PREFAŢĂ

Motto:
"Turismul nu reprezintă doar o simplă modalitate pentru realizarea
de activități comerciale; el este de asemenea, o schematizare
ideologică a istoriei, a naturii și a tradițiilor, o schematizare ce ar
putea să recontureze cultura și natura la adevăratele lor dimensiuni."
Dean Mac Cannell

Similar altor activităţi economico-sociale, subiectul activităţii turistice îl reprezintă omul.

În calitatea sa de călător, explorator sau turist, deplasându-se individual sau în grup, omul este
centrul tuturor activităţilor, indiferent cât de mari sunt curiozitatea, dorinţa sau interesul pentru
aventură. Mişcarea ce rezultă este cauza schimbărilor sociale, culturale şi economice, a căror
dinamică are o rază mare de acţiune şi un efect larg. De notat ar fi şi faptul că nu numai călătorul
însuşi, dar şi oamenii şi naţiunile între care el călătoreşte sunt, de asemenea, influenţate în acest
proces. Astfel, întregul efort are în vedere activitatea călătorilor, ca şi a celor ce urmăresc
îndeplinirea dorinţelor şi a nevoilor lor, precum şi cele ale societăţii în general.
Interesul pentru călătorie şi turism s-a transformat de-a lungul anilor într-un mare
fenomen de masă, implicând milioane de oameni ce vizitează alte ţări şi multe alte milioane ce
călătoresc în interiorul ţării lor. S-a dezvoltat o varietate de industrii, iar călătoria este în prezent
cea de-a doua mare componentă a comerţului internaţional. Ea a ocupat primul loc înaintea crizei
energetice şi antrenează un substanţial schimb extern cu multe ţări, oferă locuri de muncă a
milioane de oameni în întreaga lume. Prin specificul şi potenţialul său social şi economic,
viitorul turismului este strălucit.
Cu toate acestea, în ciuda unui complex de avantaje care nu se pot nega, n-ar trebui uitat
niciodată că dezvoltarea necorelată şi nestăpânită a turismului implică impacturi negative
economice, socio-culturale şi de mediu înconjurător. De aceea, pentru a maximiza beneficiile şi
minimiza dezavantajele, societatea trebuie să întreprindă un ansamblu de măsuri pe care să se
fundamenteze perspectiva unui turism ştiinţific. Un lucru necesar, în acest sens, este asimilarea
importanţei turismului în lume, în societatea "post-industrială" şi "civilizaţia terţiară" a acesteia.
Trebuie deci, odată pentru totdeauna, să înceteze subestimarea fenomenului turistic în contextul
optimizării relaţiei dintre existenţa unor resurse limitate şi cea a unor nevoi şi cereri presante
nelimitate.
Prin prisma unei astfel de viziuni, în perioada postbelică, în ţările dezvoltate - unde
gradul de cultură şi civilizaţie în masă se situează pe trepte relativ înalte - s-au obţinut unele
progrese în aprecierea importanţei turismului, fiind întreprinse şi acţiuni necesare creării
mecanismului corespunzător pentru a învinge dificultăţile inerente din calea dezvoltării acestuia.
Una dintre verigile importante ale acestui mecanism este cercetarea ştiinţifică şi studiul
universitar - preocupări care, din păcate, încă nu se bucură de un înalt statut şi respect academic.
Datorită subiectivismului lor, asocierile empirice ale turismului cu simplele distracţii şi plăcerile
efemere, şi nu cu adevăratele atitudini de sentimente şi emoţii, fac ca studiile ştiinţifice analitice
să devină imposibile, sau oricum destul de rare. Mulţi oameni de ştiinţă privesc acest câmp de
cunoaştere ca fiind lipsit de stringenţă şi importanţă şi care n-ar merita osteneală şi catalogare ca
ştiinţă serioasă. Din această cauză, nivelul actual al cercetării ştiinţifice şi studiului universitar,
ce stă la baza fenomenului şi implicaţiilor turismului, este relativ limitat, deşi situaţia recentă în
această privinţă este tot mai mult îmbunătăţită şi în cazul ţării noastre. Avem în vedere aici, în
primul rând, revigorarea cadrului instituţional al cercetării şi formării profesionale a personalului
din sectorul hotelier-turistic, prin funcţionarea Institutului de Cercetări pentru Turism - care
grupează cele mai reprezentative personalităţi ale cercetării din domeniu, precum şi cea a

1
Institutului Naţional de Formare şi Management pentru Turism, iar în al doilea rând, existenţa şi
perfecţionarea activităţii unor facultăţi de profil, publice şi private, din capitală şi din alte centre
universitare ale localităţilor situate în zone de interes turistic major.
Nevoia pentru cercetare şi studiu academic nu se poate nega. Tendinţele în ofertă şi
cerere, cercetările de piaţă, planificarea strategică, problemele şi dificultăţile, impacturile sociale,
economice şi asupra mediului înconjurător - toate reclamă un serios efort de cercetare, un
respectabil studiu ştiinţific şi o asimilare prin programe de pregătire superioară a specialiştilor
din domeniul turismului. Ele necesită deci, dezvoltarea teoriei şi translaţia în practică.
Comunitatea oamenilor de ştiinţă, instituţiile guvernamentale, publicul beneficiar al serviciilor
turistice şi întreprinzătorii din această ramură trebuie să devină conştienţi de importanţa acestor
studii. Problemele cărora societatea trebuie să le facă faţă sunt dictate de lipsa resurselor ce
trebuie alocate în privinţa satisfacerii trebuinţelor pentru a realiza o creştere a eficienţei
economico-sociale şi o îmbunătăţire a calităţii mediului înconjurător. în contextul existenţei
acestei constrângeri, problemele de mediu, cele de apărare a bunurilor naturale şi create de
civilizaţii în timp, dar şi cele de oportunităţi de petrecere a timpului liber reclamă urgentarea
eforturilor în această direcţie, eforturi care trebuie să fie efective şi puternice şi, mai presus de
toate, concentrate în acest domeniu. Iată de ce este imperativ ca, în deceniile următoare,
activităţile concentrate în segmentul "timpului liber" să constituie unul din cele mai importante
subiecte ale ştiinţelor sociale nu doar din motive cognitive, ci şi din motive practice, de a găsi
alternativele cele mai bune pentru perfecţionarea existenţei umane. "Astfel, cercetarea în ştiinţele
«timpului liber» (free time) constituie o bază importantă pentru dezvoltarea politicii, a
planificării, a implementării şi evaluării comportamentului uman în timpul liber, incluzând
turismul"1 - este şi concluzia unui reputat cercetător al domeniului.
Latura ştiinţifică (teoretică) a turismului integrează o varietate de surse informative,
modalităţi de cercetare şi probleme de analiză. În consecinţă, aceasta necesită cooperarea mai
multor discipline şi compartimente ştiinţifice: ştiinţe sociale şi cele ale naturii. De fapt este dificil
să găseşti o disciplină care n-ar avea cât de puţin ceva în comun cu turismul. Mai mult, în
conformitate cu tendinţele moderne, nu sunt limite rigide în crearea de subdiviziuni distincte
aparţinând turismului ca disciplină; modalitatea studiului interdisciplinar predomină acolo unde
diferitele ştiinţe sociale şi ale naturii se întrepătrund, contribuind astfel ca părţi la un întreg. Cu
toate acestea, în ciuda faptului că turismul se pretează la un studiu interdisciplinar, diferitele
discipline se concentrează asupra unor aspecte specifice, tratate dintr-un punct de vedere specific,
contribuind la dezvoltarea domeniului ca un întreg.
În ceea ce ne priveşte, ca economişti, am structurat această lucrare pe mai multe capitole
şi subcapitole care, luate împreună, să ofere studenţilor şi practicienilor din domeniul turismului
o variantă a analizei fenomenologice privind călătoria din perspectiva semnificaţiei calităţii de
turist şi/sau de întreprinzător în serviciile acestui fascinant domeniu de activitate.

1
Mieczkowski Zbigniew, World Trends in Tourism and Recreation, Peter Lang, New York, 1990, p. 23
2
 CAPITOLUL 1
ISTORIA CĂLĂTORIEI ŞI RECREERII

După studierea acestui capitol, cititorul va putea să:

• delimiteze etapele istoriei turismului şi recreerii;
• înţeleagă factorii care au influenţat volumul, structura şi calitatea fenomenului turistic pe
diferitele trepte ale istoriei existenţei sale;
• prefigureze elementele distinctive dintre călătorie şi recreere;
• localizeze începutul erei turismului modern;
• abordeze comparativ turismul de masă al epocii moderne din Europa şi America de Nord.

1.1. Repere istorice introductive

Trecutul a fost întotdeauna preludiul viitorului. Analiza trecutului unor fenomene social-
economice ne duce spre concluzia că foarte multe dintre acestea au o istorie mai mult sau mai
puţin îndelungată. Un astfel de fenomen, cu o istorie fascinantă şi de un interes deosebit, este
turismul.
Istoria turismului şi recreerii ne ajută să îmbunătăţim înţelegerea asupra situaţiei din
prezent şi să prefigurăm viitorul acestui domeniu. De fapt, turismul - ca fenomen de masă -
înţeles, în principal ca timp liber de agrement, şi-a avut începutul numai în secolul al XIX-lea,
odată cu dezvoltarea capitalismului în contextul revoluţiei industriale. Şi totuşi, călătoria este cu
siguranţă mai veche, la fel de veche ca şi omul. În perioadele precapitalismului însă, călătoria se
deosebea de turismul modern ce nu a întârziat să vină, mai întâi de toate prin cantitate (foarte
puţini participanţi), apoi prin distribuţia între clasele sociale (puţini îşi puteau permite opţiunea
unui voiaj) şi, în final, prin calitate, călătoria rareori însemnând şi recreere. Cu alte cuvinte,
călătoria şi recreerea erau aproape total paralele, călătoria fiind întreprinsă numai ca excepţie în
timpul liber şi pentru motive recreaţionale, iar dacă era întreprinsă se derula pe distanţe mici.
Cauzele erau evidente, faptul că până spre secolul al XIX-lea călătoria era înceată, dificilă,
periculoasă, scumpă şi aproape complet lipsită de recreere ori plăcere, elemente caracteristice
timpurilor moderne. Această situaţie necesită o discuţie distinctă despre călătorie şi recreere,
obiectiv avut în vedere în capitolul de istorie a fenomenului turistic din lucrarea de faţă.
Cine au fost aceşti călători non-recreaţie ai precapitalismului? În principal emigranţi,
exploratori, comercianţi ambulanţi, meseriaşi, marinari, pelerini veniţi în secolul al XVII-lea
dintr-o clasă socială mică numeric de englezi bogaţi şi alţi excentrici. Cu toate acestea, până spre
mijlocul secolului al XIX-lea lumea era extrem de imobilă şi călătoria pentru orice motiv era o
excepţie. Un râu, un munte, o deltă ori întindere de apă, un hotar politic ori, pur şi simplu, o
distanţă mai mare era îndeajuns să creeze medii umane separate, cu caracteristici diferite şi unice.
Dacă varietatea constituie o trăsătură caracteristică a civilizaţiilor vechi, imobilitatea în teritoriu a
omului a fost, o condiţie necesară acestora. Astfel, marea majoritate a oamenilor şi-au păstrat
locul în decursul vieţii lor şi rareori indivizii s-au aventurat mai mult de 100 km depărtare de
casă. Acest lucru n-ar trebui uitat cât timp vorbim de istoria turismului.
În contrast, dezvoltarea capitalismului în secolul al XIX-lea a dus, din punct de vedere
numeric, la o accentuată mobilitate a oamenilor, în principal în timpul lor liber, şi din motive
recreative. Acesta este turismul în adevăratul şi modernul sens al cuvântului. Astfel, relaţia dintre
turismul modern, parte componentă a călătoriei, cu o sferă mult mai cuprinzătoare, şi recreere
evidenţiază o importantă suprapunere şi în permanentă creştere pe tărâmul turismului recreativ
numai după instalarea revoluţiei industriale în toată Europa, America de Nord şi în alte părţi ale
lumii.
3
 Regăsirea călătoriei şi recreerii precapitaliste, aproape complet diferite una de alta, în
baza unui proces evolutiv permanent, în turismul şi recreerea din epoca modernă, aproape până la
identificare ca semnificaţie, s-a petrecut numai când ele au devenit accesibile pentru cei mai
mulţi oameni, deci nu numai pentru un segment restrâns al populaţiei cum debutase iniţial.
Turismul modern a devenit un fenomen de masă. De fapt, după aprecierea analiştilor, călătoria în
evoluţia sa până la forma turismului modern se asemănă, prin analogie, cu evoluţia democraţiei
din antichitate până la ceea ce înseamnă astăzi statul de drept democratic. Chiar dacă dispunem
de câteva indicii că elemente ale turismului au apărut în era precapitalismului, motivaţiile erau
minime şi de o importanţă marginală. De aceea, termenul "călătorie", cu referire la deplasarea în
spaţiu a oamenilor în perioada precapitalismului, pare a fi cel mai semnificativ şi adecvat.
Termenul de "turism" este corespunzător fenomenului modern, cu începutul localizat la mijlocul
secolului al XIX-lea. În paralel, aceeaşi semnificaţie evolutivă o putem atribui şi termenului de
recreere, cu aplicaţie la întregul cuprins al istoriei, deşi conţinutul şi semnificaţiile au fost
subiecte ale unor transformări considerabile în decursul timpului, până a se ajunge la conturul
modern şi contemporan al recreerii propriu-zise.
Capitolul de faţă este structurat în secţiuni corespunzătoare periodizării istorice general
acceptate. Oricum, a schematiza cursul istoriei turismului şi recreerii înseamnă a distinge sau
delimita numai trei etape:
1) etapa preindustrială a călătoriei şi recreerii, numai cu câteva elemente de turism notabile;
2) etapa conturării şi maturizării turismului de masă din ţările dezvoltate, circumscrisă de
revoluţia industrială a sec. al XIX-lea şi jumătatea secolului al XX-lea (1945-1950), incluzând
deci şi perioada reconstrucţiei de după cel de-al II-lea război mondial;
3) etapa contemporană a turismului de după 1950, cu aspecte semnificative cantitativ-
calitative ale turismului de masă din societăţile dezvoltate. Această perioadă, considerată
contemporană şi relevantă prin particularităţile sale pentru turismul din zilele noastre, va fi
tratată în afara acestui capitol, deci în celelalte secţiuni aparţinătoare lucrării de faţă.

1.2. Etapa preindustrială a recreerii şi călătoriei

1.2.1. Istorie străveche şi antichitate

Recreerea. Până în prezent dispunem de puţine informaţii despre timpul liber şi recreerea
din perioada străveche a istoriei cetelor, a civilizaţiilor de vânători şi pescari. Un lucru este însă
cert, că în acele etape de luptă a omului cu natura, luptă în principal pentru supravieţuire, se
dispunea de foarte puţin timp liber, în accepţiunea modernă a acestui termen, cu câteva excepţii
semnificative. Oricum, câteva rămăşiţe ale strădaniei artistice timpurii şi datinilor, obiceiurilor
sunt astăzi cunoscute: ele reflectă frica omului cu privire la măreţia naturii şi la originile magice
ale acesteia şi existenţei umane. De asemenea, mai ştim că societăţile primitive nu făceau
distincţie între muncă şi timp liber sau timp pentru plăcere. De exemplu, vânătoarea însemna
muncă şi recreere în acelaşi timp; jocurile, distracţia şi formele de artă erau spontane şi asociate
cu activităţi de fiecare zi.
Treptat însă, apariţia agriculturii în corelaţie cu aşezările permanente au putut crea
surplusul de hrană şi alte bunuri necesare pentru susţinerea "elitelor libere" nelucrătoare - în
principal aristocraţie şi preoţi - care, pe baza puterii lor politice şi economice, erau scutiţi de
munca manuală şi se puteau concentra pe funcţii de guvernare şi administrative. Astfel, munca şi
timpul liber devin tot mai mult delimitate. Divizarea oamenilor în două categorii: homo faber -
omul lucrător, meşter şi opusul acestuia homo ludens - omul care conduce, însemna că sclavii,
ţăranii şi meseriaşii trebuiau să lucreze la porunca supraveghetorilor şi conducătorilor lor pentru
a asigura elitei timpul liber. Această nouă ordine socială a apărut iniţial în Orientul Mijlociu,
India şi China cu 6.000 de ani în urmă şi mai târziu în Europa, după apunerea Imperiului Roman.

4
Elitele privilegiate conducătoare, constituind o parte relativ mică din întregul populaţiei, aveau
posibilitatea de a-şi însuşi o parte importantă din averea produsă în societate ("bogăţia în
surplus"). Această exploatare a creat condiţiile pentru ca dregătorii să aloce o parte din averea
însuşită promovării muzicii, picturii, sculpturii, filosofiei. Reprezentanţii "clasei libere", nu au
cultivat numai artele şi educaţia, ci le-au şi patronat spre a mări gloria şi statutul lor. Clasele
exploatate, pe de altă parte, trebuiau să trudească din greu pentru stăpânii lor fără a beneficia de
libertate, datorită lipsei de timp, energie şi avere. "Nu este libertate pentru sclavi" scria Aristotel,
convins fiind că acea stare de lucruri corespundea cel mai bine existenţei umane.
Civilizaţiile străvechi au culminat cu cultura greacă şi cea romană. În fapt, bazele
filosofiei timpului liber în cadrul acestor culturi şi civilizaţii au fost puse. Timpul liber bine
utilizat era un ideal greco-roman care contribuia la armonia dintre capacităţile fizice şi cele
mentale. Acest ideal este cuprins în zicala: "Mens sana in corpore sano" (minte sănătoasă într-un
corp sănătos). Condiţia fizică pentru sănătate şi pentru serviciul militar era considerată o
necesitate. Jocurile Olimpice din Grecia antică, alături de semnificaţia lor religioasă, au fost un
exemplu edificator al acestor idealuri.
Călătoria. Mişcarea spaţială a oamenilor a reprezentat unul din cele mai vechi aspecte ale
vieţii umane. Iniţial şi pe întregul parcurs al preistoriei şi antichităţii existenţei umane ea a fost
motivată nu atât de impulsul pentru schimbare sau dorinţa de aventură, cât de necesităţi
economice: comerţ, vânătoare, păstorit, jefuire, cuceriri militare şi căutări de aşezări mai
corespunzătoare vieţii comunităţii umane din timpurile respective. Mai târziu, motivaţia a fost
chiar negativ influenţată şi limitată de vagabonzi, ţigani şi alte grupuri de minorităţi aflate în
afara majorităţii societăţii.
Primii oameni care au călătorit voluntar au fost comercianţii şi meşteşugarii. Ca urmare,
chiar primele dicţionare explicative ale diferitelor cuvinte considerau termenul "comerciant" ca
sinonim cu cel de "călător". Călătoriile comerciale lungi, consemnate de istorie, au început în
Orientul Mijlociu cam cu 9000 de ani î.e.n., deci cu mult înainte de apariţia şi dezvoltarea
oraşelor. Mai târziu, în neolitic, oamenii au dezvoltat în satele lor o diviziune a muncii pe
meserii. Această specializare a necesitat extinderea spaţială, chiar şi la distanţe considerabile, a
fluxurilor bunurilor economice. Într-adevăr, comercianţii istoriei străvechi călătoreau cu mult
mai devreme decât au crezut arheologii până de curând. Aceste legături comerciale s-au stabilizat
în timp, ele regăsindu-se pe marile rute comerciale, cum ar fi: "Drumul mătăsii", "Drumul sării"
sau "Drumul mirodeniilor". Comercianţii "au luminat calea", ei au fost cei care au deschis-o şi au
consolidat-o.
În paralel, alături de motivaţiile economice ale călătoriei, s-au adăugat motivaţiile
religioase, sportive şi, mai puţin importantă, dorinţa de a învăţa mai multe despre lume
călătorind, practicată de intelectualii greci.
Din punctul de vedere al alegerii şi consolidării rutelor de călătorie, grecii au fost maeştrii
şi stăpânii călătoriilor pe mare, iar romanii au dezvoltat o vastă reţea de drumuri de cca.100.000
km pentru nevoile militare şi administrative ale imperiului. Despre aceste linii de comunicaţii se
spune că au fost mai eficiente decât cele ale Angliei secolului al XVIII-lea. Drumurile romane
erau presărate de "cârciumioare la şosea" care ofereau hrană şi adăpost şi asigurau cai odihniţi ce
puteau fi schimbaţi la următorul popas. În ciuda faptului că aceste linii de comunicaţie erau
folosite în serviciul statului, ele constituiau factorii care facilitau călătoriile comerciale şi chiar pe
cele recreative. Prin intermediul lor s-a conturat baza pentru un anumit grad de omogenitate
spaţială şi relativă securitate. Şi totuşi, la vremea respectivă, traficul turistic însemna, în
principal, distanţe scurte de călătorie recreativă a cetăţenilor romani bogaţi la vilele lor din zona
mărilor ori ţinutul munţilor. Ei erau nerăbdători să evadeze, să scape de căldura sufocantă a
verilor şi/sau de plictiseala oraşelor mari. Într-o anumită măsură aceste deplasări turistice pe
litoral şi la staţiunile termale aveau ca scop sănătatea, cura, tratamentul la sursele de apă termală

5
abundente în Italia, dar elementul plăcerii se pare că predomina. Romanii au dezvoltat un număr
mare de staţiuni balnearo-termale în colonii, puţin însă frecventate de masele dezavantajate
economic.
Călătoria recreativă pe distanţe scurte a predominat în Roma antică din cauza piedicilor
evidente existente, concretizate în greutatea şi încetineala unei călătorii pentru destinaţii mai
îndepărtate (10 până la 60 de zile sau chiar mai mult). Şi totuşi, vizita cu caracter recreativ într-o
frecvenţă tot mai înaltă a obiectivelor turistice create de oameni nu s-a lăsat prea mult aşteptată.
Şi aceasta pentru că cele mai multe din cele şapte minuni ale lumii antice au fost localizate în
arealul reprezentat de Egipt, Grecia, Rhodos şi Asia Mică. Vechea Romă avea conexiuni navale
regulate, oficii de călătorie, organiza festivaluri, dispunea de muzee şi de ghizi turistici
specializaţi. Într-adevăr, romanii au fost primii călători cu motivaţii recreative din istorie.
Analiştii istoriei turismului recreaţional remarcă că, practic, volumul călătoriilor în Imperiul
Roman a fost întrecut numai în secolul al XIX-lea, când se instalează adevăratul turism de masă.
S-ar părea deci că au existat unele elemente de turism modern chiar în Roma antică, ceva de felul
"turism înainte de turism". Principala diferenţă era doar că "turismul" roman reprezenta doar un
privilegiu al unei minorităţi sociale, privilegiu posibil datorită structurii socio-economice
existente, bazată pe munca sclavilor.

1.2.2. Evul Mediu

Recreerea. Intervalul de o mie de ani, după căderea Imperiului Roman, din sec. V până în
sec. XV (convenţional 476 e.n. - 1453 e.n.) constituie perioada medievală sau Evul Mediu.
Această perioadă reprezintă o deteriorare radicală a condiţiilor pentru recreere şi călătorie, în
principal ca rezultat al noii ideologii creştine. Deja din ultima perioadă a Imperiului Roman, şi
mai accentuat după aceasta, obsesia activităţilor recreative a devenit predominantă: circul era
aspru criticat, jocurile lui interzicându-se, fiind considerat inuman şi crud; creştinii au criticat
excesele arenelor romane, iar în viziunea păgână epicuriană despre recreere biserica ducea un
război împotriva riturilor greco-romane şi festivalurilor, împotriva desfrânării "trupului" păcătos.
Astfel, ideile greco-romane asupra echilibrului, armoniei dintre minte (suflet) şi corp erau
profund atacate. Sufletul imaterial era declarat superior corpului material. Viaţa era concentrată
numai pe căutarea valorilor spirituale în deplină izolare faţă de "poftele lumeşti". Biserica ridica
baricadă între muncă şi plăcere, prima era binecuvântată, a doua era blestemată. Munca era cea
care ducea spre pietate, apăra individul de tentaţiile trupeşti. Viaţa umană trebuia să urmeze
exemplul stabilit de Geneză: "Din sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce
în pământul din care eşti luat". Recreerea de orice fel era criticată, aşa cum însuşi Sf.Paul o făcea:
"căci deprinderea trupească la puţin foloseşte". Trebuiau deci abandonate sensurile şi uitate
definitiv plăcerile distractive. Viaţa umană era privită doar ca o mare tranziţie spre asceză şi
abstinenţă: doar o pregătire pentru eterna răsplată. Mai târziu, aceste idei creştine timpurii şi-au
găsit reflecţiile în puritanismul protestant şi şi-au păstrat unele din influenţele lor până în epoca
contemporană, chiar până în zilele noastre.
Oricum, aceasta nu înseamnă că n-a existat timp liber dedicat recreerii în Evul Mediu.
Dihotomia socială a antichităţii n-a dispărut: muncă pentru mulţi, plăcere, timp liber pentru
puţini. Ideile despre munca grea şi lipsa plăcerilor au fost impuse de regulile elitelor părtinitoare
cu scopul de a creşte exploatarea iobagilor. Cu toate acestea, mulţi reprezentanţi ai clasei
conducătoare, inclusiv unii membrii ai clerului şi călugărilor, continuau să joace rolul de "leisure
classes" (clasă liberă, a plăcerilor), permiţându-şi luxul unei vieţi extravagante. Aceste standarde
morale false, ipocrite erau caracteristicile timpului. În plus, spre sfârşitul Evului Mediu mulţi
membri ierarhici ai bisericii, prioritar eşaloanele sale cele mai înalte, deveniseră o mostră
"copioasă" de plăcere, de desfătare a trupului, aceasta fiind una din cauzele evidente care au adus
reformarea. Practic, unele din activităţile majore de recreere a elitelor medievale erau: turnirurile,

6
teatrul, concertele etc., dar cea mai importantă era vânătoarea. Proliferarea jocurilor vânătoreşti
locale devine un fapt recunoscut de timpuriu în Europa, situaţie ce a presupus o drastică
reglementare a activităţilor de vânătoare. În realitate, aceasta însemna rezervarea exclusivă a
drepturilor de vânătoare numai pentru elite, în special pentru regalitate. Astfel, regii, nobilii şi
înaltul cler şi-au delimitat suprafeţele pentru vânătoare. Aceste rezervaţii au fost probabil prima
formă de întrebuinţare a unei suprafeţe pentru recreere. Pentru că ele fuseseră protejate în tot
cuprinsul Evului Mediu, chiar şi în perioada post-medievală, multe din ele constituie astăzi
rezervaţii naturale şi parcuri naturale (sau naţionale) în Europa contemporană. Chiar unele
parcuri urbane în Europa de azi (ex. Hyde Park din Londra, Anglia) sunt foste terenuri regale de
vânătoare.
Călătoria. Atitudinea negativă faţă de recreere în Evul Mediu viza şi călătoria din motive
recreative, şi ea fiind apreciată ca o activitate inutilă, atitudine ilustrată de următoarea zicală
latină: "Coelum non animum mutant qui trans mare currant" - "Cine călătoreşte peste mări şi ţări
schimbă numai cerurile, nu şi sufletul". Interesant, această opinie nu era împărtăşită de lumea
islamică a Evului Mediu, cu o civilizaţie evaluată de istorici, în multe privinţe, ca fiind
superioară cultural Europei medievale. Avicena, de pildă, a avansat idea cum că, oamenii nu
câştigă înţelepciune prin citirea mai multor cărţi sau trăind mai mult, ci călătorind mai mult.
Într-adevăr, de-a lungul Evului Mediu călătoria s-a schimbat radical în comparaţie cu
Antichitatea. Nici ideologia ascetică a bisericii, nici situaţia economică precară n-au putut crea o
structură pentru expansiunea călătoriei. Viaţa a devenit mai rustică şi, astfel, mai sedentară decât
perioada trecută. Cei mai mulţi oameni erau legaţi de pământ, de ţară, de parohie, erau deci
imobili. Iobagilor, strâns încorsetaţi în sistemul feudal, le era strict interzisă mişcarea în afara
domeniului feudal (glebae descripsit). Mobilitatea individuală a scăzut, drumurile romane au
căzut în paragină sau chiar au dispărut în întregime. Securitatea călătorilor şi permeabilitatea
spaţiului s-au diminuat ca urmare a hoţiilor frecvente şi barierelor feudale. Costurile (incluzând
taxele, impozitele, răscumpărările, pazele) crescuseră considerabil. Drept rezultat, are loc o
apreciabilă reducere cantitativă a călătoriilor. Concomitent, au loc schimbări corelative calitative
negative în transporturi. Oamenii porneau la drum numai dacă trebuia, dacă era nevoie. Ei se
simţeau mult mai siguri acasă, izolaţi de alţii. Structura traficului s-a schimbat, cu excepţia
formei sale comercial motivată. Comercianţii care călătoreau încă ignorau primejdiile, costurile
şi barierele feudale, cu toate că sărăcia generalizată perpetua un număr relativ mic şi al acestora.
Într-o asemenea situaţie, nefavorabilă desigur, călătoria spre destinaţii pentru sănătate sau
pentru vizitarea unor obiective turistice a fost aproape abandonată în uitare. Cea mai importantă
categorie de călători o constituiau pelerinii spre locurile sfinte creştinilor, ca Roma, Santiago de
Campostella sau ţinutul Sfânt (el fiind în legătură cu cruciadele dintre sec. XI şi sec. XIII). Şi
totuşi, aceste pelerinaje nu erau călătorii desfăşurate în timpul liber pentru distracţie, ci mai
degrabă călătorii spirituale spre porţile eternităţii, frecvent luându-se parte la pedepse pentru
diferite ofense. Într-adevăr, pedeapsa era proporţională cu distanţa. Aceasta reflecta riscurile şi
inconvenienţa călătoriei în acele timpuri. Probabilitatea de a nu se mai întoarce din călătorie era
foarte mare.
În fine, o altă categorie de călători din ultima perioadă a Evului Mediu o constituiau
oamenii care se deplasau în căutarea de informaţii şi noi experienţe: oamenii de ştiinţă şi tinerii
studenţi, care au pus bazele şi au consolidat universităţile europene, în secolele XIV şi XV; lor li
se adăugau indivizii ce călătoreau în căutarea şansei calificării: ucenici şi marinari, membrii
breslelor diferitelor meserii. Munca în alte locuri se extinde, sau piaţa se amplifică prin
înmulţirea târgurilor care atrăgeau amplificarea fluxurilor călătoriilor în afara zonelor de
reşedinţă.

7
1.2.3. Renaşterea şi Barocul
Recreerea. Important de remarcat în această perioadă, circumscrisă între secolul XV şi
secolul XVII, este faptul că în domeniul recreaţional evoluţia este foarte modestă, ea fiind
marcată doar de o anumită revigorare a termalismului, în principal în Franţa. Motivele, ce-ar
putea justifica această stare, credem că au fost: războaiele, epidemiile diferitelor boli,
puritanismul protestant şi persistenţa concepţiilor negativiste cu privire la natura umană. Elitele
au continuat însă să practice vânătoarea pe teritoriile lor, în special în Marea Britanie.
Călătoria. Revigorarea vieţii economice şi dezvoltarea culturală din vestul şi centrul
Europei în ultima parte a Evului Mediu, începând cu secolul al XI-lea, induc unele creşteri ale
transportului şi călătoriei, în special a deplasărilor comerciale şi religioase. Dar, adevăratul
început al înăbuşirii izolării feudale a Evului Mediu îl constatăm în epoca Renaşterii (sec. XV-
XVI). Abia acum mobilitatea spaţială a oamenilor în Europa a sporit neîntrerupt deşi, încă,
persista numai asupra unei mici minorităţi a populaţiei.
Principala influenţă asupra călătoriei în general, celei recreative în special, în timpul
Renaşterii a fost exercitată de noile idei individualiste despre lume ale umanismului şi aşezarea
omului în centrul atenţiei. Umaniştii şi-au regăsit inspiraţia în Antichitate. "Omul este măsura
tuturor lucrurilor", cum afirmase de mult Protagoras. Expansiunea cunoaşterii, importanţa
experienţei individuale, difuzia spaţială a ideilor noi au dat un substanţial impuls călătoriei.
Valoarea intelectuală a vizitării de tărâmuri străine, în special Italia şi monumentele ei antice, a
fost peste tot recunoscută. Noile dezvoltări culturale şi progresul material au creat condiţii mult
mai favorabile pentru călătorii educaţionale şi culturale. Filosofii, scriitorii şi artiştii Renaşterii
au întreprins călătorii între diferite ţări europene pentru a oferi şi împărtăşi noua realizare
culturală. O reţea de hanuri şi case de oaspeţi s-au alăturat facilităţilor medievale de cazare şi
hrană din mănăstiri şi castele. La începutul secolului al XVI-lea au apărut transporturile regulate
de trăsuri şi diligenţele comerciale. Treptat, drept rezultat al sporirii traficului pe drumurile
europene, a apărut şi cererea pentru o literatură specializată, de călătorie2. Oferta lucrărilor în
acest sens conţinea informaţii utile nu numai pentru călătorii profesionişti, dar şi pentru cei aflaţi
în vizita unor obiective turistice. Mai mult, secolul al XVI-lea a adus cu sine şi un alt gen de
literatură de călătorie, mult mai elaborată şi aparţinând realizărilor artei, depăşind deci doar
simpla informaţie3. Unii scriitori, filosofi sau psihologi de referinţă ai secolului amintit au
participat ca subiecţi activi la călătorii cu un vădit caracter turistic internaţional motivate de
curiozitatea lor intelectuală, de dorinţa lor de a câştiga experienţă personală despre arta şi
locuitorii ţărilor vizitate. Ei au găsit în voiajul internaţional un mijloc direct de cunoaştere şi
extindere a orizontului intelectual. "Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi - remarca, de pildă,
filosoful şi psihologul olandez Justus Lipsius - oamenii importanţi au călătorit întotdeauna. Dar,
folosirea oricărui mod de voiaj a sporit cunoaşterea comportamentului, obiceiurilor şi datinilor şi
a modalităţilor de constituire a statelor străine, lărgind astfel orizonturile minţii"4. Printre
interesele care au determinat pe mulţi creatori ai culturii europene şi indivizi bogaţi să participe
şi să evoce voiajul internaţional, la loc de frunte se situează atracţia lor faţă de artă. Într-adevăr
"turismul artistic" cu dorinţa de a vizita şi câştiga, uneori prin forţă, comorile artelor din Italia
("mama artelor") a devenit ceva caracteristic pentru cele mai înalte clase în timpul Renaşterii.

2
Charles Estienne, Guide de Chemins de France, publicat în 1552; Voyage de France, dresse pour l'Instruction et la
Commodite tant des Français que des Etrangers, apărută în 1589; William Harrison, England Description
(Descrierea Angliei), lucrare apărută la 1578.
3
Menţionăm, doar spre exemplificare, pe scriitorul şi filosoful umanist francez Michel Montaque (1533-1592) cu al
său Journal de vayage, umaniştii şi filosofii olandezi Erasmus de Rotterdam (1467-1536) şi Justus Lipsius
(1547-1606) ş.a.
4
Citat după Mieczkovski Z, lucr.cit., pag.127
8
Inutil de a adăuga că aceste călătorii au contribuit mult la cunoaşterea şi răspândirea noilor idei,
gusturi, obiceiuri, tradiţii, a noilor descoperiri tehnice, etc. în toată Europa.
Perioada Barocului din istoria Europei, plasat în secolul al XVII-lea, a adus schimbări
mai mult cantitative decât calitative, comparativ cu Renaşterea. În acest sens, se fac simţite
îmbunătăţiri în transport şi amplificări ale călătoriei educaţionale, incluzând şi "Marele Tur" ale
cărui baze au fost puse deci în amintitul secol.
Secolul al XVII-lea a marcat doar o modestă revigorare, limitată iniţial la Franţa, a ceea
ce francezii numeau "turismul termal", care folosea hidroterapia pentru cură sau tratament.
Această formă de turism apăruse iniţial în vechea Romă, dar, din motive de moralitate, aproape
că n-a existat în Evul Mediu şi în perioada Renaşterii. Protagoniştii de-acum erau membrii
suitelor regale şi aristocraţiei. Ca urmare, chiar pe linie administrativă au apărut elemente noi, de
pildă în anul 1603 când regele francez Henry al IV-lea a instituit funcţia de "superintendent
general", răspunzător cu inspectarea şi întreţinerea băilor şi fântânilor regatului. Clasele cele mai
înalte au călătorit, de asemenea, spre reşedinţele lor somptuoase de vară, în principal în Franţa
(regiunea Parisului şi valea Loarei).
Marele val al călătoriei, ale cărui baze au fost puse în Europa secolului al XVII-lea, s-a
reflectat în numărul mare al "relatărilor de călătorie" şi în avântul literaturii popoarelor. Sub acest
aspect, în acord cu estimările statistice, numai într-o singură ţară, cum a fost de pildă Franţa,
apăruseră peste o mie de texte şi lucrări pe teme de turism, cu toate că, cu rare excepţii, valoarea
lor era mai mult informativă şi documentară, decât literară.

1.2.4. Iluminismul şi Romantismul

Recreerea şi Călătoria. Ideile şi tendinţele filosofice, culturale şi socio-economice din
această perioadă, corespunzătoare secolului al XVIII-lea şi primei jumătăţi a secolului al XIX-
lea, au creat elementele premergătoare şi fundamentale recreerii şi călătoriei turistice moderne.
Întâi de toate, ele au generat o schimbare graduală în înţelegerea relaţiei dintre călătorie, pe de o
parte, plăcere şi natură, pe de altă parte. În trecut călătoria avea puţine în comun cu plăcerea şi
recreaţia, urmare şi a particularităţilor transportului la vremea respectivă: încet, greoi, scump şi
neconfortabil. Călătoria era, de asemenea, extrem de periculoasă datorită atacurilor piraţilor,
hoţilor sau xenofobiei populaţiei locale. Numai secolul al XVIII-lea şi, în special, secolul al XIX-
lea au adus o importantă îmbunătăţire în securitate (siguranţă) pe rutele mondiale ale călătoriei.
Tuturor acestor neajunsuri, completând într-un fel disconfortul călătoriei, li se mai adăugau şi
unele aspecte psihologice şi culturale: aproape o totală desconsideraţie pentru valorile estetice,
ştiinţifice şi educaţionale, în a vedea diferite peisaje şi a vizita diferiţi oameni. Voiajul era
considerat ca şi exilul: un drum nefericit spiritual. Într-adevăr, pelerinajul era cel mai adesea
întreprins ca pedeapsă. Călătorii nu numai că nu puteau înţelege şi aprecia frumuseţile peisajului,
ci chiar le displăceau şi chiar se temeau de mare ori de cei mai magnifici munţi, priviţi absolut ca
obstacole dezagreabile împotriva călătoriei, ca refugiu al bandiţilor, ereticilor, spiritelor
diavolului sau, în cel mai bun caz, erau priviţi ca o pacoste. Munţii erau traversaţi nu atât pentru
valorile lor estetice, cât pentru necesităţi absolute de altă natură, inclusiv cea religioasă. Un
sugestiv exemplu, oferit de bibliografia din domeniu, este cel al unui preot care escalada piscurile
alpine pentru iertare. Atitudinile, de la mic la mare, faţă de mediul natural erau total negative:
natura fiind străină, crudă şi periculoasă, trebuia îmblânzită, dominată, exploatată şi îmbunătăţită
de societate, nicidecum admirată şi ocrotită în acţiunea omului în cadrul acesteia. Strădania
omului de a umaniza natura devine caracteristică abia în secolul al XVIII-lea, unde formarea
parcurilor, gardurilor vii şi a câmpurilor de recreere încerca o conciliere în relaţia om-natură.
Atitudinile privind călătoria şi natura s-au schimbat însă gradual în secolul al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea. Cadrul favorabil în această nouă orientare l-a reprezentat, în
primul rând, dezvoltarea tehnico-economică evidentă din perioada de după revoluţia industrială,

9
cea care a adus importante progrese tehnologice, economice şi ştiinţifice. În al doilea rând, noi
idei filosofice, culturale şi literare apărute în perioada Renaşterii se răspândesc şi se dezvoltă în
Europa: filosofia iluministă (din prima parte a sec. al XVIII-lea) şi mai târziu Sentimentalismul şi
Romantismul (din partea a doua a sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea) articulate
cu mişcările politice democratice. Sub impactul acestor noi tendinţe şi idei, vechile atitudini
negative despre călătorie şi natură s-au reorientat în direcţii pozitive. În fapt, natura a fost
"descoperită". Frumuseţea ei a fost apreciată laudativ pentru întâia oară de sentimentalistul J. J.
Rousseau (1712-1778) care critica influenţa corupătoare a societăţii asupra omului şi susţinea
"reîntoarcerea la natură". El a dezvoltat "cultul naturii" şi este privit de analişti ca precursor al
romantismului ("Sunt, deci exist"). Mai târziu, F. Schelling (1775-1854) a creat sistemul
filosofiei naturii.
Legătura cu natura a contribuit, alături de progresul economic, la o semnificativă creştere
a călătoriei în secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, călătoria n-a luat proporţii de masă, încă,
numai relativ puţini au călătorit individual: filosofii şi scriitorii, oamenii de ştiinţă (geologi şi
geografi) care au călătorit în Franţa, Italia, America şi Siberia au fost adevăraţii pionieri ai
turismului modern. Prin operele şi impresiile lor de călătorie au reuşit să înfrângă credinţa
religioasă că natura a însemnat un haos şi catastrofele au fost manifestaţii fizice ale mâniei lui
Dumnezeu.
Literatura romantică a schimbat radical atitudinea faţă de natură. Nu numai valorile
estetice ale peisajului au fost apreciate, dar, totodată, acestea au început să joace un rol în
exprimarea simţămintelor umane. Frica de sălbăticie a fost uitată, frumuseţea naturii a căpătat noi
simboluri şi s-au dezvoltat drumuri carosabile spre locuri tot mai îndepărtate. Distanţa şi
ciudăţenia diferitelor destinaţii turistice s-au arătat de o seducătoare calitate. Un pas logic în plus
a fost recunoaşterea necesităţii de a învăţa mai multe despre alte regiuni şi ţări, a crescut interesul
în folclor, istorie, etnologie, patriotism, se resping vechile puncte de vedere, se pune accent pe
realizările individului, pe unicitatea naturii umane.
Atitudinea romantică asupra naturii a adus pentru întâia dată turişti (în principal englezi)
în ultimele două decenii ale sec. al XVIII-lea în Elveţia - tărâmul clasic al păstorilor zugrăviţi în
literatura romantică, în principal evitat de tinerii nobili care puseseră bazele "Grand-Tour-ului".
Desigur, această călătorie în epoca predrumurilor ferate a fost limitată la puţini membri ai
claselor privilegiate. Cu toate acestea, deja în prima jumătate a secolului al XIX-lea Elveţia a
devenit ţara turismului clasic.
Călătoria a început să fie privită gradual ca o plăcere, ca o recreere. În domeniul recreerii,
secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au adus schimbări importante. În această
privinţă un rol important l-a avut J. J. Rousseau cu teoria armoniei dintre om şi natură. El şi alte
personalităţi ale culturii perioadei analizate (medici, pedagogi ş.a.) au înţeles importanţa
exerciţiului în aer liber şi efectul benefic pentru dezvoltarea mentală şi fizică a tineretului.
Secolul al XVIII-lea s-a caracterizat, de asemenea, printr-o revigorare a călătoriei spre
staţiunile care stăteau într-o deplină uitare de la Imperiul Roman şi dezvoltate numai în Franţa în
secolul al XVII-lea. Redescoperirea corpului uman implică, de asemenea, grija pentru sănătate,
fapt mijlocit şi de progresul ştiinţei medicale, în special hidroterapia şi balneologia. Astfel,
tratamentul şi odihna au fost motivaţiile primare ale călătoriei la Bath în Anglia, Spa în Belgia,
Karsbad şi Marienbad în Boemia, Baden-Baden în Germania, Vichy în Franţa, Pyatigorsk în
Rusia etc. De asemenea, devin importante aspectele recreaţionale şi sociale: staţiunile climaterice
şi balneare au reînflorit şi s-au dezvoltat ca locuri distinse de întâlnire a aristocraţiei. A face un
repaus pentru odihnă a devenit o necesitate socială. Diferitele feluri de amuzamente devin la
modă, en vogue: de exemplu, teatrul şi jocurile de noroc. Treptat, noua clasă de capitalişti i-a
înlocuit pe vechii aristocraţi în ponderea călătoriilor în staţiunile climaterice şi de orice fel. Dacă
iniţial, staţiunile baneo-climaterice aflate în regiuni continentale (departe de mare) au predominat

10
pretutindeni în secolul al XVIII-lea, spre sfârşitul acestuia s-a conturat o nouă tendinţă, datorată
descoperirii proprietăţilor curative ale apei de mare, tendinţă care în secolul al XIX-lea întăreşte
rolul staţiunilor litorale în dauna celor continentale.
Concluzionând, prin prisma realizărilor secolului al XVIII-lea şi cele ale primei jumătăţi a
secolului al XIX-lea, putem aprecia că recreerea şi călătoria au evoluat mână în mână, au început
să se suprapună tot mai frecvent. Oricum, toate acestea nu reprezentau, încă, adevăratul turism
modern: distanţele implicate erau de regulă mici şi accentul cădea mai mult pe sejurul într-o
staţiune. Totodată, costul ridicat al transportului şi sejurului, însoţit de nivelul tehnic relativ
scăzut al dotărilor obiectivelor turistice din perioada respectivă, făceau ca puţini oameni să-şi
permită adevărate deplasări turistice recreative.
Grand-Tour-ul. Acest tip de voiaj s-a dezvoltat aparte de celelalte tipuri de călătorie,
ceea ce ne determină să-i acordăm o abordare distinctă. Bazele sale au fost puse de căutările
ştiinţei şi difuzarea ideilor renascentiste în Europa Renaşterii. Începuturile sale pot fi localizate
spre sfârşitul secolului al XVI-lea, în perioada elisabetană în Anglia. Grand-Tour-ul s-a extins
însă în secolul al XVII-lea.
Ţara de origine a călătoriilor a fost, în principal, Anglia şi destinaţia prioritară a fost
Italia, deşi şi alte ţări europene, ca Franţa, Olanda, Spania, Germania au fost implicate ca origini
şi destinaţii de călătorie. Subiecţii acestui tip de deplasare erau fiii familiilor privilegiate social şi
material, trimişi pentru o şedere de cca.3 ani în scopul de a-şi întregi educaţia şi, în plus, de a
câştiga unele relaţii, contacte privite ca necesare pentru carierele lor viitoare. De asemenea, exista
convingerea că prin aceste călătorii se câştiga şi o anumită "distincţie" de maniere elevate
permanent urmărite printre propriile lor straturi sociale. De aici şi limitarea lor la unele medii
sociale închise.
Schimbările în structura socială a sfârşitului sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea
au adus o modificare graduală a situaţiei spre mai multe călătorii profesional-educaţionale. De
asemenea, mediul social de provenienţă a călătorilor a suferit o schimbare: reprezentanţii
burgheziei au înlocuit nobilimea feudală. Cu toate acestea "Grand-Tour-ul" n-a dezvoltat vreo
structură sau principii comportamentale care s-ar regăsi în turismul contemporan. El, pur şi
simplu, a pierit în condiţiile schimbărilor socio-economice ale sec. al XIX-lea, deşi se poate
asimila continuitatea sa astăzi în călătoriile extinse pe mai multe luni întreprinse de anumiţi tineri
care-şi rezervă timp liber sau de studiu pentru a vedea lumea.

1.3. Etapa modernă a turismului de masă

1.3.1. Turismul modern şi recreerea din Europa şi America de Nord în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea
Pentru dezvoltarea turismului modern şi a recreerii, din perioada supusă analizei, nimeni
n-ar putea contesta rolul factorului cultural, evident prin noile tendinţe filosofice şi culturale ale
sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. Şi totuşi, cu siguranţă, mai decisivă a fost influenţa
transformărilor economice şi politice iniţiate în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea în Marea
Britanie şi pe deplin generalizate în Europa şi America de Nord în sec. al XIX-lea: revoluţia
industrială şi ascensiunea economiei moderne de piaţă şi democraţiei au pus bazele turismului
modern. Revoluţia industrială a adus cu sine o importantă creştere a eficienţei, stimulând astfel
investiţiile şi creşterea economică concretizată în sporirea avuţiilor, economiilor şi acumulărilor
de capital. Introducerea maşinilor şi a noilor surse de combustibil şi putere, pe fondul unor
cerinţe crescânde ale economiei, a dus la concentrarea producţiei în mari unităţi industriale
situate la distanţe apropiate una de alta datorită interdependenţei dintre ele. Ca urmare, s-au
dezvoltat oraşe industriale mari, societăţile industriale devenind, concomitent, societăţi cu un
specific urban accentuat.

11
 Unul din rezultatele revoluţiei industriale - dezvoltarea transportului - a avut un impact
special asupra turismului, deoarece a influenţat semnificativ mobilitatea călătorilor. Era
vagoanelor de călători sosise, în sfârşit. Drumurile rutiere se răspândesc în toată Europa şi
America de Nord la mijlocul şi în a doua parte a sec. al XIX-lea, făcând călătoria mai rapidă, mai
ieftină şi mai confortabilă. De aceea, nu întâmplător, unii cercetători privesc construcţia de reţele
de căi ferate în Europa ca bază pentru turismul modern. Căile ferate au făcut călătoria nu numai
mai ieftină şi mai confortabilă, decât cea cu trăsurile trase de cai (diligenţele), dar mai întâi de
toate mult mai rapidă: diligenţa parcurgea 15 km/h, în timp ce un tren 50 km/h, pe la 1850.
Durata unei călătorii cu trenul între Paris şi Nisa era de 18 ore, în 1889, faţă de 13 zile cu
diligenţa. De asemenea, capacitatea a crescut şi ea substanţial, făcând posibilă călătoria de masă.
Dezvoltarea staţiunilor litorale în sec. al XIX-lea, din Anglia şi Franţa, începută spre sfârşitul sec.
al XVIII-lea, n-ar fi putut continua fără expansiunea reţelei de cale ferată spre mijlocul sec. al
XIX-lea. În plus, pe lângă locomotiva cu abur, o altă formă de adaptare a motorului cu abur în
transport a fost vaporul cu aburi. Acesta a revoluţionat transportul rivier şi pe cel maritim la
distanţă. Au apărut societăţi specializate în transportul maritim regulat între Europa şi America.
Vapoarele cu aburi transatlantice au sporit volumul, confortul şi viteza de trafic. Durata unei
deplasări între Le Havre şi New York era acum de 10-12 zile, faţă de 2-4 luni cu corăbiile.
Numărul anual al pasagerilor peste Atlantic a crescut considerabil, de la 40.000 între 1860 şi
1870, la 100.000 în 1880 şi 280.000 în 1914.
Marea Britanie, adevăratul leagăn al revoluţiei industriale începută în 1760, naţiunea
industrială de frunte a sec. al XIX-lea, şi-a consolidat o asemenea bază materială ce i-a permis,
între atâtea altele, demararea dezvoltării turismului modern de masă. În consecinţă, ea conducea
detaşat, în competiţia internaţională, şi în turism. De fapt, încă din ultima parte a sec. al XVIII-
lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea, englezii deţineau monopolul asupra călătoriilor de
plăcere. Ei erau priviţi ca "the tourists par excellence" (turişti prin excelenţă). Chiar şi astăzi în
unele districte rurale din Grecia, termenul "lordoi" înseamnă turişti. Elveţia, ca ţinut clasic
turistic, îşi datorează dezvoltarea în principal vizitatorilor britanici. Ei n-au fost numai primii
turişti în Alpi, începând cu ultimele două decenii ale sec. al XVIII-lea, ci şi primii alpinişti. Cât
de mult au depăşit pe ceilalţi europeni poate fi ilustrat de datele referitoare la fondările de cluburi
alpine: The British Alpine Club (Clubul Alpin Britanic) a fost fondat la Londra în 1857, cel
francez numai în 1874. De asemenea, difuzia spaţială a fluxurilor de turişti, proveniţi din centrele
britanice localizate în sud-estul Angliei era următoarea: turiştii vizitau mai întâi Belgia, Olanda şi
Parisul, apoi valea Rinului şi, ulterior, se dispersau spre Elveţia, Italia etc.
La întrebarea: când a început exact era turismului modern? este dificil de răspuns.
Înţelegând pe deplin faptul că în vestul Europei turismul modern a apărut gradual spre mijlocul
sec. al XIX-lea, în legătură cu răspândirea revoluţiei industriale şi victoria căilor ferate asupra
transporturilor cu diligenţe, totuşi, după cei mai mulţi periodizatori ai istoriei turismului, am
putea nominaliza o dată convenţională a declanşării acestui fenomen. Dacă ar trebuie acceptată o
astfel de dată fixă, aceasta ar putea fi 5 iulie 1841, când un grup de 570 de membrii ai unei
organizaţii de moderaţie a făcut un voiaj pe un parcurs de 20 mile, din Leicester (Anglia) la un
parc din Loughborough. Voiajul a fost organizat de Thomas Cook (1808-1892) care a închiriat
charter o întreagă garnitură de tren de la o companie de cale ferată şi a comercializat cu
amănuntul bilete de călătorie. Patru ani mai târziu, în 1845, Cook a fondat prima agenţie de
călătorie din lume care a organizat primul tur în Scoţia în 1846 cu 350 participanţi, ocazie cu care
a fost tipărit un Ghid Turistic special. Ulterior, Cook a organizat voiaje turistice la expoziţiile
mondiale din Londra (1851), Dublin (1853), Paris (1855, 1867, 1878). Numărul turiştilor a
crescut surprinzător: singur Thomas Cook a organizat deplasarea a 75.000 de vizitatori la
expoziţia mondială de la Paris din 1878. Primul lui "mare circuit turistic al continentului",
incluzând Nordul Franţei, Belgia şi Valea Rinului, la preţuri mici a avut loc în 1856. Câţiva ani

12
mai târziu, în 1863, voiajele pe calea ferată organizate de Cook au ajuns în Elveţia, în 1864 în
Italia şi în 1866 pe coasta de est a SUA. În 1872 Thomas Cook a condus un tur planetar în 222 de
zile, cel ce a inspirat cartea lui Jules Verne din 1874, "Ocolul Pământului în 80 de zile". Thomas
Cook a debutat ca "tour operator" şi numai târziu şi-a extins afacerile într-o agenţie de călătorie
cu amănuntul. Oficiile Cook au fost deschise peste tot în lume şi serviciile sale s-au extins pe
toate continentele. Meritul său fundamental a constat în punerea bazelor turismului modern de
masă şi în folosirea, în acest scop, a mijloacelor transportului modern, în special a căilor ferate.
De aceea, cu siguranţă, o placă comemorativă de pe casa memorială Thomas Cook conţine
următorul mesaj: "El a făcut călătoria în lume mai uşoară".
Dezvoltarea semnificativă a turismului regional european, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, reiese chiar şi numai din compararea numărului vizitatorilor la expoziţiile mondiale
din 1851 (Londra) - 6 milioane, şi din 1889 (Paris) - 33 milioane. Din 1871 încep să apară şi
liniile ferate exclusiv pentru scopuri turistice. Hotelurile au fost construite sub inspiraţia şi,
adesea, proprietatea companiilor de cale ferată. Concentrarea capitalului în afaceri hoteliere a
condus deja în 1880 la formarea primei corporaţii hoteliere - Ritz-chain.
Era căilor ferate, deschisă la mijlocul secolului al XIX-lea, a determinat un impuls în
dezvoltarea pe mai departe a staţiunilor turistice, tot mai mulţi vizitatori ai marilor centre urbane
congestionate, năpăstuite de degradarea mediului au început să caute recreerea nu numai în
arealele suburbane, ci şi în locuri tot mai îndepărtate de domiciliu. Aşa s-au dezvoltat noi staţiuni
montane (Davos în Elveţia, fondată în 1860 pentru tratamentul climatic al tuberculoşilor, de
exemplu) şi litorale (Biarritz în Franţa, Capri şi Sorrento în Italia, Yalta în Rusia ş.a.). Şi totuşi,
în ciuda tuturor progreselor în materie de turism şi recreere, în timpul secolului al XIX-lea, au
existat şi unele tendinţe restrictive faţă de expansiunea rapidă a activităţilor de timp liber. Etica
muncii era foarte puternică, accentuându-se chiar în timpul perioadei Victoriene. Caracterul
accentuat extensiv al săptămânii de lucru (60-80 ore) nu permitea mult timp liber pentru recreere,
iar micşorarea acesteia intre în opoziţie nu numai cu interesele patronilor, ci şi cu cele ale
liderilor religioşi care se temeau de faptul că sporirea timpului liber putea fi folosită pentru
activităţi "pline de păcat", imorale.
În cazul Americii de Nord, datorită condiţiilor socio-economice şi culturale diferite şi
cursului separat al istoriei sale faţă de cel al Europei, s-ar impune câteva precizări distincte, în
ceea ce priveşte istoria turismului şi recreerii din această zonă geografică. Numai în secolul al
XX-lea dezvoltarea domeniului analizat a devenit destul de paralelă, încât să existe posibilitatea
de a face o discuţie reunită a dezvoltării şi tendinţelor turismului în toate ţările dezvoltate de pe
un continent sau altul.
Mai întâi de toate, impactul Puritanismului Protestant în America de Nord colonială, în
special în zona de est (New England), a fost mult mai puternică decât în Europa, deoarece
coloniştii secolului al XVII-lea care au câştigat o influenţă covârşitoare pentru mai multe decenii
au fost în principal puritani. În plus, situaţia economică a primilor colonişti a făcut ca atitudinile
ascetice puritane să fie cele mai recomandate. Ei respingeau tot ce nu era productiv şi de
folosinţă practică imediată, se temeau de mediu şi nu apreciau frumuseţile acestuia. Ideile
religioase austere ale puritanilor se armonizau cu necesităţile de zi cu zi ale pionierilor colonişti
într-un mediu înconjurător considerat ostil. Pionierii secolului al XVII-lea erau stăpâniţi de
dorinţa unei munci continue pentru a supravieţui şi după naturalizarea lor în Lumea Nouă. Cu
siguranţă, America colonială nu numai că a supravieţuit perioadei critice a secolului al XVII-lea,
dar a şi pus bazele unei bogăţii viitoare ce nu s-a lăsat prea mult aşteptată, condiţie indispensabilă
pentru dezvoltarea turismului şi recreerii.
Biserica catolică medievală a Europei era bazată pe economia feudală, încurajând munca
numai atât pentru a trăi şi nu pentru profit şi acumulare de avere, avertizând că aceasta - bogăţia -
era calea spre Iad. Timpul de ne-lucru era destinat preoţilor şi ritualurilor religioase ori

13
celebrărilor. În contrast, doctrina Puritană a salvării eterne prin muncă grea proslăvea munca în
înţelesul de câştig liber în freamătul existenţei umane până la moartea oricărui individ. Timpul
liber, într-un asemenea context, era inutil. Munca asiduă ducea la acumularea bogăţiei şi la
investiţii cu scopul de a maximiza profiturile pentru gloria lui Dumnezeu. Această filosofie a
vieţii era cu siguranţă benefică, în special în anii pionieratului, pentru noul continent. Mai târziu,
această atitudine a servit ca justificare morală a acumulărilor de capital în primele etape ale
capitalismului.
Etica puritană era orientată spre producţie: succesul în afaceri era un semn clar al
binecuvântării lui Dumnezeu, sărăcia era un indiciu al caracterului slab, al carenţelor de
personalitate şi al pedepsei lui Dumnezeu. Astfel, doar bogăţia conducea spre porţile Raiului, pe
când sărăcia spre cele ale Iadului. Hărnicia, în viziunea puritană, presupunea nu numai să nu
pierzi bani, dar şi să nu-ţi iroseşti timpul liber pentru recreere, pentru plăcere. Numai munca era
virtuoasă. Trândăvia era un păcat. În acord cu această doctrină, toţi cei inactivi erau prost educaţi,
iar cei ce căutau plăcerea erau împresuraţi de duhurile rele. Minimum de timp liber, dacă exista şi
se accepta, trebuia dedicat numai venerării lui Dumnezeu. Atitudinile puritane au supravieţuit în
America de Nord până în secolul al XIX-lea, deşi deja din secolul al XVIII-lea regulile pe care se
fundamentau au început să-şi piardă influenţa atotcuprinzătoare, nu numai datorită noilor
imigranţi care erau, în majoritatea lor, non-puritani, ci mai întâi de toate datorită impactului
dezvoltării economice. Munca continuă nu mai era pur şi simplu necesară. Activităţile de
recreere au început să se extindă gradual şi să-şi piardă sensul de vinovăţie pentru cei ce le
încurajau. Noul sens al existenţei umane a început în coloniile din sudul şi mijlocul continentului
nord-american mai devreme decât în New-England-ul puritan şi iniţial a aparţinut, în principal,
claselor "well-to-do" (cu venituri ridicate). Constrângerea legilor care prohibeau activităţile
recreative a devenit din ce în ce mai puţin susţinută, chiar dacă interdicţiile prin lege au mai fost
un timp păstrate şi după dispariţia practică a unor astfel de atitudini. Sosise momentul când
puritanismul auster devenea dăunător societăţii, conştientizarea acestei cauze generalizându-se
treptat. Benjamin Franklin, influenţat direct de ideile europene, a fost printre primele
personalităţi care au recunoscut nu numai valorile pentru sănătate, ci şi sociale, ale recreerii şi
turismului. Şi totuşi, abia în secolul al XIX-lea atitudinile sociale asupra călătoriei şi recreerii s-
au schimbat decisiv şi restricţiile puritanismului s-au micşorat. Prosperitatea economică a
subminat ideile ascetice şi practice, iar noile viziuni psihologice europene şi democratizarea tot
mai accentuată a vieţii au contribuit la schimbare.
Un rol esenţial, în subminarea puritanismului din vremea respectivă, l-au jucat legile
interne ale dezvoltării rapide a capitalismului în secolul al XIX-lea. Chiar din primii ani ai
existenţei noii trepte de dezvoltare a societăţii, acumularea de capital pentru investiţii a avut o
deosibită importanţă. Oricum, capitalismul dezvoltat necesita pieţe, necesita consum şi nu
economii duse spre zgârcenie şi abstinenţă. Această contradicţie a cauzat eroziuni în plus
principiilor puritane în America. Etica muncii a suferit, valoarea timpului liber şi recreerii a
crescut. Astfel, schimbarea atitudinii faţă de timpul liber, combinată cu creşterea economică, a
avut ca efect dezvoltarea recreaţiei şi a turismului recreaţional: vacanţele de vară în munţi, pe
litoral ori lacuri au devenit obişnuite printre membrii clasei "well-to-do" chiar din primii ani ai
secolului al XIX-lea. Chiar dacă staţiunile balneare din America de Nord n-au atins niciodată o
popularitate egală cu cea a marilor staţiuni climaterice din Europa, încă din primele trei decenii
ale secolului al XIX-lea au apărut şi prosperat importante staţiuni de vară şi staţiuni climaterice
(Saratoga Springs, New York, White Sulphur Springs, Virginia şi Hat Springs, Arkansas, de
exemplu). Din 1857 marile hoteluri Saratoga puteau caza 1200 oaspeţi fiecare. Atlantic City a
fost deschis pentru vizitatori în 1854. Boom-ul real al staţiunilor turistice americane se petrece
însă, respectând regula europeană, numai în a doua parte a secolului al XIX-lea, odată cu
dezvoltarea căilor ferate (de exemplu, zona Niagara s-a dezvoltat în 1876, staţiunile balneare din

14
partea de vest a continentului au fost dezvoltate de companiile de cale ferată, cum a fost cazul
destinaţiei Banff dezvoltată de Canadian Pacific Railway). Alte forme de călătorie recreaţională
în secolul al XIX-lea în America au fost voiajele în pustiu şi excursiile de frontieră.
Dacă, iniţial, participarea la toate aceste activităţi recreaţionale de timp liber a fost
aproape în întregime limitată la segmentul populaţiei bogate, incluzând elita industrială care a
folosit timpul liber pentru a-şi etala munca, bogăţia, puterea şi statutul social, saltul calitativ
înregistrat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea l-a constituit extinderea ideii de unitate a
vacanţei şi călătoriei de plăcere, fapt ce a determinat creşterea numărului de staţiuni de litoral şi
montane, extinderea campingurilor şi altor elemente structurale ale unei adevărate pieţe turistice.
De reţinut ar mai fi şi faptul că, în partea a doua a secolului trecut, se înregistrează o
preocupare intensă a autorităţilor publice, la toate nivelele, în pregătirea şi promovarea
oportunităţilor de recreere, comparativ cu prima jumătate a secolului când iniţiativa din domeniu
a fost aproape în întregime în mâini private. Acţiunea a debutat în oraşele mari, unde oficialităţile
locale au început să se implice în administrarea spaţiilor urbane deschise. New York-ul a câştigat
340 ha de pământ dincolo de limita nordică a oraşului în 1853 şi a început să dezvolte un parc
(Central Park) în 1858, când arhitecţii peisagişti Frederick Olmsted şi Calvert Vaux au câştigat
competiţia de design. Ulterior, Olmsted a proiectat multe alte parcuri urbane în America de Nord,
incluzând The Golden Gate în San Francisco, The Berkeley Campus şi Mount Royal în Montreal.
Pretutindeni, în America de Nord, autorităţile publice, la toate nivelurile, au început să
localizeze parcurile comunale, locurile de joacă, suprafeţele de recreere, parcurile de stat, cele de
provincie sau naţionale. Au fost înfiinţate şi organisme naţionale cu atribuţii specifice, respectiv
Serviciul Naţional al Pădurilor din SUA în 1891 şi Serviciul Naţional al Parcurilor din SUA în
1916, primul astfel de serviciu în lume. Actul creării Serviciului Naţional al Parcurilor a statuat
că motivul protejării suprafeţelor era acela "de a conserva obiectivele peisagistice, naturale şi
istorice, de a proteja viaţa sălbatică şi de a furniza amuzament, în aceleaşi maniere şi înţelesuri, şi
generaţiilor viitoare". Rezervaţiile de păduri naţionale, deşi iniţial create pentru conservarea
resurselor de pădure şi apă, afectate din multiple motive de folosinţă, au constituit în principal
cadrul pentru uzul recreaţional al oamenilor.
Chiar dacă, din punct de vedere turistic şi recreaţional, între Europa şi continentul
american au existat importante deosebiri, secolul al XIX-lea a revoluţionat aceste domenii şi în
America de Nord. Schimbările în atitudinile şi valorile sociale, progresele tehnice şi economice,
creşterea numărului uniunilor democratice de muncă au deschis larg porţile recreerii şi turismului
de masă.

1.3.2. Turismul şi recreerea din Europa şi America de Nord în perioada 1900-1950

Timpul aferent primei jumătăţi a secolului al XX-lea, până spre punctul de declanşare a
primului război mondial, a fost atât pentru Europa cât şi pentru America de Nord o perioadă de
continuă prosperitate şi stabilitate politică şi, în consecinţă, propice pentru turism. Deja la nivelul
anului 1900 existau cca.200 mii americani care călătoreau anual în Europa. Mijloacele noi de
transport naval rapide şi confortabile, ca "Mauretania" sau "Lusitania", făceau excursiile foarte
agreabile. În Europa, staţiunile turistice erau înfloritoare, prospere atât în zonele de litoral cât şi
în zonele montane. Transportul feroviar şi-a îmbunătăţit substanţial standardele de confort şi
comoditate şi, de asemenea, s-a extins prin intrarea în circuit de noi linii de cale ferată. Toată
această dezvoltare a fost întreruptă, în cazul Europei, de izbucnirea războiului în 1914, reluată
însă în deceniul al treilea al secolului nostru, până în 1929, când începe recesiunea economică
generală.
În America de Nord producţia de automobile în serie a început să concureze cu succes în
anii '20 cu căile ferate, fapt ce a extins fluxul de turişti şi a accentuat independenţa clienţilor de
orarele căilor ferate. Atât de-o parte, cât şi de cealaltă a Atlanticului, întreprinderi diferite ca

15
profil au introdus vacanţele plătite muncitorilor lor. În plus, săptămâna de lucru s-a redus. Toate
acestea au impulsionat cererea pentru turism şi recreaţie; de exemplu, numărul americanilor
călători spre Europa a atins pragul de 300 mii în 1929. S-au petrecut şi modificări structurale în
formele de turism, vacanţele de vară devenind tot mai populare. Multe din staţiunile de coastă
mediteraneene au pierdut gradual importanţa tradiţională de refugiu de iarnă al elitei.
Anii '30 ai recesiunii economice au însemnat un declin important şi pentru turism, în
ciuda încercărilor de stabilizare a acestuia prin extinderea vacanţelor plătite de întreprinderi
salariaţilor lor. Durata vacanţelor plătite a fost gradual mărită după cel de-al doilea război
mondial. În Franţa, de exemplu, "congé payée" (concediu plătit) a fost extins în etape, ajungând
la patru săptămâni în 1978 şi cinci săptămâni în 1980. Era un salt cantitativ substanţial,
comparativ cu doar două săptămâni cât reprezenta concediul plătit salariaţilor francezi cu cel
puţin un an vechime la nivelul anului 1936. Din punct de vedere legislativ, concediile plătite au
devenit o obişnuinţă după cel de-al doilea război mondial şi, concomitent, un suport al
turismului de masă. Totuşi, până la declanşarea celui de-al doilea război mondial, în ciuda unor
legislaţii stimulative din anii '30 şi a îmbunătăţirii situaţiei economice în perioada 1935-1939,
turismul european şi nod-american nu a evoluat spectaculos. Războiul, practic a pus capăt
turismului în Europa şi l-a limitat sever în America de Nord.
În primii ani postbelici industria turistică, mai ales cea europeană, a reuşit cu greu să se
refacă şi să prospere într-un mediu de pace favorizant, realitate ce a adâncit pesimismul multor
specialişti din perioada imediat următoare războiului mondial. Din fericire predicţiile
specialiştilor s-au dovedit a fi greşite, mai multe ţări europene înregistrând fluxuri turistice
superioare celor mai buni ani ai perioadei interbelice. Europa şi America de Nord s-au aflat în
pragul unei expansiuni fără precedent a turismului. La o sută de ani după ce Thomas Cook a
iniţiat turismul modern se conturau zorii unei noi ere a turismului de masă. Ceea ce constituia un
lux pentru puţini în trecut, a devenit acum o necesitate pentru mulţi. Desigur, majoritatea în ţările
dezvoltate şi, încă, minoritate în ţările slab dezvoltate.

1.4. Concluzii selective

Chiar şi numai această succintă trecere în revistă a principalelor etape din istoria
călătoriei, turismului şi recreerii confirmă din nou adevărul după care "schimbarea este singurul
lucru constant în lume" cu privire la relaţia societăţii cu mediul natural, în calitatea acestuia din
urmă de resursă pentru turism şi recreere.
Privind retrospectiv istoria timpului liber şi recreaţiei constatăm că unele perioade au fost
marcate de mai mult timp liber şi călătorie recreaţională (de exemplu, Grecia şi Roma Antică),
iar altele aproape lipsite de aceste alternative ale existenţei umane (de exemplu, Evul Mediu). Se
poate însă generaliza, indiferent de etapa istorică, că marea masă a populaţiilor timpurilor trecute
a dispus de foarte puţin timp liber şi de posibilităţi recreaţionale restrânse. Acestea erau apanajul
elitelor privilegiate deţinătoare ale puterii economice şi politice.
Viaţa majorităţii civilizaţiilor preindustriale era caracterizată printr-o structură combinată,
o unitate nediferenţiată între două segmente ale existenţei: munca şi nemunca. Distincţia între
acestea era formală, delimitările fiind neriguroase, în special în societăţile de culegători, vânători,
pescari şi chiar în societăţile agricole. Activităţile nelucrative erau bazate pe magie, religie ori
folclor şi participarea la ele era considerată drept munca însăşi. Activităţile de muncă şi nemuncă
erau inseparabile, îngemănate într-un stil total de viaţă. Deşi, în cursul istoriei, distincţia între
muncă şi nemuncă a devenit gradual mai clar delimitată, ea nu s-a produs înainte de revoluţia
industrială, în cadrul căreia separarea acestora a devenit foarte evidentă.
Unele din activităţile recreaţionale ale societăţilor preindustriale au avut o puternică
orientare teleologică, vizau deci unele scopuri sau ţinte. Astfel, ele dobândeau mai mult forme de

16
antrenament militar (de exemplu, Jocurile Olimpice din vechea Grecie, ori duelurile şi întrecerile
cu arcul în Evul Mediu) decât de jocuri distractive pentru destinderea participanţilor. Această
asimilare teleologică a predominat şi în timpul secolului al XIX-lea când, treptat, recreerea a
devenit un element diferenţiat al structurii vieţii sociale, al ritmului existenţei umane. Într-adevăr,
în plus faţă de consideraţiile militare, recreaţia a ţintit spre creşterea productivităţii muncii. Pe
această cale, recreaţia a dobândit rolul de cauză a unei forţe de muncă mai productive. De
asemenea, au fost accentuate şi alte aspecte morale şi sociale ale recreaţiei, cum ar fi reducerea
criminalităţii şi consumului de droguri. Totuşi, schimbarea valenţelor procesului recreaţional,
prin legarea mai strânsă a acesteia de interesul personal, de dorinţa de divertisment şi
reconfortare, a avut loc numai după cel de-al doilea război mondial. Aceste conotaţii hedonistice
coexistă cu cele teleologice, dar par să câştige treptat mai multă importanţă.
Analizând trecutul, putem generaliza că turismul şi recreaţia, ca activităţi angajate în
timpul liber, şi-au pierdut, în special în vremurile moderne, stigmatul social negativ asociat lor în
trecut. Oamenii nu mai aveau nevoie să caute un motiv ulterior (magie, religie, performanţă
militară, refacerea capacităţii fizice şi mentale pentru muncă etc.) pentru a avea plăcerea să se
integreze în activităţile de timp liber. Homo ludens şi Homo viator au căpătat drepturi egale cu
Homo faber, fiecare reprezentând un element indispensabil al civilizaţiei umane. Această
schimbare a statutului omului, aflat pe diferite trepte sociale, poate fi ilustrată de faima şi gloria
asociate conducătorilor de spectacole, marilor campioni sportivi etc.
Unii autori rezervă termenul de "turism" numai fenomenului socio-economic modern de
mişcare temporară în masă a oamenilor, în principal, deşi nu exclusiv, din motive recreaţionale.
Turismul modern, ca şi democraţia, este practic accesibil pentru toţi membrii societăţilor
dezvoltate economic. Oricum, dacă privim retrospectiv în istoria erei preindustriale constatăm că
numai un foarte mic procent de oameni a participat la călătorii. Marea majoritate a populaţiilor
era imobilă pentru tot restul vieţii. Călătoria în această perioadă însemna un efort dureros,
greutăţi şi pericol. Pentru mii de ani mişcarea oamenilor a fost limitată de viteza maximă pe care
o puteau da caii. Călătoria preindustrială a fost incapabilă de a înfrânge, de a doborî barierele
spaţiale şi fizice ce izolau regiuni diferite ale lumii. Într-o astfel de situaţie, pentru depăşirea ei,
progresului i-a revenit un deosebit rol. Numai introducerea vapoarelor cu abur, a căilor ferate şi,
mai târziu, a automobilelor şi aeronavelor a putut aduce, într-un timp istoric foarte scurt,
schimbări de proporţii revoluţionare, nu numai cu privire la viteza de deplasare, ci şi cu privire la
alimentaţie, securitate şi confort. Într-adevăr, numai aventura revoluţiei industriale cu toate
progresele sale economice au creat baza necesară transformării călătoriei în turismul modern de
masă. Abordarea acestei problematici constituie de fapt conţinutul capitolelor următoare.

17
 CAPITOLUL 2
TURISMUL - FENOMEN CONTEMPORAN ÎN DINAMICĂ

După studierea acestui capitol, cititorul va putea să:

• înţeleagă semnificaţia unora dintre conceptele de bază ale activităţii turistice: "călător",
"explorator", "vizitator", "turist", "excursionist", "turism", ş.a.;
• coreleze elementele structurale fundamentale ale fenomenului turistic;
• sistematizeze deosebirile de nuanţă dintre diferitele contribuţii la dezvoltarea ştiinţei economiei
turismului;
• aprofundeze înţelegerea relaţiilor biunivoce: timp de muncă - timp liber, turism - călătorie;
• explice caracterul multipolar al turismului;
• diferenţieze metaturismul de turismul în masă;
• discute factorii care influenţează activitatea turismului;
• ia în calcul factorii restrictivi ai dezvoltării turistice.

2.1. "Turism" şi "turist" - noţiuni fundamentale ale activităţii din domeniu

Înainte de a începe examinarea cadrului contemporan al dezvoltării fenomenale proprii

activităţii turistice, să aruncăm o privire asupra câtorva din termenii folosiţi frecvent în acest
context. Distincţia dintre "călător", "explorator" şi "turist" - trei termeni cu sens apropiat - ar fi
oportună. În trecut "călătorul" era un aventurier, un individ care vizita alte popoare, alte tărâmuri
pentru a dobândi cunoştinţe referitoare la cultura lor, la situaţia lor socială şi materială. El îşi
plănuia şi aranja călătoria în mod independent şi în general nefiind sprijinit în vre-un anume fel
de către altcineva. Călătoriile se dovedeau a fi lungi, anevoioase şi riscante. Pe de altă parte,
"exploratorul" pleacă în călătorie, în baza unei acţiuni finanţate de guverne sau companii
comerciale (de exemplu, expediţiile dintre anii 1420-1620 - perioada marilor descoperiri
geografice), fiind bine aprovizionat material, însoţit de alte persoane şi având ţelul de a strânge
metale sau pietre preţioase, mirodenii sau de a explora noi tărâmuri şi, eventual, de a le coloniza.
Aceste călătorii au adus noi bogăţii, produse şi oportunităţi oamenilor şi naţiunilor lor, precum şi
un efect istoric şi politic pe termen lung asupra lumii.
Cuvântul "turist" este relativ de origine recentă. Odată, chiar şi invadatorul era considerat
un turist, în speranţa că va pleca într-o bună zi. În secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al
XVIII-lea, englezii, germanii şi alţii, făcând turul continentului, au ajuns să fie cunoscuţi sub
numele de "turişti".
Termenul turism îşi are originile lingvistice în semnificaţiile următoarelor cuvinte latine:
"tornare" - a se întoarce şi "tornus" - mişcare circulară care nu presupune schimbarea rezidenţei.
Limbile europene moderne au reţinut termenul din franţuzescul "tour" care înseamnă călătorie în
circuit, deci cu revenirea la punctul de plecare, semnificaţie care stă la baza cuvintelor "tourisme"
- la francezi, "tourismo" - la italieni, "tourismus" - la germani, "tourism" - la englezi, "turizm" - la
ruşi sau "turism" - la români.
Pentru prima dată termenul de turist a fost folosit în anul 1800 de către Samuel Pegge, în
lucrarea sa intitulată "Anecdote ale limbii engleze", într-o foarte interesantă formulare: "A
traveller is now - a - days called Tour-ist", adică: un călător astăzi e numit turist. În Franţa,
primul care a folosit cuvântul turist a fost Stendhal în "Memoriile unui turist" din 1838.
"Sporting Magazine" din Anglia a introdus cuvântul "tourism" în 1811. Şi totuşi, în ciuda
faptului că ambii termeni - "turist" şi "turism" - aparţin circuitului lingvistic de aproape două
secole, încă nu există o definiţie distinctă, unanim acceptată pentru nici unul din ei. Lipsa
definiţiilor potrivite şi acceptate este o sursă continuă de nemulţumire pentru planificatorii şi
analiştii din domeniul turismului. Ori, dezvoltarea surselor de date cumulative şi a datelor
18
interregionale şi internaţionale, din băncile de date care sprijină analiza turismului, depinde de
realizarea unui consens în ceea ce priveşte definiţiile corespunzătoare pentru turist, turism şi alţi
termeni corelativi. În ultimele două decenii s-a făcut un anume progres în direcţia standardizării
terminologice pentru turismul internaţional. Dar, în ceea ce priveşte definiţiile locale, în special
în contextul comparaţiei dintre noţiuni, aceasta este o problemă care aparţine deocamdată
viitorului îndepărtat.
Din perspectiva istoriei gândirii economice privind domeniul călătoriri şi recreerii, prima
definire a turistului apare în 1876 în "Dicţionarul universal al sec. al XIX-lea", potrivit căreia
turistul este "persoana ce călătoreşte doar pentru plăcerea călătoriei (ca să poată spune că a
călătorit)"5. După acest prim început, termenii: "turist" şi, mai târziu, "turism" au căpătat o largă
acceptare şi folosinţă. Deşi, din punctul de vedere lingvistic, termenul era stângaci, el a fost
unanim acceptat datorită scurtimii, sensului deplin, flexibilităţii gramaticale (uşurinţa cu care se
puteau forma familii de cuvinte) şi similitudinii în toate limbile principale.
Ce cauze au determinat, de fapt, necesitatea explicării conţinutului turismului? Principala
nevoie de a defini exact turismul a apărut din necesitatea de a stabili standardele statistice
adecvate. De asemenea, au existat considerente de ordin legal-administrativ. În realitate, încă
înainte ca acest termen să fie acceptat oficial şi folosit în Marea Britanie (1815), statisticile
făceau deosebirea între emigranţi şi călătorii obişnuiţi, după criteriul cazării pe nave. Emigranţi
erau consideraţi toţi acei pasageri care traversau oceanul, exceptând pe cei cazaţi în cabine, în
calitate fie de călători ocazionali, fie de oameni de afaceri. Astfel, criteriul principal de
caracterizare a turismului - caracterul temporar al schimbării reşedinţei, fusese recunoscut.
Această trăsătură caracteristică a turismului nu şi-a pierdut valabilitatea nici în zilele noastre:
turistul este persoana a cărui trecută şi viitoare reşedinţă este aceeaşi, în contrast cu emigrantul,
a cărui reşedinţă este aflată într-o ţară spre care acesta se îndreaptă. Ulterior, analiştii au
folosit drept criteriu de departajare a acestor două categorii de călători "un an de şedere într-o
ţară străină". Totuşi, odată cu dezvoltarea turismului în perioada interbelică, nevoia de o definire
mai precisă, din perspectivă statistică, a devenit imperioasă. Ce s-a câştigat în acest sens?
Comitetul Experţilor în Statistică al Ligii Naţiunilor recomanda în octombrie 1936
definiţia "turistului străin". Ea a fost adoptată de Comitetul de Turism al Ligii Naţiunilor în
1937. Potrivit acesteia, turistul străin (turistul internaţional) este "orice persoană care vizitează o
altă ţară decât cea în care îşi are reşedinţa obişnuită, pentru un timp care depăşeşte 24 ore"6.
Comitetul Experţilor Statistici au exclus din referirea directă indivizii care sosesc pentru a munci
sau pentru a se stabili definitiv, studenţii care urmează anumite şcoli, persoanele care trec
graniţele în mod regulat în drumul lor spre locul de muncă şi călătorii care nu se opresc din drum
printr-o ţară, indiferent de timpul fizic cât sunt prezenţi în ţara respectivă. Această definiţie a fost
amendată de Comisia Economică a Ligii Naţiunilor prin stabilirea cadrului maximal şi minimal
temporal al şederii unui turist: "turistul este persoana care se află într-o localitate situată în
afara perimetrului unde îşi are reşedinţa pentru o perioadă minimă de 24 ore sau maximă de un
an"7. Persoanele care depăşesc perioada de un an într-o reşedinţă dintr-o ţară străină sunt
considerate indivizi emigranţi.
Definiţiile din 1936/37 au fost reformulate de Uniunea Internaţională a Oficiilor
Naţionale de Turism (IUOTO - International Union of Official Travel Organizations), astăzi
Organizaţia Mondială de Turism (WTO - World Tourism Organization) în anul 1950, admiţând
ca turişti şi pe studenţii aflaţi în străinătate, pentru formare şi specializare profesională, şi
specificând un nou tip de călător numit "excursionist internaţional". Un excursionist este un

5
Vezi, Zbigniew Mieczkowski, World Trends in Tourism and Recreation, Peter Lang, New York, 1990, p.20.
6
Smith Stephen, L.J., Tourism Analysis. A Handbook, Longman Scientific & Technical, England, 1989, p.33.
7
Organization for Economic Cooperation and Development, Tourism in O.E.C.D. Member Countries, Paris, OECD
anual publication, 1973, p.3.
19
individ care călătoreşte din plăcere şi care vizitează altă ţară pentru mai puţin de 24 de ore. De
asemenea, IUOTO a definit "călătorul în tranzit" ca acel individ care trece printr-o ţară fără a se
opri, indiferent de timpul pe care el îl petrece în ţara respectivă, sau ca acel individ care
călătoreşte printr-o ţară în mai puţin de 24 de ore, dacă face doar o călătorie scurtă, neturistică.
La scurt timp, O.N.U. a formulat o "Convenţie privind facilităţile de vămuire", care a extins sfera
definiţiei anterioare privind turistul străin, redimensionând şi durata maximă de şedere în afara
reşedinţei la maximum 6 luni. Celelalte componente ale definiţiilor anterioare au fost păstrate.
Aproximativ zece ani mai târziu, în 1963 la Roma, o altă "Conferinţă a O.N.U. despre
Turism şi Călătorie Internaţională" a făcut o distincţie între vizitatori-turişti, care stau mai mult
de 24 de ore, şi vizitatori-excursionişti, care stau mai puţin de 24 de ore. Această distincţie este
de fapt identică cu cea făcută de IUOTO în 1950, dintre turişti şi excursionişti.
Terminologia referitoare la aceste deosebiri a fost examinată în 1967 de către un grup de
experţi statistici (Expert Statistical Group) care a activat sub directa îndrumare a Comisiei
Statistice a Naţiunilor Unite. Ei au sugerat că trebuie făcută o deosebire între turişti, care stau
peste noapte, şi excursionişti sau vizitatori de zi, care nu stau peste noapte. Astfel "criteriul
cazării peste noapte" l-a înlocuit pe cel de "24 ore" în împărţirea vizitatorilor în turişti şi
excursionişti". O asemenea abordare pare să fie mai acceptabilă, dacă se ţine seama de aspectul
economic al cazării, dar şi de faptul că o excursie cu cazare poate dura mai puţin de 24 ore.
Din nou, după o perioadă de zece ani, în 1976, Comisia Statistică a Naţiunilor Unite a
convenit asupra unei Conferinţe Internaţionale, în care au fost incluşi şi reprezentanţi ai O.M.T.,
Conferinţei asupra Comerţului şi Dezvoltării a Naţiunilor Unite, Conferinţei Statisticienilor
Europeni, Pieţei Comune a Insulelor Caraibe de Est şi cei ai Comunităţii Caraibelor. Îndrumările
pentru definiţiile care au rezultat din această conferinţă au folosit drept bază pentru definirea
călătorilor internaţionali, accepţiune folosită astăzi de majoritatea ţărilor. Detaliile acestor
îndrumări, la fel ca şi câteva proteste în legătură cu dificultăţile nerezolvate, pot fi găsite în
Cartea Tehnică asupra colectării şi prezentării de date statistice privind turismul naţional şi
internaţional, publicată de OMT în 1981.
Sistematizând semnificaţia termenilor şi definiţiilor recomandate de OMT, în legătură cu
turismul internaţional, reţinem următoarele:
A. Vizitator internaţional : un individ care intră într-o ţară ce nu reprezintă locul său permanent
de reşedinţă şi care:
a) nu intenţionează să emigreze sau să obţină un loc de muncă remunerat în ţara de destinaţie;
b) nu vizitează ţara respectivă în calitate de diplomat sau de membru al forţelor armate;
c) nu depinde de nici una din categoriile de mai sus;
d) nu este refugiat, nomad sau muncitor în zona limitrofă graniţei;
e) nu intenţionează să stea mai mult de un an;
dar care poate:
f) să viziteze ţara respectivă în scopuri recreative, religioase, familiale, sportive, participare la
conferinţe, studii sau să tranziteze spre alte ţări;
g) să fie membrul unui echipaj de pe un vas sau un avion străin care întreprind o escală în ţara
respectivă;
h) să fie călător cu probleme comerciale sau de afaceri, care stă pentru mai puţin de un an,
inclusiv tehnicienii care sosesc pentru a instala maşini şi echipamente;
i) să fie un funcţionar al unor organisme internaţionale, într-o misiune care durează mai puţin de
un an, sau un cetăţean aparţinând ţării respective care se întoarce acasă pentru o vizită
temporară.
B. Vizitatorii internaţionali trebuiesc clasificaţi în:
B1 - turişti internaţionali;
B2 - excursionişti internaţionali.

