ECOLOGIE

GENERALĂ

note de

curs

Cuprin

CE ESTE
ECOLOGIA?.......................................................................................................
............................... 2
TEORIA SISTEMELOR APLICATĂ ÎN ECOLOGIE
................................................................................................ 2
CARACTERUL ANTIENTROPIC AL SISTEMELOR VII
............................................................................................... 3
CATEGORII IERARHICE ÎN LUMEA VIE
.................................................................................................................. 4
SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ
............................................................................................................................... 7
MEDIUL DE VIAȚĂ
........................................................................................................................
................ 9
TEMPERATURA ....................................................................................................................
............................. 10
ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP
............................................................................................. 13
LEGILE FACTORILOR ABIOTICI
........................................................................................................................... 15
POPULAȚIA ......................................................................................................
.......................................... 17
STATICA
POPULAȚIEI.........................................................................................................................
................ 17
EFECTIVUL (N)
..........................................................................................................................................
..... 17
DENSITATEA .....................................................................................................................
............................. 18
NATALITATEA ŞI RATA NATALITĂŢII
.............................................................................................................. 18
MORTALITATEA ŞI RATA MORTALITĂŢII
....................................................................................................... 19
STRUCTURA
POPULAȚIEI.........................................................................................................................
.......... 21
STRUCTURA PE VÂRSTE
................................................................................................................................ 21
STRUCTURA PE SEXE (SEX RATIO)
 ................................................................................................................. 22
DISTRIBUŢIA
SPAŢIALĂ.........................................................................................................................
......... 23
COMPORTAMENTUL TERITORIAL ŞI IERARHIA SOCIALĂ
............................................................................... 24
HETEROGENITATEA
POPULAŢIEI...................................................................................................................
25
DINAMICA POPULAȚIEI
..................................................................................................................................... 25
REGLAREA
POPULAȚIONALĂ............................... ................................ ................................ ..................
............ 30
ANALIZA FACTORILOR DE
MORTALITATE............................................................... ................................ ....... 30
METAPOPULAŢIA ..............................................................................................................
............................ 32
MODELE CONCEPTUALE DE CONTROL
POPULAŢIONAL............................... ................................ ................. 33
RELAȚII INTRASPECIFICE (INTRAPOPULAȚIONALE)
...................................................................................... 34
RELAȚII INTERSPECIFICE (INTERPOPULAȚIONALE)
....................................................................................... 35
ECOSISTEMUL ..................................................................................................
.......................................... 38
STRUCTURA SPAȚIALĂ
...................................................................................................................................... 38
STRUCTURA TROFICĂ
........................................................................................................................................ 39
CLASIFICAREA LANŢURILOR
TROFICE............................... ................................ ............................................. 40
PIRAMIDE ECOLOGICE
.................................................................................................................................. 41
NIȘA
ECOLOGICĂ............................... ................................ ................................ .........................
....................... 42
FLUXUL ENERGIEI ȘI
NUTRIENȚILOR............................... ................................ ................................ ...................
44
DINAMICA ECOSISTEMULUI
.............................................................................................................................. 45
SCHIMBĂRILE NEDIRECŢIONALE
................................................................................................................... 45
SUCCESIUNEA ..................................................................................................................
............................. 47
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
........................................................................................................................
... 51
 CE ESTE

ECOLOGIA?
Din punct de vedere etimologic termenul „ecologie” este format
din cuvântul
„oikos” care semnifică casă în limba greacă și „logos” cu sensul de
cunoaștere, știință.
Deci se poate intui că ecologia ar fi știința care studiază mediul
înconjurător cu toate
componentele sale.
Termenul de „ecologie” (ecologie în forma sa originală din limba
germană) a fost
introdus de Ernst Haekel (1866) ca fiind știința care studiază relațiile dintre
organisme
și mediu.
În prezent ecologia este înțeleasă din perspectiva Teoriei Generală a
Sistemelor
(Karl Ludwig von Bertalanffy) ca fiind știința ce studiază sistemele
supraindividuale de
organizare ale materiei vii (populații, biocenoze, biosfera) integrate
în mediul lor
abiotic, inclusiv sistemul socio-economic uman și relațiile acestuia cu
componentele

ecosferei.

TEORIA SISTEMELOR APLICATĂ ÎN

ECOLOGIE
Înainte de a începe să discutăm despre sistemele vii trebuie să
vedem cum și din
ce sunt acestea alcătuite. Componentele recunoscute ale universului
nostru sunt
materia și energia. Modul în care materia și energia sunt distribuite în
cadrul sistemelor,
cantitatea, tipul și forma acestora, se numește informație. Astfel, orice
sistem conține
aceste trei componente: materie, energie și informație. În continuare ne
vom referi la
aceste trei componente și la schimburile pe care sistemele le
realizează cu mediul
extern. Criteriul de bază în identificarea și delimitarea sistemului
îl reprezintă
schimburile de materie, energie și informație pe care acesta le
2 /51
realizează cu mediul
extern. Pe baza acestui criteriu putem descrie trei categorii de sisteme:
1.Sistemele izolate sunt acele sisteme care nu realizează schimburi
de materie,
energie și informație cu mediul extern.
2.Sistemele închise realizează doar schimburi de energie și
informație cu mediul
extern, dar nu și de materie.
3.Sistemele deschise realizează schimburi de materie, energie și
informație cu
mediul extern. Trebuie menționat că toate sistemele vii sunt sisteme
deschise.
Sistemele vii diferă radical de cele nevii deoarece sunt mobile, se
pot deplasa în
spațiu, se reproduc, au capacitatea de a prelua și metaboliza materie și
energie din
mediul extern și pot menține condiții interne diferite de mediul extern.
Sistemele vii se
deosebesc de cele nevii si prin faptul că sunt miniaturizate. Ele pot avea
configurații
foarte diferite în cantități mici și comparabile de materie, spre deosebire
de sistemele
nevii. O bacterie, deși este de dimensiuni microscopice, are o complexitate
structurală și
funcțională ce nu poate fi atinsă de un sistem neviu (cum ar fi un cristal
de sare) de

dimensiuni comparabile, nici chiar de dimensiuni de sute și mii de ori mai

mari.

3 /51
 Reprezentarea schematică a structurii ierarhice a unui sistem și a
schimburilor
de materie, energie și informație realizate de acesta cu

mediul extern.
Toate sistemele vii sunt organizate. Această caracteristică a
sistemelor vii
(organizarea) implică existența a două componente structurală și
funcțională. Structura
se referă la numărul și tipul elementelor componente, la distribuția
spațială a acestora,
la conexiunile existente între ele precum și la dinamica lor în timp.
Funcțiile se referă la

implicarea elementelor componente în fluxul de materie, energie și

informație.

