. Erdeli G., Istrate I., 1996, Potenţialul turistic al României, Edit. Universităţii
din Bucureşti.
35. Erdeli G., Cândea Melinda, Braghină C., Costachie S., Zamfir Daniela,1999,
Dicţionar de geografie umană, Edit. Corint, Bucureşti.
36. Firoiu Daniela, 2002, Economia turismului şi amenajarea turistică a
teritoriului, Edit. Sylvi, Bucureşti.
37. Glăvan V., 2000, Resursele turistice pe Terra, Edit. Economică, Bucureşti.
38. Ilinca N., 2000, Didactica geografiei, Edit. Corint, Bucureşti.
39. Ioncică, M., Minciu R., Stănciulescu Gabriela, 1997, Economia serviciilor,
Ed. Uranus, Bucureşti.
40. Istrate I., 1987, Turismul – un fenomen în mişcare, Edit. Sport – Turism,
Bucureşti.
41. Michaud J.L., 1992, Tourisme, chance pour l’économie, risque pour les
sociétés, Edit. PUF, Paris.
42. Minciu Rodica, Baron P., Neacşu N., 1991, Economia Turismului, Edit. ASE,
Bucureşti.
43. Neacşu N., 2000, Turismul şi dezvoltarea durabilă, Edit. Expert, Bucureşti.
44. Neacşu N., Cernescu Andreea, 2002, Economia turismului, studii de caz,
reglementări, Edit. Uranus. Bucureşti.
45. Postelnicu Gh., 1997, Introducere în teoria şi practica turismului, Edit. Dacia,
Cluj Napoca.
46. Snak O., Baron P., Neacşu N., 2001, Economia turismului, Edit. Expert,
Bucureşti.
47. Stănciulescu Gabriela, 2000, Managementul operaţiunilor de turism, Edit. All
Beck, Bucureşti.
48. Stănciulescu Gabriela, Lupu N., Ţigu Gabriela, 1998, Dicţionar poliglot de
termeni utilizaţi în turism, Edit. All, Bucureşti.
49. Stoica A., 2001, Evaluarea curentă şi examenele – ghid pentru profesori, Edit.
Prognosis, Bucureşti.
50. Vlad L.B., Neacşu M.C., 2002, Geografie economică mondială, problematizări
contemporane şi studii seminariale, Edit. ASE, Bucureşti.
51. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2000.
52. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2001.
53. *** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme, 2002.
54. *** Turismul României – Breviar statistic, Institutul Naţional de Statistică,
2002.
55. *** OCDE, Politique du tourisme et tourisme international dans les pays
membres de l’OCDE, Paris, 1992.