20
 B1. Turiştii internaţionali : vizitatorii care petrec cel puţin o noapte în ţara de destinaţie.
B2. Excursioniştii internaţionali : vizitatorii care nu petrec cel puţin o noapte în ţara de
destinaţie. Aceştia includ şi vizitatorii pasageri pe nave de croazieră care pot vizita acelaşi port
timp de mai multe zile, dar care se întorc pe navă pentru a înnopta, şi nu includ pasagerii de
tranzit, cum ar fi pasagerii pe liniile aeriene care pot atinge teritoriul unei ţări, dar nu trec oficial
prin vamă.
Referitor la aceste definiţii, şi la componentele lor, câteva remarci sunt necesare:
1. Vizitatorul nu este clasificat după naţionalitatea lui, ci după locul reşedinţei sale. Astfel,
cetăţenii unei ţări care îşi vizitează ţara de origine, dar au reşedinţa într-o altă ţară sunt
consideraţi turişti.
2. Vizitatorii sunt împărţiţi în două categorii: turişti şi excursionişti:
• turist - vizitator de cel puţin o zi şi care comportă cazare peste noapte;
• excursionist - vizitator de mai puţin de o zi şi care nu se cazează peste noapte.
Deci, "criteriul cazării peste noapte", înlocuindu-l pe cel de "24 h", serveşte la
departajarea vizitatorilor în "turişti" şi "excursionişti". Acest lucru a fost adoptat în 1968 de
Organizaţia Mondială a Turismului. Totuşi, multe organisme naţionale de turism şi astăzi
folosesc, încă, criteriul celor "24 h".
3. Turiştii se împart în trei categorii:
a. turişti adevăraţi sau propriu-zişi, cei ce călătoresc de plăcere în timpul lor liber;
b. turişti de afaceri, inclusiv parlamentarii şi restul delegaţiilor oficiale;
c. alţi turişti, respectiv: studenţi în străinătate, pelerini, misionari, persoane aflate la cură
sau participante la funeralii.
Includerea oamenilor de afaceri şi a celor aflaţi în călătorie din alte motive decât
plăcerea, a constituit temeiul unor îndelungate dispute, chiar şi după 1963. În acest sens,
Declaraţia de la Manila a OMT, din 1980, este un exemplu sugestiv: "plasarea turismului
în contextul mai larg al deplasărilor personale sau oficiale şi orice raportare restrictivă a
turismului numai la vacanţe şi recreere poate duce la confuzii"8.
4. Persoanele ce figurează în afara definiţiei: rezidenţi naţionali reîntorşi în ţara de origine
după o absenţă mai mare de un an, emigranţi permanenţi şi temporari, strămutaţii, diplomaţii,
militarii şi persoanele aflate în tranzit fără viză de intrare pun unele probleme. Unele ţări se
lovesc de obstacole de ordin operaţional cu privire la excluderea unor categorii de călători:
diplomaţi şi militari străini. Includerea acestor categorii nu ar modifica substanţial statisticile.
Însă, categoria celor aflaţi în tranzit distorsionează statisticile în cazul "inflaţiei" de vizitatori (de
exemplu, Bulgaria şi Polonia).
5. Perioada maximă de şedere de un an, aşa cum era definită de Comisia Ligii Naţiunilor
(1937), a fost validată şi astăzi, deşi au existat şi tentative de reducere a acesteia la 6 luni (1950 şi
mai târziu în 1968 cu ocazia Seminarului Interregional de Dezvoltare a Turismului, organizat de
O.N.U.).
6. Nu există un criteriu precis privitor la distanţa dintre reşedinţa permanentă şi cea temporară,
atât în ceea ce priveşte turismul internaţional cât şi pe cel naţional (un minim de 80 km (50 mile)
ori 160 km (100 mile) la americani; 80 km (50 mile) ori 40 km (25 mile) la canadieni).
7. Impactul economic al turismului este condiţionat de veniturile provenite de la vizitatori
(atât turişti cât şi excursionişti). În practică sunt incluse însă şi veniturile provenite de la
categoriile excluse, de pildă tranzitanţii.
8. Definiţia din 1963 se referă la turismul internaţional, deşi, mutatis-mutandis, se aplică şi
celui naţional. De fapt, Declaraţia de la Manila din 1980 extindea sfera definiţiei la întregul
turism: internaţional şi naţional (domestic).

8
W.T.O.(World Travel Organization), vol.185, 1985, p.63.
21
 În paralel cu definiţiile privind persoana ca subiect al cererii turistice (vizitatorul, turistul
ori excursionistul), elaborate din raţiuni statistice, există şi un număr oarecare de definiţii
conceptuale despre turism ca activitate. Cea mai importantă (dar şi cea mai controversată) a fost
cea din 1942 (ajustată mai târziu) şi aparţine clor doi economişti elveţieni, K. Krapf şi W.
Hunziker, din a căror iniţiativă a fost creată Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici ai
Turismului (A.I.E.S.T.), domeniu ce a devenit în perioada postbelică un subiect major de studiu
ştiinţific sistematic. Pentru specialiştii elveţieni menţionaţi, "turismul este un ansamblu de
fenomene şi relaţii rezultând din călătoria şi şederea nerezidenţilor, atâta timp cât acestea nu
determină o reşedinţă permanentă sau nu se leagă de vreo activitate temporară (sau
permanentă) retribuită"9.
Rezumând, în stadiul actual al gândirii economice privind circumscrierea unei persoane
într-o relaţie de piaţă turistică, suntem de acord cu aprecierea cercetătorului american al
domeniului, Zbigniew Meczkowski, după care, cea mai comprehensivă clasificare a călătorilor
este făcută de canadianul Chadwick10, aşa cum rezultă din Fig.2.1.
Referitor la acest mod de structurare a călătorilor sunt necesare următoarele precizări:
1) clasificarea propusă reflectă punctul de vedere al statisticienilor canadieni, foarte
apreciaţi de câtva timp pentru spiritul de profunzime în terminologia domeniului;

REZIDENŢI VIZITATORI

NAVETIŞTI
NONCĂLĂTORI CĂLĂTORI
ALŢI CĂLĂTORI
LOCALI (3)
PURTĂTORI AI UNEI ALŢI
MOTIVAŢII DE CĂLĂTORIE CĂLĂTORI ECHIPAJE
ŞI TURISM
STUDENŢI (4)

MIGRATORI (5)

CĂLĂTORI / TURIŞTI CĂLĂTORI / TURIŞTI LUCRĂTORI

INTERNAŢIONALI NAŢIONALI TEMPORARI

PT.O DESTINAŢIE PT.O DESTINAŢIE PT.O DESTINAŢIE PT.O DESTINAŢIE

CONTINENTALĂ INTERCONTI- INTERREGIONALĂ REGIONALĂ
NENTALĂ

CARE COMPORTĂ CEL A CĂROR DEPLASARE SE

PUŢIN O ÎNNOPTARE (1) REZUMĂ LA O SINGURĂ ZI (2)
- TURIŞTI - - EXCURSIONIŞTI -

Fig.2.1. Clasificarea călătorilor:

(1) "Turişti", în sensul definiţiilor statistice internaţionale;

(2) "Excursionişti", în sensul definiţiilor statistice internaţionale;

9
Hunziker, W., Krapf, K., 1942, p.21, ajustată în: Hunziker, W., 1959, p.11, citat după Mieczkowski, Z., lucr.cit.,
p.25.
10
Vezi, Chadwick, R.A., Concepts, Definitions and Measures Use in Travel and Tourism Research, in: Travel.
Tourism an Hospitality Research. Ritchie, J.R.B., Goeldner, Ch.R., (eds.), J.Wiley and Sons, New York, 1987,
p.50.
22
(3) Călători ale căror deplasări nu depăşesc, faţă de localitatea de domiciliu, 50 mile (80 km);
(4) Studenţi navetişti între domiciliu şi şcoală, alte categorii ale studenţilor - neincluzându-se în
această categorie;
(5) Toate acele persoane care-şi schimbă reşedinţa, călătorind fără intenţia de întoarcere,
respectiv: emigranţi, refugiaţi, migratori naţionali şi nomazi (adaptare după Chadwick R.A.,
1987:50).
2) "schema Chadwick" oferă o imagine completă a sistemului terminologic referitor la
turism şi, în esenţă, nu diferă de abordarea ONU/OMT. Există doar o mică diferenţă:
echipajele aeronavelor şi cele ale mijloacelor de transport naval sunt excluse din
"schema Chadwick" privind călătorii-turişti şi incluse în statisticile OMT. În esenţă
echipajele navelor sau ale aeronavelor nu sunt turişti, dar cu greu impactul lor
economic nu ar putea fi considerat ca fiind asemănător cu cel al turiştilor. De
asemenea, după opinia canadiană, studenţii navetişti între casă-şcoală nu intră nici în
categoria turiştilor şi nici în cea a excursioniştilor, spre deosebire de cei aflaţi la studii
în afara perimetrului considerat apropiat de casă;
3) în fine, Chadwich este un adversar al sensului integrator al termenului "turism",
preferând sintagma "turism şi călătorie" când este vorba de deplasările, motivate într-
un anume fel, al persoanelor.
Acest mod de a concepe complexitatea activităţii turistice, adoptat şi de A.I.E.S.T.,
include următoarele elemente structurale fundamentale ale fenomenului "turism":
1. călătoria (elementul dinamic);
2. destinaţia sejurului aflat în afara reşedinţei (elementul static);
3. temporaritatea sejurului (elementul efemer al fenomenului pentru persoana
vizitatoare);
4. caracterul nelucrativ (neaducător de câştig) al activităţii vizitatorului.
Controversa a apărut în legătură cu elementul 4, care este distinct de definiţia statistică.
Analiştii elveţieni considerau turistul doar un consumator pur, ce-şi cheltuieşte toţi bani în timpul
călătoriei şi la locurile destinate destinderii. Excluderea oamenilor de afaceri din categoria
turiştilor, sugerată de Hunziker şi Krapf, a declanşat opoziţia multor experţi. Era şi firesc
deoarece, orientarea strictă a turismului spre consum nu este acceptabilă din următoarele motive:
a) se opune definiţiei statice internaţionale, care include şi oameni de afaceri;
b) o asemenea diferenţiere nu este posibilă în esenţă, deoarece călătoriile de afaceri sau
profesionale sunt, de obicei, legate de plăcere şi contribuie la economia locală în calitate de
consum pur. Deci, aceste tipuri de călătorie (de afaceri şi profesionale) se circumscriu în
sfera turismului numai cu condiţia de a nu avea ca obiectiv o altă reşedinţă permanentă sau
o muncă retribuită;
c) turismul pur sau călătoria de plăcere, nu de puţine ori, se regăsesc la destinaţie în contacte
de afaceri şi profesionale, care pot duce la un câştig economic;
d) şi, nu în ultimul rând, impactul enorm al călătoriilor de afaceri cu industria turismului,
privită în ansamblu, şi cu turismul urban în special, este atât de evident încât ar fi o
inconsecvenţă excluderea lor din categoriile turismului11.
O altă definiţie conceptuală, în acord cu definiţia statistică, dar bazată pe concepţia
Hunziker - Krapf / AIEST, aparţine francezului A.Sessa, după care: "Turismul este un ansamblu
de relaţii şi fenomene rezultate din călătoria şi sejurul nonrezidenţilor, atâta timp cât acesta
(sejurul) nu se derulează într-o reşedinţă ce devine permanentă"12. Astfel, noţiunea de turism este
legată de schimbarea temporară a reşedinţei fără, practic, nici un scop, concept dominant în
literatura de specialitate a anilor '60. Această semnificaţie este sugestiv ilustrată şi de definiţia

11
Sessa, A., Pour une nouvelle notion de tourism, Revue de Tourisme, No.1, 1971, p.5-15.
12
Idem. p.14.
23
dată de Medlik, într-un studiu reprezentativ al operei sale, în sensul că "turiştii sunt persoane care
se află în afara reşedinţei lor permanente, a locului de muncă, într-un loc temporar cu intenţia
clară de a se întoarce după o absenţă de câteva zile, săptămâni sau câteva luni"13. Un alt
economist, americanul Young G., ne oferă o definiţie şi mai succintă: "turistul este persoana care
călătoreşte în afara locuinţei (în sensul localităţii de domiciliu - n.n.)"14. Această definiţie include
toate momentele de deplasare ale oamenilor, exceptându-l pe cel de emigrare, ceea ce este foarte
corect. În plus, mai putem reţine şi încercarea lui H.P.Schmidhauser de a construi o punte între
definiţiile conceptuale şi cele statistice despre turism15. Examinând definiţiile de până acum,
cercetătorii disting nouă categorii de călătorii (vezi Tabelul 2.1). După aprecierile analiştilor,
definiţia nr.3 se bucură, până acum, de cea mai mare adeziune.

Tabel 2.1. Corelaţii ale conceptelor privind turismul şi tipurile de călătorii şi categorii de sejur
Turismul de congrese

sau cel al studenţilor

din zonele urbane în
Vizite ale populaţiei

localităţile de studiu
reşedinţă secundară
Călătorie de afaceri

Tipuri de călătorii şi

Sejurul studenţilor

Sejurul pacienţilor
Recreere de scurtă

zonele rurale, şi
Excursii de o zi
întreprinderi de

nonrezidenţi în

nonrezidenţi în
Fondarea unor

durată într-o
categorii de sejur

la internate
Navetism

afaceri

spitale
invers
Definiţii ale turismului
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
1. Ansamblul relaţiilor şi
fenomenelor care rezultă din
sejurul nonrezidenţilor, în măsura
în care acesta nu implică
* * * *
schimbarea domiciliului pentru o
activitate principală, permanentă
sau temporară remunerată
(definiţia curentă a AIEST).
2. Totalitatea relaţiilor şi
fenomenelor care rezultă din
* * * * * * * * *
călătoria şi şederea (sejurul)
nonrezidenţilor.
3. Totalitatea relaţiilor şi
fenomenelor care rezultă din
călătoria şi şederea persoanelor în
locuri care nu se constituie nici ca * * * * * * * * *
reşedinţă a lor principală, nici ca
loc de muncă (definiţia lui St.
Gallen).
4. Totalitatea relaţiilor şi
fenomenelor care rezultă din
călătoria şi şederea
nonrezidenţilor, în măsura în care * * 2 * 3 * *
sejurul nu are legătură cu
înfiinţarea unei întreprinderi de
afaceri.
5. Totalitatea relaţiilor şi
fenomenelor care rezultă din
* * 1 * * 3 * *
călătoria şi studiul efectuate
(făcute) de persoane, în locuri

13
Medlik, S., Economic importance of Tourism, Revue de Tourisme, No. Special, 1969, p.39.
14
Young, G., Tourism: Blessing or Blight?, Harmondsworth, Penguin Books, 1973, p.29.
15
Schmidhauser, H.P., Diskussionbeitrag zum neuen Fremdenverkehrrsdefinition, Revue de Tourisme, No. Special,
1971, p.51-54.
24
care nu se constituie nici ca
principală reşedinţă, nici ca loc
de muncă şi nici ca un loc cu
funcţii centrale pentru zona lor de
reşedinţă.
6. Totalitatea relaţiilor şi
fenomenelor care rezultă din
călătoria, sejurul şi rămânerea
peste noapte a persoanelor, pentru * * 1 * * *
care locul de înnoptare nu este
nici reşedinţă principală, nici loc
de muncă.
7. Totalitatea relaţiilor şi
fenomenelor care rezultă din
călătoria şi sejurul persoanelor
* * 1 * * * *
pentru care locul de şedere nu
este nici reşedinţă principală, nici
loc de muncă sau studiu.

NOTĂ: Consistenţa raţionamentului cercetătorului elveţian Schmidhauser şi cea a câtorva opinii

incluse în tabel, marcate cu 1, 2 sau 3, în înţelegerea turismului şi a categoriilor de călători, se
fundamentează pe convingerea după care:
1. pentru indivizii care intenţionează să întemeieze o întreprindere de afaceri, locul sejurului
devine principala reşedinţă şi loc de muncă, fapt pentru care ei nu sunt consideraţi turişti;
2. scurtele hoinăreli (din motive recreative) prin aglomeraţiile urbane nu pot fi catalogate drept
acţiuni turistice;
3. puterea de atracţie a capitalelor sau municipiilor se extinde şi dincolo de zonele aglomerate.
Totuşi, potrivit definiţiilor 4, 5 şi 8, timpul alocat de către o gospodină dintr-o suburbie a
unui mare centru urban pentru efectuarea de cumpărături în zonele comerciale special
construite din centrul oraşului, ce-i satisfac şi motivaţii de natură recreativă, nu poate fi
revendicat de turism, în timp ce aceeaşi formă recreativă de petrecere a timpului de către o
gospodină ce-şi are domiciliul în altă localitate poate fi definită ca turism.
Turismul, în esenţa sa, implică călătoria, în limba engleză modernă semnificaţiile celor
doi termeni fiind deseori identice. Există însă, puncte de vedere care delimitează sferele de
cuprindere ale celor două noţiuni. Sub acest aspect, mai ales în rândul populaţiilor de limbă
engleză, mulţi indivizi au sentimentul că "turismul este un cuvânt cu o încărcătură semantică
malefică (negativă), căruia unii oameni îi atribuie un înţeles apropiat unui anumit mod de
târguială şi că, numai cuvântul ”călătorie” ar corespunde cel mai bine scopului"16. E. Eliot, în
acord cu această observaţie, scria: "Turismul este un termen peiorativ în toată lumea. Turiştii
sunt respectaţi pentru banii lor, dar dispreţuiţi pentru ignoranţa lor; a fi considerat turist nu este o
postură nobilă. Călătoria pentru mine - ţine să precizeze Eliot - înseamnă ceva mai mult, mult
mai profund: o tentativă sinceră de a înţelege şi a cunoaşte această lume străină, dorinţa de a
învăţa istoria, cultura şi limba ei, de a deveni într-o mică măsură parte din ea"17. De aceea,
consideră unii analişti, este preferabilă înlocuirea termenului "turist" cu alţi termeni mai apropiaţi
de sensul adevărat al realităţii în cauză, respectiv "călător", "vizitator" sau "oaspete".
Încărcătura peiorativă a termenului "turist" este evitată şi în activitatea practică. În Hawai,
de exemplu, nu există un birou pentru turişti, însă există un birou pentru vizitatori. Călătorii
devin "oaspeţi" în hoteluri, "persoane foarte importante" în restaurante. Temple Fielding, în
ghidul său, a înlocuit termenul "turist" cu "pelerin", "voiajor" sau "călător". De asemenea,

16
Canadian Travel Association, convention report, April 20-23, Ottawa, 1969, p.14.
17
Eliot, E., Travel, CMA Journal, February 2, 1974, p.271.
25
Organizaţia Mondială a Turismului este numită în engleză Organizaţia Mondială de Călătorie
(World Travel Organization). Versiunea engleză a Uniunii Internaţionale a Oficiilor de Turism
este Uniunea Internaţională a Oficiilor de Călătorie (International Union of Official Travel
Organizations). Industria turistică este numită industrie a călătoriei (sau ospitalităţii) din cauza
sensului negativ atribuit de unii cuvântului "turist".
Alţi analişti, evitând sensul peiorativ al termenului în discuţie, cred că turismul este legat
doar de călătoria de plăcere şi vacanţă. De aceea, se consideră că termeni ca "vizitator" sau
"industria vizitatorilor" sunt cu mult mai integratori, incluzând şi călătoriile de afaceri şi cele cu
scopuri strict personale18.
În paralel cu punctele de vedere menţionate, s-a conturat şi opinia după care termenul
"călătorie" n-ar putea să-l substituie pe cel de "turism", sau cel de "călător" pe cel de "turist".
"Călătoria este o noţiune mult mai largă, putând fi înţeleasă şi ca emigrare, deplasare dintr-un loc
în altul, care nu au nimic în comun cu motivaţiile turistice. Cu alte cuvinte, călătoria are un sens
atotcuprinzător, incluzând deplasările pentru orice motiv. Călători vor fi deci, nu numai turiştii,
ci şi nomazii, vagabonzii, soldaţii, emigranţii, refugiaţii etc. Turismul, în această opinie, este un
fenomen socio-economic al erei industriale moderne, având parametrii cantitativi şi calitativi
proprii19.
Grafic, relaţia de la întreg la parte dintre călătorie şi turism poate fi schematizată ca în
Fig.2.2.

C ă lă to rie T u ris m

F i g .2 .2 . R e l a ţ i a c ă l ă t o r i e - t u r i s m
Reprezentarea schematică ne sugerează că termenul "călătorie" are un sens mai larg decât
termenul "turism". Pe de altă parte, strict vorbind, călătoria este un element al turismului. Într-
adevăr, turismul presupune şi călătorie, reciproca nefiind valabilă. Grafic, interdependenţa dintre
ele s-ar reprezenta astfel (Fig.2.3):

T u ris m C ă lă to rie

F i g .2 .3 . R e l a ţ i a t u r i s m - c ă l ă t o r i e
De reţinut ar mai fi şi faptul că, în ultimul timp, şi în ţările de limbă engleză
termenii "turism" şi "turist" sunt într-o măsură mai mare luaţi în calcul şi folosiţi în terminologia
domeniului. De exemplu, Asociaţia Britanică de Călătorie este numită acum Asociaţia Britanică
a Turismului, sau, din 1970, Asociaţia Canadiană a Industriei Călătoriei a devenit Asociaţia
Canadiană de Turism, iar din 1978 se numeşte Asociaţia Industriei Turismului din Canada.

18
Vezi, Waters, S., Travel Industry World Yearbook, The Big Picture, published annually, Child and Waters Inc,
New York, 1987, p.20.
19
Mieczkowski, Z., lucr.cit., p.32.
26
Aceste schimbări de denumiri ale instituţiilor coordonatoare de profil nu înseamnă nicidecum
abandonarea termenilor "călători" sau "călătorie", ei fiind consideraţi doar mai puţin precişi.
După cum am mai precizat, pe măsura îmbogăţirii conţinutului muncii pe seama
asimilării informaţiei, a perfecţionării celorlalţi factori de producţie creşte randamentul muncii,
sporesc continuu rezultatele obţinute. Ca atare, se manifestă o tendinţă obiectivă de reducere a
duratei muncii, oamenii asigurându-şi cele necesare traiului într-un timp de muncă mai scurt.
Efectul nu poate fi altul decât creşterea timpului pentru odihnă. Reducerea timpului de muncă şi
creşterea celui din afara muncii sunt atât expresie, cât şi premisă a ridicării gradului de
civilizaţie.
Cea mai mare parte a timpului liber este petrecută acasă şi prin activităţi recreative în
localitatea de domiciliu a fiecăruia, deci nu ca turist. Totuşi, turismul revendică un procent în
creştere din ansamblul timpului discreţionar al unui individ. Mai mult, o parte a timpului destinat
turismului se interferează cu timpul în relaţie cu munca (în cazul activităţilor ce presupun
călătoria: afaceri, întruniri, congrese, încheierea unor convenţii etc.). Această relaţie poate fi
ilustrată schematic astfel20 (Fig.2.4):

T im p u l d e m u n c ă ş i T im p u l lib e r
tim p u l în re la ţie c u T U R IS M (d is c re ţio n a r)
m unca

F i g .2 .4 . R e l a ţ i a t i m p d e m u n c ă - t u r i s m - t i m p l i b e r
(d is c r e ţio n a r )

Inexistenţa unei standardizări conceptuale perpetuează, încă, prezenţa unor neconcordanţe

în interpretarea şi cuantificarea proceselor specifice pieţei turistice de la un continent la altul.
Astfel, în America de Nord termenul "turism" nu numai că este frecvent substituit cu termenul
"călătorie", ci şi deseori înlocuit cu cel de "recreere". Cu alte cuvinte, ceea ce în Europe este
catalogat turism, în America de Nord apare drept "recreere în exterior" (outdoor recreation), în
afara căminului (locuinţei), sau pur şi simplu "recreere" (recreation)21. Această identitate
semantică este explicit prezentată în raportul oficial al guvernului canadian, în care cuvintele
turism şi recreere în exteriorul locuinţei sunt sinonime. Pentru unii autori aceşti termeni nu sunt
doar substituibili, ci chiar într-un raport de subordonare. În acest sens, călătoria, recreerea în
afara căminului în diverse moduri sunt forme ale recreerii. Cu alte cuvinte, sfera de cuprindere a
recreerii include turismul. Grafic această relaţie arată astfel (Fig.2.5):

C ă lă to rie
T u ris m
R ecreere R e c r e e r e î n a fa r a
lo c u in ţe i

F i g .2 .5 . R e l a ţ i a r e c r e e r e - c ă l ă t o r i e , t u r i s m , r e c r e e r e î n a f a r a
lo c u in ţe i

20
Vezi, Mieczkowski, Z., lucr.cit., p.34.
21
Nelson, J.G., Scale, R.C., (eds), The Canadian National Parks: today and tomorrow, Conference 9-15 oct.1968,
Calgury, 1968.
27
 Semnificaţia atât de cuprinzătoare a termenului "recreere" îşi are sorgintea în acceptarea
premisei că recreerea, ca timp, aparţine integral timpului de odihnă, se subordonează acestuia.
În opinia noastră, şi în acord cu unele puncte de vedere exprimate în dezbaterile din
domeniu, identificarea turismului cu recreerea nu este corectă, din următoarele raţiuni:
a) turismul este asociat nu numai cu timpul liber (odihna), ci şi cu timpul pentru călătoriile în
legătură cu munca (afaceri, întruniri etc.). Dar, oriunde în lume, recreerea se derulează total
în timpul liber. Deci, recreerea nu poate subordona turismul în totalitatea formelor sale. Într-
adevăr, afacerile, procesul educaţional, practicarea unor pasiuni în timpul liber, pelerinajele,
vizita la doctor, cura balneară, vizitarea unor prieteni sau rude şi alte călătorii cu scop
personal (funeralii, de exemplu) aparţin clasei turismului, dar cu greu pot fi asociate cu
recreerea;
b) turismul, spre deosebire de recreere, în mod axiomatic presupune călătoria (deplasarea) pe o
distanţă mai mică sau mai mare de domiciliu şi înnoptarea în afara căminului. Nu toate
formele de recreere în afara locuinţei presupun şi o deplasare de la domiciliu, deşi se pot
derula în zone aflate în cadrul natural sau suburban. Participanţii pot fi călători de o zi sau
excursionişti. Cu alte cuvinte, turismul este asociat cu cazarea peste noapte altundeva decât
domiciliul. În fapt, cele mai multe forme de recreere se desfăşoară în cadrul căminului sau în
zone foarte apropiate lui. Recreerea familială înseamnă, practic, consumarea unor scurte
evenimente din timpul de odihnă în cele mai multe cazuri fără schimbarea domiciliului;
c) turismul şi recreerea nu diferă doar în înţelesul lor, ci sunt discordante şi în practică:
achiziţionarea echipamentelor pentru recreere induce conflicte financiare în bugetul de
familie, în legătură cu perspectiva alocaţiilor din venituri şi pentru turism;
d) turismul (şi industria turismului) are conotaţii comerciale clare ca domeniu al economiei.
Recreerea are, desigur, aspecte comerciale, dar nesemnificative, mai ales când componentele
sale sunt asigurate de guvern, fundaţii etc.;
e) recreerea, spre deosebire de turism, este tot mai pregnant orientată spre activităţi ce presupun
îndeletniciri speciale (arte, hobby-uri, sporturi, practicarea unor vocaţii în orele libere ş.a.).
Împreună sau fiecare din argumentele menţionate nu trebuie însă să ne conducă la
concluzia că între turism şi recreere nu există nimic în comun. Dimpotrivă, între ele există o
importantă zonă de intersecţie: recreerea, în bună măsură, se realizează prin turism, iar turismul,
în cea mai mare parte a formelor sale, înseamnă recreere.

2.2. Turismul - fenomen cu abordare multifuncţională

Deşi creşterea cantitativă a turismului a fost mai redusă în perioada postbelică, multe
persoane, agenţi întreprinzători şi instituţii guvernamentale preocupate de turism au început abia
recent să acorde o atenţie mai serioasă implicaţiilor sale. Standardele profesionale pentru
operaţiile de anvergură în turism, nivelul planificării industriei turistice şi posibilităţile create
pentru învăţământul superior în domeniul turismului sunt, din păcate, apreciază specialiştii,
departe de a fi corespunzătoare pentru o industrie atât de largă. Sunt foarte multe motive care au
determinat această situaţie, dar, în ultimul rând, cea mai mare dintre responsabilităţi revine: (1)
unei lipse de informaţii credibile despre importanţa turismului şi (2) unei tradiţii în turism, care
pune puţin accent pe pregătirea universitară şi cercetarea de înaltă calitate ce ar duce la
informaţia credibilă necesară.
Necesitatea unei mai bune informări se întinde de la activitatea la clasă până la ministere.
Studenţii şi dascălii lor, planificatorii, analiştii politici, antreprenorii şi factorii de decizie au
nevoie de date, dacă trebuie să înţeleagă forţele, endogene şi exogene, care afectează turismul şi
cum turismul, la rândul său, afectează societatea. Perfecţionarea în colectarea de date şi în
difuzarea informaţiei aşteaptă îmbunătăţiri în sistemul educaţional şi în domeniul cercetării. Deşi

28
majoritatea ţărilor au anumite formulare tipizate pentru strângerea informaţiilor (datelor) în
turism, există o semnificativă variaţie în calitatea datelor culese, precum şi în sofisticarea
analizelor aplicate acestor date, odată ce au fost colectate.
Până recent, au fost puţine cursuri universitare privind turismul, atât în ţările Americii cât
şi în cele ale Europei. Majoritatea instituţiilor de educaţie post-liceale, vizând formarea în
domeniul turismului, ofereau numeroase programe de pregătire profesională în activităţi cum ar
fi cele pentru: formarea chelnărilor şi bucătarilor. Apariţia specializărilor superioare, precum şi a
programelor ştiinţifice, a fost destul de înceată şi limitată iniţial la liceele economice. Numai în
ultimii 10-12 ani a început funcţionarea departamentelor de recreere şi petrecere a timpului liber,
geografia, planificarea şi alte domenii recunoscând turismul ca o specializare de fapt. Diplomele
independente pentru programele de turism sunt destul de rare, deşi cresc ca număr.
Turismul este, în înţelegerea multor profesionişti, cu precădere o problemă de piaţă şi
administraţie empirică. În timp ce aceste activităţi sunt importante, domeniul este şi mai
important. Planificarea, dezvoltarea şi politica profiturilor depăşesc aspectele practice şi limitate
ale tehnicilor de piaţă. În viitor, pregătirea profesioniştilor în domeniul turismului va avea nevoie
de stăpânirea şi folosirea ştiinţei acestui sector, singura alternativă pe care s-ar putea fundamenta
dezvoltarea producţiei şi evaluarea corectă a industriei turistice. Turismul, ca formă populară de
existenţă umană în timpul liber, de asemenea, oferă oamenilor de ştiinţă din domeniul social o
posibilitate apreciabilă pentru o mai bună înţelegere a anumitor forme de interacţiune umană, şi
cum acestea afectează alţi oameni şi mediul în care ele apar.
Aceste posibilităţi de studiu pot fi valorificate cel mai bine dacă se încearcă o
recunoaştere explicită că turismul este un domeniu multilateral (cu mai multe faţete). În
consecinţă, el necesită o abordare din perspectiva mai multor ştiinţe sociale, precum şi din aceea
a diferitelor profesii. Şirul de probleme privind studiul şi cercetarea în turism poate fi apreciat
prin examinarea pe rând a naturii turismului în mai multe ipostaze: ca experienţă umană,
comportament social, ca fenomen geografic, ca afacere şi sursă de venit, precum şi ca industrie.

2.2.1. Turismul - o experienţă umană

Turismul este o activitate pe care o desfăşoară indivizii şi de care, de obicei, aceştia se
bucură. Pentru a înţelege mai bine fenomenul turismului, trebuie să înţelegem comportamentul
individului - psihologia turiştilor şi a celor care pot să devină turişti. Dezvoltarea şi testarea
modelelor care ajută la explicarea antecedentelor şi consecinţelor comportării umane reprezintă o
prioritate importantă în învăţământul şi cercetarea legată de turism. Asemenea informaţii pot fi
de reală valoare în proiectarea atât a noilor produse turistice, cât şi în campaniile marketingului
de promovare a acestor produse.
Cunoaşterea modului în care indivizii iau decizii, în legătură cu produsele turistice
substituibile, ce surse de informaţii folosesc ei, cum evaluează ei această informaţie şi cum
structurează ei experienţa lor, pot oferi avantaje importante în practica de afaceri şi în modul în
care noi să înţelegem în general experienţa din turism.
Când oamenii călătoresc, ei folosesc de obicei unele obiecte şi sunt sprijiniţi de alţi
indivizi cunoscători ai destinaţiei turistice, ca parte a experienţei lor de călătorie. Obiectele, cum
ar fi aparatele de fotografiat sau de filmat, îmbrăcămintea adecvată călătoriei turistice, mijlocul
personal de transport (automobilul) şi ghizii de călătorie specializaţi, au devenit parte din
stereotipul turistic în multe ţări. Rolul acestora de mediatori sau filtre şi peisajul sau societatea pe
care o vizitează constituie un aspect al complexităţii turismului foarte puţin înţeles.
Un alt aspect al interacţiunii dintre subiecţii turişti şi destinaţia turistică, foarte important
în anumite contexte, este dorinţa de "autenticitate". Autenticitatea, în acest sens, vizează
sentimentul subiectiv că individul trăieşte o experienţă esenţială privind calitatea altei culturi.
Condiţiile care creează un sens al autenticităţii sunt interesante nu numai pentru operatorii de

29
turism local, care pot beneficia de abilităţi în stimularea acestui sentiment, dar şi pentru oamenii
de ştiinţă care caută o mai bună înţelegere teoretică a motivaţiilor şi percepţiilor umane.
În general, perspectivele psihologiei individului şi psihologiei sociale au mult de oferit
prin dezvoltarea educaţiei şi cercetării privind turismul. Turismul, la rândul său, oferă acestor
ştiinţe sociale o posibilitate de a examina o formă specială şi importantă de experienţă umană
care deseori există în afara formelor mai convenţionale ale comportării umane.

2.2.2. Turismul - o conduită socială

Experienţa umană individuală, trăită în calitate de turist, este de obicei împărtăşită altor
oameni. Chiar şi atunci când călătoreşte singur, turistul va veni în contact cu alţi oameni şi
instituţii sociale. Multe din deciziile legate de o experienţă în turism sunt influenţate, atât de
psihologia individului, cât şi de socializarea experienţelor şi de autoperceperea rolului social al
turismului. Turistul soseşte într-o zonă nouă şi întâlneşte localnici, cât şi alţi turişti. Întâlnirile
pot fi, de la cele mai scurte şi mai întâmplătoare şi anonime, până la cele mai intense interacţiuni
dintre persoane. Se pot forma prietenii, dar se pot crea şi conflicte. Turiştii pot contribui
neintenţionat la deteriorarea structurii sociale, dacă sosesc în număr mare, aduc noi venituri la
nivele necunoscute înainte şi expun forme radical diferite de comportare în public, decât
obiceiurile rezidenţilor locali.
Turiştii pot deveni victimele crimei sau pot comite ei înşişi acte sociale inacceptabile.
Cunoaşterea interacţiunii sociale a turiştilor faţă de ceilalţi turişti, şi faţă de rezidenţii locali şi
instituţiile locale, poate contribui la ameliorarea conflictelor care pot lua naştere şi poate facilita
înţelegerea noastră privind conduita socială şi funcţionarea structurii diferitelor societăţi sau
comunităţi.
Turismul, de asemenea, ridică şi multe probleme economice. Indivizii şi familiile îşi
conturează dorinţele pentru o vacanţă în funcţie de resursele financiare. O comunitate evaluează
oportunitatea unei finanţări suplimentare pentru o destinaţie locală care va atrage mai mulţi
turişti prin comparaţii cu alte moduri de a folosi aceleaşi fonduri publice. Un agent de turism ia
în considerare riscurile potenţiale, dar şi profiturile, în extinderea unei afaceri. Deci, studiul
economic este studiul resurselor şi alocării acestora între modurile de folosire care intră în
concurenţă.
Modul în care aceste decizii sunt luate implică, în bună măsură, posibilităţile personale
ale individului sau deciziile şi politica industrial-turistică, dar în toate cazurile aceste decizii au
implicaţii sociale. Decizia comunităţii, privitoare la un sprijin mai mare în dezvoltarea
turismului, indică valoarea socială pe care comunitatea o acordă creşterii economice. Alegerea
întreprinzătorului reflectă modul în care el percepe tendinţa socială care influenţează cererea
pentru produsul său.

2.2.3. Turismul - un fenomen geografic

Călătoria turistică, de la punctul de plecare la destinaţie, este inerentă şi constituie o
caracteristică distinctă a turismului. Industriile turistice, locale şi regionale sunt, în general,
organizate în interiorul graniţelor zonelor geografice respective. Astfel de organizaţii pot fi la fel
de specifice ca şi un birou turistic local sau pot să cuprindă mai multe state (cum ar fi Asociaţia
Industriei Turismului din regiunile Americii).
Scopurile turismului deseori se bazează pe o imagine convingătoare a locului în reclamele
care se fac. Imagini de plaje, de puncte de atracţie culturală locală, dinamismul conturului unui
oraş sau singurătatea unui şir de munţi sunt concepte geografice deja familiare folosite pentru
a promova puncte de atracţie.
Cercetarea geografică ajută la cunoaşterea turismului în mai multe feluri. Ea contribuie la
identificarea şi analizarea existenţei regiunilor funcţionale de turism, informaţii care pot fi

30
folosite ca bază de dezvoltare sau evaluare a zonei geografice a unei asociaţii de turism.
Evaluarea volumului posibil de călătorii este un alt domeniu important al cercetării geografice.
Analiza morfologiei regiunilor turistice, a localităţilor turistice şi a coridoarelor turistice
este, de asemenea, importantă pentru planificarea în turism. În general, perspectiva geografică
oferă un context important pentru activitatea altor oameni de ştiinţă din domeniul social care, de
asemenea, studiază turismul.

2.2.4. Turismul - afacere şi sursă de venit

Turismul, pentru majoritatea celor care activează în acest domeniu, reprezintă sfera
manifestării personalităţii lor şi şansei realizării unui profit. Aceşti întreprinzători, sau salariaţii
lor, pot beneficia de pe urma educaţiei superioare şi cercetării legate de turism, care:
(1) odată aplicate, îmbunătăţesc eficienţa structurării afacerii şi a aranjamentelor manageriale;
(2) îmbunătăţesc strategiile pentru a face faţă riscului şi nesiguranţei inerente în industria
turistică;
(3) oferă o bază mai solidă pentru eforturile de marketing;
(4) oferă linii directoare îmbunătăţite, pentru conducătorii din acest domeniu, în atragerea de noi
lucrători şi pentru perfecţionarea profesională a vechilor angajaţi.
Industria turismului este vulnerabilă mai ales faţă de factorii externi. Instabilitatea
politică şi terorismul într-o ţară străină vor devia traseele turistice spre ţara respectivă şi vor oferi
beneficii neanticipate destinaţiilor alternative. Dezastrele naturale, problemele meteorologice,
epidemiile, schimbările nefavorabile în rata de schimb a monedei naţionale, noile legi ale
impozitelor sau complicarea formalităţilor de trecere a graniţelor pot foarte rapid şi dramatic să
schimbe atracţia relativă faţă de puncte de destinaţie competitive. Frecvent, operatorii din turism
se bazează pe experienţa personală şi pe contactele personale cu alţi operatori care-i ajută să
înţeleagă, să anticipeze şi să depăşească aceste probleme. Oricum, mecanismele prin care ei pot
să facă faţă pot fi îmbunătăţite numai dacă ei au acces şi întrebuinţează literatura de specialitate,
frecventează cursuri de specialitate în acest domeniu sau se adresează regulat agenţiilor de
consultanţă (particulare sau guvernamentale). Eficienţa acestor surse de informaţii depinde de
gradul la care ele se bazează pe cunoştinţe empirice testate. De aceea, este nevoie atât de
cercetarea practică în turism, cât şi de extinderea bazei de cercetare a problemelor operatorilor în
turism în instituţii de educaţie.
În paralel, turismul este sursă de venit pentru susţinerea localităţilor sau zonelor gazdă.
Multe localităţi sunt interesate în a adăuga turismul la inventarul lor de afaceri, deoarece el are
puterea de a aduce, prin intermediul turiştilor, bani din alte regiuni cu posibilităţi turistice mai
reduse. Când turiştii sunt atraşi de anumite destinaţii, datorită unicelor lor calităţi, indiferent că
este vorba de peisaj, de importanţă istorică sau culturală, atunci turismul poate fi folosit pentru a
sprijini protecţia şi sporirea acestor calităţi.
Din păcate, succesul în atragerea turiştilor pentru agrementul acestora şi pentru a susţine
unele particularităţi locale semnificative poartă în sine sămânţa propriei sale negări. Sosirea
zilnică a zeci de mii de vizitatori, în localităţile a căror populaţie permanentă poate fi mult
inferioară cantitativ, poate foarte curând să deterioreze exact acele calităţi care au stat la originea
atracţiei turiştilor. În consecinţă, perspectiva turismului ca sursă de îmbogăţire locală cere o
evaluare realistă atât a beneficiilor pe care turismul le poate aduce, cât şi a costurilor pe care le
implică. Numai o strategie de management şi planificare care combină interesele de afaceri,
preocupările pentru mediul ambiant şi cunoaşterea fenomenelor din punct de vedere social poate
deseori optimiza câştigurile aduse de turism diferitelor localităţi.
În concluzie, pentru a evita accentuarea şi agravarea conflictului dintre costurile şi
beneficiile turismului, în cazul unei anumite localităţi sau zone, se impune o severă reexaminare
a rolului său în contextul unui control amănunţit privind costurile şi efectele negative, în paralel

31
cu promovarea beneficiilor acestuia. Se apreciază că, cea mai pozitivă şi realistă atitudine a
administraţiilor publice, centrale şi locale, faţă de turism este punerea în balanţă a mediului,
afacerilor şi managementului, precum şi a consecinţelor sociale, astfel încât turismul să fie
recunoscut ca putând să fie periculos, dar şi o resursă valoroasă.

2.2.5. Turismul - un complex de tip industrial

Turismul nu este reprezentat doar din câteva zeci sau sute de afaceri singulare într-o
economie naţională. Cu atât mai mult când este vorba de componenta mondială a acestuia. El
este o industrie cu importante implicaţii politice. Mai precis, el este un grup de mai multe
industrii corelate: transport, cazare, servicii de alimentaţie publică, puncte de interes şi marcare a
unor evenimente, precum şi activităţi de vânzare cu amănuntul. Comparativ cu alte domenii, o
caracteristică importantă a industriei turismului o reprezintă faptul că ea este foarte intensivă din
punctul de vedere al activităţii. În realitate, apreciază specialiştii, un nivel dat de venituri sprijină
mai multe locuri de muncă în turism decât ar sprijini acelaşi nivel de venituri în industria
automobilelor sau în prelucrarea petrolului, de exemplu.
De asemenea, turismul reprezintă o importantă cale de intensificare a fluxurilor monetare
interregionale şi internaţionale. Guvernele, la toate nivelele, îşi propun promovarea şi dezvoltarea
activităţii turistice, deoarece ea aduce noi bogăţii care pot crea, la rândul lor, noi locuri de muncă.
În plus, guvernele trebuie să fie preocupate de efectele turismului pe plan social şi asupra
mediului înconjurător. Oricum însă, modalităţile menite să crească beneficiile şi să minimalizeze
neajunsurile acţionează cel mai bine dacă se bazează pe cercetări legate de realitatea şi nevoile
practicii.
În multe ţări turismul este strâns legat de reclamă. Fragmentele bugetelor, centrale şi
locale, alocate reclamei pentru turism se cifrează, în multe ţări avansate, la milioane de unităţi
monetare. Cu alte cuvinte, turismul sub acest aspect are o legătură directă cu decizia politică
locală şi naţională. De aceea, cercetarea în turism poate juca un rol important în publicitatea prin
reclamă pe plan regional şi naţional. Deşi reclama este, încă, fundamental o "artă", produsele
turistice promovate prin reclamă vor avea mai mult succes dacă se vor baza pe consistente
cercetări de marketing. Rezultatele cercetărilor pot fi de asemenea folosite pentru alegerea
mediilor de reclamă, mesajelor şi audienţelor, precum şi pentru fundamentarea argumentaţiei
privind alocarea bugetului public pentru promovarea anumitor produse turistice.
Multe dintre facilităţile folosite de turişti sunt posedate şi oferite de către agenţiile
publice: locuri istorice, muzee, parcuri naţionale şi regionale, transport pe apă şi cel aerian,
stadioane publice, rezervaţii naturale importante şi altele. Liniile directoare de dezvoltare a
acestor activităţi şi componente ale realităţii unei economii pot, uneori, să plaseze turismul mult
în parte de jos a listei de priorităţi. Pentru a evita acest neajuns, se impune o permanentă
cooperare între nivelele responsabile privind turismul şi cele ale domeniilor de activitate cu care
acesta este în strânsă legătură.
Cercetarea este necesară în turism pentru a dezvolta şi aplica metodele pentru estimarea
impactelor asupra localităţilor şi pentru a conduce la o eficientă alocare a resurselor pentru
obiectivele ce intră în concurenţă. Fireşte, turismul dispune de un anumit potenţial pentru
promovarea creşterii economice în multe zone sau regiuni, dar el nu este întotdeauna atât de mare
cât le-ar plăcea să creadă unor susţinători locali. Oricum, sumele alocate pentru deschiderea sau
extinderea dezvoltării în turism pot şi trebuie să asigure administraţiile publice centrale şi locale
de şansa creării de noi locuri de muncă şi posibile venituri pentru bugetul de care dispun.
Un principiu fundamental în economie este cel potrivit căruia resursele trebuie alocate în
concordanţă cu valoarea rezultatelor întrebuinţării lor în domenii diferite. Majoritatea
economiilor de piaţă operează, sub acest aspect, presupunând că preţurile, aşa cum ar evolua ele
în condiţii de concurenţă pură, sunt cel mai bun indicator al evaluării factorilor economici atraşi

32
şi întrebuinţaţi în diferite domenii. Bineînţeles, concurenţă pură nu există, sau există doar ca
excepţie. În realitate, guvernele trebuie să ia hotărâri în legătură cu folosirea resurselor publice
fără să facă referire prioritară la preţurile pieţei. Ori, în astfel de situaţii, analiştii politici şi
planificatorii au nevoie de instrumente de cercetare care să-i ajute să evalueze valorile economice
corespunzătoare ale resurselor publice, în absenţa mecanismelor de stabilire a preţurilor de piaţă.

2.3. Turism de masă sau metaturism ?

Natura abstractă a conceptului de turism a dus la interpretări variate, fapt ce evidenţiază

complexitatea şi importanţa acestui fenomen.
În general, s-au acceptat trei aspecte în definirea turismului:
• primul se ocupă de scopul sau motivarea vizitei (de exemplu, distincţia clară între afaceri şi
recreere, între un pelerinaj la locuri sfinte sau simpla prezenţă în cadrul unei activităţi
religioase formale);
• al doilea are în vedere durata sau timpul presupus, respectiv realizarea distincţiei între
excursiile de o zi şi călătoriile ce implică şederea pe parcursul mai multor zile;
• în al treilea rând, în definiţie ar trebui să se ia în calcul situaţiile speciale ce pot sau nu pot fi
considerate ca aparţinând turismului, precum: migraţia, tranzitul, croazierele pe mare etc.
Dificultatea descrierii fenomenului turistic a generat mai multe definiţii ale procesului
său: de la "turismul cu plăcere", la "turismul ca impact", "turismul ca agent în căutare de
autenticitate", "turismul ca imperialism" ş.a. Avem însă nevoie de o definiţie sintetizatoare, o
definiţie care să cuprindă toate punctele de vedere diferite. O reuşită în acest sens, apreciem noi,
ne oferă cercetătorul Jafar Jafari (1977:8), cel care defineşte turismul ca "… un studiu al omului
aflat în afara locului unde trăieşte el de obicei, al industriei care răspunde nevoilor lui, şi
impactul pe care atât el cât şi industria îl au asupra gazdei, adică a mediului socio-cultural,
economic şi fizic". Este o definiţie complexă, care nu numi că reuşeşte să conceapă turismul ca
afacere sau sistem, dar implicit conştientizează aspectul important al relaţiei dintre ofertă şi
cerere.
Alături de aspectele legate de definirea turismului, "a scrie" despre turism constituie o
altă problemă care incită la dezbateri teoretice aprinse. Aceasta face ca, într-un sens general, să se
conştientizeze din ce în ce mai mult impactul pe care afacerile turismului îl induc asupra
diferitelor culturi şi asupra mediului înconjurător. Dialogul a fost şi este deosebit de aprins în
ceea ce priveşte comunitatea, cultura şi mediul înconjurător, componente considerate în unele
lucrări ca resurse primare ale turismului şi, de asemenea, ca aparţinând "produselor" turismului.
Punctul de pornire pentru cunoaşterea perspectivelor alternative ale turismului şi ale
dinamicii sale se află în strânsă legătură cu recunoaşterea celor două extreme ale turismului:
turismul ca afacere şi turismul ca domeniu de impact; aceste două faţete ale subsistemului
turistic, ca parte a sistemului economic global, au fost numite "tabăra afacerilor" şi "tabăra
impactelor externe" (Buck, 1978).
Misiunea instituţiilor de formare profesională şi de cercetare ştiinţifică este încercarea de
a împăca cele două tabele. În această încercare trebuie să recunoaştem că turismul este în fapt un
produs intangibil - dacă poate fi numit produs - o industrie de reţele strâns legate între ele, este
rezultatul care combină nu numai servicii, peisaje şi culturi, ci şi tradiţii, curiozităţi şi nu în
ultimul rând ospitalitatea: el este "o combinaţie de servicii şi imagini atrăgătoare", după cum îl
consideră Lanfant (1980). Mathieson şi Wall (1982) oferă o structură conceptuala turismului
(fig.2.7) care s-a menţinut de-a lungul timpului, aproape cincisprezece ani.

33
 Element dinamic
Cerere

TURIST: forme
de turism

CARACTERISTICILE
CARACTERISTICILE
DESTINAŢIILOR
TURISTULUI
TURISTICE

Durata Destinaţia
Mediul
sejurului turistică
înconjurător
Tipuri de
Segmentul Structura
Element static

activitate demografic economică

turistică al
turismului Organizarea
Nivel de
politică
folosinţă
Capacitate
Nivelul de
Nivelul de
satisfacere dezvoltare
satisfacţiei
turistului a
cerinţelor Structura şi
organizarea
Caracteristici
socială
socio-economice

IMPACTUL TURISMULUI
Element rezultant

Economic Fizic Social

Controlul impactului

Politici ale Informaţii

manage- privind Monitorizare
Finanţe
mentului direcţiile de tehnică
strategic orientare

Fig.2.7. Reprezentarea schematică a semnificaţiilor conceptule ale turismului

Practic, nici dezvoltarea, nici subdezvoltarea oricărei unităţi sectoriale ori teritoriale nu
pot fi analizate sau interpretate fără a le corela cu ritmurile ciclice şi tendinţele economiei
naţionale şi cele ale economiei mondiale văzute ca un întreg.
Această optică de abordare, cea a "sistemelor mondiale", conştientizarea acestor legături
complexe care constituie baza condiţiei globale, este un element cheie în înţelegerea turismului.
Faptul poate fi ilustrat de aspiraţiile comerciale şi de marketing ale liniilor aeriene americane
("Delta") sau britanice ("British Airways"), companii transnaţionale care, sub emblema "Global
Excellence", începând cu anii '90 au realizat o alianţă globală cu alte linii aeriene străine care
operează în traficul aerian internaţional (cele elveţiene şi singaporeze, de exemplu). O asemenea
cooperare nu are drept scop doar extinderea afacerii (ea fiind doar rezultatul tehnologiilor
informaţionale şi de transport avansate), ci ţinteşte spre doborârea barierelor politice şi spre
34
cunoaşterea pe plan mondial a unor noi societăţi şi culturi necunoscute până acum. Acest mediu
de desfăşurare a turismului transnaţional este imens.
Toate aceste evoluţii cantitativ-calitative duc la concluzia că trebuie să considerăm
turismul ca fiind un fel de marfă specială. Avem deci dreptul să admitem faptul că ceea ce a
început ca un pelerinaj, apoi ca educaţie pentru elită sau mai apoi ca amplasament, a fost
transformat într-un produs de consum global, asemănător cu ceea ce au devenit marile companii
precum Pepsi, Benetton, McDonald's etc., societăţi de afaceri văzute actualmente ca fenomene
globale. De aceea, credem, se vorbeşte tot mai des de un turism internaţional standardizat, aşa
cum el este ilustrat în fig.2.8.

P R O D U S U L T U R IS M U L U I IN T E R N A Ţ IO N A L

O FE R T A In t e r m e d i a r CEREREA
( D e s t in a ţ ia t u r is t i c ă ) ( R e ţ e le e l e c t r o n i c e
g lo b a l e )

S O C IE T A T E A
P O S T -IN D U S T R I A L Ă
A tra c ţii: D e t e r m in a n ţ i :
N a t u r a le P s ih o lo g i e
C u lt u r a le M A S S -M E D IA S o c ia l ş i E c o n o m ic
A r h it e c t u r a le GLOBALĂ D e t e r m in a n ţ i
C a z a r e ş i a lt e
fa c ilită ţi • V it e z a t r a n z iţ i e i
e c o n o m ie i
• N iv e lu l d e
d e z v o lt a r e a l
tra n s p o rtu r ilo r
• N iv e lu l
e x p e r i e n ţ e lo r
c o n c u r e n ţ ia l e

Fig.2.8. Determinanţii produsului turistic internaţional standardizat

O altă temă generală şi, totodată, o caracteristică esenţială a turismului global

contemporan o constituie atenţia deosebită acordată turismului în dezbaterea pe marginea
laturilor sale, aflate la poli opuşi: al ţărilor dezvoltate şi cel al ţărilor în curs de dezvoltare.
Creşterea gradului de cultură şi civilizaţie, pe fondul unui climat economic favorabil, a
transformat turismul, cum bine cunoaştem, într-un fenomen de masă. Analiştii unei asemenea
evoluţii au şi definit turismul de masă ca "un fenomen pe scară largă, ce cuprinde toate serviciile
standardizate la un preţ fix de vânzare, pentru o clientelă de masă" (Poon, 1993:32). Studiile de
profil descriu patru trăsături ce caracterizează turismul în masă: serviciile standardizate, fixe;
producţia de masă, oferta generală către o clientelă privită nediferenţiat; vacanţa este petrecută
"în masă", fără ca turistul să ia prea mult în considerare, să observe prea mult locul în care acesta
se află; în concepţia consumatorului-turist sau produs schimbări în legătură cu petrecerea
timpului liber, chiar dacă turismul în masă rămâne, încă, o problemă deschisă. Tot mai mult,
însă, dobândeşte teren convingerea că turismul în masă "şi-a avut locul şi timpul lui",
considerându-se că actualmente turismul de masă se apropie de finalul existenţei sale. Oricum,
dezbaterea turismului în masă se pare că se axează pe două aspecte: mediul înconjurător şi
comportamentul turistului consumator.
Semnificaţia sintagmei "turism în masă" şi dialectica evoluţiei sale practice nu ne ajută
însă în dezbaterea legată de poziţia de destinaţii turistice a ţărilor din "lumea a treia". Pentru acest
motiv specialiştii au introdus noţiunea de metaturism.
35
 Metaturismul este definit ca un turism pe scară largă dominat de metropole, care se
desfăşoară în ţările din "lumea a treia", la periferiile geografice, economice şi de satisfacţii ală
ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic. Observăm astfel, diferenţa dintre metaturism şi
turismul în masă (care nu necesită o etalare în ţările în curs de dezvoltare şi care este de fapt o
formă de turism local) şi deci necesitatea tratării lor distincte. Dat fiind faptul că turiştii veniţi în
contact cu metaturismul fac parte dintr-o lume post-modernă (ei căutând destinaţii în "lumea a
treia" pentru că găsesc acolo un oarecare confort psihologic dat de simplitatea, de limitele şi
gradul mult mai scăzut al dezvoltării ţărilor din această categorie), considerăm că semnificaţia
termenului de metaturism ajută la descrierea acestui fenomen.

2.4. Factori de influenţă ai dezvoltării turismului

Evoluţia spectaculoasă a turismului, sub cele două laturi corelative ale sale: producţia şi
consumul, secondată de amplificarea şi diversificarea implicaţiilor sale, relevă receptivitatea
acestui domeniu la dinamica societăţii, evoluţia lui sub incidenţa unui sistem complex de factori,
diferenţiaţi între ei prin natură, rol şi participare în proporţii diferite la determinarea fenomenului
turistic. Influenţa lor pulsatorie, ondulatorie variază nu numai în funcţie de conţinutul specific al
fiecăruia, ci şi în raport cu momentul şi locul acţiunii. În plus, intercondiţionarea lor reciprocă şi
simultaneitatea acţiunii acestora potenţează efectul final, făcând destul de greoaie cuantificarea
aportului fiecăruia22.
În literatura de profil constatăm existenţa unor referiri numeroase la înţelegerea cauzelor
apariţiei şi dezvoltării turismului, precum şi încercări de grupare a factorilor de influenţă şi de
comensurare a dimensiunii şi sensului acţiunii lor.
A. Una dintre cele mai importante şi cuprinzătoare clasificări întrebuinţează drept criteriu
natura social-economică. Sub acest aspect sunt identificaţi factorii:
- economici: veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică, preţurile şi
tarifele;
- tehnici: tehnologiile în construcţii, parametrii tehnici ai instalaţiilor şi echipamentelor
specifice serviciilor turistice, performanţele mijloacelor de transport etc.;
- sociali: timpul liber şi urbanizarea;
- demografici: evoluţia cantitativă a populaţiei, structura pe vârste şi categorii socio-
profesionale, modificarea duratei medii a vieţii;
- psihologici, educativi şi de civilizaţie: nivel de instruire, interesul pentru cultură, dorinţa de
cunoaştere, caracterul şi temperamentul individual, moda ş.a.;
- politici: formalităţi la frontieră, priorităţi sau facilităţi în turismul organizat, regimul
vizelor, diversitatea tipologică a aranjamentelor etc.
B. După importanţa lor în influenţarea fenomenului turistic, factorii pot fi clasificaţi în:
- primari: timpul liber, mişcarea populaţiei, veniturile, oferta;
- secundari: cooperarea internaţională, facilităţi de viză sau organizatorică, diversitatea
structurală a serviciilor suplimentare etc.
C. În funcţie de durata în timp a acţiunii lor se disting factorii:
- permanenţi: creşterea timpului liber, modificarea cantitativă şi structurală a populaţiei,
modificarea veniturilor etc.;
- conjuncturali: crizele economice, instabilitatea politică, confruntările militare, catastrofele
naturale, condiţiile meteorologice ş.a.
D. O altă grupare divide factorii ce influenţează dezvoltarea turismului, în funcţie de
sensul intervenţiei lor, în:

22
Vezi Minciu R., Baron P., Neacşu N., Economia turismului, Bucureşti,1991, p.17.
36
 - exogeni, respectiv elementele de ordin general care stimulează global, autonom, din afara
acestui domeniu, dezvoltarea turismului, cum ar fi: sporul natural al populaţiei,
care amplifică creşterea numărului turiştilor potenţiali, creşterea gradului de
urbanizare, creşterea veniturilor destinate practicării turismului, sporirea
mobilităţii populaţiei ca rezultat al motorizării etc.;
- endogeni, respectiv cei ce se referă la modificările din conţinutul activităţii turismului, din
interiorul acestui domeniu, cum ar fi: diversificarea gamei serviciilor oferite,
lansarea de noi produse turistice, creşterea calităţii serviciilor prestate pentru
turişti, ridicarea nivelului de pregătire a personalului turistic etc.
E. Factorii care determină evoluţia turismului pot fi structuraţi şi în raport cu orientarea
influenţei lor asupra celor două laturi corelative ale pieţei, existând din acest punct de vedere
două categorii:
- factori ai cererii turistice: dinamica populaţiei, urbanizare, venituri, timp liber etc.;
- factori ai ofertei: costul prestaţiilor oferite, diversitatea şi calitatea serviciilor, nivelul de
pregătire a forţei de muncă.
Abordarea structurală a factorilor care determină evoluţia turismului, faţă de cele
menţionate anterior, poate fi completă şi cu alte elemente. Totodată, pot fi utilizate şi alte
modalităţi de grupare a acestora în funcţie de obiectivul urmărit în analiză. Cele câteva grupări
ale factorilor invocaţi, enumerate mai sus, încearcă doar să sublinieze numărul mare al
variabilelor fenomenului turistic şi diversitatea sensurilor de acţiune asupra acestuia.

2.5. Factori restrictivi ai activităţii turistice

Constrângerile reprezintă acei factori-cauză ce ridică obstacole pe drumul atingerii

scopurilor. Diverşi factori de ordin administrativ, sanitar, politic, economic sau natural pot frâna
sau chiar întrerupe atracţia pentru o destinaţie. Profesioniştii turismului trebuie să ţină seama de
actualitatea naţională şi internaţională şi din acest punct de vedere.
Este de dorit să avem resurse nelimitate de distracţie psihică, profituri şi impacturi locale.
Dar aceasta nu este posibilă, întrucât ceva tot timpul ţi se pune în cale. Turismul trebuie să facă
faţă unui număr mare de constrângeri. Pentru a se putea face o analiză a relaţiilor ce apar, din
acest punct de vedere, şi pentru a orienta activitatea din turism în direcţiile cele mai avantajoase
ale acesteia, va fi necesar să cunoaştem constrângerile.
1. Cererea. Fiecare firmă care furnizează bunuri substanţiale şi servicii turiştilor este
constrânsă de cererea clienţilor săi, care leagă cantitatea cumpărată de preţ, bogăţie şi venit.
Turistul şi partenerul său se vor găsi permanent într-o relaţie directă. De aceea, privind turismul
ca un fenomen mondial, doi factori economici joacă un rol primordial: paritatea monetară şi
costul vieţii. De exemplu, creşterea dolarului american în raport cu alte monezi, după 1980, a
favorizat sejururile americanilor în afara SUA şi le-a frânat pe cele ale francezilor spre SUA.
Sau, dacă Spania a devenit prima ţară receptoare din lume, aceasta se datorează, în mare parte, şi
cursului slab al monedei sale naţionale (peseta).
Costul vieţii pentru un turist depinde de paritatea monetară, dar în măsură direct
proporţională de datele economice ale propriei ţări.
2. Oferta de resurse atractive. Una dintre cele mai importante constrângeri, cu care se
confruntă industria turistică ca întreg, este caracterul limitat cantitativ al resurselor disponibile
pentru distracţia turistică. Acest aspect este şi mai evident când este luată în considerare
distribuţia geografică a destinaţiilor (locurilor) turistice. Anumite zone sunt pur şi simplu atracţii
mai bune pentru turişti decât altele.
3. Constrângeri tehnice şi de mediu. Acestea sunt legate, de obicei, de un anume loc
sau situaţie şi implică aspecte de tipul relaţiilor dintre, spre exemplu: numărul peştilor şi cel al

37
pescarilor, numărul oamenilor care se pot deplasa într-o zonă fără a-i cauza daune inacceptabile,
numărul elefanţilor ce pot fi întreţinuţi într-o zonă (naturală) sălbatică, impactul asupra
comportamentului leilor pe care-l are observarea lor din maşină, numărul de locuri de tabără
posibil într-o zonă fără a dăuna mediului etc.
4. Constrângeri de timp. Timpul de vacanţă disponibil limitează posibilităţile turiştilor.
Durata sezonului turistic influenţează profitabilitatea afacerilor orientate spre turism şi impactul
cheltuielilor turistice asupra economiei locale.
5. Indivizibilităţi. În turism este necesar mult timp pentru negocieri şi decizii de tipul
"totul sau nimic". Şi aceasta pentru că: nu este posibil să zboare sau să circule doar o jumătate de
avion sau autocar, chiar dacă locurile sunt ocupate numai pe jumătate; nu este profitabil să
clădeşti un hotel sub o anumită mărime; o şosea nu poate fi construită doar pe jumătate, ci pe
toată lungimea sa, de la un capăt la celălalt.
6. Constrângeri administrative şi sanitare. Toate formalităţile, fie că sunt
administrative, vamale sau sanitare, sunt detaliate pentru fiecare ţară în Travel Information
Manual (TIM - Manual de Informaţii pentru Călătorie) şi accesibile pentru sistemele informatice
ale companiilor aeriene din lumea întreagă. Dar, obligaţia de a prezenta un act de identitate în
faţa vameşului, în scopul verificării dreptului de trecere a frontierei, nu este agreată cu uşurinţă
de orice individ în calitate de turist. De asemenea, necesitatea de a se vaccina poate descuraja
anumite vocaţii de voiajori. De exemplu, pentru a călători în Africa este obligatorie vaccinarea
contra febrei galbene. Sau, înainte de a pleca în Asia de sud-est este recomandată vaccinarea
contra holerei.
7. Constrângeri politice şi sociale: ideologii şi conflicte armate. Anumite ţări, în
deceniile anterioare, au naţionalizat turismul receptor şi au creat agenţii de stat. Călătoriile
organizate sunt deci obligatorii şi relevă monopolul agenţiilor naţionale. Sfârşitul deceniului
trecut şi începutul actualului deceniu, în urma abandonării mecanismului de comandă, de tip
planificat-centralizat sau comandat din unele ţări europene, între care şi ţara noastră, a marcat
restrângerea până la desfiinţare a monopolului de stat în afacerile turistice. Instabilitatea internă
într-o ţară sau angajarea sa într-un conflict internaţional compromit evident desfăşurarea oricărei
activităţi turistice. În plus, catastrofele naturale pot priva o regiune sau ţară de turişti.
8. Constrângeri de primire: turistul şi confortul său. Existenţa unor standarde
inferioare ale infrastructurii de acces (piste de aeroport prea scurte pentru avioanele mari, de
exemplu), insuficienţa mijloacelor de cazare, absenţa hotelurilor cu peste 10 camere, condiţiile
meteorologice dificile sau lipsa atracţiilor naturale sau culturale compromit evident dezvoltarea
oricărei activităţi turistice.
9. Constrângeri auto-impuse. Acest tip de constrângeri provine din nevoia de conciliere
a conflictelor vizând scopurile. Conflictele pot apărea în interiorul firmei sau între firme, agenţii
guvernamentale, şi aşa mai departe, care încearcă să dezvolte o anumită zonă.
10. Lipsa de cunoştinţe şi informaţii. Multe activităţi sunt limitate din cauza faptului că
se cunoaşte puţin despre situaţiile particulare noi ce intervin pe parcursul existenţei firmelor
turistice. Oamenii de afaceri sunt obişnuiţi să trăiască cu o anumită doză de nesiguranţă, dar
există, inevitabil, limite în riscul pe care sunt dispuşi să şi-l asume. Tot aşa influenţează
ignoranţa şi operaţiunile guvernamentale întreprinse în domeniul activităţii turistice.
11. Limite ale resurselor de susţinere. În activitatea practică a unui agent economic
există permanent limite în volumul disponibilităţilor băneşti, capitalul social, talentul managerial,
specialiştii de care poate dispune, cantitatea materialelor de construcţie etc. Acestea, la rândul
lor, limitează şansele de amplificare şi furnizare a experienţei turistice, ratează ocaziile realizării
de profit sau de dezvoltare a atracţiilor locale.
De multe ori aceste constrângeri individuale interacţionează, creând constrângeri
compuse asupra activităţilor.
38
 CAPITOLUL 3
CIRCULAŢIA TURISTICĂ

După studierea acestui capitol, cititorul va putea să:

• înţeleagă mai bine tendinţele călătoriei şi turismului contemporan;
• explice modalităţile de urmărire statistică a tipurilor şi formelor de turism;
• discute principalele categorii de motivaţii care îi determină pe oameni să călătorească;
• folosească sistemul de indicatori prin care pot fi reflectate aspectele specifice acestui domeniu.
Schimbările profunde în baza tehnico-materială, cu implicaţii directe atât în structura
socio-profesională cât şi în cea a produselor şi serviciilor, antrenează noi tendinţe în privinţa
călătoriei şi turismului. Toate acestea îşi găsesc reflexul în dinamismul tipurilor şi formelor de
turism, corespunzător categoriilor de turişti, cu disponibilitatea combinării lor spre a răspunde cât
mai bine motivaţiilor turistice posibile.

3.1. Tipuri şi forme de turism: criterii de structurare, caracteristici, interdependenţe şi

tendinţe

Configuraţia fizico-geografică a planetei noastre, existenţa statelor unitare, federative sau

unionale, precum şi a domiciliului stabil, pe care-l presupune calitatea de turist, antrenează (în
ritmuri şi cu ponderi structurale diferite) atât călătoria turistică naţională cât şi pe cea
internaţională. Aceste aspecte, care conturează criteriul locuri de consum, determină o urmărire
statistică distinctă, în scopul cunoaşterii mai bune a tendinţelor şi implementării unor programe
viabile, de relansare a afacerilor din diferitele bazine ale ofertei turistice mondiale. De aceea, nu
întâmplător, în funcţie de efectuarea călătoriei în interiorul ţării, în ţările învecinate sau în alte
ţări îndepărtate, statisticile turismului mondial disting trei tipuri diferite de turism23:
• turism intern (naţional);
• turism regional;
• turism internaţional îndepărtat.
Turismul intern are ca obiect circulaţia turistică întreţinută de rezidenţii unei ţări în
interiorul graniţelor ţării respective, realitate ce ne îndreptăţeşte să-l mai numim şi turism
naţional. Turismul regional şi turismul internaţional îndepărtat sunt componente ale turismului
internaţional global. Aceste componente-tip ale turismului internaţional în ansamblul său
înmănunchează aspectele cantitativ-calitative ale turismului extern al tuturor statelor ce întreţin
astfel de relaţiile, ele desfăşurându-se prin persoanele care se deplasează peste graniţele ţării de
reşedinţă în scop turistic. Mai mult, chiar în funcţie de direcţia fluxurilor turistice, turismul
internaţional poate fi grupat în emiţător - reprezentat de plecările autohtonilor peste graniţă şi
receptor - constituit de sosirile de turişti din alte ţări.
Tipurile de turism menţionate se găsesc într-o strânsă interdependenţă, prin care se
asigură promovarea în ansamblu a potenţialului naţional şi folosirea raţională a capacităţilor de
primire.
În ultimele decenii, pe plan mondial s-a conturat şi s-a accentuat tendinţa de creştere mai
puternică a turismului intern faţă de cel internaţional ca urmare, pe de o parte, a politicii
promoţionale adoptată de toate ţările lumii faţă de propria ofertă turistică şi, pe de altă parte,
datorită efectelor crizei economice valutare şi energetice care au atras implementarea şi a unor
măsuri protecţioniste faţă de importul de turism în majoritatea ţărilor mari importatoare. Aşa se şi

23
Vezi Kaul R.N., Dynamics of Tourism, Sterling Publishers Private Limtied, New Delhi, 1985, p.11.
39
explică de ce practic turismul naţional reprezintă cca.80% din volumul fizic al turismului
mondial.
⚫ Scopul principal al călătoriei determină forma de voiaj, iar turismul ar putea fi
clasificat în funcţie de aceasta. Deşi scopurile pot să difere şi călătoria poate fi dinamizată de o
mare diversitate de dorinţe umane şi atitudini mentale, intenţia şi acţiunea rezultantă conturează
următoarele forme distincte de turism24:
(I) Turismul de odihnă şi relaxare. Acesta include turişti ce doresc să combine relaxarea
fizică şi mentală cu schimbarea temporară a domiciliului şi, într-o societate a tensiunii, să
evadeze din cotidian sau să încerce să-şi diminueze problemele mentale şi fizice.
(II) Turismul cultural. Acesta are în vedere călătoria în scopul lărgirii cunoştinţelor
(orizontului) despre alte locuri şi oameni, despre nivelul lor de viaţă, cultura lor şi include
călătorii spre destinaţiile cu vestigii istorice, de artă, monumente, obiecte religioase şi alte
civilizaţii. Aceşti turişti pot fi interesaţi în probleme ce ţin de domeniul religiei, filosofiei,
istoriei, antropologiei etc. şi doresc să ia parte la acţiunea de cunoaştere a unor evenimente
trecute. Evoluţiile contemporane în diferite sfere de activitate umană şi progresul în domeniile
ştiinţifice, tehnologice, educaţionale şi sociologice sunt, de asemenea, subiecte de interes cultural
pentru mulţi turişti. Totuşi, numai câteva dintre acestea pot îmbina odihna şi relaxarea cu cultura,
ca scop principal al călătoriei lor.
(III) Turismul sportiv. Călătoria pentru a participa la activităţi sportive, incluzând
evenimente locale, regionale şi internaţionale, este un important aspect al turismului. Participarea
la astfel de acţiuni presupune interesul de spectator sau susţinător, iar concursurile importante
atrag un mare număr de turişti din lumea întreagă. Marea varietate de activităţi sportive lărgeşte
domeniul de interes şi participare a turiştilor.
(IV) Turismul social şi sociologic. Turismul social se referă la călătoriile întreprinse de
oameni cu mijloace financiare modeste, al căror voiaj este subvenţionat de către organisme
sociale şi pentru care se acordă concesii şi facilităţi speciale. Ei cuprind o mare parte a populaţiei
muncitoare.
Pe de altă parte, turismul sociologic are de-a face cu călătorii întreprinse pentru a vizita
prieteni, cunoştinţe şi rude, ca şi călătorii din motive de prestigiu social. Ultimul factor are o
importanţă considerabilă în multe societăţi, în special în cele influente.
(V) Turismul de afaceri. Călătoria de afaceri sau realizată din motive profesionale, deşi
nu este considerată de unii analişti o călătorie pur turistică, implică folosirea de bunuri şi servicii
turistice şi aduce venituri importante ţărilor vizitate. Vizitarea târgurilor internaţionale,
expoziţiilor comerciale, a seminariilor tehnice, participarea la conferinţe şi congrese
internaţionale presupun evenimente turistice şi sociale ca: vizitarea oraşului, distracţie,
cumpărături ş.a. ce au drept rezultat creşterea veniturilor pentru ţările gazdă.
Deseori, astfel de evenimente generează călătorii turistice în plus şi atrag nu numai
cumpărători potenţiali, ci şi un mare număr de spectatori, din cauza facilităţilor speciale, tarifelor
accesibile şi a programelor speciale. Călătoria stimulativă pentru grupurile de oameni de afaceri,
de negustori, distribuitori explică o bună parte a turismului comercial. Aceste conferinţe şi
congrese internaţionale oferă posibilitatea unei mari publicităţi pentru o ţară şi facilităţile ei,
devenind astfel o avangardă pentru fluxul obişnuit de turişti.
(VI) Turismul politic. Această formă de călătorie ia în considerare participarea la
evenimente politice însemnate sau la mari sărbători naţionale, precum şi atmosfera festivă
firească generată de aceste întâmplări. Evenimentele speciale legate de aceste acţiuni şi atracţii
deosebite programate stimulează călătoriile spre astfel de locuri. De exemplu: nunta prinţului
britanic de Wales, sau încoronarea unei anume regine. Conferinţele economice şi politice sau

24
Kaul, R.N., Dynamics of Tourism, Sterling Publishers Private Limited, New Delhi, 1985, p.12 şi urm.
40
sărbătorirea unor celebrităţi atrag un mare număr de turişti; un exemplu edificator, în acest sens,
îl reprezintă afluxul deosebit de turişti cu ocazia comemorării, în 1969, a 200 de ani de la
naşterea lui Napoleon. Afilierea la anumite ideologii poate fi, de asemenea, o atracţie pentru
călătorie.
În această privinţă, o altă formă de călătorie, ce reţine tot mai mult atenţia, este călătoria
guvernamentală. Conform unor estimări, între 6 şi 8 procente din totalul călătoriilor
internaţionale anuale sunt realizate de oficialităţi guvernamentale. În realitate, această formă de
voiaj presupune, de asemenea, bunuri şi servicii pentru turişti şi, drept urmare, ar trebui tratată ca
o formă de turism politic.
Referindu-ne la formele de turism şi clasificarea acestuia în funcţie de scopul călătoriei,
considerăm a fi deosebit de important a reţine în continuare motivaţiile pentru care sunt realizate
călătoriile şi ce anume stimulează pe oameni să aleagă anumite atracţii şi activităţi mai mult
decât altele. Motivaţia este procesul de apariţie sau menţinere a comportamentului uman, şi/sau
de influenţare a ritmului şi modelului unei activităţi în desfăşurare25. Cu alte cuvinte, care este
motivul acţiunii şi ce căi deosebite de acces, comportament sau atmosferă stimulează
răspunsurile dorite constituie o chestiune demnă de luat în considerare. Chintesenţa teoriei
stimulent-răspuns a motivării se regăseşte într-un mod deosebit de pregnant când este vorba de
turism, iar atitudinea umană poate fi analizată în mod folositor în funcţie de termenii ei. În
general, o persoană este conştientă de dorinţele, preferinţele şi alegerile sale şi, astfel, ea posedă
sentimente şi emoţii conştiente. Concret, există un sentiment care îi permite omului să răspundă,
să fie decis, precum şi activităţi realizate cu plăcere care să-i ofere bucurie şi satisfacţie. În acest
sens, principalele categorii de motivaţii care îi determină pe oameni să călătorească includ
următoarele:
(1) Motive educaţionale şi culturale, respectiv:
a) a vedea modul de viaţă al altor popoare, cum trăiesc şi muncesc oamenii altor locuri,
pentru a-şi satisface curiozitatea;
b) a studia şi explora ţări deosebite, frumuseţile lor naturale sau create şi a-şi satisface
dorinţa de aventură;
c) a dobândi cunoştinţe, înţelegere şi un cadru mai bun a ceea ce este prezentat prin diferitele
mijloace de informare;
d) a asista la evenimente interesante, deosebite;
e) a vizita instituţii culturale, ştiinţifice şi tehnice, a învăţa şi a aprecia arta, muzica, literatura
şi patrimoniul cultural;
f) a face turnee de studiu în interes profesional şi cultural.
(2) Motive religioase şi etnice, între care:
a) vizitarea regiunilor cu religie comună sau a celor cu religie diferită, pelerinaje şi reuniuni
religioase;
b) vizitarea locurilor ce au legătură cu strămoşii sau familia cuiva;
c) vizitarea locurilor unde familia şi prietenii cuiva s-au mutat sau au emigrat.
(3) Motive sociale şi istorice, cum ar fi:
a) vizitarea monumentelor istorice pentru a înţelege şi a aprecia mai bine evenimentele
istorice;
b) satisfacerea imboldului sociologic de a vizita cât mai multe ţări, de a întâlni noi oameni,
de a-şi face noi prieteni şi de a câştiga experienţă;
c) dorinţa de a reîntâlni prieteni şi rude, de a vizita familia şi de a călători şi rămâne
împreună cu aceasta în timpul vacanţei;
d) conformismul şi moda, ţinând pasul cu schimbările sociale;

25
Kaul, R.N., lucr.cit., p.15.
41
 e) snobismul sau dorinţa de a alege trasee turistice necunoscute sau tururi pentru crearea
stimei sau statutului personal.
(4) Motive de relaxare şi plăcere, respectiv:
a) dorinţa de odihnă, relaxare şi evadare din rutină şi tensiune;
b) bucuria de a petrece o vacanţă frumoasă şi un timp bun în cadrul unei destinaţii, alta decât
localitatea de domiciliu;
c) câştigarea unei noi experienţe psihologice sau schimbarea atitudinii, a modului de
abordare şi răspunsul la condiţii noi şi diferite; hrană, băuturi şi amintiri noi;
d) schimbarea regiunii şi a atmosferei;
e) recreere, înot, plimbare de agrement;
f) realizarea hobby-urilor, motivaţie care determină trecerea peste orice barieră pentru
îndeplinirea ei.
(5) Motive de sănătate şi sportive, ca de exemplu:
a) vizitarea staţiunilor balneare, centrelor de sănătate, a staţiunilor montane şi a altor locuri
benefice pentru sănătate;
b) evitarea condiţiilor climaterice dăunătoare sănătăţii şi folosirea, de câte ori există
posibilitatea, a celor benefice acesteia;
c) satisfacerea dorinţei de a beneficia de efectele curative helio-marine şi montane, de a înota
şi de a se bucura de natură;
d) sporturi, atât ca participanţi cât şi ca spectatori, pescuit, vânătoare;
e) dorinţa de a explora noi teritorii, subiecţi şi locuri mai puţin cunoscute.
(6) Motive stimulative de afaceri, cum ar fi:
a) motive profesionale sau de afaceri;
b) concesiile speciale şi condiţiile de trai ieftine la destinaţie, care pot influenţa călătoria în
timpul vacanţei;
c) stimulentele şi facilităţile sejurului pentru grupuri în anumite condiţii;
d) călătoria pentru evenimente politice şi sărbători naţionale, conferinţe şi congrese
internaţionale sau călătorie oficială.
Toate acestea, şi alte motive, îi determină pe oameni să călătorească, dar cu intensităţi
inegale. Cu toate acestea, sistemul motivaţional este deosebit de important, în special pentru
stabilirea cu succes a programelor de marketing şi pentru a înţelege semnificaţia şi dinamica
motivării călătoriei turistice. Ce determină turismul? Care sunt elementele pe care le cuprinde
această activitate?
Pentru a găsi răspunsurile relative la toate aceste aspecte, cuantificarea circulaţiei
turistice, pe baza unei metodologii adecvate de urmărire statistică, constituie o premisă
obligatorie. Lucrul acesta este posibil, dar comportă şi multe dificultăţi.
Înainte de toate, metoda de cercetare în ştiinţa economică vizează procesul complex de
selecţionare şi analizare a diferitelor aspecte ale realităţii. Aceasta solicită observarea şi stabilirea
instrumentelor adecvate pentru analizarea economiei, înţelegerea mecanismelor de dezvoltare şi
nominalizarea instrumentelor celei mai adecvate reacţii.
Forma ştiinţifică de studiere a comportamentului unei populaţii, căutând caracteristicile
generale ale unui ansamblu dat, în cazul nostru sectorul turistic, este metoda statistică. "Statistica
sectorului turistic - remarcă, în sensul anterior menţionat, şi economistul francez Lanquar Robert
- serveşte la studierea trăsăturilor cele mai stabile ale comportamentului consumatorului de
servicii turistice. Acest studiu va permite descrierea, orientarea deciziilor cele mai oportune şi
ajută la stabilirea previziunilor"26.

26
Lanquar, R., L'economie du tourisme, PUF, Paris, 1987, p.55.
42
 De fapt, realitatea supusă observării, cea turistică în speţă, reprezintă un sistem de
elemente structurate în două grupe:
a) elemente cantitative, care servesc descrierii intensităţii fiecărei trăsături a acestui sistem:
numărul de sosiri turistice, număr de angajaţi, cifre de afaceri (venituri) etc.;
b) elemente calitative, care exprimă trăsături de stare: naţionalitatea turiştilor, categoriile
socio-profesionale ale acestora, motivaţiile, structura cheltuielilor, nivelul satisfacţiei,
comportamentul, de exemplu.
Instrumentele de bază ale studiului turistic sunt observaţiile complete ale fenomenelor
turistice determinate, care se obţin prin recensăminte sau observaţii parţiale, selecţionând un
eşantion adecvat cu comportamentul întregului ansamblu. Numărarea sosirilor turistice într-o ţară
la fiecare punct de frontieră reprezintă, de exemplu, o metodă de observare completă prin care
cunoaştem numărul total al vizitatorilor şi câteva din caracteristicile lor: naţionalitate, mijloc de
transport utilizat, luna de sosire etc. Limitele acestei metode, prea slabă dacă prea multe persoane
traversează în acelaşi interval acelaşi punct de frontieră, antrenează utilizarea anchetelor
(observaţiilor parţiale) pentru a obţine aceleaşi informaţii cu o marjă de eroare controlată.
Ca şi în cazul altor ştiinţe sociale, şi în cazul circulaţiei turistice se pot găsi compromisuri
pentru a orienta efortul de informare şi cercetare a aspectelor obiective ale realităţii turistice. La
nivel social, în anumite perioade, fără îndoială există un interes mai puternic pentru teme
determinate, de unde o mai mare tendinţă pentru studierea lor (de pildă, după 1975 se dă mai
multă importanţă impactului social şi fizic al turismului asupra mediului înconjurător). Într-o
anumită măsură, aceasta pre-condiţionează tipul de informare disponibil şi fondul de cunoştinţe
de care se dispune asupra unui fenomen. În anumite cazuri, se ajunge să se pună accentul mai
degrabă pe anumite aspecte determinate de aparatul statistic, creând lacune de informaţii, lacune
care sunt câteodată grave.
Informaţia statistică turistică cunoaşte, de asemenea, dificultăţile sale. În plus, trebuie să
nu scăpăm din vedere faptul că întreg sistemul statistic prezintă un cost pentru societate (acela al
valorii resurselor umane şi financiare antrenate şi menţinute) şi nu toate ţările sunt capabile să-l
susţină în integralitatea sa. De aceea, şi informaţia statistică turistică, nu întâmplător, uneori, este
incompletă, parţială, fragmentată.
În cazul turismului, trebuie adăugată dificultatea intrinsecă de a căuta să observi un
fenomen dinamic în el însuşi, adică unde mişcarea este trăsătura care-l caracterizează cel mai
mult. Lipsa unei standardizări terminologice (subliniate într-un alt capitol, turismul reprezentând
un sector cu contururi incerte şi, deci, nedispunând de o definiţie unanim acceptată şi de o
clasificare uniformă internaţională a activităţilor economice specifice şi cu care se implică),
natura produsului turistic (un serviciu în esenţa sa), întinderea geografică a fenomenului, evoluţia
sa constantă etc., sunt tot atâtea limite care îngreunează măsurarea statistică.
De aceea, chiar dacă de dată relativ recentă, nu ocazional şi de circumstanţă, ci cu toată
tăria şi în cele mai reprezentative momente ale abordării internaţionale a fenomenului, s-a
accentuat importanţa punerii în aplicare şi perfecţionarea acestui aparat statistic. În 1937, de
pildă, Societatea Naţiunilor propune, în materie de turism, definiţii coerente pentru comunitatea
internaţională. Numai în 1963, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Turismului şi Călătoriilor
Internaţionale, organizată din iniţiativa Uniunii Internaţionale a Organizaţiilor Oficiale de
Turism (UIOOT), recomanda definiţii ce au fost aprobate în 1968 de către Comisia de Statistică a
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi care sunt aplicate astăzi în aproape toate ţările. Adăugăm, dar nu
în ultimul rând, unele accente privind treapta calitativ superioară pe care trebuie să se situeze
sistemul statistic turistic, relevate în cadrul Conferinţei Mondiale de la Manilla (1980) şi
Conferinţei Mondiale Interparlamentare de la Haga (1989), momente de referinţă în activitatea
OMT. Ori, pentru aceasta guvernului fiecărei ţări - în calitatea sa de autoritate publică naţională -
îi revine obligaţia asigurării cadrului dezvoltării "ordonate" a turismului, între altele, şi prin

43
publicarea de statistici, studii şi cercetări, anchete cu ajutorul sondajelor de opinie şi a studiilor
de comportament al consumatorilor de servicii turistice. Aşa se şi explică de ce, când este vorba
de ţara noastră, Ministerul Turismului - organ al administraţiei publice centrale de specialitate -
pentru a elabora şi aplica politica naţională în domeniul turismului, sistemul atribuţiilor sale
încorporează şi pe cea care textual sună astfel: "realizează banca de date, în conformitate cu
reglementările Organizaţiei Mondiale a Turismului; publică situaţii generale statistice şi
economice necesare orientării politicii turismului românesc, asigurării activităţii de informare-
comunicare"27. În această direcţie, Comisia Naţională pentru Statistică a propus, iar Ministerul
Turismului a aprobat, Metodologia de urmărire statistică a activităţii de turism.