CARACTERUL ANTIENTROPIC AL SISTEMELOR VII

O caracteristică proprie a sistemelor vii este caracterul lor
antientropic. Într-un
univers în plină extindere, a cărui entropie crește și implicit gradul de
organizare scade,
sistemele vii de pe Pământ își mențin și chiar sporesc complexitatea
și gradul de
organizare. Aceasta se explică prin caracterul disipativ al sistemelor vii.
Acestea preiau
energie, materie și informație cu entropie scăzută din mediul extern
(corespunzând
unui nivel de complexitate ridicat) și exportă energie, materie și
informație degradată
(cu entropie ridicată). În acest mod este eliminat din sistem excesul de
entropie și se
permite menținerea și dezvoltarea complexității structurii sistemelor vii.
Entropia este o măsură a gradului de dezorganizare a unui
4 /51
 sistem. Cu cât
entropia este mai mare, cu atât sistemul are o structură mai simplă. Cu cât
sistemul este
mai complex și are un grad de organizare mai ridicat, cu atât entropia va fi
mai scăzută.
Sistemele vii realizează un export de entropie, menținând entropia
proprie la
valori minime. Sistemele vii sunt însă strict dependente de un flux
constant de materie,
energie și informație pentru a putea elimina excesul de entropie. Orice
întrerupere a
acestui flux duce la creșterea entropiei sistemului și implicit la
dezorganizarea acestuia.
La nivel planetar, principala sursă de energie este energia radiantă
solară. O mică
parte din aceasta este folosită în procesul de fotosinteză, proces în urma
căruia energia
radiantă este transformată în energia chimică conținută în materia
organică care este
apoi utilizată de sistemele vii. Energia radiantă solară furnizează
astfel sistemelor
biologice și ecologice energia necesară pentru menținerea gradului de
organizare și
pentru creșterea complexității.
Orice organism animal este un sistem biologic, cu un grad de
complexitate mai
mare sau mai mic (mic în cazul unei bacterii, mare în cazul unui mamifer),
clar delimitat
de mediul extern. Pentru a se menține organismul trebuie să se
hrănească. Hrana este

alcătuită din materie, cu un anumit conținut energetic și informațional

și constituie

5 /51
intrările.
căldură
informație Înmai
același
(energie timp și
termică)
scăzut. organismul elimină energie
materie degradată sub formă
cu un conținut de
de energie și

CATEGORII IERARHICE ÎN LUMEA VIE

Orice sistem viu este alcătuit din elemente componente

(subsisteme) și este la
rândul său un subsistem al unui sistem mai mare, integrator
(suprasistem). Astfel
putem delimita un ansamblu de sisteme cu grade de complexitate
diferite constituite
într-o structură ierarhizată de forma:

subsistem  sistem 

suprasistem
Sistemele situate pe poziții diferite în această ierarhie
coexistă în mod
obligatoriu. Astfel, căprioarele ce trăiesc într-o pădure se hrănesc și evită
prădătorii
pentru a supraviețui, dar se reproduc în cadrul populației din care fac
parte. Fiecare
căprioară este un subsistem al populației, care devine sistemul integrator.
La rândul ei,
populația de căprioare este doar un subsistem în cadrul ansamblului de
populații de
plante, animale și microorganisme din pădurea respectivă.
O consecință importantă a organizării ierarhice este că prin
asamblarea
sistemelor componente în cadrul sistemului funcțional integrator
(suprasistemul), apar
noi proprietăți (proprietăți emergente), care nu existau la nivelul
sistemelor integrate,
devenite subsisteme. De aceea, o proprietate emergentă care apare
la nivelul unui
sistem nu poate fi dedusă doar din studiul proprietăților subsistemelor
componente.
Apare astfel o diferență între proprietățile emergente și
proprietățile sumative
(rezultate prin însumarea proprietăților subsistemelor componente).
Proprietățile
emergente apar datorită interacțiunilor dintre componente și nu
datorită unor
schimbări în structura primară a componentelor.
Exemplu: Proprietăți emergente apărute prin integrarea
subsistemelor:
a. Organismul uman este homeoterm (are temperatura
constantă), dar nu și
celulele și țesuturile componente. Astfel, homeotermia poate fi observată

6 /51
doar la nivelul
suprasistemului integrator și nu la nivelul subsistemelor componente.
b. Proprietățile apei, ca moleculă alcătuită din doi atomi de
hidrogen și unul de
oxigen, nu pot fi deduse prin studiul atomilor componenți.
Odată ce complexitatea sistemului crește, stabilitatea sa este
sporită datorită
dezvoltării unor mecanisme de reglaj (homeostaziei). De aceea, unele
caracteristici
devin mai puțin complexe și variabile. De exemplu, rata fotosintezei unei
păduri este
mai puțin variabilă decât cea a frunzelor sau plantelor individuale,
deoarece atunci când
unele plante au o rată mai scăzută altele au o rată mai crescută.
Sistemele vii sunt extrem de complexe, dar pot fi grupate în patru
mari categorii
ierarhice:
1. Ierarhia somatică ce include totalitatea sistemelor ierarhizate, vii
și nevii, ce
intră ca elemente componente în alcătuirea sistemelor biologice.
2. Ierarhia organizatorică ce include toate nivelele de organizare ale
materiei vii
(numite în continuare sisteme biologice). Un nivel de organizare reprezintă
o categorie
de sisteme biologice, diferite din punct de vedere structural și funcțional,
capabile de

existență de sine stătătoare. Criteriul utilizat pentru a stabili dacă un

sistem biologic

7 /51
este
Aceasta sau nu un
implică
Individul
organizatorică nivel
să ca
reprezintă deforma
cuprindă organizare
sistemele al materiei
componente
elementară
întreaga materie și ale vii
unuieste
universală
vie. universalitatea.
nivel
de din ierarhia
existență a
vieții. Indivizii
au o existență în timp limitată genetic și realizează un schimb permanent
de materie,
energie și informație cu mediul înconjurător (proces numit
metabolism). Toate
sistemele supraindividuale sunt forme de grupare și organizare a
indivizilor.
Populația este alcătuită dintr-un grup de indivizi aparținând aceleiași
specii, care
își desfășoară activitatea în cadrul unei biocenoze. Populația este
capabilă de existență
de sine stătătoare, din punct de vedere reproductiv, timp nedefinit.
Specia este o
comunitate reproductivă alcătuită din una sau mai multe populații. Specia
este în același
timp un sistem biologic (un nivel în ierarhia organizatorică) și un
nivel în ierarhia
taxonomică. Astfel, specia ca sistem biologic, devine veriga de legătură
dintre ierarhia
organizatorică și ierarhia
taxonomică.
Biocenoza include totalitatea indivizilor grupați în populații distincte
ce ocupă un
anumit biotop (spațiu sau volum fizic). Principala caracteristică a
biocenozei o
reprezintă relațiile dintre speciile componente (relații
interspecifice).
Biosfera este învelișul viu al planetei, ce include totalitatea
indivizilor de pe
Pământ, grupați în populații și
biocenoze.
Speciile sunt sisteme biologice reale, bine definite, dar în același
timp au un
caracter contradictoriu. Pe de o parte au un caracter conservator,
necesar pentru a-și
păstra integritatea în timp și reduce potențialele alterări. Pe de altă
parte, indivizii
componenți suferă transformări datorită mutațiilor și
recombinărilor în cursul
evoluției, ceea ce le anulează identitatea inițială. Mai multe
mecanisme operează la
diferite nivele de complexitate pentru a permite menținerea naturii duale
a speciilor. La
nivel molecular informația genetică este redundantă: (i) ADN-ul este
alcătuit din două
catene, (ii) există o garnitură dublă de cromozomi la majoritatea speciilor,
iar (iii) setul
complet de informații pentru întregul organism este prezent în

8 /51
toate celulele
organismelor pluricelulare. În plus, există și o serie de mecanisme, cum
sunt sistemele
reparatorii ale ADN-ului, precum și mecanismele semi-conservative de
replicare ce
asigură transferul fără modificări al informației genetice în timp. În pofida
excesului de
informație genetică și a mecanismelor de protecție care ar trebui să
asigure transferul
fără modificări sau pierderi de informație, au loc procese opuse, cum
sunt mutații și
recombinări. Acestea sunt induse de o multitudine de factori, ce
acționează la diferite
nivele de complexitate codon, genă, cromozom și genom și asigură
transformarea
continuă a indivizilor componenți. La nivel populațional
panmixia, respectiv
posibilitatea ca toți indivizii unei populații să se reproducă unii cu alții,
este diminuată
de o serie de bariere reproductive sau comportamentale care îi limitează
importanța.
Menținerea coeziunii între populațiile componente ale speciei este
de asemenea
restrânsă de capacitatea de dispersie limitată a indivizilor componenți și
de existența
barierelor geografice între populații. Astfel, speciile se dovedesc
a fi sisteme
contradictorii, instabile în timp, aflate într-o transformare

permanentă.
3. Ierarhia sistemelor ecologice include totalitatea sistemelor
ce intră în
componența ecosferei. Unitatea de bază a ecosferei este ecosistemul.
Acesta este alcătuit
dintr-o biocenoză împreună cu biotopul pe care aceasta îl ocupă și include
inter-relațiile
dintre aceste două componente. În funcție de scara spațio-temporală,
ecosistemele pot fi
grupate în categorii cu grad sporit de complexitate. Astfel, Marea Neagră
însumează o

multitudine de ecosisteme, de la cele de coastă, la cele din largul mării

și la cele de

9 /51
adâncime,
Dunării
Dunării,
nisip, estedar
terenuri
considerăm un ealacuri,
alcătuită
canale, reprezintă
agricole
complex dintr-un un
mlaștini
etc.),
de sistem
mozaic
etc.)
strâns
ecosisteme. ecologic
de
și terestre
conectate de ce
ecosisteme sine
(grinduri,
ceea stătător.
acvatice
păduri,
ne permiteduneDelta
(brațele
de
săde
o
taxoni)
primele4. Ierarhia
de
organizare,
organizarea diferite
trei taxonomică
ierarhii
ierarhia
implică ranguri,
pe care este
mergând
le-am
taxonomică
ordine, ordineaalcătuită
de la
prezentat
se
nu din
implică categorii
specie la
anterior
bazează regn.
pe și taxonomice
Spre
care
ordine.
organizare. suntÎn
Astfel, (numite
deosebire
bazate
timp
un pe
ce
cristal
de
rangsare
diversemai
genetice are
ierarhizate. o
mare structură
Astfel,
criterii
Ecosfera
etc.), speciei
un
integrează
dar nu ordonată
sunt
gen
taxonomice dar
simple
conține
biosfera
reprezintă nu și organizată.
entități
un număr
(morfologice,
cunivel
un suportul aditive De
și
de specii aceea,
nu
ei morfometrice,
neviu,
de organizare sunt taxonii
incluse
alcătuit din
al materiei de
sisteme
vii.după
biochimice,
hidrosferă și părți
ale litosferei și
atmosferei.
Ecosistemul este constituit din biocenoza integrată cu biotopul ei.
Reprezintă
unitatea structurală elementară a ecosferei, capabilă să asigure
transferul de materie,
energie și informație. Biotopul este constituit din totalitatea factorilor
abiotici (nevii) de
la nivel

local.
4. Ierarhia taxonomică este alcătuită din categorii taxonomice
(numite taxoni) de
diferite ranguri, mergând de la specie la regn. Spre deosebire de primele
trei ierarhii pe
care le-am prezentat anterior și care sunt bazate pe organizare, ierarhia
taxonomică se
bazează pe ordine. În timp ce organizarea implică ordine, ordinea nu
implică organizare.
Astfel, un cristal de sare are o structură ordonată dar nu și organizată.
De asemenea,
cărțile dintr-o bibliotecă sunt ordonate după diverse criterii, dar nu sunt
și organizate.
Taxonii de rang mai mare speciei sunt simple entități aditive și nu
sunt sisteme
ierarhizate. Astfel, un gen conține un număr de specii incluse după
diverse criterii
taxonomice (morfologice, morfometrice, biochimice, genetice etc.), dar nu
reprezintă un

nivel de organizare al

materiei vii.

10 /
51
 Structura
ierarhii:
sistemelor
(ierarhiaierarhică
(1) biologice
ierarhia a sistemelor
nivelelor
(ierarhia
ecologică); de vii categoriilor
și nevii.
integrare
biologică);
(4) ierarhia
taxonomică). (3) Sunt
(ierarhia prezentate
somatică);
ierarhia cele
(2)
sistemelor
taxonomice patru
ierarhia
ecologice
(ierarhia

SCARA SPAȚIO-TEMPORALĂ

Sistemele vii sunt dinamice în timp și spațiu. În plus, complexitatea

lor crește
odată ce urcăm în ierarhie, ajungând în cazul biosferei și al ecosferei la
nivel planetar.
Este necesar ca atunci când dorim să caracterizăm un sistem biologic sau
ecologic, să
delimităm clar domeniul de spațiu și de timp. Astfel, dacă vrem să
caracterizăm
dinamica algelor dintr-o baltă temporară vom preleva probe de
apă din baltă
săptămânal. Dacă vom lua o singură probă, aceasta nu ne va permite să
caracterizăm
procesele ce au loc. Dacă ne interesează dinamica fagilor dintr-o pădure,
nu are sens să
mergem și să facem observații săptămânal, ci doar de câteva ori pe an,
mai mulți ani la

11 /
51
 rând. Scara spațio-temporală este un concept esențial în ecologie și
evoluționism. În
tabelul de mai jos sunt reprezentate principalele domenii spațio-temporale
importante
în ecologie. Se observă că există un oarecare grad de suprapunere
între domenii,

deoarece nivelele sunt integrative. Identificarea domeniului spațio-

temporal la care se

12 /
51
studiază
probleme
suprafețe structuri
majore
mari. sau
se
Studiile procese
dezvoltă
și cercetărileeste
lascară
scări sedefoarte importantă,
zecimodelele
desfășoară și sutecel
însă de deoarece
maiani, pe
pe
cel
la termen
extrapolate.
adresa
necesar
permite
scurt
mai adesea
scară mică
corect
să
răspunsurilor
Din
nunuși pe
păcate
sunt
sunt
problemele
dimensionăm
să primite
punem
zone restrânse,
procesele
valabile
la la fel de
de la după
studiate
importante
mediu
corect
întrebările
domeniul
mai
cu
scara
corecte
lor de
la
lacare
scară
mare, iar
șiscară
care
spațio- să
aplicabilitate. nespațio-temporală
procesele
mare.
temporală, Pentru
confruntăm,
limităm aadesea
elaborate
ceea
sunt
mică
dominante
putea
ceeste
ne
validitatea