3.2. Măsurarea circulaţiei turistice: metodologie şi indicatori

Potrivit modului de organizare a sistemului informaţional statistic în domeniul turistic,

cuprins în metodologie, circulaţia turistică trebuie cuantificată prin patru categorii de unităţi de
observare: a) punctele de frontieră; b) unităţile cu activitate de cazare turistică; c) agenţiile de
turism interne sau externe rezidente pe teritoriul naţional; d) bugetele de familie (anchetă cu
privire la acţiunile turistice în care participă membrii familiei). Prin intermediul acestor unităţi de
observare este cuantificat obiectul observării statistice şi periodicitatea acestuia, respectiv:
A.- traficul de turişti şi excursionişti interni şi internaţionali (lunar): pe ţări de provenienţă sau
destinaţie, pe mijloace de transport şi în funcţie de scopurile călătoriei;
B.- activitatea de cazare (oferta şi cererea) şi alte aspecte privind serviciile colaterale
(trimestrial): persoanele cazate şi înnoptările pe ţări de provenienţă, date privind veniturile
şi numărul de personal;
C.- activitatea de agenturare turistică (trimestrial): numărul turiştilor, circulaţia turistică şi
consumul turistic aferent acţiunilor organizate, zonele de efectuare a acţiunilor turistice
interne, ţările de destinaţie în cazul acţiunilor turistice externe, veniturile obţinute din
activităţile secundare;
D.- modul de participare a populaţiei la turismul individual sau organizat.
Sursele de culegere a datelor sunt specifice fiecărui gen de obiect al observării statistice,
respectiv unitate de observare, şi anume:
• declaraţia călătorului la punctul de frontieră sau documentele vamale legate de trecerea
frontierei (pt. A);
• registrul de evidenţă a persoanelor cazate (pt. B);
• biletul de odihnă şi tratament, borderou de înscriere în excursie (pt. C);
• chestionarele completate de către familia colaboratoare la ancheta cu privire la acţiunile
turistice (pt. C).
În loc de concluzie, dată fiind importanţa pe care o reprezintă activitatea turistică pentru
ţara noastră, apreciem ca necesar ca Ministerul Turismului să promoveze o hotărâre
guvernamentală prin care unităţile de cazare şi agenţiile turistice, indiferent de forma de
proprietate, au obligaţia de a completa trimestrial şi/sau lunar date vizând obiectul activităţii
desfăşurate.
Activitatea turistică, prin complexitatea sa, determină existenţa unui sistem de
indicatori28 prin care pot fi reflectate fenomenele şi aspectele specifice acestui domeniu. În
funcţie de poziţia şi aspectul activităţii turistice cuantificate prin respectivul sistem al
indicatorilor, aceştia pot fi clasificaţi în:

27
H.G.nr.796/17.12.92 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Turismului, art.3 al.16, în M.Of. al
României, nr.333, partea I.
28
Vezi Cristureanu C., lucr. cit., p.30-46.
44
- indicatori principali, al căror obiect îl reprezintă cele două categorii corelative ale pieţei - oferta
şi cererea - şi prin care sunt comensurate în timp şi spaţiu volumul, structura,
evoluţia şi modificarea acestor mărimi;
- indicatori ai corelaţiei dintre diferitele componente ale pieţei turistice, care mijlocesc
cunoaşterea gradului de utilizare a bazei tehnico-materiale instalate sau a
dependenţei comerciale între ofertanţi, etc.;
- indicatori ai acţiunii economice propriu-zise cu specific turistic, care reflectă şi
interdependenţele dintre turism şi economia naţională în ansamblu sau anumite
sectoare ale acesteia;
- indicatori ai utilizării forţei de muncă, care fac posibilă cunoaşterea locului turismului în
ocuparea şi utilizarea corespunzătoare a forţei de muncă antrenată în domeniile
aparţinătoare acestui sector şi celor în interdependenţă cu el.
Prin prisma acestor clase de indicatori se obţin următoarele grupe ale indicatorilor
cantitativ-calitativi ai sectorului turistic, respectiv:
• indicatorii cererii turistice globale, externe, interne;
• indicatorii ofertei turistice naturale şi antropice, cum ar fi oferta hotelieră, cea a altor unităţi de
cazare, serviciile agenţiilor de voiaj şi cele ale altor întreprinzători din sectorul turistic;
• indicatorii interrelaţiei cerere-ofertă;
• indicatori ai acţiunii economice cu specific turistic;
• indicatorii densităţii turistice, apreciată la nivelul întregii populaţii sau cel puţin al unui
teritoriu sau zonă turistică;
• indicatorii potenţialului turistic al pieţelor;
• indicatorii atragerii şi întrebuinţării forţei de muncă.
Toţi indicatorii cuprinşi în grupele de mai sus se determină global sau parţial, pentru
fiecare variabilă sau mărime, atât în timp cât şi în spaţiu. În ceea ce ne priveşte, potrivit
capitolului tematicii noastre, anume cel al circulaţiei turistice, ne vom referi în continuare la cei
mai sugestivi indicatori ai acestei componente a sistemului global turistic.
Din această perspectivă, potrivit specialiştilor din domeniu29, pentru exprimarea
circulaţiei turistice şi a principalelor ei caracteristici, cei mai reprezentativi şi frecvent utilizaţi
indicatori sunt: numărul turiştilor, numărul mediu zilnic de turişti, numărul de zile-turist, durata
medie a sejurului, încasările din turism, densitatea circulaţiei turistice şi preferinţa relativă a
turiştilor.
Numărul turiştilor (NT), indicator cantitativ sugestiv pentru exprimarea interesului pe
care-l prezintă o anumită destinaţie în rândul populaţiei turistice, calculat prin însumarea
turiştilor înregistraţi într-o perioadă dată:

n
NT =  ti
i =1 ,
unde: NT = numărul de turişti;
ti = persoana turist.

Numărul mediu zilnic de turişti

(N Tz )
exprimat prin raportul dintre numărul turiştilor
înregistraţi din perioada analizată şi numărul de zile din perioada respectivă:

29
Vezi Dr.Minciu R., Dr.Baron P., Dr.Neacşu N., lucr.cit., p.35.
45
 NT
N Tz =
Nz ,

unde: N Tz = numărul de turişti mediu zilnic;

NT = numărul de turişti din perioada observată;
Nz = numărul de zile al perioadei analizate.

Durata medie a sejurului

( Ds ), indicator calitativ foarte relevant pentru a demonstra
posibilitatea ofertei turistice de a reţine turistul un număr mai mare de zile într-o anumită zonă,
regiune sau ţară, calculându-se prin raportul dintre numărul de zile-turist şi numărul turiştilor
nzt
Ds =
NT ,

unde: Ds = durata medie a sejurului;

nzt = suma de zile-turist (determinată prin produsul dintre numărul turiştilor şi durata în
zile a sejurului);
NT = numărul turiştilor.
Densitatea circulaţiei turistice (Dt), un indicator care reflectă legătura directă dintre
fluxul turistic şi populaţia rezidentă a zonei, regiunii sau ţării receptoare (primitoare) şi se
calculează ca un raport între numărul turiştilor şi numărul populaţiei:

NT
Dt =
NP ,

unde: Dt = densitatea circulaţiei turistice;

NT = numărul de turişti din perioada analizată;
NP = numărul populaţiei rezidente la data analizei.
Preferinţa relativă a turiştilor (Pr), indicator ce furnizează informaţii cu privire la
orientarea geografică a fluxurilor turistice emise de un bazin al cererii (zonă, regiune, ţară etc.).
Se calculează ca un raport procentual între numărul de turişti spre o anume destinaţie şi totalul
emisiunii turistice a zonei (ţării) respective şi/sau, într-o altă variantă, ca raport procentual între
numărul de turişti spre destinaţia dată şi populaţia rezidentă a zonei (ţării) de emisiune:

N Ti N Ti
Pr1 =  100 > Pr2 =  100
NT NP ,

unde: Pr = preferinţa relativă a turiştilor;

NTi = numărul de turişti spre o destinaţie aleasă;
NT = numărul total al turiştilor emişi de o zonă (ţară);
NP = numărul populaţiei rezidente a zonei (ţării) de emisie.
Preferinţa relativă a turiştilor permite delimitarea fluxurilor turistice dintr-o zonă, regiune
sau ţară şi fundamentează orientarea politicii de dezvoltare a activităţii turistice în ansamblu şi pe
componente, de dimensionare a ofertei în funcţie de structura cererii turistice.
Şi în cazul ţării noastre, metodologia de măsurare a circulaţiei turistice respectă
principiile recomandate de OMT. Colectarea şi gruparea informaţiilor turistice se diferenţiază pe
46
cele două mari componente structurale ale circulaţiei turistice: internă şi internaţională, unităţile
de observare fiind, fie comune (de pildă, capacităţile de cazare sau de transport), fie specifice (de
pildă, punctele de frontieră pentru turismul internaţional, sau canalele de distribuţie, unităţile de
cazare şi staţiunile balneo-climaterice în cazul turismului intern).
Într-o sintetică enumerare, principalii indicatori utilizaţi pentru măsurarea circulaţiei
turistice, pe fiecare tip de turism, ar fi următorii:
A.- Turismul intern:
- numărul de turişti la odihnă-tratament şi participanţi la circuitele itinerante interne;
- numărul de turişti în staţiunile balneo-climaterice;
- numărul de zile-turist;
- încasări din turismul intern, pe acţiuni (odihnă-tratament şi excursii interne);
- numărul persoanelor cazate şi al înnoptărilor, pe forme de cazare (hoteluri, hanuri, popasuri
turistice etc.).
B.- Turismul internaţional:
1. Indicatorii globali ai circulaţiei turistice, respectiv:
- numărul turiştilor străini sosiţi în ţară, pe ţări de provenienţă, puncte de frontieră şi
mijloace de transport;
- numărul turiştilor români plecaţi în străinătate, pe ţări de destinaţie, puncte de frontieră şi
mijloace de transport.
2. Indicatori ai mişcării fluxului turistic internaţional în interiorul ţării, cum ar fi:
- număr de turişti;
- număr de zile-turist, indicatori detaliaţi pe ţări de provenienţă, forme de turism, zone
turistice (munte, litoral, staţiuni balneo-climaterice etc.) şi pe forme de cazare (hoteluri,
hanuri, popasuri turistice etc.).
3. Indicatori ai încasărilor şi plăţilor valutare:
- încasări valutare şi provenienţă (prestaţii externe şi suplimentare, schimb valutar, alte
încasări);
- plăţi valutare şi destinaţii (pentru deplasările turiştilor români în străinătate, pentru
transportul aerian şi alte plăţi);
- plăţi valutare pentru acţiuni promoţionale şi deplasări în străinătate în scopuri comerciale;
- încasări valutare în scopuri comerciale;
- încasări valutare rezultate din exportul intern de mărfuri, în valută ş.a.
Sistemul informaţional oficializat în ţara noastră prin metodologia de urmărire statistică a
activităţii de turism trebuie să asigure culegerea datelor statistice pentru analizele ştiinţifice ale
circulaţiei turistice şi conturarea celor mai bune concluzii necesare fundamentării politicii de
dezvoltare a turismului românesc, la nivel regional (comunitar) şi naţional.

47
 CAPITOLUL 4
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII TURISTICE

După studierea acestui capitol, cititorul va putea să:

• înţeleagă caracterul proteiform al activităţii din domeniul turistic;
• descrie felurile şi grupele de întreprinderi prestatoare de servicii turistice;
• discute raţiunea existenţei instituţiilor turistice şi organizaţiilor profesionale naţionale;
• facă distincţie între organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi neguvernamentale din
domeniul turismului;
• explice particularităţile structurilor organizatorice şi de conducere a turismului la nivel naţional
şi la nivel local, pe exemplul ţării noastre.

4.1. Structuri organizatorice în activitatea de turism

Activitatea turistică este proteiformă şi, ca urmare, foarte fragmentată. Pe de o parte,

anumite caracteristici îi conferă dimensiunile unei industrii grele: costuri ridicate ale factorului
capital concretizat în infrastructuri şi echipamente, puternică intensitate capitalistică (fiind o
industrie cu o compoziţie organică a fondurilor ridicată, deoarece face apel la tehnologii de
transport, de comunicaţie şi chiar de construcţii moderne, deci foarte costisitoare), amortizare
lentă a investiţiilor, cu excepţia întreprinderilor mici şi mijlocii. Pe de altă parte, este o industrie
care produce bunuri şi servicii întrebuinţând o mână de lucru abundentă; este constituită, în
special în ţările dezvoltate, dintr-o importantă reţea de întreprinderi mici şi mijlocii al căror rol
este strategic în cadrul unei dezvoltări armonioase a turismului şi unde domină unităţile de
producţie familiale şi intermediarii de călătorii care asigură distribuţia produsului turistic către
clienţi.

4.1.1. Industria turistică şi agenţii întreprinzători ai acesteia

La drept vorbind, nu există o industrie a turismului, iar ceea ce semnifică această
sintagmă este un sortiment larg de industrii ce produc şi furnizează bunuri şi servicii pentru
turişti. Industria turismului este astfel un conglomerat complex de multe industrii şi nu numai de
una, cum s-ar părea la prima vedere.
În general, industriile sunt alcătuite din grupuri de firme care produc acelaşi produs, sau
produse, sau servicii şi sunt clasificate şi definite ca industrii din motive statistice, de studiu sau
legislative. În unele ţări, clasificările de standard industrial sunt stabilite pentru a defini grupuri
omogene de activităţi comerciale şi industriale. În altele, industriile prelucrătoare de bunuri şi
prestatoare de servicii pentru turişti sunt, de asemenea, asociate cu alte activităţi comerciale şi
industriale ce produc echipament, produse şi facilităţi pentru recreerea şi distracţia generală, spre
exemplu activităţile din timpul liber.
Dacă mai înainte am explicat ce factori şi componente cuprinde turismul, în continuare ne
propunem să prezentăm activităţile comerciale şi industriale care furnizează bunurile şi serviciile
implicate în turism. Pentru evitarea confuziei, ar trebui să le denumim întreprinderi, deşi luate
individual ele răspund semnificaţiei conceptului de industrie.
În terminologia economică, "întreprinderea ... este locul de întâlnire a factorilor de
producţie sau imput-urilor, definite ca resurse umane sau de muncă, resurse naturale şi resurse de
capital. Scopul oricărei întreprinderi este de a maximiza diferenţa dintre valorile de achiziţie a
factorilor de producţie şi câştigurile din vânzarea produselor sau serviciilor (output-uri)"30.

30
Lanquar Robert, L'économie du tourisme, Presses Universitaires de France, Paris, 1983, p.93.
48
 Din punctul de vedere al teoriei organizării "întreprinderea este considerată ca un grup
uman autonom de producţie, dispunând de un patrimoniu al cărui viitor depinde de vânzarea unui
bun sau serviciu, de activitatea sa şi de soldul pozitiv în bilanţul său"31. Autonomia întreprinderii
există pentru că, în baza proprietăţii private, ea însăşi îşi determină obiectivele. Patrimoniul său
este constituit din elemente materiale, bunuri şi creanţe şi din elemente intangibile sau
psihologice ca renumele, imaginea de marcă şi know-how tehnic şi administrativ, stabilitatea
personalului. Ea vizează maximum de profit sau minimum de pierdere, scop ce presupune
combinaţiile de factori cele mai puţin costisitoare şi scara de producţie cea mai avantajoasă.
Întreprinderea turistică, ca tip concret de existenţă a întreprinderii, oferă un serviciu pe
care-l putem sintetiza la informaţie/rezervare, la transport, la cazare, la alimentaţie şi la
agrement. Întreprinderea turistică are deci un câmp de clientelă foarte larg. Ea poate primi
oameni de afaceri, congresişti, sportivi, grupuri la seminariile de formare profesională. Şi totuşi,
în condiţiile specificului dominant al turismului contemporan, ea trebuie să răspundă mai întâi
unui turism de timp liber şi vacanţe pentru masele populare din ce în ce mai numeroase32.
Din punctul de vedere al legăturii cu finalitatea activităţii turistice, întreprinderile sunt
de două feluri:
a. Întreprinderi turistice primare. În această categorie sunt incluse întreprinderile care în mod
exclusiv sau predominant servesc turismului şi comerţului turistic şi sunt îndeosebi dependente
de acesta. Această grupă ar include:
• întreprinderi prestatoare de servicii de transport pentru turişti ca: închirieri de maşini,
taxiuri, autobuze, vehicule pentru turul oraşului, trenuri speciale pentru turişti sau alte
servicii de transport pentru excursii, transport pe cablu, feriboturi, bărci pentru
croazieră, avioane închiriate pentru turişti. Tot în această categorie s-ar mai putea lua în
calcul serviciile interne şi internaţionale feroviare, rutiere, aeriene şi navale care îi
satisfac, de asemenea, pe turiştii autohtoni şi străini, deşi, sub aspect statistic nu sunt
incluse în această componentă structurală a afacerilor de natură pur turistică;
• întreprinderi prestatoare de servicii de cazare ca: hoteluri, moteluri, cămine pentru tineri,
case de vacanţă, campinguri, cabane şi toate formele de rezervări utile turiştilor;
• întreprinderi prestatoare de servicii de alimentaţie (mâncare şi băuturi preferate),
incluzând: restaurante, pensiuni, baruri unde se servesc cocktailuri, cafenele, ceainării
ş.a., în special situate în locuri de interes turistic;
• agenţii de voiaj şi turoperatori, furnizând servicii de care turiştii au nevoie, inclusiv cele
de ghid;
• întreprinderi de distracţie, care oferă turiştilor spectacole sportive, de teatru şi film,
cluburi de noapte, săli de dans şi spectacole similare, concursuri cu temă realizate în
parcuri, cazinouri etc.;
• întreprinderi speciale producătoare de picturi, artizanat, ghiduri şi alte publicaţii turistice,
echipament turistic şi sportiv. La acestea pot fi adăugate magazinele speciale pentru
vânzarea produselor amintite, precum şi magazine scutite de taxe pentru turişti;
• instituţii pentru promovarea turismului şi asociaţii pentru îmbunătăţirea confortului
turistic local;
• agenţii pentru finanţarea turismului (instituţii de călătorie, companii de finanţare a
voiajelor şi firme ce promovează turismul social);
• societăţi specializate în servicii financiare, asigurări şi alte facilităţi pentru turişti şi
iniţiative turistice.

31
Idem, p.94.
32
Vezi Lanquar R., lucr.cit., p.94.
49
b. Întreprinderi turistice secundare sau industrii de sprijin, grupă care cuprinde acele firme
(industrii) care nu depind exclusiv de turism, dar servesc nevoile publicului general. Ele joacă un
rol foarte important în furnizarea de bunuri şi servicii turiştilor ca şi în asigurarea funcţionării
întreprinderilor turistice primare. Această grupă subsumează:
• unităţi prestatoare de servicii ce stimulează interesul tradiţional, care se dovedesc a fi
foarte atractive pentru turişti, cum ar fi: magazinele comerciale alimentare, micile
restaurante de specialitate şi hanuri etc.;
• în termeni stricţi, aşa cum a fost menţionat mai înainte, serviciile rutiere, feroviare,
aeriene, navale care sunt esenţiale pentru activităţile turistice şi solicită o parte
substanţială din veniturile turismului, nu sunt tratate ca întreprinderi turistice primare şi
trebuie incluse în întreprinderile de sprijin, deci secundare;
• furnizorii de echipamente şi instalaţii de diferite feluri pentru hoteluri, clădiri pentru
comerţ, companii de construire a drumurilor şi podurilor, furnizorii de mijloace de
transport de diferite tipuri şi forme, industria de automobile, clădiri, ateliere de
reparaţii şi alte componente infrastructurale pentru turism;
• societăţile de consultanţă în management şi marketing, companiile de publicitate şi de
relaţii cu publicul, precum şi alte activităţi ce promovează turismul;
• furnizorii de servicii personale pentru turişti, cum ar fi: firme de curăţătorie şi spălătorie,
frizerii şi saloane de coafor etc.
Există un număr mare de alte întreprinderi care pot oferi bunuri şi servicii turiştilor, sau
industriilor turistice primare, în mod indirect, iar importanţa lor trebuie să fie evaluată în
serviciul global prestat şi în rolul îndeplinit de ele. Oricum, cele două grupe importante de mai
sus semnifică extinderea întreprinderilor implicate în ceea ce, luate împreună, este numit
industria turismului. De fapt, tendinţa este că fiecare activitate comercială şi industrială ce poate
avea vreo legătură cu turismul apare imediat inclusă în această categorie. Probabil că aceasta şi
stimulează oportunităţile şi alte avantaje oferite de diferite state pentru evoluţia turismului.

4.1.2. Instituţiile turistice şi organizaţiile profesionale naţionale

Politica economică a multor state ale lumii include drept componentă, de multe ori
esenţială, politica turismului. Conceperea şi materializarea practică a acesteia se realizează
printr-o dublă iniţiativă, a profesioniştilor şi a administraţiilor publice. De aceea, de la un anumit
nivel, indiferent de ceea ce-i separă, agenţii politicilor turistice naţionale au ca funcţie principală
promovarea dezvoltării turismului naţional şi internaţional, asigurarea condiţiilor unor
complementarităţi şi armonizări sectoriale şi regionale dinamice ale politicilor macroeconomice.
Concret, pe plan naţional, funcţionează instituţii turistice şi organizaţii profesionale naţionale.

4.1.2.1. Instituţii turistice naţionale

Rolul înfiinţării şi funcţionării instituţiilor turistice naţionale este organizarea activităţii şi
dezvoltarea sectorului turistic. Concomitent, ele sunt preocupate de promovarea turismului
naţional, de orientarea sectorială a activităţii turistice şi de coordonarea naţională a amenajării
turistice a teritoriului pe plan regional.
În consecinţă, într-un stat cu structură unitară, aceste organisme aparţin unui Secretariat
de Stat pentru Turism, de pe lângă un minister, sau unui Minister al Turismului distinct.
Alternativ, în alte ţări funcţionează Comisariate Generale pentru Turism sau doar o directe a unui
minister (al comerţului, al sporturilor, al tineretului etc.). Această diversitate organizatorică este
sugestivă în privinţa locului ocupat, sau pe care trebuie să-l ocupe domeniul turismului în cadrul
complexului economic naţional. Competenţele în domeniul turismului, în funcţie de tipul de
organizare a conducerii acestuia - centralizată sau descentralizată - sunt exercitate de
administraţia centrală şi/sau, în numeroase cazuri, de către autoritatea publică locală.
50
 La nivelul central, aşa cum remarcă şi autorii celor mai prestigioase studii din domeniu33,
statul - în calitatea sa de autoritate publică naţională - trebuie să asigure cadrul unei dezvoltări
"ordonate" a turismului în cadrul dezvoltării sistemului social global, exercitând, conform OMT,
patru funcţii distincte: de legiferare şi reglementare, de coordonare a activităţii turistice, de
planificare şi de finanţare a acestei importante activităţi. Concretizarea esenţei acestor atribuţii
cardinale ale administraţiilor naţionale presupune exercitarea unor acţiuni permanente în
următoarele domenii:
a) Reprezentarea intereselor turistice naţionale în afara graniţelor ţării, negocierea şi încheierea
de acorduri turistice bilaterale şi multilaterale menite să faciliteze dezvoltarea fluxurilor
turistice între statele partenere; iniţierea unor cooperări pentru prospectarea pieţelor turistice,
punerea în valoare a resurselor turistice naţionale şi favorizarea cooperării tehnice, financiare
şi manageriale, adoptarea regimurilor reciproc avantajoase privind formalităţile de frontieră şi
monetare;
b) Coordonarea structurării organizatorice a serviciilor turistice interne şi externe; planificarea şi
dezvoltarea turismului prin elaborarea de planuri şi strategii de dezvoltare turistică;
c) Reglementarea şi controlul întreprinzătorilor din domeniul turismului prin elaborarea
reglementărilor şi legislaţiei hoteliere, a normelor de clasificare a hotelurilor şi restaurantelor
şi prin controlul şi acordarea licenţelor de funcţionare şi a brevetelor de turism;
d) promovarea turismului în străinătate prin înfiinţarea birourilor de informare şi promovare,
prin publicarea prospectelor, ghidurilor, broşurilor şi a altor documente de informare
turistică;
e) Promovarea turismului în interiorul ţării prin organizarea de campanii publicitare în mass-
media;
f) Simplificarea sau suprimarea controlului vamal şi poliţienesc la frontieră, prin cooperarea cu
autorităţile responsabile în acest domeniu;
g) Coordonarea procesului formării specializărilor socio-profesionale din turism prin ciclurile
de studii de diferite nivele;
h) Protecţia şi utilizarea resurselor turistice culturale şi artizanale, prin subvenţionarea acţiunii
destinate protejării şi conservării acestor valori şi prin elaborarea de campanii publicitare în
formarea acestora;
i) Coordonarea acţiunilor de desfăşurare a unui turism ecologic, prin dezvoltarea unor campanii
de protecţie a naturii, crearea de parcuri naţionale şi rezervaţii naturale;
j) Publicarea de statistici, studii şi cercetări, anchete cu ajutorul sondajelor de opinie şi a
studiilor de comportament al consumatorilor de servicii turistice.
Pentru îndeplinirea în condiţii bune a misiunii şi obiectivelor menţionate administraţiile
naţionale de turism trebuie să dispună de competenţă şi puteri proprii, conferite prin sistemul
legislativ, de resursele necesare, financiare şi umane. Cum însă, în general, resursele sunt
limitate, faţă de nevoile nelimitate, nivelul alocărilor şi condiţiile asigurate acestui sector reflectă
"...opinia autorităţii publice privind oportunitatea dezvoltării turismului sau chiar lipsa capacităţii
de organizare, adaptare, decizie şi funcţionare a respectivei autorităţi"34.
De reţinut este şi faptul că, în multe ţări, în cadrul administraţiilor publice, ca manifestare
a fenomenului descentralizării, o răspundere deosebită revine autorităţii locale (comună,
departament, regiune). Aceasta, sub aspect turistic, deţine servicii proprii, o organizare distinctă
şi îndeplineşte, în această calitate, un rol prioritar în promovarea şi desfăşurarea activităţii
turistice. Totodată, alte ministere aparţinătoare structurii guvernamentale (industriei, finanţelor,
transporturilor, educaţiei naţionale, tineretului şi sportului, etc.) antrenate în industria turistică

33
Vezi Cristureanu C., Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992, p.236 şi
urm.
34
Idem, p.237.
51
exercită o influenţă directă şi indirectă, de multe ori foarte importantă, în realizarea standardelor
cantitativ-calitative ale activităţii turistice.

4.1.2.2. Organizaţii profesionale naţionale

În majoritatea statelor, în paralel cu misiunea şi obiectivele autorităţii publice în materie
de turism, organizaţiile profesionale ce grupează profesiunile antrenate de activităţile turistice,
sub formă de asociaţii fără scop lucrativ, îşi aduc contribuţia la conturarea locului şi rolului
turismului în sistemul economic, atât pe plan naţional cât şi internaţional. Preocupările unor
astfel de organizaţii converg spre atingerea a două obiective fundamentale, şi anume: apărarea
intereselor profesiei şi favorizarea dezvoltării activităţii lor profesionale specializate. Aşa se şi
explică de ce numărul organizaţiilor profesionale concordă cu cel al specializărilor profesionale
din turismul mondial. Ca urmare, aceste organizaţii profesionale sunt partenere ale
administraţiilor naţionale pe linia conceperii şi realizării strategiilor turistice pe diferite perioade.
De aceea, cele mai importante dintre ele sunt grupate într-o serie de ţări în Adunările
Consultative sau Comisiile care participă la dezbaterile parlamentare.
Pe plan internaţional, organizaţiile profesionale naţionale activează în organizaţiile
internaţionale profesionale specializate, cu caracter neguvernamental.
Pentru a da credibilitate şi garanţii reale în relaţiile cu partenerii externi, un loc important, pe
lângă acţiunile companiilor româneşti şi intervenţia statului, îl au participarea României la
asociaţiile internaţionale de turism şi integrarea touroperatorilor şi prestatorilor de servicii
turistice din România în reţeaua globală internaţională de turism.
Asociațiile profesionale românești stimulează și promovează turismul în țară și
străinătate. În cadrul turismului naţional un rol important revine următoarelor asociaţii şi
organizaţii de turism:

Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism – ANAT

Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism – ANAT este o organizaţie profesională-patronală, cu
scop nelucrativ, constituită în baza Legii nr. 21/1924, care şi-a dobândit personalitatea juridică în
anul 1990.
Scopul constituirii acestei asociaţii este reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale ale
membrilor aderenţi – agenţii de turism tour-operatoare şi detailiste, care îşi desfăşoară activitatea
pe baza autorizării Ministerului Turismului.
ANAT reuneşte în prezent un număr de 85 membri din circa 3.000 agenţi de turism existenţi în
ţară35 – agenţii de turism şi filiale ale acestora, inclusiv un număr de 10 membri asociaţi –
pensiuni turistice, agenţi generali ai companiilor aeriene străine, instituţii de învăţământ cu profil
turistic, publicaţii de specialitate, structuri de cazare, centre de informare turistică şi secţii de
turism ale reprezentanţelor consulare în România. Organizarea teritorială a asociaţiei este
structurată în 13 Consilii Teritoriale care acoperă întreg teritoriul ţării.
Cele mai importante realizări ale asociaţiei sunt:
➢ din anul 1993 este membră a Federaţiei Universale a Asociaţiilor Agenţiilor de
Turism – UFTAA/FUAAV, subgrupa 4 D Europa;
➢ din anul 1996 este Centru Autorizat de Instruire al Asociaţiei Internaţionale de
Transport Aerian (IATA) şi al Federaţiei Universale a Asociaţiilor Agenţiilor de Turism;
➢ din anul 1998 ANAT este membru fondator al Asociaţiei de Cooperare în
Domeniul Turismului din Zona Mării Negre – BSTC;

35
Sursa: ANAT, ANT, 2009.
52
 ➢ din anul 1998 ANAT este membru observator şi din anul 2000 membru afiliat al
Asociaţiei Agenţiilor de Turism din Uniunea Europeană – ECTAA;
➢ este unul din iniţiatorii organizării Târgului Naţional de Turism (TNT) din cadrul
Complexului Expoziţional – ROMEXPO, împreună cu asociaţiile profesionale din turism –
FIHR, ANTREC, FPT, OPTBR – sub patronajul Ministerului Turismului;
➢ a contribuit la realizarea legislaţiei în turism, înaintând Ministerului Turismului
propuneri de acte normative (1996 – proiect de Hotărâre de Guvern privind licenţierea şi
brevetarea în turism; 1998 – proiect de Lege a Turismului; 2001 – proiect de contract de
comercializare a pachetelor de servicii turistice), observaţii şi propuneri la proiectele de
acte normative elaborate de Ministerul Turismului;
➢ a întocmit, împreună cu Federaţia Industriei Hoteliere, Codul de practici pentru
reglementarea relaţiilor contractuale dintre societăţile hoteliere şi agenţiile de turism;
➢ a gestionat fondul de garanţie în caz de faliment sau insolvabilitate al agenţiei,
constituit la ANAT, potrivit prevederilor legale în vigoare;
➢ a fost reprezentată la toate întâlnirile organizate de asociaţiile şi organismele
internaţionale (ECTAA, UFTAA, BSTC, IATA) din care face parte şi a păstrat legături
strânse cu asociaţiile similare din celelalte ţări;
➢ a militat pentru introducerea corectă şi rapidă a sistemului de lucru IATA/BSP în
domeniul activităţii de ticketing;
➢ a colaborat cu Ministerul Turismului, Ministerul Finanţelor, companiile aeriene,
ambasadele şi cu alte organisme din domeniul turismului;
➢ a sprijinit membrii ANAT în crearea propriului sistem de asigurări în turism, prin
participarea alături de agenţiile membre la majorarea capitalului SC Asigurare-Reasigurare
CITY INSURANCE SA;
➢ a editat anual Catalogul membrilor ANAT şi bilunar Buletinul Informativ cu o
largă difuzare – agenţii de turism, asociaţii profesionale, mass-media, companii aeriene;
➢ a militat la nivelul Companiei Naţionale Tarom şi al ECTAA pentru introducerea
Rezoluţiei 814 în România, care reglementează la un nivel superior relaţia companie
aeriană – agenţie de turism;
➢ a negociat cu Tarom un protocol privind principiile de cooperare între agenţiile de
turism acreditate IATA şi companiile aeriene.
Obiectivele principale ale ANAT sunt:
➢ supravegherea ca activitatea de turism să fie exercitată numai de persoane fizice şi
juridice care îndeplinesc condiţiile legale în vigoare, acţionând pentru interzicerea utilizării
titlului de agenţie de turism fără deţinerea licenţei de turism;
➢ susţinerea, prin reprezentanţii săi împuterniciţi de Adunarea Generală, a
intereselor agenţiilor de turism în consiliile de conducere ale Ministerului Turismului;
➢ îndeplinirea responsabilităţilor legale, direct sau prin intermediul consiliilor
teritoriale, propunând criterii de licenţiere şi alte acte normative care reglementează
activitatea agenţiilor de turism;
➢ facilitarea relaţiilor dintre membrii asociaţiei, precum şi între membri şi autorităţi;
➢ susţinerea activităţilor menite a spori calificarea celor ce lucrează în domeniul
turismului, prin organizarea de cursuri de calificare în meseria de agent ticketing;
➢ acţionarea pentru constituirea de cauţiuni şi garanţii de către agenţiile de turism,
potrivit prevederilor legale în vigoare;
➢ sprijinirea membrilor pentru integrarea în sistemul asigurărilor, având ca
preocupare crearea propriului sistem de asigurări;
➢ reprezentarea profesiunii de agent de turism în relaţiile cu organizaţiile naţionale
şi internaţionale care au ca obiect activitatea de turism;

53
 ➢ informarea periodică a membrilor printr-un buletin de informare;
➢ programe de perfecţionare a personalului din agenţiile de turism;
➢ asistenţă profesională pentru firme.
Planul de dezvoltare pentru perioada următoare are în vedere:
➢ să dezvolte relaţiile cu Ministerul Turismului;
➢ să includă noi membri;
➢ să sprijine implementarea condiţiilor legale pentru activitatea agenţiilor de turism;
➢ să facă reclamă comercială agenţiilor de turism;
➢ noi programe de pregătire pentru angajaţi şi manageri;
➢ să dezvolte relaţii cu organizaţii profesionale similare din alte ţări.

Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC)

ANTREC – Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural din România este o
organizaţie neguvernamentală, apolitică, non-profit, membră a Federaţiei Europene de Turism
Rural (EUROGITES) din anul 1994.
Turismul rural a fost practicat în România şi înainte de 1990, dar nu în mod organizat, ca urmare
a preferinţei manifestate de orăşeni pentru acest tip de turism, românii căutându-şi o gazdă care
să le ofere o cameră de închiriat. De altfel, până în 1990, prin lege a fost interzisă găzduirea
turiştilor străini. Printr-o campanie eficientă, ANTREC a reuşit să implice un mare număr din
rândul membrilor săi să realizeze programe turistice apreciate atât pe plan intern cât şi pe plan
extern.
ANTREC a luat fiinţă în anul 1994, având în prezent o reţea de 30 de filiale, cu un număr de
2.225 membri, peste 2.500 de pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice, în mare parte,
omologate, însumând 7.500 de camere. Parcurgând întreg teritoriul de la Marea Neagră spre
Bucovina şi Maramureş, peste 3.000 de case au condiţii proprii pentru practicarea turismului
rural. Binecunoscutul patrimoniu natural şi cultural al României împreună cu ospitalitatea
tradiţională sunt principalele atu-uri în dezvoltarea acestui tip de turism.
Scopul ANTREC este:
➢ de a identifica şi promova potenţialul turistic rural;
➢ de a organiza cursuri de pregătire profesională pentru gazde (agenţii de turism
rural), prin seminarii, cursuri de scurtă şi lungă durată, schimburi de experienţă între
ANTREC şi organizaţii similare din ţară şi din străinătate;
➢ de a transmite informaţii legate de turismul rural întregii reţele ANTREC şi
instituţiilor implicate în mod direct sau indirect în promovarea şi dezvoltarea turismului
rural;
➢ de a organiza campanii de publicitate pentru unităţile clasificate şi omologate,
incluse în reţea, prin mijloace mass-media;
➢ de a participa la evenimentele importante specifice, atât pe plan intern (regional şi
naţional), cât şi extern (târguri şi burse de turism), cu o ofertă diversă.
Prin Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Turism nr. 61/27 aprilie 1997 toate
unităţile din turismul rural trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în funcţie de confort, pentru
a fi omologate şi clasificate pe margarete. Comisia Tehnică este formată din reprezentanţi ai
Autorităţii Naţionale de Turism şi ai ANTREC (un grup de 30 membri ai asociaţiei, fiind experţi
în clasificarea şi omologarea unităţilor din turismul rural, în urma absolvirii cursurilor de
specialitate).
Împreună cu o firmă specializată de soft, ANTREC lucrează la realizarea unui sistem naţional de
rezervări în turismul rural, proiect care se află în prezent în curs de finalizare. S-a lansat la târgul
54
de Turism Rural Ediţia I, Braşov 17-19 aprilie 1997, CD-ROM-ul ANTREC de prezentare a
activităţii de turism rural din România. Lunar, ANTREC editează un buletin informativ pentru
membrii săi şi pentru cei interesaţi să devină membrii ai asociaţiei, care cuprinde informaţii
referitoare la activităţile ANTREC, evenimente din cadrul asociaţiei atât la nivel central cât şi
local, recomandări, decizii etc.
Din anul 1994 ANTREC a devenit membră a EUROGITES fiind inclusă în catalogul acesteia în
ediţiile din 1995, 1996 şi 1997, pe lângă unităţi reprezentative ale reţelei de turism european.
Alături de Franţa, Germania, Belgia, Portugalia, Spania şi alte ţări europene (în număr de 17) pot
fi văzute în catalog şi case tradiţionale pentru cele 30 de filiale ale ANTREC.
Pe parcursul activităţii sale, ANTREC şi-a demonstrat iniţiativa şi capacitatea sa organizatorică
în crearea unei reţele viabile în această parte a Europei, aflată în competiţie cu ţări cu o veche
tradiţie în acest domeniu.

Federaţia Industriei Hoteliere din România – FIHR

Pe data de 24 martie 1990 a luat fiinţă Asociaţia Hotelierilor din România – AHR. Începând cu
22 martie 1996, aceasta şi-a schimbat denumirea în Federaţia Industriei Hoteliere din România –
FIHR, fiind o asociaţie profesional-patronală non-profit, cu scopul de a deveni „vocea“
reprezentativă a industriei ospitalităţii din România – hoteluri şi restaurante.
Membrii FIHR sunt: unităţile hoteliere (peste 100 de hoteluri), membrii asociaţi (Asociaţia
Naţională a Bucătarilor şi Cofetarilor din Turism, Asociaţia Naţională Maitred'Hôtel, Fundaţia
Europeană pentru Învăţământul Hotelier-Turistic şi Clubul Naţional al Someleriei) şi membrii
afiliaţi (companii, furnizori ai industriei hoteliere şi restaurantelor).
Începând din anul 1991, Federaţia Industriei Hoteliere din România este membră a International
Hotel & Restaurant Association – IHRA, care are 300.000 hoteluri în toată lumea, iar din 1999
este membru observator al Confederaţiei Asociaţiilor Naţionale de Hoteluri, Restaurante, Café şi
Similare din Uniunea Europeană şi Spaţiul Economic European. Are legături cu Federaţia
Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj (UFTAA/FUAAV) pentru contractarea dintre
agenţiile de turism şi hoteluri.
Obiectiveleasociaţiei sunt:
➢ promovarea şi protejarea intereselor de afaceri specifice, ale tuturor operatorilor
din hoteluri şi restaurante, fără nici o discriminare, indiferent de modul de administrare,
tipul de proprietate sau de capitalul implicat (proprietate de stat, stat-privat, capital integral
românesc, capital mixt-român şi străin, orice tip de joint-ventures etc.);
➢ urgentarea procesului de privatizare totală a activelor nerevendicabile din
industria hotelieră, furnizând în acest sens organismelor legislative şi guvernamentale
soluţii şi expertiză membrilor sau partenerilor externi din asociaţiile internaţionale la care
sunt membri;
➢ contribuţia, prin experienţă şi profesionalism, la îmbunătăţirea şi compatibilizarea
cu normele europene ale legislaţiei din sectorul turism, hoteluri şi restaurante, cât şi a celei
din ramurile conexe, care pot influenţa direct sau indirect dezvoltarea durabilă şi
profitabilitatea;
➢ modernizarea şi reabilitarea hotelurilor şi a restaurantelor pentru îmbunătăţirea
standardelor de dotare, echipare şi confort, în concordanţă cu recomandările OMT şi ale
Uniunii Europene;
➢ acţionarea drept catalizator în atragerea de investiţii străine, know-how şi
expertiză, pe baza calităţii de membru la organizaţiile internaţionale, pe un lobby susţinut
la fonduri internaţionale de investiţii, bănci, lanţuri hoteliere recunoscute la nivel mondial;
promovarea României ca ţară europeană şi ca o adevărată destinaţie pentru turism, inclusiv
prin protecţia mediului şi atitudine ecologică;
55
 ➢ ridicarea calităţii serviciilor oferite prin pregătire profesională, educaţie,
ospitalitate şi management performant.
Domeniile în care se concentrează activitatea FIHR sunt:
➢ cu începere din anul 2000, când FIHR a devenit o organizaţie profesional-
patronală naţională, preocupările sale se orientează în direcţia forţei de muncă, dialogului
social, negocierii contractului de muncă la nivel naţional;
➢ standardizarea informatică a serviciilor şi tehnologia informaţiei;
➢ relaţiile şi mediul de afaceri al sectorului industriei ospitalităţii;
➢ statistici în industria hotelieră, restaurante şi turism;
➢ taxe, impozite şi alte aspecte fiscale care afectează activitatea industriei
ospitalităţii;
➢ resursele umane, pregătirea profesională de bază şi continuă şi promovarea în
carieră;
➢ protecţia consumatorilor;
➢ protecţia mediului şi problemele de mediu ce derivă din operarea hotelieră şi a
restaurantelor;
➢ siguranţa şi igiena alimentaţiei/preparatelor culinare;
➢ clasificarea hotelurilor şi restaurantelor;
➢ problemele economice ale operatorilor şi dezvoltarea durabilă a sectorului turistic;
➢ politici de vânzări şi marketing în industria ospitalităţii;
➢ relaţiile cu agenţiile de turism şi ANAT;
➢ impactul EURO asupra pieţei turistice din România;
➢ siguranţa şi securitatea clienţilor;
➢ promovarea României ca destinaţie pentru turism – în ţară şi în exterior.

Federaţia Patronală din Turism – FPT

Federaţia Patronală din Turism – FPT a fost fondata în aprilie 1992 având ca membrii colectivi
– 13 societăţii de turism şi individuali – 53 de patroni sau directori de societăţii de turism.
Asociaţia este de tip nonguvernamental, apolitică, non-profit, bazată pe criterii profesionale.
Federaţia Patronală din Turism face parte din Confederaţia Naţională a Patronatului Român,
membră a Patronatului Român, care din 1996 este membră a Organizaţiei Internaţionale a
Patronilor (I.O.E.) cu sediul la Geneva. Organizaţia Internaţională a Patronilor este membră a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Activităţile principale ale FPT sunt:
➢ informarea membrilor;
➢ oferirea de servicii membrilor;
➢ reprezentarea şi protejarea interesele societăţilor membre;
➢ dezvoltarea activităţii de turism naţional;
În cadrul Confederaţiei Naţionale a Patronatului Român, FPT este cea care reprezintă sectorul de
turism, comunicând cu alte sectoare industriale şi promovând interesele membrilor săi în raport
cu diverse instituţii: Guvern, Parlament, Administraţia Publică, instituţii naţionale şi locale, alte
confederaţii, organizaţii sindicale, mass-media etc.
Politica FPT este de promovare a dezvoltării sectorului de turism, în strânsă colaborare cu ceilalţi
factori implicaţi în acest sector.
Membru al FPT poate fi orice agent economic prin reprezentantul său legal, managerul societăţii
sau organizaţie patronală din turism, care şi-a manifestat în mod liber voinţa de a face parte din
federaţie. Membrii individuali pot fi persoane fizice aflate în funcţii de conducere în societăţile
56
de turism. Calitatea de membru se poate obţine pe baza de adeziune, în care se declară în mod
expres că acceptă Statutul Federaţiei Patronale din Turism şi plata cotizaţiei anuale şi a taxei de
afiliere.

Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din România – OPTBR

Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din România – OPTBR şi-a început activitatea în
anul 1993, nucleului de bază alăturându-i-se în decursul anilor tot mai multe societăţi comerciale
balneo-turistice.
Astfel, în momentul de faţă. organizaţia este compusă din 34 de membri. Toţi membrii
organizaţiei activează în domeniul turismului de întreţinere şi de sănătate, fiind societăţi
comerciale recunoscute în ţară şi străinătate.
Scopulorganizaţiei este:
➢ realizarea unui larg schimb de informaţii în vederea dezvoltării relaţiilor de colaborare şi
cooperare complexă între membrii pentru promovarea produsului balneo-turistic al fiecărei
societăţi membre;
➢ dezvoltarea unor politici comerciale specifice ale membrilor pe terţe pieţe;
➢ colaborarea între membrii organizaţiei şi între organizaţie şi organele de stat competente
în vederea realizării unei legislaţii adecvate pentru protecţia patrimoniului hidro-climatic şi
balneo-medical naţional, pentru stimularea dezvoltării turismului balnear;
➢ efectuarea unor studii de marketing şi fezabilitate în interesul membrilor organizaţiei;
➢ optimizarea tehnicilor de reclamă comercială prin diverse mijloace publicitare şi de
informare prin editarea de publicaţii proprii, cataloage de ofertă precum şi alte materiale
promoţionale;
➢ combaterea fenomenelor de concurenţă neloială şi a tendinţelor de monopol;
➢ apărarea intereselor membrilor organizaţiei în faţa diferitelor persoane juridice şi fizice,
organe de stat în care aceste interese au un caracter comun;
➢ organizarea de acţiuni pentru pregătirea profesională şi managerială a personalului care
îşi desfăşoară activitatea în cadrul societăţilor comerciale membre ale organizaţiei;
➢ supravegherea activităţii de turism balnear în ansamblu şi a activităţilor componente ale
produsului balnear în parte, numai de către persoane juridice sau fizice autorizate, acţionând
pentru interzicerea practicării acestora în lipsa autorizaţiei şi a documentelor prevăzute de lege;
➢ întreţinerea şi dezvoltarea dialogului cu sindicatele, iniţierea în acest scop de comisii
mixte sindicat-patronat, precum şi reprezentarea membrilor în cadrul negocierii cu sindicatele la
nivel de ramură/federaţie;
➢ acordarea de asistenţă tehnică şi comercială în sprijinul staţiunilor şi localităţilor balneare
membre ale organizaţiei;
➢ stabilirea şi a altor obiective, cu acordul majorităţii membrilor şi cu respectarea legislaţiei
în vigoare pentru organizaţiile profesionale.
Desigur, sunt şi touroperatori români, care colaborează cu touroperatori internaţionali şi
sunt membri ai asociaţiilor internaţionale de turism, ca o recunoaştere a activităţii turistice a lor
de incoming şi outgoing. Între aceştia amintim:
J'Info Tours – ASTA, FUAAV, IATA;
Paralela 45 – ASTA, IATA, FUAAV;
Danubius Tour – ASTA, IATA;
Eximtur – IATA, TUI, NUR, Thomas Cook;
Happy Tour – Princess Cruises, Royal Caribbean Int., Norwegian Cruisse Line, ADAC
Reisen etc.

57
4.1.3. Organizaţii internaţionale de turism
Întrucât majoritatea statelor, mai mult sau mai puţin, din punct de vedere turistic se
manifestă într-o dublă ipostază, de emiţătoare şi de receptoare de turişti, se impune existenţa şi
funcţionarea unor organizaţii internaţionale ce pot fi grupate în două categorii: organizaţii
interguvernamentale şi organizaţii neguvernamentale.

4.1.3.1. Organizaţiile interguvernamentale

Una dintre formele turismului, care a crescut în intensitate în ultimii ani, este cea a
turismului internaţional. De fapt ea constituie o expresie a interdependenţelor social-economice
ce se manifestă în lumea contemporană. În consecinţă, activitatea turistică nu poate fi derulată la
întâmplare, ci în baza unor reglementări şi atribuţii ale organizaţiilor interguvernamentale, cu
vocaţie internaţională.
În structura acestei grupe identificăm organizaţii care au competenţe generale, cum ar fi
spre exemplu Organizaţia Mondială a Turismului, cât şi organizaţii cu competenţe specializate
într-un anume sector al activităţii turistice, cum ar fi spre exemplu Biroul Internaţional de Turism
Social. Totodată, pentru unele organizaţii, turismul nu constituie decât un segment al
ansamblului activităţii lor, care veghează în principal asupra altor domenii de activitate, ca de
exemplu: Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, care deţine un comitet pentru turism
însărcinat cu soluţionarea problemelor de transport turistic aerian. Tot aşa, Biroul Internaţional al
Muncii şi-a autonomizat un serviciu ce are ca atribuţie formarea profesională a sectorului turistic,
iar Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca Mondială) dispune de un
organism specializat în finanţarea investiţiilor turistice.

4.1.3.1.1. Organizaţia Mondială a Turismului (O.M.T.)

Organizaţia Mondială a Turismului (OMT), creată în 1975 prin

transformarea Uniunii Internaţionale a Organismelor Oficiale de Turism (UIOOT) într-un
organism internaţional cu caracter guvernamental – OMT. Scopul OMT este de „a promova şi
dezvolta turismul, pentru a contribui la dezvoltarea economică, la înţelegerea internaţională, la
pace şi prosperitate, precum şi la respectul universal şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor omului
fără diferenţă de rasă, sex, limbă şi religie“ – art. 3 din Statutul OMT. Este organizaţie
consultativă oficială a ONU, în special a ECOSOC (Consiliul Economic şi Social al ONU).
Membrii OMT sunt: 154 membrii ordinari, adică statele care au ratificat statutul OMT; 7 teritorii;
2 observatori permanenţi şi 400 membrii afiliaţi, ca organizaţii neguvernamentale internaţionale
şi organizaţii naţionale publice şi private cu activitate în turism. Structura OMT: Secretariat
general; Adunarea generală; Consiliul Executiv; Comitetele Regionale (Africa, America, Asia de
Est şi Pacific, Asia de Sud, Europa şi Orientul Mijlociu); Comitetul membrilor Afiliaţi şi diferite
comisii şi comitete specializate.
România este membră a OMT încă de la înfiinţarea acesteia.
• Crearea O.M.T. În urma deciziei Adunării Generale Extraordinare a Uniunii
Internaţionale a Organizaţiilor Oficiale de Turism (UIOOT), întrunită la Mexico în septembrie
1970, acest organism turistic s-a transformat într-un organism internaţional cu caracter
guvernamental - OMT. Respectiva stare de drept a devenit stare de fapt în anul 1975, originala
procedură având drept scop asigurarea unei continuităţi în coordonarea acţiunilor turistice
internaţionale. Nu toate statele însă au agreat aceste transformări, ca de exemplu S.U.A.,
convinse fiind că atribuţiile turistice pot fi exercitate de către organizaţiile existente fără a fi
necesară această reconsiderare.

58
 • Scopul O.M.T. Potrivit art.3 din Statutul O.M.T., "Obiectivul fundamental al
Organizaţiei Mondiale a Turismului este de a promova şi dezvolta turismul, pentru a contribui la
dezvoltarea economică, la înţelegerea internaţională, la pace şi prosperitate, precum şi la
respectul universal şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor omului fără diferenţă de rasă, sex, limbă
şi religie."
• Membrii O.M.T. Acest organism interguvernamental antrenează patru categorii de
membrii, şi anume:
- membrii ordinari, respectiv statele care au ratificat statutul de constituire sau care au aderat
pe parcurs la acesta, mai exact 105 state;
- membrii asociaţi, reprezentanţi a trei teritorii: Antilele Olandeze, Gibraltar şi Macao;
- un observator permanent, respectiv Vaticanul;
- membrii afiliaţi, al căror comitet reuneşte peste 180 de organizaţii neguvernamentale publice
şi private care dezvoltă o activitate importantă în sfera turismului internaţional sau
naţional, în special instituţii de cercetare şi formare profesională în turism, agenţii şi
organisme de voiaj, companii aeriene, lanţuri hoteliere şi de restaurante ş.a. Membrii
aparţinători acestei grupe sunt integraţi în Comitetul Membrilor Afiliaţi, fiecare achitând
anual o contribuţie către O.M.T., şi sunt invitaţi să participe la lucrările diferitelor organe
ale O.M.T.
• Structura O.M.T. Structural Organizaţia Mondială a Turismului cuprinde: Secretariatul
General, Adunarea Generală, Consiliul Executiv, Comitetele Regionale, Comitetul Membrilor
Afiliaţi şi comisii (sau comitete) specializate.
Secretariatul General, cu sediul la Madrid, cuprinzând un personal egal cu numărul
statelor ce fac parte din O.M.T., este însărcinat cu transpunerea în practică a directivelor adoptate
de Adunarea Generală şi de Consiliul Executiv. Totodată, el supune atenţiei statelor membre
rapoartele asupra activităţilor organizaţiei, precum şi proiectul programului general al activităţii
acesteia. La recomandarea Consiliului Executiv, pentru o perioadă de 4 ani şi cu o majoritate de
2/3 a membrilor prezenţi şi votanţi ai Adunării Generale este numit Secretarul General.
Mandatul acestuia poate fi reînnoit.
Adunarea Generală este organul suprem al Organizaţiei şi se compune din delegaţi ai
membrilor ordinari şi asociaţi, adică state şi membrii afiliaţi. Delegaţii iau parte la lucrări în
funcţie de calitatea lor de membru ordinar, asociat sau afiliat. Adunarea se întruneşte în sesiune
ordinară la fiecare 2 ani, adoptă recomandări şi bugetul organizaţiei. Directivele sale sunt
adoptate cu o majoritate de 2/3 ai membrilor efectiv prezenţi şi votanţi în cadrul sesiunii ordinare
în cauză.
Adunarea Generală şi-a creat şi 6 Comitete regionale: Africa, cele două Americi, Asia de
Este şi Pacific, Asia de Sud, Europa şi Orientul Mijlociu, însărcinate cu aplicarea în fiecare din
regiunile respective a recomandărilor Adunării şi favorizarea dezvoltării turismului intraregional.
Consiliul Executiv grupează 20 de membrii ordinari (state) aleşi de către Adunarea
Generală. El se întruneşte de 2 ori pe an şi adoptă măsurile necesare îndeplinirii rezoluţiilor
Adunării Generale. Totodată, el adoptă proiectul de buget şi controlează modul execuţiei
acestuia.
Consiliului Executiv îi sunt subordonate 4 comitete de profil: Comitetul tehnic al
programului şi al coordonării, Comitetul bugetului şi finanţelor, Comitetul mediului
înconjurător şi Comitetul facilităţilor (condiţiilor, înlesnirilor). Ultimul comitet, din succesiunea
anterioară, are mandatul de a sugera şi propune măsuri menite să diminueze barierele
administrative, vamale, monetare, poliţieneşti şi sanitare în scopul înlesnirii circulaţiei turistice
internaţionale.

59
 Comitetul Membrilor Afiliaţi reuneşte membrii acestei categorii şi îi organizează în
grupe de lucru, respectiv: turismul de tineret, investiţiile turistice, turismul şi forţa de muncă,
turismul şi sănătatea, turismul şi informatica, consumatorul.
• Activităţile O.M.T. Organizaţia Mondială a Turismului iniţiază şi dezvoltă diverse
activităţi ce acoperă ansamblul turismului mondial (intern şi internaţional). Încercând să
sistematizăm câteva din cele mai semnificative activităţi ale acestui organism, am putea reţine:
a) elaborarea de studii şi statistici. Acestea vizează şapte domenii distincte:
* dinamica turismului mondial;
* pieţele turistice;
* echipamentele şi întreprinderile turistice;
* analiza economică şi financiară;
* planificarea şi amenajarea turistică;
* efectele sociologice ale activităţii turistice;
* reprezentarea turistică în străinătate.
Rezultatele activităţii de documentare statistică şi prelucrare ştiinţifică pot fi cunoscute
prin intermediul unor publicaţii regulate. În plus, informaţiile legate de realitatea şi perspectiva
sectorului ajung la dispoziţia celor interesaţi prin intermediul unor publicaţii, între care cea mai
importantă este revista "Turismul mondial", precum şi prin "Scrisorile de informare" adresate
organismelor naţionale de turism ale statelor membre. Acest segment al activităţii O.M.T. a fost
substanţial revigorat prin înfiinţarea în anul 1965 a Centrului Internaţional de Studii Superioare
în Turism (C.I.E.S.T.), instituţie preluată în anul 1975 de către organizaţia mondială. În acelaşi
timp, tot din perspectiva documentării şi studiului statistic, O.M.T. colaborează cu Organizaţia
Internaţională a Muncii şi cu Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, cooperând
inclusiv la organizarea unor reuniuni şi seminarii legate de formarea personalului care să lucreze
în domeniul turistic;
b) asistenţa tehnică. Organizaţia Mondială a Turismului oferă asistenţă tehnică ţărilor în curs de
dezvoltare cu economie de piaţă sau în procesul tranziţiei spre economia modernă de piaţă, fie
direct prin propriile sale resurse bugetare, fie prin delegarea Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD), cu ajutorul resurselor bugetare oferite de acesta;
c) consultaţii şi rezoluţii. Organizaţia turismului mondial, în cadrul sesiunilor organelor sale şi
al comisiilor regionale, favorizează consultaţiile internaţionale şi pune la dispoziţia statelor
membre propuneri de programe şi acţiuni specifice. Prin competenţa atribuită, organele OMT
adoptă rezoluţii, dintre care de referinţă pentru evoluţia turismului sunt: Declaraţia de la Manilla
(1980) şi Declaraţia de la Haga asupra turismului (1989).
Conferinţa Mondială de la Manilla, desfăşurată între 27 septembrie şi 10 octombrie
1980, a reunit 107 delegaţii de stat şi 91 delegaţii de observatori ai unor organizaţii profesionale
şi neprofesionale cu activitate turistică. În cadrul lucrărilor conferinţei au fost prezentate mai
multe rapoarte pe următoarele teme: rolul turismului de mijlocitor în instaurarea echilibrului
economic, interdependenţa dintre piaţa turistică şi piaţa energetică la nivel mondial, utilizarea
resurselor turistice în funcţie de dispersia lor, impactul deteriorării raportului de schimb asupra
turismului ş.a. Concluziile desprinse în urma dezbaterilor se regăsesc în documentele adoptate pe
bază de consens, între care cel mai important este cunoscut sub denumirea de "Declaraţia de la
Manilla"36. Aceasta înmănunchează cele mai esenţiale probleme ale devenirii turismului
mondial, respectiv:
• misiunea turismului în viaţa naţiunilor şi a civilizaţiei terestre în ansamblu;
• rolul fundamental al reglementării legislative şi instituţionale a relaţiilor turistice;

36
Vezi pe larg, Cristureanu C., lucr.cit., p.242-244.
60
• consacrarea dreptului la călătorie şi turism, consecinţă firească a dreptului la muncă, ca
element de împlinire a personalităţii omului şi reflectarea acestuia în legislaţia naţională şi
internaţională;
• amplificarea rolului turismului în cadrul complexului economico-naţional şi în integrarea
acestuia în circuitul economic internaţional;
• sporirea rolului activităţii turistice în ameliorarea deficitelor balanţelor comerciale şi de plăţi;
• multiplicarea nu numai a efectelor economice cât a celor sociale în elaborarea oportunităţii şi
posibilităţii de dezvoltare a acestui sector;
• accentuarea rolului pozitiv al turismului în cunoaşterea reciprocă şi apropierea dintre
popoarele lumii;
• trecerea pe o treaptă calitativ superioară a cooperării internaţionale - tehnice şi financiare,
bilaterale şi multilaterale - în activitatea turistică;
• integrarea dezvoltării turismului în strategia de dezvoltare economică generală a tuturor
ţărilor lumii.
Structural privit, documentul final de la Manilla cuprinde patru părţi: administrarea
ofertei turistice; cooperarea tehnologică în turism; resursele umane în turism; libertatea
circulaţiei turistice.
Conferinţa Mondială Interparlamentară de la Haga, desfăşurată între 10 şi 14 aprilie
1989, constituie un alt moment de referinţă în activitatea OMT. În cadrul acesteia s-au întrunit
delegaţii ale 25 de state membre, ale 2 dintre membrii asociaţi şi cele ale 12 membrii afiliaţi
acestei organizaţii. Acestora li s-au alăturat 128 de parlamentari ca reprezentanţi a 46 de state. La
finalul lucrărilor conferinţei s-a adoptat documentul "Declaraţia de la Haga asupra turismului",
hotărâre care se situează pe aceeaşi linie de orientare a turismului cu cea adoptată la Manilla. În
sensul caracterului interguvernamental al organizaţiei, sub emblema căreia îşi desfăşura
activitatea, conferinţa a supus parlamentelor ţărilor membre participante 10 principii privind
perspectiva turismului, adoptate în unanimitate, care se referă la: a) importanţa generală a
turismului; b) rolul turismului, ca ferment al creşterii economice, pentru toate ţările lumii; c)
stringenţa importanţei protecţiei mediului, în dubla sa calitate: de condiţie esenţială pentru
dezvoltarea turismului şi de element reprezentativ al calităţii vieţii; d) dimensiunea umană a
turismului; e) baza juridică a turismului; f) facilităţile de călătorie; g) protecţia şi respectul
datorate turiştilor; h) terorismul ca ameninţare reală împotriva mişcării turistice; i) rolul educaţiei
în creşterea calităţii turismului; j) măsurile ce trebuiesc adoptate, de către autorităţile publice şi
sectorul privat, în vederea dezvoltării cooperării internaţionale în turism.
Consiliul Executiv al OMT, în cadrul Conferinţei de la Haga, a adoptat şi un "Cod al
turismului" care cuprinde sugestii privind realizarea unui sistem internaţional de asigurare a
turiştilor, precum şi a reglementării juridice a raporturilor dintre agenţii economici care participă
la comercializarea produsului turistic.
În concluzie, chiar din numai aceste sintetice referiri, pentru oricare dintre noi este
limpede faptul că Organizaţiei Mondiale a Turismului îi revine un rol de primă mărime în
creşterea pe scară internaţională a activităţii turistice. Această poziţie însă, nu poate să se
substituie atribuţiilor pe care autoritatea publică trebuie să şi le asume în cadrul fiecărui stat
independent şi suveran, în privinţa opţiunilor şi direcţiilor strategice de dezvoltare a sistemului
social global, a turismului în speţă.

4.1.3.1.2. Organizaţii internaţionale cu competenţe în domeniul turismului

În cadrul acestei categorii de organizaţii internaţionale interguvernamentale se
circumscriu cele ce aparţin sistemului Naţiunilor Unite, precum şi Organizaţiile regionale.

61
 Dintre organizaţiile, între altele şi cu vocaţie turistică, care aparţin sistemului ONU
menţionăm:
- Organizaţia Internaţională a Muncii, direct angrenată în formarea profesională şi angajarea în
domeniul turistic;
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii, turismul contribuind la menţinerea şi creşterea stării de
sănătate, la care se adaugă răspunderea faţă de riscurile privind sănătatea şi care decurg din
actul călătoriei;
- Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, finanţator important al investiţiilor
turistice în ţările în curs de dezvoltare;
- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, în virtutea relaţiei strânse dintre transportul aerian şi
turismul internaţional;
- UNESCO, prin prisma competenţelor în formarea resurselor umane şi a relaţiilor directe între
turism şi cultură.
Toate aceste organizaţii au un rol complementar OMT-ului, cu care cooperează, deşi nu
trebuie să uităm că aportul lor la dezvoltarea turismului a precedat statutul actual al organizaţiei
turismului mondial, de a veghea fenomenul la scară globală, ea fiind de dată mai recentă (1975).
În paralel, Organizaţiile regionale exercită diferite competenţe în domeniul turismului.
Dintre acestea amintim:
- Organizaţia Cooperării şi Dezvoltării Economice (OECD), care grupează de fapt principalele
ţări emiţătoare-receptoare de turism din lume, interesată în cercetarea problemelor generate
de dezvoltarea turismului în ţările cu economie de piaţă;
- Uniunea Europeană, Organizaţia Statelor Americane, Comunităţile Africane, Asociaţia
Statelor din Sud-Estul Asiatic, la care se adaugă Băncile regionale interguvernamentale
reprezentative, sunt responsabile de soarta turismului în calitatea determinată de profilul
lor.
În afara consiliilor regionale create de Adunarea Generală a OMT-ului (în număr de 6,
cum am mai precizat), grupurile de state interesate în cooperarea la dezvoltarea turismului
internaţional pot crea instituţii internaţionale cu competenţe în acest domeniu. Realitatea o
dovedeşte prin exemple relevante, astfel: Organizaţia pentru Dezvoltarea Turismului African,
Alianţa Turistică a Oceanului Indian, ş.a.

4.1.3.2. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale

Acest gen de organizaţii grupează pe nivel mai înalt, cel al planului internaţional,
organismele profesionale sociale şi ştiinţifice existente în diferitele ţări ale globului. Raţiunea
fundamentală a existenţei lor o reprezintă favorizarea schimburilor, a reuniunilor profesioniştilor
diferitelor naţionalităţi, a sistematizării informaţiilor şi realizării studiilor ce vor forma
fundamentul deciziilor autorităţilor publice. Concomitent, scopul lor este de a reprezenta
diferitele categorii socio-profesionale în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale. Din
această categorie reţinem următoarele organizaţii:
- Asociaţia Mondială a Agenţilor de Voiaj (WATA);
- Asociaţia Internaţională a Circuitelor Turistice (ISTA);
- Grupul Uniunilor Naţionale a Agenţiilor de Voiaj din Uniunea Europeană;
- Uniunea Internaţională a Organizaţiilor Naţionale a Hotelierilor, Restauratorilor şi
Cofetarilor;
- Asociaţia Transportului Aerian Internaţional;
- Federaţia Internaţională a Automobilului (F.I.A.);
- Asociaţia Internaţională de Hotelărie;
- Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici din Turism (AIEST);
- Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor din Turism (FIJET);

62
 - Alianţa Internaţională a Turismului.

Federaţia Universală a Asociaţiilor şi Agenţiilor de Turism (UFTAA),

fondată în 1966 prin fuziunea Federaţiei Internaţionale a Agenţiilor de Voiaj cu Organizaţia
Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj. Are ca scop să negocieze cu principalele
organisme internaţionale în numele industriilor agenţiilor de voiaj şi agenţiilor de turism şi să
promoveze standarde, să protejeze şi să acorde asistenţă asociaţiilor naţionale. Membrii sunt
asociaţii naţionale în număr de peste 50.000 de membrii, reprezentând mai mult de 80 de ţări.

Asociaţia Mondială a Agenţiilor de Voiaj (WATA), fondată în 1949 cu scopul

să contribuie la profitul membrilor şi la protecţia lor, luând parte la dezvoltarea şi organizarea
turismului şi furnizând informaţii referitoare la dezvoltarea şi reducerea riscurilor prin acţiuni
comune.Numără peste 226 de agenţii de voiaj independente.

Academia Internaţională de Turism, fondată în 1951 pentru a dezvolta aspecte

umane şi culturale din turismul internaţional; publică un dicţionar de turism internaţional în mai
multe limbi. Are sediul la Geneva.
Comitetul European de Coordonare pentru Turismul Social, fondat în 1984 şi cuprinde
cooperative, asociaţii şi societăţi mutuale lucrative din turismul social din ţările UE cu scopul de
reprezentare în relaţiile cu instituţiile comunitare şi de a realiza în comun unele acţiuni.
Federaţia Europeană a Asociaţiilor Ghizilor de Turism formată 1986 şi reuneşte peste 5.000
de ghizi de turism.

Asociaţia Tour-operatorilor şi a Agenţiilor de Turism, din Uniunea

Europeană – ECTAA este o organizaţie formată din asociaţiile naţionale reprezentative din
turism (una pentru fiecare ţară) din 15 ţări membre UE, 5 asociaţii naţionale cu statut de membru
afiliat (România, Turcia, Cipru, Slovenia şi Bulgaria) şi 3 asociaţii cu statut de observator
(Elveţia, Malta şi Estonia). ANAT a fost membru cu statut de observator începând cu Adunarea
Generală de la Stockholm din 31 mai 1999, iar statutul de membru afiliat – cu drept de vot – a
fost obţinut cu ocazia Reuniunii bianuale ECTAA de la Istanbul din mai 2000.
ECTAA a fost înfiinţată în anul 1961, primii preşedinţi fiind M.J. Schloessing (Franţa) şi M.E.
Kipfmuller (Germania). Încă de la primele întâlniri s-au discutat statutul asociaţiei şi problemele
din industria turismului la nivel european, ca de exemplu: actul constitutiv ECTAA, regulile
economice în Piaţa Comună, recunoaşterea diplomelor şi licenţelor, schimbul de informaţii
tehnice şi legislative etc. Primul secretariat general permanent a fost constituit în anul 1989 şi de
atunci relaţiile cu comisarii Uniunii Europene s-au intensificat.
Scopul acestui organism este de a reprezenta interesele comune ale asociaţiilor naţionale
membre, de a trata şi negocia în numele lor, la un nivel înalt, cu organismele Uniunii Europene şi
cu alte foruri problemele ce apar în industria turismului.
ECTAA participă la conferinţele internaţionale ale companiilor aeriene (PACONF şi
EUROFORUM), la congresele UFTAA, unde are un rol activ, reprezentând interesele
membrilor. Împreună cu IATA si UFTAA a constituit mai multe comitete de iniţiativă în diferite
domenii de activitate – ticketing, asigurări, sisteme de rezervare etc. Unul din organismele
înfiinţate care acţionează şi în prezent este Global Consulting Committee – GCC, care se ocupă
cu implementarea noului sistem de asigurare globală a companiilor aeriene şi a agenţilor
acreditaţi.
63
Rezolvarea situaţiilor conflictuale sau neconcordanţele în sistemul economic, legislativ sau de
taxe în spaţiul european, în care membrii asociaţiei îşi desfăşoară activitatea, se face conform
următoarei proceduri: asociaţia naţională sesizată de membrii săi depune o plângere sau sesizare
la secretariatul ECTAA, care analizează subiectul şi după caz supune problema în cauză atenţiei
comitetului director şi comisiilor de specialitate. Comitetul director decide măsurile ce trebuie
luate pentru rezolvarea situaţiei prin următoarele demersuri: trimiterea de întâmpinări către
comisarii de resort ai Uniunii Europene şi întâlniri cu aceştia la sediul de la Bruxelles; intervenţii
la diferite nivele ale Uniunii Europene; sesizarea companiilor aeriene, a transportatorilor etc. La
solicitarea membrilor transmite material documentar privind Directivele Uniunii Europene
pentru diferite domenii de activitate în scopul susţinerii unor demersuri pe plan naţional în faţa
ministerelor de resort (ex. problema caselor de marcat), sesizează din oficiu în legătura cu actele
legislative neconforme cu interesele fireşti ale agenţiilor de turism (ex. aplicarea TVA la
comision, vize între statele europene), acţionează în judecată şi întocmeşte proteste adresate
miniştrilor de externe din ţările respective etc.
Principalele direcţii de acţiune ale organizaţiei ECTAA sunt: armonizarea legislaţiei; protecţia
consumatorului; protecţia intereselor membrilor; politici în turism; politici sociale; politici şi
reguli ale concurenţei; unificarea monetară şi economică; piaţa internă; politica de taxe şi
impozite; regulamente şi principii în domeniul transportului aerian, maritim şi terestru; probleme
profesionale si cursuri de perfecţionare; probleme de mediu şi altele.
ANAT a fost sprijinită de ECTAA pentru rezolvarea următoarelor probleme: implementarea
BSP în România, implementarea Rezoluţiei 814, sistemul de asigurări pentru faliment şi
insolvabilitate a agenţiilor de turism, cooptarea ANAT în comisia tripartită de armonizare a
legislaţiei (Guvern, reprezentanţii Uniunii Europene, asociaţii profesionale), case de marcat,
suspendarea vizelor de intrare în România pentru cetăţenii Uniunii Europene.
La Adunarea Generala ECTAA care a avut loc în perioada 17-18 mai 2001 la Budapesta au
participat 15 asociaţii naţionale din ţările membre ale Uniunii Europene, 5 ţări cu statut de
membru afiliat (printre care şi ANAT) şi 3 ţări cu statut de observator.
În cadrul lucrărilor Adunării Generale s-au dezbătut şi aprobat bilanţul pe anul 2000 şi
documentele Adunării Generale din noiembrie 2000 – Cipru.
Principalele puncte de pe ordinea de zi a Adunării Generale ECTAA au fost:
• Raportul delegaţiei ECTAA la Congresul extraordinar UFTAA care a avut loc la
Bangkok; s-a hotărât ca asociaţia ECTAA să rămână independentă de UFTAA,
considerându-se că problemele europene din activitatea de turism se pot rezolva
mult mai bine la nivelul organismelor europene.
• Aplicarea TVA-ului în Europa: mai multe ţări se confruntă cu aplicarea defectuoasă
a taxei pe valoarea adăugată asupra serviciilor de turism; se va milita pentru o
aplicare a TVA-ului în mod egal şi echilibrat la toţi membrii ECTAA.
• Relaţiile cu companiile aeriene: s-au dezbătut problemele acute privind raporturile
dintre agenţiile de turism şi companiile aeriene legate de comisioane, taxe,
restituiri, raporturi contractuale bazate pe principii de parteneriat etc. ECTAA
participă la întrunirile companiilor aeriene la nivel european denumite
EUROFORUM, unde se discută politici la nivel european, care au impact major în
piaţa de distribuţie. Delegaţia ANAT a prezentat succesul ANAT în relaţia cu
compania naţională TAROM cu privire la includerea pe ordinea de zi a Conferinţei
Internaţionale de la Hong Kong (PACONF 11-15 iulie 2001), a propunerii în
legătură cu implementarea rezoluţiei IATA nr. 814 în România începând cu anul
2002.

64
 Consiliul Mondial al Voiajului şi Turismului (WTTC) – organizaţie
neguvernamentală, ca o coaliţie globală a tuturor directorilor executivi din toate sectoarele
industriei turistice, respectiv transporturi, cazare, alimentaţie, recreere, cultură, servicii de voiaj.
Are sediul central la Bruxelles şi filiale în Canada, Anglia şi New York. Scopul este de a:
promova expansiunea pieţelor turistice şi de voiaj în armonie cu mediul înconjurător; convinge
guvernele de contribuţia voiajului şi turismului la dezvoltarea economică naţională şi
internaţională; elimină barierele în calea progresului industriei turismului.

Asociaţia Internaţională a Transporturilor Aeriene (IATA), organizaţie globală

pentru toate transporturile aeriene internaţionale având ca scop facilitarea transportului
persoanelor inclusiv a turiştilor, şi bunurilor în toată reţeaua aeriană mondială, prin combinarea
diferitelor rute aeriene. Deplasarea se face cu un bilet unic, cumpărat la un preţ unic, într-o
monedă unică şi întrunind aceeaşi calitate a serviciului în oricare loc al lumii (pe curse regulate).

4.2. Organizarea turismului în România

Activitatea turistică este în mod cert mai tânără decât conducerea, însă în mod sigur
ambele au evoluat de la empirism către sfera concretului, de la o structură clasică către una
modernă. Dacă tipul managerial clasic era descriptiv, conservator, rigid, imperativ și fragmentar,
autarhic, cel modern a trecut la profesionalizare devenind anticipativ, metodologico-aplicativ,
inovațional și motivațional, informatizat, sistemic și participativ. Bunele rezultate economice se
obţin numai printr-o judicioasă organizare şi gestiune a activităţilor, motiv pentru care, firesc, a
fost marcat şi comportamentul celor care exercită actul de conducere, realizându-se cu timpul
trecerea de la amatorism la profesionalism. Deşi managerii din industria turismului nu sunt
unanimi în clasificarea trăsăturilor ospitalităţii, majoritatea sunt de acord că succesul unui
manager este dat de trăsături precum un ridicat standard al eticii și responsabilităţii; priceperea în
detensionarea și soluționarea crizelor; capacitatea de tratare în mod efectiv a conflictului;
posibilitatea de a fi vizionar, dar mai ales capacitatea de a transforma viziunile în realitate;
aptitudinea de a-i motiva pe alţii, promovarea unei atitudini pozitive.
La fel ca în alte activități economice, şi în turism calitatea procesului de management,
comensurat prin rezultatele economice ale organizaţiei, depinde de calitatea managerilor.
Tipologia, caracteristicile managementului şi tendinţele ce se înregistrează în turismul intern sunt
publicate în rapoartele anuale ale Autorităţii Naționale de Turism (ANT).
Turismul reprezintă „ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi
desfăşurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor
organizaţii, societăţi sau agenţii specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp,
precum şi industria care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor” (Snak O.,1994).
Problemele legate de dezvoltarea turismului, natura, structura şi mecanismele de piață
turistică sunt abordate în literatura de specialitate începând cu Snak O. și continuând cu Balaure
V., Barbu Gh., Baron P., Berbecaru I., Botez M., Bugan,M., Bărănescu Rodica., Cătoiu I.,
Cândea Melinda, Cocean P., Cojocariu Steliana, Cosmescu I., Cristureanu Cristiana, Dobrescu
E., Emilian R., Florea C., Ene Cornelia, Erdeli G., Glăvan V., Ionescu I., Istrate I., Luca C., Lupu
N., Minciu Rodica, Neacşu N., Nicolescu E., Nicolescu R., Nistoreanu P., Petrescu I., Postelnicu
Gh., State Olimpia, Stăncioiu Aurelia Felicia, Stănciulescu Gabriela, Țigu Gabriela etc. Cu toate
acestea, modalităţile eficientizării managementului turismului românesc prin prisma statutului de
65
țară membră a Uniunii Europene nu este studiat îndeajuns, de unde și necesitatea de a crea un
mediu care să permită îmbunătăţirea managementului turismului românesc în scopul de
maximizare a valorificării superioare a potenţialului său.
Pe teritoriul României, primele organizaţii ce aveau ca scop încurajarea călătoriilor au
apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Asociaţia Alpină a Transilvaniei fondată la
Braşov în 1873, Societatea română de geografie (1875), Societatea carpatină din Sinaia (1895),
Asociaţia Carpatină Transilvania (S.K.V), fondată în 1880 la Sibiu ş.a.
În anul 1921 a fost înfiinţat Turing Clubul României (T.C.R) care întreţinea legături cu societăţi
similare din străinătate, fiind reprezentantul României pe plan european şi care a devenit, în timp,
cea mai puternică asociaţie de turism din ţară.
În 1933 se instituţionalizează turismul când O.N.T., sub numele de Consilieratul pentru
pregătirea organizării turismului în România, devine organism cu activitate de sine stătătoare pe
lângă preşedinţia Consiliului de Miniştri. În 1934 a fost creată Federaţia Societăţilor de Turism
din România, cu rol de coordonare şi sprijinire a asociaţiilor şi cluburilor turistice. Primul
serviciu public specializat în turism a fost Oficiul Naţional de Turism înfiinţat în 1936 în
subordinea Ministerului Sănătăţii şi care avea ca scop coordonarea activităţii staţiunilor
balneoclimaterice. Tot în 1936 a fost adoptată prima lege a turismului, care stabileşte locul ONT
pe lângă Ministerul de Interne şi rolul său în organizarea şi dezvoltarea turismului.
În 1948 are loc naţionalizarea tuturor bunurilor şi dotărilor societăţilor turistice private, care trec
în patrimoniul Consiliului Central al Sindicatelor. Rolul coordonator în activitatea turistică îi
revine Comisiei Centrale a Sindicatelor prin Direcţia pentru Turism şi Excursii, iar mai târziu
Comisiei balneo-climaterice şi Comisiei Sport - Turism. Din 1959, coordonarea activităţii
turistice este preluată de Oficiul Naţional de Turism Carpaţi. Dezvoltarea continuă a activităţii
turistice în România a impus înfiinţarea în 1971 a Ministerului Turismului, ca organism central
specializat al administraţiei de stat.
Din 1990, România trece la economia de piaţă şi activitatea turistică este reorganizată în
conformitate cu noile cerinţe şi cu evoluţia turismului european. După anul 1990, turismul
românesc a cunoscut profunde transformări structurale, patrimoniale, comerciale şi legislative.
Activitatea turistică a avut o evoluție oscilantă, înregistrându-se creșteri ușoare în anii 1999-
2000, iar în perioada 2003-2008 creșteri în medie de 15%, ca în perioada de după 2009 şi până în
prezent să cunoască o stagnare datorată în principal crizei economico-financiare globale.
Dinamica înregistrată de către industria turismului în România este argumentată în principal prin
stabilitatea politică, economică, dar în mod deosebit de promovarea intensă a valorilor și
resurselor turistice pe plan internațional.
Sub aspect structural şi organizatoric s-a realizat descentralizarea activităţii de turism
prin: desfiinţarea Oficiilor Judeţene de Turism, a ONT Carpaţi Bucureşti şi ONT Litoral, a
Întreprinderii de Turism şi Restaurante Bucureşti (ITHR) şi a altor întreprinderi ale sindicatelor,
cooperaţiei etc. şi crearea de societăţi comerciale, în special întreprinderi mici şi mijlocii sau
asociaţii familiale, prin privatizarea activităţii de turism şi înfiinţarea noilor societăţi de turism în
baza Legii 31/1990. Astfel, s-a realizat retragerea Ministerului Turismului de la administrarea
bazei materiale a turismului (spaţii de cazare, de alimentaţie pentru turism, transport turistic,
agrement), şi de la organismele de promovare şi comercializare a produselor turistice. Prin
privatizarea bazei tehnico-materiale a turismului (a structurilor de primire turistică) şi formarea
societăţilor comerciale s-a trecut la crearea mecanismului de piaţă concurenţială şi la
liberalizarea preţurilor şi tarifelor.
După evenimentele din decembrie 1989, autoritatea centrală în domeniul turismului a
cunoscut o serie de schimbări organizatorice care au reflectat o anumită inconsecvenţă la nivel de
organizare guvernamentală. La 20 iulie 1990 se înfiinţează Ministerul Comerţului şi Turismului
care avea în componenţă Departamentul de Turism cu atribuţii în promovarea politicii în

66
domeniul turismului. În 1992, acest departament s-a transformat în Ministerul Turismului,
exercitând funcţiile de reglementare, protecţie şi control al dezvoltării turismului şi de organism
de consultanţă pentru toate autorităţile publice sau private şi agenţi economici privind activităţile
turistice din România. În anul 1998 se înfiinţează Autoritatea Naţională pentru Turism (ANT),
iar în anul 2001 s-a reînfiinţat, pentru o scurtă perioadă, Ministerul Turismului. În anul 2004, se
reînfiinţează Autoritatea Naţională pentru Turism (HGR 412/23.03.2004), aflată în subordinea
Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. În aprilie 2007, prin reorganizarea
guvernamentală, funcţionează Ministerul pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi
profesii liberale. În prezent, ANT este în subordinea Ministerului Economiei, iar până în anul
2012 a fost în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.
Reglementarea organizării, coordonării şi desfăşurării activităţii de turism în România se
realizează prin Ordonanţa Guvernului României nr. 58/1998, aprobată prin Legea nr. 755/2001,
cu modificările ulterioare, care creează cadrul general al activităţii de turism(în lipsa unei legi a
turismului). Ordonanţa Guvernului nr. 58/1998 învederează faptul că turismul reprezintă un
domeniu prioritar al economiei naţionale, iar coordonarea dezvoltării turismului şi controlul
activităţii de turism se realizează de către organul central de specialitate al administraţiei publice
centrale (minister sau autoritate naţională). Prin această ordonanţă se mai precizează, pe lângă
prioritatea turismului ca domeniu al economiei naţionale, şi: atestarea, evidenţierea şi
monitorizarea patrimoniului turistic şi instituirea certificatului de patrimoniu şi Registrul
patrimoniului din turism (H.G. nr. 33/2000); atestarea staţiunilor turistice; principalii termeni
utilizaţi în activitatea de turism; atribuţiile ce revin consiliilor judeţene în domeniul turismului
(monitorizarea patrimoniului turistic, amenajarea şi exploatarea pârtiilor de schi, protecţia
turiştilor (asigurare, salvamont, salvamar) etc.
În ceea ce priveşte organizarea activităţii de turism, Autoritatea Naţională pentru Turism
elaborează Strategia de dezvoltare a turismului pe termen mediu şi lung, precum şi Programul
anual de dezvoltare a turismului, care vor fi aprobate de Guvern. Acţiunile cu caracter turistic,
iniţiate la nivel teritorial de către autorităţile administraţiei publice locale, trebuie să se înscrie în
strategia de dezvoltare a turismului pe termen mediu şi lung şi să respecte reglementările
specifice pentru toate formele de turism practicate în România.
În cadrul Planului Naţional de Dezvoltare (PND) 2007-2013 s-a realizat o analiză extinsă
a turismului, subcapitolele ”Turismul” şi ”Infrastructura în domeniul turismului” abordând
aspectele relevante pentru acest domeniu prin prisma potenţialului, capacităţii de cazare,
circulaţiei turistice, ocupării, specificităţii turismului în România, dezvoltării turismului regional
şi local. Tematica turismului este, de asemenea interconectată cu tematici precum impactul
activităţilor economice asupra mediului, activităţile economice neagricole, creşterea
competitivităţii economice şi dezvoltarea economiei bazate pe cunoaştere, creşterea
competitivităţii prin îmbunătăţirea accesului pe piaţă al întreprinderilor, în special al celor mici şi
mijlocii, creşterea standardelor de viaţă în zonele rurale prin diversificarea activităţilor rurale,
diminuarea disparităţilor de dezvoltare intra și interregionale etc.
Turismul este analizat din perspectiva competitivităţii economiei româneşti şi a
perspectivelor de creştere a acesteia. Aspecte relevante pentru dezvoltarea turismului sunt
analizate în contextul secţiunilor dedicate dimensiunii teritoriale, a dezvoltării rurale și a
promovării unei dezvoltări teritoriale echilibrate. Prin intermediul Planului Naţional de Reformă
s-au trasat coordonatele de dezvoltare economică prioritare pentru perioada 2011-2013, printre
acestea înscriindu-se şi cele pentru sectorul turismului. S-au putut astfel corela tendinţele de
dezvoltare turistică la nivel regional cu priorităţile naţionale, asigurându-se astfel oportunitatea
aplicării unui plan integrat şi sustenabil pentru atingerea obiectivelor vizate.
Pentru a alinia activitatea agenţiilor de turism din România la Directiva Consiliului
Uniunii Europene nr. 90/314/E.C.C./1990, privind obligativitatea licenţierii şi brevetării

67
agenţiilor în vederea autorizării şi acreditării acestora, s-a aprobat Hotărârea Guvernului nr.
238/2001, modificată prin Hotărârea nr. 1267/2010, care prevede obligativitatea funcţionării
agenţiei de turism în baza licenţei de turism, iar pentru persoanele care asigură conducerea
operativă a agenţiilor de turism sau a structurilor de primire turistică obligativitatea de a deţine
brevet de turism.
Normele privind criteriile şi metodologia pentru eliberarea licenţelor şi brevetelor de
turism au fost aprobate prin Ordinul Ministrului Turismului nr. 170/2001 cu completările
ulterioare(Ordinul Preşedintelui ANT nr.65/2013).
În vederea armonizării clasificării structurilor de primire turistică cu aceea a ţărilor din
UE, Guvernul a aprobat prin H.G. nr. 1328/2001, cu completările ulterioare, clasificarea pe stele
a structurilor de primire turistică. Astfel, Ministerul Turismului reglementează modul de
clasificare a structurilor de primire turistică în baza unor criterii stabilite prin OMT nr. 510/2002
cu modificările ulterioare aduse de Ordinul Preşedintelui ANT nr.65/2013 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistică. Armonizarea
legislaţiei românești cu cea a statelor membre ale UE privind vânzarea sau oferirea spre vânzare
pe teritoriul României a pachetelor de servicii turistice, indiferent de locul de realizare al
acestora, a impus O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii
turistice, care a fost aprobată prin Legea nr. 631/2001.
În baza O.G. nr. 107/1999, Autoritatea Naţională de Turism a emis Ordinul M.T. nr.
69/2003 pentru aprobarea contractului-cadru de comercializare a pachetelor de servicii turistice,
care cuprinde: titularul contractului de comercializare, variantele de comercializare, apariţia
raporturilor de contractare, preţul şi modalităţile de plată, drepturile şi obligaţiile agenţiei de
turism şi ale turistului, asigurarea pentru risc de insolvabilitate şi/sau de faliment a agenţiei,
penalizări, despăgubiri etc.
Prin O.G. nr. 58/1998, s-a stabilit şi definit un portofoliu de termeni şi noţiuni utilizat în
activitatea de turism şi care va fi completat prin O.G. nr. 107/1999 și Ordinul Preşedintelui ANT
nr.65/2013.
Aceşti termeni, noţiuni şi categorii economice sunt: turism, resursă turistică (naturală şi
antropică); patrimoniu turistic; structură de primire turistică (cu funcţie de cazare, de alimentaţie
publică, de agrement, de transport, tratament balnear, complex balnear); zonă turistică; zonă de
recreere periurbană; obiectiv turistic; punct turistic; localitate turistică; staţiune turistică; funcţie
turistică; produs turistic; pachet de servicii turistice etc.
HGR nr. 852/2008 reglementează normele şi criteriile de atestare a staţiunilor turistice în
scopul protejării, conservării şi valorificării resurselor turistice. Atestarea staţiunilor turistice se
face de către Ministerul Economiei, la solicitarea autorităţilor administraţiei publice locale, şi se
aprobă prin hotărâre de guvern. Pe lângă elementele strict administrative legate de procedura de
atestare, actul normativ include prevederi menite sa asigure creşterea vizibilităţii respectivelor
localităţi pentru turişti şi potenţialii turişti.
HGR nr. 77/2010 reglementează conţinutul şi procedura de aprobare a Programului anual
de marketing şi promovare şi a Programului anual de dezvoltare a destinaţiilor şi a produselor
turistice, în limita fondurilor aprobate cu această destinaţie. Programul anual de marketing şi
promovare urmăreşte promovarea celor mai importante destinaţii şi forme de turism din Romania
pe piaţa internă şi pe principalele pieţe turistice din străinătate.
Prin HGR nr. 120/2010 s-a aprobat Lista cuprinzând programele şi proiectele de investiţii în
turism şi a surselor de finanţare a documentaţiilor tehnice şi a lucrărilor de execuţie a
programelor şi obiectivelor de investiţii în turism. Finanţarea realizării documentaţiilor tehnice şi
a lucrărilor de execuţie a programelor şi obiectivelor de investiţii în turism, ai căror beneficiari
sunt autorităţile administraţiei publice locale, se asigură de la bugetul de stat şi din bugetele
locale, prin bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.