Mediul
mai Scara
mari. spațială
este Ciclul
mult mai
de șicomplex
temporală
viață este
pentru
poate variarelativă
animalele
în timpși mici
depinde
decât depentru
organism.
cele
microorganisme,
dimensiunile
metri
se pentru
vateritoriul
deplasa
suprafață
ani,
Apare de
evident
variază
câțiva
pe
că
la
animalele
îndecare
sunt
sute
cursulde
metri
îl la
șide ani
câțiva
plantele
vieții, care
pătrați.
străbate
necesare
pentru
microni
mari.
poate
Pentru
este
abordăride
speciile
opentru
fiUnmaimelc
acvilă
sute
diferite dede
foarte
scurtă
care
și mii
pentru de
poate
de
launcâteva
mari.
microorganisme,
câțiva De
mm
an,
însă doar
trăi
kilometrii
studiul
ore
asemenea,
lalungime
zeci
zeci
la
de
pede
pătrați.
populației deo
melci
dacă
care și al celei
comparăm
indivizii
Percepțiapot o acvile.
populație
atinge Situația
vârste
fenomenelor de
deși este
păpădie
sute la
de
scara fel
(plantă
ani). de
noastrăcomplicată
anuală)
de cuși
valoripentru
una de plante,
variazăfag (la
în
funcție
pentru
dispărut
Extincția,
evoluție. de
fiecare
pe scara
parcursul
moartea
Noi ca spațio-temporală.
specie
unei
specie care
perioadelor
specii
fie vomexistă
apare De
în
geologice
dispare,cafieo exemplu,
prezent
între
ne 96pe
vom și
componentă se
Pământ,
peste estimează
au
900 de existat că
și
în specii.
permanentă
transforma în
timp,
astfel
fi încât
radical
(dacă vor peste
diferiți
mai zeci,
exista)de sute
noi.
vor de mii
Existența sauunui
milioane de
individ ani
este descendenții
efemeră, noștri
între
momentul nașterii și
al morții, dar un fiziolog care studiază metabolismul sau respirația
la un pește îl
consideră pe acesta un sistem stabil. Aceasta deși în fiecare moment mii
de celule din
corpul peștelui mor, iar altele se formează prin diviziune. Un ecolog care
studiază o
populație de musculițe de oțet nu este interesat de individ în sine, o
musculiță trăind
doar câteva săptămâni, ci de populație ca sistem stabil. Perpetuarea
populației în timp
este rezultatul natalității și al mortalității indivizilor componenți. Mergând
mai departe
pe scara spațio-temporală, un extraterestru care ar studia viața la
nivelul galaxiei ar

avea o cu totul altă percepție, asupra dispariției unei specii sau chiar a

unei planete.

13 /
51
 MEDIUL DE

VIAȚĂ

Viața tuturor organismelor este expresia mediului în care

trăiesc, fiind
permanent influențată şi condiționată de o serie de factori ai acestuia. Ca
urmare, în
sens larg înțelegem prin mediul înconjurător ansamblul tuturor forțelor
din univers
care influențează organismul individual sau grupările de organisme, deci
în acest sens,
mediul este general, adică acelaşi pentru toate organismele vii şi este
infinit cuprinzând
atât forțele terestre cât şi pe cele cosmice. În realitate, mediul nu este
acelaşi deoarece
valoarea forțelor sale este relativă ceea ce înseamnă că o anumită forță
din mediu este
importantă pentru anumite specii şi nesemnificativă pentru alte specii.
De exemplu,
liniile de forță ale magnetismului terestru influențează migrația păsărilor
şi este total
nesemnificativă pentru viața furnicilor.
Fiecare specie acționează ca şi cum ar alege din mediu anumite
elemente care
sunt adecvate activității sale. Ca urmare, din mediul general se pot
delimita medii
eficiente şi medii specifice.
Mediul eficient este mai restrâns decât mediul general, deoarece
nu cuprinde
forțele cosmice. În cadrul mediului geografic se pot contura medii
specifice, adică acele
forțe care au influență nemijlocită asupra anumitor specii. În acelaşi mediu
geografic se
întâlnesc atât specii de Zootoca vivipara cât şi Rupicapra rupicapra, dar
mediul specific
pentru Lacerta este reprezentat de locurile însorite de pe pietre, unde se
încălzesc, de
ascunzătorile unde se retrag în caz de pericol iar hrana lor este formata
din insecte,
păianjeni. Pentru a doua specie (Rupicapra) este nevoie de terenuri întinse,
înierbate pe
care să se hrănească, ele sunt influențate de suprapăşunatul oilor
care produc
degradarea pajiştilor alpine.
Mediul specific este alcătuit din două component:
- mediul fizic abiotic : cuprinde precipitațiile, temperatura şi

14 /
51
 umiditatea
- mediul biotic : alcătuit din totalitatea organismelor
Această împărțire este arbitrară deoarece o serie de factori abiotici
(temperatura
aerului, umiditatea aerului în anumite limite) pot fi influențate
de activitatea
organismelor. Tausley şi Chipp propun ca termenii de factori abiotici şi
biotici să fie
reuniți sub denumirea de factori ecologici şi să fie clasificați astfel:
- Factori climatici: cuprind temperatura, lumina, umiditatea
- factori fiziografici şi orografici: formele de relief
- factori edafici: solul, ca mediu de viața
- factori biotici: organismele cu excepția celor edafice
Dacă noțiunea de mediu se raportează nu numai la nivelul
individului ci şi la
niveluri de organizare supraorganismice, atunci mediul apare structurat în 8
trepte:
- mediul cosmic – cuprinde toate forțele extraterestre
(radiația solară,
radiația cosmică, lumina selenară şi planetară)
- mediul geofizic – forțele fizice ale Pământului (câmpul
gravitațional şi
magnetic)
- mediul orografic – formele de relief
- mediul edafic – solul, ca mediu de viața
- mediul hidrologic – hidrosfera
- mediul geochimic – combinația de substanțe chimice
din învelişul
superficial al planetei

- mediul biocenotic – biocenozele

15 /
51
 - mediul biochimicca –urmare
rezultate combinațiile
a chimice
metabolismului viețuitoarelor.
umane
o Asupra
deliberate
în oarecare
ultimul
suprafață timp mediului
destinate
imediate
în aşa
măsură
terestră sau înconjurător
modificării
de nu
măsură
îninfluența
care să încât
omului, omul
mediului
perspective.
săcase
se facă poatăexercită
urmare,înafirma
Influențele
resimțită, mediul
într- oînconjurător
raport
umane
că serie
nucu de
există acțiuni
s-aunecesitățile
amplificat
zona
poatedin
fi divizat în
mediul natural şi mediul antropizat (artificializat).
Mediul natural
Cuprinde fragmente ale scoarței terestre în care fenomenele
biologice specifice
se desfăşoară în cadrul unor biocicluri naturale, neinfluențate de om.
Extins în trecut la
nivelul întregii planete, mediul natural şi-a restrâns progresiv aria.
Mediul antropizat
Este o porțiune din mediul natural în care omul desfăşoară
activități specifice
conform cu gradul de civilizație. Mediul locuit de oameni este un
mozaic de medii
naturale şi artificiale, corelate mai mult sau mai puțin din punct de vedere
ecologic şi
care se poate denumi în sens larg prin noțiunea de oikumen sau în sens
restrâns de sit şi
desemnează un peisaj modificat de om. Pentru a sublinia şi mai mult
dimensiunile
contribuției umane la formarea mediului actual şi tendințele acestei
contribuții în viitor
unii autori propun utilizarea termenului de antroposfera sau noosfera sau
tehnosfera.
Pentru a evita disocierea completă între mediul natural şi cel creat
de om, a fost
introdus termenul de ecosfera, care în concepția lui Botnariuc şi
Vădineanu reprezintă
unitatea dintre biosferă şi toposferă (substrat abiotic ce cuprinde straturi
inferioare ale
atmosferei, hidrosferei şi straturilor superioare ale litosferei.
Biotopul. În sens larg reprezintă locul de viață al unei
biocenoze iar în sens
restrâns reprezintă spațiul în care trăieşte un individ biologic, împreună
cu factorii de
mediu care acționează asupra lui. Elementele componente ale
biotopului provin şi
aparțin atmosferei, hidrosferei, litosferei. Ca urmare, biotopul este
alcătuit din
substratul geologic – reprezentat de roci cu o anumită structură
mineralogică şi
structură chimică ; apa – cu insuşirile ei fizice şi chimice; atmosfera şi
energia radiantă

generată de Soare. Toate aceste componente lipsite de viața formează

16 /
51
mediul abiotic.

TEMPERATURA
Temperatura condiționează structura biocenozelor, amplitudinea
fluctuațiilor
termice, determină 2 categorii de domenii termice :
- temperaturi capabile cu starea activă a organismelor
- temperaturi care determină stări latente şi fenomene de

anabioza
Cel mai adesea ființele vii nu supraviețuiesc în stări active de viață
decât pentru
un interval termic foarte restrâns, situat între 0-50C, limite între care
este posibilă
activitatea metabolică normala. În sens larg viața este posibilă în
intervalul termic de –
200C şi +100C sub forma unor stări latente cum ar fi chiştii, sporii
care trăiesc în
apropierea izvoarelor termale din apele oceanice la temperaturi de peste
100C. Pentru

fiecare specie sau populație se pot delimita următoarele limite termice :

17 /
51
 - temperatura inferioară care
temperaturii letală la
superioară –– corespunde
organismul moare
organismul datorită
moare de frig
căldurii mari
- temperatura minimă – reprezintă cea mai scăzută temperatură
la care un
organism se menține activ
- temperatura maximă – organismul se menține activ
- temperatura optimă – temperatura căutată de animal la care
procesele
metabolice se desfăşoară cu cele mai mici pierderi energetice.
După modul în care suportă variațiile de temperatură ale
mediului extern
animalele se împart în :
- stenoterme – suportă variații mici de temperatură
- euriterme – suportă variații mari
Organismele stenoterme
Intervalul de toleranță termică poate fi situat la valori scăzute de
temperatură se
numesc microterme sau oligoterme iar cele care au aceeaşi limită
la temperaturi
ridicate se numesc mega sau politerme. Microtermele se numesc
stenoterme psihrofile ;
specii nivale de artropode. Macrotermele se numesc stenoterme termofile.
Stenoterme
termofile : viețuitoarele din marile calde, insectele ectoparazite pe păsări şi
mamifere.
Există şi specii euriterme sau termic ubicviste (broasca râioasă
–Bufo bufo,
felinele mari, tigrul asiatic).
După situația schimburilor energetice dintre organisme şi mediu,
animalele se
împart în două grupe.
- poichiloterme- îşi modifică temperatura în condiții de
mediu extern :
amfibieni şi reptile
- homeoterme : îşi mențin temperatura constantă : păsări,

mamifere
Există mamifere la care mecanismele de termoreglare sunt
imperfecte, ele nu-şi
pot menține temperatura corpului constantă în anotimpul rece,
ele se numesc
heteroterme. Temperatura împreună cu alți factori ecologici contribuie la
răspândirea
geografică a animalelor, stabileşte limite de areal, reprezintă un factor
limitativ prin
valori extreme. De exemplu, lăcusta călătoare nu depăşeşte în areal limita

18 /
51
izotermei de
20C, musca țe-țe nu depăşeşte zona tropicală.
Temperatura zero a dezvoltării şi temperatura eficientă
Creşterea organismelor, dezvoltarea şi reproducerea lor şi
alte activități
fiziologice se desfăşoară la anumite temperaturi
caracteristice fiecărei specii.
Temperatura la care aceste activități încetează se numeşte
temperatura zero a
dezvoltării sau zero ecologic şi sub aceasta organismul nu mai este
capabil să îşi reia
funcțiile vitale. Zero ecologic reprezintă ultimul reper termic la care
se desfăşoară
funcțiile biologice. Temperatura situata deasupra zeroului ecologic
se numeşte
temperatură eficientă şi organismul îşi poate desfășura activitatea vitala
cu eficiența
crescută. Temperatura eficientă este diferența dintre temperatura la care
trăiește specia
şi zero ecologic.
O specie își desfășoară dezvoltarea ontogenetică dacă în biotopul în
care trăieşte
se întrunește un anumit număr de zile, o oarecare suma a temperaturii
zilnice:
S=(T-K)*D
- S – suma temperaturilor zilnice necesare pentru desfăşurarea
ciclului biologic

- T- temperatura la care trăieşte specia

19 /
51
 - K – zero ecologic
- D – număr de zile
Formula este valabilă atunci când ceilalți parametrii ai mediului
sunt în limite
normale. De exemplu : insuficiența hranei poate determina
prelungirea duratei de
dezvoltare chiar dacă temperatura este optimă.
Căi de adaptare la temperaturi extreme
Mecanismele adaptative ale organismului asigură menținerea
balanței termice a
individului. Scăderea temperaturii corpului în cazul riscului
supraîncălzirii se poate
realiza prin următoarele mecanisme :
- radiația = cantitatea de căldura cedata pe suprafața
- conducția = transferul de căldură între 2 obiecte în
contact, datorită
diferențelor de temperatură
- convecția = pierderea de căldură datorită convecțiilor de aer
- evaporația
- evapotranspirația
Adaptări morfologice
În funcție de mediul la care trebuie să se adapteze, se
disting adaptări la
temperaturi ridicate, în scopul pierderii de energie şi adaptări la
temperaturi scăzute,
reducerea pierderii energetice.
1. Regula lui Bergmann – într-un grup sistematic de homeoterme talia
animalelor
creşte pe măsură ce ne îndepărtăm de ecuator spre latitudini mai mari.
Această modificare a apărut ca o necesitate a reducerii pierderii
energetice la
speciile care trăiesc în zonele reci, volumul şi biomasa cresc proporțional
cu valorile
ridicate la 3 a dimensiunilor liniare pe când suprafața crește numai cu
valorile ridicate
la 2. Un animal de talie mai mare, o suprafața relativ a corpului mai
mică decât un
animal de talie mică. De exemplu, pinguinii cei mai mari sunt la latitudini
mai mari iar
speciile mici la zone temperate. Ursul brun creste în talie de la Sud la
Nord. Excepție :
struții (zona ecuatoriala) sunt cele mai mari păsări ; felinele mari (zona
subtropicala)
sunt mai mari decât leopardul.
2. Regula lui Allen – derivă din prima, dimensiunile apendicelor

20 /
51
 corporale
(membre, urechi, bot) se reduc ca dimensiuni odată cu creşterea latitudinii.
Scopul este reducerea pierderii de căldură. De exemplu : fenekul
sau vulpea de
desert, vulpea polară.
Adaptări la temperaturi ridicate ale animalelor
Dezvoltarea sub elitre (insecte) a unei cavități în care aerul
formează un strat
izolant, alungirea picioarelor, coloritul deschis, acoperirea elitrelor cu peri.
Adaptări fiziologice şi comportamentale
Van’t Hoff susține că la unele animale are loc o creştere a
ratei metabolice
proporțional cu creşterea temperaturii până la atingerea unor valori
letale. Creşterea
valorilor metabolice pot fi de 2 până la 4 ori pentru o creştere a
temperaturii corpului
de 10 ori.
Estivarea
La vertebrate şi nevertebrate în verile foarte călduroase animalele
se ascund în