68
 HGR nr. 120/2010 pune în evidenţă localităţile cu potenţial turistic de dezvoltare,
respectiv destinaţiile turistice care şi-au propus să îmbunătăţească infrastructura de primire a
turiştilor prin proiectele de investiţii finanţate din fonduri bugetare. Aceasta a fost emisă pentru
modificarea Listei cuprinzând programele şi proiectele de investiţii în turism şi a surselor de
finanţare a documentaţiilor tehnice şi a lucrărilor de execuţie a programelor şi obiectivelor de
investiţii în turism, fiind Ordinul Preşedintelui ANT nr.65/2013 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistică completată și modificată prin
HG nr. 320/2011 privind criteriile de eligibilitate a programelor şi proiectelor de investiţii în
turism.
De o deosebită importanță pentru dezvoltarea sustenabilă a turismului românesc au fost
elaborarea: Master Planului privind turismul național în perioada 2007-2026, a Strategiei de
dezvoltare a turismului balnear și Strategia de dezvoltare a ecoturismului în România (faza I și
faza a II-a).

69
 CAPITOLUL 5
PIAŢA TURISTICĂ

După studierea acestui capitol, cititorul va putea să:

• definească piaţa turistică şi să-i înţeleagă specificul prin particularităţile raportului ce-o
reprezintă;
• înţeleagă ce presupune evaluarea cantitativă a acestei forme specifice de piaţă;
• explice semnificaţia şi particularităţile cererii turistice;
• discute dialectica cererii turistice, prin prisma factorilor-cauză ce o determină;
• explice legătura dintre cererea şi consumul turistic;
• definească oferta şi producţia turistică;
• discute dialectica ofertei turistice, prin prisma factorilor ei de influenţă.

5.1. Semnificaţia şi particularităţile pieţei turistice

Turismul, ca domeniu socio-economic, face parte din categoria celor ce oferă produse
"invizibile", abstracte, ce nu pot fi definite cantitativ şi calitativ decât parţial şi indirect. Totuşi,
ca şi celelalte activităţi producătoare de bunuri economice utile, turismul şi-a constituit în timp o
piaţă proprie a serviciilor pe care le furnizează, definită prin factori cu manifestare specifică şi
determinanţi de natură motivaţională, geografică, social-economică şi politică.
Prin prisma sensului contemporan al noţiunii de piaţă, anterior subliniat, putem spune că
piaţa turistică reprezintă sfera economică de interferenţă a intereselor purtătorilor ofertei
turistice, materializată prin producţia turistică, cu cele ale purtătorilor cererii turistice,
materializată prin consum. Şi cum, în cazul turismului, locul ofertei coincide cu locul
consumului, dar nu şi cu locul de formare a cererii, interferenţa se va transforma în suprapunere
în timp şi spaţiu a celor doi factori (oferta şi cererea), prin intermediul consumului turistic.
Dar, dacă piaţa turistică se aseamănă cu alte forme de existenţă ale pieţei în general, prin
rolul şi funcţiile ce-i revin, se şi distinge de celelalte prin câteva particularităţi ale raportului ce-
o reprezintă, respectiv:
a) este o piaţă cu o finalitate specifică, turistul în calitate de client neurmărind achiziţionarea
şi consumarea unor bunuri şi servicii, deci pur şi simplu a unor mărfuri obişnuite, comune şi
generalizate la nivelul întregii populaţii, ci procurarea unor satisfacţii pe care le induc
acţiunile din cadrul acestui sector de activitate;
b) este o piaţă fragmentată, are un caracter "peticit" ("patch", termenul englezesc), deoarece
satisfacţiile se individualizează, pe plan obiectiv, prin oferta cu caracteristicile ei şi, pe plan
subiectiv, prin cererea cu preferinţele sale. De aceea, confruntarea eterogenităţii ofertei
turistice cu fiecare din modalităţile de percepere ale componentelor acesteia, prin prisma
fiecărei categorii de turişti, generează existenţa unei multitudini de subpieţe turistice, a unei
unităţi într-o diversitate tot mai accentuată;
c) este o piaţă de o complexitate aparte în timp şi spaţiu, relaţiile ce-o compun încep a se
contura, mai întâi, prin perceperea ofertei turistice de către cerere sub forma unei "imagini"
construite prin sintetizarea tuturor informaţiilor primite de fiecare turist potenţial, deci cu o
încărcătură subiectivă deosebit de accentuată. Cu alte cuvinte, decizia de consum se adoptă
numai în raport cu imaginea ofertei. Apoi, acţiunea turistică propriu-zisă, mai exact contactul
direct cu oferta turistică, se realizează de-abia în timpul consumului;
d) este o piaţă multidimensională , în sensul că nu întotdeauna turistul (consumatorul) este şi
cel care decide asupra procurării unui produs turistic. Pe piaţa turistică se manifestă aşa

70
 numiţii "participanţi la cumpărare" - persoanele care influenţează, decid sau plătesc consumul
turistic;
e) este o piaţă cu o încărcătură de risc mult mai accentuată, ofertanţii de servicii turistice
confruntându-se cu o suită de incertitudini, mult mai numeroase decât cele ale pieţei
bunurilor materiale.
Toate aceste particularităţi fac din turism un domeniu ce nu poate fi abordat practic de
către oricine. În consecinţă, pentru delimitarea şi diminuarea inconvenientelor specifice
sectorului turistic, se justifică creşterea rolului ştiinţei în aprofundarea conceptelor specifice
acestei forme de piaţă şi folosirea unor tehnici de prevenire sau micşorare a riscurilor de piaţă,
dintre care pe primul loc se situează neconcordanţa cantitativ-calitativă dintre oferta şi cererea
turistică. În acest sens, una dintre tehnicile utilizate este cea a simulării, prin construirea unui
model-matrice37 care cuprinde verigile pieţei turistice şi variabilele ce le determină în procesul
interacţiunii simultane a cererii cu oferta turistică: conturarea opţiunii de participare la actul
turistic, prin prisma importanţei funcţionale a imaginii produselor turistice pentru fiecare
categorie de consumatori; derularea propriu-zisă a acţiunii turistice în funcţie de greutatea
specifică a deciziei consumatorului în favoarea achiziţionării unui anumit produs turistic.
Analiza ştiinţifică a pieţei turistice implică o dezvoltare corespunzătoare şi standardizare
a terminologiei din domeniu. Astfel, evaluarea cantitativă a acestei forme specifice de piaţă
presupune cunoaşterea semnificaţiei următoarelor noţiuni: capacitatea pieţei, potenţialul pieţei,
volumul pieţei produsului turistic şi locul pe piaţă al unui anumit produs turistic. Pentru un
nespecialist, conţinutul acestor termeni s-ar identifica în bună măsură, în realitate existând
diferenţe semnificative ce nu pot fi neglijate nici de ştiinţa din domeniu şi nici de activitatea
practică.
• Capacitatea pieţei turistice semnifică necesitatea, exprimată sau nu, pe o anumită piaţă,
pentru un produs turistic, independent de nivelul preţurilor produsului şi al veniturilor
consumatorilor. Ea se calculează prin produsul dintre numărul consumatorilor potenţiali
(Nc) şi capacitatea medie de consum (kc):
Cpt = Nc  kc ,
unde:
Cpt = capacitatea pieţei turistice;
Nc = numărul consumatorilor potenţiali;
kc = capacitatea medie de consum.

• Potenţialul pieţei turistice exprimă cererea totală (a tuturor consumatorilor) pentru un

anumit produs turistic în funcţie de veniturile consumatorilor şi de preţurile practicate
pentru acel produs:
n
C T =  c i ( p)
i =1 ,
unde:
CT=cererea totală (potenţialul pieţei turistice) pentru produsul turistic analizat;
ci = cererea de consum individual în funcţie de preţurile (tarifele) practicate pentru un
anumit produs turistic şi de veniturile clienţilor turişti;
n = numărul de clienţi turişti.

Se calculează astfel cererea solvabilă pentru un produs turistic. Dimensiunile sale sunt
mai reduse decât cele ale capacităţii pieţei, cu o mărime ce reprezintă acele categorii de

37
Vezi Cristureanu C., lucr. cit., p. 104-105.
71
consumatori fără posibilităţi financiare pentru cumpărarea produselor turistice respective sau nu
se manifestă ca cerere efectivă din alte motive (incapacitate fizică, reconsiderare a ierarhiei
nevoilor de consum, lipsă de timp, conservatorism, uzanţe etc.).
• Volumul pieţei produsului turistic exprimă totalitatea tranzacţiilor încheiate pentru un
produs turistic oarecare pe o piaţă dată, într-un anumit interval de timp:

n
Vpt =  t i
i =1 ,
unde:
Vpt = volumul pieţei produsului turistic analizat;
ti = nivelul cantitativ al unei tranzacţii individuale;
n = numărul de tranzacţii într-o anumită perioadă.

Când Vpt = CT , deci când volumul pieţei tinde până la egalizarea cu potenţialul ei
(cererea solvabilă totală) avem de-a face cu starea de saturare a pieţei.
• Locul pe piaţă al unui anumit produs turistic cuprinde acea parte a volumului pieţei
acoperită prin vânzările realizate pentru respectivul produs. Această mărime indică
poziţia unui produs turistic în raport cu altele sau poziţia unui întreprinzător în raport cu
concurenţii săi pentru produsul turistic în cauză.

5.2. Cererea şi consumul turistic

5.2.1. Conţinutul, particularităţile şi determinanţii cererii turistice

Economic vorbind, cererea poate fi definită drept cantitatea de bunuri şi servicii care pot
fi cumpărate la un anume preţ de-a lungul unei perioade date de timp. Conceptul de "cantitate"
este însă dificil de definit în turism.
Evitând complicaţiile semantice, potrivit concepţiei din domeniu, ne raliem înţelegerii
după care "cererea turistică" este formată din ansamblul persoanelor care îşi manifestă dorinţa de
a se deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii pentru alte motive decât prestarea
unei activităţi remunerate la locul de destinaţie"38. Sau, în acelaşi mod de înţelegere, după Robert
Lanquar, economist francez, "desemnăm prin cerere turistică, aceea a persoanelor care se
deplasează periodic şi în mod temporar, în afara rezidenţei obişnuite pentru motive de călătorie
altele decât pentru a munci sau pentru a desfăşura o activitate remunerată"39.
Cererea turistică se manifestă la locul de reşedinţă al turistului, unde conturează ceea ce
se cheamă "bazinul cererii", fiecare bazin autonomizându-se, pe plan internaţional, prin
caracteristicile economice, etnice, sociale şi politice ale teritoriului naţional căruia îi este integrat.
Specificul turismului ca activitate economică imprimă cererii turistice o particularizare,
comparativ cu alte domenii, exprimată prin câteva trăsături principale, respectiv:
• este o cerere naţională, circa patru cincimi din cererea turistică mondială se conturează şi
se satisface în interiorul graniţelor naţionale ale ţărilor lumii, prin forma consumului
turistic naţional;
• este o cerere concentrată în ţările şi regiunile dezvoltate pe plan economic. Europa şi
America de Nord exprimă şi satisfac aproape 90% din această cerere, fiind totodată
continentele cele mai importante în materie de emisie turistică;

38
Cristureanu C., Economia şi politica turismului internaţional, Editura ABEONA, Bucureşti, 1992, p. 106.
39
Lanquar R., LEconomie du tourisme, Deuxiéme édition mise a jour 14e mille, Presses Universitaires de France,
1987, p.21.
72
 •este o cerere prioritar intraregională, în sensul că cea mai mare parte a fluxurilor cererii
turistice internaţionale se derulează sub forma turismului intraregional. Studii realizate de
O.M.T. arată că peste două treimi din cererea turistică internaţională constă în deplasări
între ţări ale aceluiaşi continent. În cazul celor două Americi, procentajul turismului
intraregional este de 80% din totalul mişcării turistice. Din contră, în Africa acesta este
sub 25%, motivul esenţial al acestei situaţii fiind stadiul de dezvoltare al ţărilor acestui
continent şi posibilităţile reduse ale ofertei turistice din Africa;
• este o cerere deosebit de dinamică, atât până acum cât şi în perspectivă. Potrivit datelor
cuprinse într-un studiu al Consiliului Mondial al Călătoriilor şi Turismului (W.T.T.C.),
cifra de afaceri a industriei turistice mondiale a atins, în anul 1995, 3400 miliarde dolari,
iar la începutul mileniului viitor reţeta realizată de industria turistică va înregistra o
creştere de 56%40. Această creştere urmează să-şi găsească şi o reflectare corespunzătoare
în crearea de noi locuri de muncă: astfel, numărul persoanelor ocupate în acest sector va
creşte de la 121 la 338 milioane, la nivel planetar.
• este o cerere cu o sezonalitate accentuată şi rigidă, ca urmare a unor legiferări specifice,
precum şi datorită unor factori psiho-sociali, culturali şi naţionali.
Toate aceste trăsături imprimă pieţei turistice caracterul de piaţă "opacă", anevoios de
pătruns, de cuantificat şi de influenţat.
Cererea turistică, ca orice fenomen economic, nu este imuabilă, are elasticitatea sa, este
supusă influenţei unor factori-cauză. De aceea, în 1972, René Baretje remarca, cu privire la
factorii determinanţi ai cererii turistice: "În faţa multitudinii factorilor care antrenează în serie
calcule, tentaţia de a propune o clasificare este mare. Dar, o dificultate apare totuşi; linia de
demarcaţie între criteriile reţinute rămâne imprecisă"41. Totuşi, fără a încerca de a fi exhaustivi,
este posibil a delimita marile grupe de factori care explică dezvoltarea cererii turistice.
Literatura de specialitate propune o serie de modalităţi de clasificare a factorilor
determinanţi ai nivelului şi evoluţiei cererii turistice. Astfel de grupări cuprind, de exemplu:
factorii endogeni şi exogeni, factorii raţionali şi motivaţionali, factorii cu acţiune pe termen scurt
şi pe termen lung etc. Fiecare din aceste clasificări ale factorilor-cauză ai cererii turistice prezintă
însă limite alimentate, în special, din dificultatea de a departaja elementele cuprinse în fiecare
categorie.
Cercetarea fenomenului turistic dezvăluie că principala sa caracteristică este orientarea
spre consum. Cererea turistică se iveşte dintr-o necesitate specifică şi se regăseşte într-un consum
specific. Dar, pentru ca cererea să se transforme într-un act de consum, trebuiesc îndeplinite trei
condiţii: timp liber, venit disponibil şi motivaţie. Bugetul de timp cât şi bugetul financiar au o
bază economico-socială, iar motivaţia o bază emoţională şi/sau raţională.
Vom trata în continuare principalele grupe de factori care modelează nivelul, dinamica şi
structura cererii turistice.
1. Disponibilitatea de timp liber - Recunoaşterea concediilor plătite de către state,
consecinţă directă a creşterii productivităţii muncii şi a revendicărilor populaţiei muncitoare din
întreaga lume, a fost factorul cel mai important ce a permis dezvoltarea cererii turistice moderne.
În măsura în care acest drept a fost introdus efectiv în cel mai mare număr de ţări, şi că segmente
de populaţie tot mai mari au beneficiat de acesta, s-a creat o bază obiectivă, condiţie necesară
pentru manifestarea unei cereri turistice potenţiale şi mai mari. De altfel, se observă, pe termen
scurt şi mediu, o tendinţă de reducere a timpului de muncă şi, ceea ce pare şi mai important, o
mai bună valorificare a timpului liber.

40
Capital , Săptămânal economic şi financiar, anul 4, nr. 15(122) din 20 aprilie 1995, p. 1.
41
Baretje R. et Defert P., Aspects économiques du tourisme, Paris, Berger-Levrault, 1972, p.169.
73
 Diminuarea timpului de lucru, observă analiştii, se manifestă simultan în patru direcţii,
autonomizându-se patru categorii de "timp liber" ce generează patru categorii de recreere şi
turism, respectiv:
- diminuarea zilei de muncă, care de la 12-14 ore la începutul secolului a scăzut la 8 ore
în prezent, fapt ce favorizează evadarea cotidiană din marile aglomerări urbane;
- reducerea duratei săptămânale a muncii în ţările dezvoltate, şi nu numai în acestea, de la
6 la 5 zile, realitate ce dă naştere la ceea ce numim concediu de "week-end", cu o durată de 1-2
zile;
- reducerea numărului anual al săptămânilor de muncă, efect al instituţionalizării,
generalizării şi apoi creşterii duratei concediului anual plătit, a făcut posibilă existenţa şi
armonizarea într-o mai mare măsură a celor două condiţii necesare calităţii de turist: timp liber şi
resurse financiare ce pot fi alocate procurării satisfacţiilor oferite de turism;
- creşterea duratei şcolarizării şi formării profesionale precum şi, nu în puţine cazuri,
retragerea precoce din viaţa activă, concomitent cu creşterea duratei medii a vieţii, au redus la
mai puţin de jumătate durata vieţii active în cadrul duratei medii de viaţă a secolului nostru,
realitate care potenţează atât cererea turismului pentru tineret, în timpul vacanţelor şi chiar în
perioadele şcolarizării efective, cât şi cea a turismului pentru vârsta a treia.
Iată de ce, cu privire la repartizarea timpului de muncă în ţările industrializate, statisticile
ne oferă următoarea imagine structurală:
- durata zilei de muncă - 8 ore;
- durata săptămânii de muncă - 4 zile şi jumătate;
- durata concediilor anuale legale - 7 până la 10 săptămâni.
Acest standard al calităţii vieţii, implementat la o scară extinsă, a disponibilizat o parte
semnificativă a timpului existenţei noastre, care este destinată recreerii şi călătoriei. Fireşte,
turismul poate "atenta" doar parţial la aceasta în măsura în care şi ceilalţi factori ai cererii
turistice, semnalaţi în continuare, îl favorizează.
2. Factori economici - Venitul personal (sau familial) nelimitat a cunoscut, cel puţin în
ultimele decenii, o creştere reală într-un important număr de ţări, stimulând consumul privat de
bunuri materiale şi servicii, între care şi cele turistice. Faptul că venitul bugetului personal a fost
amplificat şi că a marcat aproape toate segmentele de populaţie a permis, cel puţin în ţările
dezvoltate, raportarea turismului la quasi-totalitatea straturilor sociale. Jocul preţurilor relative, în
special în cazul turismului internaţional, a concurat la extinderea vacanţelor în afara locului de
reşedinţă. Elemente ca cele ale cursurilor de schimb, favorabile ţărilor cu o economie în
expansiune au presupus preţuri turistice net favorabile cererii turistice în aceste ţări. Paralel, s-a
manifestat o reducere, în termeni reali şi absoluţi, a costurilor fixe ale consumului turistic. De
pildă, transportul aerian a devenit tot mai important pentru dezvoltarea turismului pe baza
eforturilor ce au fost întreprinse pentru a-l face economic accesibil, imprimându-i mai multă
eficacitate pe plan energetic şi făcându-l mai puţin poluant prin zgomot şi contaminare
atmosferică.
3. Factori demografici - Când este vorba de turism, poate mai mult decât în alte domenii,
populaţiile au un comportament diferit în funcţie de caracteristicile lor demografice.
În general, putem afirma că grupurile sociale cu modele de viaţă urbană au o mai mare
înclinaţie spre călătorie. Urbanizarea se sprijină pe o anumită structură a economiei, generatoare,
la rândul ei, de impulsuri motivaţionale şi disponibilităţi financiare reflectate în cererea turistică.
Oraşele constituie componentele esenţiale ale bazinelor cererii turistice, grupând indivizi care
doresc să evadeze din viaţa trepidantă provocată de ritmul de muncă, atmosfera poluată, viaţa în
comun în locuinţe şi cartiere de mare capacitate etc. Cu cât gradul de urbanizare este mai înalt, cu
atât creşte proporţia cererii turistice pe plan naţional. Acest proces a fost deosebit de dinamic în
ultimul sfert de veac şi va continua la cote înalte în viilor. După unii autori, ponderea populaţiei

74
urbane pe glob, în totalul populaţiei, se prezintă evolutiv astfel: 1973- 37,4%, 1980- 42,0%,
1990- 47,0% şi în 2000- 51,0%. Procesul se va accentua în secolul următor, când regiunile acum
slab dezvoltate, pe măsura dezvoltării lor economice însoţită de urbanizare, se vor afirma şi ele
ca centre emiţătoare de turişti.
Alte caracteristici, ca vârsta, sexul, situaţia familială, numărul copiilor etc. influenţează,
de asemenea, într-o manieră neneglijabilă decizia de a pleca în vacanţă. Se observă, cel puţin în
Europa occidentală, că cu cât se avansează în vârstă scade interesul de a pleca în vacanţă, de a
părăsi temporar domiciliul. Concomitent, categoria de vârstă îşi pune amprenta asupra
comportamentului turistului. De exemplu, în Europa, cei tineri preferă destinaţii turistice
mediteraneene, utilizând diverse mijloace de transport şi cazare. Cunoaşterea acestui
comportament, în calitate de factor, permite celor ce amenajează turistic un teritoriu să aleagă
între resursele disponibile şi să le echipeze în mod adecvat.
4. Factori sociali - Fără îndoială, valorificarea socială a vacanţelor antrenează un efect de
imitaţie, acela de a asimila modelele de consum ale persoanelor cu nivel superior al veniturilor.
Şi totuşi, acest comportament mimetic are astăzi alte semnificaţii. Faptul de a trăi într-o societate
mai deschisă şi integrată într-un context, de fiecare dată mai bun, fără îndoială, a depăşit limitele
geografice şi politice, ceea ce a permis să se creadă că turismul este predispus să apropie
popoarele, comunităţile naţionale şi categoriile sociale. Această realitate este cu atât mai evidentă
astăzi, când şi alte popoare (ale Europei Centrale şi de Est), optând pentru o societate deschisă,
vor avea un rol deosebit de important în determinarea cursului evoluţiei societăţii umane. Nivelul
şi spiritul, la care este înfăptuită această apropiere, tind să fie acelea ale unui respect şi ale unui
interes mutual pentru valorile autentice ale fiecărei colectivităţi, pe care le acceptăm drept
complementare şi exclusiv de sine stătătoare. Mai mult, întâlnirea între societăţi şi culturi diferite
antrenează în anumite condiţii dezvoltarea lor, nu numai prin concurenţa lor, dar şi prin
complementaritatea lor. În toate acestea, turismul este promotorul, dar concomitent şi
beneficiarul.
5. Organizarea şi promovarea - Pentru multe popoare turismul este o forţă economică şi
o realitate socială foarte puternică care a suscitat interesul statelor, atât ca instrument pentru a
atinge obiective culturale, sociale, educaţionale, dar chiar şi obiective politice.
Începutul aparţine iniţiatorilor şi operatorilor turistici, care organizează structura
producţiei, promovarea şi distribuirea produselor turistice, într-o manieră care să permită o
rentabilitate maximă, absorbind cererea şi controlând oferta turistică.
Astăzi, statele, care în majoritatea lor au intervenit deja, de curând sau de mai multă
vreme, într-un grad mai mult sau mai puţin important în promovarea activităţii turistice, sunt pe
calea de a-i da o prioritate şi mai mare, cu o viziune şi mai largă. Autorităţile statale, în existenţa
lor, nu se interesează doar să procure, pur şi simplu, devize cât mai multe, ci şi să asigure o
dezvoltare adecvată a acestui sector de activitate, supraveghind costurile externe pe care le poate
antrena în relaţie cu mediul înconjurător natural şi uman, amenajarea teritoriului, formarea
profesională, protecţia consumatorilor etc.
Încercând să schematizăm, structural cererea turistică potenţială şi efectivă, dintr-o ţară
sau regiune dată, în relaţie cu o serie întreagă de factori, s-ar putea prezenta ca în Fig.5.1.
În vederea cuantificării cererii potenţiale care s-ar putea transforma în cerere efectivă, o
metodă foarte utilizată este cea a coeficientului de elasticitate a cererii. Astfel, utilizând
formulele clasice de măsurare a elasticităţii cererii funcţie de anumiţi factori putem determina:
a) elasticitatea cererii funcţie de preţul produsului turistic (p), după formula:
% schimbãr ii î n cantitatea cerutã
ep = = (1)
% schimbãr ii pretului

75
 DQ Q ( Q1 − Q 0 ) Q 0
= = ,
DP P ( P1 − P0 ) P0
unde:
 = variaţia;
Q = cantitatea cerută;
P = preţul;
0 şi 1 = perioada iniţială şi cea curentă a indicatorilor luaţi în calcul.
b) elasticitatea cererii funcţie de venitul potenţialilor clienţi-turişti (y), după formula:
% schimbãrii în cantitatea cerutã
y = =
% schimbãrii venituril or
=
Q Q
=
(Q1 − Q0 ) Q0 ,
P P (Y1 − Y0 ) Y0 (2)

unde:
 = variaţia;
Q = cantitatea cerută;
Y = venitul personal (familial);
0 şi 1 = perioada iniţială şi cea curentă a indicatorilor luaţi în calcul.

Cu siguranţă, valorile pe care le vor înregistra aceşti coeficienţi de elasticitate a cererii (p
şi y) vor depinde de natura produsului turistic şi de categoria cumpărătorilor ale căror venituri
intră în corelaţie. Din această cauză, valoarea coeficientului de elasticitate a cererii diferă de la un
produs turistic la altul, de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta.
După cum realitatea demonstrează, elasticitatea cererii turistice este diferită la diferitele
niveluri ale preţurilor turistice. În valoare absolută, elasticitatea este mai mică la preţuri mari şi
mai mare la preţuri mici. Şi, pentru că curba cererii este întotdeauna descrescătoare, coeficientul
elasticităţii induse de preţ este întotdeauna negativ. Se obişnuieşte, pentru simplificare, să se
ignore semnul minus şi să se facă referire la elasticitatea indusă de preţ în valoare absolută.
Pentru a reţine că e valoare negativă, vom nota elasticitatea funcţie de preţ în modul p când
discuţia implică considerarea valorii sale absolute. Dacă elasticitatea este supraunitară, cererea
este numită elastică, iar dacă elasticitatea este subunitară, cererea este inelastică. La valoarea 1,
cererea este unitar elastică.
În cazul venitului ca factor de influenţă, elasticitatea cererii este pozitivă cât cantitatea
cerută creşte (scade) corespunzător unei creşteri (scăderi) a venitului. Ea poate varia între zero şi
infinit. Când elasticitatea este între 0 şi 1, se spune că cererea este inelastică din punctul de
vedere al venitului. Un coeficient de elasticitate mai mare decât 1 înseamnă că cererea este
elastică, din punctul de vedere al venitului. În fine, cererea este unitar elastică dacă elasticitatea
este egală cu 1. De observat este şi faptul că şi aici, în cazul relaţiei cauzale: venit-cerere, există o
alternativă de tipul efectului Veblen. O familie obişnuită să consume margarină (care este mai
ieftină decât untul) poate opta să cumpere mai puţină margarină şi, în schimb, mai mult unt, când
venitul familiei creşte. În cazul turismului, ne putem aştepta ca o familie, al cărei venit a crescut,
să călătorească mai mult. Ea poate acum să aleagă între a sta la un hotel sau la un camping, între
deplasarea cu avionul sau cu maşina. Astfel, campingul sau automobilismul turistic pot fi
considerate inferioare, atâta timp cât o creştere a venitului duce la scăderea cererii pentru ele. În
acelaşi timp, numărul călătoriilor creşte, deci turismul este un bun normal sau superior.
În general, turismul prezintă o elasticitate a cererii sale, funcţie de venit, pozitivă
supranumită (y1). Este o cheltuială dependentă de libertatea de opţiune a persoanei şi, astfel,

76
foarte sensibilă la modificările venitului. Opţiunea turistică, deci cheltuiala din buget aferentă
serviciilor turistice, este una dintre primele la care se poate renunţa când venitul scade, şi la care
ne putem aştepta să crească puternic când venitul creşte. Sunt însă şi persoane care cred că
turismul este inelastic din punctul de vedere al venitului (y1), cel puţin în ţările bogate care pot
asigura creşteri continue ale veniturilor. Poate este adevărat că elasticitatea cererii turistice scade
pe măsură ce o naţiune devine mai bogată, dar, considerăm noi, nu există suficiente dovezi care
să confirme presupunerea că cererea de călătorie este de fapt inelastică în raport cu venitul, chiar
şi în cazul ţărilor dezvoltate.
Cunoscând valoarea coeficientului de elasticitate, se poate determina modificarea
probabilă a cererii turistice. Astfel, pornind de la relaţia (1) obţinem:
P
Q =  p  Q
P
iar
Q P
= p 
Q P (3)
De exemplu, presupunând că înregistrăm o reducere a preţului cu 25%. Dacă, în acelaşi timp,
coeficientul de elasticitate a unui produs turistic este de 0,668 şi nu se modifică pe parcursul
perioadei analizate, atunci efectul total asupra creşterii cererii (numărul de turişti sosiţi) pentru
acel produs va fi de 16,7%.
Similar, în cazul relaţiei (2), vom avea:
Y
Q =  y  Q
Y
iar
Q Y
= y 
Q Y (4)

De exemplu, considerând că înregistrăm o creştere anuală a venitului real pe locuitor cu

25% şi, în acelaşi timp, coeficientul de elasticitate a unui produs turistic este de 1,25 şi nu se
modifică de-a lungul întregului an, atunci efectul total asupra creşterii cererii turistice pentru acel
produs va fi de 31,25%.
În concluzie, apreciem că, pe baza acestor corelaţii matematice, se poate stabili o relaţie
directă între modificarea anuală a unui factor, coeficientul de elasticitate a unui produs şi efectul
anual asupra creşterii (scăderii) pentru un produs turistic.

5.2.2. Semnificaţia, particularităţile şi tipologia consumului turistic

Cum am precizat deja, în partea de început a capitolului despre piaţă, consumul turistic
este cel ce asigură transformarea interfeţei în suprapunere, în timp şi spaţiu, a celor doi factori:
cererea turistică şi oferta turistică. Aceasta, întrucât în cazul turismului locul ofertei coincide cu
locul consumului, dar nu şi cu locul de formare a cererii.
Consumul turistic se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice pe mai multe trepte
desfăşurate în timp şi spaţiu42:
1) înainte de începerea deplasării efective către locul de destinaţie turistică, dar legat de aceasta
(de pildă achiziţionarea de material sportiv necesar pe circuit sau la destinaţie);
2) în timpul deplasării spre locul de destinaţie (de exemplu transport);

42
Vezi Cristureanu C., lucr. cit., p.106.
77
3) la locul de destinaţie (de exemplu cazare, alimentaţie, agrement etc.).
Cu alte cuvinte, consumul turistic reprezintă o agregare, exprimată în termeni monetari,
referitoare la cheltuielile făcute de client (turist), în calitatea lui de reprezentant al cererii, pentru
o serie de bunuri substanţiale şi servicii43. Calificativul "turistic" al consumului este funcţie de
calificativul subiectului ("turistul") care l-a realizat.
Specificul activităţii turistice face ca volumul consumului să echivaleze cu volumul
producţiei, ceea ce înseamnă că nu se poate produce decât ce va fi consumat. Altfel spus,
serviciile turistice nu pot fi produse pe stoc pentru a fi vândute ulterior.
În mod esenţial, volumul consumului turistic, ca şi cel al cererii turistice, este funcţie de
nivelul preţurilor practicate şi cel al venitului disponibil al consumatorului. Suplimentar,
raporturile fundamentale dintre aceste variabile sunt afectate şi de factori noneconomici ce
descriu o anumită structură socio-valorică a consumului turistic, turismul fiind integrat modului
de viaţă al populaţiei, mereu crescânde, nu numai din ţările dezvoltate, dar şi celei aparţinătoare
elitei din mediul urban al ţărilor în curs de dezvoltare. Prin prisma acţiunii factorilor economici şi
noneconomici, consumul turistic se adaptează structural şi se particularizează printr-o notă de
stabilitate. Bunăoară, perioada anilor '70, presărată cu mari dificultăţi economice: inflaţia de
proporţii, criză valutară însoţită de frecvente fluctuaţii ale cursurilor, criza energetică etc., chiar
dacă a fost potrivnică turismului, nu a anihilat capacitatea lui de a-şi menţine, şi chiar de a-şi
creşte nivelul de ansamblu, printr-o restructurare regăsită în întărirea turismului naţional şi în
accentuarea formelor mai economice ale turismului internaţional. Dar şi astăzi, turismul continuă
să crească, câteodată chiar cu preţul unei reduceri a economiilor familiale. Tot mai mulţi oameni,
din ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare, de exemplu, au ajuns să considere vacanţa anuală ca
o parte integrantă a calendarului de familie. În cazul în care venitul familiei scade într-un an,
datorită factorilor menţionaţi, familia va renunţa la alte bunuri ca să-şi poată permite păstrarea
satisfacţiei furnizate de vacanţă. Aceasta nu înseamnă că, în general, cererea de călătorie
(respectiv consumul) este neelastică în raport cu venitul, chiar şi în cele mai dezvoltate ţări.
În fine, în ţările dezvoltate europene şi nord-americane, caracterizate printr-un turism
deosebit de civilizat, consumul turistic continuă să se particularizeze printr-o puternică
concentrare, ce se manifestă la nivele diferite, respectiv:
- în timp: consumul turistic coincide, în majoritatea formelor sale, cu perioadele de timp liber
instituţionalizate prin reglementările sociale şi legile în materie de muncă şi şcolarizare.
Sfârşiturile de săptămână, mini-vacanţele de Paşti, Crăciun şi vacanţele anuale, cum se
exemplifică în literatura de profil, "...marchează timpul unui consum turistic maximal, în
ciuda unei ”căutări de eşalonare a vacanţelor”44;
- în spaţiu: la nivelul destinaţiilor turistice, ceea ce antrenează utilizarea intensivă, dacă nu o
saturaţie, a spaţiului turistic, de unde costuri sociale ridicate în exploatarea atracţiilor turistice
determinate;
- în motivaţie: consumul turistic fiind motivat prioritar prin "odihnă", "recreere", "vacanţă", mai
puţin prin "afaceri", "sănătate", "religie", "întruniri" etc.
În cazul ţărilor mai puţin avansate pe plan turistic, cu o dimensiune relativ redusă a cererii
interne şi internaţionale, concentrarea nu este tot atât de prezentă. Pentru acestea prioritar este
turismul de afaceri, concentrarea în timp (sezonalitatea) fiind redusă, dacă nu chiar inexistentă.
De reţinut este şi faptul că efectele sezonalităţii sunt cu mult mai importante în destinaţiile
turistice fără consumuri complementare. Mai precis, caracterul sezonier al consumului turistic nu
este omogen pe tot teritoriul ţării sau zonei turistice în cauză. Astfel, în zonele urbane clientela
rezidentă (locală) poate constitui un element de reducere a sezonalităţii în domeniul serviciilor de
alimentaţie publică, iar turismul de afaceri, de întruniri şi de alte consumuri neafectate de

43
Vezi Lanquar R., lucr. cit., p.30.
44
Idem, p.31.
78
sezonalitate, poate asigura o utilizare relativ unitară, etalată pe parcursul unui an, a spaţiilor de
cazare hotelieră situate în marile oraşe. Din contră, în zonele turistice specializate şi fără
presiunea nucleului de populaţie locală, ne confruntăm cu o exploatare discontinuă a
echipamentelor turistice, ceea ce antrenează închiderea acestor stabilimente în perioadele de
extrasezon.
Din punctul de vedere structural, consumul turistic înregistrează un evantai larg al gamei
consumurilor specifice, funcţie de: originea turistului (naţională sau internaţională), de destinaţia
aleasă, de motivaţie etc.
Pentru a evita mlaştina supraîncărcării dividem consumul turistic în două categorii:
a) consumul turistic naţional, adică cel efectuat de rezidenţii unei ţări în interiorul ţării
analizate;
b) consumul turistic internaţional sau exterior, deci cel efectuat într-o ţară, alta decât cea de
reşedinţă a turistului.
Până în prezent este destul de dificil de cuantificat cu exactitate nivelul consumului
turistic naţional în lume. Statisticile internaţionale ale ultimului deceniu nominalizează un
procent de 90% al consumului turistic mondial ca fiind naţional.
Marea dependenţă a industriei turistice de consumul turistic intern şi nu atât de cel
internaţional, în majoritatea ţărilor, se poate observa şi dacă facem raportul între consumul
turistic intern şi consumul turistic extern. Sub acest aspect, specificul fiecărei ţări va imprima o
anumită atitudine în adoptarea strategiilor de dezvoltare turistică pe diferite perioade şi în
construirea punctelor de sprijin ale acestora.
Un interes deosebit, în cazul turismului internaţional, prezintă cunoaşterea părţii din
valoarea consumului turistic care rămâne în ţara receptoare de turişti, ţinând seama de faptul că o
parte din bunurile şi serviciile utilizate în consumul turistic nu se produc în ţara receptoare, ci se
aduc din import, ceea ce antrenează o scurgere a veniturilor în afara graniţelor naţionale. Acest
fenomen este într-un fel firesc şi cunoscut, dar de regulă nu este cuantificat. Oricum, el se
manifestă într-un sens invers gradului de dezvoltare şi de integrare a structurii economice a ţării
receptoare. Cu cât nivelul dezvoltării este mai înalt şi structura economică mai complexă, mai
integrată, cu atât scurgerile de venit spre străinătate sunt mai puţin ridicate.
Structural, aceste "scurgeri" constau valoric din:
- bunuri şi servicii importate destinate direct consumului turistic;
- bunuri şi servicii importate alocate sectoarelor de producţie furnizoare, la rândul lor, ale
sectorului turistic;
- plăţi nete ale agenţilor producători străini (venituri, onorarii, comisioane etc.);
- cheltuieli de promovare şi publicitate în străinătate;
- importuri de capital pentru industria turistică.
Datele disponibile pentru cuantificarea acestor elemente sunt dispersate şi deosebit de
eterogene. După unii analişti, costul acestor scurgeri variază, în funcţie de ţară, pe un interval
cuprins între 15-80% din venituri. Tradiţional, consumul turistic se descompune în următoarele
componente, formând "coşul de consum turistic" care se prezintă astfel45:

- cheltuieli cazare în general 40-50%

- cheltuieli alimentaţie aprox. 30%
- cheltuieli transport
- cheltuieli agrement şi alte consumuri cca.20-30%
specifice
- alte cheltuieli

45
Vezi Cistureanu C, lucr.cit., p.114 şi Lanquar R., lucr.cit.p.34.
79
 Ponderile elementelor consumului turistic variază însă, în funcţie de specificul naţional al
consumului, locul consumului turistic, motivaţia de consum sau tipul de turism practicat,
categoria social-economică a consumatorului, unii factori psihologici conjuncturali etc. Credem
însă că, în viitorul nu prea îndepărtat, consumul turistic, preluând restricţiile impuse de caracterul
limitat al resurselor economice şi de recesiunile economice, va ajunge la o anumită stabilizare
structurală. El va trebui totuşi, apreciază specialiştii, "...să accentueze mai mult una din valorile
fundamentale ale turismului: relaţia interpersonală şi ocazia unei îmbogăţiri sociale şi culturale
pe care o poate facilita; ceea ce presupune o atitudine de participare, în acord cu autenticitatea şi
un mare respect al patrimoniului social, cultural şi fizic al zonei receptoare"46.
În consecinţă, strategiile de dezvoltare turistică ale unei economii trebuie să sesizeze
avantajul pentru perspectiva acestui sector, indus de reducerea timpului de muncă şi de o
speranţă sporită de viaţă, ceea ce va însemna adăugarea unor noi dimensiuni concepţiei liniare a
existenţei umane de până acum: formare → muncă → pensionare. Funcţiile de formare a
personalităţii, de muncă, de viaţă personală şi familială, de organizare şi petrecere cât mai plăcută
a timpului liber pe tot parcursul existenţei noastre umane trebuie să existe simultan, deşi cu
ponderi diferite, iar prin armonizarea lor se poate permite creşterea calităţii vieţii individului şi
colectivităţii umane.

5.3. Oferta şi producţia turistică

5.3.1. Semnificaţii conceptuale şi particularităţile ofertei turistice

Specificul industriei turistice determină distincţia ce trebuie făcută între semnificaţiile a
două concepte cu care operăm: "oferta turistică" şi "producţia turistică".
Oferta turistică grupează ansamblul elementelor care concură la obţinerea produsului
turistic, respectiv: potenţialul natural şi antropic, echipamentul de "producţie" a serviciilor
turistice, diversitatea bunurilor materiale (industriale, alimentare) destinate consumului turistic,
forţa de muncă specializată în activităţile specifice turismului, infrastructura turistică şi
condiţiile de comercializare (preţ, înlesniri etc.). În această accepţiune, am putea spune că oferta
integrează ansamblul resurselor economice mobilizate în calitate de factori ai producţiei turistice.
Producţia turistică reprezintă ansamblul de servicii care mobilizează forţa de muncă,
echipamentul de producţie şi bunurile materiale, şi care, în cadrul unei ambianţe specifice, se
materializează într-un consum efectiv.
Aşadar, între oferta turistică şi producţia turistică există o relaţie strânsă care, comparativ
cu aceeaşi relaţie de pe piaţa bunurilor fizice, este marcată de următoarele particularităţi47:
⚫ producţia turistică (Pt) poate fi cel mult egală cu oferta turistică (Ot): Pt  Ot , în timp ce pe
piaţa bunurilor substanţiale (materiale) oferta este cel mult egală cu producţia: O  P;
⚫ oferta turistică există şi independent de producţia turistică, în timp ce producţia turistică nu
se poate realiza în afara ofertei. Comparativ, în sectorul producţiei bunurilor materiale,
oferta acestora nu se poate detaşa de existenţa unei producţii;
⚫ structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei turistice, în timp ce
structura ofertei de bunuri materiale reflectă structura producţiei respective;
⚫ oferta turistică este fermă - există atâta timp cât sunt prezente elementele ce intră în structura
ei, pe când producţia turistică este efemeră - există cât timp se manifestă consumul, se
întrerupe o dată cu întreruperea consumului.

46
Lanquar R., lucr.cit. p.35.
47
Vezi Cristureanu C., lucr.cit., p.120.
80
 Această relaţie specială dintre oferta turistică şi producţia turistică reliefează rolul
primordial al ofertei ca sursă a producţiei turistice, dar şi rolul producţiei în mobilizarea ofertei
date.
Specificul turismului ca activitate economică, ca şi în cazul cererii şi consumului orientat
spre acest domeniu, imprimă ofertei şi respectiv producţiei turistice câteva caracteristici
(particularităţi):
A. Principala caracteristică a ofertei turistice o reprezintă complexitatea şi eterogenitatea
sa. Aceasta vizează atât structura ofertei, cât şi structura producţiei şi a întreprinzătorilor din
turism. Totuşi, cu toată diversitatea lor, elementele structurale ale ofertei pot fi grupate în două
categorii:
1) elemente de atracţie, cele care stimulează interesul potenţialilor turişti pentru a le vizita
şi întrebuinţa, compuse din resursele naturale şi cele umane (atracţiile socio-culturale,
tehnologice), având o importanţă relativă în timp şi spaţiu în cadrul ofertei turistice;
2) elementele funcţionale, alcătuite din echipamentul şi serviciile care fac posibilă
desfăşurarea producţiei turistice.
Cele două categorii de elemente formează un sistem, ale cărui elemente structurale se pot
completa, substitui sau influenţa, în diferite proporţii, reciproc.
Fiecare din componentele celor două categorii de elemente, la rândul lor, prezintă o mare
diversitate de concretizări. De exemplu, echipamentul de transport este format din: mijloace
terestre de transport (automobil, autocar, tren), mijloace de transport naval, mijloace de transport
aerian ş.a. Sau, echipamentul de primire şi cazare (industria ospitalităţii, cum mai este denumită)
este format din hoteluri, moteluri, reşedinţe secundare, pensiuni. camping, caravaning, sate de
vacanţă etc., toate de diverse categorii sau clase calitative.
Industria turistică ce mobilizează aceste elemente (de atracţie şi funcţionale), oferă o mare
diversitate de produse turistice, corespunzător motivaţiei consumatorilor. De aceea, oferta
turistică, din raţiuni de sistematizare, ar putea fi clasificată în patru grupe mari:
a) oferta turismului de vacanţă: turism de odihnă şi recreere (individuală sau familială),
turism balnear, turism sportiv;
b) oferta turismului de sănătate: turism de tratament, turism profilactic;
c) oferta turismului de afaceri: turismul itinerant, turismul de congrese şi convenţii,
turismul cu titlu stimulator, etc.
d) oferta turismului cultural: turismul de studii, schimb de experienţă şi iniţiere tehnică,
artistică, festivaluri, turismul religios, etc.
Fiecare din tipurile de ofertă menţionate se individualizează, cantitativ şi calitativ, funcţie
de specificul naţional şi gradul de dezvoltare economică al ţării sau zonei căreia îi aparţine.
Rolul de mijlocitor în mobilizarea şi angrenarea elementelor ofertei, într-un mecanism
funcţional, revine aşa numiţilor ofertanţi de produse turistice. Aceştia sunt "fabricanţi" sau
prestatori ai diferitelor produse şi servicii, între care: întreprinderi din sectorul comercial,
touroperatori, agenţi turistici, asociaţii şi organisme cu vocaţie socială, comunităţi sau organizaţii
teritoriale. Complexitatea produsului turistic induce un grad înalt de segmentare pe specialităţi a
producătorilor, imprimând totodată, un caracter eterogen şi complex organizării producţiei
turistice. În consecinţă, practic este imposibilă furnizarea de către un singur producător a tuturor
prestaţiilor oferite consumatorului din turism. De aceea, producătorii-ofertanţi sunt specializaţi în
patru categorii de prestaţii turistice:
 cazare şi restaurare;
 transport;
 animaţie, agrement şi informare;
 "proiectarea" şi organizarea derulării diverselor tipuri de călătorii de către touroperatori
(TO).
81
 Referitor la rolul celei de-a patra categorii, dacă iniţial touroperatorii erau preocupaţi de
toate componentele realizării unei călătorii, treptat funcţia TO s-a conturat mai bine prin
concentrarea asupra modului de grupare a elementelor primelor trei categorii într-o ofertă
turistică globală şi comercializarea ei direct către consumator.
Gradul înalt de specializare a prestatorului de servicii turistice i se alătură şi un caracter
artizanal al preocupărilor din domeniu. Concret, mai mult decât în alte domenii, în majoritatea
activităţilor turistice predomină existenţa unor afaceri mici ("smoll business"), deci a unor
întreprinderi mici şi mijlocii. Aceasta nu exclude însă integrarea sectorială sau gruparea
profesională. Concomitent, mai ales în ultimii ani, se accentuează tot mai mult tendinţa de
centralizare şi concentrare a ofertanţilor de turism pe domenii de specialitate48.
B. Cea de a doua caracteristică a ofertei turistice o constituie rigiditatea sa. Aceasta
îmbracă mai multe aspecte, şi anume:
• imobilitatea ofertei şi producţiei turistice care, pentru a-şi dovedi utilitatea prin consum,
presupune deplasarea consumatorului în bazinul acesteia, şi nu a produsului în bazinul
cererii;
• imposibilitatea stocării ofertei, deci a racordării cantitative a ofertei la nivelul cererii;
• rigiditatea în amplasarea capacităţilor de producţie turistică care sunt localizate "la
sursă", deci în perimetrul sau în apropierea elementului atractiv, ceea ce exclude alte
posibilităţi ale localizării producţiei;
• imposibilitatea adaptării ofertei la oscilaţiile cantitative de tip sezonier ale cererii
turistice şi la restructurările calitative ale cererii generate de diversificarea motivaţiilor,
mobilurilor şi intereselor. Această ultimă faţetă a rigidităţii are consecinţe economice
majore, regăsite în profitabilitatea şi gradul de risc al investiţiilor în oferta turistică.
De neignorat este faptul că rigiditatea ofertei turistice antrenează, alături de alte cauze,
unele consecinţe socio-economice negative în ramurile economiei antrenate în crearea sa. Astfel,
subutilizarea unora dintre elementele funcţionale ale ofertei din turism atrage mărirea duratei de
amortizare a investiţiilor, uzura morală a mijloacelor fixe şi amânarea momentelor de
retehnologizare a producţiei turistice.
C. Cea de-a treia caracteristică a ofertei turistice, conturată ca o alternativă la rigiditatea
acesteia, cu efecte de atenuare a fenomenelor negative reţinute mai sus, este existenţa în cadrul
unor limite a unui efect de substituire a unui tip de ofertă cu altul care satisface motivaţii ce se
pot substitui între ele. De exemplu, în condiţiile în care producţia turistică mobilizează numai o
mică parte din oferta turismului de odihnă şi recreere, capacităţile suplimentare din perioada
respectivă pot fi valorificate prin producţia turismului de afaceri, întruniri etc. Pentru viabilitatea
acestei alternative se impune ca elementele constitutive ale ofertei în cauză să aibă un caracter
poli-funcţional, să poată satisface mai multe alternative de consum fără cheltuieli speciale
suplimentare.

5.3.2. Factori determinanţi ai ofertei turistice

Aşa cum am procedat în cazul cererii, vom trata în continuare principalii factori care
determină nivelul şi structura ofertei turistice.
1. Teritoriul. Teritoriul înseamnă "pământ", o anumită suprafaţă sau arie care, pe lângă
faptul că se constituie într-un suport al varietăţii resurselor naturale, se reliefează prin el însuşi ca
spaţiu geografic finit. Cu alte cuvinte, pământul este o sursă limitată şi finită, cererea pentru el
fiind nelimitată. Într-adevăr, J. Fourastié avea perfectă dreptate precizând că, cel mai mare
deficit cu care se vor confrunta oamenii secolului XXI va fi lipsa de spaţiu. De asemenea,
Herman Kahn, un alt viitorolog celebru, exprima aceeaşi opinie admiţând că dacă, pe de o parte,

48
Vezi, în acest sens, Cristureanu C., lucr. cit., p.142-145.
82
turismul secolului viitor va avea o rată dezvoltată, pe de altă parte, în mod obiectiv va fi
restricţionat datorită "mulţimii de turişti şi puţinelor aşezări (destinaţii turistice - n.n.)".
Oricum, vrând-nevrând, o condiţie esenţială pentru existenţa ofertei turistice o reprezintă
teritoriul sau spaţiul, tot aşa cum factorul demografic constituie pentru cererea turistică sursa sau
suportul acesteia.
În cadrul acestui domeniu distinct al activităţii social-economice, cel al turismului,
teritoriul (spaţiul) are o dublă determinare: cantitativă, prin "capacitatea de primire" a teritoriul,
şi calitativă, prin "atractivitatea" sa sau "valoarea turistică" a teritoriul, care poate fi naturală sau
creată. Abordat astfel, pentru oferta turistică teritoriului nu va reprezenta numai suportul
echipamentului din componenţa sa, ci şi "materia primă" ce-ar putea fi valorificată prin produsele
turistice în a căror componenţă se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în expresie monetară.
Derularea unor acţiuni turistice de calitate trebuie să ia în calcul, alături de celelalte faţete
ale fenomenului în discuţie, aspectul cantitativ prin determinarea capacităţii optime de primire,
respectiv numărul maxim de turişti care pot fi primiţi de un teritoriu fără a prejudicia mediul
ambiant sau organizarea vieţii în spaţiul respectiv. Calculul acestui indicator are la bază
formula:
St  K p
Cp =
Np
unde: Cp - capacitatea de primire;
St - suprafaţa teritoriului;
Kp - coeficientul cu valori între 0,5 şi 1, în funcţie de particularităţile hipsometrice,
geologice, hidrologice şi de specificul economic al regiunii (de exemplu, suprafeţe
mari destinate agriculturii sau amplasării unor obiective poluante etc.);
Np - suprafaţa normată pentru efectuarea unui consum turistic de către o persoană
(m2/turist).
Metodologia determinării componentelor calitative conturează valoarea turistică a
teritoriului, mai mică sau mai mare, funcţie de frecvenţa elementelor de atracţie naturală, de
dimensiunea fluxului spontan de vizitatori ai teritoriului şi de eficienţa prezumată a investiţiilor
necesare echipării ofertei de servicii în cadrul teritoriului. Valoarea turistică sau atractivitatea
unui teritoriu are un caracter relativ, ea fiind apreciată în raport cu inexistenţa oricărei surse de
atracţie turistică, deci cu un teritoriu virtual.
Practica amenajării turistice întrebuinţează şi o altă metodă, în definirea pe plan calitativ
a unui teritoriu, constând în descompunerea spaţiului în elemente ce ar putea servi ca rezervă de
materie primă turistică, fiecărui element atribuindu-i-se o anumită valoare, în funcţie de:
originalitatea estetică, accesibilitatea şi funcţionalitatea sa. De exemplu, o posibilă descompunere
a teritoriului cuprinde variabile cum ar fi49:
a) frumuseţea naturală a peisajului;
b) configuraţia geografică (munţi, câmpii, lacuri, litoral, râuri, cascade, peşteri ş.a.);
c) condiţiile meteorologice: tipul climatului, nivelul şi frecvenţa precipitaţiilor, direcţia
curenţilor de aer, intensitatea activităţii solare, frecvenţa fenomenelor negative (furtuni,
îngheţuri, seisme etc.);
d) valoarea terapeutică a ambianţei naturale (nămol, izvoare minerale şi termale etc.);
e) flora şi fauna: originalitate, frecvenţă, diversitate;
f) patrimoniul cultural şi istoric: artă, arheologie, obiective istorice, religioase, folclor.
Între mediul natural şi cel social-economic există o strânsă interdependenţă. În cazul în
speţă, asupra resurselor turistice ale teritoriului îşi pun amprenta două procese ireversibile:

49
Vezi Cristureanu C., lucr. cit., p.123.
83
dezvoltarea economică de ansamblu şi dezvoltarea turistică. Ambele nu pot fi evitate, dar
efectele lor dăunătoare turismului pot fi atenuate. Analiştii sunt de acord cu constatarea, după
care, principala manifestare negativă a celor două procese este poluarea, atât turistică
(supraaglomerarea autorutelor, poluarea aerului, zgomotul, pericole de incendii etc.) cât şi
industrială (faţă de care tot mai multe state au adoptat măsuri de prohibire a fenomenelor şi
efectelor sale).
Acesteia i se alătură degradarea unor valori turistice, reorientarea unor resurse ale
patrimoniului turistic spre alte activităţi de producţie, precum şi valorificarea excesivă a unor
resurse turistice, ceea ce încarcă teritoriul peste limita dată de capacitatea sa optimă de primire.
Un exemplu deosebit de sugestiv al acestei interrelaţii, invocat în studiile şi programele
internaţionale, este cel al ofertei mediteraneene. Potrivit estimărilor, bazinul mediteranean va fi
asaltat de aproximativ 350 mil. vizitatori la începutul secolului următor, de circa 3 ori mai mult
decât în 1970. Acest aflux de turişti generează venituri dar şi o serie de efecte negative, dintre
care cel mai grav este poluarea, a cărei principală cauză o reprezintă sezonalitatea accentuată,
deci concentrarea consumului turistic în timp şi spaţiu (populaţiile ţărilor mediteraneene
mărindu-se, în timpul lunilor de vară cu 75%, din care 90% se îndreaptă spre litoral).
Atenuarea fenomenelor negative se află însă numai în puterea autorităţilor, atât din ţările
primitoare cât şi din ţările emiţătoare, prin adoptarea unor soluţii ce pot determina o etalare mai
armonioasă în timp şi spaţiu a circulaţiei turistice, cum ar fi: etalarea şi multiplicarea vacanţelor,
schimbarea structurii timpului de şcolarizare, crearea de noi produse turistice, promovarea unor
noi regiuni potenţial turistice, cooperarea între organizaţiile de turism în vederea partajării
fluxului turistic etc. În paralel, dacă fenomenele economice şi sociale de tip inflaţionist şi
infracţional s-ar diminua, imaginea ofertei turistice ar avea de câştigat atât în turismul intern cât
şi în turismul internaţional.
Valoarea teritoriului în calitate de determinant al ofertei turistice, se găseşte într-o relaţie
directă şi cu poziţia acesteia faţă de bazinul cererii, respectiv faţă de fluxurile circulaţiei turistice.
Acest raport exprimat prin "distanţă" faţă de destinaţia turistică sau "accesibilitatea teritoriului"
deţine o cotă de importanţă deosebită, mai ales pentru turismul de vacanţă, forma cea mai
puternic dependentă de poziţionarea teritoriului. Forma grafică a variaţiei atractivităţii unui
teritoriu în funcţie de distanţa faţă de bazinul cererii, ar putea arăta astfel (Fig.5.2. ):

Atractivitate B

A C

0 d0 Distanţa
Fig.5.2. Atractivitatea unui teritoriu turistic, funcţie de distanţă

Aşa cum se observă, se înregistrează două zone de atracţie: o zonă (A-B) în care atracţia
creşte proporţional cu distanţa şi apoi o zonă (B-C) în care atracţia este invers proporţională faţă
de distanţă. S-ar putea vorbi şi de o distanţă optimă (d0) care poate fi, de exemplu, distanţa
parcursă în decursul unei singure zile (ce-ar presupune un grad de oboseală acceptabil) sau
distanţa exprimată prin costul transportului şi care se află într-un raport optim faţă de costul unei
vacanţe. Atractivitatea unui teritoriu situat la distanţa "d" va fi deci funcţie de costul "c" şi de
oboseala "x" corespunzătoare distanţei:
84
 A t = A(d , c, x) ,
unde: At = funcţia de atractivitate.
De reţinut este şi faptul că în practică influenţa factorilor-cauză se interferează, în sensul
că mărirea costului implică, de regulă, o scădere a oboselii şi invers, menţinerea costului atrage o
mărire a oboselii ca urmare a utilizării unor mijloace de transport mai puţin rapide sau
confortabile, respectiv a scăderii calităţii transportului folosit la parcurgerea distanţei.
2. Sectorul terţiar. Componentă esenţială a oricărui complex economic naţional, sectorul
terţiar, care grupează activităţi de prestare de servicii, s-a autonomizat ca un domeniu distinct al
economiei moderne, urmare a dezvoltării şi diversificării nevoii sociale. Drept urmare, nivelul de
dezvoltare economică al unei ţări este prioritar apreciat astăzi, alături de alţi indicatori, şi de
ritmul în care forţa de muncă se eliberează din sfera producţiei materiale şi este asimilată în
domeniul serviciilor. Ponderea populaţiei ocupate în sectorul terţiar a atins în actualul deceniu
60-75% în ţările dezvoltate şi 30-50% în ţările în curs de dezvoltare. Se vorbeşte astfel de o
"terţiarizare" a ocupării forţei de muncă şi a categoriilor profesionale50, proces început cu mulţi
ani în urmă, dar continuat şi astăzi în ritmuri dintre cele mai înalte. Într-un asemenea cadru
evolutiv, se apreciază, pe bună dreptate, că ponderea populaţiei ocupate în sectorul terţiar
dobândeşte valoarea unui "barometru" al dezvoltării unei societăţi, economiilor moderne fiindu-
le specifică sporirea ponderii forţei de muncă ocupate în sfera serviciilor. În privinţa ţării noastre,
nivelele de 27,5-32,0%, corespunzătoare anilor 1990 şi 1995, redau sugestiv, după aprecierile
specialiştilor, "nu numai decalajul referitor la dezvoltarea economică, ci şi eforturile ce trebuie
făcute pentru apropierea de structurile celorlalte ţări"51.
Aprecierea dimensiunilor sectorului terţiar impune determinarea şi a altui indicator
sugestiv, respectiv aportul acestora la crearea produsului intern brut (ponderea serviciilor în
PIB). Normalizarea unui astfel de indicator în analizele economice presupune acceptarea faptului
că şi în sfera serviciilor se prestează o muncă productivă, se crează şi/sau se adaugă valoare ce
intră în componenţa indicatorilor macroeconomici. Ca urmare, în balanţa producerii, consumului
şi acumulării PIB se poate evalua partea realizată prin funcţionarea serviciilor.
Din analiza datelor statistice rezultă concluzia după care, în concordanţă cu ponderea
deţinută în ocuparea forţei de muncă, serviciile au un aport substanţial la crearea PIB, între 65-
75% în ţările dezvoltate, şi între 30-60% în ţările în curs de dezvoltare. Totodată, urmare a
faptului că, pe măsura pătrunderii progresului tehnic, se înregistrează o sporire a volumului
serviciilor, concomitent cu creşterea ponderii lor, în numeroase ţări s-a produs deja o schimbare a
raportului între producţia materială şi servicii în ce priveşte crearea PIB; o atare situaţie
circumscrie, ca şi în cazul populaţiei ocupate, tendinţa de "servicizare" a produsului naţional,
respectiv a ramurilor economiei52.
Măsura participării serviciilor la realizarea reproducţiei sociale evidenţiază, pe de o parte,
potenţialul, structura şi caracterul dezvoltării economiei; se reflectă astfel proporţia în care
creşterea economică se bazează pe factorii intensivi (ridicarea nivelului pregătirii profesionale,
aplicarea descoperirilor ştiinţei şi tehnicii, perfecţionarea managementului etc.). Pe de altă parte,
această pondere reliefează eficienţa mai înaltă a activităţilor derulate în sectorul serviciilor,
eficienţă particularizată prin volumul relativ mai mic al cheltuielilor materiale, prin faptul că
rezultatele lor finale înglobează o cantitate mai mare de muncă vie, de creativitate, de inteligenţă.
Pentru ţara noastră, după informaţiile statistice oficiale, aportul terţiarului la crearea PIB
este relativ modest, de la cca.30% la începutul anilor '80 la 39% în anul 1995. Totuşi, faptul

50
Gadrey, J., L'économie des services, Éditions La Découverte, Paris, 1992, p.11-13.
51
Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G., Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 1997, p.48.
52
Idem, lucr. cit., p.50
85
îmbucurător este prezenţa unei tendinţe pozitive, efect al recunoaşterii importanţei şi rolului
serviciilor pentru progresul social general.
În sfârşit, evoluţia globală a dimensiunilor sectorului terţiar poate fi exprimată şi prin
mărimea fondurilor fixe - expresie a dimensiunilor resurselor materiale antrenate, precum şi prin
raportul acestora cu cele din alte sectoare. În România, prin prisma acestui indicator, statisticile
arată că la sfârşitul anului 1995 valoarea fondurilor fixe din sectorul terţiar reprezenta 27% din
totalul pe economia naţională, iar 42,3% din valoarea investiţiilor anului 1995 a revenit acestui
sector.
Important de reţinut este şi faptul că indicatorii prezentaţi anterior (ponderea populaţiei
ocupate, ponderea serviciilor în PIB şi mărimea fondurilor fixe) ilustrează, în principal, latura
cantitativă a activităţii desfăşurate în sectorul terţiar, completarea imaginii privind locul şi rolul
acestuia necesitând examinarea diverselor aspecte calitative legate de funcţionalitatea serviciilor.
Mai mult, având în vedere faptul că activitatea din sfera serviciilor este de o mare complexitate,
neputând fi cuprinsă în totalitatea sa în câţiva indicatori macroeconomici, analizele privind
realitatea şi perspectivele acestora se cer întregite cu indicatorii specifici ce pot reflecta
conţinutul fiecărei ramuri componente.
În cazul turismului, ca parte integrantă a complexului economic naţional, inclusiv a
sectorului serviciilor, oferta sa este formată din elemente materiale (capital şi resurse ale naturii)
şi forţa de muncă, deci factori de producţie. Factorii de producţie ai turismului sunt practic
incluşi în sectorul terţiar al economiei, sectorul de servicii.
Existenţa şi gradul de dezvoltare, precum şi structura sectorului terţiar vor reprezenta,
deci, un alt determinant al ofertei turistice.
Apartenenţa turismului ca activitate economică la sectorul terţiar îl face dependent de
volumul şi dinamica acestuia în diferitele sisteme economice naţionale; unele din componentele
sectorului terţiar reprezintă chiar premise şi factori pentru dezvoltarea ofertei de servicii turistice
(de exemplu, serviciile de transport, serviciile medicale etc.) care, deşi sunt destinate satisfacerii
nevoilor individuale ale membrilor societăţii, contribuie şi la constituirea ofertei turistice.
Oferta turistică, în calitatea sa de subsistem al sistemului pieţei, cuprinde prestaţiile
turistice sub forma unei succesiuni de servicii cu caracter specific sau nespecific a căror prestare
este dependentă de materializarea prin consum a cererii turistice. Caracterul foarte eterogen şi
individualizat la nivelul consumatorului fac imposibilă standardizarea serviciilor la nivelul
întregii oferte turistice. Totodată, posibilitatea de lărgire a gamei "sortimentale" a serviciilor
turistice se amplifică foarte mult odată cu diversificarea motivaţiei de consum şi cu posibilităţile
oferite de sectorul terţiar. În plus, nu trebuie să uităm că în turism, comparativ cu activităţi ale
sectorului primar sau secundar, volumul forţei de muncă, calitatea şi calificarea sa se transmit
prestaţiei ca element al ofertei turistice, ca urmare a faptului că sectorul terţiar este mai puţin
receptiv la consecinţele revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
Activităţile cuprinse în prestaţia turistică sunt grupate de specialişti în cinci categorii de
servicii: serviciile de organizare şi comercializare a ofertei turistice; servicii de transport; servicii
de cazare şi restaurare; servicii de producţie şi distribuţie a bunurilor de consum turistic; servicii
de agrement, tratament etc., deci cu caracter neeconomic, legate de motivaţia consumatorului-
turist. Combinarea acestor componente ale sistemului serviciilor turistice, în diferite proporţii, dă
naştere la oferte turistice diferite, iar clasa calitativă a fiecărui tip de serviciu imprimă
ansamblului ofertei turistice un anumit nivel calitativ.
3. Baza tehnico-materială. Un alt factor necesar, dar nu suficient, alături de forţa de
muncă, pentru organizarea activităţilor cuprinse în oferta turistică este baza tehnico-materială.
Echipamentul turistic este tot atât de diversificat şi specializat ca şi serviciile turistice. Fiecare tip
de serviciu turistic rezultă din utilizarea unei dotări specifice, corelaţia dintre cele două elemente
fiind atât de natură cantitativă cât şi calitativă.

86
 Turismul, ca ramură şi serviciile ce-l compun, imprimă în mod obiectiv bazei sale
materiale o serie de particularităţi, respectiv:
a) corespondenţa dintre baza tehnico-materială şi resursele naturale turistice, atât pe plan
calitativ-structural, cât şi pe plan cantitativ, ca volum al dotărilor. De exemplu, construirea unei
baze de tratament balnear, care să asigure un număr optim de proceduri recuperatorii şi
profilactice, este condiţionată absolut de existenţa unor resurse de ape termale;
b) adaptarea bazei tehnico-materiale unui anumit segment al cererii turistice, prezumate sau
cunoscute, particularitate indusă de una din trăsăturile ofertei turistice, şi anume rigiditatea sa. De
regulă, racordarea bazei tehnico-materiale se face la cel mai apropiat segment al cererii turistice,
ţinând seama de importanţa distanţei în direcţionarea cererii. Investiţiile pentru diversificarea,
construirea şi modernizarea echipamentului ofertei turistice vor fi deci funcţie de două variabile
independente: resursa turistică naturală şi cererea turistică;
c) raportul, în general, invers proporţional între efortul investiţional şi calitatea atracţiei
turistice a resurselor naturale. Astfel, lipsa resurselor naturale atractive poate fi suplinită prin cele
mai ridicate investiţii de un anume profil în baza tehnico-materială (de exemplu, staţiunea Las
Vegas construită în plin deşert). Dimpotrivă, abundenţa resurselor naturale originale şi atractive
(de tipul Deltei Dunării, de exemplu), necesită investiţii specifice cu mult mai reduse pentru
echipamentul turistic, oferindu-se astfel posibilitatea redirecţionării sumelor disponibile pentru
protecţia mediului înconjurător al regiunilor în discuţie.
Structural baza tehnico-materială a turismului cuprinde: baza cazării, baza restaurării,
baza transportului, baza agrementului etc. Componentele fiecăreia sunt redate la capitolele
aferente categoriei de servicii pe care trebuie să le asigure.

87
 CAPITOLUL 6
RESURSE TURISTICE

După studierea acestui capitol, cititorul va putea să:

• definească "potenţialul turistic" şi "produsul turistic";
• discute importanţa şi structura resurselor turistice;
• explice rolul şi semnificaţia infrastructurii generale şi infrastructurii specifice turismului;
• înţeleagă mai bine şi să detalieze atât resursele naturale, cât şi resursele antropice;
• discute realităţile şi perspectivele potenţialului turistic românesc.

6.1. Potenţialul turistic - factor determinant al activităţii turistice

Din capitolul alocat discuţiei ofertei turistice potenţiale, am remarcat existenţa unei
intime legături între aceasta şi zona de destinaţie (teritoriul sau spaţiul turistic) cu încărcătura ei
cantitativ - calitativă de elemente ce pot trezi interesul turistic, ceea ce ne sugera să localizăm aşa
numitul "bazin al ofertei turistice". Cu alte cuvinte, oferta turistică se evidenţiază printr-o
amplasare teritorială destul de rigidă. De asemenea - cum remarcă şi distinsul profesor Ion Mac -
"(...) ea ţine mai mult de natura locurilor şi de încărcătura cu elemente (generale şi speciale)
rezultate din munca creativă a omului"53. Iată de ce, în înţelegerea analistului menţionat, faţă de
care ne exprimăm şi noi acordul, totalitatea componentelor (naturale şi create de om) implicate
în dinamica existenţei actului turistic dintr-un spaţiu geografic dat, considerat ca loc de
destinaţie turistică, reprezintă potenţialul ofertei turistice. Sintetic, semnificaţia acestei mărimi
este redată de formula:

O = P( F + I) + Pt
unde: O = oferta turistică;
P = potenţialul turistic;
F = fondul turistic;
I = infrastructura (generală şi specifică);
Pt = produsul turistic (ansamblul bunurilor şi prestaţiilor turistice).

Produsul turistic (Pt) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia

vizitatorilor la locul de destinaţie (de sejur). El nu trebuie confundat cu potenţialul turistic (P),
care înglobează fondul turistic şi infrastructura.
Aşadar, potenţialul turistic este o categorie larg cuprinzătoare, frecvent utilizată în
limbajul de specialitate, menită să asigure înţelegerea structurii şi funcţionării sistemului turistic.
Într-o accepţiune generală, el desemnează ansamblul elementelor naturale, economice şi
cultural-istorice, care prezintă anumite posibilităţi de valorificare turistică, dau o anumită
funcţionalitate pentru turism şi deci constituie premise pentru dezvoltarea activităţii de turism54.
Literatura de profil oferă câteva încercări de cuantificare a lui, dar dificultatea înfăptuirii
acestei intenţii provine din imposibilitatea aprecierii cantitative riguroase a componentelor sale,
mai ales a componentelor naturale ale structurii sale.
Multe din ele sunt aspecte calitative ale mediului înconjurător, ceea ce face ca evaluarea
să poarte o încărcătură mare de subiectivism. O variantă a acestei intenţii ar fi ecuaţia:

53
Prof.univ.dr.Ion Mac, Geografie turistică generală, Sibiu, 1992, p.20.
54
Erdeli G.,Istrate I., Potenţialul turistic al României, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, p.9.
88
 P = Ii  Id  Ia

unde: P = potenţialul turistic;

Ii = indicele de ierarhizare a ariilor (spaţiului / teritoriului) turistice;
Id = indicele de dotare a teritoriului turistic (în înţelesul său larg);
Ia = indicele de accesibilitate în teritoriu.

Relativitatea aprecierii este indusă de Ii.

Diminuarea subiectivităţii în evaluarea potenţialului turistic s-ar putea asigura prin
introducerea indicilor valorici. La baza obţinerii acestora va sta analiza atractivităţii,
subordonată, la rândul său, modului în care obiectivele supuse interesului turistic răspund unor
cerinţe55, cum ar fi: unicitatea (pe plan local, regional, mondial); cota atractivă intrinsecă (legată
de intimitatea fenomenului, obiectivului), modul şi timpul în care satisface cererea turistică
(sezonier, anual, efemer, deschis, închis etc.), dificultatea sau uşurinţa punerii în valoare;
cheltuielile de menţinere a valorii sale turistice.
Dinamica potenţialului turistic, în calitatea sa de componentă a ofertei, constituie premisa
unei evoluţii corespunzătoare a cererii. Creşterea cantitativ-calitativă a acestuia lărgeşte
corespunzător proporţia cererii şi asigură satisfacerea unei mase mai mari de solicitanţi.
Pentru a realiza o activitate turistică eficientă trebuie cunoscute şi mereu ajustate relaţiile
dintre cerere şi potenţialul turistic la dispoziţie, relaţii cărora le sunt proprii:
- interdependenţa şi interacţiunea reciprocă între cele două componente;
- neuniformitatea şi neechivalenţa acestora în decursul timpului şi în planuri spaţiale locale şi
regionale;
- dinamismul acestor relaţii, având ca suport faptul că atât cererea, cât şi potenţialul turistic
evoluează continuu, sunt supuse unor situaţii aleatoare şi pot fi influenţate prin politici de
piaţă (preţuri şi tarife);
- primatul evoluţiei cererii sub toate aspectele, faţă de cea a potenţialului turistic, urmare a
gradului ridicat de rigiditate al ofertei turistice;
- periodicitatea apariţiei unui dezechilibru dintre cele două componente, sub dublă ipostază:
a) potenţialul turistic nu poate satisface componentele cererii, fapt care obligă pe
solicitanţi să se adapteze penuriei;
b) potenţialul turistic depăşeşte necesităţile cererii, ceea ce determină scăderea
eficienţei. În astfel de situaţii trebuie intervenit cu facilităţi care să sporească
interesul turistic al populaţiei şi o etalare mai uniformă a acestuia pe întreaga
perioadă a unui an calendaristic.
- importanţa determinării echilibrului între cele două componente prin statornicirea unor studii
pluri şi interdisciplinare (geografice, economice, sociologice etc.) care au ca sarcină
determinarea volumului şi structurii ofertei turistice necesare în viitor în conformitate cu
opţiunile purtătorilor cererii, dar şi de a influenţa cererea spre a se adapta la situaţia existentă
într-un moment dat. În această direcţie se poate acţiona prin pârghiile economice: preţurile la
transporturile generale, cheltuielile suplimentare pentru vize, veniturile populaţiei ş.a.
În concluzie, cele două câmpuri de forţă - cel al cererii şi cel al potenţialului turistic (în
calitatea sa de componentă a ofertei) modelează, în ultimă instanţă, dinamica fluxului turistic
(intensitatea circulaţiei turistice, durata sejurului etc.), volumul şi structura prestaţiilor turistice
din cadrul unei anumite perioade.

55
Vezi Mac I., lucr. cit., p.21.
89
6.2. Tabloul structural al resurselor turistice

Nu de puţine ori, în teoria şi practica turistică, semnificaţiile termenilor "ofertă" şi

"produs" sunt aproape sinonime cu cele ale termenilor de "resurse" şi "destinaţii". Diferenţa
dintre ei este mai degrabă contextuală decât conceptuală.

6.2.1. Componente şi criterii de grupare

Oamenii nu călătoresc pe distanţe prea mari şi nu-şi irosesc timpul sau banii pentru a
merge într-un loc care nu le oferă ceva deosebit. Împărţirea inegală a turismului, în jurul lumii,
este o dovadă în acest sens. Între dorinţa oamenilor de a călători şi atracţia lor pentru o anumită
destinaţie există o strânsă şi complexă interdependenţă. Aceasta o reprezintă atracţiile unei
destinaţii turistice, care încurajează oamenii pentru a merge acolo. Deci, lipsa unor astfel de
atracţii înseamnă lipsa turismului. Un obiectiv turistic trebuie să aibă însă ceva mai mult decât
atracţii, trebuie să aibă amenajări şi facilităţi, care reprezintă fie infrastructura generală, fie
infrastructura specifică.
Infrastructura generală cuprinde şosele, aeroporturi şi porturi navale, gări, prestări de
servicii, comunicaţii şi alte facilităţi asemănătoare care înlesnesc turiştilor găsirea şi folosirea
unui obiectiv.
Infrastructura specifică cuprinde amenajări şi facilităţi precum: locuri de cazare, servicii
de alimentaţie publică, magazine, puncte de recreere, distracţie ş.a.
Infrastructura generală este, de regulă, dirijată de autorităţile publice centrale (guvernele),
folosindu-se pentru aceasta veniturile din impozite, taxe, accize etc. Spre deosebire,
infrastructura specifică este dirijată şi administrată mai ales de întreprinzătorii particulari, ajutaţi
fiind, în mică măsură şi numai în anumite perioade, de subvenţii provenite de la guvern.
Infrastructurile generale şi specifice, combinate cu punctele de atracţie, diferenţiază
destinaţiile turistice cu succes de cele cu mai puţin succes.
Altcineva ar putea grupa resursele în următoarele categorii: 1) atracţii; 2) infrastructură
şi facilităţi (incluzând facilităţile turistice). Aceste componente globale şi generale pot fi
subîmpărţite în mai multe subdiviziuni detaliate:
I. Resursele (atracţiile) naturale, spre exemplu, sunt cele create de natură, fără intervenţia
omului, cuprinzând: pământ, topografie, cursuri de apă (inclusiv apele termale şi minerale),
climă, floră, faună.
II. Resursele concepute şi dezvoltate de oameni (elementele umane ale ofertei), cum ar fi:
1) oamenii şi cultura lor, folclorul, obiceiurile, religia etc.;
2) atracţiile culturale, istorice, arhitecturale (muzee, catedrale, teatre, monumente,
festivaluri, artă etc.);
3) infrastructură, însemnând cam acelaşi lucru cu facilităţile.
Această clasificare a resurselor turistice va constitui structura discuţiilor noastre din acest
capitol. Reţinem însă că, nu există o delimitare netă între elementele umane şi cele naturale ale
ofertei (de exemplu, cazul unui parc urban). Dar, faptul că resursele diferă una de alta, îşi
conservă individualitatea, pe de o parte, şi se susţin reciproc, sunt complementare, pe de altă
parte, explică validitatea conceptuală a acestei clasificări, chiar dacă, în contrast cu alte tipologii,
trasarea unei linii de demarcaţie la nivel operaţional poate fi imposibilă.
Există şi alte grupări ale resurselor, care folosesc criterii diferite. Putem reţine câteva din
ele:
A. După relaţiile (legăturile) lor cu turismul/recreerea distingem următoarele categorii
de resurse:
1) primare sau inerente - cele ce n-au în esenţa lor relaţii directe cu turismul şi recreerea.
Turismul este unic în aceea că el singur poate transforma într-un folos productiv multe din

90
 aceste aparent "fără folos" resurse naturale şi create de om. Unele din aceste resurse pot
constitui chiar obstacole pentru alte activităţi economice, cum ar fi unele masive muntoase.
Alte resurse, ca arhitectura excesivă din trecut (cu costuri foarte mari şi fără posibilitate
economică de recuperare la vremea respectivă) pot numai acum - datorită turismului să
devină surse de venituri considerabile;
2) secundare sau derivate - cele ce de la originile lor sunt conectate cu turismul şi recreerea.
Artificial create de oameni pentru nevoile de odihnă şi recreere ale acestora, ele se
evidenţiază prin parcurile urbane sau cele de distracţii ("Disney World", de pildă).
B. Potrivit întinderii spaţiale a pieţei, distingem următoarele resurse: 1) locale; 2)
regionale; 3) naţionale; 4) internaţionale.
C. După nivelul de evaluare al lor, întâlnim resurse:
1) absolute; 2 relative (prin comparaţiile dintre resurse situate în arii diferite şi cu destinaţii
diferite).
D. Din punctul de vedere al caracterului atracţiilor ce compun resursele turistice,
distingem următoarele structuri:
1) sistemul atracţiilor
• Sistemul atracţiilor

PRIMARE SECUNDARE

NATURALE UMANE NATURALE UMANE

2) evenimentul atracţiilor
• Evenimentul atracţiilor

PRIMARE SECUNDARE

NATURALE UMANE UMANE

ex.: eclipse solare, ex.: festivaluri ex.: festivaluri, aniversări,
erupţii vulcanice, religioase ceremonii religioase, etc.
aurore boreale

Literatura din domeniu reţine şi alte tablouri structurale ale resurselor turistice56, dar care,
considerăm noi, nu prezintă un interes deosebit din perspectivă economică.

6.2.2. Resursele turistice naturale

După unii specialişti, nu toate mediile naturale pot fi privite ca resurse. E.S.Zimmerman,
de exemplu, referindu-se la calităţile de "a fi" sau "a nu fi" resurse ale unor lucruri, s-a exprimat
succint: "Resurse nu sunt: ele devin". În legătură cu aceasta, Zimmerman vedea resursele ca
"extinzându-se şi contractându-se în raport cu efortul şi comportamentul uman"57. Numai acea
parte a mediului natural care este folositoare din plin devine o resursă. Ceea ce în prezent nu
poate fi folosit pentru orice motiv, nu constituie o resursă. Acelaşi raţionament vizează şi
resursele turistice. Numai ceea ce este obiect al existenţei cererii este resursă.
Urmând această linie de gândire, am putea împărţi resursele în existente şi potenţiale.

56
Vezi Mieczkowski Zbigniew, World trends in Tourism and Recreation, Peter Lang, New York, 1990, p.206.
57
Zimmerman, E.S., 1951, citat după Miezkowski Z., lucr.cit., p.206.
91
 Resursa este astăzi un termen important în lucrările şi studiile economice şi geografice.
Dar, dacă în cadrul acestora constatăm o abundenţă de discuţii în ceea ce priveşte resursele
naturale pentru industrie şi agricultură, rareori acest aspect vizează recreerea şi turismul. De
asemenea, aplicarea practică a contribuţiilor geografiei fizice în problema evaluării resurselor
naturale pentru turism şi recreere este foarte modestă. Această omisiune ar putea fi atribuită, pe
de o parte, atitudinilor tradiţionale privind raţiunile întrebuinţării naturii pentru existenţa umană,
iar pe de altă parte, noutăţii problemei. Recunoaşterea acestei situaţii explică de ce relativ mai
puţină cercetare a fost întreprinsă în ceea ce priveşte resursele naturale pentru turism/recreere,
comparativ cu cercetările resurselor pentru alte ramuri ale economiei. Problema este complicată
din cauza faptului că cele din urmă sunt produse ale unor părţi particulare ale mediului natural
(de exemplu, acest sistem al resurselor naturale formează fondul turistic natural, cu componente
singulare mai puţin remarcabile şi mult mai dificil de analizat decât resursele pentru industria
tradiţională.
Un alt motiv pentru care s-a acordat puţină atenţie resurselor naturale pentru
turism/recreere este faptul că respectivele destinaţii sunt de o importanţă marginală pentru alte
industrii, iar concurenţa pentru resurse între turism şi alte industrii a crescut în ultimii ani tot mai
mult, în special din cauza rivalităţii pentru spaţiu (pământ) între turism şi câteva industrii de
bază, cum ar fi: mineritul, industria de cherestea şi unele componente ale activităţii apicole.
Turismul foloseşte în primul rând resurse ce pot fi reînnoite, care într-un anumit sens sunt
"libere" sau aproape libere (de exemplu, frumuseţea peisajelor, clima, favorabilă, aerul nepoluat)
şi pentru care industria turistică nu plăteşte în vederea achiziţionării lor, deci nu sunt cuantificate
din punct de vedere economic. Frecvent, fără turism, valoarea lor economică ar fi mică sau de
neglijat. Faptul că resursele turistice sunt reînnoibile şi au o permanentă valoare economico-
socială, culturală şi oferă, prin întrebuinţarea lor, satisfacţii consumatorilor plasează turismul
într-o poziţie favorabilă comparativ cu alte activităţi. El poate prospera în aria de acţiune a legilor
economice ale producţiei de bunuri substanţiale şi servicii. De exemplu, alternativa oferită de
turism în zonele muntoase, unde economia tradiţională s-a prăbuşit în concurenţă cu noua
tehnologie (sugestiv, în acest sens, este cazul turismului dezvoltat în Alpi, unde agricultura
tradiţională nu poate concura cu agricultura modernă). Sau, un alt exemplu, este cel al zonelor cu
sate pescăreşti "moarte" ori al oraşelor manufacturiere din nordul "Noii Anglii" (SUA) şi din
provinciile Canadei maritime, care au beneficiat de noi posibilităţi economice ca rezultat al
dezvoltării turistice. De asemenea, deosebit de sugestive sunt şi cazurile unor insule, mai ales
cele mici şi suprapopulate, în cadrul cărora orice resursă convenţională (energetică, minerală)
este absentă, dar există resurse turistice "libere" (plaje exotice deosebite, ape oceanice calde şi
nepoluate, recife de corali, vulcani impresionanţi etc.) care nu sunt revendicate de alte industrii.
Iată de ce, turismul pare să fie singura alternativă, alături de o agricultură specifică, în cele mai
multe din Insulele Caraibe, de exemplu.
Desigur, turismul nu întrebuinţează numai resurse refolosibile / regenerabile, ci şi din cele
neregenerabile (petrol, cărbune, gaze ş.a.). Totuşi, turismul nu este un domeniu energo-intensiv,
faţă de alte sectoare economice. Cu toate acestea însă, astăzi mai mult ca oricând, modul de
gândire după care resursele pentru alte industrii, în special resursele nerefolosibile şi
neregenerabile, sunt limitate, şi, opus acestora, resursele turismului/recreerii sunt daruri
nesfârşite ale naturii, se dovedeşte a fi incorect. Cu un timp relativ scurt în urmă am învăţat lecţia
amară a diminuării calităţii existenţei noastre. Am învăţat că abundenţa resurselor (incluzând
chiar şi pe cele refolosibile) este iluzorie, că toate resursele sunt limitate şi cer o atentă
planificare a întrebuinţării lor, bună organizare şi protecţie. Am observat faptul că acţiunea
umană poate avea nu numai efecte pozitive, ci şi tot mai des un impact negativ asupra calităţii
resurselor, sănătăţii şi calităţii vieţii.

92
 Lipsa de discernământ în amenajarea şi dezvoltarea unor zone turistice, excesul în
dimensionarea afacerilor agricole şi industriale, care agresează mai mult sau mai puţin sistemul
resurselor oferite de natură, au dus la neglijarea unui alt fapt important, cel al relaţiei dintre om şi
mediul natural de care este strâns legat. Mediul fizic din natura înconjurătoare nu poate fi privit
exclusiv ca sursă a prosperităţii prin diminuarea sa continuă, ca o arie de expansiune economică
exponenţială. Se impune o schimbare în atitudinile noastre faţă de acest mediu, faţă de rolul
acestuia în petrecerea preţiosului timp liber ce-l avem la dispoziţie. Deci, natural sau fizic,
mediul trebuie privit nu numai ca o sursă de materie primă, ci şi ca o sursă de bucurie, destindere
şi revigorare psihică.
Pentru a şti mai concret despre ce este vorba, se impune o abordare sistemică a resurselor
turistice naturale. Sub acest aspect, în anul 1950, Marion Claswon a propus o clasificare a
resurselor naturale pentru recreere58, care mai târziu a fost dezvoltată într-o lucrare, în colaborare
cu Jack Knetsch. După aprecierea specialiştilor menţionaţi, atracţiile naturale pot fi subîmpărţite
în trei categorii: climat, peisaj (decor) şi faună.
Climatul. Soarele şi apa au constituit din totdeauna atracţii naturale de mare interes. Odată ce
transportul feroviar a devenit realizabil, căile ferate au fost construite rapid, legând mediile
urbane mai mari sau mai mici din interiorul ţărilor şi continentelor spre regiuni litorale cu plaje
accesibile, aşa încât oamenii s-au putut îndrepta spre acestea din urmă în grupuri tot mai
numeroase.
Planeta noastră dispune de o mulţime de plaje celebre, cum sunt: Blackpool şi Brighton în
Anglia, Scheveningen în Olanda, Deauville în Franţa, Atlantic City în SUA, precum şi multe
altele. Aceste plaje sunt relativ apropiate centrelor populate majore şi de aceea sunt ieftine şi uşor
de găsit.
Plajele sud-europene au fost din totdeauna populare scandinavilor, ale căror ţări de
origine se caracterizează printr-un climat cu ierni lungi, reci şi întunecate şi ale căror plaje, chiar
şi vara, nu sunt prea atractive. Aşa se şi explică de ce, în cadrul bazinului turistic tradiţional al
Europei Occidentale, principalul flux turistic este cel ce porneşte din nord spre bazinul
mediteranean59. Marii poli turistici ai bazinului mediteranean - Costa de Azur, Coasta Lidi (de la
Marea Adriatică), Coasta Brava (Catalania Spaniolă) şi Coasta del Solo (Malaga) - absorb şi pot
asigura condiţii pentru 10-15 milioane turişti anual. Se adaugă acestor regiuni de coastă, tot în
bazinul mediteranean, insulele: Cipru, alături de Corfu, Creta şi Cycladele (care aparţin Greciei).
De fapt, zona mediteraneană reprezintă cea mai mare localizare turistică mondială (1/3 din
încărcătura turistică mondială şi aproximativ 1/2 din cea regional-europeană).
Teritoriile sudice care integrează zonele cu plaje au devenit tot mai populare, nu numai
pentru oamenii bogaţi ce şi-au stabilit reşedinţe secundare în perimetrul acestora, ci şi pentru
restul populaţiei atrasă de soare şi apă. Plajele din Florida, Hawaii, Mexic şi Caraibe au ajuns să
atragă vizitatori tot timpul anului pentru vacanţe sau vizite pe vasele de croazieră.
Unele organizaţii au folosit în scop propriu dorinţa publică pentru soare şi plaje. Astfel,
încă din anii '30, în Anglia au fost organizate "taberele de vacanţă Butlin", prima fiind deschisă la
Skegness în 1936, complet echipată cu jocuri, elemente de distracţie şi de amuzament. Taberele
Butlin sunt încă operative şi astăzi, conturându-se ca un segment distinct şi sigur al pieţei
turistice. O componentă importantă a pieţei internaţionale a plajelor o reprezintă Clubul
Mediteranean (prescurtat Club Med). Primul Club Med deschis în 1949 la Majorca a inaugurat
seria de peste 80 de cluburi existente în prezent în jurul lumii. Din informaţiile pe care le
deţinem, un Club Med nu dispune de un sistem organizatoric absolut al distracţiei oferite, dar

58
Vezi Clawson, M., Knetsch, J., Economics of outodoor recreation, New York, 1966, p.37; Mieczkowski Z., lucr.
cit., p.210, precum şi Caltman, M.Michael, Introduction to travel and tourism, Ed.Van Nostrand Reinhold, New
York, 1989, p.59 şi urm.
59
Cristureanu, C., lucr. cit., p.139.
93
fiecare caz oferă o largă varietate de activităţi sportive libere. De aceea, în acord cu una din
broşurile sale publicitare, deviza Clubului Med este de "a înapoia vizitatorilor din mediul urban,
aflaţi în vacanţă, satele trecutului - cu toate libertăţile lor, dar fără ipocrizia lor".
Mulţi indivizi vizitează plajele nu numai pentru soare, ci şi din motive sportive, cum
sunt: navigaţia şi skiul nautic. Din perspectiva acestei motivaţii, există astăzi o mulţime de plaje
recreative renumite în lume, de exemplu: Copacabana în Rio de Janeiro (Brazilia), Montego Bay
(Jamaica), Waikiki (Hawaii) sau Surfers Paradise pe Coasta de Aur a Australiei. Din păcate,
datorită reziduurilor şi scurgerilor poluante din conducte şi canale, precum şi a pierderilor de
hidrocarburi din vasele de transport maritim, unele plaje au fost puternic poluate. Altele au
devenit excesiv de aglomerate, încât vizitatorii trebuie să plătească pentru a le folosi (de
exemplu, plajele de pe Riviera Italiană au devenit adevărate suprafeţe de aglomerări publice).
Pentru plaje mai puţin aglomerate o persoană poate plăti pentru accesul zilnic, iar dacă cineva
doreşte rezervare de acces pe plajă, poate aranja acest lucru prin apartenenţa la un club care
deţine o parte a plajei. Calitatea de membru în club permite accesul la o anume parte a plajei
pentru un sezon.
Cu siguranţă, clima şi plajele nu reprezintă singura combinaţie care atrage turiştii.
Schiorii caută zăpadă şi înălţimi în perioada de iarnă. Sub acest aspect, zona arcului alpin din
Centrul Europei, în calitatea sa de componentă structurală a bazinului tradiţional al Europei
Occidentale, constituie cel mai important spaţiu turistic montan din întreaga lume (cu cca.13
milioane de primiri anuale). Aici, la loc de frunte se situează renumitele staţiuni franceze
(Chamonix, Megčve, Aix le Bains), elveţiene (Davos, Crans-Montana), austriece (Innsbruck),
italiene (Cortina d'Ampezzo, de exemplu, în Dolomiţii italieni) etc. Într-adevăr, skiul a
reprezentat cea mai dinamică atracţie din ultimii 25 de ani (de exemplu, industria austriacă a
skiului s-a triplat în acest interval şi dispune de peste 1500 de instalaţii pe cablu pentru skiori).
Totuşi, în prezent cererea pentru acest minunat sport de iarnă pare să fi atins un nivel al saturării
sale, ceea ce sporeşte optimismul multora, deoarece, aşa cum s-au poluat plajele, tot aşa se pot
polua şi munţii, cu pârtii şi telescaune.
Decorul (peisajul). Termenii "decor" şi "peisaj" sunt sinonimi, ei desemnând combinaţii
ale variatelor resurse naturale, în cadrul cărora intervenţia omului se face tot mai simţită, ca
elemente ale unui întreg. Turiştii care se deplasează în zone de decor natural, cum sunt munţii,
sunt preocupaţi de climat, dar în măsură mult mai mică decât cei care au nevoie de soare pentru
plajă sau de zăpadă pentru schiat. Şi în acest caz dezvoltarea societăţii şi-a pus amprenta.
După ce trenurile au uşurat călătoriile la distanţă, europenii au fost atraşi de Alpi, iar nord-
americanii de M-ţii Rocky. Vizitatorii din munţi doreau să le parcurgă traseele, să-i escaladeze şi
doreau să-i admire aşa cum erau, fără a avea nevoie de sporturi inventive, cum este skiul, de
exemplu. Şi astăzi munţii încă atrag oameni pentru frumuseţea lor naturală, aşa cum se întâmplă
şi cu alte localizări naturale, cum ar fi: canioanele (Marele Canion din Arizona - SUA),
formaţiunile stâncoase (Stânca Ayer din Australia), vulcanii (Vezuviu în Italia), recifele de corali
(Marea Barieră de Corali - Australia) etc.
Apa, privită separat de cea marină, poate fi de asemenea o atracţie decorativă, ceea ce este
un motiv pentru care turiştii gravitează spre destinaţii cum sunt: Cascada Niagara (SUA şi
Canada), Cascada Victoria pe râul Zambezi (Zimbabwe - Africa), Districtul Lake (Anglia),
gheizerele şi gheţarii Islandei sau gheizerul Old Faithful (bătrânul credincios) din parcul naţional
Yellowstone (SUA). Turiştii mai sunt atraşi, de asemenea, de peisajele multicolore ale toamnei
din Noua Anglie (SUA), sau Ardeni (Belgia), precum şi pentru a vedea cireşii înfloriţi din
Japonia, sau lalelele din Olanda. Mlaştinile Angliei atrag alte tipuri de oameni, pădurile tropicale
trezesc interesul altora, iar alţii preferă deşertul.
Fauna. Fauna constituie o altă atracţie naturală. Şi în acest caz constatăm o diversitate de
manifestare a relaţiei dintre om şi natură. Unii percep fauna ca ceva de observat şi admit în

94
timpul unei vizite printr-un parc african, cum ar fi: Serengeti (Tanzania), Murchison Falls
(Uganda), Kruger (Africa de Sud), sau în timpul unei deplăsări pentru a vedea pinguinii din
Antarctica, urşii polari arctici, ori diferitele forme de faună întâlnite într-o excursie de-a lungul
Amazonului şi, de ce nu, Dunării şi Deltei acesteia.
Alţi turişti apreciază fauna prin ceva prins la capătul undiţei sau împuşcat cu o armă de
vânătoare. Aceşti turişti, nu de puţine ori, pot fi o sursă importantă de venituri guvernamentale,
obţinute din taxele plătite pentru permisele de vânătoare şi pescuit.

6.2.3. Resursele turistice antropice

Alternativa atracţiilor naturale este cea a atracţiilor artificiale, create şi organizate de
oameni. Multe oraşe atrag turiştii pentru că sunt locuri cu o activitate diversificată şi constantă ce
poate încânta vizitatorii. Acest tip de turism este numit uneori "turism urban". Este însă greu de
aflat dacă vizitatorii aleg oraşele pentru activitatea lor sau pentru bunurile lor fizice. Turiştii
vizitează Parisul pentru atmosfera sa, ori pentru a admira Turnul Eiffel sau Palatul Versailles?
Marile oraşe ale lumii, cu rezonanţă turistică deosebită, dispun de o listă impresionantă,
prin intensitatea atracţiei, de destinaţii, cum ar fi: Turnul înclinat din Pisa (Italia), ruinele romane
din Bath (Anglia) sau turnurile Eiffel din Paris ori cel al Londrei. Mai mult, întreţinerea şi
conservarea unor clădiri istorice sunt sprijinite adesea de turiştii vizitatori. Chiar şi bisericile sau
catedralele pot câştiga bani suplimentari, permiţând turiştilor să strecoare monezi în aşa-numitele
"cutii ale milei". Sunt însă şi cazuri când obiectivele turistice au suferit din cauza turiştilor. De
exemplu, obiectivul istoric Stonehenge din Anglia, ameninţat cu prăbuşirea sa cauzată de
supratasarea terenului de la baza ruinelor cel reprezintă, a fost împrejmuit cu un gard de
protecţie.
Palatele, ca Versailles în Franţa, şi castelele, precum Castelul Windsor din Anglia, atrag
alţi turişti. Unii preferă să viziteze monumente, precum Arcul de Triumf din Paris. Alţii se
perindă prin sate-restaurant, precum Williamsburg (Virginia - SUA), sau pe fostele câmpuri de
bătălii ca Gettysburg (Pennsylvania - SUA) ori Waterloo (Belgia).
Alţi turişti preferă muzeele. Cele cu renume mondial includ: Muzeul Britanic din Londra,
Muzeul German din München, Muzeul Louvru din Paris, Muzeul Naţional de Antropologie din
Mexico City, precum şi Muzeul Ştiinţei şi Industriei din Chicago. Unii turişti includ ca prioritate
vizitarea bibliotecilor sau universităţilor istorice. Construcţiile guvernamentale sau politice atrag,
de asemenea, turiştii. Aici pot fi incluse: Kremlinul din Moscova, Parlamentul din Londra, Casa
Albă din Washington sau Palatul Parlamentului din Bucureşti.
Mulţi turişti sunt atraşi de locurile civilizaţiilor dispărute sau de locuri arheologice,
precum: piramidele din Egipt, Stonehenge din Anglia, templele maiaşe din Mexic sau Maciu
Piciu din Peru. Alţii preferă contactul cu culturile încă existente, cum sunt cele ale bascilor din
Pirineii spaniolo-francezi, marocanilor din Marrakesh sau ale olandezilor din Pennsylvania.
Numeroase festivaluri se înscriu în ansamblul atracţiilor pentru nenumăraţi turişti ai
globului, cum sunt: Festivalul de la Edinburgh, Carnavalul de la Rio, Mardi Gras în New
Orleans, Sărbătoarea din octombrie din München sau Festivalul apelor din Stokholm. Unele
festivaluri sunt de esenţă religioasă. Dintre acestea, Jocurile pasiunii - de la Oberammergan în
Germania - este apreciat ca unul din cele mai celebre, cu o vechime organizatorică de peste 350
ani şi o periodicitate, de obicei, de 10 ani. Locuri sau construcţii religioase atrag, de asemenea, o
mulţime de turişti, spre Vatican (Roma), Westminster Abbey (Londra) şi Templul Mormon (Salt
Lake City - SUA, statul Utah). În această categorie putem include şi mormintele sfinte religioase,
ca cel de la Fatima (Portugalia) şi Lourdes (Franţa).
Muzica, artele, dansul şi teatrul atrag, la rândul lor, foarte mulţi turişti. Baletul marelui
teatru din Moscova, Corul bărbaţilor vienezi, Madrigalul bucureştean, dansurile populare din

95
multe ţări europene şi teatrele marilor oraşe, incluzând Parisul, Londra şi New York, după
aprecierile multor analişti, nu ar putea supravieţui fără turişti.
În sfârşit, producţia unor obiecte de artă şi artizanat, cu o pondere importantă a muncii
manuale deosebit de creativă, poate constitui un important stimulator de turism. Cu titlu de
exemplu, putem nominaliza: Italia - renumită prin obiectele de pielărie, Cehia - pentru cristalul
de Boemia, Irlanda - pentru pânză, indienii Cherokee şi Navajo - pentru ceramica lor, iar
eschimoşii canadieni - pentru sculpturile lor în rocă.

6.3. Realităţi şi perspective ale potenţialului turistic românesc

Între ţările din centrul şi estul Europei, România este considerată ca ţară înzestrată cu cele
mai bogate şi variate resurse turistice naturale şi create de om, fapt ce-i conferă o mare
disponibilitate pentru turism. Acest adevăr are şi mai mare greutate când este recunoscut de
personalităţi care au evaluat perspectiva turismului românesc la faţa locului. "Cred că România
are un potenţial nelimitat în ce priveşte industria turismului - remarca Richard B.Lamm,
guvernator al statului Colorado din SUA, care ne-a vizitat ţara. Dispuneţi de o ţară care are atât
coasta Mării Negre, cât şi zonele montane şi care sunt la mai puţin de 200 km unele de altele, o
ţară care are diversitatea montană a Elveţiei şi a Rivierei franceze în acelaşi spaţiu".
Acest potenţial turistic valoros se concretizează în diverse şi spectaculoase forme de
relief, armonios îmbinate pe teritoriul ţării, o climă favorabilă practicării turismului în tot cursul
anului, floră şi faună bogate, cu numeroase specii de interes ştiinţific, inegalabile monumente
istorice de artă şi arhitectură etc.; el poate satisface, printr-o multitudine de forme de turism, şi
cele mai sofisticate preferinţe ale diverselor segmente ale cererii turistice interne şi
internaţionale60.
În centrul ţării, Depresiunea Transilvaniei - cea mai mare depresiune intramontană din
Europa - este înconjurată, ca o cetate, de cununa Munţilor Carpaţi, unde se poate schia timp de 3-
4 luni pe an în staţiunile renumite şi peste hotare (Sinaia, Predeal, Poiana Braşov ş.a.), iar din
adâncurile lor ţâşnesc izvoare de apă minerale şi termominerale care, împreună cu alţi factori
naturali de cură, constituie baza dezvoltării a numeroase staţiuni şi localităţi balneare. De-o parte
şi de alta a munţilor, dealuri şi coline, un adevărat brâu de livezi şi vii pe rod, coboară ca nişte
contraforturi spre imensitatea lanurilor din câmpiile şi luncile ţării, înclinându-se uşor spre două
atracţii turistice de excepţie: Delta Dunării şi Litoralul Mării Negre.
România este bogată în locuri şi monumente istorice, ca, de exemplu, situri şi cetăţi
dacice şi romane, biserici şi mănăstiri, palate şi castele medievale, numeroase oraşe şi sate
păstrătoare de vechi tradiţii.
Munţii ocupă 36% din suprafaţa ţării şi concentrează un potenţial turistic de excepţie.
Carpaţii României prezintă unele particularităţi care le conferă multă originalitate şi atrag cele
mai variate categorii de turişti, amatori de sporturi de iarnă, drumeţii pe poteci marcate,
speoturism, alpinism, vânătoare, pescuit sportiv ş.a.
Toate masivele montane din Carpaţii româneşti sunt atractive din punct de vedere turistic,
prin următoarele particularităţi: sunt uşor accesibile, dispun de o densă reţea de văi longitudinale
şi transversale, de pasuri şi trecători care au favorizat construirea unor drumuri modernizate sau
forestiere, cu altitudini relativ reduse (doar 8,5% din munţii României depăşesc 1500 m
altitudine). La poalele sau pe culmile unor masive (Bucegi, Făgăraş, Parâng, Postăvarul şi Piatra
Mare, Ceahlău, Retezat, Semenic, Rodna ş.a.) s-au dezvoltat staţiuni montane, s-au construit
cabane; Poiana Braşov, Sinaia, Predeal sunt cele trei staţiuni montane şi de sporturi de iarnă

60
Vezi Dr. Ioan Istrate, România turistică: potenţial şi resurse, în "Revista Română de Turism", anul II, nr.3, din
1995, p.4-10; Erdeli G. şi Istrate I., lucr.cit., p.10-25 şi 40-58.
96
lansate deja în turismul internaţional, iar Semenic, Păltiniş, Durău, Borşa, Stâna de Vale, Poiana
Mărului şi Muntele Mic bat la poarta consacrării internaţionale ca staţiuni din generaţia a doua.
Un interes aparte în peisajul natural al ţării îl reprezintă monumentele naturii, adevărate
unicate naţionale şi europene, precum vulcanii noroioşi din zona Berca - Arbănaşi (judeţul
Buzău), Babele şi Sfinxul, stânci cu forme bizare din Munţii Bucegi (judeţul Prahova), peştera şi
gheţarul de la Scărişoara (judeţul Alba), cei 12 Apostoli din Munţii Călimani (judeţul Suceava),
Pietrele Doamnei din Munţii Rarău (judeţul Suceava) ş.a.
Potenţialul balnear reprezintă o adevărată "uzină de sănătate" a României. Staţiunile
balneare şi-au câştigat un firesc şi binemeritat renume pe plan intern şi internaţional. În staţiunile
balneare din România, răspândite pe întreg teritoriul ţării, se tratează mai toate afecţiunile
corpului omenesc. Principalii factori naturali de cură din România sunt apele minerale şi
termominerale, nămolurile şi gazele terapeutice (mofete), climatul şi topoclimatul, la care se mai
adaugă, pentru efecte curative deosebite, lacurile cu proprietăţi terapeutice şi apele minerale
pentru îmbuteliere răspândite pe întreg cuprinsul ţării. De aproape 2000 de ani se fac tratamente
balneare la Băile Herculane, Germisara, iar mai recent, din secolul trecut, la Băile Felix,
Covasna, Tuşnad, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Eforie Nord şi Mangalia.
Litoralul românesc al Mării Negre se înscrie cu un potenţial turistic deosebit în peisajul
natural al României, cu plaje întinse şi nisip fin. Expunerea la soare este asigurată pe toată durata
zilei, deosebindu-se sub acest aspect de litoralul bulgar, de exemplu, unde, în ultima parte a zilei,
plaja este umbrită în mai multe zone. Apoi, datorită lacurilor cu nămoluri sapropelice şi apelor
mezotermale, litoralul românesc asigură şi posibilitatea efectuării tratamentului balnear. De
asemenea, Marea Neagră nu este atât de poluată ca Marea Mediterană, iar valurile sunt frecvente
în staţiunile româneşti (Mamaia, Eforie Nord, Techirghiol, Eforie Sud, Costineşti, Olimp,
Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn şi Mangalia), spre deosebire de staţiunile de pe
ţărmul Adriaticii, de pildă, unde acest fenomen este inexistent, iar valurile înseamnă
talazoterapie.
Din mai până spre sfârşitul lunii septembrie, litoralul românesc, între Năvodari şi graniţa
cu Bulgaria, oferă plaja sa de excepţie, marea fără maree, favorabilă înotătorilor, foarte multe zile
însorite şi temperatură moderat de caldă, o bună infrastructură, acces uşor pe şoselele de coastă
spre aeroportul internaţional Mihail Kogălniceanu, sau dinspre aeroport spre Constanţa ori
Bucureşti, pe podul Giurgeni-Vadu Oii, sau pe noul pod rutier şi feroviar de la Feteşti-Cernavodă
peste Dunăre. Ca peisaj, împrejurimile sunt remarcabile, cu numeroase rezervaţii naturale, locuri
de interes arheologic, istoric, cu ruinele celor mai vechi oraşe din România (sec.VII-VI înainte de
Hristos): Histria, Tomis, Callatis...
Dunărea. Bătrânul Danubiu sau Istros, fluviul încărcat de istorie şi legende, martor al
multor frământări şi evenimente din viaţa poporului român, se constituie ca o valoroasă
păstrătoare de potenţial turistic prin cursul său, presărat cu coturi şi meandre, insule şi ostroave,
chei şi defilee, din care se detaşează Cazanele Mari şi Mici, prin lumea pestriţă a mamiferelor şi
păsărilor ce populează zăvoaiele din luncă, dar mai ales lumea peştilor de apă dulce şi a
sturionilor ce urcă pe Dunăre pentru a-şi depune icrele.
La gurile Dunării, oaspeţii României se vor întâlni cu mirifica Deltă a Dunării, situată la
circa 120 km de Constanţa. Ea este un original şi interesant colţ din ţară, care conservă un
potenţial turistic aparte, fără egal în Europa şi cu elemente distincte faţă de toate deltele din lume.
Născută prin răsfirarea apelor Dunării înainte ca fluviul să se verse în Marea Neagră,
Delta Dunării stârneşte interesul atât prin îmbinarea apei cu uscatul, cât şi prin întreaga floră şi
faună ce o populează, prin locuitorii şi aşezările ei omeneşti. În esenţă, Delta Dunării invită la
excursii la care participă amatorii de pescuit, de linişte şi soare, iubitori de plante şi animale,
rare; aici se organizează frecvent excursii cu turiştii sosiţi pe litoral, dar şi din alte zone ale ţării.
Pentru conservarea ecosistemului deltaic, a fost instituită - Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

97
Aceasta presupune că turismul se desfăşoară numai pe principii ecologice; turismul se exclude
din cele 16 zone strict protejate, dar se poate practica, sub un control strict, în zonele tampon,
precum şi în zonele de tranziţie (economice); în aceste zone sunt permise toate activităţile
economice care nu afectează în mod direct sau indirect echilibrul ecologic natural al
ecosistemului deltaic.
Atracţiile cultural-istorice ale României sunt bogate şi răspândite pe întreg cuprinsul
ţării: în oraşe, în sate şi pe anumite trasee turistice.
De o valoare incontestabilă, recunoscută pe plan universal, sunt bisericile şi mănăstirile
cu picturi murale, atât în interior cât şi în exterior, din nordul Moldovei sau din Bucovina.
Voroneţ, Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Arbore - sunt pagini ale unui album de artă şi arhitectură
ce se destăinuie vizitatorului într-o formă şi un registru nemaiîntâlnit în altă parte a Terrei.
Coerenţa picturilor şi succesiunea personajelor conferă tablourilor de pe pereţii acestor comori de
artă şi arhitectură titulatura de biblie ilustrată. Pentru felul cum au fost păstrate şi conservate
aceste comori ale artei universale, zona Bucovina sau Moldova de Nord a primit premiul Pomme
d'Or, acordate de FIJET, trofeu ce se păstrează în muzeul mănăstirii Moldoviţa. Alături de
mănăstirile pictate, un deosebit interes turistic, istoric şi arhitectonic îl suscită toate celelalte
lăcaşuri de cult monahale, dintre ele la loc de cinste situându-se mănăstirile nemţene: Agapia,
Văratec, Neamţ, Secu, Sihăstria, situate în judeţul Neamţ. Ele datează din vremea unor domnitori
glorioşi, precum Ştefan cel Mare şi Petru Rareş (sec.al XVI-lea), sunt aşezate într-un cadru
natural pitoresc şi păstrează comori de artă şi amintiri neasemuite.
Ecoul acestor amintiri răzbate şi de cealaltă parte a Prutului, pe meleagurile româneşti,
înconjurate astăzi, vremelnic, în teritoriul Republicii Moldova, şi se conservă la Orhei sau
Soroca, la Bălţi şi în Ucraina subcarpatică, la Cernăuţi, în numeroase sate în majoritatea lor
locuite de urmaşii urmaşilor lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş, sau a altor domnitori de seamă.
Arhitectura populară, arta de cioplire a lemnului şi de prelucrare a textilelor, cojocăritul,
portul popular, iconografia pe lemn şi sticlă, pictura murală veche, varietatea folclorului literal şi
coregrafic, olăritul, sunt numai câteva din elementele unui fond cultural străvechi, cu origini
dacice, perpetuat peste veacuri şi ajuns nealterat până în zilele noastre, reprezentând o
inestimabilă valoare artistică şi turistică în zona Maramureş, Oaş şi nordul ţării.
Porţile frumos meşteşugite şi bisericile de lemn au dus faima Maramureşului peste hotare.
Construcţii insolite, întâlnite pe văile Mara, Iza şi Vişeu, aceste porţi şi biserici sunt adevărate
capodopere în satele Surdeşti (cea mai înaltă construcţie din lemn din ţară şi una dintre cele mai
înalte din Europa), Şugatag, Berbeşti, Bogdan Vodă, Vadu Izei, Ieud ş.a.
Siturile şi cetăţile dacice şi romane pentru trecutul istoric al ţării, şi la fel de valoroase
turistic sunt răspândite în toate zonele ţării, cu precădere în Munţii Orăştiei, în |ara Haţegului, în
Banat, în Dobrogea.
Cetăţile ţărăneşti din Transilvania. Sunt monumente de arhitectură de un specific aparte,
construite, de regulă în jurul unei biserici. Ele conservă vechi elemente din arhitectura medievală
a Transilvaniei, ca şi obiceiuri, tradiţii, meşteşuguri. Dintre ele sunt renumite cele de la Biertan,
Agnita, Dumbrăveni, Mediaş ş.a.
Între celelalte provincii istorice ale României, Transilvania este cea mai bogată în vestigii
şi monumente istorice româneşti, durate din perioada daco-romană (ruinele cetăţii Sarmizegetusa
Regia, capitala primului stat dac centralizat şi independent, ale Ulpiei Traiana Sarmizegetusa,
capitala provinciei Dacia romană), romană (ruinele oraşelor romane Napoca-Cluj, Potaissa-
Turda, Apulum-Alba Iulia ş.a.), medievală (Braşov, Sibiu, Târgu Mureş, Alba Iulia, Oradea,
Timişoara, Baia Mare ş.a.), modernă şi contemporană. O atracţie deosebită prezintă cetatea
Sighişoarei - unicat naţional.
Numeroase alte monumente istorice de artă şi arhitectură sunt răspândite la poalele
Carpaţilor, în Oltenia de sub Munte, la Cozia, Curtea de Argeş, Câmpulung, Târgovişte, vechi

98
capitale ale Ţării Româneşti. Între acestea, de un farmec aparte şi învăluită în misterul legendei
este biserica mănăstirii Curtea de Argeş, de la poalele "Alpilor" Transilvaniei, opera arhitectului
francez Leconte de Nouy, loc sacru unde sunt păstrate rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol I
de Hohenzolern şi ale familiei regale. Unicat european şi chiar mondial pot fi considerate şi
biserica Densuş (judeţul Hunedoara), sau castelul Huniazilor din oraşul Hunedoara. Dar
asemenea monumente se întâlnesc şi în marile oraşe ale României: Bucureşti, Iaşi, Braşov,
Timişoara , Cluj-Napoca, Oradea, Târgu-Mureş, Constanţa, Piteşti, Ploieşti etc. O atracţie
deosebită pentru vizitatorii României o reprezintă palatele şi castelele din Bucureşti, Sinaia, Bran
("castelul lui Dracula") ca şi cele din alte oraşe: Iaşi, Târgu Mureş, Timişoara, Braşov etc.
Muzeele şi casele memoriale. Adăpostesc descoperirile arheologice şi alte mărturii
istorice. Unele dintre ele (din totalul de circa 500) conservă rarităţile floristice şi faunistice din
ţară (ex. Muzeul de Istorie naturală "Grigore Antipa" din Bucureşti, Muzeul Mării Negre din
Constanţa, Muzeul "Delta Dunării" din Tulcea ş.a.), iar altele (Sibiu, Bucureşti, Rădăuţi) sunt
specializate pe anumite profile (artă, artă populară; colecţii: lemn şi produse din lemn -
Câmpulung Moldovenesc, Sighetu Marmaţiei, Beiuş; ceasuri, petrol - Ploieşti; vinuri - Murfatlar
etc.).
Cele mai multe case şi muzee memoriale din România evocă viaţa şi activitatea unor
personalităţi ale civilizaţiei naţionale, poeţii: Vasile Alecsandri (Mirceşti, jud. Iaşi), Mihai
Eminescu (Ipoteşti, jud. Bacău), George Coşbuc (satul cu nume omonim, fost Hordou, jud.
Bistriţa-Năsăud), Nichita Stănescu (Ploieşti); prozatorii: Liviu Rebreanu (satul cu nume omonim,
jud. Bistriţa-Năsăud), George Călinescu (Bucureşti); muzicienii: George Enescu (Liveni, jud.
Botoşani), Ionel Pavlea (Alexandria); pictori şi sculptori: Nicolae Grigorescu (Câmpina, jud.
Prahova), Constantin Brâncuşi (Hobiţa, jud. Gorj); dramaturgii: Ion Luca Caragiale (Haimanale,
jud. Prahova), Eugen Ionescu (Bucureşti); istoricul Nicolae Iorga (Botoşani, jud. Botoşani) etc.
Menţionăm, de asemenea, mulţimea muzeelor cu un profil complex aflate în mai toate oraşele
României. Cele mai renumite se găsesc în Bucureşti, Cluj-Napoca (Muzeul Transilvaniei), Iaşi,
Craiova, Oradea, Ploieşti; de altfel, în fiecare oraş-reşedinţă de judeţ este amenajat un muzeu cu
profil complex - arheologie, istorie, ştiinţe ale naturii, artă populară - cu piese de rezistenţă
adunate de pe teritoriul judeţului.
Arta populară românească este o vie reflectare a frumuseţilor naturale ale ţării, a istoriei
zbuciumate şi a spiritualităţii poporului român. Cântece şi jocuri, costume populare, obiceiuri,
tradiţii etc. pot fi admirate în muzeele de profil (Bucureşti, Sibiu, Suceava, Brăila), în satele
păstrătoare de tradiţii (din Bucovina, Maramureş, Oaş, din Delta Dunării, Oltenia de Nord ş.a.)
sau cu ocazia unor manifestări populare tradiţionale.
Deosebit de agreabilă este călătoria în România când coincide cu desfăşurarea unor
serbări sau manifestări folclorice.
Sfârşitul de an şi începutul Anului Nou este "salutat" cu tradiţionalul Revelion, cu care
prilej în marile restaurante din Bucureşti sau din oraşe, în staţiunile pentru sporturi de iarnă şi
chiar pe litoralul Mării Negre se organizează masa de revelion, la care tineri şi vârstnici petrec,
cântă şi dansează toată noaptea, marcând în acest fel realizările de peste an. În luna ianuarie, la
Deva (jud. Hunedoara) are loc un festival al formaţiilor de dansatori populari - numit Căluşarul
transilvănean, în timp ce în februarie, la Prundul Bârgăului (jud. Bistriţa-Năsăud) oaspeţii pot
admira o paradă a obiceiurilor tradiţionale legate de nunta la români, prilejuit de Alaiul nunţilor
de pe Bârgău. În martie, prin părţile jud. Botoşani, la Bucecea, se poate participa la festivalul-
concurs al cântecului popular moldovenesc Satule, mândră grădină. Un vechi obicei de
primăvară dedicat hărniciei plugarilor (Tânjaua - sărbătoarea primului ţăran care iese la arat) se
desfăşoară, tot în aprilie, la Hoteni, în Maramureş. În mai, zeci de mii de turişti participă la
Sâmbra oilor, la Huta Certeze (jud. Satu Mare), străvechea manifestare pastorală prilejuită de
plecarea oilor la munte. În iunie, creatorii de artă îşi dau întâlnire cu admiratorii lor la târgul de

99
ceramică populară Cocosul de Horezu (jud. Vâlcea). Foarte mulţi turişti (celibatari) se îndreaptă
în iulie, spre jud.Alba, la tradiţionalul Târg de fete de pe Muntele Găina, cu produse de artizanat
şi, totodată, cu cântece şi dansuri. Multe căsnicii se înfiripă în urma acestei sărbători. O frumoasă
sărbătoare populară - Hora de la Prislop (jud. Maramureş) - cu cântece, jocuri şi port popular din
mai multe judeţe ale ţării se desfăşoară la mijlocul lunii august, de Sfânta Maria, în inima
Carpaţilor. În septembrie, la Măgoaja - Chiueşti (jud. Cluj), are loc manifestarea populară Pintea
Viteazu, care evocă, prin vechi cântece, poezii şi dansuri, figura haiducului Pintea, luptător
pentru dreptate socială. Tot în septembrie are loc la Ţebea (jud. Hunedoara) o mare sărbătoare
populară naţională consacrată conducătorului revoluţiei române din Transilvania (1848-1849),
Avram Iancu, supranumit "Craiul munţilor". Pe meleagurile natale ale marelui sculptor
Constantin Brâncuşi, la Târgu Jiu (jud. Gorj), în octombrie suntem invitaţi la festivalul
cântecului popular din Gorj, şi din judeţele vecine, Jiule, pe malul tău. Dar cei mai mulţi turişti
aleg, desigur, în luna decembrie, localităţile în care se păstrează datini şi obiceiuri cu prilejul
Crăciunului şi Anului Nou la Sighetul Marmaţiei, Botoşani, Suceava şi în alte zone din ţară.
Numeroase realizări de artă inginerească durate în România, se constituie în tot atâtea
atracţii turistice ce impresionează vizitatorii. Menţionăm: marile baraje hidroenergetice de pe
Dunăre (Porţile de Fier) de pe Olt, Argeş (Vidraru), Lotru (Ciunget), Bistriţa (Izvorul Muntelui),
Someş, Buzău, Siret, Prut ş.a.; podurile peste Dunăre de la Feteşti-Cernavodă, Giurgeni-Vadu
Oii, Giurgiu, ca şi ruinele podului împăratului Traian, de la Drobeta Turnu Severin, construit de
către Apollodor din Damasc; drumurile transmontane, cum ar fi drumul Transfăgărășan (2040 m
altitudine maximă), cel roman de la Novaci la Sebeş (2100 m altitudine maximă) sau cele de
vale: pe Jiu, în defileu, pe Olt, de la Turnu Roşu la Cozia, pe Valea Prahovei, pe valea Buzăului.
Reţeaua naţională de şosele şi drumuri, cu poduri, viaducte şi serpentine spectaculoase,
face legătura între principalele centre emiţătoare de turişti şi zonele, obiectivele şi staţiunile
turistice. Multe dintre ele (E 60, E 85, E 79 etc.) sunt tronsoane ale unor drumuri europene,
făcând legătura între Europa centrală şi vestică, cu cea sudică sau cu Orientul Mijlociu şi
Apropiat.
Reţeaua naţională de căi ferate, în mare parte dublă şi electrificată, se desfăşoară ca un
sistem concentric în interiorul şi exteriorul arcului Carpaţilor româneşti, legăturile făcându-se
prin liniile transcarpatice, adevărate opere de artă inginerească, aşa cum se prezintă cele situate
pe văile Oltului, Jiului, Bistriţei, Mureşului, Moldovei, Crişului Repede ş.a.
România dispune de patru aeroporturi de interes internaţional (Bucureşti-Otopeni şi
Bucureşti-Băneasa, Mihail Kogălniceanu-Constanţa şi Timişoara) şi de 14 aeroporturi deschise
traficului intern.
Valorificare şi conservare. Punerea în valoare a acestui imens potenţial turistic poate fi
apreciată prin prisma existenţei (la 31 iulie 1996), pe întreg cuprinsul ţării, a 288.656 locuri de
cazare, repartizate pe diferite tipuri de unităţi. Între acestea, se remarcă hoteluri precum "Inter-
Continental", din lanţul mondial omonim, "Bucureşti", "Flora", "Dorobanţi", ş.a. (în Bucureşti),
"Rex", "Europa", "Neptun" ş.a. din staţiunile de pe litoral: Mamaia, Eforie Nord sau Neptun
(toate de 4 stele). De mare atracţie şi cu iz medieval, tradiţional românesc, sunt hotelurile,
hanurile, motelurile amenajate în vechi castele sau cetăţi ori în preajma unor locuri monumente
istorice, atracţii naturale de excepţie (complexul turistic "Lebăda", Hanul lui Manuc din
Bucureşti, hanul "Tihuţa" presupusa reşedinţă a lui Dracula (jud. Bistriţa-Năsăud), Hanul
Ancuţei, Hanul "Casa Arcaşului" (jud. Neamţ), Hanul Suceviţa (jud. Suceava), hotelul "Casa cu
lei" din Constanţa ş.a.). Foarte solicitată este cazarea în pensiuni, în sate turistice sau la
particulari, în ferme agroturistice. Sunt binecunoscute peste hotare satele turistice Sibiel (jud.
Sibiu), Bogdan Vodă (jud. Maramureş), Lereşti (jud. Argeş), Crişan şi Sfântu Gheorghe (în Delta
Dunării, jud. Tulcea) ş.a.

100
 Valoarea turistică a potenţialului natural şi cultural-istoric al României este probată şi de
circulaţia turistică internă şi internaţională; în perioada 1990-1997 circa 5-6 mil. turişti străini au
vizitat, anual, România. În marea lor majoritate, ei provenind din ţările vecine (republicile fostei
Iugoslavii, R. Moldova, Rusia, Turcia, Ucraina, Bulgaria, Ungaria), din ţările europene
(Germania, Italia, Franţa, ţările nordice, Anglia, Austria, Spania, Grecia ş.a.) sau extraeuropene
(SUA, Canada, Japonia, ţările arabe, Israel).
Din 1990, românii, constrânşi mai bine de 45 de ani să călătorească mai puţin, au pornit
să recunoască lumea. Astfel, anual, 8-10 mil. de turişti români au cutreierat meridianele şi
paralelele lumii, din Singapore până în Australia sau din China în Statele Unite al Americii în
perioada 1990-1997. Foarte mulţi şi-au căutat rudele din Republica Moldova, din ţările europene
vecine, din Israel sau din marile ţări occidentale.
Resursele şi structurile de cazare de care dispune turismul românesc pot asigura în
prezent, zilnic, servicii pentru peste 300 mii de persoane. Potenţialul turistic al României permite
însă o dezvoltare mult mai cuprinzătoare a acestui sector al economiei naţionale.
Perspectiva integrării europene. Realizările în domeniul valorificării potenţialului
turistic al României sunt încă modeste şi, în nici un caz, nu sunt la nivelul cerut de standardele de
competitivitate. Pentru aceasta, eforturile se cer orientate, în perioada următoare, pe câteva
direcţii principale: revigorarea turismului balnear prin acţiuni complexe de modernizare a
staţiunilor lansate în turismul internaţional, de dezvoltare a spaţiilor de cazare şi a bazelor de
tratament din staţiunile de interes naţional şi crearea unor noi staţiuni de interes local care să
valorifice factorii naturali de cură şi tratament tradiţional; orientarea investitorilor români şi
străini pentru realizarea de noi obiective turistice în zona montană (valorificată doar în proporţie
de 15-20%), în staţiunile de odihnă şi sporturi de iarnă existente, în zone noi din Munţii Apuseni,
Lotrului, Căpăţânii, Maramureşului, Parâng ş.a.; dezvoltarea accentuată a turismului religios şi
automobilistic; deschiderea de noi itinerare turistice care să pună în valoare potenţialul natural şi
cultural-istoric al ţării; modernizarea infrastructurii staţiunilor de pe litoralul românesc al Mării
Negre, prin ridicarea gradului de confort, dezvoltarea agrementului de incintă în complexele
hoteliere, a agrementului nautic la mare şi asigurarea dotărilor necesare agrementului din staţiuni;
organizarea ştiinţifică şi controlul turismului în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării; desfăşurarea
unui turism pe baze ecologice, atât în această zonă turistică, adevărat unicat european, cât şi în
alte zone cu parcuri naţionale şi rezervaţii naturale.
Finalizarea acţiunilor de valorificare a potenţialului turistic al ţării o reprezintă integrarea
României în Europa prin turism, proces în curs de realizare, creşterea fluxurilor turistice spre şi
dinspre ţările U.E., concomitent cu protecţia mediului, a resurselor turistice şi creşterea calităţii
serviciilor.

101
 CAPITOLUL 7
BAZA TEHNICO-MATERIALĂ A TURISMULUI

După studierea acestui capitol, cititorul va putea să:

• definească şi să explice particularităţile bazei tehnico-materiale a turismului;
• explice importanţa şi legătura dintre volumul şi calitatea activităţii turistice şi echipamentul
turistic întrebuinţat în prestarea serviciilor de profil;
• diferenţieze componentele bazei tehnico-materiale care servesc activităţilor de bază din
domeniul turistic;
• înţeleagă mai bine specificul investiţiei în turism;
• facă diferenţa între modalităţile de finanţare a investiţiei turistice.

7.1 Conţinutul şi particularităţile bazei tehnico-materiale a turismului

Am reţinut din capitolul anterior faptul că între dorinţa oamenilor de a călătorii, pe de o

parte, şi interesul lor pentru o anumită destinaţie, pe de altă parte, există o strânsă
interdependenţă. Aceasta se fundamentează pe atracţiile fiecărei destinaţii turistice care
încurajează oamenii pentru a merge într-un loc anume, iar lipsa unor astfel de atracţii ar însemna
lipsa turismului. Şi totuşi, un anumit spaţiu (teritoriu) turistic trebuie să aibă ceva mai mult decât
atracţii: trebuie să aibă amenajări şi facilităţi care reprezintă ceea ce numim baza tehnico-
materială a turismului.
Baza tehnico-materială a turismului desemnează totalitatea mijloacelor materiale
întrebuinţate în activitatea turistică pentru îndeplinirea funcţiilor sale economice şi sociale. Sfera
sa de cuprindere include nu numai mijloacele materiale specifice turismului (infrastructura
specifică), ci şi pe cele comune, aparţinând patrimoniului altor ramuri, dar folosite şi de turism
(infrastructura generală)61. Prioritar, în cadrul bazei tehnico-materiale a turismului, capacităţile
de cazare, cele de alimentaţie publică, de agrement etc., prin volumul şi structura lor reflectă
gradul de înzestrare şi dezvoltare turistică, atât pe ansamblu cât şi la nivel comunitar-teritorial.
Realizarea unei puternice baze tehnico-materiale a turismului (de transport, cazare,
alimentaţie publică, tratament, agrement, etc.), capabilă să răspundă aşteptărilor unor clienţi tot
mai exigenţi, implică importante resurse financiare alocate turismului. Fără această premisă
economică, resursele turistice răspândite pe teritoriul unei ţări în calitate de componentă a ofertei,
nu pot fi valorificate corespunzător. Volumul şi ponderea resurselor financiare orientate spre
domeniile activităţii turistice într-o economie naţională reflectă nivelul de interes pe care se
plasează această ramură într-o perioadă de dezvoltare a oricărei economii naţionale.
Baza tehnico-materială a turismului prezintă o serie de particularităţi faţă de baza
tehnico-materială a celorlalte activităţi de producţie materială şi de servicii.
În primul rând, între baza tehnico-materială şi resursele naturale turistice trebuie să existe
o corespondenţă ca volum al dotărilor, atât pe plan cantitativ cât şi pe plan calitativ-structural.
De exemplu, prezenţa unor forme de relief şi a condiţiilor climatice propice practicării sporturilor
de iarnă necesită dotarea staţiunilor de un asemenea profil cu echipamentele specifice. Sau,
existenţa unor resurse de ape termale justifică edificarea unei staţiuni cu o bază de tratament
adaptată la specificul de valorificare al resursei respective şi dimensionată la nivelul debitului
care să asigure un număr optim de proceduri.
În al doilea rând, ţinând seama de rigiditatea ofertei turistice - una din trăsăturile amintite
ale acesteia - ce nu trebuie nici un moment subevaluată, de notat este faptul că baza tehnico-

61
Vezi Baron P., Economia turismului, Bucureşti, 1991, p.47.
102
materială turistică se cere astfel concepută încât să fie adaptată şi unui anumit segment al cererii
turistice, cunoscute sau estimate. De regulă, după cum o demonstrează şi realitatea, racordarea
bazei tehnico-materiale se face la cel mai apropiat segment al cererii turistice, având în vedere
importanţa distanţei în direcţionarea cererii. Într-un asemenea context, investiţiile pentru
construirea, modernizarea şi diversificarea echipamentului ce intră în componenţa bazei tehnice a
turismului sunt determinate de două variabile independente: resursa naturală şi cererea turistică.
În al treilea rând n-ar trebui neglijată o observaţie suplimentară, permanent invocată de
specialişti62, care exprimă dealtfel una dintre multiplele particularităţi ale relaţiei cererii şi ofertei
turistice, anume aceea că investiţiile în baza materială a ofertei sunt dependente ca volum absolut
de dimensiunea şi calitatea resurselor naturale, fiind în raport direct cu acestea. Ca investiţie
specifică însă, pe unitatea de echipament (loc de cazare, de divertisment, de agrement etc.)
efortul investiţional este invers proporţional cu calitatea atracţiei turistice a resurselor naturale.
Exemplele sugestive ne sunt cunoscute. Astfel, resursele naturale originale şi atractive, de
exemplu, de tipul Deltei Dunării, sau mai nou, de tipul agroturismului şi turismului rural,
necesită investiţii specifice reduse în baza materială. Invers, localizările turistice situate în zone
cu resurse naturale sărace, cum ar fi staţiunea Las Vegas construită în plin deşert, suplinesc lipsa
resurselor naturale prin cele mai ridicate investiţii specifice în baza tehnico-materială, aceasta
constituind de fapt sursa de atractivitate a unei destinaţii din această categorie.
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că, pe ansamblul unui complex economic naţional,
efortul investiţional este redirecţionat spre prevenirea degradării mediului natural, chiar şi în
cazul zonelor geografice cu un potenţial turistic natural superior.

7.2. Echipamentul turistic - componentă esenţială a activităţilor prestatoare de servicii

turistice

Ansamblul dotărilor tehnice ce servesc întreprinzătorilor conferă o poziţie prioritară

echipamentului turistic, respectiv mijloacelor materiale specifice acestui sector de activitate.
Echipamentul turistic sau capacitatea de producţie a ofertei turistice este tot atât de diversificat şi
specializat ca şi serviciile turistice. Fiecărui serviciu îi corespunde un anumit tip de echipament,
corelaţia dintre cele două elemente fiind atât de natură cantitativă cât şi calitativă.
În cadrul bazei tehnico-materiale a turismului un loc important revine bazei materiale a
cazării. Acest fapt se datorează stringenţei necesităţii pe care o acoperă, respectiv "înnoptarea".
Un consum turistic nu s-ar putea desfăşura fără a apela la una din componentele structurilor de
primire cu funcţiune de cazare turistică. Mai mult chiar, de volum şi structura bazei tehnico-
materiale a cazării depinde cantitativ şi structural celelalte elemente funcţionale ale ofertei
turistice.
Structurile cazării turistice înglobează o multitudine de forme, funcţie de mai multe
criterii: investiţia (grea sau uşoară), considerentele de rentabilitate, regimurile de amortizare,
tarifele practicate sau specificul clientelei. Prin cumulul semnificaţiei acestor criterii cea mai
cunoscută grupare a bazei materiale a cazării cuprinde următoarele forme: a) hoteliere; b)
extrahoteliere; c) nepermanente.
a) Hotelăria reprezintă forma tradiţională a cazării turistice. Ea a devenit o activitate
distinctă deosebit de reprezentativă, o importantă sursă de venituri şi debuşeu semnificativ de
locuri de muncă, în ciuda diminuării, în ultimul timp, a importanţei hotelurilor în ansamblul
structurilor de cazare.
În funcţie de dimensiune, grad de echipare, confort, varietatea şi calitatea serviciilor
hotelurile sunt clasificate conform unui sistem de norme. Pe această bază hotelurile se împart în

62
Vezi Cristureanu C., lucr. cit., p.126-127.
103
omologate pentru turism şi neomologate. Cele omologate cuprind cinci grupe (una, două, trei,
patru şi cinci stele), conform standardelor generale şi specifice adoptate. Hotelurile neomologate
nu corespund criteriilor de clasificare din turismul internaţional, fiind destinate cererii interne.
Din punct de vedere tehnico-administrativ, hotelurile pot fi clasificate în hoteluri
independente şi hoteluri integrate în lanţuri. Hotelurile independente sunt caracterizate, în
general, prin dimensiunea lor mică, au un grad de echipare redus, sunt puţin rentabile şi au o
structură familială. Dificultatea lor de a se adapta la evoluţia cererii, în special a cererii
internaţionale, le determină să le grupeze în lanţuri hoteliere care au o forţă promoţională ridicată
şi posibilităţi de adaptare.
Asocierea la un lanţ hotelier a devenit pe piaţa turistică strategia dominantă pentru
ridicarea nivelului de rentabilitate a unui hotel, penetrarea pe noi segmente de piaţă sau atragerea
părţii superioare a cererii (turismul de întâlniri). Ea este cu atât mai necesară cu cât hotelul se află
într-o zonă turistică cu sezonalitate ridicată, nu dispune de o imagine de marcă sau se află la
distanţă de polii turistici (centrul oraşului, staţiune etc.).
Principalele modalităţi de asociere şi colaborare sunt:
• Lanţul voluntar. Este cea mai simplă formă, deoarece fiecare hotel îşi păstrează autonomia, cu
excepţia unor elemente sau criterii care dau nota de specificitate a lanţului. Contractul de
asociere cuprinde domeniul de colaborare (campanie publicitară, sistem de rezervare, pregătire
profesională a salariaţilor, etc.), responsabilităţile membrilor, aportul pentru finanţarea acţiunilor
comune şi condiţiile de reziliere (renunţarea din proprie iniţiativă sau excludere). Lanţurile
hoteliere voluntare deţineau la începutul actualului deceniu 25% din capacitatea hotelieră în
Franţa, 25% în Elveţia, 16% în Irlanda, 10,5% în Germania, 8% în Belgia, 7% în Marea Britanie,
6% în Spania şi Italia.
• Lanţul integrat. Este forma de administrare în cadrul căreia hotelul beneficiază de un însemn
de notorietate în schimbul respectării unui "manual de norme" care detaliază elementele de
specificitate ale lanţului. Hotelurile aparţinătoare unui astfel de lanţ sunt exploatate de grupul
hotelier respectiv (fiecare hotel având şi un director girant numit de la sediul lanţului) şi sunt
dependente juridic şi financiar de lanţ. Clauzele acestui gen de integrare obligă ca fiecare hotel
să-şi asume responsabilităţi privind iniţierea şi difuzarea unei imagini favorabile asupra lanţului,
astfel încât să nu se transforme într-un simplu consumator de notorietate. O atenţie deosebită se
acordă clauzelor ce stipulează situaţiile în care hotelul poate beneficia de subvenţii din partea
grupului pe perioade de criză, cotizaţia (aportul) pentru apartenenţa la lanţ şi cazurile ce pot
conduce la excluderea din grup.
• Societatea mixtă. Este forma de asociere între un lanţ şi un proprietar de hotel al cărei obiect îl
constituie formarea unei societăţi mixte pe baza unui contract de societate. În esenţa sa el
stabileşte cota de participare a partenerilor la constituirea patrimoniului, elementele de aport, cota
de participare la profit, perioada pentru care se constituie. Celelalte clauze sunt date de
specificitatea contractelor internaţionale şi legislaţia ţării pe teritoriul căreia se constituie şi
funcţionează societatea privind contractele de societate şi investiţiile de capital străine.
• Lanţul franşizat. Contractul de franşiză este un gen de contract ce pune în relaţie o firmă
franşizoare de renume care cedează celeilalte părţi - cea franşizizată - numele său comercial şi
sistemul de comercializare sub forma unui ansamblu coerent de know-how, în schimbul unei
sume reprezentând dreptul de intrare şi taxa anuală de franşiză.
Franşizorul este proprietarul mărcii care grupează hotelurile unui lanţ. El asigură
franşizatului licenţa de folosire a mărcii într-o zonă şi pe o perioadă determinată, se angajează să
furnizeze acestuia "know-how"-ul tehnic la zi, îl sprijină în organizarea şi desfăşurarea afacerii în
zonă, în promovarea şi comercializarea produsului, îi acordă la nevoie asistenţă prin control şi
supraveghere ulterioară, finanţează parţial, sub formă de împrumut, sau garantează un împrumut
pentru deschiderea de către franşizat a unui nou hotel.
104
 Franşizatul beneficiază de toate drepturile ce decurg dintr-o relaţie de acest tip, în
schimbul achitării unei taxe de intrare şi a unei taxe periodice de exploatare a licenţei
dimensionată în sumă fixă sau dedusă procentual din cifra de afaceri. El este obligat să respecte
necondiţionat standardele afacerii, respectiv să furnizeze servicii de o calitate şi într-o structură
bine determinată. Libertatea de acţiune se limitează de cele mai multe ori la responsabilitatea
primirii turiştilor şi ambianţa interioară a hotelului. Franşizatul poate, sau nu, să păstreze
gestiunea afacerii hoteliere. În cazul în care gestiunea îi aparţine va întocmi evidenţe contabile
foarte exacte privind ansamblul tranzacţiilor ce decurg din obiectul contractului, evidenţă la care
franşizorul are acces liber, atât pe perioada derulării contractului cât şi după un număr de ani
după încheierea acestuia. În situaţia înstrăinării dreptului de gestiune, franşizatul dă un mandat
franşizorului, prin clauze specifice incluse în mandatul de franşiză sau printr-un alt contract de
management.
Contractul de franşiză cuprinde clauze privind: părţile; produsele şi serviciile ce fac
obiectul contractului; ce presupune acordarea franşizei (dreptul exclusiv sau neexclusiv, limitat
sau nu de a folosi licenţa); obligaţiile franşizorului (serviciile şi condiţiile de acordare);
obligaţiile franşizatului (taxa de înscriere, taxa de franşiză şi modalitatea de plată, evidenţa
contabilă, accesul franşizorului la documente şi informaţii privind tranzacţiile legate de contract,
respectarea întocmai a structurii şi calităţii afacerii convenite); concurenţa neloială; păstrarea de
către franşizat a secretului privind obiectul afacerii, metodele de comercializare, know-how-ul
oferit de franşizor; drepturile şi obligaţiile ce decurg din utilizarea mărcii franşizorului; condiţiile
de reziliere unilaterală a contractului şi consecinţele ulterioare; legea aplicabilă contractului;
situaţiile de forţă majoră.
b) Cazarea extrahotelieră cuprinde la rându-i trei categorii de structuri:
b1. reşedinţe secundare;
b2. apartamente mobilate;
b3. unităţi sociale de cazare.
Reşedinţele secundare grupează acele componente ale structurilor de primire cu funcţiuni
de cazare care sunt folosite pentru uzul propriu al proprietarului sau închiriate (folosind o
societate gestionară pentru acest serviciu). Ele pot fi în proprietate deplină sau în coproprietate.
Această formă s-a dezvoltat foarte mult în Spania, Franţa şi SUA, în special în staţiunile montane
şi cele balneare.
Apartamentele mobilate, ca formă de cazare sezonieră, ocupă un loc important în
structura bazei materiale a cazării turistice, mai ales în unele ţări europene (de exemplu, Anglia).
Sunt răspândite în formula "bad and breakfast" (pat pentru odihnă şi mic dejun). Prin costurile
fixe scăzute ele reprezintă cea mai elastică formă de cazare şi sunt folosite ca modalitate de
suplimentare a ofertei turistice în vârfurile de sezon.
Unităţile sociale de cazare constituie acea componentă a echipamentului specific
turismului ce se găseşte într-o evoluţie rapidă, o alternativă ce însoţeşte recesiunea economică
mondială. Sunt formate din: sate de vacanţă, centre de tineret, hanuri pentru tineret, case
familiale de vacanţă, asociaţii ale comitetelor de întreprinderi fără scop lucrativ.
c) Structurile de cazare nepermanente includ: campingul, caravaningul, camping-carul şi
vasele de agrement. Aceste componente sunt, în general, folosite în turismul intern care poate fi
organizat sau neorganizat. Ele presupun terenuri amenajate şi, funcţie de condiţiile îndeplinite,
sunt grupate în mai multe clase.
Baza materială a restaurării este tot atât de divers reprezentată ca structură ca şi baza
materială a cazării, ele influenţându-se şi susţinându-se reciproc în practică. În multe ţări ea a fost
standardizată, iniţiindu-se chiar o uniformizare pe plan mondial a nivelurilor calitative ale
acesteia (stratificare sau ierarhizare prin "număr de stele" în ordine crescătoare sau prin
"categorii" în ordine descrescătoare). Amploarea turismului în masă a şi determinat o creştere a

105
ponderii restaurantelor destinate unui consum de masă cu o productivitate ridicată, de valoare
unitară scăzută.
Baza tehnico-materială a transportului şi agrementului este, la rându-i, într-o continuă
diversificare şi modernizare. De fapt, creşterea concurenţei între agenţii de turism a deplasat
centrul de greutate al opţiunii de consum a turiştilor dinspre componentele "statice" (cazare,
restaurare) spre componentele "dinamice" (transport, agrement). Dinamismul acestui sector se
explică şi prin uzura fizică mult mai accentuată, realitate ce impune o înnoire continuă a
elementelor structurale ce-l compun.

7.3. Dezvoltarea bazei tehnico-materiale; investiţiile în turism: conţinutul şi modalităţile

finanţării lor

Accentuarea rolului turismului în dezvoltarea economică generală şi în creşterea calităţii

vieţii populaţiei implică derularea unui proces permanent de dezvoltare cantitativ-calitativă a
bazei materiale antrenate în acest domeniu. Practic, această cerinţă poate fi satisfăcută prin
intermediul investiţiilor.
Aşa cum realitatea o dovedeşte, investiţiile în industria turistică sunt asemănătoare cu
cele din industria grea. Alături de faptul că finanţarea acestora angajează capitalul pe termen
lung, amortizările făcându-se mult mai lent comparativ cu alte sectoare ale vieţii sociale,
investiţiile în industria turistică sunt, în general, intensive în capital, urmare a costului ridicat al
infrastructurii şi echipamentului turistic. Concomitent, stabilimentele turistice utilizează şi un
volum mai mare de muncă vie. Acestea "produc" servicii care nu se adaptează cu uşurinţă la
fluctuaţiile cererii. Costul întreţinerii şi exploatării capacităţilor de "producţie" este acelaşi,
indiferent dacă funcţionează sau nu. Iată de ce, restricţiile financiare şi tehnice necesită
cunoaşterea şi aplicarea unor reguli foarte stricte, atât în cazul deschiderii finanţării investiţiilor
cât şi în cel al administrării şi gestionării unităţilor turistice. Semnificaţiile întrebărilor: ce să
producă? cât să producă? cum să producă? pentru cine să producă? sunt esenţiale şi pentru
producţia turistică, mai ales datorită rigidităţii şi volumului mare al investiţiilor necesare. Pentru
diminuarea şi stăpânirea riscului unei investiţii greşit direcţionate sau amplasate, devine
obligatorie pentru oricare dintre investitori "…determinarea prin simulare a rentabilităţii unei
investiţii, măsurând prin diverşi indicatori performanţele economice prezumate ale unui efort
investiţional"63, apreciază specialiştii în ştiinţa economică de profil. Indicatorii respectivi, variaţi
şi variabili, conturează un sistem în componenţa căruia, pe o poziţie prioritară, avem în vedere:
rezultatul brut al exploatării, investiţia maximă necesară, încasările previzibile etc. Indicatorii pe
care se vor baza deciziile de investiţii turistice sunt fundamentale prin studii de fezabilitate ce
includ la rândul lor: informaţii asupra viitoarei destinaţii turistice, informaţii asupra proiectului
de investiţii, analiza riscului investiţiei, estimarea investiţiilor.
Diagnoza privind oportunitatea unei investiţii trebuie înfăptuită cu toată răspunderea, prin
prisma particularităţilor, anterior subliniate, ale bazei materiale proprii turismului. Componentele
ce formează infrastructura turistică (generală şi de specialitate), în principal cea a cazării prin
sistemul hotelier, expun pe investitor unor riscuri financiare deosebit de mari atunci când studiile
de fundamentare a deciziei de finanţare sunt superficial întocmite. De fapt, două probleme stau la
baza deciziei de finanţare a infrastructurii generale şi a echipamentului de specialitate, respectiv:
a) alegerea metodei de adoptare a deciziei de investire;
b) alegerea modalităţii de finanţare a investiţiei.
Adoptarea deciziei de investire într-un obiectiv cu destinaţie turistică (hotel, restaurant
etc.) necesită, înainte de toate, constituirea unor conturi previzionale de exploatare (funcţionare)

63
Cristureanu C., Economia şi politica turismului internaţional, Edit.ABEONA, Bucureşti, 1992, p.92.
106
şi rentabilitate, a căror conturare structurală implică existenţa unor informaţii credibile,
fundamentate pe realităţile actuale, în legătură cu investiţia, veniturile şi cheltuielile respective.
Contul de exploatare previzională asociază cinci nivele de indicatori care sugerează
rezultatele ce se pot obţine şi a căror analiză va permite justificarea unei anumite decizii,
respectiv: marja brută, marja netă, marja de activitate, marja de exploatare şi rezultatul net al
funcţionării.
1. Marja brută (MB) este indicatorul determinat prin diferenţa dintre cifra de afaceri previzionată
(CA) sau, mai exact, totalul încasărilor estimate prin exploatarea unui obiectiv turistic şi
cheltuielile (P) presupuse de achiziţionarea mărfurilor şi serviciilor produse sau prestate de alţi
agenţi economici şi necesare organizării şi derulării serviciului turistic ce conturează natura
obiectivului turistic în discuţie. Matematic, acest indicator se prezintă sub forma ecuaţiei:

MB = CA - P (1)

Mărimea cifrei de afaceri ce-ar rezulta din exploatarea obiectivului depinde de tarifele şi
preţurile practicate şi de utilizarea previzibilă (UP) a acestuia. Previzionarea implică la rându-i,
în calitatea sa de indicator, derularea unui studiu aprofundat de piaţă privind clientela potenţială
şi localizarea investiţiilor. Un asemenea studiu este indispensabil estimării gradului de ocupare a
camerelor şi locurilor la mese, în medie, zilnic, precum şi estimarea numărului de mese servite
zilnic pe parcursul unui an. Preţurile medii şi tarifele pentru camere şi masă, ce se vor asocia
gradului de utilizare previzională, se dimensionează pe baza baremurilor practicate în obiective
similare din aceeaşi clasă calitativă. Printr-o metodologie similară, cheltuielile (P) implicate de
achiziţionarea de mărfuri şi servicii sunt evaluate pe baza consumurilor specifice cunoscute şi a
unor preţuri de piaţă practicate la aprovizionare. În plus, mai pot fi avute în vedere şi eventualele
facilităţi de aprovizionare în beneficiul întreprinzătorului.
2. Marja netă (MN) este indicatorul determinat prin diferenţa dintre marja brută (MB) şi
cheltuielile cu forţa de muncă (F). Matematic, acest indicator ia forma ecuaţiei:

MN = MB - F (2)

Cheltuielile privind forţa de muncă însumează salariile, primele şi gratificaţiile, cotizaţiile

pentru asigurările sociale etc. Nivelul acestora diferă între tipul serviciilor turistice şi
dimensiunile cantitativ-calitative ale firmelor de acelaşi tip. De aceea, trebuie estimat nu numai
necesarul de forţă de muncă ci şi structura socio-profesională a acestuia.
3. Marja de activitate (MA) este indicatorul rezultat după scăderea din marja netă (MN) a
cheltuielilor de funcţionare (CF) a obiectivului turistic (hotel, restaurant etc.). Acestea din urmă
includ cheltuielile curente cu întreţinerea, încălzitul, iluminatul, reparaţiile ş.a., din care o parte
sunt relativ neschimbate (fixe), iar o altă parte sunt proporţionale (variabile) cu volumul
serviciilor turistice prestate. Determinarea acestei mărimi este de mare importanţă deoarece
reprezintă primul semnal în legătură cu potenţialul rentabilităţii viitorului obiectiv turistic.
Matematic, acest indicator se exprimă prin ecuaţia:

MA = MN - CF (3)

4. Marja de exploatare (ME), sau rezultatul brut al exploatării, considerat indicatorul

fundamental în previzionarea gradului de exploatare şi rentabilitate, se determină prin scăderea
din marja de activitate (MA) a cheltuielilor de exploatare şi comercializare (CE), după ecuaţia:

ME = MA- CE (4)
107
 Cheltuielile de exploatare şi comercializare însumează: costurile privind întreţinerea
mobilierului şi imobilului de referinţă, impozitele şi taxele legate de gestionarea unităţii
economice, cheltuielile administrative (corespondenţă, telefon, informaţii), cheltuieli cu
publicitatea, redevenţe, cheltuieli cu transportul, asigurarea etc.
Dimensiunea acestui al patrulea indicator, marja de exploatare cum este numit în
literatura de specialitate64, sintetizează capacitatea unei firme din domeniul turistic de a-şi
acoperi cheltuielile şi de a obţine un profit.
5. Rezultatul net (BN) este indicatorul ce se obţine pe baza beneficiului brut (BB) al
afacerii previzionate. BB indus de viitorul obiectiv se apreciază prin scăderea din marja de
exploatare (ME) a amortizării (A) şi a unui alt grup de cheltuieli antrenate de concretizarea
obiectivului investiţional (FF), cum ar fi: rambursarea creditelor, dobânzilor, chiriilor etc. Dacă
BB este diminuat cu impozitul pe beneficii (IB), respectiv impozitul pe profit, rezultă beneficiul
net sau rezultatul net (BN) previzionat. Ecuaţiile acestor determinări vor fi următoarele:

BB = ME - ( A + FF ) (5)
şi
BN = BB - IB (6)

Acest ultim indicator permite fundamentarea deciziei privind oportunitatea unei investiţii
turistice. Pe baza acestor determinări se poate estima volumul investiţiei obiectivului preconizat.
Mai exact, determinarea volumului investiţiei totale justificat pentru finanţarea unui proiect va
porni de la marja de exploatare, în funcţie de selecţionarea unor nivele privind cota de
amortizare, a cheltuielilor financiare şi a beneficiului. Cu alte cuvinte, marja de exploatare (ME)
sau rezultatul brut al exploatării, înainte de plata amortizării (A), a cheltuielilor financiare (FF) şi
a cuantificării beneficiului brut (BB) poate fi definită ca o relaţie în funcţie de investiţia totală,
astfel:
ME = A ( I ) + FF ( I ) + BB ( I )
ME = (A + FF + BB ) I (7)

unde paranteza reprezintă însumarea unor nivele procentuale, funcţie de investiţie, ale
amortizării, cheltuielilor financiare şi beneficiului brut, pe care dacă o notăm cu k, rezultă că:

ME = k  I

De exemplu, dacă se apreciază că amortizările trebuie să reprezinte cel puţin 5% din

investiţie, cheltuielile financiare cel mult 6% din investiţie şi beneficiul brut 5% din aceeaşi
investiţie, rezultă că ME = ( 5% + 6% + 5% )  I sau 16%  I. În consecinţă, plafonul de investiţie
admis este:
ME  100
I=
16
Pentru a completa imaginea asupra interesului pentru un anumit proiect de investiţii
turistice se cere a se calcula şi volumul maxim de credite necesare, în funcţie de dobânzile
practicate, prin raportul cheltuieli financiare/investiţii. În plus, drept criteriu de rentabilitate a
investiţiei turistice, frecvent folosit, este randamentul capitalului utilizat, apreciat prin raportul
beneficiu/cost, luând în calcul valoarea actualizată a viitoarelor venituri pe care le va induce
proiectul. Cea de a doua problemă ce va fundamenta decizia de finanţare a investiţiei turistice,

64
Vezi, pe larg, Cristureanu C., lucr. cit., p.94.
108
alăturată primei - metoda de adoptare a deciziei de investiţie - la care ne-am referit până acum, o
reprezintă alegerea modalităţii de finanţare a investiţiei. Din acest punct de vedere pot exista
două categorii de opţiuni:
a) finanţarea directă a investiţiei;
b) finanţarea indirectă a investiţiei.
Finanţarea directă a proiectului adoptat pentru realizarea obiectivului turistic selecţionat
are drept sursă aportul particular al întreprinzătorului sau asociaţilor existenţi la data respectivă.
Finanţarea indirectă a execuţiei unui obiectiv din acest domeniu este mai complexă, ridică
mai multe probleme şi se concretizează în 3 modalităţi mai importante:
• creditul;
• leasingul;
• acţionariatul şi coproprietatea.
Modalitatea tradiţională şi cea mai uzitată de finanţare este cea a creditului contractat cu
o instituţie finanţatoare, adesea selecţionată de către stat, când acesta asigură şi garanţiile
împrumutului. Contractarea unor credite implică luarea în considerare a unor criterii şi condiţii
speciale de atribuire, stabilite şi impuse de către organismul finanţator.
Criteriile vizează: respectarea standardelor calitative sau de localizare a obiectivelor
construite sau modernizate pe baza creditului; nedepăşirea plafonului maxim al creditului în
totalul investiţiei, apreciat în mod curent la un procent de cel mult 70% din costul investiţiei,
angajarea la plata unei dobânzi, care în ţările dezvoltate depăşeşte în general 10% pe an, iar
condiţiile implică: interdicţia de a modifica clasa calitativă a obiectivului pe întreaga durată a
rambursării împrumutului; respectarea termenului de restituire a creditului (care nu poate depăşi
10 ani). Beneficiarii acestei modalităţi de finanţare pot fi persoane fizice, societăţi, asociaţii,
proprietari sau administratori de restaurante, hoteluri, terenuri, parcuri etc.
Leasingul, ca modalitate de asigurare a fondurilor implicate de construirea sau
modernizarea bazei materiale a activităţii economice din domeniul turismului, este o operaţiune
de finanţare totală sau parţială, prin intermediul unei societăţi specializate, a unei investiţii de
care, o dată finalizată, beneficiază o altă societate (unitate economică). Firma beneficiară, din
domeniul turismului în cazul nostru, încheie un contract cu societatea de leasing*, potrivit căruia
aceasta cumpără un anumit echipament, în condiţiile tehnico-economice negociate de societatea
beneficiară, pe care-l închiriază pentru un anumit termen, în schimbul unei chirii plătite de
beneficiar. După un timp, firma beneficiară poate achiziţiona obiectul contractului de leasing la
valoarea rămasă (reziduală), deci la o valoare inferioară celei iniţiale. Leasingul turistic este
practicat sub două forme: mobiliar şi imobiliar.
Leasingul mobiliar are ca obiect bunuri mobiliare, respectiv echipamentele
întreprinderilor turistice, începând de la veselă şi mobilier până la avioane şi autocare. Prin
intermediul său se poate completa sau substitui finanţarea tradiţională prin credite.
Principalul avantaj al leasingului mobiliar, pentru o întreprindere turistică rentabilă, este
că permite acesteia, în situaţia imposibilităţii material-financiare de a angaja credite să dispună şi
să utilizeze echipamente necesare programului său de investiţii. Şi această formă de finanţare
presupune unele condiţii, reglementate prin lege, care privesc mărimea chiriei şi durata închirierii
pe timpul căreia nici una din părţi nu poate renunţa la contract sau deroga de la clauzele acestuia.
După expirarea termenului de închiriere, de obicei corespunzător duratei de amortizare fiscală a
echipamentului, firma beneficiară se găseşte în faţa a 3 variante:
- returnarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de leasing;
- cumpărarea acestora la valoarea reziduală fixată prin contract;
- reînnoirea contractului de locaţie, luând în calcul uzura fizică şi morală a bunurilor în cauză.

*
leasing = închiriere, concesiune.
109
 De reţinut este şi faptul că, în afara avantajelor financiare care permit diminuarea
creditelor, temperând astfel şi procesul inflaţionist din economie, leasingul mobiliar prezintă
pentru beneficiar şi un avantaj fiscal, acela de a fi considerat ca o chirie achitată de beneficiar şi
care se scade din venitul impozabil al acestuia.
Leasingul imobiliar are ca obiect bunuri imobile, facilitând întreprinderii turistice
folosirea acestora cu statut de locatar şi posibilitatea de a deveni proprietar.
Într-o asemenea situaţie, societăţile de leasing imobiliar cumpără clădiri neechipate şi
nemobilate, în scopuri profesionale, pentru a le închiria unor societăţi din domeniul turismului, în
cazul nostru. Societăţile de leasing încheie contract cu întreprinderile turistice pe termene mai
lungi (cca.20 ani) decât în cazul leasingului mobiliar. După expirarea termenului, locatarul -
beneficiarul contractului de leasing - poate deveni proprietarul imobilului în schimbul unui preţ
fixat în contract. Practica turistică oferă şi procedura lease-back* sau a cesiunii chiriei, care
constă în vânzarea unui imobil de către proprietarul său unei societăţi de leasing ce se angajează
să-l închirieze fostului proprietar conform unui contract de leasing. Similar leasingului mobiliar,
leasingul imobiliar prezintă un important avantaj financiar, acela de a face posibile investiţiile
atunci când condiţiile de credit direct nu sunt accesibile tuturor întreprinzătorilor, mai ales în
domeniul hotelier. Chiria este achitată de regulă trimestrial, iar factorii ce-i modelează
dimensiunea sunt reprezentaţi de volumul cheltuielilor suportate de societatea de leasing (teren,
construcţie, taxe, impozite, ipoteci etc.) şi de sursele de finanţare antrenate de către aceasta (prin
fonduri proprii sau credite). Ca element de cheltuială, chiria, în general, pentru a putea fi
recuperată, se evidenţiază în costul construcţiilor sau al serviciilor din domeniul în care activează
unitatea turistică.
Acţionariatul şi coproprietatea reprezintă acel mod de finanţare, frecvent folosit de către
unităţile ce-şi propun să se dezvolte rapid dar nu dispun de posibilitatea recurgerii la credite, prin
deschiderea accesului investitorilor din exterior la capitalul social al întreprinderii. Este de fapt o
procedură de tehnică financiară care vizează extinderea unei afaceri într-un timp scurt prin
mobilizarea rapidă a unor sume subscrise de către noii acţionari.
În contextul aceluiaşi mecanism al proprietăţii asociate, o altă modalitate practică de
finanţare şi exploatare a investiţiilor concretizate în obiective turistice o reprezintă formarea de
societăţi pe acţiuni care reunesc activităţile de producţie (de exemplu, construcţiile unităţilor de
cazare) cu activităţile de prestaţii turistice. Un exemplu revelator în acest sens îl reprezintă
societatea elveţiană Hapimag.

*
lease-back = a închiria (a concesiona) în urmă (întors) sau a contracta cu subiectul cu care ai avut un raport
economic anterior.
110
 CAPITOLUL 8
EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR TURISTICE

Eficienţa, în accepţiunea sa generală, este aplicabilă întregii vieţi social-economice,

putând fi definită ca obţinerea unui maximum de efect cu minimum de efort. Practic, creşterea
continuă a eficienţei activităţii reprezintă o lege obiectivă generală care acţionează pe toate
treptele de dezvoltare a societăţii, şi care reflectă relaţiile esenţiale, cauzal-funcţionale în orice tip
de reproducţie. În acest context, conceptul de eficienţă subsumează, din ansamblul diverselor
preocupări ale omului, şi activitatea depusă în turism.

8.1. Conţinutul şi semnificaţia eficienţei în turism

Semnificaţia conceptului de eficienţă trebuie căutată peste tot unde se consumă resurse
(materiale, umane şi financiare), unde se cheltuieşte muncă socială vie şi materializată.
Competiţia, concurenţa, rivalitatea agenţilor economici, desfăşurate într-un cadru obiectiv al
economiei de piaţă libere, impun obligativitatea ca orice activitate economică să corespundă unor
cerinţe concrete ale societăţii, să răspundă unor cerinţe reale ale vieţii materiale şi spirituale ale
oamenilor.
În acest sens şi activităţii de turism îi revin sarcini multiple pe linia eficienţei economico-
sociale. Dar, eterogenitatea şi complexitatea produsului turistic conferă eficienţei acestui sector o
sferă foarte largă de cuprindere şi evaluare.65 De aceea, nu întâmplător, specialiştii califică
eficienţa economică în turism ca deosebit de complexă, deoarece exprimă rezultatul unui
ansamblu de activităţi specifice: transporturi turistice, alimentaţie publică, prestări de alte servicii
de bază şi complementare, desfaceri de mărfuri, turism intern şi turism internaţional etc. Prin
natura lor, rezultatele activităţii de turism are atât efecte directe cât şi indirecte.
Complexitatea activităţii de turism presupune o mare diversitate a dotărilor de bază
materială, iar aprecierea corectă a eficienţei utilizării acestora cuprinde o arie deosebit de vastă şi
necesită o metodologie de cercetare variată. Numai astfel se poate comensura eficienţa acestui
sector în dinamica şi specificul fiecărei componente, în corelaţie cu o serie de factori şi urmărind
stabilirea posibilelor consecinţe în contextul general al eficienţei economice şi sociale a
turismului. Indiferent însă de metodologia utilizată, studiile de eficienţă, în ansamblul lor,
urmăresc să evalueze gradul de satisfacţie a turistului faţă de mijloacele funcţionale antrenate,
modalităţile concrete de creştere a mulţumirii acestuia cu costuri cât mai reduse şi într-un termen
cât mai rapid, costul organizatori c în care se poate realiza o sporire a eficienţei, atât printr-o
corelare mai judicioasă a elementelor de funcţionalitate existente cu structura şi zona de
provenienţă a turiştilor, cât şi prin reducerea cheltuielilor o dată cu mărirea încasărilor şi,
respectiv, a profitului. Modalităţile principale, nominalizate în literatura de specialitate, ce pot fi
utilizate în vederea aprecierii gradului de eficienţă a dotărilor diferitelor structuri de primire
turistice, vizează patru faţete sau unghiuri de abordare: economică, social-politică, promoţională
şi tehnică, respectiv tot atâtea forme ale eficienţei.
Eficienţa economică exprimă relaţia dintre încasările obţinute şi sumele cheltuite în
vederea construirii şi funcţionării unor obiective şi amenajări turistice. Această faţetă a relaţiei de
eficienţă este condiţionată de durata recuperării capitalului avansat, de încasarea medie pe zi-
turist etc. De aceea, de mare importanţă este atenuarea sezonalităţii utilizării suportului material

65
A se vedea Istrate I., Bran F. şi Roşu A., Economia turismului şi mediul înconjurător, Editura Economică,
Bucureşti, 1996, p. 203-241.
111
al prestărilor de servicii turistice prin multiplicarea formelor de turism, mai ales a celor puţin
dependente de factorul natural.
Eficienţa social-politică este relevată de aportul pe care structurile de primire turistice,
prin dotările lor materiale, îl asigură politicii de antrenare a unui număr cât mai mare de indivizi
în turismul intern şi internaţional, în scopul creării celor mai bune condiţii de refacere a forţei de
muncă şi afirmării rolului de ambasador cultural şi al păcii conferit turismului internaţional.
Eficienţa promoţională constă în imaginea pe care consumatorul-turist şi-o formează
asupra ofertei turistice, în urma sejurului într-o anumită destinaţie, imagine care, pe lângă toate
celelalte impresii reţinute, poate contribui la formarea unei aprecieri generale favorabile, opinie
care, împărtăşită la întoarcerea în zona de reşedinţă, poate avea un eficient efect promoţional.
Eficienţa tehnică, având drept obiect soluţiile constructive şi de dotări tehnice adoptate,
reflectă funcţionalitatea propriu-zisă a instalaţiilor şi amenajărilor. Ea este direct dependentă de
fiabilitatea dotărilor turistice, termenele necesare pentru remedierea unor defecţiuni, costurile
remedierilor şi reparaţiilor, elemente ce influenţează atât eficienţa economică cât şi pe cea
promoţională.
Întrucât toate aceste faţete ale conceptului de eficienţă se intercondiţionează reciproc, se
poate desprinde idea necesităţii asigurării unor amenajări şi dotări raţionale, cu rezultate pe cât
posibil optime într-accepţiune integratoare tehnico-economică, social-politică şi promoţională.
De aceea, în etapa actuală a tranziţiei la economia de piaţă, ridicării eficienţei în toate domeniile
de activitate, în mod deosebit în economic, i se atribuie un rol cardinal. Ea trebuie să aibă ca
suport gospodărirea judicioasă a resurselor materiale, umane şi financiare ale fiecărui agent
economic, indiferent de forma de proprietate. Pentru susţinerea acestui obiectiv, o contribuţie
trebuie să-şi aducă, printr-o implicare mai directă decât până acum, cercetarea ştiinţifică şi
învăţământul superior.
Similar altor domenii, domeniului turistic - caracterizat printr-un evantai larg de activităţi
- îi revin în această etapă sarcini multiple pe linia creşterii eficienţei sale economico-sociale, a
sporirii contribuţiei la produsul intern brut, la echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi,
concomitent cu ridicarea clasei calitative a condiţiilor pentru odihna şi recreerea turiştilor români
şi străini.
Prin prisma semnificaţiei sale general acceptate, eficienţa pune în balanţă efectul util
(rezultatul) obţinut din realizarea bunurilor economice cu cheltuiala (efortul) făcută pentru
obţinerea lui, formula de exprimare utilizată fiind următoarea:

în care: E = eficienţa economică;

Q = volumul anual al producţiei obţinute (în expresie bănească);
C = volumul anual al cheltuielilor de producţie.
Acest raport trebuie să fie supraunitar, iar creşterea eficienţei presupune maximizarea
indicatorului de eficienţă, în sensul arătat.
Conţinutul eficienţei presupune ca fiecare activitate să corespundă unor nevoi reale, să
asigure recuperarea cheltuielilor sociale, să fie rentabilă, să contribuie la realizarea de profit.
Profitul reprezintă câştigul realizat din desfăşurarea unei activităţi, venitul ce revine
posesorului de capital pentru utilizarea acestuia ca factor producător de bunuri economice
destinate schimbului. În această accepţiune, maximizarea profitului constituie motivaţia oricărui
agent economic, criteriul major al eficienţei unităţilor economice, inclusiv cele din domeniul
turismului, fără realizarea căruia şi-ar înceta activitatea.
Profitul se calculează ca excedent al preţului cu care se vinde un produs, peste cheltuielile
de producţie efectuate de agenţii economici.