sol, frunzar sau în diferite adăposturi, îşi încetează activitățile vitale se

reduce foarte

21 /
51
mult metabolismul bazal şi pot să revină la starea activă atunci când

temperatura revine
la normal. Fenomenul se poate produce o dată sau de mai multe ori
pe sezon. La
crustaceele terestre, gasteropode terestre, țestoase de uscat.
Modificarea bioritmului circadian
Unele specii pentru a evita temperaturile excesive din timpul zilei şi-
au modificat
bioritmul, transformându-se din specii diurne în specii nocturne.
Starea de amorțeală
Frecventă la numeroase nevertebrate iar dintre vertebrate la
poichiloterme. În
aceasta stare metabolismul se reduce foarte mult, temperatura corpului
se apropie de
cea a mediului ambient, animalele se adăpostesc şi uneori se adună în
grupuri.
Somnul de iarnă sau letargia
Hibernare parțiala. Caracteristică mamiferelor homeoterme. În
sezonul cald se
comportă ca homeoterme obişnuite dar în timpul iernii nu își pot menține
temperatura
corpului constanta, ca urmare aceasta scade pana la 5-10C. La
monotreme, la unele
marsupiale, la veveriță, la urs.
Hibernarea
Hoffman defineşte hibernarea ca şi un proces periodic în care
temperatura
corpului se adaptează la un nivel scăzut apropiindu-se de cea a
mediului. Frecvența
respiratorie şi cardiacă se reduce foarte mult. La animale cu talie relativ
mică, cu o
suprafață a corpului relativ mare în raport cu volumul şi care odată
cu scăderea
temperaturii mediului se retrag în adăposturi şi devin inactive. În
majoritatea cazurilor
se declanşează la o temperatură a mediului de 1,5-5C, la unele specii la
5-10C, iar în
zona tropicală uscată la temperaturi de 19-23C.
Modificări induse :
Scăderea temperaturii interne a corpului care ajunge să fie mai mare
cu 0,5 pana
la 3C față de temperatura mediului
Reducerea metabolismului bazal de 10 până la 100 de ori din valorile
normale
Reducerea ritmului respirator de circa 10 ori față de normal
Reducerea ritmului cardiac de 25-30 de ori față de normal
Scăderea tensiunii arteriale şi a vitezei de circulație a sângelui până
la de 20 de
ori.
Durata este de 3-7 luni fiind influențată de dinamica factorilor
22 /
51
de mediu.
Creşterea
extreme
a bruscă
care
hibernarii.
rozătoarelor pot a temperată.
Liliecii
din zona temperaturii
periclita
din viața în sezonul
zona animalelor
temperată, ducrece sau valorile
la întreruperea
aricii, marmota, scăzute
temporară
majoritatea

ELEMENTELE MEDIULUI HIDROLOGIC ÎN BIOTOP

Mediul hidrologic reprezintă toată hidrosfera, adică apa sub

toate formele
întâlnite pe Pământ. Cea mai importantă este cea lichidă care
vehiculează atomii
elementelor chimice dintr-un biotop
în altul.
Sursele de apă : în ecosistemele terestre sursele principale de
apă sunt :
precipitațiile care cad în cantități diferite pe suprafața plantei, în
funcție de poziția
geografică, relief, direcția curenților de aer, clima, tipul de biocenoză.
Astfel, în zonele
- deșertice 0-250 mm/m2/an
- de stepă 250-750 mm/m2/an
- temperate 750-1250 mm/m2/an

- pădurilor ecuatoriale peste 1250 mm/m2/an

23 /
51
 Importanța majoră o are şi modalitatea în care precipitațiile din

decursul unui an
sunt repartizate pe anotimpuri:
- zone cu precipitații uniform repartizate – zona ecuatorială şi
temperată
- zone cu precipitații sezoniere
Cerințele organismelor animale în raport cu factorul hidric
În funcție de acest factor, animalele se clasifica astfel:
- specii higrofile – au cerințe mari de apă şi trăiesc în medii umede
- specii mezofile – cu nevoi moderate de apă ; acestea suportă
alternanța
anotimpului secetos cu cel ploios
- pecii xerofile – trăiesc în medii cu deficit de apă : deşerturi, stepe
În funcție de valența ecologică speciile se clasifica în :
- stenohigrice – suportă variații de mică amplitudine ; se includ
higrofilele şi
xerofilele
- eurihigrice – suportă variații mari ale umidității din atmosferă.
Fiecare ecosistem are un bilanț hidric propriu în funcție de zona, de
precipitații,
de umiditatea aerului, de structura solului. Intrările de apa în ecosistem
se pot realiza
de către plantele terestre care absorb apa prin rădăcină, plantele acvatice
care absorb
apa pe toată suprafața corpului, iar animalele fie prin consumul direct, fie
prin hrană,
pierderile realizându-se prin transpirație, evaporare şi excreție.
Formele de adaptare la deficitul hidric
Se întâlnesc la organismele terestre, au scopul de a menține
echilibrul bilanțului
hidric. La plante se realizează prin următoarele modalități :
- reducerea pierderilor de apă : reducerea transpirației,
îngroşarea cuticulei,
acoperirea acesteia cu peri, ceară, adâncirea stomatelor în
cripte, răsucirea
frunzelor, reducerea dimensiunii frunzelor şi preluarea funcțiilor de
asimilație
de tulpină
- prin creşterea eficientei de utilizare a apei : prin răspândirea
sistemului
radicular fie pe orizontală, fie pe verticală
- stimularea absorbției apei : prin creşterea presiunii osmotice a
celulelor,
absorbția umezelii rezultată din ceață, acumularea de apă se face
 în țesuturile
acvifere.
La animale reducerea pierderii de apă se realizează prin :
- impermeabilizarea tegumentului
- reducerea numărului de glande sudoripare
- eliminarea de urați solizi
- utilizarea apei de metabolism
- adaptarea comportamentală prin îngropare în nisip sau
căutarea altor
adăposturi, fie prin migrarea spre zonele cu sursa de apă.
Umiditatea atmosferică este un factor limitativ major pentru că
atunci când
valorile sale scad, organismele sunt amenințate cu deshidratare. Se poate
exprima în 3
moduri :
- umiditatea absolută – se exprimă în unități de masă sau de volum
- umiditatea relativă – reprezintă raportul dintre cantitatea de vapori
existenți în
aer şi cantitatea maximă posibilă la o anumită valoare de
temperatură şi

presiune
 - deficitul
vaporilor de
desaturație – reprezintă
apă în anumite
şi atmosferică. diferența
condiții dintre presiunea
de temperatură maximă
şi presiune reală a

LEGILE FACTORILOR ABIOTICI

Legea minimului în noțiunea de factori limitanți

Factorii ecologici se comportă într-un anumit context al
condițiilor locale ca
factori limitanți. După Blakman factor limitant înseamnă orice factor din
mediu care
printr-o concentrație prea mare sau prea mică are efect inhibitor asupra
plantelor sau
animalelor. Dependența viețuitoarelor față de factorii de mediu în special
de aceia care
au concentrații foarte mici a fost observat încă din secolul al XIX-lea la
organismele
vegetale.
Ulterior acestei observații Leibig a formulat legea minimului:
“Creşterea unei
plante este limitată de elementul din sol a cărui concentrație este
inferioară unei valori
minime absolut necesare desfăşurării diferitelor biosinteze şi concentrații
dincolo de
care plantele sunt stânjenite în creştere sau creşterea lor încetează”.
Ulterior formulării legii minimului s-a constatat că efectele limitative
apar şi în
cazul factorilor care au concentrații foarte ridicate în mediu
depăşind maximul
cerințelor organismelor respective şi sumând aceste observații se
constată că în cazul
organismelor creşterea şi dezvoltarea indivizilor biologici e întreținută
pentru fiecare
factor abiotic între o valoare minimă şi maximă. Această lege nu se
aplică numai
elementelor esențiale vieții sau macroelementelor ci tuturor factorilor