112
 În scopul orientării acţiunii lor, agenţii economici trebuie să dispună de informaţii şi de o
analiză financiară cât mai amplă. În cadrul acestora, locul cel mai important revine mărimii şi
dinamicii profitului care sunt relevate de mai mulţi indicatori66, dintre care doi sunt esenţiali:
masa şi rata profitului.
Masa profitului reprezintă suma totală dobândit ă sub formă de profit de un agent
economic, prestator de servicii turistice în cazul nostru, de o ramură - a turismului în speţă - sau
de economia unei ţări şi stabilită ca diferenţă între preţul de vânzare şi cost sau ca diferenţă între
venituri şi costuri. Aceasta se poate calcula, de asemenea, pe produs, constituind un reper foarte
important pentru selecţionarea nomenclatorului de produse adoptat de o unitate economică. Mai
mult, pentru a fi în consens cu accepţiunea oficial-legislativă privind profitul, acest indicator
trebuie să fie o mărime pozitivă (mai mare ca zero). Dacă este o mărime diferită de zero, dar
negativă, este vorba de pierdere, iar legislaţia confirmă că aceasta este opusul profitului, că
agentul care o înregistrează nu poate progresa.
Rata profitului este indicatorul care exprimă raportul procentual între masa profitului şi
costurile făcute pentru obţinerea acesteia, volumul capitalului sau cifra de afaceri. Formulele de
calcul sunt următoarele:

în care:
pr: rata profitului;
Pr: masa profitului;
Cp: costurile producţiei;
C: capitalul folosit;
CA: cifra de afaceri.
Mărimea ratei profitului diferă de la un mod de calcul la altul, pentru că numitorii
formulelor de calcul sunt diferiţi. Cele mai des folosite dintre formulele menţionate sunt a doua
(pr2) şi a treia (pr3). Totuşi, pentru domenii cu ciclu de producţie scurt şi foarte scurt, cum ar fi
cazul multor produse turistice sau forme de turism, prima formulă (pr1) pare a fi mai relevantă,
întrucât în astfel de activităţi ponderea capitalului fix este mai mică, iar diferenţa între capitalul
utilizat şi costuri are tendinţa să se diminueze.
Când este vorba de turism, rata profitului reprezintă rata de rentabilitate pe produs
turistic, pe agent economic prestator de servicii turistice sau pe ramura turismului aparţinătoare
unui complex economic naţional. Este deosebit de importantă pentru orientarea structurii
activităţii economico-sociale de profil turistic, pe produse şi componente ale acestui sector, fiind
căutate cele care oferă o rată cât mai înalt ă. Dacă din calculul acestui indicator nu se obţine o
cifră pozitivă (mai mare ca zero) rezultă că nu se obţine profit, ci pierdere.
Pierderea, indiferent dacă este relevată de masa profitului, de rata acestuia sau de
amândouă, nu are reglementare legislativă diferită de cea a profitului; pierderea este legală în
măsura în care a fost calculată respectând restricţiile referitoare la determinarea profitului.
Ţinând seama de modul cum se calculează profitul în contextul semnificaţiei oficial-
legislative, rezultă că, atât din punct de vedere al producătorului (al celui ce realizează o
activitate lucrativă de natură turistică), cât şi al societăţii, se impune un singur mod de abordare -
acela al maximizării.
Într-o primă concluzie, putem spune că profitul producătorului din turism (PrT) este
diferenţa între încasările totale sau cifra de afaceri (adică între cantitatea de prestaţii vândute (Q)
înmulţită cu tariful (t) de comercializare pe piaţă) şi nivelul costurilor (Ca) activităţii turistice
analizate, respectiv:

66
a se vedea Dobrotă Niţă (coordonator) ş.a., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 280.
113
 PrT = t × Q - Ca,
în care:
Q = F(x, y), adică se înscrie în domeniul aşa-numitei cauzalități de natură probabilistică,
ce depinde de mai mulţi factori-cauză (x şi y, în cazul nostru);
Ca= xpx+ ypy, respectiv costul activităţii turistice este suma valorii factorilor care-l
determină pe Q. Deci:

Cu alte cuvinte, profitul producătorului din turism, şi nu numai, ca funcţie determinată de

cele două elemente (cifra de afaceri şi costurile), începe să se realizeze când productivitatea
marginal ă a fiecărui factor, exprimată valoric, este egală cu preţul său, ceea ce înseamnă că
producătorul va utiliza un factor de producţie în cantităţi tot mai mari atâta timp cât încasările
care decurg din utilizarea unor cantităţi suplimentare din acel factor vor fi superioare preţului
pieţei pentru factorul respectiv sau costul plătit pentru cantitatea (suplimentară) cu care a sporit
consumul acelui factor67.
Dacă avem în vedere caracterul complex al activităţii turistice, care presupune permanent
un anumit număr de factori, iar rezultatul este în funcţie de aceştia, rezultă că producătorul îşi
maximizează profitul mărindu-şi producţia de servicii (sporind deci cantitatea de factori utilizaţi)
atâta timp cât încasările ce decurg din creşterea cu o unitate a factorilor sunt superioare costului
acestora. Maximizarea factorilor sunt superioare costului acestora. Maximizarea este o problemă
care vizează atât masa, cât şi rata profitului, iar acţiunile organizate în acest scop acoperă practic
toţi factorii care concură la creşterea venitului şi scăderea costurilor unei activităţi turistico-
economice, precum şi opţiunile prestatorilor pentru o activitate sau alta.
În încercarea pentru realizarea acestui obiectiv - ţintă, fondurile-capital (mai mari sau mai
mici) se deplasează dintr-o activitate unde rata profitului este mai scăzută, în alta unde este mai
ridicată. Această mişcare constituie migraţia capitalului între diferitele sectoare ale turismului,
respectiv ale economiei naţionale. În calea acestui proces stau numeroase obstacole, cum sunt:
dificultatea pentru a pleca în altele, limitele capitalurilor disponibile care s-ar putea îndrepta spre
activităţile cu profituri mari, monopolul tehnologic, logistico - economic şi natural de care
dispun anumite firme pe piaţă etc., care fac foarte dificilă pătrunderea noilor veniți în
respectivele activități. De aceea, ea trebuie interpretată ca o tendință care există și trebuie sesizată
ca atare pentru că are o anumită influență în economia turismului, și nu numai.
Atât mărimea cât şi dinamica ratei profitului activităţilor de turism sunt influenţate de
numeroşi factori. Chiar şi numai din modul de calcul al masei şi ratei profitului, se desprinde
concluzia că aceasta sintetizează, direct sau indirect, rezultatele a tot ceea ce se întâmplă (bine
sau rău) într-o unitate de turism, inclusiv influenţa (favorabilă sau defavorabilă) mediului
economic în care se acţionează şi la care ea trebuie să se adapteze sau să-l transforme pentru a-i
fi cât mai favorabil.
Desigur, cel mai important factor este masa profitului ca venit al întreprinderii. Şi în
cazul turismului, între rata şi masa profitului relaţia este direct proporţională. Masa profitului are,
la rândul său, o condiţionare complexă în care se remarcă:
1) nivelul productivităţii sau randamentul factorilor care influenţează volumul
rezultatelor, fapt ce impune firmei turistice să se orienteze spre acţiuni care conduc la o
productivitate mai mare;

67
a se vedea Abraham - Frois Gilbert, Economie politique, 4e Edition, Economica, Paris, 1988, p. 142
114
 2) tarifele de vânzare şi costul, întrucât masa profitului este diferenţa dintre aceste două
elemente; orice scădere a costurilor şi creştere a tarifelor de vânzare a serviciilor turistice are
efecte pozitive în planul ratei profitului;
3) volumul, structura şi calitatea activităţii turistice, care acţionează asupra masei
profitului, atât individual, cât şi în combinaţia lor;
4) viteza de rotaţie a capitalului întrebuinţat în turism.
Dată fiind complexitatea activităţii turistice, este imposibilă surprinderea întregului
conţinut al eficienţei economice a acestuia doar prin intermediul unui singur indicator. În
consecinţă, este necesar să se alcătuiască un sistem de indicatori, prin intermediul cărora să se
comensureze diferitele laturi ale eficienţei domeniului respectiv. Sub acest aspect, metodologia
statistică a OMT oferă următorul tablou al Sistemului de indicatori ai activităţii de turism68.
A. INDICATORI AI CIRCULAŢIEI TURISTICE, care cuprind:
1. Sosiri internaţionale la frontieră, respectiv:
1.1. Sosiri internaţionale pe categorii (vizitatori, turişti, excursionişti, pasageri în
croazieră);
1.2. Sosiri internaţionale pe regiuni;
1.3. Sosiri internaţionale pe mijloace de transport (aerian, feroviar, rutier, naval);
1.4. Sosiri internaţionale după scopul vizitei (vacanţe, afaceri).
2. Număr turişti înregistraţi în spaţiile de cazare
3. Număr înnoptări:
3.1 Înnoptări turişti interni;
3.2 Înnoptări turişti străini.
4. Durata medie a sejurului
5. Călătorii (plecări) în străinătate
6. Indicatori ai funcţiei de cazare a structurilor de primiri turistice:
6.1 Număr unităţi de cazare (hoteluri, hoteluri-apartament, moteluri, vile şi bungalouri,
cabane turistice, campinguri şi sate de vacanţă, spaţiile de cazare de pe navele fluviale şi
maritime);
6.2 Număr paturi;
6.3 Coeficient de utilizare.
B. INDICATORI ECONOMICI, care cuprind:
1. Indicatori economici generali, respectiv:
1.1. Cheltuieli pentru turism (intern/ internaţional);
1.2. Încasări din turism (intern/ internaţional);
1.3. Valoarea adăugată din turism;
1.4. Indicele preţurilor turistice;
1.5. Soldul balanţei turistice.
2. Indicatori economici derivaţi, respectiv:
2.1. Ponderea cheltuielilor pentru turism în totalul cheltuielilor pentru consum;
2.2. Ponderea cheltuielilor pentru turism în P.I.B.;
2.3. Ponderea cheltuielilor turistice în totalul cheltuielilor pe locuitor şi ponderea
cheltuielilor în consumul privat;
2.4. Ponderea cheltuielilor valutare pentru turism în importul de bunuri şi servicii;
2.5. Ponderea încasărilor din activitatea de turism în P.I.B.;
2.6. Ponderea încasărilor valutare din turism în exportul de bunuri şi servicii;
2.7. Gradul de acoperire a importurilor din încasările valutare din turism.

68
a se vedea Turism Compendium, OMT și Istrate I. ș.a., lucr. Cit., p. 207-208
115
 Imaginii ce se poate forma, prin determinarea indicatorilor cuprinşi în acest tablou
structural, trebuie să i se adauge faptul că în domeniul turismului, ca şi în alte activităţi
prestatoare de servicii, determinarea eficienţei are anumite particularităţi.
În primul rând, de şi eforturile materiale (cheltuielile de muncă materializată şi de muncă
vie) depuse pentru realizarea unor dotări tehnice sau pentru finanţarea unor activităţi sunt
comparabile cu cele din alte sectoare, efectele nu pot fi cuantificabile în toate cazurile (de
exemplu, tratament balnear, acţiuni social-culturale etc.). În astfel de situaţii, alături de eficienţa
economică se evidenţiază eficienţa socială. Cele două faţete ale eficienţei, în sfera serviciilor
turistice, se intercondiţionează, se întrepătrund, rezultatele îmbrăcând, de cele mai multe ori,
simultan, dublu aspect: eficienţa economică (venituri nete ale firmelor turistice) şi eficienţa
socială (nivelul servirii, gradul de satisfacţie al turiştilor).
În al doilea rând, unele servicii turistice (de agrement social-cultural, de exemplu) sunt
finanţate de la bugetul statului, deci, în condiţiile economiei de piaţă, nu sunt capabile să asigure
autofinanţarea. În cazul acestora, se pune problema obţinerii unui randament maxim pe unitatea
de efort.
În plus, realitate deloc neglijabilă, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că turismul, pe
lângă efectele economice şi sociale directe (creşterea cifrelor de afaceri în domeniul cazării, al
alimentaţiei publice, al magazinelor, al transportului specific, al agenţiilor de turism), determină
obţinerea unor efecte indirecte (permanente ori sezoniere), prin impulsionarea celorlalte ramuri şi
sectoare ale economiei, în aşa-numitul efect multiplicator, respectiv: construcţii şi industrie
uşoară (alimentară, prelucrarea lemnului, artizanat), constructoare de maşini, chimică
(poligrafică, celuloză şi hârtie, săpunuri şi cosmetice etc.), agricultură (zootehnie şi cultura
vegetală), transporturi, telecomunicaţii, artă etc.

8.2. Sistemul de indicatori ai eficienţei economice în turism

În esenţa sa, eficienţa economică în turism constă în determinarea încasărilor obţinute

pentru sumele investite şi obţinerea de profit, în vederea intrării în funcţiune a unor instalaţii şi
dotări turistice (transport, cazare, alimentaţie, agrement etc.).
Privitor la cuantificarea (exprimarea) aspectului economic al eficienţei domeniului
turistic, în literatura de profil69 opiniile sunt polarizate în două direcţii:
- prima, în care demersurile turistice integratoare sunt în favoarea unui singur indicator
sintetic al eficienţei, de regulă, întemeiat pe venitul (profitul) net la nivelul unităţilor şi
respectiv venitul naţional la scara complexului economic naţional;
- a doua, în care se optează pentru un sistem de indicatori, cu scopul surprinderii
întregului conţinut al eficienţei oricărei activităţi economico-sociale endogenă turismului.
Acesta este de fapt şi cea adoptată în practica economică a domeniului.
Determinarea indicatorilor eficientei activităţi de turism, incluşi în sistemul ce-i
reprezintă, se bazează pe principiile generale ale calculului eficienţei, pe elementele structurale
ale eforturilor şi ale efectelor.
Indicatorii de cuantificare a eforturilor (impulsurilor), abordaţi prin prisma celor două
categorii de resurse (atrase şi consumate) sunt prezentaţi sintetic astfel:
a) indicatori ai resurselor atrase, respectiv:
- Numărul mediu scriptic al personalului angajat;
- Numărul mediu scriptic al personalului operativ;
- Fondul total de timp de muncă;
- Capacitatea de prestaţie;

69
a se vedea Minciu R. ş.a., Economia turismului, p. 127-134; Istrate I. ş.a., op. cit., p. 210-222.
116
 - Valoarea medie a fondurilor fixe;
- Valoarea medie a fondurilor fixe active;
- Valoarea medie a fondurilor circulante (consum de mijloace circulante;
- Valoarea medie a fondurilor de circulaţie;
- Soldul mediu al mijloacelor circulante;
- Valoarea medie anuală a fondurilor fixe şi a mijloacelor turistice circulante;
- Suprafeţe turistice amenajabile (plajă, domeniu schiabil etc.);
- Monumente cultural istorice.
b) indicatori ai resurselor consumate, respectiv:
- Cheltuieli de muncă vie;
- Fond de salarii;
- Cheltuieli materiale;
- Suma amortizată;
- Cheltuieli cu chiria localului şi inventarului;
- Cheltuieli materiale;
- Cheltuieli cu combustibilul şi energia;
- Mărfuri la preţ de reaprovizionare;
- Uzura obiectelor de inventar;
- Cheltuieli totale aferente prestaţiilor;
- Cheltuieli materiale;
- Cheltuieli cu amenajarea şi întreţinerea plajelor, pârtiilor de schi, monumentelor etc.
În determinarea efectelor (outputurilor) ce trebuiesc luate în calculul indicatorilor de
eficienţă, trebuie să se ţină seama de două variabile fundamentale: spaţiul producerii efectelor şi
categoria de resurse ale căror efecte se calculează.
Referitor la spaţiul sau aria producerii efectelor se cere a fi distinse două componente:
a) efectele economice în spaţiul sau perimetrul funcţional al unităţilor turistice prestatoare
de servicii (indiferent de tipul şi nivelul organizatoric):
- Profitul;
- TVA;
- Adaosul comercial;
- Comisionul agenţilor de turism;
- Prelevarea pentru societate;
- Încasări din prestaţii hoteliere;
- Producţia industrială a unităţilor de turism;
- Desfaceri de mărfuri cu amănuntul;
- Încasări din turismul cu cetăţeni naţionali;
- Încasări din turismul internaţional.
b) efectele economico-sociale şi educative în spaţiul activităţii umane a beneficiarilor
serviciilor turistice:
- Formarea nivelului cultural-educativ;
- Creşterea randamentelor intelectual-creative (cu rezonanţă pozitivă în efectele economice
viitoare);
- Creşterea venitului net şi respectiv a venitului naţional;
- Creşterea productivităţii sociale a muncii (urmare a fortificării potenţialului biopsihic);
- Creşterea volumului de muncă (urmare a refacerii forţei de muncă);
În ceea ce priveşte categoria de resurse, fără îndoială vor fi avute în vedere numai cele
intrate în circuitul activităţii turistice, adică implicate în organizarea şi prestarea propriu-zisă a
serviciilor de bază şi complementare.

117
 Aşadar, în evaluarea activităţii agenţilor economici din turism se operează cu efectele
economice înregistrate în propria arie de acţiune (activitate) a acestora. Celelalte tipuri de efecte
economico-sociale şi educative se au în vedere complementar în decizia macroeconomică de
alocare a resurselor pentru dezvoltarea ramurii şi în politica tarifelor pentru serviciile prestate.
Deoarece produsul turistic este rezultatul unui ansamblu de activităţi specifice, sistemul
de indicatori şi metodologia de calcul şi analiză a eficienţei economice se diferenţiază în funcţie
de genul de servicii.
A. De exemplu, pentru reflectarea eficienţei activităţii de cazare se foloseşte sistemul de
indicatori construit pe baza celor mai semnificativi indicatori de efort, şi anume: numărul mediu
de personal muncitor (Np), valoarea medie a mijloacelor fixe (F), valoarea medie a mijloacelor
fixe şi a mijloacelor circulante (Fd), cheltuielile totale ale activităţii de cazare (Ch), fondul de
salarii (Fs), capacitatea disponibilă exprimată în locuri sau locuri-zile (CD) etc. şi a indicatorilor
de efect, respectiv: încasări din prestaţiile hoteliere de cazare (I), încasări din prestaţiile
suplimentare (Is), venitul net (Vn), beneficiul (profitul - B), taxa pe valoarea adăugată (TVA) ş.a.
Sistemul prezentat poate fi completat, într-o analiză mai profundă, şi cu alţi indicatori de
efort, respectiv de efect, prin combinarea cărora pot rezulta şi alte posibilităţi de evaluare a
eficienţei.
Cei mai semnificativi şi, totodată, operaţionali indicatori de eficienţă a activităţii de
cazare ar fi următorii:
• productivitatea muncii (W): valorică și fizică ,
unde:
NP = număr personal muncitor, N = număr înnoptări realizate anual;
• încasarea medie pe unitatea de prestaţie (i), indicator specific acestei activităţi (de tipul
efect-efect), calculat prin raportarea încasărilor la capacitatea de cazare, exprimată în
locuri sau locuri-zile:

• cheltuieli la 1000 lei încasări (C), sumă ce exprimă consumul de factori de producţie
ocazionat de realizarea unui anumit volum al serviciilor și corespunzător unei anumite sume
a încasărilor:

• cheltuieli medii pe unitatea de prestaţie (c), indicator specific care reflectă consumul de
resurse pe loc sau pe loc-zi:
sau

• rata rentabilităţii (r), unul din cei mai sintetici indicatori de eficienţă. Acest indicator se
poate exprima, în funcţie de baza de raportare, prin:
- raportul beneficiului (profitului) faţă de suma încasărilor (cifrei afacerilor):

- raportul beneficiului (profitului) faţă de fondurile ocupate (fondurile fixe şi

mijloacele circulante:

118
 - raportul beneficiului (profitului) şi suma costurilor:

• beneficiul (profitul) pe unitatea de prestație (loc sau zi-loc) (b), respectiv:

unde Cu = numărul unităților de prestaţie;

• coeficientul de utilizare a capacităţii (CUC), cel mai reprezentativ indicator de apreciere a
eficienţei activităţii de cazare, calculat ca raport între capacitatea de cazare efectiv utilizată
la un moment dat sau într-o perioadă (număr turişti, număr înnoptări, număr zile-turist) şi
capacitatea de cazare maxim posibilă (Nr. locuri x 365 zile sau Nr. locuri x 90, 120 zile,
perioada de funcţionare a unităţii), după formula:

Fiecare indicator caracterizează o latură sau alta a eficienţei activităţii de cazare. Priviţi şi
analizaţi, în ansamblul lor, facilitează aprecierea eficienţei prestaţiilor de cazare în toată
complexitatea acestora.
B. Reflectarea eficienţei activităţii de alimentaţie publică se face cu ajutorul sistemului de
indicatori care includ, pe lângă mărimile economice cu semnificaţia identică celor din domeniul
cazării, şi câţiva indicatori specifici acestui sector, atât ai efecte lor cât şi ai eforturilor, respectiv:
desfacerile de mărfuri prin unităţile de alimentaţie publică (D), producţia culinară (Q), cheltuieli
totale (Ch), cheltuieli de circulaţie (Chc), numărul mediu al personalului operativ (Nop), soldul
mediu al mijloacelor circulante (S).
Din sistemul indicatorilor de eficienţă economică a alimentaţiei publice, propus de teoria
din domeniu, cei mai utilizaţi de practica economică sunt:
• productivitatea muncii (W):
;
• beneficiul (profitul) mediu pe lucrător (b):

• cheltuieli de circulație la 1000 lei desfacere (c):

• rata rentabilității (r):

• valoarea desfacerilorpe loc de masă (Vd):

• încasarea medie pe consumator (Ic):

119
 • afluxul de consumatori la masă (A):

• numărul consumatorilor pe lucrător operativ (C):

Pentru o analiză mai profundă, aceşti indicatori pot fi completaţi şi cu alţii (gradul de
utilizare a timpului de lucru, fluctuaţia personalului, nivelul de calificare, raportul dintre
personalul operativ şi cel tehnico-administrativ, valoarea desfacerilor pe mp. suprafaţă
comercială şi/sau la 1000 lei fonduri fixe, coeficientul de utilizare a utilajelor ş.a.), prin a căror
semnificaţie rezultă şi alte faţete ale eficienţei economice a alimentaţiei publice.
C. Evaluarea eficienţei economice a transportului turistic se particularizează în funcţie
de forma de exploatare.
Astfel, pentru parcul propriu se determină:
• coeficientul de utilizare a parcului (Cup), calculat ca raport procentual între numărul de
zile active-maşină (Za) şi numărul de zile calendaristice-maşină (Zc):

• coeficientul de utilizare a capacităţii de transport (CUT), calculat ca raport procentual

între capacitatea efectiv folosită (Ckm - număr de călători-kilometri) şi capacitatea
teoretică (Lkm – numărul de locuitori-kilometri):

• parcursul mediu (Pm ) calculat ca raport procentual între parcursul total (Pt) efectuat într-
o perioadă (zi, lună, an) de toate mijloacele de transport ale agentului economic şi
numărul maşinilor-zile în activitate (Nmza):

Pentru mijloacele destinate închirierii (autoturisme, microbuze şi autocare în sistemul

Rent a Car) se calculează:
- încasarea medie pe zi - automobil, pe zi - maşină inventar, pe zi-maşină activă (în lei sau
valută);
- cursul de revenire, calculat ca raport între tariful intern în lei (care înglobează cheltuielile cu
uzura maşinii, salariile personalului, reparaţii şi întreţinere auto etc.) şi încasarea valutară din
închirieri sau din schimbul valutar necesar obţinerii sumei în lei pentru achitarea serviciului.
D. Cuantificarea eficienţei economice a investiţiilor turistice noi presupune determinarea:
• investiţiei specifice (is), care arată volumul de investiţii necesar pentru realizarea unui loc
de cazare sau a unui loc de masă în alimentație:
,

• durata de realizare a investiţiei, exprimată în ani sau luni, care semnifică perioada de
timp de la începerea execuţiei până la punerea în funcţiune a obiectivului turistic în
discuţie;

120
 • volumul încasărilor totale, care reprezintă totalitatea încasărilor, exprimate în lei,
estimate după punerea în funcţiune a obiectivului din activitatea de prestaţii hoteliere,
desfacere prin unităţile de alimentaţie publică, unităţile comerciale sau din alte activităţi
de prestaţii ce se efectuează în cadrul obiectivului;
• volumul încasărilor valutare, indicator cantitativ care exprimă totalitatea încasărilor
valutare ce se pot realiza după punerea în funcţiune a obiectivului;
• volumul cheltuielilor totale, exprimate în lei, ce se efectuează pentru desfăşurarea
activităţilor de prestaţii şi desfacere din cadrul obiectivului;
• volumul acumulărilor totale (venitul net), care arată, în mărime absolută, eficienţa cu care
îşi va desfăşura activitatea obiectivul, după punerea în funcţiune. Acumulările (At) se
calculează prin diferenţa între totalul încasărilor (It) şi totalul cheltuielilor (Ct), la care se
adaugă taxa pe valoarea adăugată:
At=It - Ct + TVA;

• volumul beneficiilor totale (Bt), calculat prin diferenţa dintre total încasări (It) şi total
cheltuieli (Ct):
Bt = It - Ct;

• rata profitului (rentabilităţii) (Rb), care exprimă

gradul de rentabilitate a obiectivului, respectiv capacitatea acestuia de a-şi acoperi
cheltuielile din propriile încasări şi de a obţine un profit. Rata profitului arată rezultatele
financiare pozitive ale obiectivului în raport cu încasările (cifra de afaceri) ce se
efectuează, respectiv:

• durata de recuperare a investiţiei totale (D), exprimată în ani (luni), se calculează

pornind de la profitul anual (Pt) sau de la acumulările anuale (At), corelate cu valoarea
investiţiei totale majorată cu efectul imobilizării (Ik):
,

Aceşti indicatori selectivi ai fundamentării eficienţei investiţiilor, în condiţiile economiei

de piaţă şi amplificării relaţiilor economico-financiare cu mediul extern al unui complex
economic naţional, se cer a fi completaţi şi cu alte calcule de eficienţă a posibilelor obiective
investiţionale turistice, privite în dinamica funcţionalităţii lor70.
În sfârşit, sistemul turistic - ca ramură organizată pe principiul conexiunii activităţilor ce
concură la realizarea produsului turistic - i se poate determina eficienţa globală, indispensabilă în
calculele de planificare - urmărire - analiză, prin dubla agregare a indicatorilor utilizaţi la nivelul
unităţilor, adică pe tipuri de activităţi şi pe ansamblu de activitate desfăşurată în cadrul ramurii.
În acest sens, ca indicatori generali pot fi reţinuţi:
• volumul încasărilor totale, din care încasări în devize libere;
• încasarea medie pe turist şi încasarea medie pe zi-turist;
• cheltuieli totale;

70
a se vedea Istrate I. şi colab., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p.
218-223.
121
 • venitul net (profitul) (P) determinat ca diferenţă între încasări şi cheltuieli (mărime
absolută), imagine ce trebuie completată prin calculul ratei venitului net (profitului) sau
ratei rentabilităţii (mărime relativă). Calculul ratei se poate face în următoarele variante:
- în funcție de volumul total al încasărilor (cifra afacerilor în ramura turistică):

- în funcție de volumul cheltuielilor din domeniul turismului:

- în funcție de volumul valoric al fondurilor fixe (Ff) și mijloacelor circulante (Mc):

- gradul de utilizare al forței de muncă, reliefat de productivitatea muncii (W), determinat prin
raportarea volumului încasărilor totale (Vt) la numărul mediu al lucrătorilor pe an (N);

Altă variantă de calcul poate corela venitul net sau profitul cu numărul lucrătorilor
operativi, pe categorii de calificare etc.
• aportul net valutar (Pv), indicator de maximă importanţă pentru eficienţa întregii
activităţi de turism71 , determinat prin scăderea plăţilor valutare (Cv) legate de activitatea
turistică din totalul încasărilor valutare din turism (Iv):
Pv= Iv- Cv

Sub formă relativă, ca rată a aportului net valutar (Rav) se va pune în relaţie mărimea
absolută a aportului net valutar cu volumul încasărilor valutare totale, astfel:

Totodată, la nivelul ramurii, se cere a se opera şi cu indicatori de eficienţă ai

macrosistemului, exprimaţi prin corelarea efectelor de natura produsului intern şi/sau naţional
(brut şi net), venitului naţional, venitului net total cu eforturile, respectiv resursele exprimate
integrat pe tipuri de activităţi sau pe întreaga activitate la nivelul ramurii, sau direct pe feluri de
resurse (după conţinutul lor economic) în ipostazele de resurse ocupate (şi/sau avansate) şi de
resurse consumate.

8.3. Eficienţa socială a turismului

După cum am mai precizat, progresul şi civilizaţia presupun, pe lângă efectele economice
rezultate din consumul unor resurse, şi efecte sociale. Prin urmare, eficienţa activităţii de turism
trebuie abordată atât prin prisma efectelor economice, cât şi a celor sociale. Numai astfel se poate
asigura o evaluare globală şi corespunzătoare a contribuţiei turismului la dezvoltarea economico-
socială a ţării sau a unei comunităţi regionale.

71
a se vedea Mărgulescu D., şi colab., Analiza eficienţei economice a activităţii întreprinderii de turism şi
alimentaţie publică, Editura ASE, Bucureşti, 1993
122
 De fapt, dacă componenta economică a eficienţei are legătură directă cu motivaţia
agentului economic, aceea de a obţine un profit cât mai mare (deci un grad de rentabilitate cât
mai înalt), componenta socială este strâns legat ă de motivaţia clientului-turist, de creşterea
turistică orientată spre diferitele forme de turism. Cu alte cuvinte, eficienţa socială a turismului
este reprezentată de aportul adus de acest domeniu de activitate la: reconfortarea şi recreerea
oamenilor muncii; refacerea capacităţii de muncă; petrecerea plăcută şi utilă a timpului liber;
ridicarea nivelului general de cunoaştere şi pregătire; satisfacerea unor motivaţii spirituale,
psihice; crearea unui climat de pace şi înţelegere între popoare.
Semnificaţiei generale a componentei sociale a eficienţei îi răspunde în primul rând, prin
intensitate, conţinut, efecte şi perspective, turismul de tratament şi de cură balneo-medicală.
Practic, efectul social al turismului balnear este prioritar, mai ales în etapa actuală, când, în
general în lume, exist ă deja tendinţa de a înlocui, treptat, tratamentul medicamentos cu terapia
prin factori naturali de cură, când tratamentul propriu-zis are o latură balneară, de îngrijire a
sănătăţii, iar turismul social ia o amploare deosebită. De aceea, nu întâmplător se afirmă că
succesul concepţiei de dezvoltare a staţiunilor balneare va fi asigurat de simbioza punctelor de
vedere medicale, sociale, turistice şi economice, iar acestea acţionează concret, în beneficiul
întregii societăţi, contribuind la sporirea productivităţii factorului muncă, la diminuarea
perioadelor concediilor medicale etc.
În al doilea rând, fenomenul turistic este indisolubil legat de cultură, de civilizaţie. Între
turism, cultură şi civilizaţie există o relaţie dialectică de interdependenţă. Pe de o parte, turismul
este un act de cultură - în timpul călătoriei sale turistul acumulând o important ă cantitate de
cunoştinţe din variate domenii -, iar pe de altă parte, gradul de cultură şi civilizaţie influenţează
hotărâtor atractivitatea şi calitatea produselor turistice concepute.
Concomitent, pe plan internaţional, turismul se defineşte şi ca "un ambasador al păcii",
un mijloc de cunoaştere, apropiere şi înţelegere între popoare. Prin natura sa, turismul este o
adevărată negaţie a conflictelor politice, o antiteză a războiului, după sugestiva exprimare a
profesorului italian A. Mariotti. Nu există nici un alt fenomen economic şi social căruia pacea să-
i fie mai indispensabilă.
Creşterea productivităţii muncii şi, implicit, sporirea duratei timpului liber au dus în anii
din urmă la transformarea turismului într-un fenomen de masă, la care sunt antrenate din ce în ce
mai multe persoane din cele mai diverse medii. Petrecerea plăcută şi utilă a timpului liber nu mai
este de mult un lux, ci o necesitate obiectivă. Această realitate a dus la apariţia, în literatura de
specialitate, a unor noţiuni noi, specifice, menite să definească acest fenomen: turism de masă,
turism popular, turism social, "vacanţe pentru toţi" ş.a.
După opinia noastră, pe lângă faptul că aceste noţiuni nu se identifică ca sferă de
exprimare, se cere a se evita identificarea aspectului social al eficienţei turismului cu turismul
social, ca formă contemporană a existenţei turismului.
Turismul social, în viziunea oficială a instituţiilor de profil, este "...un ansamblu de
raporturi şi fenomene ce rezultă din participarea la turism a categoriilor sociale cu venituri
modeste - participare posibilă sau facilitată datorită unor măsuri cu caracter social bine definit"72.
Aceeaşi optică este frecvent întâlnit ă şi la cercetătorii români şi străini ai domeniului. De
exemplu, după Oscar Snak turismul social este o formă a turismului pentru mase, practicată de
clasele sociale cu posibilităţi financiare relativ limitate, formă care se manifestă ca turism
familial sau ca turism pentru toţi, iar după profesorul francez L. Desqlanques turismul social
apare ca un ansamblu de acţiuni vizând dezvoltarea turismului în cadrul categoriilor socio-
profesionale cu venituri restrânse.73 De asemenea, profesorii englezi A.J. Burkart şi S. Medlik
descriu turismul social ca pe o activitate diferită de turismul de masă sau de turismul popular,

72
Bureau International du Tourisme Social, Status de l'Association Internationale, art. 3, Bruxelles, 1976.
73
a se vedea Snak O., Economia şi organizarea turismului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, p.59.
123
ocupându-se în mod specific cu atragerea în fluxuri le turistice contemporane a categoriilor
sociale cu mijloace materiale limitate (o parte a populaţiei adulte ocupate şi tineretul cuprins în
diferite forme de formare profesională) şi incluzând măsuri de încurajare a acestora prin
finanţarea parţială sau totală asigurată de unele societăţi, organizaţii ca, de exemplu, sindicatele,
casele de asigurări sociale şi altele74 . De fapt, acest mod de înţelegere a turismului social, a
raportului său cu fenomenul turismului de masă sau turismului popular, a fost conturat cu mai
multe decenii în urmă, prin lucrările reputatului profesor elveţian dr. W. Hunziker75.
Excluzând riscul identificării turismului social cu efectul social al activităţii turistice,
atunci când se abordează latura socială a eficienţei în turism, trebuie admis faptul că aceasta, ca
şi cea economică, are un caracter multidimensional, însoţeşte - mai mult sau mai puţin, direct şi
indirect - orice formă de turism şi acţiune turistică, relevându-se prin: antrenarea maselor la
petrecerea plăcută şi utilă a timpului liber; stimularea practicării turismului de către tineret şi de
persoanele în vârstă; grija pentru om şi pentru sănătatea sa; cunoaştere, odihnă, recreere,
menţinerea şi creşterea optimismului vieţii noastre cotidiene; dezvoltarea dragostei de patrie, a
gustului pentru frumos; cultivarea sentimentelor de stimă şi prietenie pentru alte popoare; în fine,
prin ridicarea calităţii vieţii. De reţinut este şi faptul că toate acestea, nu sunt însă cuantificabile
decât în foarte mic ă măsură.
Este adevărat că, din ansamblul formelor organizatorice de turism, turismul social are
legătura cea mai directă cu latura socială a eficienţei domeniului turistic, exprimată prin aspectele
anterior menţionate, şi autonomizată prin toate celelalte forme concrete ale existenţei turistice, de
care trebuie ţinut seama.
Astfel, în abordarea eficienţei sociale a turismului de tratament şi cură balneo-medicală,
problema esenţială de la care trebuie pornit este morbiditatea cu incapacitate temporară de
muncă, cauzele care au generat-o, precum şi măsurile ce se impun pentru limitarea sferei sale de
cuprindere. De aceea, pe plan mondial, cercetările pentru soluţionarea acestei probleme s-au
amplificat tot mai mult cu cât, dup ă unele estimări ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în
prezent cca. 10-11% din populaţie (400-450 milioane de persoane) sunt atinse de incapacitate
temporară de muncă. Este contextul în cadrul căruia se evidenţiază din ce în ce mai mult rolul
turismului balnear pentru regenerarea fizică şi psihică a omului, pentru refacerea capacităţii de
muncă.
Amprenta importanţei deosebite a efectului social al turismului balnear, mai ales în etapa
actuală, este remarcată şi în lucrările cercetătorilor români, când, pe plan mondial "exist ă deja
tendinţa de a înlocui, treptat, tratamentul medicamentos cu tratamentul prin factori naturali de
cură, când turismul propriu-zis are
o latură balneară, de îngrijire a sănătăţii", iar "succesul concepţiei de dezvoltare a staţiunilor
balneare va fi asigurat de simbioza punctelor de vedere medicale, sociale, turistice şi
economice"76. Toate acestea, în armonie, vor trebui să acţioneze concentrat, în beneficiul
întregii societăţi, contribuind la creşterea productivităţii muncii, la reducerea numărului
zilelor de concediu medical etc.
Deplasarea în spaţiu, în alt loc decât acela al re şedinţei, din motivaţii turistice, este
indispensabil legată de cultură, de civilizaţie. Nu există nici o îndoială privind interdependenţa
dintre turism, civilizaţie şi cultură.
În primul rând, acţiunea turistică este un act de cultură, deoarece turistul acumulează un
volum important de cunoştinţe din cele mai variate domenii.

74
a se vedea Medlik S., Managing Tourism, Ed. Butterworth Heinemann, London-Oxford, 1995, p. 49; idem,
Dictionary of Travel, Tourism and Hospitality, Second Edition, Ed. B. Heinemann, Oxford, 1996, p.115
75
a se vedea Hunziker W., Grundlagenlehre des Fremdenverkehr, Ed. Gurten, Berna, 1962, p.107.
76
Istrate I., Bran F., Roşu G., lucr. cit., p. 228.
124
 În al doilea rând, gradul de civiliza ţie, de cultură influenţează atractivitatea şi nivelul
calitativ al produsului turistic oferit, prin eficienţa consumului acestuia, întrucât:
- o societate civilizată asigură condiţii pentru o calitate mai bună a serviciilor, facilităţi mai multe
şi posibilităţi mai diversificate de agrement turistic;
- evoluţia culturii alimentează şi diversifică oferta turismului cultural (muzee, case memoriale,
centre culturale etc.), cu efecte sociale notabile pentru vizitatorii turişti;
- o societate civilizată este constant preocupată pentru protecţia şi conservarea componentelor
sale culturale de interes turistic;
- cultura unei ţări se alătură celorlalte mijloace de promovare a turismului în acea ţară (de
exemplu, un autor, o operă literară sau cinematografică, de largă audienţă);
- obiectivele de cultură, caracteristice unor ţări civilizate, contribuie la diminuarea caracterului
exclusiv sezonier turistic al unei economii, stimulează circuitele exclusiv culturale,
manifestările ştiinţifice (congrese, conferinţe, simpozioane, reuniuni etc.).
În paralel, obiectivele turistice naturale şi cultural-istorice se constituie, mai întâi, ca
"documente" (geologice, arheologice, arhitectonice, artistice, istorice etc.) care exprimă, complet
şi complex, particularităţile epocii în care au fost create, componentele tehnice, artistice, sociale
şi politice specifice unei perioade istorice. În acest context, alături de celelalte posibilităţi, şi
obiectul de muzeu sau piesa de arhivă devin mărturii în înţelegerea unei epoci, unui eveniment
sau unui fenomen natural. Concomitent, aceste obiective au o valoare simbolică, prin mesajul
patriotic pe care-l transmit. "Prin turism - subliniază, sub acest aspect, autorii unei lucrări -
fiecare monument devine un instrument de influenţare directă a conştiinţei oamenilor, de educare
a lor în spiritul admiraţiei şi preţuirii valorilor istorice. Călătoriile turistice sunt adevărate lecţii,
în aer liber, de ştiinţe ale naturii, de istorie, arheologie, geologie, geografie, de artă şi cultură,
sunt mijloace de educare şi îmbogăţire a cunoştinţelor77.
Demn de reţinut este şi faptul că, pe plan internaţional, turismul se defineşte nu numai ca
un domeniu economic pur, de încasări şi plăţi, ci şi ca un "ambasador al păcii", un mijloc de
cunoaştere, apropiere şi înţelegere între popoare. Turismul este prin natura sa, cum foarte
sugestiv îl caracterizează profesorul A. Mariotti, o adevărată negaţie a conflictelor politice, polul
opus războiului. Nu există nici un alt fenomen economic şi social căruia convieţuirea paşnică să-i
fie mai necesară78. Este un adevăr subliniat de fiecare dată, cu ocazia congreselor şi conferinţelor
mondiale ale turismului79.
Demersurile pentru comensurarea şi analiza eficienţei sociale a turismului presupun a
avea în vedere două premise: alegerea criteriilor de evaluare şi stabilirea sistemului de indicatori
ai eficienţei sociale.
Criteriile de apreciere a eficienţei sociale a turismului, aşa cum rezultă din literatura de
specialitate din ţara noastră şi din alte ţări80, ar putea fi următoarele:
• gradul de satisfacţie personală a turistului;
• contribuţia la ocrotirea sănătăţii şi refacerea forţei de muncă;
• ridicarea nivelului de pregătire profesională;
• întărirea păcii şi colaborării între popoare;
• protejarea mediului ambiant etc.
Aceste criterii evidenţiază împletirea intereselor generale cu cele individuale.

77
Idem, p. 229.
· 78
Mariotti A., Science et consecience du tourisme, în "Revue de tourisme", nr. 3 din 1951.
· 79
a se vedea Declaraţia de la Manila, adoptată de Conferinţa Mondială a Turismului din 1980; Declaraţia de la
Osaka a Forumului Turismului Mondial şi a Conferinţei Mondiale a Miniştrilor de Turism din 1994.
· 80
a se vedea Baron I., Istrate I., Serviciile turistice şi calitatea vieţii, în Rev. Comerţul Modern, nr. 3 din 1990;
Barbu Gh., Turismul şi calitatea vieţii, Ed. Politică, Bucureşti, 1980; Hunziker W., Le tourisme social, Berna,
1951; Istrate I., Bran F., Roşu G., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
125
 Cea de-a doua premisă - stabilirea sistemului de indicatori ai eficienţei sociale - întâmpin
ă o dificultate destul de greu de depăşit, datorită preponderenţei elementului calitativ. Aceasta
face ca evaluarea efectelor sociale ale turismului să se urmărească, în bună măsură, prin
sondajele de opinie, anchetele din domeniu etc., aprecierile fiind, totuşi, subiective, lipsite de
elementul de cuantificare cantitativă, de sinteză - indicatorul.
Totuşi, analiştii propun câţiva indicatori ce pot constitui, în anumite limite, instrumente
de cunoaştere a eficienţei sociale, de apreciere şi de orientare a activităţii unităţilor de turism.
A. Nivelul de servire a turiştilor, de exemplu, este o latură cu un conţinut complex de
exprimare a eficienţei sociale şi, tocmai de aceea, foarte greu de transpus într-un indicator
numeric. El subsumează, de fapt, ansamblul condiţiilor care sprijină interesul satisfacerii
cerinţelor turiştilor. Altfel spus, pentru caracterizarea nivelului de servire ar trebui cuprinse în
analiză o serie de aspecte privind: ambianţa din unităţile de alimentaţie publică, de cazare, de
agrement, de tratament şi comportamentul lucrătorilor din cadrul acestora; posibilităţile şi
modalităţile de aprovizionare cu mărfurile solicitate de consumatorii turişti; gradul de
diversificare a serviciilor turistice; preocupările pentru ridicarea nivelului de servire a turiştilor
etc.
Caracterizarea nivelului de servire a turiştilor - după opinia unor cercetători români,
exprimat ă în cele mai recente lucrări din domeniu81 - se poate realiza cu ajutorul unui sistem de
indicatori, particularizat în funcţie de nivelul la care se face analiza.
La nivelul global sau zonal al activităţii turistice, caracterizarea nivelului de servire se
poate face cu ajutorul unor indicatori, cum ar fi:
- numărul de unităţi la 10.000 turişti (diferenţiat pentru alimentaţie publică, cazare,
agrement etc.);
- numărul de lucrători la 10.000 turişti;
- numărul de lucrători la un milion lei încasări din prestaţii turistice concepute şi
comercializate clienţilor acestui sector;
- ponderea încasărilor din serviciile suplimentare în totalul încasărilor;
- structura capacităţii de cazare şi de alimentaţie publică pe categorii de confort ş.a.
La nivelul microeconomic - al unei unităţi de turism - aprecierea calităţii servirii se poate
face în funcţie de:
• gradul de diversificare a ofertei de mărfuri (numărul de sortimente puse în vânzare);
• ponderea producţiei culinare;
• numărul serviciilor suplimentare (sau ponderea încasărilor din servicii suplimentare în
total încasări);
• gradul de confort;
• numărul de lucrători ce revin la 1000 turişti etc.
Pentru fiecare din aceşti parametri se calculează un coeficient parţial (ki) al nivelului de
servire, ca raport între valoarea efectiva şi valoarea normată (sau din perioada precedentă) a
acestora.
Coeficientul general al nivelului de servire (Ks) este dat de relaţia:

în care:ki = coeficientul parţial al nivelului de servire;

gi = coeficientul de ponderare.

· 81
a se vedea. Minciu R., Baron P. şi Neacşu N., Economia turismului, Bucureşti, 1991, p. 137-139; Istrate I., Bran
F. şi Roşu G., lucr. cit., p. 230-234.
126
 Coeficientul de ponderare (gi) are o mărime proporţională cu importanţa fiecărui
parametru în caracterizarea nivelului de servire, putând lua val ori între 0 şi 1 (0< gi <1).
Coeficientul general al nivelului de servire poate lua valori mai mici până la egale cu unu
(ks≤1). În cazul în care ks=1, parametrii care definesc calitatea servirii au fost realizaţi la nivelul
maxim faţă de baza de comparaţie aleasă. Însă, datorită diversităţii de condiţii în care îşi
desfăşoară activitatea unităţile de turism, practic este foarte greu de stabilit o valoare a acestor
parametri care să aibă aplicabilitate generală. De aceea, se poate calcula un coeficient general al
nivelului de servire după relaţia:

în care: Ni = valoarea înregistrată de parametrul "i" al nivelului de servire;

Nimin = nivelul minim admisibil al parametrului "i";
Nimax = nivelul maxim ce poate fi atins de parametrul "i".
Modelul prezentat, apreciază autorii ce-l propun, are caracter metodologic general,
putând fi completat şi adaptat în funcţie de nivelul la care se face analiza şi de particularităţile
unităţii, staţiunii sau zonei turistice cercetate.
Tot în acest cadru, al calităţii produsului turistic, care se transformă într-un grad de
satisfacţie a beneficiarului şi, implicit, capătă caracter de efect social, se pot examina segmente
reprezentând un pachet de parametrii ai serviciului, folosind metodologia coeficienţilor de
importanţă.
Prin parametri se pot urmări, de exemplu: confortul cazării, durata şi calitatea serviciilor
complementare, diversitatea şi calitatea serviciilor complementare, diversitatea şi calitatea
serviciilor de alimentaţie publică etc. În acest caz, coeficienţii de importanţă se pot stabili prin
tehnici specifice analizei valorii. Cea mai simplă, şi care se pretează pentru activitatea de turism,
este cea întemeiată pe sondaje repetate pe eşantioane diferite, care pot conduce la valori de
semnificaţie (importanţă) aproximativ "standard".
B. Aportul activităţii de turism la reconfortarea forţei de muncă, la îmbunătăţirea
experienţei şi a orizontului cultural-ştiinţific potenţează capacitatea fizică şi psihică a oamenilor
muncii, cu consecinţe favorabile asupra întregului sistem de indicatori economico-financiari la
nivel macro - şi microeconomic.
Astfel, realizarea funcţiilor sociale ale turismului pe linia ocrotirii sănătăţii şi a refacerii
forţei de muncă acţionează în sensul reducerii numărului de zile de incapacitate de muncă, al
creşterii timpului activ de muncă şi al reducerii cheltuielilor pentru asigurări sociale pe persoană-
an.
De exemplu, pentru determinarea sporului de muncă (T), rezultat prin reducerea duratei
concediilor de boală în urma aplicării măsurilor profilactice şi curative, se întrebuinţează relaţia:
T= (ti1-ti0)Ni1,

în care: ti0,1 = durata medie (în zile) a unui concediu de boală înainte şi respectiv, după
aplicarea tratamentelor profilactice, pe o persoană beneficiară;
Ni =numărul mediu al personalului muncitor activ dintr-o firmă, localitate, judeţ,
care beneficiază de servicii turistice (cu tratament).
Acest spor de timp de muncă se reflectă în creşterea rezultatelor unităţilor sau ramurilor
producţiei materiale (globale şi unitare, a venitului net şi eficienţei utilizării resurselor materiale),
precum şi în creşterea rezultatelor altor activităţi în afara producţiei materiale (volumului şi
randamentelor specifice pe activităţi). Concomitent, efectele sociale ale turismului legate de
ocrotirea sănătăţii, protecţia mediului ambiant etc. generează efecte economice cum ar fi: sporul
127
venitului net indirect ca urmare a măsurilor de combatere a poluării mediului, a celor de ocrotire
a sănătăţii sau sporul de venituri băneşti indirecte la populaţie ca urmare a ocrotirii stării de
sănătate a indivizilor practicanţi ai turismului cu un asemenea specific. Cu alte cuvinte, efectele
sociale ale turismului, în măsura în care s-au realizat la nivelul optim, se transformă, pe diverse
trepte, în efecte economice, acţionând în folosul întregii societăţi. Pentru sugestivitate,
mecanismul de convertire a efectelor sociale ale turismului în efecte economice se regăseşte în:
• creşterea productivităţii muncii (spor de producţie şi de venit naţional, reducerea
costurilor unitare pe seama cheltuielilor cu salarizarea etc.);
• îmbunătăţirea calităţii producţiei (spor de venit net şi de venit naţional etc.);
• spor indirect de venituri băneşti la populaţie.
De asemenea, pentru surprinderea aspectului social-economic al activităţii din turism,
raportul dintre realizările suplimentare din activitatea profesională şi timpul afectat turismului
exprimă contribuţia la rezultatele muncii a fiecărei unităţi de timp (ore) de practicare a
turismului , cuantificarea făcându-se după relaţia:

în care: Es = eficienţa socială a activităţii turismului;

Rs = realizările suplimentare;
T = orele alocate turismului.
Un alt indicator ce poate reflecta tendinţa pentru opţiunea de achiziţionare a serviciilor
turistice şi, concomitent, aportul acestora la creşterea calităţii vieţii este greutatea specifică a
încasărilor din turism în totalul încasărilor de la populaţie din prestări servicii, după formula:

în care: it = ponderea prestaţiilor turistice în totalul prestaţiilor de servicii pentru

consumul populaţiei;
It = încasările din turism;
∑S = totalul încasărilor din comerţul cu servicii pentru populaţieit=p.
Precizăm însă că, pentru o cât mai realist ă determinare a indicatorilor de eficienţă
socială, sunt necesare studii sistematice speciale (motivaţionale, sociologice), care să elimine
riscurile unor evaluări subiective. Aceasta, deoarece impactul între turist şi produsul turistic, prin
intermediul consumului de servicii turistice, al nivelului calitativ al acestora şi gradului de
satisfacţie a turistului este mult mai profund şi necesită o analiză pe măsura sa.

8.4. Importanţa şi căile creşterii eficienţei economico-sociale a activităţii turistice

Dacă suportul existenţei unei societăţi este producţia de bunuri economice (materiale şi
nemateriale), în sensul reproducţiei lărgite (implicit a reproducţiei lărgite a indivizilor şi a
societăţii respective), atunci orice activitate socială, deci şi cea din turism, trebuie însoţită de
acele grade de eficienţă economico-socială pe care societatea le reclamă la diferitele momente
date pentru a putea exista şi a se putea dezvolta. De menţionat ar fi şi faptul că obţinerea unor
grade scăzute de eficienţă sau a ineficienţei (eforturi mai mari decât rezultatele) provoacă
ineficienţă economică şi socială, situaţie incompatibilă cu categoriile de progres şi civilizaţie.
Ineficienţa exprimă, în realitate, risipă de muncă vie şi de muncă trecută, de materii
prime, de materiale şi de energie, risipă de resurse de orice fel şi frânează mobilizarea oricărui fel
de acumulări.

128
 Între-o viziune sistemică, eficienţa economico-socială ridicată într-un anumit domeniu,
cum ar fi cel turistic, se obţine dacă, în prealabil, se obţin grade înalte de eficienţă în alte domenii
de activitate socială care o condiţionează (tehnic-industrial şi agricol, cultural-ştiinţific, medical,
politico-administrativ şi organizatoric etc.). Între performanţa turismului şi cea a celorlalte
domenii de acţiune (cu categoriile lor de eficienţă) există raporturi strânse de condiţionare şi
intercondiţionare. De fapt, manifestarea şi corelarea, în cadrul acestei manifestări, a unor grade
înalte de eficienţă în domeniile de activitate menţionate determină grade înalte de eficienţă
economică şi socială, şi invers. Într-o viziune cibernetică, această intercondiţionare poate fi
descrisă ca în schema pe care o propunem în Figura 8.1.

conexiunea

Eficiența tehnico- Eficiența

Sistemul social-economic
productivă, economică și
A cultural-științifică, socială a B
medicală, politico- turismului.
administrativă și
organizatorică etc.
conexiunea inversă

Fig.8.1. Schema interconexiunilor dintre cadrul ce fundamentează eficienţa economico-socială a

domeniului turistic şi cel al celorlalte domenii-activităţi dintr-un complex economic unitar
A- mulţimea intrărilor sistemului considerat (premisele mediului său, cunoştinţe, resurse,
perturbaţii etc. obţinute din acesta); B - mulţimea ieşirilor din sistemul considerat către mediul
său (produse, cunoştinţe, perturbaţii etc.)

Similar altor domenii de activitate, turismului îi aparţin multiple căi de sporire a

eficienţei, unele generale, altele specifice fiecărui tip de prestaţii. Între cele general-valabile pot
fi menţionate:
• creşterea de tip intensiv, în primul rând în sfera producţiei materiale, care se va reflecta în
volumul şi calitatea serviciilor turistice prestate de întreprinzători, precum şi în nivelul de
satisfacţie al clienţilor turişti;
• diversificarea ofertei, prin valorificarea superioară şi cât mai complet ă a resurselor
turistice naturale şi antropice;
• permanentizarea activităţii firmelor de turism prin crearea unor condiţii menite să
diminueze curba sezonalităţii unor categorii de afaceri, obiectiv ce se regăseşte în
creşterea gradului de utilizare a întregii baze materiale turistice în raport cu cerinţele
turismului internaţional, competitiv;
• creşterea ponderii serviciilor suplimentare şi, pe această bază, a încasării medii pe zi-
turist;
• asigurarea cu personal, corespunzător numeric şi ca nivel de pregătire;
• creşterea productivităţii factorilor activităţii din turism, ridicarea calităţii serviciilor,
asigurarea unui nivel constant superior al acestora;
• utilizarea într-un mod avantajos a instrumentelor economico-financiare (impozite şi
taxe, creditul, diverse facilităţi etc.);
• reducerea cheltuielilor de întreţinere şi funcţionare prin creşterea gradului de încărcare a
activelor reale la dispoziţia organizatorilor (mijloace de transport, spaţii de cazare şi de
alimentaţie pentru turişti, baze de tratament, agrement etc.);
129
 • extinderea şi diversificarea acţiunilor publicitare.
În afara acestor căi generale, pentru fiecare din activităţile specifice turismului se pot
desprinde şi căi proprii de creştere a eficienţei economico-sociale. Astfel, în sfera serviciilor de
cazare se cer a fi avute în vedere: asigurarea unui coeficient optim de utilizare a capacităţilor de
cazare; diversificarea serviciilor oferite de structurile de primire turistice care, pe lângă crearea
condiţiilor de odihnă, asigură diversificarea existenţei cotidiene a oaspeţilor pe perioada sejurului
lor; creşterea volumului desfacerilor prin recepţie ş.a.
În ceea ce priveşte alimentaţia publică, un rol important în creşterea eficienţei îl pot
avea: dotarea corespunzătoare cu echipamente a structurilor de primire turistice care prestează
servicii din această categorie; folosirea intensivă a spaţiilor (utilizarea multifuncţională a
restaurantelor din staţiuni, extinderea suprafeţelor de desfacere ş.a.); creşterea producţiei şi
desfacerii de produse culinare; diversificarea produselor oferite; introducerea unei evidenţe
stricte, pe unităţi, a veniturilor şi cheltuielilor; revederea periodică a încadrării unităţilor în
diferite categorii etc.
În transporturi, principalele căi de ridicare a eficienţei sunt: modernizarea parcului de
mijloace folosite; utilizarea integrală a capacităţii mijloacelor de transport; reducerea curselor
în gol etc.
La tratament, un rol important în creşterea eficienţei îl pot avea: extinderea şi
diversificarea tratamentelor; introducerea de noi proceduri; utilizarea la capacitatea maximă a
bazelor de tratament; folosirea într-o măsură mai accentuată a tratamentelor originale.

130
 CAPITOLUL 9
SERVICIILE TURISTICE

În fapt, localizarea turismului în sfera terţiarului rezultă din însuşi conţinutul activităţii
ce-l reprezintă, activitate care ia forma unei suite de prestaţii, cum ar fi: conceperea şi
organizarea călătoriei, transportul, cazarea, divertismentul etc., urmărind satisfacerea nevoilor
turistului pe durata deplasării sale. De aceea, produsul turistic, drept componentă a ofertei
turistice, este considerat a fi rezultatul asocierilor, interdependenţelor dintre resurse (patrimoniu)
şi servicii; resursele se vor concretiza în variatele produse turistice numai prin intermediul
prestărilor de servicii specifice. Această realitate motivează importanţa covârşitoare a serviciilor,
a faptului că în conturarea şi particularizarea produselor turistice centrul de greutate cade pe
activitatea de prestaţii. În consecinţă, experienţa de până acum reprezentând o dovadă de
necontestat, existenţa unui patrimoniu turistic valoros nu înseamnă automat şi un turism
dezvoltat, că resursele de excepţie rămân în afara circuitului economic în absenţa serviciilor care
să le pună în valoare, să le facă accesibile turiştilor82. Totodată, sub un alt aspect al aceluiaşi mod
de interpretare, ţări cu potenţial turistic relativ modest (Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Anglia ş.a., de exemplu) se pot considera ca teritorii cu un înalt şi dinamic ritm de dezvoltare
turistică ca urmare a investiţiilor în domeniul serviciilor şi calităţii prestaţiilor oferite.

9.1. Serviciile turistice: semnificaţii, particularităţi şi structuri reprezentative

Aprecierea turismului ca activitate de prestări de servicii rezultă nu numai din conţinutul

acesteia, ci şi din particularităţile serviciului turistic, din elementele ce-i conturează un specific
distinct de alte prestaţii aparţinătoare sectorului terţiar. Această poziţie aparte a domeniului
turistic decurge din modul particular de realizare a activităţii, din natura muncii prestate in cadrul
activităţilor ce-l compun.
Ca şi în cazul definirii noţiunii de serviciu, caracteristicile acestora nu sunt universal valabile, ele
completează din diferite puncte de vedere definirea conceptului.
Unanim acceptate de literatura de specialitate, caracteristicile servicilor sunt prezentate de
Philip Kotler în lucrarea “Managementul Marketingului”: intangibilitatea, inseparabilitatea,
variabilitatea, perisabilitatea și lipsa proprietății.83
Unele dintre particularităţile prestaţiilor turistice sunt comune tuturor componentelor
terţiarului, având doar concretizare distincta, altele sunt specifice doar turismului. Cele din a
doua categorie sunt determinate de conţinutul ofertei şi cererii turistice, de modul de realizare a
întâlnirii lor, de condiţiile în care au loc actele de schimb între subiecţii participanţi la astfel de
relaţii84.
Încercând să sintetizăm particularităţile serviciilor turistice, apreciem că acestea ar fi
următoarele:
a. Mai întâi, se remarcă caracterul nematerial al prestaţiei, serviciul turistic existând in
formă potenţială şi concretizându-se numai în contactul cu purtătorii motivaţiilor turistice, deci
prin întâlnirea cererii cu oferta turistică.
b. Din caracterul nematerial al serviciului turistic rezultă o alta trăsătură, respectiv
nestocabilitatea prestaţiilor din acest domeniu. Produsul turistic, sub forma de prestaţii în
diversitatea lor, se consumă pe măsura producerii sale. Aceasta datorită naturii sale aproape

82
Minciu R., op. cit., p.86
83
Philip Kotler – Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997
84
Nicolescu E., op. cit., p.235.
131
intangibile, el neputând fi ambalat, stocat sau transportat. Sub acest aspect, din punctul de vedere
al ofertantului, nimic nu este atât de perisabil ca o cameră de închiriat pentru o noapte sau
capacitatea de primire a unei săli de teatru, oferta acestora trebuie să se vândă sau să se piardă85.
Urmarea faptului că serviciile turistice nu pot fi stocate şi păstrate, în vederea unui consum viitor,
înseamnă, pe de o parte, unele avantaje în desfăşurarea activităţii, ca urmare a eliminării
cheltuielilor şi neajunsurilor legate de distribuţia fizică, iar pe de altă parte, dificultăţi, in
principal în asigurarea echilibrului ofertă-cerere şi realizarea efectivă a serviciilor. De aici
consecinţe negative asupra gradului de utilizare a capacităţilor producţiei turistice (de transport,
cazare, alimentaţie, tratament) şi a resurselor umane. Neavând, de regulă, o formă materială,
serviciile nu pot fi stocate şi păstrate în vederea unui consum ulteriorAceastă caracteristică mai
este definita în literatura de specialitate ca perisabilitate, de aici desprinzându-se ideea de
simultaneitate a producţiei şi a consumului serviciului. 86 Perisabilitatea sau nestocabilitatea
serviciilor provoacă costuri /pierderi unității hoteliere prin neocuparea capacității de cazare la
limita profitabilității.
c. O altă particularitate a serviciilor turistice o reprezintă coincidenţa, în timp şi în spaţiu,
a producţiei şi consumului lor. Clientul trebuie să fie prezent fizic pentru a consuma produsul
turistic, experienţa - ca finalitate a activităţii turistice - neputând fi ambalată şi expediată.
Această caracteristică a turismului transformă comunitatea ofertantă într-o comunitate gazdă. În
consecinţă, neîndeplinirea cerinţei simultaneităţii execuţiei şi consumării serviciilor, a prezenţei
în acelaşi loc a prestatorului şi beneficiarului, poate avea efecte nefavorabile asupra volumului
activităţii turistice cât şi asupra satisfacerii nevoii sociale; orice neconcordanţă de loc sau timp se
soldează cu pierderi de ofertă şi/sau cu cereri neacoperite. Astfel, serviciul nu poate separa
prestatorul de utilizator, fapt ce poate crea anumite neconcordanţe de loc sau de timp care se
soldează cu pierderea de ofertă sau cu cereri nesatisfăcute. Serviciul furnizat nu poate fi returnat,
de aceea existând un risc asociat cu achiziţia, legat de luarea deciziei de cumpărare a serviciului.
Reducerea acestuia se poate face prin relaţiile de încredere între hotelieri și agențiile de turism,
dar şi cu ajutorul sistemului informaţional.
Activitatea turistică se caracterizează prin tipuri de pieţe diverse, care influenţează
comportamentul adoptat de organizaţiile care îşi desfăşoară activitatea în domeniu. Astfel, piaţa
turistică reprezintă locul în care se întâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii de produse turistice, sau,
se confruntă cererea şi oferta turistică, iar prin intermediul preţului au loc actele de vânzare-
cumpărare87.
d. Industria turistica, organizatoare de activităţi şi prestatoare de servicii, reprezintă un
sistem complex de prestaţii, nu doar o clasă singulară a activităţii umane, aşa cum apare în
clasificările standard ale afacerilor dezvoltate în economie la un moment dat. Mai degrabă,
industria turistică consistă, în proporţii diferite, într-un mare număr de tipuri de firme
interdependente. Turismul îşi interferează această caracteristică cu un număr mare de alte
industrii ale economiei. Aspectul negativ al acestei întrepătrunderi este faptul că practic pot fi
destui neexperimentaţi implicaţi în turism. Oricum, latura pozitivă a complexităţii acestui tip de
prestaţii face din turism un bastion şi un generator de întreprinzători liberi.
e. Prin modul de desfăşurare, serviciile turistice sunt inseparabile de persoana
prestatorului, ele încetând să existe odată cu întreruperea acţiunii acestuia. Din această trăsătură
decurg o serie de particularităţi în organizarea şi realizarea activităţii turistice. De pildă,

85
Vezi Blank Uel, The Community Tourism Industry Imperative, Venture Publishing, Inc., State College, New York,
1989, p.15.
86
Ioncică, Maria, op.cit, pag.15, după Minciu Rodica, Zadig Rodica, Economia şi tehnica serviciilor de alimentaţie
publică şi turism, A.S.E, 1984
87
Ioncica, Maria, Stănciulescu, Gabriela, Economia turismului şi serviciilor, Editura Uranus, Bucureşti, 2006, pag.
82
132
comercializarea serviciilor necesită contactul nemijlocit între producătorul-prestator şi
consumator. Într-o atare situaţie este necesară o bună cunoaştere a nevoilor pieţei şi o delimitare
riguroasă a sferelor de acţiune, cunoscut fiind faptul că acelaşi producător nu-şi poate oferi
serviciile simultan pe mai multe pieţe. Sub un alt aspect, realizarea calitativ corespunzătoare a
serviciului turistic, fiind strâns legată de prezenta şi acţiunea lucrătorului, depinde de nivelul
pregătirii acestuia, de seriozitatea şi modul în care
el îşi îndeplineşte sarcinile asumate. Drept urmare, una dintre condiţiile fundamentale ale
realizării unor servicii de calitate este ridicarea permanentă a nivelului competentei şi conştiinţei
lucrătorului din turism.
f. Dependenţa obiectivă de persoana prestatorului, într-o măsură mai accentuată decât în
alte ramuri ale sectorului terţiar, face ca serviciile turistice să implice o pondere mai mare a
cheltuielilor de muncă vie. Drept urmare, penetrarea progresului tehnic se face mai lent şi cu
eforturi mai mari. Totuşi, în ultimul timp s-au înregistrat unele succese pe linia informatizării
operaţiunilor de rezervare a locurilor in mijloacele de transport sau spaţiile de cazare, in alte
operaţiuni derulate în incintele hoteliere, în evidenţa cheltuielilor turiştilor pe perioada sejurului.
În paralel, în sectorul alimentaţiei, se petrece un proces de industrializare a producţiei de
preparate culinare destinate oaspeţilor turişti (catering). Şi totuşi, prestarea serviciilor turistice
rămâne un domeniu în care prezenţa lucrătorului continuă să fie foarte importantă, atât prin
specificul activităţilor, cât şi datorită psihologiei clientului-turist.
g. În marea lor majoritate, serviciile turistice se individualizează la nivelul grupului sau
persoanei. Varietatea motivaţională a purtătorilor cererii turistice, ca şi comportamentul diferit al
clienţilor faţă de fiecare componentă a prestaţiei, conduce spre realizarea unor servicii adaptate
specificului fiecărui individ. O astfel de individualizare este mai accentuată în situaţia turiştilor
pe cont propriu. În situaţia formelor organizate ale turismului, particularizarea se realizează la
nivelul grupului. Individualizarea prestaţiilor din domeniu, ca o particularitate importantă alături
de cele menţionate, nu exclude, însă, posibilitatea conturării unor componente "standard" în
raport cu care să se stabilească tipurile de bază ale serviciilor turistice.
h. Desfăşurându-se în paralel cu evoluţia cererii, serviciile turistice, pe lângă dinamismul
relativ înalt, se caracterizează printr-un grad accentuat de sezonalitate. Ea exprimă starea de
evoluţie caracterizată printr-o perioada de vârf a activităţii economice din domeniul serviciilor
turistice, cu consecinţe socio-economice deosebit de importante: un randament mai scăzut al
capitalului, şomaj temporar ş.a.
i. În strânsă legătură cu structura sa complexă, o altă particularitate a serviciului turistic o
reprezintă eterogenitatea sa, respectiv participarea unui număr mare de prestatori la înfăptuirea
acestuia. De aceea, analiştii domeniului88 structurează principalele activităţi integrate
ansamblului prestaţiei turistice astfel:
- activităţi organizatorice ale turismului;
- activităţi economice implicate in transportul turiştilor;
- activităţi economice implicate în serviciile de cazare şi cele auxiliare acestora;
- activităţi economice implicate în serviciile de alimentaţie şi cele complementare acestora;
- activităţi economice privind producerea şi comercializarea de diferite bunuri pentru turişti;
- activităţi economice şi neeconomice privind serviciile de divertisment;
- activităţi de cercetare ştiinţifică şi de pregătire profesionala din domeniu.
Observăm deci, chiar şi numai din simpla enumerare a acestor activităţi, existenţa in
structura serviciului turistic atât a elementelor specifice cât şi a unora nespecifice, locul şi rolul
fiecăruia şi, înainte de toate, rolul muncii de conducere şi organizare pe baze ştiinţifice în

88
Vezi Hunziker W., Le tourism - caracteristique principales, Berna, 1972, p. 28; Berbecaru I., op. cit., p. 11;
Minciu R. şi colab., op. cit., p. 92-93.

133
domeniul turismului. Importanţa activităţii de conducere, de administrare şi gestionare prin
prisma principiilor ştiinţifice de raţionalitate şi eficienţă sporeşte pe măsură ce numărul
prestatorilor de servicii turistice este mai mare şi domeniile lor de preocupare sunt mai variate.
j. În sfârşit, consumul serviciilor turistice se derulează într-o succesiune riguroasă,
determinată obiectiv de specificul prestaţiei, forma de turism, locul şi momentul acţiunii etc.
Principalele prestaţii şi succesiunea acestora sunt: acţiuni de informare şi publicitate turistică;
contractarea angajamentului; transportul (dus - întors); cazarea; alimentaţia şi prestaţiile
auxiliare; agrementul şi varietatea formelor sale89.
Prin prisma acestei particularităţi, specialiştii propun următoarea schemă generală de
derulare a principalelor prestaţii turistice (Fig. 1.6.):

Promovare
Informare

Contractarea
aranjamentului

Transport pe
Cazare ruta ducere
S. auxiliare
Relaţii publice

Alimentaţie

S. complementare

Agrement

Transport pe
ruta întoarcere

Fig. 9.1. Schema derulării prestaţiilor turistice

1. acţiunile de promovare a ofertei turistice, înfăptuite de agenţii de specialitate, birouri de turism

etc. prin contacte directe şi prin mijlocirea materialelor publicitare;
2. contractarea aranjamentului, adică a minimului de servicii solicitate şi definitivarea
programului de desfăşurare a acţiunii turistice;
3. transportul şi, asociat lui, transferul turiştilor şi bagajelor la obiectivul de cazare sau de la un
mijloc de transport la altul, când călătoria presupune utilizarea mai multor mijloace de transport,
precum şi diferite facilităţi de care beneficiază turistul pe durata transportului şi sejurului turistic;
4. odihna şi serviciile complementare acesteia oferite de unităţile de cazare;
5. alimentaţia şi prestaţiile auxiliare acesteia;
6. agrementul în diversitatea formelor sale;
7. transportul turiştilor pe ruta de întoarcere;

89
Minciu, Rodica, op.cit, pag.221-223.
134
8. prezenţa, pe parcursul tuturor acestor momente, activităţii de relaţii publice pentru conturarea
climatului propice desfăşurării consumului turistic şi creşterii frecvenţei revenirii turistului.
De reţinut este faptul că respectarea succesiunii solicitării prestaţiilor nominalizate este
specifică doar formelor organizate ale turismului şi numai atunci când deplasarea se efectuează
cu mijloace de transport în comun. În cazul celorlalte forme, serviciile sunt solicitate parţial de la
organizatori (pentru turismul semiorganizat) ş/sau direct de la unităţile prestatoare specializate.
Toate aceste caracteristici reprezintă elemente de particularizare, de autonomizare a serviciilor
turistice în ansamblul sectorului terţiar, cunoaşterea şi transpunerea lor în practica curentă
asigurând cadrul necesar desfăşurării unui turism de înalt nivel calitativ.
Serviciul turistic se prezintă ca un ansamblu de activităţi ce-şi propun ca finalitate
satisfacerea tuturor nevoilor turistului în perioada în care se deplasează şi în legătură cu
aceasta90. O parte din activităţile ce dau conţinut prestaţiei turistice au drept scop acoperirea unor
necesităţi cotidiene, obişnuite (hrana, odihna etc.), altele vizează specificul turismului şi
respectiv formelor particulare de manifestare a acestuia.
Prin specificul său, serviciul turistic trebuie să creeze condiţiile pentru refacerea
capacităţii de muncă, concomitent cu petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber; totodată,
el trebuie astfel conceput încât, în urma derulării consumului turistic, oamenii să dobândească un
plus de cunoştinţe, informaţii, chiar deprinderi noi. Numai în felul acesta prestaţia turistică îşi
conturează un conţinut concordant cu exigenţele vieţii moderne, cu cerinţele consumului
contemporan, imprimă turismului rolul unui important mijloc în dezvoltarea personalităţii umane
şi realizarea unei noi calităţi a vieţii. În acelaşi timp, o altă cerinţă a consumului turistic, la care
serviciul turistic, prin conţinutul său, este solicitat să contribuie efectiv o reprezintă
diversificarea agrementului tradiţional pentru sporirea atractivităţii manifestărilor turistice,
prin conceperea unor vacanţe turistice cu posibilităţi multiple de desfăşurare a unei odihne
active: sportive, culturale, artistice, stimularea unor pasiuni ("hoby") şi respectiv deprinderea sau
perfecţionarea unor ocupaţii secundare din cele mai diverse domenii, ca de exemplu: cursuri de
iniţiere sau de aprofundare, după caz, pentru diferite ramuri sportive (tenis, patinaj, schi,
gimnastica de întreţinere etc.), pentru dansuri moderne, pentru desen, pictură sau sculptură,
pentru practicarea unor meserii artizanale (cioplitul lemnului, olărit, croitorit etc.), cunoaşterea
specificului bucătăriilor locale, învăţarea declamaticii teatrale sau a mânuirii marionetelor într-un
teatru de păpuşi, pentru învăţarea unor limbi străine ş.a. Odihna activă tinde, astfel, să devină o
componentă tot mai importantă a serviciului turistic91 mai ales în condiţiile în care consumul
turistic se transformă tot mai mult într-o formă specifică a consumului de masă, permanent în
centrul preocupărilor managementului din acest sector.
De fapt, în practica turistică contemporană, şi cu atât mai mult în viitor, între odihna
activă propriu-zisă şi odihna pasivă nu mai există delimitări precise. Chiar şi în cazul unor
aranjamente deja tradiţionale, în care clientului turist i se asigură o gamă convenită de servicii la
locul de sejur, se înregistrează tot mai frecvent manifestări spontane de cereri opţionale de
servicii pentru acele activităţi de agrement, divertisment sau destindere în timpul liber ("loisir",
"leisure time") care, prin atractivitate, diversitate, originalitate şi nivelul calitativ al prestaţiilor,
întrunesc aprecieri pozitive din partea consumatorilor. În felul acesta activitatea turistică
înregistrează mutaţii în structura clientelei, prin glisarea treptată a unui număr considerabil de
turişti din categoriile de clientelă cu comportamente "pasive" în categoria turiştilor "condiţionat
activi" şi respectiv "activi".
A. Interdependenţa dintre potenţialul solicitărilor de servicii într-o staţiune (zonă) în
care s-a decis turistul să-şi petreacă timpul de vacanţă şi categoriile comportamentale ale
clientelei turistice poate fi reflectată de următoarea clasificare:

90
Vezi Dr. Oscar Snak, Economia industriei turistice, Editura Institutului EDEN, Bucureşti, 1993, p. 83
91
Vezi Dr. Oscar Snak, lucr. cit., p. 69
135
 a) servicii aferente unor preocupări pasive în timpul sejurului turistic - cele care vizează
timpul petrecut ca regulă generală în camerele unităţilor de cazare pentru somn, vizionarea
programelor TV, lectură, activităţi cu caracter personal (igienă, toaletă) etc.;
b) servicii aferente unor preocupări condiţionat pasive - cele care privesc timpul afectat
consumului de hrana (cele 3 mese pe zi), cel petrecut în barul de zi, braseria sau clubul unităţii,
întâlnirii şi discuţiilor cu prietenii sau cunoştinţele, timpul alocat procedurilor de tratamente
balneo-medicale etc.
c) servicii aferente unor preocupări condiţionat active - cele care vizează timpul alocat
vizionării de spectacole (cinema, teatru etc.) sau manifestărilor sportive, timpul petrecut în
localuri cu programe distractive sau folclorice, în barurile de noapte, precum şi timpul petrecut
pentru plimbări şi exerciţii de gimnastică în aer liber la recomandarea sau şi cu supravegherea
cadrelor de specialitate (medicale şi/sau sportive);
d) servicii aferente unor preocupări active - cele care privesc timpul afectat agrementului
şi destinderii cu participare nemijlocita la liberă alegere, respectiv: plimbări, excursii, concursuri
distractive cu formele agreate de ramuri sportive, inclusiv timpul petrecut pe plaje în staţiunile de
literal.
lată de ce, preocupările organizatorilor de turism şi ale prestatorilor de servicii turistice de
a amplifica oferta turistică cu aranjamente de tipul vacanţelor active se înscriu, în consecinţă, în
procesul continuu de diversificare a ofertei turistice, prin lansarea unor produse turistice cu un
conţinut nou, mult mai atractiv şi mai complex în comparaţie cu unele produse turistice
tradiţionale.
B. Dacă am aborda structura serviciilor turistice prin prisma naturii şi ponderii deţinute
in ansamblul prestaţiilor oferite, aceasta ar include următoarele clase şi grupe:
1. Serviciile turistice specifice, cele a căror existenţă şi complexitate sunt determinate de
esenţa fenomenului turistic ca atare. În cadrul acestei clase se autonomizează următoarele grupe:
a) servicii turistice de organizare şi pregătire a consumului turistic, respectiv: cele de
organizare a călătoriilor, publicitatea şi informarea clientelei potenţiale, elaborarea ghidurilor şi
hărţilor turistice, conceperea programelor de călătorii pe diferitele itinerare, rezervarea serviciilor
pe itinerarele solicitate, procurarea documentelor de călătorie, soluţionarea promptă a oricăror
probleme ivite pe parcursul actului turistic etc.
b) servicii de bază, cele ce conturează activităţile induse de motivaţiile fundamentale ale
călătoriei, respectiv:
- transport (în cazul în care turiştii solicită agenţiilor de voiaj să le asigure asemenea servicii de
transport pentru călătoria intenţionată, sau în cazul unor aranjamente pauşale de tipul charter şi
IT);
- cazare, asigurându-se condiţiile pentru înnoptarea turiştilor în diversele forme de cazare la
nivelul de confort solicitat, inclusiv serviciile auxiliare prestate în unităţile de cazare;
- alimentaţie (serviciile prestate de unităţile de alimentaţie cu sau fără specific: restaurante,
braserii, cofetării, snak-baruri etc.);
- tratament ori alt interes al deciziei de a călători: vânătoarea, practicarea sporturilor de apă
(înotul, schiul nautic, yachtingul etc.) şi a celor de zăpadă (schiul, săniuşul, snowboardul etc.),
hipismul ş.a.;
c) servicii complementare ori suplimentare92 , cele care sprijină prestaţiile de bază sau
care amplifică sfera serviciilor turistice, între care putem nominaliza: informaţii, manifestări
cultural-artistice, divertisment sportiv, excursii, închirieri de obiecte şi altele.

92
Bibliografia din domeniu întrebuinţează ambii termeni, de cele mai multe ori acoperind acelaşi conţinut. De fapt,
pot fi considerate servicii complementare cele care se asociază unor servicii de bază, neputându-se derula in afara
acestora (diversele informaţii, închirierile de autoturisme sau alte obiecte de uz personal şi sportiv, serviciile pentru
turismul de congrese sau alte întruniri etc.) şi servicii suplimentare cele care contribuie la lărgirea, la dezvoltarea
136
 2. Servicii turistice nespecifice, respectiv serviciile cu o dispersie generală în calitatea lor
de ofertă, oferite populaţiei de către unităţile prestatoare de servicii, de care pot beneficia, în
diferite împrejurări, şi turiştii. În cadrul acestei clase distingem următoarele grupe: servicii de
transport în comun, servicii de telecomunicaţii, servicii de reparaţii şi întreţinere, servicii de
gospodărie comunală şi locativă, servicii de igienă fizică şi înfrumuseţare (cosmetică, coafură,
frizerie, gimnastică de întreţinere, saună etc.), alte servicii.
Schematizând grupele şi clasele serviciilor turistice şi celor asociate acestora, tabloul structural s-
ar prezenta ca în Fig. 1.7:

Serviciile turistice

Specifice Nespecifice
S. complementare
S. de bază • S. de transport în
S. de organizare comun
şi pregătire a • Informare
• Transport
consumului • S. de telecomunicaţii
turistic • Intermediere
• S. de reparaţii-
• Cazare întreţinere
• Sportive
• Alimentaţie • S. de gospodărie
• Recreative comunală şi locativă

• Tratament • Cultural-artistice • S. de igienă şi

întreţinere fizică
• Cu caracter special
• Alte servicii
• Diverse

Fig. 9.2 Model de structurare a serviciilor turistice după natura şi ponderea componentelor în
ansamblul prestaţiilor oferite

Deşi această modalitate de structurare a serviciilor turistice, in cadrul căreia ponderea

principală revine serviciilor de bază şi celor complementare, este utilizată prioritar în analizele
efectuate de profesioniştii în materie, necesită anumite nuanţări93, privitoare la faptul că, în
funcţie de anumite condiţii speciale, de specificul formelor de turism practicate etc., diferitele
servicii de bază se transformă în servicii complementare şi invers, unele servicii complementare,
în măsura în care ele răspund în mod direct motivaţiei de bază a călătoriilor, se identifică tot mai
mult cu serviciile de bază. De exemplu, serviciile de transport, în accepţiunea clasică, sunt
încadrate în grupa serviciilor de bază. În cazul turiştilor automobilişti însă, întrucât deplasarea se
înfăptuieşte cu mijloace de transport proprii, prestarea lor nu mai este inclusă în aranjamentele
perfectate. Sau, tot în cazul turismului automobilistic, pentru turiştii care se deplasează cu rulota
proprie sau închiriată (caravaning), aranjamentele pentru cazare devin fără importanţă sau inutile,
aceste prestaţii de bază fiind restrânse la solicitarea unor spaţii de cazare în locurile rezervate din

prestaţiei propriu-zise (rezervări, excursii etc.). Delimitarea între cele două categorii (complementar/suplimentar) nu
este absolută (unul şi acelaşi serviciu putându-se interpreta in ambele sensuri).
93
Oscar Snak, op. cit., p. 85
137
popasurile turistice sau în parcajele special amenajate. Asemănător, pentru turiştii care acceptă
anumite destinaţii sau aranjamente, atraşi de oferta de posibilităţi pentru odihna activă,
agrementul devine o componentă de bază a prestaţiilor turistice.
În consecinţă, unele servicii complementare tind şi ele să se transforme în servicii
turistice de bază, procesul evolutiv ducând in mod inerent la înglobarea lor treptată în categoria
cererii ferme de servicii.
Concomitent, o parte din serviciile de alimentaţie, care în trecut constituiau o componentă
esenţială a serviciilor de bază, se pot transforma şi ele în servicii complementare, ca de exemplu,
în cazul aranjamentelor care includ numai micul dejun sau demipensiunea.
C. După o altă clasificare, serviciile turistice sunt delimitate din punctul de vedere al ariei
de localizare a prestaţiei lor în:
a) servicii solicitate, şi parţial consumate, în reţeaua organizatorilor sau unităţilor de
turism, .cum ar fi: serviciile de informare, cele de intermediere şi rezervări prealabile, de
închiriere etc.;
b) servicii solicitate direct în reţeaua unităţilor prestatoare de servicii, cum ar fj:
serviciile de ospitalitate (cazare şi alimentaţie), cele de transport etc.
D. O altă grupare a serviciilor turistice - în viziunea profesorului şi prestigiosului
cercetător al domeniului, dr. Oskar Snak - priveşte prestaţiile de servicii turistice din punctul de
vedere al gradului de urgenţă al manifestării necesităţilor pentru aceste servicii. Sub acest
aspect, tabloul structural s-ar prezenta astfel:
a) servicii turistice generate de necesităţi relativ puţin urgente, a căror satisfacere poate fi
amânată în timp. Astfel de necesităţi pot fi substituite cu alte forme de petrecere a timpului liber,
precum şi cu alte necesităţi mai urgente (pentru alte genuri de servicii, pentru mărfuri
substanţiale etc.);
b) servicii turistice generate de necesităţi urgente, care nu oferă alternative de amânare a
satisfacerii lor, cum ar fi cele:
- dictate de limitele impuse de timpul în care pot fi efectuate concediile şi vacanţele;
- dictate de perioadele limitate de timp în care pot fi practicate anumite forme de turism, care
provoacă o sezonalitate acută a mişcării turistice în anumite perioade ale unui an calendaristic
(de exemplu: vacanţele estivale pe litoral, vacanţele în staţiunile de sporturi de iarnă etc.);
- dictate de datele calendaristice precise ale unor manifestări turistice (festivaluri, congrese,
competiţii sportive, sărbători religioase - Paşte, Crăciun etc.);
- dictate de motive de îngrijorare privind starea sănătăţii (de exemplu, maladii care necesită
tratamente balneo-medicale).
Prin comparaţie cu cererea de mărfuri a populaţiei, realitatea confirmă faptul că cererea
de servicii turistice este mai puţin stringentă şi, din punctul de vedere al ordinei de urgenţă,
necesităţile de recreere se situează - ca regulă generală - în urma satisfacerii necesităţilor pentru
alimentaţie, îmbrăcăminte, mărfuri de folosinţă îndelungată, locuinţe etc. Totuşi, şi aici se
remarcă un proces evolutiv constant, deoarece, în pas cu dezvoltarea oricărei economii naţionale
şi creşterea nivelului de trai al populaţiei, aceste necesităţi de servicii turistice tind să se
transforme treptat in necesităţi indispensabile pentru populaţie.
De aici rezultă concluzia că, pe de o parte, o pondere însemnată a deplasărilor în scopuri
turistice şi deci şi a necesităţilor pentru serviciile legate de consumul turistic nu comportă o
urgenţă determinată, putând fi uşor ierarhizate în funcţie de satisfacerea altor necesităţi
considerate mai urgente; cu cât gradul lor de urgenţă este mai redus, cu atât satisfacerea cererii de
servicii turistice poate fi amânată mai uşor, uneori chiar de la un an la altul, respectiv substituită
cu satisfacerea altor necesităţi. În schimb, pe de altă parte, anumite forme de turism (de exemplu
turismul de congrese, de afaceri, tratamente balneo-medicale etc.) sunt generate de necesităţi cu
un grad sporit de urgenţă, călătoriile respective în scopuri turistice trebuind să fie întreprinse în

138
limitele unor termene apriori stabilite sau previzibile. În majoritatea cazurilor, asemenea
necesităţi de servicii turistice nu pot fi substituite (de exemplu, curele balneo-medicale) şi nici
amânate pentru o altă perioadă mai convenabilă (de exemplu: participarea la congrese,
simpozioane, festivaluri, târguri, stagii de perfecţionare a pregătirii profesionale în ţară şi în
străinătate etc.), deoarece asemenea manifestări se desfăşoară în perioade dinainte programate.
E. O altă clasificare a serviciilor turistice structurează ansamblul acestora funcţie de
momentul în care se manifestă cererea şi respectiv de momentul în care se realizează
comercializarea lor. După acest criteriu se disting:
a) servicii turistice ferme, generate de cererea manifestată anterior călătoriei turistice.
Această componentă vizează cererea manifestată în localitatea de reşedinţă a turistului, în
momentul perfectării unui aranjament turistic oferit de agenţiile de voiaj, prestarea lor (şi, în
consecinţă, consumul turistic propriu-zis) urmând să fie decalată în timp şi spaţiu la termenele, în
locul (staţiunea, ţara etc.) şi in condiţiile convenite (condiţii acceptate "apriori" de turişti).
Produsul turistic comercializat în asemenea condiţii cuprinde un ansamblu (pachet) de servicii de
bază (transportul pe ruta dus-întors şi sejurul turistic) şi o serie de servicii inerente organizării
călătoriei la destinaţia preferată şi a sejurului propriu-zis (de exemplu: serviciile de transfer până
la obiectivele de cazare, excursiile şi programele cultural-artistice, sportive etc., serviciile
ghizilor interpreţi şi altele). În plus, cum am subliniat anterior, anumite forme de turism
comportă includerea în oferta de aranjamente organizate şi a unor servicii cu caracter special
(tratamente balneo-medicale şi geriatrice, închirieri de autoturisme, organizarea acţiunilor
sportive de vânătoare sau pescuit etc.);
b) servicii turistice spontane, generate de cererea conturată în momentul în care turistul,
ajuns la destinaţia călătoriei sale, intră in contact cu oferta de servicii ale organizatorilor şi
prestatorilor de servicii din spaţiile vizitate (stagiuni, localităţi, circuite itinerante etc.). Cererea
spontana de servicii turistice, respectiv consumul aferent acestei subdiviziuni, creşte în
intensitate mai ales in cazul formelor de turism itinerant (cel automobilistic, de exemplu), unde
solicitările de servicii sunt manifestate in etape, în funcţie de momentele intermediare de pe
traseele parcurse. De fapt, şi în cazul aranjamentelor speciale de tipul "Package-Tour" cererea
pentru anumite servicii de bază este manifestată anticipat, dar satisfacerea ei implică
diversificarea ofertei venite în întâmpinarea cererii spontane provocate pe traseele turistice
preferate.
Dacă cererea pentru servicii turistice ferme, conturată şi manifestată anticipat, este o
caracteristică esenţială a formelor organizate de turism, şi într-o anumită măsură şi a formelor de
turism semiorganizat, cererea spontană pentru servicii turistice este caracteristica formelor de
turism neorganizat (turismul pe cont propriu), unde turiştii solicită pe loc serviciile necesare, fie
direct de la prestatori (hotelieri, restauratori etc.), fie de la organizatorii locali de turism, care
mijlocesc asemenea servicii.
Demn de reţinut este şi faptul că, manifestări ale cererii pentru servicii turistice spontane
se înregistrează în diferite proporţii şi in cazul turismului organizat şi semiorganizat. Intrând în
contact cu posibilităţile de agrement şi de distracţie oferite la destinaţie de ofertanţi, care nu sunt
componente ale aranjamentelor perfectate, turiştii solicită tot mai frecvent asemenea servicii în
funcţie de posibilităţile financiare, de durata sejurului, de timpul lor liber, de preferinţele
individuale etc.
S-ar cere remarcată şi reţinută realitatea după care în practica turistică internaţională, în
concepţia organizatorilor de călătorii turistice, aranjamentele oferite la preţurile competitive
includ, de regulă, serviciile minimale, urmărindu-se realizarea unor încasări sporite pe zi/turist
tocmai din serviciile neincluse în aranjamentele comercializate, oferite turiştilor dornici de
destindere şi agrement şi care, în general, sunt dispuşi să cheltuiască sume importante pentru
satisfacerea unor asemenea necesităţi de odihnă activă în perioadele de concediu.

139
 De aceea, pentru a oferi turiştilor potenţiali posibilitatea de a cunoaşte structura
serviciilor componente ale prestaţiilor turistice, atât ferme cât şi spontane, şi pentru a le crea o
imagine cât mai convingătoare cu privire la destinaţiile şi la produsele turistice comercializate,
ofertanţii de servicii trebuie să asigure o informare complexă şi multidirecţională a clientelei
asupra gamei şi structurii din localităţile (staţiunile) primitoare. Se justifică astfel, prin prisma
perspectivelor de dezvoltare a cererii populaţiei pentru odihnă activă, creşterea considerabilă a
preocupărilor organizatorilor de turism pentru popularizarea ofertelor lor de servicii menite să
creeze condiţii cât mai adecvate de agrement în paralel cu preocupările individualizate ale
turiştilor. De fapt, cum am mai subliniat, devine o caracteristică a turismului contemporan
glisarea serviciilor legate de odihna activă a turiştilor în structurile de bază, deci în componentele
primare ale unor noi produse turistice, al căror profil este conturat tocmai prin aceste
componente.
Concluzionând, importanţa acestei clasificări în fundamentarea managementului strategic
al agenţiilor de voiaj, într-o etapă dată, pentru activităţile de organizare şi pregătire a consumului
turistic, cât şi pentru orientarea şi organizarea acţiunilor de publicitate turistică este atât de
evidentă, încât nu mai necesită argumentări suplimentare.
F. Una dintre clasificările mai puţin cunoscute, dar de o actualitate deosebită, grupează
serviciile în funcţie de modalităţile de plată sau relaţiile financiare angajate între prestatori şi
beneficiari, astfel:
a) servicii turistice marfare (cu plată), cuprinzând majoritatea serviciilor, achitarea
contravalorii prestaţiilor înfăptuindu-se anterior consumului, simultan sau posterior. În cazul lor,
succesul organizatorilor şi prestatorilor este dependent de modalităţile de achitare a tarifelor
percepute. Condiţiile specifice activităţii turistice imprimă obiectiv existenţa unor decalaje în
timp şi spaţiu între cererea turistică fermă, care în cadrul turismului organizat comportă achitarea
- integral sau parţial – a tarifelor percepute pentru aranjamentele perfectate şi consumul turistic
propriu-zis, prevăzut a se realiza ulterior, la destinaţia convenită; în cazul serviciilor turistice
spontane acest decalaj este, prin esenţă, eliminat sau mult diminuat. Se mai poate reţine şi faptul
că anumite servicii sunt oferite aparent gratuit, în vederea sporirii gradului de atractivitate a unor
obiective turistice şi pentru stimularea consumului turistic94.
b) servicii turistice nonmarfare (gratuite) sau sub forma unor facilităţi, costul lor fiind
suportat din cheltuielile generate ale organizatorilor de turism (servicii de publicitate, de
intermediere etc.).
În majoritatea cazurilor, serviciile gratuite, precum şi reducerile de tarife sunt oferite de
organizatorii de turism şi de prestatori ca facilităţi în scopuri promoţionale şi pentru cointeresarea
turiştilor potenţiali de a solicita anumite prestaţii, îndeosebi în perioadele cu o intensitate mai
scăzută a cererii (extrasezon). Între multe situaţii de acest fel, cu titlu exemplificativ pot fi
reţinute următoarele facilităţi:
- transferuri gratuite până la aeroport pentru călătorii care folosesc liniile regulate ale unor
companii de transport aeriene;
- transferuri gratuite hotel-aeroport (sau port) pentru turiştii pe cont propriu care au petrecut un
sejur în obiectivul respectiv de cazare;
- abonamente gratuite de transport montan pe cablu pentru turiştii care-şi perfectează
aranjamentele pentru vacanţele de iarnă prin anumite agenţii de voiaj;

94
Cu titlu exemplificativ, literatura din domeniu reţine sistemul de consumaţie nelimitată în schimbul unui tarif
global pentru o masă, consumul de băuturi, stimulat prin feluritele mâncăruri, fiind taxat separat. Practica
demonstrează însă că, în afara unor cazuri cu totul excepţionale, costul consumului mediu se situează sub limita
baremului stabilit de aşa zisa "consumaţie nelimitată"..

140
- gratuităţi sau facilităţi pentru copii, de exemplu scutirea de taxe de viză pentru copiii până la
vârsta de 14 ani, cazarea gratuită a copiilor turiştilor familişti etc., cu scopul de a facilita accesul
familiilor cu copii mici la petrecerea vacanţelor în staţiunile de pe litoral, din zonele montane
etc.;
- oferirea unor "cecuri de ospitalitate" care permit obţinerea unor reduceri la tarifele de cazare şi
serviciile de masă în unităţile prestatoare cu care agenţiile de turism au încheiat acorduri speciale
în acest scop;
- oferirea unui sejur suplimentar gratuit pentru turiştii care acceptă aranjamente de vacanţă în
perioadele de extrasezon (de exemplu, formula "a treia săptămână gratuită pentru aranjamentele
de 14 zile");
- cursuri gratuite pentru practicarea unor discipline sportive (înot, patinaj, schi etc.) pentru copiii
familiilor care au perfectat aranjamentele prin agenţiile de voiaj specializate pentru asemenea
activităţi;
- acordarea de reduceri la preţurile de vânzare ale unor mărfuri cumpărate de către turişti cu plata
în valută (formula "Discount 10%).
Practica turistică internaţională expune un tablou foarte diversificat al modalităţilor de
achitare a tarifelor percepute pentru diferitele servicii şi, totodată, al interferenţelor între
serviciile de plată şi cele gratuite sau cu înlesniri de plată. Aşa se şi explică de ce, unele
modalităţi de plată, prin natura lor, constituie totodată şi forme complementare de servicii oferite
clientelei. De exemplu, facilităţile oferite de organizatorii de voiaje clientelei lor cu posibilităţi
financiare mai modeste, pentru achitarea în rate a costului călătoriei turistice, plata unor servicii
cu decontarea ulterioară prin sistemul cărţilor de credit, serviciile prestate pe bază de abonamente
etc.
Achitarea unor servicii şi a unor mărfuri prin sistemul cărţilor de credit constituie în
sistemul turismului internaţional o variantă a vânzărilor pe credit. Firmele internaţionale de cărţi
de credit (MASTER CARD, EURO-CARD, AMERCAN EXPRES, DINERS CLUB
INTERNATIONAL, VISA, CARTE BLANCHE, JCB CARDS etc.) asigură clienţilor lor
posibilitatea de a solicita pe credit, pe baza legitimaţiilor nominale netransmisibile (prevăzute cu
numărul de cont şi specimenul de semnătură), diferite bunuri materiale şi servicii dintr-o reţea de
unităţi comerciale sau prestatoare de servicii afiliate la aceste companii, bănci sau asociaţii de
CREDIT CARD (de exemplu, procurarea biletelor de călătorie, închirieri de autoturisme, plata
consumaţiilor la restaurante, plata serviciilor hoteliere etc.). Firmele decontează periodic sumele
datorate prestatorilor în baza notelor de plată întocmite pe formulare speciale, care confirmă prin
semnătura turistului efectuarea prestaţiilor.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie amintit sistemul vânzărilor de servicii pe bază de
abonamente, care vizează asigurarea anticipată a consumului lor, pe o perioadă determinată
(suprapusă uneori pe toată durata sejurului unui client într-o staţiune tursitică). De fapt,
abonamentele constituie legitimaţii transmisibile sau netransmisibile, după caz, cu o valabilitate
limitată în timp, care asigură posesorului legitimaţiei dreptul de a beneficia de un anumit volum
de servicii în perioada respectivă (de exemplu abonamente, pentru folosirea bazei materiale
sportive şi de agrement – terenuri de sport, piscine, transport pe cablu -, a bazei de tratament
pentru anumite proceduri balneo-medicale).
Abonamentul, care în esenţa sa înseamnă plata anticipată a unor servicii ce răspund unor
interese umane, scuteşte pe turişti de grija de a-ţi asigura de fiecare dată anumite servicii pe care
le solicită repetat în perioada vacanţelor. Din punctul de vedere al turiştilor, plata anticipată a
serviciilor creează condiţii de utilizare periodică şi mai comodă a posibilităţilor care concură la
petrecerea agreabilă a sejurului lor şi oferă totodată condiţii pentru o mai bună gospodărire a
bugetului lor de cheltuieli pentru concedii. În paralel, pentru prestatorii de servicii, abonamentele
asigură încasări certe şi pentru perioade mai lungi de timp, permiţând totodată o exploatare mai

141
raţională a capacităţilor de bază materială (prin programarea accesului abonaţilor la anumite
obiective turistice) şi o folosire eficientă a personalului specializat.
Literatura din domeniu95 şi practica turistică internaţională identifică mai multe tipuri ale
sistemului de abonamente:
• abonamente ce permit folosirea nelimitată, pe perioada valabilităţii lor, a unui obiectiv de
bază materială turistică (de pildă abonamentele cu valabilitate de „n” zile, care permit accesul la
dotările unei piscine, teren de golf etc.);
• abonamente ce permit folosirea limitată a unor obiective de bază materială, deci pentru un
volum limitat de servicii (de exemplu, abonamentele pentru folosirea mijloacelor de transport în
comun – cu un număr limitat de călătorii, abonamente cu date fixe şi locuri rezervate la
programele unor manifestări cultural-artistice, festivaluri, gale de filme etc. cu o durată de mai
multe zile a programelor, abonamente pentru o anumită consumaţie limitată de preparate şi
băuturi în unităţile specifice, cu sau fără o dată programată etc.);
• abonamente pentru unităţile de alimentaţie cu valori limitate de consumaţie. Este varianta
prin care, pentru a evita aglomerarea unor unităţi de alimentaţie şi monotonia frecventării numai
a anumitor unităţi unde sunt programaţi turiştii în grupuri organizate, turiştii ortganizaţi şi turiştii
pe cont propriu pot achiziţiona asemenea abonamente conţinând un număr limitat de bonuri
detaşabile pentru fiecare consumaţie (prânz, cină etc.9, în funcţie de numărul de zile de sejur
petrecute în staţiunea vizitată. Bonurile au valori ce nu pot depăşi un plafon convenit (astfel
încât să acopere valoarea medie a unei consumaţii) şi pot fi acceptate în toate unităţile de
alimentaţie care au subscris la acest sistem de plată. Diferenţele în plus se achită direct
personalului de serviciu din unităţile respective.
Serviciile turistice se mai pot clasifica după aria de localizare a prestării lor, după formele
de turism şi modalităţile angajării prestaţiei, în raport cu natura prestatorilor etc. Toate acestea
completează imaginea bogăţiei şi varietăţii structurale a prestaţiei turistice şi sugerează totodată
direcţii şi posibilităţi de dezvoltare.
Din cele menţionate, se desprinde însă cu uşurinţă concluzia că toate clasificările
analizate au un caracter pur convenţional, reluând într-o formă sau alta aceleaşi elemente care
determină caracterul predominant al unui produs sau al unei forme de turism.
În aceeaşi măsură, nici una din clasificările consacrate şi care ocupă un loc central în
analizele de specialitate nu epuizează integral problematica serviciilor, deoarece nu este suficient
de cuprinzătoare spre a delimita în detaliu toată gama posibilităţilor de prestaţii turistice.
Această relaţie se explică prin însuşi conţinutul prestaţiilor turistice, care înmănunchează o serie
de activităţi eterogene, dozate diferenţiat în timp şi spaţiu, spre a corespunde cât mai bine
cerinţelor individualizate ale turiştilor.
În plus, se poate deduce că pentru anumite aranjamente cu conţinut identic sau chiar
pentru anumite servicii identice există posibilităţi nelimitate de nuanţare, atât din punct de vedere
al volumului de muncă depus pentru prezentarea lor, cât şi din punct de vedere al duratei de
realizare.
Practica demonstrează că gradul de satisfacţie resimţit de un turist, în urma unei
consumaţii turistice, depinde de armonizarea următoarelor elemente:
- existenţa unor condiţii adecvate pentru prestarea serviciilor solicitate (condiţii naturale,
bază materială, echipamente şi alte dotări necesare etc.);
- capacitatea organizatorilor de a oferi la locul şi la momentul oportun serviciile necesitate
de un turist;
- abilitatea profesională a personalului de servire de a diferenţia, printr-o amprentă
individuală şi printr-o succesiune ştiinţific dozată, prestaţiile turistice;

95
Snak O., op. cit., p. 93-94
142
- participarea activă a turiştilor la consumul de servicii.
Procedând la o analiză mai atentă a acestor elemente desprindem cu uşurinţă concluzia că, în
funcţie de natura şi conţinutul diferitelor forme de turism, respectiv a diferitelor categorii de
prestaţii de servicii, ponderea participării active a clientului turist la realizarea consumului
variază considerabil.
Standardul internațional ISO 9004-2 propune următoarele caracteristici ale serviciilor:
✓ calitatea accesului la serviciu și disponibilitatea serviciului;
✓ siguranța și securitatea serviciului;
✓ fiabilitatea și dependabilitatea serviciului;
✓ atractivitatea facilităților asociate cu serviciul (de exemplu, decorul din interiorul unui
restaurant);
✓ întârzierea serviciului (caracteristică de non-calitate), durata prestării, durata proceselor
de prestare;
✓ igiena serviciului și curățenia furnizorilor de servicii;
✓ competența și cunoștințele furnizorilor de servicii;
✓ curtoazia, atenția și abilități de comunicare;
✓ cantitatea și tipurile de accesorii și materiale asociate serviciului.
Se impune precizarea că datorită procesului permanent de dezvoltare a serviciilor, de apariţie
a unor noi tipuri, sfera serviciilor îşi lărgeşte continuu dimensiunile, se îmbogăţeşte cu noi
caracteristici.
În ceea ce priveşte serviciile turistice, pot fi evidenţiate anumite particularităţi, a căror
cunoştere permite specialiştilor utilizarea celor mai potrivite metode de analiză, previziune şi
adaptare a strategiilor manageriale pentru a satisface la un nivel superior cerinţele clienţilor.
Printre aceste particularităţi se numără: caracteristica de individualizare la nivelul individului
determinată de faptul că la baza cererii turistice stau o multitudine de motivaţii care conduc la o
particularizare la nivelul individului, şi complexitatea şi dinamismul serviciilor turistice. Acestea
din urmă, sunt date de faptul că serviciile turistice pot fi combinate în forme multiple în funcţie
de componentele naturale şi antropice ale ofertei, iar pe de altă parte există posibilitatea
substituirii unor elemente din cuprinsul prestaţiei turistice, această substituire concretizându-se în
stimularea consumului turistic.96
Specificul produsului turistic (alcătuit cu preponderenţă din servicii turistice) şi calitatea
acestuia depind în mare măsură de abilitatea profesională a personalului prestator de servicii
(amabilitate, solicitudinea, punctualitatea, operativitatea acestuia).
Aspecte legate de etică profesională (corectitudine, încredere, cinste) sunt percepute de
consumator ca fiind inseparabile faţă de calitatea unui serviciu. În acelaşi timp, percepţia
turistului cu privire la calitatea serviciului primit va depinde de gradul de implicare al
prestatorilor turistic.97
Calitatea precară a serviciilor rămâne principala problemă a sectorului turistic din
România. Dincolo de deficienţele constatate de controalele efectuate de autorităţi, deranjează:
cvasitotalitatea lipsei de pregătire a conducerii firmelor din industria ospitalităţii în domeniul
managementului calităţii, atitudinea - de multe ori ostilă - a angajaţilor din turism, nivelul slab al
dotărilor şi amenajărilor interioare din multe structuri de primire cu funcţiune de cazare.
Calitatea unui serviciu depinde în mare măsură de percepția consumatorului care poate fi
diferită după cum un serviciu este nou sau deja răspândit, după cum clientul îl descoperă pentru
prima dată sau l-a mai folosit deja.
Elementul principal în aprecierea calității, este în final, consumatorul care compară
așteptările sale cu experiența din timpul prestării și post-prestării.

96
Maria Ioncică, Gabrila Stănciulescu, Economia turismului şi serviciilor, Ed. Uranus,2006, Bucureşti, pag.86
97
Țigu Gabriela, Etica afacerilor în turism, Ed. Uranus, Bucureşti, 2003, pag.98
143
 În materie de servicii, calitatea este totală sau nu este deloc, deoarece clientul evaluează
impresia de ansamblu, nu componentele. Clientul se opreşte la acel detaliu care are cea mai slabă
calitate, chiar dacă deficienţa generată de acesta este minoră.

9.2. Serviciile de cazare

În timp ce toate hotelurile asigură clienţilor servicii de cazare, tipurile facilităţilor şi

avantajelor asociate cu acest serviciu se pot diferenţia deseori destul de mult, chiar in cadrul
aceluiaşi hotel.
Produsul cazare98 este unul din principalele "produse" oferite de un hotel. închirierea
camerelor de hotel constituie in general principala sursă de venit pentru hotel, iar veniturile
realizate din închirierea camerelor sunt mai mari decât cele obţinute din toate celelalte servicii
oferite la un loc.
Acest produs constă in mult mai mult decât oferirea unei camere cu un pat sau cu două
paturi. Un oaspete care cumpără dreptul de a închiria o cameră, cumpără in acelaşi timp şi o serie
întreagă de facilităţi: ambianţa, decorul, securitatea, etc.,
Dacă toate hotelurile oferă cazare turiştilor lor, asta nu înseamnă că intre produsele oferite de
fiecare hotel in parte nu există diferenţe majore.
Deoarece serviciul de cazare nu poate fi examinat înainte de achiziţionare, clienţii se
bazează pe informaţiile furnizate de către personalul front-office-ului, care trebuie să le prezinte
acest serviciu cât mai exact. Din aceasta cauză este important ca personalul front-office-ului să
cunoască exact ce conţine pachetul de servicii de cazare oferit de un hotel, facilităţile pe care le
oferă hotelul, iar clienţilor le este foarte necesară o informare exactă şi rapidă asupra acestor
aspecte.
În general, se observă că dacă un turist a mai vizitat un anume loc, el va alege acelaşi
hotel in care a fost cazat anterior, dacă a fost mulţumit de serviciile ce i-au fost prestate. Acesta
este unul din motivele pentru care marile lanţuri hoteliere atrag turişti mult mai uşor decât
hotelurile independente.
Alţi factori care pot influenţa alegerea unui hotel anume sunt publicitatea, aşezarea hotelului,
recomandările personale, preţurile şi tarifele pe care le practică şi chiar preconcepţiile pe care
turistul poate să le aibă in legătură cu numele sau afilierea hotelului.
Atunci când turiştii iau o decizie in ce priveşte alegerea unui hotel sau a altuia, aceasta
trebuie foarte bine chibzuită. O decizie deliberată presupune faptul că cel care a luat-o a chibzuit
indelung asupra tuturor posibilităţilor pe care le avea.
O decizie impulsivă este acea decizie luată pe moment, sub presiunea derulării
neaşteptate a evenimentelor, şi va duce la o rezervare pe moment sau cu foarte puţin timp inainte.
În cadrul diviziei cazare, mai multe departamente şi secţiuni sunt implicate atât in
închirierea camerelor, precum şi in diversificarea serviciilor şi facilităţilor pentru turişti.
Departamentul cazare este format din serviciul front-office şi serviciul de etaj.
Pentru a se îngriji de necesităţile clienţilor, hotelurile asigură, de regulă, o gamă largă de
servicii de cazare. Cu alte cuvinte, un hotel oferă pentru inchiriat diverse tipuri de camere,
diferenţiate in funcţie de mărime, amenajare, dotări, vedere şi servicii.
Camerele de hotel pot fi clasificate in mai multe moduri: după numărul sau mărimea paturilor
din cameră; după: amenajarea camerei, mărimea camerei sau vederea oferită. Camerele unui
hotel pot fi clasificate după numărul şi mărimea paturilor aflate in cameră in:
• Camere single (cu un pat)

98
Sue Baker, Pam Bradley, Jeremy Huyton – Principiile operaţiunilor de la recepţia hotelului, Ed. ALL BECK,
Bucureşti, 2002, pag. 33.
144
 • Camere twin (cameră “double” cu 2 paturi)
• Camere double (cu un pat dublu)
cameră dublă cu pat matrimonial (french-bed);
suite - care include: dormitor şi un spaţiu separat pentru primirea unor vizite (sufragerie
sau birou).
• Apartamente sau garsoniere

Tipurile de camere potrivit numărului şi mărimii paturilor sunt prezentate in următorul

tabel:

Tipul camerei Nr.de paturi/ Mărimea Nr.de persoane/ cameră

cameră patului
Single 1 3’0” 1
Twin 2 3’0” 2
Double 1 4’6” 2
Queen 1 5’0” 2
king 1 6’0” 2
“ = foot(ft), picior = 0,305m; ” = inch(in), ţol = 2,540cm.
Sursa: Sue Baker, Pam Bradley, Jeremy Huyton – Principiile operaţiunilor de la recepţia
hotelului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002, pag. 35.

Tipurile standard de camere, după numărul şi mărimea paturilor (în cm) sunt prezentate in tabelul
următor:

Tipul de cameră Nr. de paturi Mărimea Nr. max de pers

din cameră patului(cm) în cameră
Single 1 90 1
Dublă standard 2 90 2
Dublă french-bed 1 140 2
Dublă Queen Size 1 150 2
Dublă King Size 1 180 2

Suitele diferă foarte mult de la un hotel la altul, şi chiar in cadrul aceluiaşi hotel.
Dormitorul şi biroul (sufrageria) sunt separate, pentru ca in cazul suitelor studio, dormitorul să
fie separat.
Apartamentele diferă mult de la un hotel la altul şi chiar in cadrul aceluiaşi hotel. Uneori
dormitoarele şi camerele de zi pot fi distincte, pe când in cazul apartamentelor tip studio, cele
două camere sunt separate doar printr-un glasvand.
Un hotel oferă de obicei o gamă largă de facilităţi (produse) pentru a satisface diversele
necesităţi şi gusturi ale clienţilor săi, deci el oferă mai multe tipuri de camere care au diverse
mărimi, diverse decoruri, vederi şi facilităţi.
Camerele hotelurilor pot fi grupate in următoarele categorii: standard, superioară şi de
lux, potrivit amenajării, mărimii şi poziţiei camerei:

Tipul Mărimea (m2) Vederea Amenajarea

Single standard 23,5 Către oraș Mobila din lemn de pin
Single superioară 23,5 La mare Mobila din lemn de pin
Single de lux 25,5 La mare Mobila din lemn de trandafir
Double de lux 28,6 La mare Mobila din lemn de trandafir
Apartament 105,9 La mare Mobila stil

145
 Unele hoteluri pot oferi tipuri speciale de cazare pentru anumite categorii de clienţi. De
exemplu, dacă clientela hotelului este alcătuită preponderent din oameni de afaceri, atunci o parte
din spaţiile de cazare trebuie folosite exclusiv ca etaje executive.şi apartamente prezidenţiale
pentru VIP-uri.
Standardul şi stilul camerelor şi dotărilor oferite, precum şi serviciile asigurate trebuie să fie
adaptate necesităţilor specifice oamenilor de afaceri.
Serviciile de cazare și serviciile de alimentație sunt servicii de bază în cadrul structurilor
de primire. Prin structuri de primire turistice, în sensul Normelor metodologice privind
clasificarea structurilor de primire cu funcţiune de cazare turistică în România, înţelegem orice
construcţie şi amenajare destinată, prin proiectare şi execuţie, cazării sau servirii mesei pentru
turişti, împreună cu serviciile specifice aderente.
Structurile de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică se clasifică pe
stele şi respectiv, margarete în cazul pensiunilor turistice şi agroturistice, în funcţie de
caracteristicile constructive, dotările şi calitatea serviciilor pe care le oferă, potrivit condiţiilor şi
criteriilor minime obligatorii şi suplimentare cuprinse în Normele metodologice privind
clasificarea structurilor de primire cu funcţiune de cazare turistică în România, stabilite prin
Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Turism nr. 65/2013.
Clasificarea structurilor de primire turistice are ca scop prioritar protecţia turiştilor,
constituind o formă codificată de prezentare sintetică a nivelului de confort şi a ofertei de
servicii.
Structurile de primire turistice includ hoteluri, moteluri, vile, cabane, campinguri, sate de
vacanţă, pensiuni, ferme agro-turistice şi alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică, unităţi de
alimentaţie destinate servirii turiştilor, situate în staţiunile turistice, precum şi cele administrate
de o societate de turism, indiferent de amplasament, de forma de organizare şi de proprietate.
În toate structurile de primire turistice este obligatorie:
- afişarea la loc vizibil pentru turişti a numerelor de telefon ale conducerii agentului economic
proprietar şi/sau administrator a structurii în cauză, precum și ale Autorităţii Naţionale de
Turism(Ministerul Turismului) și Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului pentru a
se da posibilitatea turiştilor să semnaleze eventualele nemulţumiri cu privire la serviciile oferite;
- păstrarea ordinii, liniştii publice, moralităţii, curăţeniei si respectarea cu stricteţe a normelor
sanitare şi a celor de prevenire şi stingere a incendiilor;
- asigurarea de personal calificat şi cu conduită ireproşabilă, conform specificaţiilor din
prezentele norme metodologice;
- oferirea unei game diversificate de servicii suplimentare, fără plată sau cu plată separat,
conform listei orientative prezentate în anexă, astfel:
- la unităţile de 4 şi 5 stele/margarete - cel puţin 15 servicii;
- la unităţile de 3 stele/margarete - cel puţin 12 servicii;
- la unităţile de 2 stele/margarete - cel puţin 8 servicii;
- la unităţile de 1 stea/margaretă - cel puţin 5 servicii;
Operatorul economic proprietar şi/sau administrator de structuri de primire turistice cu
funcţiuni de cazare şi/sau alimentaţie publică are următoarele obligaţii:
a) să asigure buna întreţinere şi funcţionalitate a dotărilor pe toată perioada de funcţionare
inclusiv prin amenajarea şi întreţinerea spaţiilor verzi, a zonelor de agrement, terenurilor
ambientale şi altor dotări exterioare (anexe) aflate în administrare, proprietate, concesiune,
închiriere, comodat sau alt drept de folosinţă, după caz, acestea făcând parte integrantă a
structurii de primire turistice;
b) să afişeze la recepţie sau în holul de primire - după caz, tarifele maximale de recepţie
practicate, stabilite pentru structura de primire turistică de cazare. În situaţia în care în aceeaşi
structură de primire turistică există spaţii de cazare clasificate la o altă categorie decât cea
146
înscrisă în fişa anexă a certificatului de clasificare, acestea se vor afişa distinct împreună cu
tarifele aferente;
c) să asigure în permanenţă apă caldă şi rece la grupurile sanitare din cadrul structurilor de
primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică.
d) să asigure în spaţiile de cazare ocupate, în spaţiile de servire şi în cele comune, o
temperatură minimă de 21oC iar pentru structurile de primire turistice în care dotarea cu sistem
de climatizare/aer condiţionat este obligatorie, o temperatură maximă de 25oC;
e) să asigure personal calificat, conform specificaţiilor din normele metodologice. Personalul
de servire din structurile de primire turistice va purta îmbrăcăminte specifică stabilită de
operatorul economic în cauză, diferenţiat în funcţie de condiţiile de desfăşurare a activităţii şi
ecuson cuprinzând cel puţin prenumele şi funcţia, iar restul personalului va purta echipament de
lucru specific activităţii;
f) să asigure condiţiile necesare astfel încât turiştii să nu fie deranjaţi de zgomotele produse de
instalaţiile tehnice ale clădirii sau de alţi factori de poluare;
g) să asigure spaţii de cazare cu lumină naturală directă şi aerisire;
h) să nu amplaseze spaţii de cazare la subsolul clădirilor;
i) să expună la loc vizibil, în exteriorul clădirii: denumirea, tipul şi însemnele privind categoria
de clasificare a structurii de primire turistice;
j) să expună vizibil şi în mod lizibil în recepţie, în holul structurilor de primire turistice care nu
dispun de recepţie şi în spaţiul de la intrare în saloanele de servire a mesei, certificatul de
clasificare şi fişa anexă a acestuia sau autorizaţia provizorie de funcţionare, în copie, numărul de
telefon "Tel verde - 0800868282" al instituţiei publice centrale responsabile în domeniul
turismului, pentru a fi cunoscute de turişti;
k) să furnizeze informaţii reale cu privire la denumirea, tipul, categoria de clasificare şi
serviciile prestate, în toate materialele de promovare, conform autorizaţiei provizorii de
funcţionare sau certificatului de clasificare obţinut;
l) să păstreze în permanenţă, în original, în structura de primire turistică în cauză, autorizaţia
provizorie de funcţionare sau certificatul de clasificare şi fişa anexă a acestuia;
m) să asigure în spaţiile de cazare materiale scrise, realizate estetic şi tipărite în limba română
şi în cel puţin două limbi de circulaţie internaţională (la categoria 3, 4 şi 5 stele/margarete)
respectiv o limbă de circulaţie internaţională (la categoria 1 şi 2 stele/margarete), cuprinzând
informaţii utile pentru turişti cu privire la:
- instrucţiuni de folosire a telefonului, după caz;
- tarifele interne şi internaţionale pentru convorbiri telefonice;
- lista cuprinzând serviciile suplimentare oferite şi tarifele pentru cele cu plată, cu indicarea
modalităţilor de solicitare a serviciului în cameră;
- lista de preţuri cu preparatele room-service;
- lista cuprinzând preţurile produselor din minibar, după caz;
- instrucţiuni de folosire TV, instalaţie aer condiţionat/climatizare după caz;
- informaţii turistice privind zona sau localitatea;
- orice alte informaţii ce ar putea face agreabil sejurul turistului;
La hotelurile de 4 şi 5 stele, materialele vor fi prezentate în mape personalizate, în fiecare
spaţiu de cazare sau prin afişare cu mijloace electronice (prin intermediul sistemului TV cu
circuit închis);
n) să asigure păstrarea ordinii, liniştii publice, moralităţii şi să respecte normele legale în
vigoare privind siguranţa şi securitatea turiştilor din structurile de primire turistice;
o) să asigure conectarea la sistemul integrat de evidenţă a turiştilor, în termen de 60 zile de la
implementarea şi operaţionalizarea acestuia;

147
 p) să afişeze vizibil în camerele de baie, în cel puţin două limbi de circulaţie internaţională,
mesajul "Pro Natura" - conform modelului prezentat în normele metodologice, referitor la
opţiunea fiecărui oaspete asupra duratei de utilizare a aceloraşi lenjerii şi prosoape;
r) să deţină exclusiv pentru orice structură de primire turistică cu funcţiuni de cazare (cu
excepţia apartamentelor şi camerelor de închiriat) sau pentru structura de primire turistică cu
funcţiuni de alimentaţie publică clasificată la o categorie de 3, 4 sau 5 stele pe care o are în
proprietate şi/sau administrare, minim o adresă de e-mail şi un site web pe care să fie afişate
datele sale de identificare, adresa şi numărul certificatului de clasificare.

Criterii minime privind clasificarea structurilor de primire cu funcţiune de cazare turistică

- Structurile de primire turistice vor avea firme exterioare, în concordanţă cu certificatul de
clasificare, în ceea ce priveşte denumirea, tipul unităţii şi categoria unităţii. Pentru
categoriile 5, 4 şi 3 stele, firmele vor fi luminoase.
- Toate tipurile de structuri de primire cu funcţiuni de cazare turistică vor fi marcate prin
semne standard, folosite în semnalizarea rutieră internaţională, pe şosele şi căile de acces
spre acestea, atât în exteriorul cât şi în interiorul localităţii. Marcarea va fi efectuată cu
cel puţin două semne situate pe o rază minimă de 2 km.
- În spaţiile de cazare, precum şi în grupurile sanitare (cu excepţia WC-urilor exterioare) se
va asigura pe timp de iarnă o temperatură de minim 18oC.
- Construcțiile vor fi astfel realizate încât să se evite deranjarea turiştilor din cauza
zgomotelor produse de instalaţiile tehnice ale clădirii sau a altor factori de poluare.
- Nu se admit spaţii de cazare situate la subsol sau fără aerisire si lumină naturală directă.
Spaţiile comune vor fi bine aerisite si iluminate.
- Pardoselile grupurilor sanitare vor fi placate cu materiale ceramice, marmură sau alte
asemenea materiale estetice, uşor lavabile şi de bună calitate. La categoria o stea se
admite şi pardoseala din mozaic lustruit.
- Pereţii grupurilor sanitare vor fi placaţi cu materiale ceramice, marmură sau cu alte
asemenea materiale estetice, uşor lavabile şi de bună calitate, pe întreaga suprafaţă (până
la tavan). La categoria două stele se admit şi placări parţiale până la înălţimea de 180 cm,
iar la categoria 1 stea pereţii pot fi acoperiţi cu zugrăveli lavabile.
- Lenjeria de pat, prosoapele si halatele vor fi de culoare albă. La categoriile de 3, 4 şi 5
stele materialele folosite pentru lenjerie vor fi numai din bumbac de calitate superioară
sau din mătase.
- Hotelurile, motelurile şi vilele vor dispune de paturi suplimentare (pliante, canapele sau
paturi individuale), pentru a fi închiriate peste capacitatea normală a camerei, la cererea
turiştilor din cameră şi în măsura în care suprafaţa acesteia permite amplasarea lor.
- Este obligatorie efectuarea zilnică şi ori de câte ori este nevoie a curăţeniei în toate
camerele utilizate şi în spaţiile de folosinţă comună. Spaţiile verzi trebuie întreţinute
corespunzător, iar căile de acces, spaţiile de parcare, terasele vor fi întreţinute într-o
perfectă stare de curăţenie.
- La intrarea în unităţi şi pe holurile de pe etaje vor fi amplasate scrumiere cu picior.
- Pentru structurile de primire turistice cu funcţiuni de cazare clasificate la categoriile de 4
şi 5 stele se utilizează lenjerie din materiale de calitate superioară. Pentru toate tipurile şi
categoriile de structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare se utilizează lenjerii de
pat şi prosoape de culoare albă, rezistente la procesele termice/chimice de spălare şi
sterilizare, care se schimbă în mod obligatoriu la eliberarea camerei, iar pentru sejururile
mai lungi, conform specificaţiilor din tabel sau ori de câte ori este nevoie, conform
prevederilor Normelor Metodologice:

148
 Categoria unităţii Lenjeria Prosoapele Halatele
5 şi 4 stele/margarete 2 zile 2 zile 3 zile
3 stele/margarete 3 zile 2 zile -
2 stele/margarete şi 1 stea/ margaretă 4 zile 3 zile -

Este indicat ca în camerele de baie să fie afişate anunţuri prin care turiştii sunt informaţi
că spălatul prosoapelor presupune un mare consum de apă şi detergenţi, fapt care poate genera
unele probleme privind protecţia mediului. Prin aceleaşi anunţuri turiştii sunt întrebaţi politicos
dacă doresc să fie schimbate prosoapele; în cazul afirmativ, acestea se depun în cada de baie sau
la duş.
La intrarea în unităţi şi pe holurile de pe etaje vor fi amplasate scrumiere cu picior.
Este obligatorie punerea, în mod gratuit, la dispoziţia turiştilor a unui număr
corespunzător de ziare, după cum urmează:
- la hotelurile de 4 şi 5 stele – 3 cotidiene;
- la hotelurile de 3 stele – 2 cotidiene;
- la hotelurile de 2 stele – 1 cotidian.

Tipuri de structuri de primire cu funcţiune de cazare turistică

Agenţii economici care construiesc structuri de primire turistice au obligaţia să asigure

încă din faza de proiectare, respectarea criteriilor de clasificare.
Activităţile desfăşurate în cadrul structurilor de primire turistice(cazare, alimentaţie,
agrement, tratament, comerţ, etc.) constituie un tot unitar, fiind părţi componente ale produsului
turistic. În consecinţă, este obligatorie asigurarea unei corelaţii corespunzătoare între categoria
structurii de primire şi calitatea celorlalte servicii. În acest sens, calitatea dotărilor, a
echipamentelor şi aspectul general al spaţiilor, precum şi calificarea personalului vor fi similare
cu cele ale serviciului de bază(cazare).
Categoria de clasificare a structurii de primire turistice este dată de cea la care au fost
încadrate majoritatea spaţiilor de cazare din incinta acesteia.
De regulă nu se admit spaţii de cazare încadrate la categorii superioare celei de
clasificare a structurii de primire turistice. În mod excepţional, comisia tehnică poate propune
încadrarea la o categorie superioară, cu cel mult 1 stea peste categoria structurii turistice în cauză,
a unor apartamente, garsoniere sau alte spaţii de cazare cu un nivel de dotare şi o calitate a
serviciilor deosebite.
În anumite perioade agenţii economici pot utiliza şi alte tipuri de spaţii cum ar fi: cămine
studenţeşti, internate, case de odihnă ale unor asociaţii nonprofit, destinate cazării membrilor
acestora, chilii din cadrul mănăstirilor, etc. cu condiţia să dispună de autorizaţie sanitară de
funcţionare. Aceste spaţii nu se clasifică, iar tarifarea se face prin corelare cu spaţii de cazare de
confort similar din unităţile clasificate.
Personalul de servire din structurile de primire turistice va purta îmbrăcăminte specifică,
stabilită de agentul economic care administrează structura în cauză, diferenţiat în funcţie de
condiţiile de desfăşurare a activităţii, şi ecuson cuprinzând numele, prenumele şi funcţia.
La unităţile unde grupurile sanitare ale camerelor sau ale spaţiilor de folosinţă comună nu
sunt perfect întreţinute(sub aspectul igienei, al integrităţii şi funcţionalităţii obiectelor din
dotare), certificatul de clasificare va fi ridicat pe loc în cazul în care agentul constatator este
reprezentant al Ministerului Turismului, iar unitatea va fi închisă.
Toate structurile de primire turistice, au obligaţia de a întocmi şi conduce evidenţe
primare, astfel încât acestea să permită efectuarea raporturilor statistice şi financiare, în
concordanţă cu normele metodologice prevăzute în actele normative în vigoare.

149
 Tipologia structurilor de primire cu funcţiune de cazare din România, conform Ordinului
Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Turism nr. 65/2013 este următoarea:
a) hotel de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
b) hotel-apartament de 5, 4, 3, 2 stele;
c) motel de 3, 2, 1 stele;
d)hostel de 3, 2, 1 stele
e) vilă turistică de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
f) bungalow de 3, 2, 1 stele;
g) cabană turistică de 3, 2, 1 stele;
h) sat de vacanţă de 3, 2 stele;
i) camping, popas turistic, căsuţe tip camping, de 4, 3, 2, 1 stele;
j) pensiune turistică şi pensiune agroturistică de 5, 4, 3, 2, 1 margarete;
k) apartamente sau camere de închiriat de 3, 2, 1 stele;
l) structuri de primire cu funcţiuni de cazare pe pontoane plutitoare, nave maritime şi fluviale
de 5, 4, 3, 2, 1 stele.
Hotelul este structura de primire amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri, care pune la
dispoziţia turiştilor camere, garsoniere sau apartamente dotate corespunzător, asigură prestări de
servicii turistice specifice şi dispune de recepţii şi spaţii de alimentaţie în incintă.
Hotelurile compuse din apartamente sau garsoniere, care asigură păstrarea, prepararea
alimentelor şi servirea mesei în incinta acestora, sunt considerate hoteluri – apartamente.
Motelul este unitatea hotelieră situată, de regulă în afara localităţilor, în imediata
apropiere a arterelor intens circulate, dotată şi amenajată atât pentru satisfacerea nevoilor de
cazare şi de masă ale turiștilor, cât şi pentru parcarea în siguranţă a mijloacelor de transport.
Hotelurile pentru tineret sunt structuri de primire turistice, cu dotări simple, adaptate
cerinţelor caracteristice tineretului, care asigură servicii de cazare, masă, agrement, pe baza unor
regulamente de organizare interioară specifice. De regulă, sunt amplasate în centre urbane
universitare, staţiuni şi în alte zone turistice frecventate de tineret.
Hostelurile sunt structuri de primire turistice cu o capacitate minimă de 3 camere sau
apartamente dispuse pe un nivel sau mai multe niveluri, în spaţii amenajate, de regulă, în clădiri
cu altă destinaţie iniţială decât cea de cazare turistică.
Vilele sunt structuri de primire de capacitate relativ redusă, funcţionând în clădiri
independente, cu arhitectură specifică, situate în staţiuni balneo – climaterice sau în zone şi
localităţi de interes turistic, care asigură cazarea turiştilor şi prestarea unor servicii specifice.
Bungalow-urile sunt structuri de primire de capacitate redusă, realizate de regulă din
lemn sau din alte materiale similare. În zonele cu umiditate ridicată (munte – mare) acestea pot fi
construite şi din zidărie. Sunt amplasate în perimetrul campingurilor, satelor de vacanţă, ca
unităţi independente în cadrul unor staţiuni sau zone turistice, sau ca spaţii complementare pe
lângă alte structuri sau zone turistice. Asigură cazarea turiştilor, precum şi celelalte servicii
prestate de unitatea de bază. Funcţionează, de regulă, cu activitate sezonieră.
Cabanele turistice sunt structuri de primire turistice de capacitate relativ redusă,
funcţionând în clădiri independente, cu arhitectură specifică, care asigură cazarea, alimentaţia şi
alte servicii specifice, necesare turiştilor aflaţi în drumeţie sau la odihnă în zone montane,
rezervaţii naturale, în apropierea staţiunilor balneare sau a altor obiective de interes turistic.
Cabanele, în funcţie de amplasamentul lor, pot fi:cabane situate în locuri uşor accesibile
(altitudine sub 1000 m, cu acces auto pe drumuri publice);cabane situate în zone greu accesibile
(zone montane de creastă, izolate, fără acces auto pe drumuri publice).
Cabanele din zona de creastă şi alte amplasamente izolate, care nu îndeplinesc criteriile
minime pentru categoria 1 stea pot fi utilizate ca refugii turistice.

150
 Refugiile turistice sunt structuri de primire turistice situate în locuri izolate şi greu
accesibile din zona montană, de regulă la altitudini mari, având o capacitate redusă, un grad
minim de confort şi un număr redus de personal de deservire. Acestea nu se clasifică.
Cabanele de vânătoare şi de pescuit sunt structuri de primire turistice, de capacitate
redusă, amplasate în zone bogate în fond cinegetic şi de pescuit, care asigură condiţii pentru
cazare şi servicii suplimentare specifice activităţii.
Campingurile sunt structuri de primire turistice destinate să asigure cazarea turiştilor în
corturi sau rulote, astfel amenajate încât să permită acestora să parcheze mijloacele de transport,
să-şi pregătească masa şi să beneficieze de celelalte servicii specifice acestor tipuri de unităţi.
Campingurile sunt unităţi cu caracter sezonier.
Amplasarea campingului trebuie să fie făcută în locuri pitoreşti, cu microclimat favorabil,
ferite de zgomot (inclusiv a arterelor de circulaţie) sau alte surse de poluare, precum şi de orice
alte elemente care ar putea pune în pericol sănătatea sau securitatea turiştilor.
În funcţie de destinaţie, campingurile pot fi amplasate în apropierea principalelor trasee
turistice (campingurile de tranzit), în perimetrul sau în vecinătatea unor staţiuni
balneoclimaterice , în zonele de agrement ale marilor aglomerări urbane sau în alte locuri
pitoreşti de interes turistic (campingurile de sejur).
Terenurile destinate campingurilor trebuie să fie plane şi să nu menţină apa chiar şi după
o ploaie de lungă durată.
Elementul de bază al campingului este parcela de campare, aceasta reprezentând o
suprafaţă de teren bine delimitată şi marcată, unde se poate parca mijlocul de transport şi instala
cortul sau rulota, asigurându-se, totodată, suprafaţa liberă necesară pentru mişcarea şi odihna a 4
turişti.
Totalitatea parcelelor de campare reprezintă suprafaţa de campare amenajată.
Capacitatea campingului se exprimă în număr de locuri de campare şi se determină prin
înmulţirea cu 4 a numărului parcelelor de campare, la care se adaugă eventualele locuri de cazare
în căsuţele tip camping şi/sau bungalourile amplasate în incinta unităţii.
La dimensionarea dotărilor, instalaţiilor campingurilor se va avea în vedere capacitatea
totală de cazare a campingului (parcele de campare +locuri în căsuţe +locuri în bungalouri).
Cel puţin 15% din suprafaţa campingului trebuie să fie plantată cu arbori sau arbuşti. La
campingurile de 3 şi 4 stele vegetaţia trebuie să fie suficient de abundentă pentru a da umbră
confortabilă şi o ambianţă agreabilă.
Accesul în camping trebuie să fie astfel conceput, încât să prevină accidentele de
circulaţie în momentul intrării şi ieşirii autovehiculelor.
Reţeaua de alei trebuie să permită legătura dintre spaţiile de campare-cazare şi toate celelalte
amenajări care asigură servicii (inclusiv terenurile pentru agrement).
Mărimea campingurilor, amplasamentul, stilul constructiv şi coloritul diverselor
construcţii din cadrul acestora nu trebuie să aducă nici un fel de prejudicii peisajului sau
mediului înconjurător.
Toate campingurile trebuie să aibă o împrejmuire care să nu permită accesul în camping
decât prin intrările stabilite pentru turişti. Campingurile vor avea pază ziua şi noaptea.
Alimentarea cu apă potabilă trebuie asigurată prin racordarea la reţeaua publică iar în
lipsa acesteia, prin realizarea de foraje proprii sau a altor lucrări de captare a unor izvoare din
zonă. Nu este permisă alimentarea cu apă din fântână neacoperită din care apa se scoate cu
găleata sau cu alt mijloc similar.Gurile de apă trebuie să fie amplasate raţional pe suprafaţa
campingului, distanţa faţă de cea mai îndepărtată parcelă de campare nefiind mai mare de 100 m.
Alimentarea cu apă trebuie să asigure pentru fiecare loc de campare – cazare (inclusiv
pentru personal) minimum:
- 60 litri/zi, din care 20 litri apă caldă în campingurile de 3 şi 4 stele;

151
- 50 litri /zi în campingurile de 2 stele şi o stea.
Canalizarea trebuie realizată prin racordare la reţeaua publică sau la mijloacele proprii de
epurare. Toate gurile de apă trebuie să dispună de canale de scurgere.
Grupurile sanitare comune trebuie să fie amplasate cât mai central posibil, dar nu mai
aproape de 20 m de cel mai apropiat spaţiu de cazare(parcelă, căsuţă sau bungalou) şi nu mai
departe de 100 m de cel mai îndepărtat spaţiu de campare – cazare.
Pardoseala la grupurile sanitare şi din spaţiile amenajate pentru spălarea lenjeriei şi,
respectiv, pentru pregătirea mesei trebuie să fie cel puţin mozaicată cu panta de scurgere
corespunzătoare pentru a fi uşor de întreţinut.
Lavoarele vor fi prevăzute cu oglindă, policioară şi perie de curăţat, iar în cazul
campingurilor de 4 stele vor fi separate între ele prin pereţi despărţitori. La campingurile de 4
stele, compartimentul lavoarelor şi al duşurilor trebuie să fie separat de cel al WC, iar fiecare
cabină de duş va trebui să cuprindă, separat de duşul propriu-zis, un compartiment pentru
dezbrăcare – îmbrăcare, echipat cu scaun, oglindă, policioară şi cuier.
La toate clădirile existente, ferestrele vor avea posibilitatea de aerisire. De asemenea,
acestea vor fi astfel realizate, încât să permită montarea cu uşurinţă a unor plase împotriva
insectelor.
În campinguri pot fi amplasate căsuţe tip camping şi bungalouri.
Căsuţele sunt spaţii de cazare de dimensiuni reduse, realizate din lemn sau alte materiale
similare, compuse, de regulă, dintr-o cameră şi un mic antreu, sau terasă şi, uneori, dotate şi cu
grup sanitar propriu.
Distanţa dintre căsuţe nu poate fi mai mică de 3 m, asigurându-se, totodată spaţiul pentru
parcarea unei maşini.
Bungalourile amplasate în interiorul campingurilor se clasifică odată cu acestea potrivit
criteriilor specifice.
Turiștii cazaţi în căsuţe şi bungalouri beneficiază de toate dotările şi instalaţiile comune
în cadrul campingurilor.
Căsuţele amplasate pe terenuri care nu permit şi amenajarea unor spaţii de cazare(pentru
montarea corturilor sau rulotelor) vor fi clasificate căsuţe de tip camping şi vor dispune de dotări
şi servicii identice cu cele ale campingurilor de aceeaşi categorie.
Căsuţele de tip camping amplasate pe lângă alte unităţi de cazare sau alimentaţie pentru
turism, ca spaţii complementare, vor dispune de grup sanitar comun compartimentat pe sexe,
construcţia închisă cuprinzând: un lavoar la 30 de locuri; o cabină duş la 50 de locuri; o cabină
WC la 30 de locuri.
Satul de vacanţă este un ansamblu de clădiri de regulă vile sau bungalouri, amplasate
într-un perimetru bine delimitat, care asigură turiştilor servicii de cazare, de alimentaţie şi o gamă
largă de prestaţii turistice suplimentare(agrement, sportive, culturale etc.)
Amplasamentul trebuie să asigure un micro-climat favorabil, ferit de surse de poluare(zgomot,
noxe, etc.) şi de alte elemente care ar putea pune în pericol securitatea şi sănătatea turiştilor.
Mărimea satului de vacanţă, amplasamentul, stilul constructiv şi coloritul diverselor construcţii
din cadrul acestuia nu trebuie să aducă nici un fel de prejudicii peisajului şi mediului
înconjurător. Toate satele de vacanţă vor avea o împrejmuire corespunzătoare, accesul fiind
dirijat şi controlat. La unităţile de 3 stele, vegetaţia trebuie să fie abundentă pentru a crea o
ambianţă agreabilă. Aleile trebuie să fie întreţinute şi să permită legătura dintre spaţiile de cazare
şi toate celelalte amenajări care asigură servicii, precum şi cu terenurile pentru odihnă şi
agrement. Suprafaţa spaţiilor verzi şi a celor destinate pentru agrement şi odihnă reprezintă
minimum 25% din suprafaţă totală a satului de vacanţă.
Popasul turistic reprezintă o structură de primire turistică de capacitate redusă, formată
din căsuţe şi bungalouri amplasate într-un perimetru bine delimitat, care asigură servicii de

152
cazare şi alimentaţie, precum şi posibilităţi de parcare auto (ele nu dispun de teren de campare
pentru amplasarea corturilor sau rulotelor ca în cazul campingurilor).
Pensiunile turistice sunt structuri de primire turistice, având o capacitate de cazare de
până la 15 camere, totalizând maximum 40 de locuri, funcţionând în locuinţele cetăţenilor sau în
clădiri independente, care asigură în spaţii special amenajate cazarea turiştilor şi condiţiile de
pregătire şi servire a mesei.
Amplasarea pensiunilor turistice urbane şi a pensiunilor turistice rurale trebuie realizată
în locuri ferite de surse de poluare şi de orice alte elemente care ar pune în pericol sănătatea sau
viaţa turiştilor. Dotările din camerele şi din grupurile sanitare destinate turiştilor vor fi puse în
exclusivitate la dispoziţie acestora. În interiorul acestora nu se admit lucrurile personale ale
locatorului (articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte, bibelouri sau alte obiecte care ar putea
stânjeni turiştii). Spaţiile pentru prepararea şi servirea mesei în cazul în care sunt destinate şi
pentru consumatorii din afară, numărul locurilor la mese fiind mai mare decât al celor de la
cazare, dar nu mai mic de 20 de locuri la mese, se clasifică ca unităţile de alimentaţie pentru
turism, potrivit normelor metodologice elaborate. Pensiunile turistice se clasifică pe
margarete(de la 1 la 5 margarete).
Activităţile desfăşurate în cadrul structurilor de primire turistice (cazare, alimentaţie,
agrement, tratament, comerţ etc.) constituie un tot unitar, fiind părţi componente ale produsului
turistic,care impune asigurarea corelaţiei dintre categoria structurii de primire şi calitatea
celorlalte servicii.
Pensiunile agroturistice sunt structuri de primire turistice, având o capacitate de cazare
de până la 8 camere.

Criterii obligatorii privind clasificarea structurilor de primire Pensiuni agroturistice

turistice cu funcţiuni de cazare de tip pensiune agroturistică margarete
5 4 3 2 1
1. Starea generală a clădirii (exterior , interior):
- aspect Bun - - x x x
Foarte bun x x - - -
Deţinerea avizului de specialitate emis de x x x x x
autoritatea administraţiei publice centrale responsabilă în domeniul
turismului, privind amplasamentul şi funcţionalitatea obiectivului*
*în cazul construcţiilor noi, în cazul construcţiilor existente pentru care se solicită introducerea în circuitul turistic,
precum şi în cazul structurilor de primire turistice supuse lucrărilor de modernizare, reamenajare, extinderi sau altor
lucrări care modifică funcţia turistică a acestora
-firma luminoasă privind însemnele distinctive cu tipul, denumirea şi x x - - -
categoria de clasificare a unităţii
- însemnele distinctive privind tipul, denumirea şi categoria de - - x x x
clasificare a unităţii
- clădirile, inclusiv anexele gospodăreşti, să fie curate şi bine x x x x x
întreţinute
- să se încadreze în stilul arhitectural cu specific local x x x x x
- căile de acces proprii şi spaţiile înconjurătoare să fie bine întreţinute x x x x x
- curte proprie, cu spaţii verzi x x x x x
- amenajări în aer liber pentru odihnă şi relaxare (chioşcuri, x x - - -
pavilioane, terase acoperite etc.)
- garaj sau adăpost acoperit - - - - -
- parcare proprie x x - - -
2. Organizarea spaţiilor:
- accesul în camerele de dormit şi în grupurile sanitare să fie direct, x x x - -
fără a se trece prin alte camere folosite pentru dormit
- spaţii corespunzătoare şi igienice, pentru prepararea mesei, dotate cu x x x x x
echipamente de preparare şi conservare a alimentelor
- sufragerie dotată cu mobilier adecvat, de calitate superioară şi cu x x - - -
153
inventar de servire de calitate
- salon cu suprafaţa minimă de … mp 20 - - - -
2. Suprafaţa minimă a camerelor (mp)
- cameră cu 1 loc 16 15 10 9 8
- cameră cu 2 locuri 20 18 13 12 11
- cameră cu 3 locuri - - 17 15 13
- cameră cu 4 locuri - - - - 16
- dormitorul din apartament 20 18 13 12 11
- salonul din apartament 20 18 14 12 11
- spaţiu pentru servirea mesei, dotat cu mobilier (mese, scaune, - - x x x
banchete) şi inventar de servire
- camere cu grup sanitar propriu x x x - -
- grup sanitar comun*) - - - x x
*) la pensiunile turistice / agroturistice de 1 stea/1floare se admit în WC uscate şi spălătoare exterioare alimentate la
surse naturale din rezervoare)
3. Instalaţii:
- încălzire centrală sau cu gaze la sobă de teracotă, mai puţin la x x x - -
unităţile sezoniere estivale
- încălzire cu sobă de teracotă sau cu alte echipamente admise de - - - x x
normele P.S.I.
- sursă de încălzire în camerele de baie x x x - -
- instalaţie de apă curentă caldă/rece la bucătărie x x x x -
- instalaţie de apă curentă rece la bucătărie - - - - x
- aer condiţionat – exclusive pentru pensiunile turistice aflate pe litoral x - - - -
şi în Delta Dunării
- racord la reţeaua publică de canalizare sau la mijloace proprii de x x x x x
colectare şi epurare
- clădirea să fie racordată la reţeaua electrică x x x x x
4. Număr maxim de locuri într-o cameră 2 2 3 3 4
5. Echipare sanitară:
- camerele dispun de grup sanitar propriu (cadă sau cuvă cu duş, x x x - -
lavoar şi WC)
Grup sanitar comun compus din:
- 1 cabină WC la 10 locuri*) - - - x x
- 1 spălător cu un lavoar cu apă curentă caldă/ rece la 10 locuri**) - - - x x
- 1 cabină duş cu apă caldă/rece la 10 locuri/ separat pe sexe - - - x x
*) La pensiunile turistice si pensiunile agroturistice din mediu rural de o stea/floare poate exista şi WC uscat.
**) Spălătorul poate fi şi în aer liber.
6. Dotarea camerelor:
- mobilier uniform ca stil şi de calitate x x x - -
- pat cu saltea şi salteluţă de protecţie x x x x x
- plapumă, pled sau pături x x x x x
- perne mari x x x x x
- cearşaf pentru pat şi cearşaf pentru pled, pătură sau plapumă x x x x x
- cuvertură de pat x x x x -

- masă şi scaune x x x x x
- dulap sau spaţii amenajate pentru haine, cu umeraşe x x x x -
- cuier x x x x x
- oglindă x x x x x
- veioză sau aplică la capătul patului x x x x -
- prosoape pentru faţă (1 bucată/persoană) x x x x x
- prosoape pluşate pentru baie (1 bucată/ persoană) x x x x -
- perdele şi draperii/alte mijloace de obturare a luminii x x x - -
- mijloace de protecţie împotriva insectelor x x x x x
- pahare x x x x x
- vază pentru flori sau aranjament floral x x x - -
- televizor în cameră cu recepţie canale tv x x - - -
154
- televizor în spaţii comune cu recepţie canale tv x x x x x
- posibilitate conexiune internet în salon x - - - -
Garsonierele şi apartamentele vor avea în plus:
- canapea de 2 sau 3 persoane x x x x x
- fotolii sau demifotolii x x x - -
- scaune - - - x x
- masă sau măsuţă x x x - -
- frigider x x x - -
- set de pahare pentru apă, vin, coniac x x x - -
- perdele şi draperii/alte mijloace de obturare a luminii x x x x x
7. Dotarea bucătăriilor:
- plită electrică sau cu gaze x x x - -
- maşină de gătit sau reşou electric cu minim două ochiuri - - - x x
- cuptor cu microunde, cafetieră x x - - -
- vase şi ustensile de bucătărie din inox x x x - -
- vase şi ustensile de bucătărie - - - x x
-echipamente pentru păstrarea prin frig a alimentelor x x x x x
8. Telefon la dispoziţia turiştilor (minimum un x x x x x
telefon mobil sau fix)
9. Alte criterii :
- anexele gospodăreşti pentru creşterea animalelor şi păsărilor vor fi x x x x x
amplasate şi întreţinute astfel încât să nu creeze disconfort pentru
turişti
- animalele de la care provin lactatele să fie atestate ca sănătoase, iar x x x x x
produsele din carne să fie examinate sanitar-veterinar
- alimentele să provină de la producători locali autorizaţi x x x x x
- minimum o persoană să fie absolventă a unui curs de formare în x x x x x
domeniu cel puţin administrator pensiune turistică

Categoria de clasificare a pensiunii turistic este determinată de îndeplinirea criteriilor obligatorii

şi de realizarea punctajului minim, rezultat din evaluarea criteriilor suplimentare care sunt
prezentate mai jos.
Criterii suplimentare privind clasificarea structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare Puncte
de tip pensiune agroturistică*)

1. Construcţii,aspect general şi echipare exterioară

- drum carosabil până la poarta pensiunii 3
- semnalizare de la şoseaua principală 2
- situare într-o zonă nepoluată fonic,vizual sau olfactiv 6
- iluminat exterior 3
- izolarea fonică a clădirii 6
- ambianţa generală a exteriorului
- aspectul foarte bun al construcţiilor 5
- aspectul foarte bun al anexelor gospodăreşti 5
- amenajarea corespunzătoare a spaţiilor exterioare(curte, grădină, livadă,spaţii amenajate în aer liber 5
pentru divertisment)
2. Dotarea spaţiilor şi alte amenajări
- izolarea fonică între camere şi spaţiile comune 8
- televizor în toate camerele 3
- şemineu 9
- bibliotecă(cărţi,reviste,ziare,albume etc.) 5
- dotare cu jocuri de societate (şah,table,remy,cărţi de joc etc) 4
- biliard 8
- tenis de masă 8
- aer condiţionat 10
- telefon în fiecare cameră 5
- decorarea de ansamblu a interiorului 10
155
- calitatea mobilierului,armonia culorilor 10
- posibilitate conexiune internet 10
- masă şi fier de călcat 2
- salon de primire-living cu spaţiu amenajat pentru deconectare, lecturare, conversaţie 10
- maşină automată de spălat rufe 5
- uscător de păr 2
- grătar în aer liber 3
- locuri de joacă amenajate pentru copii 7
- sală de fitness 10
- saună 10
- piscină în aer liber 10
- piscină acoperită 15
- terenuri de sport proprii sau intermediare la terţi 12
- obiecte şi echipamente pentru practicarea sporturilor (schiuri, sănii, biciclete, ambarcaţiuni etc.) 8
- aparat CD, DVD 2
- antenă TV satelit sau cablu 2
- posibilităţi de participare ca divertisment la unele activităţi gospodăreşti 10
- acces computer 5
3. Dotarea bucătăriilor
- adaptarea suprafeţei şi a dotărilor la numărul camerelor 8
- vase de bucătărie din inox 10
- veselă şi ustensile de bucătărie de bună calitate, nedesperecheate, în număr corespunzător capacităţii 6
de cazare
- aparatură electrică:
- robot-mixer 3
- cafetieră 3
- cuptor cu microunde 6
- hotă 8
- maşină de spălat vase 10
- toaster (prăjitor pâine) 3
4. Protecţia turiştilor
Deţinerea poliţei de asigurare de răspundere civila a structurilor de primire turistice
Total punctaj realizat
*)Se punctează numai criteriile care nu sunt obligatorii pentru categoria
respectivă.
Punctajul minim rezultat din evaluarea criteriilor suplimentare este următorul:
- 5 flori(margarete) 160 puncte
- 4 flori(margarete) 130 puncte
- 3 flori(margarete) 90 puncte
- 2 flori(margarete) 50 puncte

Apartamentele sau camerele de închiriat în locuinţe familiale sunt structuri de

primire turistice, constând dintr-un număr limitat de spaţii, care oferă servicii de cazare şi
posibilitatea preparării hranei în bucătăria folosită în comun cu locatorul sau în spaţii special
amenajate, destinate exclusiv turiştilor.
Navele maritime sau fluviale, inclusiv pontoanele plutitoare utilizate pentru cazarea
turiştilor pe durata călătoriei sau ca hoteluri plutitoare ancorate în porturi, se clasifică pe stele în
funcţie de calitatea dotărilor şi a serviciilor pe care le oferă.
Criteriile de clasificare pentru hoteluri se aplică în mod corespunzător şi în cazul spaţiilor de
cazare de pe nave, cu excepţia celor referitoare la:
- dimensiunile spaţiilor de cazare, care pot fi reduse cu până la 50% faţă de cele din hotelurile
din aceeaşi categorie existente sau nou construite;
- dimensiunile paturilor, care pot fi de 0,80/2,00 m la paturile individuale şi 1,20/2,00 m la cele
duble;
156
- dotarea cu piese de mobilier (scaune, mese, etc.) va fi în limita spaţiului, cu condiţia
asigurării unei funcţionalităţi şi utilizări cât mai confortabile a spaţiului de cazare. Se admit şi
dotări cu piese de mobilier rabatabile. La categoriile de 1 şi 2 stele se pot utiliza şi paturi
suprapuse.
- Structura spaţiilor de cazare de pe nave este similară cu cea din hoteluri.
În anexă am exemplificat pentru hoteluri care sunt criteriile obligatorii care trebuie îndeplinite în
vederea determinării categoriei de clasificare, pentru celelalte structuri de primire cu funcţiuni de
cazare turistică criteriile sunt prevăzute în Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale de
Turism nr. 65/2013.
Activităţile desfăşurate în cadrul structurilor de primire turistice (cazare, alimentaţie,
agrement, tratament, comerţ etc.) constituie un tot unitar, fiind părţi componente ale produsului
turistic, care impune asigurarea corelaţiei dintre categoria structurii de primire şi calitatea
celorlalte servicii.
Structurile de primire turistice cu funcţiuni de cazare pot avea în componenţă spaţii de
cazare clasificate la cel mult două categorii, cu condiţia ca diferenţa dintre aceste categorii să fie
de cel mult o stea/margaretă. Categoria de clasificare a structurii de primire turistice este dată de
cea la care sunt încadrate majoritatea spaţiilor de cazare din incinta acesteia, dar nu mai puţin de
65% din totalul spaţiilor de cazare. În situaţia în care nu este întrunit acest procent minim de
65%, structura de primire turistică va fi clasificată la categoria inferioară.
În situaţia prevăzută la alin. (1) din prezentul articol, operatorul economic - prin decizia
administratorului (reprezentant legal), poate valorifica spaţiile de cazare clasificate la categoria
superioară (prevăzute în fişa anexă) fără a aduce atingere dotărilor şi calităţii serviciilor prestate
în acestea, la categoria inferioară (prevăzută în fişa anexă) cu tariful corespunzător categoriei
inferioare. Această decizie poate fi luată numai în cazul în care spaţiile de cazare clasificate la
categoria inferioară sunt insuficiente pentru cazarea unui grup organizat de turişti şi trebuie
dovedită cu documente justificative.
La structurile de primire turistice cu funcţiuni de cazare, accesul în camerele de dormit şi
la grupurile sanitare se face direct, fără a se trece prin alte camere folosite pentru dormit.
La hoteluri, hoteluri-apartament, moteluri, vile turistice, apartamente sau camere de
închiriat precum şi la navele maritime şi fluviale de 3, 4 şi 5 stele nu sunt admise paturi
suprapuse în spaţiile de cazare, cu excepţia patului suplimentar montat provizoriu (la cerere) în
condiţii de siguranţă.

LISTA ORIENTATIVĂ
a serviciilor suplimentare ce pot fi prestate în structurile de primire turistice

1. Servicii de reparaţii privind obiectele de uz personal:

- reparat îmbrăcăminte;
- reparat încălţăminte;
- repararea şi întreţinerea autoturismelor;
- reparat geamantane şi genţi;
- reparat umbrele;
2. Servicii de poştă, telecomunicaţii şi publicitate:
- convorbiri telefonice;
- telex;
- fax;
- racord la reţeaua internaţională de calculatoare;
- antena satelit;
- program video intern, TV cablu;
157
 - televizor;
- radio;
- vânzări de cărţi poştale, ilustrate, timbre poştale, reviste;
- vânzări de materiale de propagandă turistică (albume, ghiduri, diapozitive).
3. Servicii personale:
- frizerie;
- coafură;
- cosmetică;
- manichiură;
- pedichiură;
- gimnastică de întreţinere;
- exerciţii fizice şi cura pentru slăbire;
- spălătorie şi curăţătorie;
- curăţat încălţăminte.
4. Închirieri de:
- aparate de radio;
- frigidere;
- televizoare;
- paturi suplimentare;
- jocuri distractive (rummy, table, sah);
- echipament şi materiale sportive;
- săli de recepţie, simpozioane etc.;
- birouri pentru firme;
- birouri pentru oameni de afaceri;
- maşini de calculat-calculatoare;
- instalaţii pentru traducere simultană;
- locuinţe pentru reprezentanţii de firme;
- locuri de garaj;
- biciclete şi triciclete;
- ambarcaţiuni (şalupe, bărci);
- articole de ştrand şi plajă (umbrele, şezlonguri, cearceafuri);
- autoturisme cu / fără şofer (rent a car);
- terenuri de sport;
- umbrele;
- articole de uz gospodăresc pentru campinguri;
- cazarmament suplimentar (pleduri, cearceafuri, perne etc.) în campinguri;
- maşini de călcat;
- maşini automate de spălat rufe în campinguri.
5. Servicii de educaţie fizică şi sport:
- înot;
- patinaj;
- schi;
- echitaţie;
- popice;
- gimnastică;
- alpinism;
- tenis de câmp;
- tenis de masă;
- tir cu arcul;

158
 - schi nautic;
- şcoli pentru schi, patinaj, înot, tenis etc.
6. Servicii de cultură şi artă:
- organizare directă şi procurare de bilete pentru:
- spectacole teatrale;
- concerte;
- carnavaluri.
7. Diverse alte servicii:
- room service;
- spălat şi călcat lenjerie;
- spălat, călcat, curăţat obiectele turiştilor;
- comisionar-curier;
- lucrări de secretariat;
- multiplicări de documente;
- rezervări de locuri la hoteluri şi în alte localităţi;
- rezervări de locuri în unităţi de alimentaţie;
- parcaj auto;
- supraveghere copii, bătrâni;
- grădiniţă pentru copii;
- procurări bilete de tren, avion;
- transport hotel - aeroport;
- piscină, saună;
- sala de fitness;
- solariu;
- masaj;
- organizare de banchete, recepţii, mese oficiale, nunţi;
- servicii de ghid;
- tratamente geriatrice şi reumatismale;
- tratamente prin metode româneşti (Gerovital, Amar etc.) şi străine;
- asigurarea de medicamente pentru continuarea tratamentului ambulatoriu;
- organizarea de partide de pescuit;
- abonamente la mijloacele de transport pe cablu;
- bilete pentru mijloacele de transport în comun;
- plimbări cu căruţa, trăsura, sania etc.;
- schimb valutar;
- vânzări de mărfuri – puncte comerciale diverse (alimentare, farmacii, cadouri, ziare, flori,
etc.);
- vânzări de excursii pe trasee interne si externe;
- vânzări de locuri la diferite acţiuni specifice (seri folclorice, degustări de vinuri etc.).
8. Servicii gratuite:
- informaţii privind prestarea unor servicii, mijloace de transport, spectacole, starea vremii;
- încărcarea, descărcarea şi transportul bagajelor;
- trezirea clienților la ora solicitată;
- obţinerea legăturilor telefonice;
- păstrarea obiectelor de valoare;
- transmiterea de mesaje;
- predarea corespondenţei clienţilor;
- expedierea corespondenţei clienţilor;
- asigurarea de ziare, reviste în holuri;

159
 - acordarea de medicamente şi materiale sanitare în cadrul primului ajutor în caz de
accidente;
- păstrarea obiectelor uitate şi anunţarea clienţilor;
- păstrarea bagajelor;
- comenzi pentru taximetre;
- expediere prin “retur” la domiciliu a scrisorilor primite după plecarea clienţilor;
- facilitarea cazării pasagerilor în alte spaţii de cazare din localitate;
- oferirea de material de propagandă şi informare turistică;
- servicii de parcare şi garare.

9.3. Serviciile de alimentație publică

Piaţa restauraţiei. Tipuri de unităţi de alimentaţie pentru turism în România

Alimentaţia publică se individualizează ca o componentă distinctă a economiei, orientată
spre satisfacerea nevoilor de consum, în principal, pe hrana populaţiei, având un rol important în
viaţa economică şi socială.
Termenul de alimentaţie publică este din ce în ce mai mult înlocuit, în ultimul timp cu cel
simplu de alimentaţie, iar întrucât cel mai reprezentativ tip de unitate este restaurantul, în mod
special pentru desemnarea activităţilor desfăşurate în unităţi de categorie superioară, în ultimii
ani s-a impus termenul de „restauraţie”, cu varianta sa „restaurare”. Unităţile de alimentaţie
integrate în unităţile de cazare turistică se clasifică pe stele, odată cu acestea din urmă,
asigurându-se corelaţia între numărul de stele.
Acesta reprezintă un sistem oficial (de stat) de clasificare pe categorii de încadrare şi este o
expresie a intervenţiei statului în activitatea hotelurilor şi restaurantelor. Criteriile de încadrare a
unităţilor pe categorii de confort sunt sintetizate în următoarea grupare:
• felul construcţiilor şi instalaţiilor;
• amenajare şi dotări interioare din saloane;
• dotarea cu inventar de servire;
• serviciile suplimentare oferite consumatorilor;
• calificarea personalului unităţii.
Unităţile de alimentaţie se mai pot clasifica şi după alte criterii, acestea fiind:
a) după destinaţia lor: cu vocaţie comercială, deschise tuturor clienţilor care este în întregime
supusă legii cererii şi ofertei, îndeplinind funcţia de nutriţie dar şi de divertisment; cu vocaţie
socială, acestea sunt restaurante pentru colectivităţi, adresându-se persoanelor care aparţin unei
întreprinderi, unei instituţii private sau publice(spitale,şcoli cu internat) oferind clienţilor diferite
facilităţi financiare;
b) după locul amplasării lor: integrate într-un complex hotelier; independente;
c) după sortimentul de preparate şi băuturi comercializat şi servicii oferite:
- unităţi de alimentaţie cu funcţie recreativă:
• restaurante clasice,
• restaurante cu specific: naţional, local, cramă,
• restaurante specializate,
• restaurante cu program artistic;
- unităţi de alimentaţie destinate cu prioritate desfacerii preparatelor culinare:
• pensiunea, restaurantul dietetic, restaurantul lacto - vegetarian, rotiseria, bufetul tip
expres, braserii, unităţi tip fast-food;
- unităţi care desfac cu preponderenţă băuturi:
• berării, baruri, bodegi, cafenele;
- unităţi de cofetărie-patiserie:
160
 • cofetării, patiserii, ceainării, plăcintării;
d) după nivelul de confort:
• de lux: 4-5 stele,
• de nivel mediu: 2-3stele,
• de categorie modestă: o stea;
e) după capacitatea unităţii:
- cu capacitate mică, cu capacitate medie, cu capacitate mare
obligatoriu în toate unităţile de cazare. Acolo unde funcţionează, ea presupune existenţa
unor varietăţi de compartimente şi tipuri de unităţi care să satisfacă turiştii în orice moment atăt
din punct de vedere al hranei, cât şi sub aspectul agrementului.
Restauraţia (alimentaţia publică) este o componentă deosebit de complexă, alături de
activitatea de cazare. Se evidenţiază în mod firesc, relaţii de intercondiţionare cu celelalte
activităţi, devenind un important factor în calitatea prestaţiei turistice şi influenţează conţinutul
acestei activităţi.
Unităţile de servire se definesc ca un local format din una sau mai multe încăperi, dotate
cu mobilier, utilaje şi alte obiecte necesare şi care corespunde profilului şi categoriei în care se
încadrează unitatea.
Trebuie făcută distincţia între restauraţia aşa-zisă “comercială” şi cea “colectivă" care
priveşte, în principal: restaurante; restauraţia de spitale; restauraţia de închisori; restauraţia de
armată; cantinele şcolare; restaurante universitare; sate de vacanţă, colonii; restauraţia socială.
În acelaşi timp nu trebuie neglijată restauraţia hotelăriei de lanţuri care face să fie propriul
lor concurent, încât nu priveşte doar clientela turistică sau de afaceri.
Structura sectorului restauraţiei comerciale este identică cu cea a hotelăriei, fiind
compusă din: restauratori independenţi, lanţuri integrate şi lanţuri voluntare.
Restauraţia comercială este segmentată de următoarea manieră: restauraţia tradiţională;
restauraţia rapidă; cafeteria; restauraţia cu specific; pizzeria; grill.
Clasamentul lanţurilor de unităţi de alimentaţie rapidă cu activitate în Europa, după
volumul cifrei de afaceri se prezintă astfel: Mc’ DONALD’ s, BURGER, KING, QUICK, KFC
etc. Primul restaurant francizat de tipul McDRIVE s-a deschis în România la Braşov în anul
1998, iar primul restaurant KFC s-a deschis la Bucureşti în anul 1997. Din anul 1994
funcţionează în Bucureşti prima unitate PIZZA HUT, alte unităţi funcţionând în Constanţa şi
Cluj-Napoca.
Vânzările primelor 400 de lanţuri de restaurante în SUA se ridică la peste 200 miliarde de
dolari, segmentul de “burgers” deţinând 33,7% din total vânzări. Marile lanţuri de restaurante
sunt principalii furnizori pentru turism, în afara restaurantelor hotelurilor, întrucât sunt preferate
de turismul de masă pentru stabilitatea serviciilor oferite.
Mc’ Donald’s, Quick Casino, Agapes, Le Duff et Flo îşi împart 76,4% din cifra de afaceri totală.
Restauraţia cu tematică se comportă bine pentru Bistro Romain, Hippopotamus, Hard Rock Café,
El Rancho. Un exemplu elocvent este Buffallo Grill care posedă 52,2% din piaţă pe segmentul <
grill >, realizând o cifră de afaceri de peste 1,1 miliarde de euro anual.
Restauraţia comercială nu mai este doar un fenomen la modă, ci un stil de consum care
face parte din viaţa cetăţenilor. Aceste grupuri încearcă să realizeze dezideratul clienţilor
propunându-le mâncăruri pentru copii, mâncăruri vegetariene şi chiar meniuri în Braille.
Tendinţa actuală este dominată de implantarea anumitor firme de-a lungul rutelor interne şi
internaţionale.
Para-restauraţia
În acest segment al pieţei restauraţiei se încadrează: staţiile-service, brutăriile, mezelării etc.
Cafenelele
Motivele reducerii numărului de baruri şi cafenele sunt numeroase:
161
 • evoluţie favorabilă către activitatea de restauraţie
• zone industriale în declin
• probleme de comunicare în întreprinderi
• lupta contra alcoolului şi tabagismului
• modificarea obiceiurilor consumatorilor
Anumiţi berari, precum Interbrew, dezvoltă o politică comercială de marcă: Cafe
Hoegaarden; Brussel’s Cafe. Alţii lansează pe piaţă un lanţ de cafe-restaurante. (ex. Au Bureau;
Adidas Sport Cafe; Panorama Cafes; braseriile Kronenburg).

Tipuri de unităţi de alimentaţie pentru turism în România

În conformitate cu Normele metodologice de clasificare a structurilor de primire cu

funcţiune de cazare turistică stabilite prin Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Turism
nr.65/2013, în România pot funcţiona următoarele tipuri de de structuri de primire turistice cu
funcţiuni de alimentaţie publică:

Categoria de clasificare (stele)

Nr. crt. Tipul de unitate
5 4 3 2 1
1. Profil restaurant:
1.1. Clasic x x x x x
1.2. Specializat
1.2.1. Pescăresc x x x x -
1.2.2. Vânătoresc x x x x -
1.2.3. Rotiserie - x x x x
1.2.4. Zahana - x x x x
1.2.5. Dietetic - x x x x
1.2.6. Lacto-vegetarian - x x x x
1.2.7. Familial/pensiune - x x x x
1.3. Cu specific
1.3.1. Cramă x x x x -
1.3.2. Cu specific local x x x x -
1.3.3. Cu specific naţional x x x x -
1.4. Cu program artistic x x x - -
1.5. Braserie sau Bistrou x x x x x
1.6. Berărie - - x x x
1.7. Grădină de vară x x x x x
1.8. Terasă x x x x x
2. Profil bar:
2.1. Bar de noapte x x - - -
2.2. Bar de zi x x x x x
2.3. Cafe-bar sau Cafenea x x x x x
2.4. Club sau Disco-bar x x x x -
2.5. Bufet-bar - - x x x
3. Profil fast-food:
3.1. Restaurant-autoservire - - x x x
3.2. Bufet tip expres - - x x x

162
 3.3. Pizzerie - - x x x
3.4. Snack-bar - - x x x
4. Cofetărie x x x x -
5. Patiserie, plăcintărie, simigerie x x x x -

Caracteristici funcţional-comerciale ale principalelor tipuri de unităţi de alimentaţie destinate

servirii turiştilor:

1. Restaurantul - este un local public care îmbină activitatea de producţie cu cea de

servire, punând la dispoziţia clienţilor o gamă diversificată de preparate culinare, produse de
cofetărie-patiserie, băuturi.
Pot fi întâlnite următoarele tipuri de restaurante:
A) Restaurantul clasic este un local public cu profil gastronomic în care se serveşte un
larg sortiment de preparate culinare (gustări calde şi reci, preparate lichide calde,
mâncăruri, minuturi, salate, dulciuri de bucătărie), produse de cofetărie, patiserie,
îngheţată, fructe, băuturi nealcoolice şi alcoolice. Pentru crearea unei atmosfere
animate-distractive poate dispune de formaţie muzical-artistică. Organizează servicii
suplimentare: banchete, recepţii etc.

Restaurantul cu program artistic: este o unitate de alimentaţie pentru turişti care prin
dotare şi amenajare asigură şi derularea unor programe de divertisment gen spectacol (muzică,
balet, circ, recitaluri, scheciuri, programe specifice barurilor de noapte etc.).

163
 B) Restaurantul specializat serveşte un sortiment specific de preparate culinare şi
băuturi care se află permanent în lista de meniu, în condiţiile unor amenajări şi dotări
clasice sau adecvate structurii sortimentale (pescăresc, vânătoresc, rotiserie, zahana,
dietetic, lacto-vegetarian etc.) care formează obiectul specializării.
Principalele restaurante specializate sunt:
Restaurantul pescăresc este unitatea gastronomică ce se caracterizează prin desfacerea, în
principal, a unui sortiment variat de preparate culinare din peşte. Este decorat cu obiecte, scule
din activitatea de pescuit şi de prelucrare a peştelui.

Restaurantul vânătoresc este o unitate gastronomică specializată în producerea şi servirea

de preparate culinare din vânat (iepure, căprioară, porc mistreţ, urs, gâşte, raţe sălbatice etc.),
care este organizată şi funcţionează pe principii similare restaurantului clasic, având însă prin
amenajare, dotare şi prezentarea personalului elemente specifice, particulare.
Rotiseria este un restaurant de capacitate mică (20 - 50 de locuri la mese), în care
consumatorii sunt serviţi cu produse din carne la frigare - rotisor (pui, muşchi de vacă şi porc,
specialităţi din carne etc.), kebab cu garnituri, unele gustări reci (pe bază de ouă, brânză, legume
etc.), salate, deserturi, precum şi băuturi răcoritoare, cafea, vin (în special vin roşu servit în
carafe), un sortiment redus de băuturi alcoolice fine.

164
Spaţiul de producţie se află chiar în interiorul sălii de consumaţie şi este dotat cu rotisor sau
frigărui şi cu vitrină frigorifică în care se află expuşi pui şi alte specialităţi din carne pentru fript
în faţa consumatorilor.
Restaurantul zahana este o unitate gastronomică în care se servesc, la comandă, în timpul
zilei, produse (specialităţi din carne de porc, vacă, batal, miel) şi sub produse din carne
neporţionată (ficat, rinichi, inimă, splină, momiţe , etc.), mici, cârnaţi, pregătite la grătar şi alese
de consumatori din vitrinele de expunere sau platourile prezentate de ospătari la masă. Mai poate
oferi: ciorbă de burtă, ciorbă de ciocănele, tochitură, salate combinate de sezon, murături,
dulciuri de bucătărie, băuturi alcoolice (aperitive şi vinuri).

Restaurantul dietetic este o unitate gastronomică, care oferă consumatorilor sortimente de

preparate culinare dietetice şi băuturi nealcoolice, sub îndrumarea unui cadru medical.

Restaurantul lacto-vegetarian este o unitate gastronomică, care oferă consumatorilor

sortimente de preparate culinare pe bază de lapte şi produse lactate, ouă, paste făinoase, orez,
salate din legume, precum şi dulciuri de bucătărie, lactate proaspete, produse de patiserie,
îngheţată şi băuturi nealcoolice calde şi reci.

165
 Restaurantul familial sau restaurantul pensiune este o unitate gastronomică, care oferă
consumatorilor, în mai multe variante, meniuri complete la un preţ accesibil. Preparatele şi
specialităţile solicitate în afara meniurilor se servesc conform preţurilor stabilite în listele de
meniu. De regulă, asemenea unităţi se organizează în staţiuni turistice sau în pensiuni şi în ferme
agroturistice. Băuturile alcoolice, răcoritoare, apă minerală şi bere sunt limitate la un număr
redus de sortimente. Poate funcţiona şi pe bază de abonament. La nevoie se poate organiza şi ca
secţie în cadrul unui restaurant clasic. De regulă, asemenea unităţi se organizează în staţiuni
turistice sau în pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice.