ecologici.
Legea toleranței. Valența ecologică a speciei
Un factor ecologic nu acționează limitativ în permanență ci numai
atunci când
concentrația să depăşeşte anumite valori limită care nu mai pot fi tolerate
de ființele vii.
Fiecare organism viu prezintă în raport cu diferiți factori ecologici
anumite limite de
toleranță între care se situează o zonă numit optim ecologic.
Legea toleranței : « Succesul unei specii în biotop este maxim
atunci când se
realizează din punct de vedere calitativ şi cantitativ complexul de
condiții de care
depinde reproducerea speciei ». De exemplu : larvele de Cicindella
lumulata (carambid)
se dezvoltă numai atunci când sunt îndeplinite anumite condiții în ceea
ce priveşte
mediul abiotic, solul în care e depusă ponta e afânat, nisipos, cu un
conținut scăzut de
humus, bine drenat şi cu o anumită temperatură şi umiditate.
Orice specie prezintă toleranță cu o amplitudine caracteristică
fiecărui factor
ecologic în parte. În intervalul amplitudinii tolerante factorii ecologici
acționează asupra
indivizilor cu intensitate diferită ceea ce a determinat clasificarea de către
Shelford în 5
clase de toleranță : clasa de pesim (unde nu tolerează), două clase de
toleranță medii şi
una de optim. Clasa de pesim arată limitarea existenței individului prin
valori extreme
de toleranță. Clasele de toleranță medie cuprind condiții care
asigură existența
populațiilor în condiții medii, iar clasa de optim se mai numeşte
preferendum şi
reprezintă zona în care metabolismul se desfăşoară cu eficiență maximă.
Valența ecologică
Reprezintă posibilitatea unei specii de a popula medii diferite
caracterizate
printr-o variație mai mică sau mai mare în ceea ce priveşte factorii
ecologici. Speciile cu
toleranță mare față de factorii ecologici se numesc euribionte, iar cele cu
toleranță mică

față de factorii ecologici se numesc stenobionte.

 În vorbim
întâlnesc
abiotice termeni
puține biocenotici
în numeroase
tipuri
despre de tipuri se biocenoze
de
biocenoze.
specii numesc
euritope Dacă
(în specii
ne euriece
şinumindu-se
specii
referim
numeroase stenece
numai cele
cele
la care
care se
condițiile
şi specii
același
largă stenotope
timp
(cosmopolite,
Toleranța
față de uneuriece(puține
ubicuitare
largă
anumit şi
factor tipuri
–euritope,
Musca
determină
şi de biotopuri).
acestea
domestica).
răspândirea
cu toleranță fațătipuri
Există
Există
redusă specii
specii
geografică
de alt de
specii
cu
largăbiotopuri)
care sunt
ce în
ubicviste
toleranță
factor.
determină o
diversitate biologica sporită. Toleranța speciilor față de
concentrațiile anumitor
substanțe sau factori ecologici pot varia sezonier, anual, diurn sau în
raport cu stadiul
de dezvoltare ontogenetică a individului (insecte cu larve acvatice, adult
zburător, larve
stenobionte şi stenotope şi adulții cu toleranță mai mare – la broaşte).
Interacțiunea a
doi sau mai mulți factori ecologici pot determina modificarea limitelor de
toleranță ale
speciei față de respectivii factori (exemplu : complexul de factor
temperatura şi
umiditate – aceeaşi temperatură este suportată diferit la umidități diferite).
Valența ecologică a speciilor este capacitatea acestora de a tolera
anumite variații

ale factorilor de mediu şi reprezintă expresia plasticității genetice a speciei.

Reprezentarea
populații grafică
în funcție de a modului
valorile
intrinsecă unui în care
factor
de creştere de se distribuie
mediu. Unde indivizii
a populației unei rata
r reprezintă
 POPULAȚI

A
Populația reprezintă forma elementară, necesară și suficientă, de
existență de
sine stătătoare a speciei din punct de vedere genetic și ecologic.
Ca subsistem al biocenozei, populația este influențată atât de
factorii abiotici cât
și de alte populații din cadrul biocenozei, fie că este vorba de cele cu
care stabilește
relații trofice (populațiile ce reprezintă hrană și populațiile de
prădători), relații de
competiție pentru resursa trofică și/sau habitat, prezența unor
paraziții sau agenți
patogeni.
STATICA POPULAȚIEI
Reprezintă descrierea formală, cantitativă a unei populații indiferent
de specia
căreia ii aparține. Din această cauză parametrii statici permit compararea
populațiilor
unor specii aflate pe trepte evolutive diferite (populația de insecte cu
populație de
pesti).
EFECTIVUL (N)
Numărul de indivizi sau biomasa (alge, bacterii, organisme
unicelulare), şi
reprezintă cantitatea totală de materie vie sub formă de indivizi existentă
la un moment
dat în populație. Se poate determina prin recensământ sau estimare :
- recensământul
Reprezintă înregistrarea directă a numărului de indivizi dintr-o
populație, fapt
care în majoritatea cazurilor e imposibil de numărat. Metoda e aplicabilă
doar în cazul
populațiilor cu efective reduse şi care trăiesc pe un spațiu restrâns
(păsări, mamifere
care au tendința de teritorialitate şi care trăiesc în colonii).
- estimarea
Se colectează eşantioane din arealul populațiilor şi datele se
prelucrează statistic.
Prelucrarea statistică permite estimarea efectivului real.
- metoda pătratelor
Colectarea indivizilor de pe suprafețe pătrate de mărimi
 diferite. Analiza
unităților probă şi stabilirea numărului de indivizi pe unitatea de suprafață
(la volum în
cazul speciilor pelagice).
- metoda capturării, marcării şi recapturării
În cazul speciilor cu mobilitate mare. Avantaj: permite estimarea
efectivului la
anumite intervale de timp. Se pot determina ratele de intrare în populație
(natalitate
sau imigrație) şi ratele de ieșire (mortalitate sau emigrație). Prin
aceasta metodă
indivizii sunt capturați, marcați prin metode specifice (insecte se vopsesc
pe elitre, la
reptilele, amfibieni se taie un deget, la păsări, mamifere se utilizează
emițătoare sau
chipuri sau la păsări se poate practică şi inelarea. Un alt avantaj este ca
indivizii sunt
e urmăr evo u a or n mp
eliberați şi se poat i l ți l î ti .

popu a e pr n n răr e de nd v z da or
Dinamica
și mărimii
a ieșirilor ldin
ți populație
i i i t il i i mortalității
datorită i i t it șitemigrării.
lit ții și imigrării
 DENSITATEA
Efectivul raportat la unitatea de spațiu, suprafața sau volum.
Unitatea de
suprafață diferă în funcție de talia speciilor (mamifere – hectare,
nevertebrate – m2, la
peşti – ha luciu de apă). Determinarea densității are importanță
ecologică deosebită
deoarece exprimă gradul de încărcare al biotopului – este o măsură
a capacității
biotopului de a suporta o anumită cantitate de biomasă (resursele pe care
le consumă
indivizii).
Capacitatea de suport şi limita de toleranță variază în maxim şi
minim care are
semnificație de punct de pessim. Pragul inferior de densitate este cel
care asigură
supraviețuirea specie în biotopul respectiv, pragul maxim dă limita
suprapopulației (
peste care nu se mai pot înmulți). Densitatea optimă corespunde şansei
maxime de
supraviețuire a populației în respectivul biotop. Conform
principiului lui Allee
supraviețuirea în populații e defavorizată atât de
suprapopulație cât şi de
subaglomerare. Supraaglomerarea are ca efect epuizarea
resurselor de mediu,
intensificarea concurenței intraspecifice, ceea ce duce la
destabilizarea populației.
Subaglomerarea este defavorabilă deoarece poate micşora şansa de
reproducere a
indivizilor şi duce la o utilizare ineficientă a resurselor.
Noțiunea de efectiv prea scăzut la nivelul populației e relativă fiind
dependenta
de particularitățile reproductive ale speciei. De exemplu : o specie care
are numai unul
sau doi urmaşi sau efectivul redus e un pericol pentru existența populației.
La speciile la
care are multe generații sau au efectivul produs crescut poate fi foarte