C) Restaurantul cu specific este o unitate de alimentaţie pentru recreere şi divertisment,

care, prin dotare, profil, ţinuta lucrătorilor, momente recreative şi structura
sortimentală, trebuie să reprezinte obiceiuri gastronomice locale sau naţionale,
tradiţionale şi specifice diferitelor zone.
Principalele restaurante cu specific sunt:
Crama desface o gamă largă de vinuri. Acestea se pot servi atât îmbuteliate, cât şi
neîmbuteliate. Se realizează şi se desface o gamă specifică de produse culinare: tochitură,
preparate din carne la grătar sau trase la tigaie. Vinurile se servesc în carafe sau în căni din
ceramică. Este dotată cu mobilier din lemn masiv, iar pereţii decoraţi cu scoarţe, ştergare etc.
Poate avea program muzical, tarafuri de muzică populară. Se poate organiza şi ca secţie în cadrul
unui restaurant clasic.

166
 Restaurantul cu specific local pune în valoare bucătăria specifică unor zone din ţară sau a
unor tipuri tradiţionale de unităţi (crame, colibe, şuri, etc.). Efectul original al acestor unităţi este
realizat prin îmbinarea cadrului natural cu cel arhitectural al sistemului constructiv, al finisajelor
inspirate după modelul popular, al elementelor de decoraţie, al mobilierului şi obiectelor de
inventar de concepţie deosebită, de gama sortimentală a mâncărurilor pregătite şi prezentarea
personalului. La construirea unităţilor se utilizează materiale prelucrate sumar, specifice regiunii
respective, cum sunt: piatră, bolovani de râu, lemn (brut sau prelucrat), cărămidă, trestie, stuf,
răchită etc. Ospătarii au uniforma confecţionată în concordanţă cu specificul unităţii (costume de
daci, de romani, ciobăneşti etc.).

Restaurantul cu specific naţional pune în valoare tradiţiile culinare ale unor naţiuni
(chinezesc, arăbesc, mexican, etc.), servind o gamă largă de preparate culinare, băuturi alcoolice
şi nealcoolice specifice. Ambianţă interioară şi exterioară a saloanelor, programul muzical,
uniformele personalului de servire şi celelalte sunt specifice ţării respective.

167
 D) Braseria asigură în tot cursul zilei servirea consumatorilor, în principal cu preparate
reci, minuturi, un sortiment restrâns de mâncăruri, specialităţi de cofetarie-patiserie, băuturi
nealcoolice calde şi reci, băuturi alcoolice de calitate superioară şi un bogat sortiment de bere.

E) Berăria este o unitate specifică pentru desfacerea berii de mai multe sortimente, în
recipienţi specifici (ţap, halbă, cană) de diferite capacităţi şi a unor produse şi preparate care se
asociază în consum cu acestea (cremvuşti cu hrean, mititei, cărnaţi, debretini, chifteluţe, foetaje,
covrigi, migdale, alune, etc.), precum şi brânzeturi, gustări calde şi reci, minuturi din ouă şi
legume, specialităţi de zahana (1-2 preparate), precum şi băuturi alcoolice (coniac, rom,
sortiment restrâns de vinuri şi de băuturi nealcoolice).

F) Gradina de vară este o unitate amenajată în aer liber, dotată cu mobilier specific "de
gradina" şi decorată în mod adecvat. Serveşte un sortiment diversificat de preparate culinare
(minuturi, grătar, salate, dulciuri de bucătărie şi cofetărie-patiserie), un larg sortiment de băuturi
168
alcoolice (vinuri selecţionate de regiune, băuturi spirtoase, etc.) şi nealcoolice, cafea, fructe,
produse din tutun.

G) Terasa este o unitate independentă, amenajată în aer liber, dotată cu mobilier specific
sezonului estival şi decorată în mod adecvat. Oferă un sortiment diversificat de preparate
culinare, minuturi, grătar, salate, dulciuri de bucătărie şi cofetărie-patiserie, un larg sortiment de
băuturi alcoolice (vinuri, băuturi spirtoase, bere etc.) şi nealcoolice, cafea, fructe.

2. Barul – unitate de alimentaţie cu program de zi sau de noapte, în care se serveşte un

sortiment diversificat de băuturi alcoolice şi nealcoolice şi o gamă restrânsă de produse culinare.
Cadrul ambiental este completat cu program artistic,audiţii muzicale, video, televizor.
Barul de noapte: este o unitate cu caracter distractiv, cu un orar de noapte care prezintă
un program variat de divertisment, de music-hall şi dans pentru consumatori şi oferă o gamă
variată de băuturi alcoolice fine, amestecuri de băuturi de bar, băuturi nealcoolice, specialităţi de
cofetărie şi îngheţată asortate, roast-beef, fripturi reci etc., fructe şi salate de fructe (proaspete şi
din compoturi), cafea, jardiniere cu delicatese. De obicei este realizat în amfiteatru, pentru ca de
la toate mesele să se poată viziona programul artistic muzical. Este dotat cu instalaţii de
amplificare a sunetului, orgă de lumini, instalaţii de proiecţie a unor filme.

169
 Barul de zi: este o unitate care funcţionează, de regulă, în cadrul hotelurilor şi
restaurantelor sau ca unitate independentă. Oferă consumatorilor o gamă variată de băuturi
alcoolice şi nealcoolice, simple sau în amestec, şi gustări în sortiment restrâns, tartine, foietaje,
specialităţi de cofetărie şi îngheţată, produse din tutun (ţigări) şi posibilităţi de distracţie (muzică
discretă, televizor, jocuri mecanice etc.). În salonul de servire se află tejgheaua-bar cu scaune
înalte, un număr restrâns de mese cu dimensiuni mici, cu scaunele respective.
Cafe-barul sau cafeneaua: este o unitate care îmbină activitatea de desfacere a cafelei cu
cea recreativă; oferă consumatorilor şi gustări calde şi reci, minuturi, produse de cofetărie-
patiserie, îngheţată, băuturi nealcoolice calde (cafea filtru, şvarţ, cafea cu lapte, ciocolată, ceai
etc.), băuturi alcoolice fine (lichior, coniac, vermut etc.).

Clubul sau Disco-barul (discotecă, videotecă): este o unitate cu profil de divertisment pentru
tineret, activitatea comercială fiind axată pe desfacerea de gustări, produse de cofetărie-patiserie,
îngheţată şi, în special, amestecuri de băuturi alcoolice şi nealcoolice. Divertismentul este
realizat prin intermediul muzicii de audiţie şi de dans, înregistrată şi difuzată prin instalaţii
speciale şi prin disc-jockey, care asigură organizarea şi desfăşurarea întregii activităţi. Videoteca
este o încăpere special amenajată cu instalaţii electronice de redare şi vizionare în care se
prezintă videoprograme şi filme.
Bufet-barul oferă un sortiment restrâns de preparate calde reci (gustări, produse de patiserie)
pregătite în bucătăria proprie sau aduse din altă parte, băuturi alcoolice calde şi reci, băuturi
alcoolice (aperitive), bere, vinuri la pahar.

170
3. Unităţi de alimentaţie publică cu servire rapidă
Unitatea de tip fast-food: este o unitate de alimentaţie cu servire rapidă a preparatelor culinare de
bucătărie, cofetărie, patiserie, minuturi, finger-food, salate-entree, precum şi a băuturilor
nealcoolice calde şi reci, a băuturilor slab alcoolizate şi a unui sortiment restrâns de băuturi
alcoolice. De regulă servirea se face prin vânzători direct către consumatori, cu plata în avans a
produselor.

Restaurantul-autoservire: este o unitate cu desfacere rapidă în care consumatorii îşi aleg

şi se servesc singuri cu preparatele culinare calde şi reci (gustări, produse lactate, băuturi calde
nealcoolice, supe-ciorbe-creme, preparate din peşte, antreuri, preparate de bază, salate, deserturi,
fructe) şi băuturi alcoolice (bere) şi nealcoolice, la sticlă, aşezate în linii de autoservire cu flux
dirijat şi cu plata după alegerea produselor.
Bufetul tip expres: este o unitate cu desfacere rapidă, în care fluxul consumatorilor nu
este dirijat, servirea se face de către vânzător, iar plata se face anticipat. Unitatea este dotată cu
mese tip "expres".

Snack-barul este unitatea caracterizată prin existenţa unei tejghele-bar, cu un front de

deservire care să permită accesul unui număr mare de consumatori, serviţi direct cu sortimente
pregătite total sau parţial în faţa lor. Oferă în timpul zilei o gamă diversificată de preparate
culinare (crenvuşti, pui fripţi, sandvişuri, carnăciori, unele preparate cu specific), precum şi
băuturi nealcoolice calde şi reci, şi băuturi alcoolice în sortiment redus.
Pizzeria este unitatea specializată în desfacerea sortimentelor de pizza. Se mai pot
desface gustări, minuturi, salate, produse de patiserie, răcoritoare, bere, vin la pahar sau băuturi
slab alcoolizate.

171
 4. Cofetăria este unitatea specializată pentru desfacerea unui sortiment larg de: prăjituri,
torturi, fursecuri, cozonac, îngheţată, bomboane, patiserie fină, băuturi alcoolice fine (coniac,
lichioruri).
5. Patiseria este unitatea specializată în desfacerea pentru consum pe loc sau la domiciliu
a producţiei proprii specifice, în stare caldă (plăcintă, ştrudele, merdenele, pateuri, covrigi,
gogoşi, cornuri, etc.). Sortimentul de băuturi include bere la sticlă, băuturi nealcoolice, calde,
răcoritoare, vin la pahar, diferite sortimente de produse lactate (iaurt, chefir, lapte bătut, etc.). Se
poate organiza şi cu profil de "plăcintărie", "simigerie", "covrigărie", "gogoşerie" sau "patibar".

Pentru nevoile turiştilor străini au fost dezvoltate o serie de unităţi cu specific,

reprezentative, care oferă preparate culinare tradiţionale într-un cadru plăcut, cu elemente de
cultură, arhitectură, decoraţiuni interioare şi exterioare, şi cu programe artistice bine alese şi
executate, ceea ce conferă alimentaţiei publice româneşti, noi valenţe şi o mai mare atractivitate.

Criterii minime obligatorii privind clasificarea structurilor de primire turistice cu

funcţiuni de alimentaţie publică ( Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Turism
nr.65/2013)

Restaurante Baruri
Criterii minime obligatorii
stele stele
5 4 3 2 1 5 4 3 2 1

172
1. Descriere generală a clădirii:
- firmă luminoasă pentru unităţi independente x x - - - x x - - -
- firmă - - x x x - - x x x
- însemne distinctive privind tipul şi categoria unităţilor x x x x x x x x x x

- acces pentru aprovizionare cu mărfuri şi circulaţia x x x x x x x x - -

personalului, separat de intrarea principală
- parcaj auto propriu pentru unităţile independente x - - - - - - - - -
- acces auto la intrare x x - - - x - - - -
2. Organizarea spaţiilor:
- windfang, uşi rotative sau perdea de aer la intrare (unităţi cu x - - - - x - - - -
acces direct din afară)
- hol de primire şi de aşteptare pentru consumatori x x - - - - - - - -
- garderobă (unităţile de vară şi cele cu o capacitate sub 100 x x - - - x - - - -
de locuri se exceptează, acestea dispunând de cuier în
incintă)
- saloanele sunt dimensionate corespunzător, în funcţie de 1,6 1,5 1,3 1,0 1,0 1,2 1,2 1,1 1 1,0
numărul de locuri şi de indicele de suprafaţă . .. mp/loc masă

- saloanele cu o capacitate mai mare de 150 de locuri se x x - - - - - - - -

compartimentează sau se intimizează cu diverse mijloace
estetice
- oficiu pentru ospătari sau spaţiu de distribuţie (restaurantele x x x x x - - - - -
de capacitate mică sub 50 de locuri şi familiale, precum şi
restaurantele pensiune sunt exceptate)

- acces între oficiu şi salon prin uşi batante x x x - - - - - - -

- grup sanitar cu apă curentă caldă şi rece, separat pe sexe, o 30 40 - - - 30 40 - - -
cabină la . .. locuri*
- grup sanitar cu apă caldă şi rece* - - x x x - - x x x
- bucătăria echipată şi compartimentată în funcţie de x x x x x x x x x x
specificul preparatelor calde sau reci realizate şi a structurii
materiilor prime cu respectarea normelor sanitar-veterinare

- secţie-bar x x x x x x x x x x
- spălător de veselă x x x x x x x x x x
- spălător de vase x x x x x x x x x x
- spălător de pahare x x x x x x x x x x
- depozit pentru alimente şi băuturi x x x x x x x x x x
- cameră pentru lenjerie x x - - - x x - - -
- birou al şefului de unitate x x - - - x - - - -
- birou al bucătarului-şef x - - - - - - - - -
- grup social pentru personal, care să cuprindă: vestiare + x x x x x x x - - -
duşuri + WC
- spaţiu pentru depozitarea ambalajelor/resturilor x x x x x x x x x x
menajere
*Dotarea grupurilor sanitare va fi identică cu cea menţionată în Anexa nr. 1 pct. 9, lit. b)
3. Instalaţii:

173
- sisteme de climatizare (spaţii de servire, producţie şi x - - - - x - - - -
grupuri sanitare)
- ventilaţie mecanică în spaţii de servire şi producţie x x x x - - - - x -
- instalaţie de aer condiţionat în spaţii de servire şi producţie - x x - - - x x - -

- ventilaţie naturală - - - - x - - - - x
- încălzire centrală sau alte surse de încălzire admise de - x x x x - x x x x
normele P.S.I., mai puţin pentru unităţile sezoniere estivale

- instalaţie curentă de apă caldă/rece x x x x x x x x x x

- iluminat în toate spaţiile de servire, producţie şi anexe x x x x x x x x x x

- ascensor pentru mărfuri şi preparate (când bucătăria este x x - - - - - - - -

amplasată la alt nivel decât salonul de servire)

4. Utilaje, mobilier tehnologic, aparatură de control, aparate şi dispozitive necesare în secţiile de producţie ale
bucătăriei
- utilaje tehnice*) x x x x x x x x x x
*) Dotarea se face în funcţie de profilul şi de capacitatea unităţii, cu respectarea liniei tehnologice şi a normelor
sanitare, sanitar-veterinare, P.S.I. şi protecţia muncii.
5. Amenajări şi dotări interioare în saloane:
- pardoseală din ceramică sau alte materiale de calitate x x x x x x x x x x
superioară
- pereţi tapisaţi (material textil), placaţi cu furnir de bună x - - - - x - - - -
calitate sau cu zugrăveli moderne deosebite
- pereţi tapetaţi cu materiale de calitate superioară sau cu - x - - - - x - - -
zugrăveli deosebite
- zugrăveli şi vopsitorii obişnuite - - x x x - - x x x
-plase de protecţie împotriva insectelor la spaţiile de x x x x x x x x x x
producţie şi depozitare
- decoraţiuni interioare adecvate specificului unităţii x x - - - x x - - -

- mobilier uniform ca stil x x x x x x x x x x

- feţe de masă sau alte mijloace igienice şi estetice x x x x x x x x x x
- feţe de masă pentru banchete x x x x - x - - - -
- şervete de masă din material textil de calitate x x - - - x - - - -
-şerveţele de masă din hârtie - - x x x - - x x x
- listă meniu în care vor fi menţionate preparatele culinare cu x x x - - x x - - -
denumirea, componenţa şi gramajul lor detaliat, în limba
română şi în două limbi de circulaţie internaţională

- listă tipărită pentru preparate culinare şi băuturi - - - x x - - x - -

- lista meniu pentru băuturi x x x - - x x - - -
6. Dotarea cu inventar de servire:
a) sticlărie (cristal, semicristal, sticlă):

174
- cupe de şampanie, carafe, pahare, sonde, căni, halbe, x x x x - x x x x -
cilindri etc. în funcţie de specificul băuturilor şi profilului
structurii unităţii
- solniţe - - - x x - - - x x
- presărători x x x - - x x x - -
- oliviere x x x - - x x x - -
- muştarieră / bol pentru muştar x x x - - x x x - -
- compotieră x x x - - x x x - -
- clopot pentru pateuri x x - - - x x - - -
- doze pentru mujdei x x x - - x x - - -
- scrumiere (unde este cazul) x x x x x x x x x x
- bol pentru clătirea degetelor x x - - - x x - - -
- fructieră (poate fi şi din porţelan, alpaca, etc) x x x - - x x x - -
b) porţelan:
- ceşti cu farfurioară pentru cafea x x x x x x x x x x
- ceşti cu farfurioară pentru ceai x x x x x x x x x x
- ceşti/boluri/farfurii pentru preparate lichide calde x x x x x x x x x x
- căni cu farfurioară pentru lapte x x - - - x - - - -
- cafetiere x x - - - x x - - -
- zaharniţe x x - - - x x - - -
- ceainice x x x - - x x - - -
- supiere x x x - - - - - - -
- castroane x x x x x x x x - -
- farfurii suport x x - - - x x - - -
- farfurii desert x x x x x x x x x x
- farfurii întinse mari x x x x x x x x x x
- farfurii adânci x x x x x - - - - -
- platouri de diferite forme şi mărimi x x x x x x x - - -
- osiere x x x - - - - - - -
- raviere - - - x x - - - - -
- salatiere x x x x x x - - - -
- cocotiere x x - - - x x - - -
- sosiere x x x - - x - - - -
- suport pentru scobitori x x x x x x x x - -
c) alpaca argintată sau oţel inox:
- linguriţe pentru ceai x x x - - x x - - -
- linguriţe pentru cafea* x x x x x x x x x x
*La categoria 1 stea şi 2 stele se admit şi de unică folosinţă
- linguriţe pentru îngheţată x x x - - x x x - -

175
- lingură, furculiţă şi cuţit mare x x x x x x x x x x
- furculiţe şi cuţite pentru peşte x x x - - x x x - -
- cuţite şi furculiţe pentru gustări x x x - - x x - - -
- furculiţe linguriţe şi cuţite pentru desert şi fructe x x x x x x x x x -
- tacâmuri pentru fructe de mare x - - - - - - - - -
- găletuşă cu cleşte pentru cuburi de gheaţă x x x - - x x x - -
- capace pentru ochiuri x x - - - x x - - -
- shackere x x - - - x x - - -
- foarfece pentru struguri x - - - - x - - - -
- paletă pentru tort x x x x x x x x x x
- frapiere pentru şampanie sau alte dotări similare x x x - - x x x - -

- dotarea cu inventar de servire se face în funcţie de x x x x x x x - - -

specificul unităţii, de sortimentele de preparate şi băuturi
servite
Este interzisă utilizarea vaselor şi ustensilelor de bucătărie emailate.
7. Alte criterii:
Servirea se efectuează prin:
- ospătari x x x x x x x x - -
- vânzători sau autoservire - - - - - - - - x x
Personalul de bază din secţiile de servire şi producţie are, în majoritate:
- înalt nivel de calificare x x - - - - - - - -
- calificare - - x x x x x x x x
- personalul va fi în permanenţă curat, cu părul strâns, x x x x x x x x x x
îmbrăcăminte curată, pantofii lustruiţi şi fără bijuterii în
exces
- ospătarii trebuie să cunoască cel puţin o limbă străină, iar 80 70 50 - - 80 70 - - -
formaţia de lucru va fi astfel stabilită încât într-un singur
schimb să se asigure cunoaşterea a cel puţin 2 limbi de
circulaţie internaţională (%)

- personal angajat cu atribuţii de portar-uşier x x - - - - - - - -

- echipamente/uniforme: pentru ospătari şi ajutor de ospătari x x x x x x x x - -

- pentru barmani x x x x x x x - - -
- pentru formaţii muzicale proprii x - - - - - - - - -
- pentru vânzători - - - - - - - - x x
- pentru portar-uşier x - - - - x - - - -
- pentru garderobier x x - - - x - - - -

176
 - efectuarea zilnică sau ori de câte ori este nevoie a curăţeniei x x x x x x x x x x
în grupurile sanitare pentru turişti, spaţiile de servire,
producţie,depozitare şi la grupurile sociale pentru personal

- spaţiile de producţie vor fi astfel realizate şi ventilate încât x x x x x x x x x x

să nu pătrundă mirosul din bucătărie în sălile de servire şi în
spaţiile de cazare
8. Servicii oferite clienţilor, cu sau fără plată, astfel:
- organizarea de banchete sau mese festive x x x x x - - - - -
- comenzi pentru închirieri de taximetre x x - - - x x - - -
- diverse comisioane x x - - - x x - - -
- la solicitare, se rezervă locuri la mese x x - - - x - - - -
- asigurarea pazei pentru autovehiculele parcate x x - - - x - - - -
- gararea autoturismului şi respectiv predarea lui la plecarea x - - - - - - - - -
clienţilor, se face de către personalul restaurantului
- plata serviciilor să poată fi efectuată şi prin mijloace x x x - - x x x - -
electronice de plată (carduri)

Baruri de Unităţi fast-

Cofetării, patiserii
noapte food
Criterii minime obligatorii
stele stele stele
5 4 3 2 1 5 4 3 2
1.Descriere generală a clădirii
- firmă luminoasă cu denumirea unităţii şi însemne distinctive x x x - - x x - -
privind categoria de clasificare
- firmă cu denumirea unităţii şi însemne distinctive privind - - - x x - - x x
categoria de clasificare
- accesul consumatorilor şi din holul unităţii de cazare (pentru x x - - - x x - -
unităţile amplasate în structuri de cazare)

- acces pentru aprovizionare cu mărfuri şi circulaţia x x - - - x x - -

personalului, separat de intrarea principală
- parcaj auto propriu pentru unităţile independente x x - - - - - - -
- acces auto la intrare x - - - - x - - -
2. Organizarea spaţiilor:
- windfang, uşi rotative sau perdea de aer la intrare (unităţi cu x x - - - x - - -
acces direct din afară);
- hol de primire şi de aşteptare pentru consumatori x x - - - - - - -
- garderobă (unităţile de vară şi cele cu o capacitate sub 100 de x x - - - x - - -
locuri se exceptează, acestea dispunând de cuier în incintă)

- saloanele sunt dimensionate corespunzător, în funcţie de 1,7 1,5 1,2 1,1 1,0 1,4 1,3 1,1 1,0
numărul de locuri şi de indicele de suprafaţă . .. mp/loc masă

177
- oficiu pentru ospătari/barmani sau spaţiu de distribuie (fast - x x x - - x - - -
food-urile de capacitate mică sub 50 de locuri pot fi exceptate)

- grup sanitar cu apă curentă caldă/rece, separat pe sexe, o 30 40 40 - - 30 - - -

cabină la . .. locuri*
-acces între oficiu şi salon prin uşi batante x x x - - x - - -
- grup sanitar cu apă caldă/rece* - - - x x - x x x
- bucătăria echipată şi compartimentată în funcţie de specificul x x x x x - - - -
preparatelor calde sau reci realizate şi a structurii materiilor
prime cu respectarea normelor sanitar-veterinare

- secţie-bar x x - - - - - - -
- laborator propriu - - - - - x - - -
- spălător de veselă x x x x x x x x x
- spălător de vase x x x x x x - - -
- spălător de pahare x x - - -
- depozit pentru alimente / băuturi x x x x x x x x x
- cameră pentru lenjerie x x x - - x - - -
- birou al şefului de unitate x x - - - x - - -
- grup social care să cuprindă: vestiare + duşuri + WC x x - - - x x - -

- spaţiu pentru depozitarea ambalajelor / resturilor menajere x x x x x x x x x

*Dotarea grupurilor sanitare va fi identică cu cea menţionată în Anexa nr. 1 pct. 9, lit. b)

3. Instalaţii:
- sisteme de climatizare (în spaţiile de servire, producţie şi x x - - - x - - -
grupurile sanitare)
- ventilaţie mecanică în spaţii de servire şi producţie - - x x - - x x -
- ventilaţie naturală - - - - x - - - x
- încălzire centrală sau alte surse de încălzire admise de - - x x x - x x x
normele P.S.I., mai puţin pentru unităţile sezoniere estivale

- instalaţie curentă de apă caldă/rece x x x x x x x x x

- iluminat în toate spaţiile de servire, producţie şi anexe x x x x x x x x x

- ascensor pentru mărfuri şi preparate (când bucătăria este x x - - - - - - -

amplasată la alt nivel decât salonul de servire), la unităţile cu
peste 50 de locuri la mese

4. Utilaje, mobilier tehnologic, aparatură de control, aparate şi dispozitive necesare în secţiile de

producţie ale bucătăriei:
- utilaje tehnice*) *)dotarea se face în funcţie de profilul şi de x x x x x x x x x
capacitatea unităţii, cu respectarea liniei tehnologice şi a
normelor sanitar, sanitar-veterinare, PSI şi protecţia muncii

178
5. Amenajări şi dotări interioare în saloane
- pardoseală din ceramică sau alte materiale de calitate x x x - - x x - -
superioară
- pardoseală din mozaic sau din alte materiale uşor lavabile - - - x x - - x x

- pereţi zugrăviţi cu materiale de calitate superioară şi x x - - - x x - -

decoraţiuni deosebite
- zugrăveli şi vopsitorii obişnuite - - x x x - - x x
- decoraţiuni interioare adecvate specificului unităţii x x x x x x x - -
- mobilier uniform ca stil:
- de calitate x x - - - x x - -
- in bună stare de folosinţă - - x x x - - x x
- feţe de masă sau alte mijloace igienice şi de calitate x x x x x x x x x
- şervete de masă din material textil de calitate x x - - - x - - -
- în lista meniu vor fi menționate preparatele cu denumire şi x x - - - x - - -
componenţă în limba română şi în două limbi de circulaţie
internaţională precum şi gramajul acestora
- listă afişată şi etichete cu preţurile preparatelor şi ale - - x x x - x x x
băuturilor oferite
6. Dotarea cu inventar de servire:
- cupe de şampanie, carafe, pahare, sonde, căni, halbe, cilindri x x - - - - - - -
etc. în funcţie de specificul băuturilor şi profilului structurii
unităţii
- solniţe - - - x x - - - -
- presărători x x x - - - - - -
- oliviere x x x - - - - - -
- muştarieră / bol pentru muştar x x x x - - - - -
- clopot pentru pateuri x x x - - x x - -
- doze pentru mujdei - - x x - - - - -
- scrumiere unde este cazul x x x x x - - - -
- bol pentru clătirea degetelor x x x - - - - - -
- fructieră x x - - - - - - -
- platouri de diferite forme şi mărimi x x x x x x x x x
- ceşti cu farfurioară pentru cafea x x x x x x x x x
- ceşti cu farfurioară pentru ceai x x - - - x x x x
- ceşti/boluri/farfurii pentru preparate lichide calde x x x x x x x x X
- cafetiere x x - - - x x - -
- zaharniţe x x - - - x x - -
- ceainice x x - - - x x x -
- farfurii suport x x x - - x x x -
- farfurii desert x x x x x x x x x
- farfurii întinse mari x x x x x - - - -
- farfurii adânci - - x x x - - - -
- farfurii pentru gem, dulceaţă - - x x x x x x x
- sosiere x x x - - - - - -

179
- raviere - - x x x - - - -
- salatiere x x x x x - - - -
- sosiere x x x - - - - - -
- suport pentru scobitori x x x x x - - - -
- linguriţe pentru ceai x x x x - x x x x
- linguriţe pentru cafea* x x x x - x x x x
*La categoria 1 stea şi 2 stele se admit şi de unică folosinţă
- linguriţe pentru îngheţată x x x x - x x x x
- lingură, furculiţă şi cuţit mare x x x x x x x x x
- furculiţe şi cuţite pentru peşte x x x - - - - - -
-cuţite şi furculiţe pentru gustări x x x x - - - - -
- furculiţe/linguriţe şi cuţite pentru desert şi fructe x x x x x x x x x
- tacâmuri pentru fructe de mare x x - - - - - - -
- găletuşă cu cleşte pentru cuburi de gheaţă x x - - - x - - -
- capace pentru ochiuri - - x - - - - - -
- shackere x x - - - - - - -
- foarfece pentru struguri x - - - - - - - -
- paletă pentru tort x x x x x x x x x
- frapiere pentru şampanie x x - - - - - - -
Dotarea cu inventar de servire se va face în funcţie de specificul unităţii, de sortimentele de preparate şi băuturi
servite
7. Alte criterii:
Servirea se efectuează prin:
- ospătari x x - - - x x
- vânzători sau autoservire - - x x x x x
- personalul va fi în permanenţă curat, cu părul strâns, x x x x x x x x x
îmbrăcăminte curată, pantofii lustruiţi şi fără bijuterii în exces
- ospătarii trebuie să cunoască 80 70 - - 50 - - - -
cel puţin o limbă străină, iar formaţia de lucru va fi astfel
stabilită încât într-un singur schimb să se asigure cunoaşterea a
cel puţin 2 - 3 limbi de circulaţie internaţională (%)

- echipamente / uniforme pentru personal x x x x x x x x x

- portar-uşier x - - - - - - - -
- garderobier x - - - - - - - -
- ecuson cu prenumele şi funcţia fiecărei persoane din x x x x x x x x x
personalul cu atribuţii de servire
- efectuarea zilnică sau ori de câte ori este nevoie a curăţeniei x x x x x x x x x
în spaţiile de servire, producţie, depozitare şi la grupurile
sociale pentru consumatori şi personal
- spaţiile de producţie vor fi astfel realizate şi ventilate încât să - - x x x x - - -
nu pătrundă mirosul din bucătărie în saloanele de servire şi în
spaţiile de cazare
- organizarea de banchete sau mese festive x x x - - - - - -
- comenzi pentru închirieri de taximetre x x - - - x - - -
- la solicitare se rezervă locuri la mese x x - - - - - - -
- asigurarea pazei pentru autovehiculele parcate x x - - - - - - -
- plata serviciilor să poată fi efectuată şi prin mijloace x x x x - x x - -
electronice de plată (carduri)

180
Spaţii şi echipamente specifice unităţilor de alimentaţie
A. Principalele spaţii existente într-o unitate de alimentaţie pot fi grupate astfel:
• spaţii destinate consumatorilor
• spaţii de producţie
• spaţii de depozitare
• spaţii destinate personalului
• spaţii tehnice
• spaţii auxiliare
1. Spaţiile destinate consumatorilor includ:
a) spaţii pentru primirea consumatorilor: vestibul, hol, garderobă;
b) spaţii pentru servire: saloane de diferite tipuri şi dimensiuni, grădini de vară, terase;
c) spaţii pentru grupul sanitar destinat consumatorilor
2. Spaţii pentru producţie:
- spaţii pentru prelucrarea primară a materiilor prime, organizate distinct pe grupe de mărfuri;
- bucătăria caldă este principalul spaţiu destinat pregătirii preparatelor care necesită
tratamente termice;
- bucătăria rece este rezervată pentru pregătirea preparatelor reci;
- laboratorul de cofetărie-patiserie care este destinat produselor de cofetărie-patiserie;
- cafeteria este destinată pregătirii micului dejun, a cafelei şi a ceaiului solicitate de clienţii din
salon;
- barul este spaţiul necesar pentru executarea comenzilor făcute de ospătari cu toate
sortimentele înscrise în lista de băuturi;
3. Spaţii anexe: spălătorul pentru vase de bucătărie, spălătorul pentru vasele din alpaca argintată,
spălătorul pentru veselă şi pahare, oficiul (este spaţiul care face legătura între saloanele
restaurantului, secţiile de producţie şi anexe);
4. Spaţii de depozitare:
- spaţii pentru primirea şi recepţia mărfurilor,
- spaţii pentru păstrarea alimentelor, organizate distinct pe grupe de mărfuri,
- spaţii pentru păstrarea utilajelor şi mobilierului de rezervă, a obiectelor de inventar: farfurii,
veselă, feţe de masă;
5. Spaţii destinate personalului unităţii:
- biroul şefului unităţii
- vestiar pentru salariaţi
- grup sanitar
6. Spaţii tehnice:
- centrala termică
- tabloul electric general
- pompe, hidrofor şi alte instalaţii
- casa liftului
7. Spaţii auxiliare:
- spălătorie
- garaje şi ateliere pentru mijloacele de transport
- ateliere pentru menţinerea şi repararea utilajelor, instalaţiilor
B. Echipamentele din spaţiile destinate consumatorilor
Spaţiile destinate consumatorilor sunt dotate cu următoarele echipamente:
• mobilierul holurilor de primire şi garderobei format din: fotolii, canapele, măsuţe, curiere
suporturi
• echipamentul din saloanele de servire cuprinde:

181
- mobilierul din dotarea salonului de servire cuprinde: mese pentru servit care pot avea diferite
forme(pătrată, rotundă, dreptunghiulară), scaune, console(mese de serviciu), mesele de
servire(gheridon),
- utilajele tehnologice pentru servire pot fi reprezentate de :căruciorul pentru transportul
farfuriilor cu preparate şi cărucioarele de prezentare-servire, spirtiere, vitrine frigorifice,
loveratoare (distribuitor pentru farfurii calde), plăci şofante (care menţin în stare caldă platourile
cu preparate).
- inventarul pentru servire cuprinde vesela care poate fi confecţionată din următoarele materiale:
porţelan, faianţă, ceramică(farfurii, platouri, supiere, salatiere, boluri, servicii de ceai, osiere,
oliviere muştariere suporturi pentru lumânări, frapiere); din sticlă, cristal, semicristal(pahare
pentru aperitive cu picior cu capacitatea de 50 ml, 100 ml; pahare cu picior pentru vin alb servit
simplu cu capacitatea între 100-125 ml; pahare cu picior pentru vin roşu servit simplu cu
capacitatea între 125-150 ml; carafe speciale-tip cană de 250-750 ml); din metal : cupe pentru
îngheţată, spirtiere, tăvi, coşuleţe, shakere, tacâmuri; din material textil: feţe de masă, naproane,
moltoane, şervete de pânză, perdele, covoare, mochete.
C. Echipamentele din spaţiile de producţie
1. Spaţiile de prelucrare primară sunt dotate cu următoarele utilaje şi ustensile:
• maşina de curăţat cartofi, maşina de tocat carnea, robotul universal, spălătoare prevăzute
cu baterii speciale pentru apă caldă şi rece mese de lucru acoperite cu tablă din inox,
butucul pentru tranşat carne, maşină de tocat electrică, malaxoare pentru carne, maşină de
şpriţat cârnaţi, dulapuri şi camere frigorifice, cuier pentru carne.
2. Bucătăria caldă trebuie să fie dotată cu:
• Utilaje termice: maşina de gătit cu gaze sau electrică, friteuza, tigaia basculantă,
cuptorul cu gaz metan sau electric, grătarul electric, cu gaz sau cu cărbuni.
• Vase de gătit: oale, cratiţe, caserole, tigăi, tăvi pentru cuptor, ibrice, luşuri,
spumiere, lighene, ceainice, pâlnii, strecurători.
• Ustensile de bucătărie: furchetă, coş de prăjit cartofi, tel, lingură pentru sos, paletă
metalică şi din lemn, sită, batşniţel, sucitor, răzătoare, presă de pasat cartofi;
instrumente tăietoare: cuţite de măcelărie, de tranşat, pentru zarzavat, mezeluri,
pâine, caşcaval, satâr, ferestrău pentru oase, foarfece de tranşat păsări.
3. Bucătăria rece va fi prevăzută cu următoarele utilaje şi ustensile: spaţii şi vitrine
frigorifice, magazie pentru alimente, maşini de porţionat produse reci(unt, mezeluri,
pâine),cântare, masă de lucru, veselă, ustensile.
4. Laboratorul de cofetărie-patiserie este necesar să fie dotat cu: masă cu blat de marmură
prevăzută cu tablă specială, robot de bucătărie, malaxor pentru cocă, maşină de fabricat
fondant, mixere, dulapuri, rastele, tăvi de copt, cuptoare de coacere, veselă, ustensile.
5. Barul de serviciu trebuie să fie dotat cu un minim de utilaje şi ustensile, cum ar fi: camere
frigorifice, maşină de fabricat cuburi de gheaţă, storcător de fructe şi citrice, tejghea de
bar, expresso-uri sau alte aparate pentru pregătirea cafelei şi a ceaiului, aparat pentru răcit
şi distribuit băuturi răcoritoare, dozatoare pentru sifon, maşină de scos dopuri, rafturi de
prezentare.
6. Spaţiile anexe trebuie să fie dotate cu: spălătorul pentru vase de bucătărie cu două
compartimente şi rastelul metalic pentru depozitarea vaselor, degresorul cu injecţie de
abur, spălătorul cu două compartimente şi rastelul metalic pentru depozitarea vaselor.
7. Spaţiile de depozitare trebuie să fie prevăzute cu următoarele utilaje şi ustensile :rafturi,
stelaje, cărucioare, tăvi pentru transportul cărnii, containere izoterme, cutii, casolete.
Calităţi necesare personalului de servire din unităţile de alimentaţie publică
În cadrul structurilor de primire cu funcţiune de cazare departamentul restauraţie
(alimentaţie) oferă clienţilor o diversitate de facilităţi, dar se concentrează în special pe oferta de
182
preparate culinare şi băuturi. Aceste servicii pot fi asigurate de: coffe-shop-uri, baruri, minibaruri
în camere, restaurante, precum şi de departamentele: banchete şi room-service.
Realizarea serviciului hotelier de bază - alimentaţia (producţie şi servire) implică
desfăşurarea următoarelor activităţi: aprovizionare, depozitare şi conservare, tranşare, prelucrare,
pregătire, preparare; promovare, desfacere, valorificare, servire.
Activitatea departamentului alimentaţie (restaurant, bar, food & beverage) se desfăşoară
la nivelul spaţiilor de producţie (bucătăria) şi servire (salonul de servire, baruri) şi se află sub
conducerea directă a directorului de restauraţie.
Directorul unui restaurant de categorie superioară (F&B manager) planifică și organizează
sarcinilie personalului din bucătărie și a celui de servire.
Funcţiile specifice activităţii de servire a clienţilor pentru un hotel cu restaurant clasic (de
capacitate mare şi încadrat la o categorie de clasificare superioară) sunt. lucrător bar, barman,
responsabil bar, Maître d′ hotel, şef de rang, chelner, somelier, şef bucătar, şef partidă, lucrător
bucătărie, bufetier, cofetar, spălător, pivnicier, casier etc.
Maîtres d′ hotel (şefii de sălă) au atribuţii legate de primirea clienţilor, instalarea lor la masă,
luarea comenzii, coordonarea formaţiei de servire, rezolvarea reclamaţiilor.
Şefii de rang se subordonează şefilor de sală, fiecare fiind responsabil al unei părţi din salonul de
servire (3-5 raioane, un raion fiind format din 16-24 locuri la mese).
Chelnerii (ospătarii) răspund de un anumit raion, având atribuţii legate de efectuarea propriu-
zisă a serviciului la masă.
Picolii (ajutorii de ospătar) asistă chelnerii în efectuarea serviciului, toarnă în pahare,
debarasează.
Somelierii recomandă şi orientează alegerea vinurilor de către clienţi, având atribuţii
legate de stocarea vinurilor pe soiuri, podgorii, ani de producţie.
Şeful bucătar asigură planificarea producţiei de preparate culinare şi elaborarea listei
pentru meniuri, previzionează comenzile, organizează munca întregii echipe a bucătăriei şi
controlează calitatea preparatelor.
Şeful de partidă este responsabil al unei partizi (secţiuni) a bucătăriilor (exemplu: gustări
reci – bufetier, sosuri – sosier etc.).
În vederea obţinerii brevetului de turism pentru funcţia de director de restaurant, în
conformitate cu Normele metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare a
structurilor de primire turistice cu funcţiuni de cazare şi alimentaţie publică, a licenţelor şi
brevetelor de turism, stabilite prin Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Turism
nr.65/2013, solicitantul trebuie să îndeplinească una din următoarele cerinţe:
a) este absolvent cu examen de licenţă al unei facultăţi acreditate şi al unui curs de formare
managerială specific activităţii de restauraţie, are o vechime în muncă de minim 2 ani în
domeniul turismului într-o funcţie de conducere şi deţine un atestat de limbă străină de circulaţie
internaţională(după caz);
b) este absolvent al unui liceu, cu diplomă de bacalaureat şi al unui curs de formare
managerială specific activităţii de restauraţie, are o vechime în muncă de minim 3 ani în
domeniul turismului într-o funcţie de conducere sau o vechime în muncă de minim 5 ani în
domeniul turismului într-o activitate calificată de specialitate şi deţine un atestat de limbă străină
de circulaţie internaţională.
Deşi managerii cunosc şi aplică metodele generale şi specifice de conducere identificate în
literatura de specialitate, se pare că acestea nu reuşesc să contracareze efectele negative ale unor
factori externi (legislaţie necorespunzătoare, infrastructură deficitară etc.) sau a unor factori
interni (insuficienta pregătire a personalului operaţional, dotări necorespunzătoare a facilităţilor
etc.). În acest context devine necesară cunoaşterea celor mai bune practici din domeniul
ospitalităţii, menţinerea unui nivel constant al calităţii şi standardelor serviciilor, diferenţierea

183
faţă de concurenţă şi diversitatea serviciilor oferite, precum şi crearea unui brand şi a unei
imagini organizaţionale puternice.
Activitatea dintr-o unitate de alimentaţie publică impune ca personalul ce deserveşte clienţii să
facă dovada unor calităţi fizice, intelectuale, morale, care să-i permită îndeplinirea sarcinilor ce
decurg din funcţia sau meseria pe care o practică în respectiva unitate (Florea C., 1988).
Calităţile fizice care sunt necesare persoanelor ce practică meserii specifice activităţii de
servire, mai ales în restaurant, sunt: robusteţe, forţă în braţe, rezistenţă la efort fizic prelungit;
este preferabil ca angajaţii unui rstaurant să fie de talie medie, cu un fizic plăcut, cu alură şi
ţinută îngrijită, să nu aibă defecte fizice vizibile (piele depigmentată, sau excesiv pigmentată,
plăgi, cicatrice vizibile, defecte ale membrelor, dinţi lipsă, carii dentare netratate). Este preferabil
ca cei care asigură servireaclienţilor să nu aibă ochelari de vedere şi un auz bun. Simţul olfactiv
şi cel gustativ trebuie să fie dezvoltate în parametri normali, pentru a percepe calitatea
preparatelor oferite. O atenţie deosebită trebuie acordată igienei şi curăţeniei corporale. Vorbirea
trebuie să fie clară, fără defecte. Angajatul trebuie să nu transpire abundent, să nu aibă platfus şi
nici predispoziţie pentru varice sau hernie. Pentru ca eficienţa angajatului să fie maximă, este
necesar ca el să dea dovadă de rapiditate şi mobilitate în mişcări, dar făcute cu eleganţă (Florea
C., 1988).

Calităţile morale ale angajatului în alimentaţie publică vizează cinstea atât faţă de clienţi
cât şi faţă de angajator şi colegi, amabilitatea, calmul, politeţea, discreţia, sobrietatea, o înclinaţie
pentru dezamorsarea eventualelor conflicte, bună comunicare şi echidistanţă în relaţiile sociale.
Lucrătorul în alimentaţie publică trebuie să dovedească un simţ al disciplinei, integritate,
autoritate, să fie politicos dar nu slugarnic, calm - indiferent de situaţie, manierat, ordonat.
Cererile, ca şi refuzul clienţilor, trebuie abordate cu promtitudine, discernământ şi politeţe. În
cayul unor situaţii conflictuale, dacă lucrătorul crede că nu poate gestiona elegant situaţia, el
trebuie să se retragă discret în oficiu şi să comunice superiorului său cele întâmplate.
Calităţile intelectuale şi de pregătire la nivelul exigenţelor impun cunoştinţe de cultură
generală, capabilitatea de a purta discuţii cu clienţii pe teme profesionale, de istorie sau geografie
a zonei etc.
Ţinuta fizică şi vestimentară constituie o cerinţă pentru lucrătorii din alimentaţie publică.
Ţinuta fizică trebuie să fie atrăgătoare, plăcută. Aceasta se întreţine prin exerciţii fizice, mişcare
în aer curat, organizarea raţională a timpului de odihnă şi recreere, acordarea unei atenţii sporite
regimului alimentar în scopul evitării obezităţii, eliminarea consumului de alcool şi tutun nu doar
din cauza faptului că sunt dăunătoare sănătăţii, ci şi pentru că lasă un miros neplăcut. Se
recomandă cel puţin două duşuri pe zi: unul dimineaţa, înainte de începerea programului şi unul
seara, iar acelora care transpiră abundent li se recomandă duşul şi în pauzele dintre mese.
Deodorantul folosit trebuie să aibă miros discret, plăcut.

184
 O atenţe specială trebuie acordată îngrijirii părului. Bărbaţii se vor bărbieri zilnic şi ori de
câte ori este nevoie, părul fiind tuns clasic. Femeile vor avea o coafură îngrijită, fără excese şi un
machiaj discret.
Atenţie deosebită trebuie acordată şi igienei dentare, alături de spălatul pe dinţi fiind
recomandată şi folosirea apei de gură. Fumătorii trebuie să acorde atenţie suplimentară îngrijirii
dinţilor, în scopul evitării îngălbenirii acestora. Controlul stomatologic şi cel clinic trebuie
efectuat cu regularitate, de cel puţin două ori pe an, pentru a evita, alături de probleme dentare, şi
obezitatea, astmul, formarea varicelor etc.
Mâinile trebuie permanent îngrijite şi păstrate curate, prin spălare frecventă cu apă şi
săpun. Femeile pot avea lac pe unghii, dar numai incolor. O atenţie deosebită se va da şi îngrijirii
picioarelor, în condiţiile în care efortul la care sunt supuse este prelungit.
Ţinuta vestimentară impune lucrătorilor din alimentaţia publică îmbrăcăminte de calitate,
elegantă, rezistentă şi uşor de întreţinut. Echipamentul de prezentare, uniforma, va fi diferită în
funcţie de tipul unităţii, de anotimp, de tipul mesei servite, loc de muncă, sex. Uniforma trebuie
să fie pe dimensiunile lucrătorului, motiv pentru care va fi executată la comandă sau prin
ajustare. Trebuie să fie impecabil de curată, fără pete,fără nasturi de culori şi forme diferite sau
lipsă, fără defecte. Accesoriile să foe în perfectă stare şi foarte curate: cămăşa foarte albă, cu
guler tare, bluzele femeilor să fie albe şi apretate, cravatele să fie uni, în culoarea costumului, la
fel papionul sau şnurul purtat de femei.
Dacă vara se lucrează fără sacou, femeile nu vor avea bluze fără mâneci. Uniforma se foloseşte
numai pentru efectuarea serviciului, nu şi în cazul activităţilor de curăţenie, întreţinere, aranjare a
salonului, sau activităţi gospodăreşti.
Încălţămintea trebuie să fie uşoară, comodă, fără tocuri înalte sau talpă groasă, fără
catarame, placheuri, şi permanent curată şi lustruită. Se recomandă pantofii negri, simpli, iar la
femei aceştia să fie închişi, sau cel puţin închişi la călcâi.
Ciorapii trebuie să fie negri sau bleumarin, fără model, pentru bărbaţi şi în culoarea pielii
şi tot fără model, cei de nylon, purtaţi de femei. Este considerată lipsă de respect pentru sine
purtarea pantofilor fără ciorapi, sau a ciorapilor cu fire duse.
Pentru restaurantul clasic, uniforma se compune din:
- pantofi negri cu toc jos, ciorapi de culoarea pielii, fustă neagră de lungime normală, bluză
albă încheiată la gât, papion sau şnur negru, sacou – pentru femei;
- pantofi negri simpli, ciorapi negri sau bleumarin, pantaloni negri, cămaşă albă, papion
negru sau cravată uni de culoarea costumului, sacou sau smoching – pentru bărbaţi.

De la caz la caz, conducerea unităţii poate opta şi pentru uniformă în diverse culori, în
funcţie de dotarea şi decorarea saloanelor. La restaurantele cu specific, uniforma de prezentare va
fi cea care se armonizează cel mai bine cu ambianţa şi interiorul acesteia. La barurile de noapte,
cazinouri, cabarete, se lucrează şi în frac.
185
9.4 Agrementul și serviciile turistice complementare

Alături de serviciile de bază, o contribuţie tot mai importantă la succesul activităţilor

turistice o au serviciile complementare (suplimentare). Aceste două mari grupe de servicii se
susţin reciproc, dar fiecare conturează o sferă cu existenţă distinctă și cu particularităţi
inconfundabile.

Serviciile complementare: semnificaţie şi categorii tipologice

În cazul serviciilor de bază (cazare, alimentaţie etc.), majoritatea prestaţiilor presupune
cheltuirea unui volum important de muncă din partea personalului de servire, turistul beneficiar
având, de regulă, un rol de consumator pasiv al acestor servicii.
În cazul serviciilor complementare, participarea activă la realizarea consumului turistic este o
condiţie sine qua non, sporind în acest mod şi gradul de satisfacţie resimţit de turist în urma unor
asemenea prestaţii. Măsurile organizatorice pentru pregătirea consumului turistic şi facilităţile de
bază materială asigurate în acest scop constituie, înainte de toate, factori de impulsionare pentru
solicitarea unor asemenea servicii, iar activitatea personalului de servire devine, deseori,
secundară în comparaţie cu activitatea turistului, care, involuntar, preia o bună parte din funcţiile
prestatorilor de servicii.
Pentru a exemplifica acest dublu rol al turistului, atât de prestator cât şi de consumator,
pot fi menţionate majoritatea activităţilor recreative (ciclismul, bowlingul, alpinismul, jocurile
sportive, folosirea instalaţiilor de jocuri mecanice etc.). Este vorba, până la urmă, de activităţile
ce au ca obiect stimularea odihnei active, a distracţiei, a petrecerii plăcute a timpului liber - fără a
se substitui serviciilor de agrement. Unele dintre aceste servicii sunt cunoscute cu anticipaţie de
către turist, intrând în costul iniţial al programului; de cele mai multe însă, turistul ia contact cu
aceste servicii numai la destinaţie, consumul rămânând la latitudinea lui, iar plata efectuându-se
separat, pe măsura solicitării şi obţinerii lor.
Serviciile complementare se caracterizează prin varietate, ele asociindu-se unor servicii
de bază sau având o existenţă independentă. Ca urmare, pentru majoritatea prestaţiilor
complementare nu mai este posibilă o delimitare precisă între prestaţia turistică propriu-zisă şi
facilităţile asigurate, iar prestaţiile se identifică tot mai pronunţat cu noţiunea cuprinzătoare de
"activitate turistică" (cultural-educativă, recreativă, sportivă etc.). Astfel, aşa cum s-a arătat în
capitolele anterioare, unităţile de cazare oferă servicii de întreţinere şi curăţare a unor obiecte de
uz personal, de închiriere a unor materiale sportive sau de agrement, servicii de informare ş.a.; de
asemenea, unităţile de alimentaţie publică pot organiza, la cererea expresă a turiştilor, mese
festive, seri distractive etc.
În lumina acestor precizări se impune o clasificare99, chiar sumară, a serviciilor
complementare, respectiv a activităţilor turistice, din punctul de vedere al caracterului
prestaţiilor, respectiv:
- serviciile de informare a clientelei turistice;
- serviciile de intermediere (servicii de închiriere, de rezervări etc.)
- serviciile şi activităţile turistice cu caracter cultural-educativ;
- serviciile şi activităţile turistice cu caracter recreativ;
- serviciile şi activităţile turistice cu caracter sportiv;
- serviciile şi activităţile turistice suplimentare cu caracter de cure şi tratamente balneo-
medicale;
- serviciile şi activităţile turistice cu caracter special (pentru organizarea congreselor,
conferinţelor, simpozioanelor, festivalurilor, expoziţiilor etc.);

99
a se vedea Snak O., lucr. cit, p. 99-110.
186
 - serviciile diverse (schimb valutar, servicii bancare, asigurări turistice facultative de
persoane şi bunuri etc.)
Pentru studenţi şi practicanţi nu ar fi lipsită de interes prezentarea exemplificată a unor asemenea
servicii, fără pretenţia de a epuiza întreaga gamă de posibilităţi pe care le oferă activităţile şi
prestaţiile turistice complementare.

a. Serviciile de informare a clientelei turistice

Unităţile de turism îndeplinesc o dublă funcţiune: de a informa şi a da sugestii turiştilor în

alegerea şi perfectarea unor programe atractive, instructive sau recreative şi de a organiza
programe regăsite în serviciile suplimentare oferite turiştilor.
Informarea corectă şi la timp a turiştilor reprezintă o condiţie esenţială a bunei desfăşurări a
activităţilor turistice şi, prin natura lor, aceste servicii de informare cu caracter general sau
caracter specific pot fi grupate în:
- informaţiile ce vin în întâmpinarea turiştilor în perioada de pregătire a călătoriilor
turistice;
- informaţiile solicitate şi sugestiile primite de turişti în momentul perfectării
aranjamentelor;
- informaţiile suplimentare în cursul consumaţiei turistice.
Sfera de cuprindere a informaţiilor pe care un turist potenţial sau un turist ajuns deja la
destinaţia călătoriei sale turistice le solicită este deosebit de complexă, făcând dificil ă încercarea
de inventariere şi sistematizare riguros - ştiinţifică a acestor informaţii.
Pentru exemplificare pot fi menţionate:
- informaţii privind conţinutul aranjamentelor oferite, respectiv al produselor turistice pe
care turistul doreşte să le cumpere;
- informaţii privind excursiile organizate, tururile de oraş, obiectivele de interes turistic din
zona vizitată;
- informaţii privind unele aspecte ale organizării călătoriilor (program de zbor, mersul
trenurilor etc.);
- informaţii privind programele distractive;
- informaţii legate de posibilităţile de cumpărare a unor obiecte necesare turiştilor;
- alte informaţii solicitate de turişti (generale sau particulare) legate de desfăşurarea
călătoriilor turistice, de facilităţile turistice oferite etc.
În activităţile de informare sunt angrenate practic toate verigile organizatoare (unităţile de
turism), de distribuţie (inclusiv agenţiile de voiaj din străinătate în cazul turismului internaţional)
şi verigile prestatoare de servicii.
Rolul activităţilor de informare depăşeşte deseori sfera necesităţilor unor etape ale
desfăşurării călătoriei turistice, îmbrăcând caracterul unor activităţi publicitare, menite să capteze
atenţia şi să stimuleze solicitările de servicii turistice. Urmare a acestor determinante specifice,
activităţile de informare turistică generală sunt preluate în mare parte de însăşi materialele
publicitare (anunţuri, afişe, broşuri, cataloage, prospecte, pliante, hărţi turistice, planuri ale
oraşelor etc.) puse la dispoziţia turiştilor, cât şi de celelalte canale de comunicaţie a mesajelor
publicitare cu caracter de masă.
În anumite situaţii, informarea turiştilor se îmbină şi cu mesajele menite să faciliteze
desfăşurarea acţiunilor turistice. Pentru exemplificare, pot fi citate mesajele de tipul: "Dacă v-aţi
rătăcit, sau v-aţi desprins de grup, întâlnirea noastră va avea loc la ora "x" în punctul de întâlnire
"y".

187
 b. Serviciile de intermediere
Facilitarea circulaţiei turistice şi petrecerea agreabilă a timpului liber presupun o multitudine de
activităţi cuprinse în categoria a ceea ce se cheamă servicii de intermediere.
În această categorie eterogenă pot fi menţionate:
- serviciile de rezervare, în funcţie de solicitare: a biletelor de călătorie pe mijloacele de
transport (autocare, trenuri, avioane, vapoare etc.); a biletelor pentru spectacole (artistice,
culturale, sportive etc.); a serviciilor în alte unităţi de prestaţii turistice (hoteluri,
restaurante etc.); a obţinerii paşapoartelor şi vizelor necesare pentru călătoriile în
străinătate etc.; a orelor pentru consultaţiile medicale ş. a.;
- serviciile de mijlocire, în funcţie de solicitare: a închirierii de autoturisme cu şi fără şofer
(rent a car); a închirierii de rulote; a închirierii de inventar, echipament şi material
sportiv; a închirierii de
- biciclete pentru plimbări; a închirierii de inventar pentru plajă (umbrele, halate etc.); a
închirierii de inventar pentru agrementul turiştilor; a altor prestaţii efectuate de unităţile
specializate (reparaţii de obiecte de uz personal, de întreţinere şi reparaţii auto, procurarea
unor mărfuri şi medicamente, developarea filmelor, expedierea la reşedinţa turistului a
unor mărfuri cumpărate etc.).
· Serviciile şi activităţile turistice cu caracter cultural-educativ
Turismului îi revine un rol cultural-educativ de mare importanţă. Din perspectiva acestui
obiectiv, programele turistice includ vizitarea unor obiective de interes turistic pe întreg teritoriul
ţării, vizionarea unor programe cultural artistice care permit îmbogăţirea cunoştinţelor de cultură
generală şi a celor de specialitate (în cazul excursiilor tematice şi vizitelor de documentare pe
diverse teme profesionale).
Ambianţa călătoriilor turistice şi a vacanţelor face ca aceste acumulări de noi cunoştinţe şi
informaţii să se realizeze într-un cadru recreativ agreabil, practic fără efort din partea turiştilor.
Din multitudinea de posibilităţi de activităţi cu caracter cultural-educativ pot fi enumerate:
- participările la spectacole (teatru, operă, operetă, recitaluri, concerte de muzică clasică,
uşoară sau populară, cinematografe etc.)
- spectacole folclorice, umoristice şi serile române şti;
- spectacole evocative de sunet şi lumină;
- vizite la muzee, case memoriale, galerii de artă şi expoziţii de artă (inclusiv vizitarea unor
obiective de artă);
- vizitarea unor obiective istorice, culturale, de parcuri naturale, de rezervaţii, de grădini
botanice, de grădini zoologice;
- conferinţe şi concerte educative (cu audiţii de programe muzicale înregistrate, proiecţii de
filme şi diapozitive etc.);
- seri de poezie;
- programe de bibliotecă (săli de lectură, împrumuturi de cărţi şi reviste, inclusiv standuri
de cărţi etc.);
- festivaluri turistice, periodice sau ocazionale (de cântec popular de folclor, de muzică
uşoară, gale de filme de animaţie etc.);
- concursuri pe diferite teme: artistice şi muzicale, cu participarea turiştilor amatori;
concursuri de întrebări şi răspunsuri dotate cu premii de tipul "Cine ştie câştigă";
concursuri de orientare turistică pentru tineret ş. a;
- întâlniri cu personalităţi din domeniul culturii, artei şi ştiinţei (poeţi, prozatori, artişti,
savanţi, oameni de ştiinţă, ziarişti etc.).
· Serviciile şi activităţile turistice cu caracter recreativ
Activităţile recreative suplimentare ale turiştilor - inclusiv odihna activă - fără a se
substitui serviciilor de agrement, cuprind cele mai diverse domenii şi se individualizează în

188
condiţiile concrete în care se desfăşoară (mediul natural, mediul creat, sezonalitate etc.), în
funcţie de preocupările turiştilor, preferinţele acestora, vârstă, sex, starea sănătăţii etc.
Pentru exemplificarea posibilităţilor pot fi menţionate:
- programele unităţilor de alimentaţie (restaurante cu specific, cu programe de agrement,
show-uri, programe folclorice, baruri de noapte etc.);
- muzica de promenadă în parcurile publice;
- programe colective (serate, reuniuni, baluri etc.);
- reuniunile dansante (Five o'clock);
- serile de dans şi programele permanente de dans (dancing);
- activităţile de club;
- concursurile distractive dotate cu premii: de dans; de frumuseţe; parada modei; parade
sportive şi competiţii; raliuri automobilistice, raliuri de eleganţă etc.; concursuri pentru
sculpturi în nisip etc.;
- parcurile de distracţii şi de agrement (de tip Luna Parc, Prater, Tivoli, Disney World, Six
Flags etc.);
- carnavalurile şi serbările (serbarea mării, serbarea florilor etc.);
- plimbările şi excursiile în împrejurimile staţiunilor (sub îndrumarea unor ghizi-
instructori, în cazul drumeţiilor în zonele accidentate): pe jos (drumeţie); cu bicicleta;
călare; cu barca pe suprafeţe de ape; cu trăsura, cu sania etc.; cu mijloace mecanice de
locomoţie (autotrenuri, minitrenuri, minicare, ambarcaţii nautice etc.);
- jocuri distractive de societate de interior (şah, domino, bridge, jocuri mecanice, popice,
bowling, minibowling etc.) şi de exterior, sub îndrumarea animatorilor culturali de jocuri
distractive;
- cursurile de iniţiere (desen, pictură, sculptură în lemn, ceramică etc.);
- acţiunile şi programele distractive colective specifice diferitelor anotimpuri şi staţiuni
(petrecerile în aer liber, focuri de tabără etc.).
· Serviciile şi activităţile turistice cu caracter sportiv
Componentele acestei categorii se îmbină, de regulă, cu activităţile distractive şi includ
toate manifestările sportive la care participă activ turiştii care practică diferite forme de sport, fie
sporadic (amatori, începători etc.), fie sistematic (inclusiv antrenamentele organizate în
cantonamente şi antrenamentele în timpul vacanţei a sportivilor avansaţi sau de performanţă).
Cum am mai menţionat, activităţile circumscrise acestei categorii de servicii presupun
întotdeauna participarea activă a turiştilor la acţiunile şi jocurile sportive, pe considerentul că
participarea pasivă la manifestările sportive, în calitate de spectator, reprezintă mai degrabă o
activitate recreativă.
În funcţie de predilecţiile turistice şi de caracterul lor, activităţile sportive se desfăşoară
individualizat sau în grup, putând evolua până la organizarea unor competiţii amicale pe echipe.
Unele activităţi sportive presupun îndrumarea şi supravegherea desfăşurării lor din partea unor
specialişti experimentaţi (profesori de gimnastică, instructori de înot, de schi, instructori alpinişti
etc.) care organizează şi cursurile de iniţiere.
Ca şi activităţile de agrement, activităţile sportive se desfăşoară atât în interiorul unor obiective
turistice sau obiective cu destinaţie sportivă (de exemplu: gimnastica sportivă, culturismul,
jocurile mecanice, popicele, bowlingul, minibowlingul etc.), cât şi în exterior (în aer liber).
Gama posibilităţilor de activităţi turistice sportive este extrem de variată şi, în consecinţă, oferta
de servicii se orientează în funcţie de condiţiile naturale locale, care favorizează asemenea
activităţi (sporturi nautice, alpinism, sporturi de iarnă), de sezonalitatea activităţii turistice etc.
Un număr apreciabil de activităţi sportive pot fi practicate aproape în tot cursul anului,
necesitând însă existenţa unor dotări, amenajări şi echipamente specifice (de exemplu: terenuri
sportive, piscine, patinoare artificiale, săli de sport, stadioane).

189
Enumerarea exemplificativă a unor activităţi cu caracter eterogen100 ne duce la concluzia că, în
funcţie de formulele adoptate de prestatori, programele oferite turiştilor se diferenţiază
considerabil, permiţând finisarea şi nuanţarea lor potrivit împrejurărilor şi solicitărilor clientelei.
Luând ca exemplu echitaţia, ca formă a turismului sportiv, rezultă - după aprecierile
profesorului şi cercetătorului Oscar Snak - o multitudine de posibilităţi potenţiale pentru oferirea
unor variante de programe, din care organizatorii pot selecţiona activităţile cele mai
corespunzătoare posibilităţilor locale care au fost mobilizate în acest scop:
- vacanţele de călărie în centrele hipice şi şcolile de echitaţie (programe de 2-3 săptămâni
pentru învăţarea şi desăvârşirea cunoştinţelor de călărie cu ajutorul unor instructori
specializaţi);
- circuitele (raiduri) călare pentru grupuri de turişti, accesibile călăreţilor experimentaţi, cu
parcurgerea unor distanţe călare până la 200-350 km în circuit, într-o perioadă de 6-10
zile, în etape zilnice călare de 3-5 ore (respectiv 20-30 km/zi);
- întrecerile hipice amicale (inclusiv vânătoarea cu programe tradiţionale de petreceri
hipice şi vânătoreşti);
- închirierile de cai şi ponei (pentru copii) cu ora, pentru plimbări scurte (în parcuri, păduri,
pe plajă etc.), de regulă în orele în care nu există aglomeraţii de turişti în aceste zone;
- închirierile de atelaje (docare, şarete, trăsuri, sănii etc., cu sau fără vizitiu) pentru plimbări
sau pentru circuite turistice. În această categorie s-a autonomizat o formă relativ nouă a
turismului de caravaning, în care rulota este remorcată de cai închiriaţi. Rulotele de
construcţii speciale, denumite "hipo-motel", au ca vizitiu, de regulă, pe însuşi turistul
participant la asemenea acţiuni turistice;
- organizarea unor vizite în herghelii, crescătorii de cai etc., combinate, după caz, şi cu
lecţii de călătorie;
- programe complexe pentru însoţitorii persoanelor care practică călăria etc.
Combinarea şi divizarea diferitelor elemente componente ale activităţilor culturale,
recreative, sportive etc. constituie, şi atunci când este vorba de oferta turistic ă a ţării noastre, o
rezervă practic inepuizabilă de diferenţiere, până la caracter de unicitate, a prestaţiilor de servicii,
de activităţi, de programe şi de produse turistice româneşti.
· Serviciile şi activităţile turistice suplimentare cu caracter de cure şi tratamente balneo-
medicale
În formele sale incipiente, turismul balneo-medical - şi într-o măsură considerabilă
turismul în staţiunile climaterice - a reprezentat o formă a turismului de lux, un privilegiu al
claselor bogate.
În secolul al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului nostru s-a conturat chiar un "cult"
al staţiunilor balneare, frecventate nu atât din motive de îngrijire a sănătăţii, cât mai mult din
motive de prestigiu, din snobismul caracteristic acestor pături sociale cu venituri ridicate.
Condiţiile turismului modern accentuează creşterea cererii pentru tratamentele balneo-medicale,
realitate reflectată prin creşterea considerabilă a numărului de curanţi în majoritatea ţărilor în
care există factori naturali de cură.
Astăzi, mai mult ca oricând, cererea de servicii pentru tratamente balneo-medicale se
caracterizează printr-un conţinut nou, izvorât din necesităţile reale de îngrijire a sănătăţii în urma
recomandărilor şi prescripţiilor personalului medical de specialitate (pentru tratarea maladiilor
care necesită proceduri de cură balneară), cât şi ca rezultat a evoluării concepţiilor privitoare la
necesitatea tratamentelor şi curelor profilactice pentru prevenirea îmbolnăvirii unor categorii de
populaţie predispuse pentru anumite maladii.

100
a se vedea LAROUSSE, Encyclopedie des sports, Libraire Larousse, Paris, citat de Snak O., Economia industriei
turistice, p.106.
190
 Creşterea solicitărilor pentru tratamente balneo-medicale este cu atât mai recomandabilă,
cu cât turismul balnear se adresează unor segmente de piaţă limitate numeric la oamenii care au,
respectiv ar putea avea, nevoie de asemenea tratamente balneo-medicale.
Sporirea considerabilă a numărului de curanţi pentru tratamentele balneo-medicale este
influenţată atât de factorii cu caracter general care concură la dezvoltarea turismului în ansamblul
său, cât şi de o serie de factori specifici dezvoltării turismului balneo-medical, printre care pot fi
menţionaţi:
- tendinţa actuală pe plan mondial de a se înlocui, în unele afecţiuni cronice, tratamentul
medicamentos (domeniu în care specialiştii afirmă că s-au făcut în ultimul timp multe
abuzuri) prin tratamente cu factori naturali de cură, mai adecvaţi organismului
suprasolicitat de ritmul vieţii moderne.
- îmbinarea turismului propriu-zis cu turismul balnear, a plăcutului cu utilul, care asigură
turistului posibilitatea ca în timpul concediului de odihnă să-şi îngrijească sănătatea şi să
se reconforteze, vizitând totodată şi o altă localitate, respectiv o ţară străină;
- dezvoltarea balneologiei sociale, care face ca numărul celor care beneficiază de cure
balneare, total sau parţial plătite de casele de asigurări sociale, să fie mereu în creştere.
Valoarea terapeutică deosebită, şi în cazul ţării noastre, a factorilor naturali de cură din
staţiunile balneo-medicale şi climaterice justifică necesitatea dezvoltării acestora, obiectiv ce
trebuie să răspundă progreselor ştiinţifice medicale ce stimulează circulaţia turistică spre acest
domeniu. Acest considerent impune dezvoltarea mijloacelor de cazare şi de tratament la nivelul
solicitat de piaţa turismului balnear, precum şi diversificarea serviciilor turistice din fiecare
staţiune balneoclimaterică, îmbunătăţind totodată şi posibilităţile de agrement şi de destindere.
De fapt, practica turistică internaţională demonstrează că anumite staţiuni turistice
clasice, care în trecut au fost solicitate intens de clientela dornică de odihna pasivă, sunt
considerate de anumite categorii de clientelă ca demodate. În cazul în care asemenea destinaţii nu
sunt recomandate de necesităţile pure de îngrijire a sănătăţii, sunt preferate alte staţiuni
(destinaţii) care oferă servicii de agrement mai atractive.
O strategie ştiinţific fundamentată, de diversificare a serviciilor turistice în staţiunile
turistice balneoclimaterice, trebuie să ia în considerare diferitele categorii de clientelă care
favorizează segmentele de piaţă către care se adresează aceste servicii. Practica internaţională şi
practica turistică din ţara noastră demonstrează că în nici o formă de turism - exceptând anumite
forme ale turismului de lux - preferinţele şi cererile nu sunt atât de individualizate ca în formele
turismului de tratament. La aceasta se mai adaugă şi clientela care nu solicită în mod special
tratamente, ca de exemplu, turiştii sosiţi la odihnă şi persoanele care însoţesc pe bolnavii şi
indivizii cu deficienţe care necesită diferite proceduri de tratament balnear. Deoarece
comportamentul acestei clientele nu se deosebeşte cu nimic de comportamentul turiştilor
obişnuiţi, staţiunile balneare şi climaterice trebuie să fie în măsură să ofere, în paralel cu
serviciile medicale de tratament, şi serviciile pe care le solicită aceşti turişti.
Caracteristicile serviciilor de cură şi tratamente balneo-medicale derivă din însăşi definiţia
curelor: modalităţi de tratament care se bazează pe folosirea repetată a unor mijloace terapeutice
naturale după prescripţiile medicale de rigoare, corelate cu schimbarea mediului obişnuit în care
trăieşte turistul.
Curele se întregesc cu toate procedurile terapeutice necesare pentru tratamentul
maladiilor turiştilor curanţi, care, într-o asemenea accepţiune, devin servicii asociate (de
exemplu: inhalaţii, pulverizaţii, băi cu aburi, masaj subacvatic, electro-fizioterapie, cure de
slăbire, diete, împachetări cu nămol, gimnastică medicală, aerosoli, geriatrie şi multe altele).
Se poate aprecia deci, că balneoterapia în condiţiile unui mediu ambiant favorizant oferit de
staţiunile balneoclimaterice, reprezintă o formă specifică a turismului modern, care, prin
procedurile de cure şi tratament, urmăreşte activizarea, ameliorarea sau stabilizarea stării de

191
sănătate a pacienţilor care necesită asemenea tratamente. În paralel, balneoterapia modernă
îndeplineşte şi o funcţie socială de mare importanţă: de prevenire a îmbolnăvirilor, respectiv de
evitare a factorilor de risc care provoacă înrăutăţirea în continuare a stării sănătăţii pacienţilor,
prin instruirea sistematică a turiştilor privind:
- respectarea, după terminarea curei, unui regim de viaţă pe baza unor recomandări strict
individualizate pentru fiecare pacient;
- iniţierea turiştilor pentru recunoaşterea unor simptome de îmbolnăvire prematură sau de
agravare a stării lor de sănătate, pentru a se adresa din timp cadrelor medicale de
specialitate şi pentru a evita riscul unor noi îmbolnăviri.
Pe toată durata desfăşurării tratamentelor sau a curelor prescrise, pacienţii beneficiază de
asistenţa medicală a cadrelor de specialitate şi auxiliare. În acest fel, consultaţiile medicale şi
asistenţa medicală constituie şi ele o formă specifică de servicii balneo-medicale, prestate în
completarea serviciilor de tratamente şi cure balneo-medicale.
Preocuparea specialiştilor, din staţiunile unde se organizează asemenea prestaţii, pentru reuşita
curelor şi tratamentelor balneo-medicale, a dat naştere şi altor servicii speciale oferite turiştilor,
cunoscute sub denumirea generică de reabilitarea pacienţilor. Reabilitarea pacienţilor reprezintă
o componentă complexă a asistenţei medicale de specialitate şi urmăreşte un triplu scop:
- reabilitarea fizică a pacienţilor, pentru a le permite să facă faţă mai bine viitoarelor
solicitări fizice în activitatea lor profesională;
- readaptarea psihologică a unor persoane cu deficit la condiţiile de viaţă după terminarea
curelor (viaţa profesională, familială etc.);
- readaptarea socială (recomandarea unor comportamente pentru menţinerea sănătăţii, cu
respectarea prescripţiilor medicale de rigoare şi, eventual, în funcţie de necesităţi, cu continuarea
la domiciliu a tratamentelor prescrise).
Ca şi în cazul altor componente structurale ale serviciilor turistice, fie ele de bază ori
complementare, multitudinea de posibilităţi pe care le oferă ţara noastră în domeniul combinării
diferitelor componente ale activităţilor recreative, sportive, culturale etc. constituie o rezervă
practic inepuizabilă de diferenţiere, până la caracter de unicitate, a ofertei de prestări de servicii,
de programe şi produse turistice, rezerve care aşteaptă să fie valorificate de agenţiile şi birourile
de turism la nivele comparabile cu activităţile similare din ţările cu vocaţie turistică deosebită.
· Serviciile şi activităţile turistice cu caracter special
În această categorie se includ practic toate serviciile, activităţile, programele etc. menite
să faciliteze un sejur mai agreabil turiştilor. Prin specificul lor, asemenea servicii se adresează
unor categorii determinate de clientelă, respectiv sunt solicitate ocazional, în funcţie de
necesităţile şi preferinţele anumitor categorii de turişti.
Întrucât aceste servicii au un caracter eterogen, o grupare riguroasă a lor nu este posibilă. Pentru
exemplificare menţionăm o bună parte a acestor servicii cu caracter special:
- servicii prestate pentru oameni de afaceri (închirieri de birouri, secretariat, traduceri,
dactilografie etc.);
- servicii de organizare a congreselor, conferinţelor, seminariilor, simpozioanelor etc.;
- asigurarea unor ghizi însoţitori (ghizi-interpreţi, animatori culturali etc.);
- programele de vânătoare şi pescuit sportiv în zonele special amenajate (terenuri şi rezervaţii
de vânătoare şi pescuit sportiv);
- vânzarea în valută a unor mărfuri, cadouri, artizanat etc., în agenţiile de voiaj sau în unităţi
specializate (de tipul Duty Free Shop, Tax Free Shop etc.);
- serviciile de asigurare a securităţii turiştilor, inclusiv acţiunile de salvare în caz de pericol
(Salvamar, Salvamont etc.);
- asistenţa medicală pentru îngrijirea şi supravegherea turiştilor cu handicap, pentru
supravegherea dietelor, curelor de slăbire, continuarea unor tratamente în perioada vacanţelor.

192
 Pentru a evita eventualele confuzii, subliniem că în această categorie se au în vedere serviciile
de asistenţă medicală din toate localităţile (staţiunile) care nu sunt de interes balneoclimateric.
În cazul curelor şi tratamentelor balneo-medicale, asistenţa medicală se transformă - cu tot
caracterul special al serviciilor - într-o componentă de bază a prestaţiilor de tratamente şi cure
balneare.
- asistenţa medico-veterinară pentru îngrijirea unor animale domestice proprietatea turiştilor (de
exemplu, câini de ras ă, câini de vânătoare etc.) numai în obiectivele turistice de cazare în care
este admis accesul animalelor respective (pentru probleme de supraveghere veterinară, toaleta
animalelor, regimul alimentar etc.);
- programele şi serviciile speciale pentru copiii mici: grădiniţe, creşe, săli de joacă etc., unde
copiii mici îşi petrec o parte din timpul lor sub supravegherea unor îngrijitoare şi educatoare
calificate, poliglote;
- terenurile amenajate de joacă pentru copii, cu dotările şi instalaţiile necesare (baby-scuter,
baby-schi etc.);
- programele artistice pentru copii (concursuri de desene, poezii, programe cu participarea
copiilor etc.);
- unităţile de alimentaţie specifice pentru copii (de tipul baby-bar);
- serviciile de supraveghere a copiilor mici de un personal calificat (baby-sitter) spre a permite
turiştilor familişti cu copii să participe la programele oferite.
Cum am mai menţionat, acestor tipuri de servicii şi activităţi turistice complementare,
grupate după natura lor, li se mai pot alătura şi altele, cum ar fi cele financiar-bancare,
asiguratorii de bunuri şi persoane etc. Oricum, viaţa modernă completează în timp şi acest sistem
al serviciilor suplimentare care, prin diversitatea şi calitatea lor, întregesc gradul de satisfacţie al
consumatorului în calitate de turist.

Agrementul - componentă structurală a produsului turistic

Creşterea rolului turismului în realizarea unei noi calităţi a vieţii presupune, prioritar,
asigurarea unei odihne active a oaspeţilor turişti. În acest sens, cum am mai precizat, amplificarea
preocupărilor pentru realizarea dezideratului de odihnă activă - caracteristică fundamentală a
vacanţelor în epoca contemporană - stimulează eforturile de dezvoltare a acelor prestaţii care să
contribuie la satisfacerea nevoilor fizice şi psihice ale turistului, conturând cadrul necesar pe
trecerii plăcute şi instructive a timpului liber101. Aceste activităţi sunt cunoscute sub denumirea
generică de agrement - domeniu ce poate fi definit prin ansamblul mijloacelor şi formelor
capabile să asigure individului sau grupului social o stare de bună dispoziţie, de plăcere, să dea
senzaţia unei satisfacţii, a unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire plăcută102. Acest mod de
abordare relevă, pe de o parte, varietatea activităţilor de agrement şi multitudinea planurilor pe
care acţionează, iar pe de altă parte, faptul că agrementul se constituie ca un element fundamental
pentru satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă statutul de componentă de bază a
serviciilor turistice. De fapt, acest punct de vedere este frecvent dezbătut în literatura de
specialitate din ţara noastră din ultimele două decenii103 şi întâlnit în limbajul organizatorilor de
turism di n ţările cu tradiţie în acest domeniu104.

101
Vezi Minciu R. ş.a., lucr. cit., p. 108-110.
102
Lupu Tr., Agrementul-componentă a produsului turistic, "Actualităţi în turism", nr. 4 din 1987.
103
Lupu Tr., lucr. cit.; Nicolescu E., Marketingul în turism, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975, p. 234 şi
Oglinzile viitorului în turism , Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1978, p. 198; Păunescu D., Turism şi agrement, în
"Actualităţi în turism", nr. 1 din 1986; Istrate I., Bran F. şi Roşu A., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed.
Economică, Bucureşti, 1996, p. 180-182;
104
HORECA - abreviaţie invocată în practica turistică şi în literatura franceză de specialitate prin care sunt
nominalizate serviciile de bază (Hotellerie - Restauration - Centre d'Animmation).
193
 Conceput în calitate de componentă de bază a serviciului turistic, alături de transport -
cazare - alimentaţie, agrementul răspunde unor nevoi şi interese specifice turiştilor şi
organizatorilor din domeniu. Astfel, în armonie cu motivaţia turistului, agrementul vizează
destinderea şi reconfortarea fizică a acestuia, divertismentul şi dezvoltarea capacităţilor sale. De
exemplu, în cazul interesului pentru acoperirea nevoilor fizice, activităţile sportive, cele care
solicită într-un mod plăcut componentele organismului - de la simpla plimbare până la atingerea
unor performanţe - ocupă un loc important. În ceea ce priveşte satisfacţia psihică, activităţilor
cultural-distractive şi celor instructiv-educative le revine un rol hotărâtor. Prin atmosfera de
destindere, amuzament şi comunicare acestea amplifică cantitativ-calitativ volumul de cunoştinţe
ale turistului.
Din perspectiva economico-socială, dezvoltarea agrementului vine în întâmpinarea
exigenţelor de creştere a atractivităţii staţiunilor turistice. În paralel, agrementul constituie
mijlocul principal de individualizare a ofertei turistice, de diversificare a produselor firmelor şi
destinaţiilor aflate într-o permanentă competiţie. În fond, stimulând circulaţia turistică,
agrementul devine o sursă importantă de încasări, de creştere a eficienţei economice a activităţii.
Creşterea rolului agrementului în caracterizarea localităţilor turistice, în asigurarea
competitivităţii staţiunilor turistice şi în satisfacerea nevoilor turiştilor a determinat
transformarea sa în motivaţie turistică propriu-zisă, conducând la apariţia unor noi tipuri de
vacanţe: vacanţă de schi, alpinism, tenis, yachting, hipism, vânătoare, turism cultural etc.
Dintr-un alt unghi de abordare, agrementul reprezintă un element important de care
trebuie să se ţină seama în amenajarea zonelor turistice105. În acest context, tot mai frecvent se
vorbeşte - în procesul de amenajare - de o strategie a agrementului, care să valorifice componenta
economică a fiecărei zone, să realizeze o planificare de ansamblu şi pe termen lung a raporturilor
om-natură, să asigure o dimensionare ponderat-raţională a dotărilor, o adaptare a acestora la
configuraţia spaţiilor şi peisajelor.
Reprezentând o component ă de bază a serviciilor turistice, activităţile de agrement se
grupează şi se regrupează, în timp, în funcţie de locul unde se desfăşoară, de nivelul de
organizare (staţiune, unitate de cazare şi alimentaţie publică, sau de către terţi pentru întreaga
activitate turistică), de forma de participare a turiştilor etc. Cel mai frecvent, organizarea
agrementului se particularizează pe forme de turism: de litoral, montan de vară şi/sau de iarnă,
balnear etc.106 De exemplu, în cazul turismului de litoral - a cărui motivaţie o reprezintă cura
helio-marină şi/sau practicarea sporturilor nautice - organizarea agrementului înseamnă:
amenajarea plajelor pentru o cură activă (tobogane, jocuri, concursuri); existenţa unor centre de
iniţiere în practicarea sporturilor nautice şi puncte de închiriere a materialului sportiv (bărci,
hidrobiciclete, schiuri, iole, surfing-uri etc.); realizarea unor sporturi de agrement, cluburi de
vacanţă ş.a. Aceste componente se întâlnesc şi în dotarea litoralului românesc, iar lor li se mai
pot adăuga alte mijloace de agrement ca: parcuri de distracţii, săli de spectacol, terenuri de sport
etc.
O formă particulară de agrement şi, corespunzător, de vacanţă, în care ţara noastră are
vechi tradiţii şi care se bucură de aprecierea turiştilor, o reprezintă călăria. Existenţa unor
herghelii renumite - cum sunt cele de la Mangalia, Izvin, Lucina etc. - favorizează dezvoltarea
acestei forme de agrement, căreia i se asociază plimbările cu trăsura, sania şi alte mijloace hipo.
În general, apreciază specialiştii, strategia de dezvoltare a agrementului trebuie să aibă în vedere,
pe de o parte, motivaţiile, aspiraţiile şi aşteptările turiştilor iar, pe de altă parte, de profilul,
structura şi specificul staţiunilor. Corespunzător, desfăşurarea activităţilor de agrement
presupune existenţa unor echipamente adecvate (porturi de agrement, puncte de închiriere,
mijloace de transport pe cablu, piscine, centre de echitaţie, săli şi terenuri de sport etc.),

105
Istrate I., Erdeli G. - Amenajări turistice, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1996, p. 119-122
106
Idem, p. 134-135
194
programe (excursii, concursuri, expoziţii, festivaluri, activitate artizanală ş.a.) O altă latură, ce
trebuie avută în vedere în elaborarea concepţiei de organizare a agrementului, este asigurarea
implicării efective a turistului în desfăşurarea programelor de divertisment. În acest fel se
realizează o trecere a acestuia de pe poziţia de "spectator" pe cea de "participant activ",
preocupare ce constituie o caracteristică a concepţiei moderne de agrementare a staţiunilor.
Concluzionând, putem afirma că dezvoltarea activităţilor de agrement influenţează direct
orientarea fluxurilor turistice şi implicit desfăşurarea unei activităţi utile şi eficiente.

195
 BIBLIOGRAFIE

1. Barbu, Gh. (coord.), Turismul în economia naţională, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981
2. Cosmescu, I., Turismul – fenomen complex contemporan, Ed. Economică, Bucureşti, 1998
3. Cosmescu, I., Economia turismului, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2000
4. Erdeli, G., Istrate, I., Potenţialul turistice al României, Ed. Universităţii Bucureşti, 1996
5. Gogu Emilia, Statistica in turism si comert, Ed. Oscar Print, 2011
6. Lanquar, R., L'économie du tourisme, Presses Universitaires de France, Paris,1987
7. Glăvan, V., Potenţialul turistic şi valorificarea sa, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006
8. Hunziker W., Grundlagenlehre des Fremdenverkehr, Ed. Gurten, Berna, 1962
9. Istrate, I., Bran, F., Roşu, A.G. Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996
10. Lupu, N., Hotelul - Economie si management, Ediția a VI-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010
11. Mărgulescu D., şi colab., Analiza eficienţei economice a activităţii întreprinderii de turism şi
alimentaţie publică, Editura ASE, Bucureşti, 1993
12. Medlik S., Managing Tourism, Ed. Butterworth Heinemann, London-Oxford, 1995
13. Minciu, Rodica, Economia turismului, Ed.Uranus, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2004
14. Minciu Rodica (coord.), Popescu Delia, Pădurean Mihaela, Hornoiu R., Economia turismului
- aplicaţii, Ed. Uranus, Bucureşti, 2007
15. Neacșu N., Glăvan V., Baron P., Neacșu Monica, Geografia si Economia Turismului, Ed.
ProUniversitaria, București, 2011
16. Neacșu N., Băltărețu Andreea, Neacșu Monica, Drăghilă Marcela, Resurse si destinații
turistice - interne si internaționale, Ediția a II-a, Ed. Universitară, 2011
17. Nicula,V., Turismul din perspectiva secolului XXI, Ed. Continent, Sibiu-Bucureşti, 2003
18. Nicula, V., Tehnica operaţiunilor de turism, Ed. ULB Sibiu, 2015.
19. Postelnicu, Gh. Introducere în teoria şi practica turismului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997
20. Ray, I., Hotellerie de luxe, Ed. De Boeck Universite, Bruxelles, 2009
21. Rotariu, I., Globalizare şi turism: Cazul României, Ed. Continent, Sibiu, 2004
22. Snak, O., Economia industriei turistice, Ed. Institutului EDEN, Bucureşti, 1993
23. Stavrositu S., Managementul calității serviciilor si ospitalitatea in restaurante, gastronomie,
hoteluri, Ed. Polirom, Iași, 2014
24. Stănciulescu Gabriela, State Olimpia, Tehnica operațiunilor de turism intern și
internațional, Ed. CH Beck, 2012
25. Țigu G., Tala M., Talpeş A., Lungu C., Smaranda J., Resurse şi destinaţii turistice pe plan
mondial, Ed. Uranus, 2003.
26. Vellas, Fr., Turismul: tendinţe şi previziuni, Editura Walforth, Bucureşti, 1992

* *
*
xxx - Dictionary of Travel, Tourism and Hospitality, Second Edition, Ed. B. Heinemann, Oxford
xxx - Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare în Turism, Studii elaborate.
xxx - OMT, Studii elaborate.
xxx - Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului - Master Planul de dezvoltare a turismului
național, 2007-2026
xxx - Ordinul Președintelui Autorității Naționale de Turism nr.65/2013 pentru aprobarea
Normelor Metodologice privind criteriile şi metodologia pentru eliberarea licenţelor şi
brevetelor de turism, a certificatelor de clasificare a structurilor de primire cu funcțiune de
cazare turistică și de alimentație pentru turism.

196