rapid eliminat.
NATALITATEA ŞI RATA NATALITĂȚII
Natalitatea reprezintă numărul de indivizi nou apăruți pe unitatea de
timp prin
diviziune, eclozare, germinație sau naştere. Natalitatea poate avea valori
pozitive sau
nule.
Natalitatea poate fi :
- absolută – reprezintă numărul de indivizi ce pot fi produşi de o
 populație în
condiții optime de existență
- ecologică – reprezintă numărul efectiv de indivizi produşi de o
populație în
condiții concrete de existență.
În natură există o serie de factori care acționează în mod eficient
pentru a frâna
creşterea excesivă a efectivului unei populații. Cauzele modificării
numărului de indivizi
într-o populație pot să fie extrinseci sau intrinseci. Factorii extrinseci
sunt legați de
factorii abiotici şi biotici, se referă la influența bolilor, prădătorilor,
paraziților şi
factorilor abiotici nefavorabili care pot determina eliminarea unui număr de
indivizi din
populație. Factorii intrinseci sunt datorați populației şi în general sunt
sub influența
genomului.
Legat de natalitate cu influența asupra ei sunt fecunditatea şi
fertilitatea speciei.
Fecunditatea reprezintă performanța potențială sau capacitatea fizică a
unei populații în
ceea ce privește reproducerea. Fertilitatea e gradul în care această
capacitate fizică se
concretizează în indivizi viabili .
Rata natalității reprezintă raportul dintre natalitate şi numărul total
de indivizi
dintr-o populație sau cifra etalon
Rn=n/N. n/1000, n/10.000 ...
Prin indivizi născuți se înțelege şi în acest caz orice individ rezultat
din orice tip
de reproducere. Rata natalității e condiționată ecologic şi genetic
deoarece fiecare
specie prezintă un anumit potențial biotic, are o anumită capacitate de a se
înmulți şi de

a supraviețui.
acest Factorii
aparițiafapt, ecologici
unele speciipotaulimita potențialul
strategii biotic
dedepusă alaalriscurilor)
speciei.
supraviețuire Pentru
care a evita
constau în
ponta
această aurmaşilor
sau
supraviețuirea
anume
favorabile forma
strategie
acelora
vieții.unuiîntr-un
de
care număr
au interval
rezistență
(strategie
de
apărut ade
urmaşi
atuncitimp
defost îndelungat
evitare
din
când un
totalitatea
condițiile înde
mod
moment
celor eşalonat
se
existență au deşi
dat. Prin
asigura
eclozați şi
fost
MORTALITATEA ŞI RATA MORTALITĂȚII
Reprezintă eliminarea indivizilor din populație fie prin moarte
fiziologică, fie
datorită bolilor dăunătorilor, prădătorilor sau altor factori. În funcție de
mortalitate se
stabileşte longevitatea unei specii. Acesta poate fi fiziologici când
exprima durata
ciclului de dezvoltare a individului unei specii, sau ecologică,
aceasta reprezintă
longevitatea medie realizată în condiții concrete de existență.
Rata mortalității e raportul dintre indivizii dispăruți într-un interval
de timp şi
efectivul total al populației sau o cifra etalon
Rm=m/N ; m/1000 .....
Înregistrările cu privire la dispariția indivizilor prin moarte pot fi
prezentate
într-un tabel de mortalitate. Pentru aceasta se utilizează noțiunea
de cohortă şi
generație. Cohorta = totalitatea indivizilor unei populații care trăiesc într-un
interval de
timp același eveniment (nașterea, atingerea diferitelor stadii de dezvoltare
sau moartea
indivizilor). Generația = o cohortă de tip special pentru care
evenimentul comun îl
reprezintă naşterea relativ sincronă a indivizilor.
Cohorta se identifică de obicei prin caractere morfologice. La
multe specii în
principalele stadii de viață diferă ca înfățișare a indivizilor datorită
dezvoltării prin
metamorfoză. La speciile unde nu apar aceste diferențieri morfologice
se recurge la
identificarea cohortelor după curba de frecvență. Se reprezintă grafic
dimensiunea
indivizilor în funcție de proporția claselor de dimensiuni iar maximele curbei
reprezintă
cohortele.
Tabela de mortalitate urmăreşte modificările datorate dispariției
indivizilor unei
cohorte începând cu naşterea acestora şi până la moartea ultimului
individ. Modelul
este preluat din demografia umana şi permite calcularea duratei de viața
previzibile
(media de viața). În tabela de mortalitate se trece vârsta individului,
numărul de
supraviețuitori la începutul fiecărei clase de vârste, numărul deceselor (
clase de vârste
şi raportul dintre mortalitate şi clase de vârstă respectivă). Prin
analiza tabelei de
mortalitate se poate întocmi curba de supraviețuire a speciei care poate fi
de 3 tipuri :
1. curbă puternic convexă
La populațiile la care mortalitatea se produce masiv la ultimele vârste
indicate de
longevitate. La populațiile umane şi la unele diptere (Drossophilla)
2. forma liniară
Pierderea unui număr constant de indivizi la fiecare categorie de
vârstă. Foarte
rar întâlnită în natură. Apare la hidre.
3. curbă puternic concavă
Mortalitatea foarte accentuată în primele vârste. In general la
speciile cu
prolificitate mare şi care nu îşi îngrijesc descendenții.
La acestea se mai pot adăuga încă două variante:
- forma în trepte – caracteristică organismelor cu stadii de
dezvoltare cu
mortalități diferite.

- curba ușor concavă – este caracteristică unor pești și amfibienilor

Ilustrarea curbelor de supraviețuire 2 – curba ușor concavă, 4 – forma

în trepte

Cunoaşterea tipului de curbă de supraviețuire permite

determinarea stadiilor
cele mai vulnerabile din viața unei specii. Intervenind în aceste stadii se
poate modifica
natalitatea sau mortalitatea şi drept consecință evoluția ulterioara a
speciei. Se aplică în
general în interes cinegetic sau în cazul insectelor dăunătoare pentru
combatere.
Relația dintre mortalitate și vârstă depinde de strategia de
supraviețuire a
speciilor. Aceste strategii alcătuiesc un continuum în lumea vie. Strategiile
extreme sunt
cunoscute sub denumirea de strategie r și strategie K.
Strategiile de tip r, caracterizează populațiile ce investesc
mai mult în
reproducere şi mai puțin în competitivitate (de exemplu, dintre mamifere
populațiile de
rozătoare). Populațiile cu strategii de tip K se caracterizează prin indivizi
Compara e n re parame r popu a ona ce carac er zează s ra eg
ce investesc
mai puțin în reproducere şi mai mult în sporirea ratei de supraviețuire,
prinemărirea prș K
competitivității (de exemplu, populațiile de carnivore mari).

ți î t t ii l ți li t i t t iil ti i .

20 /
51
 Indicele de creştere numerică. Rata de creştere numerică
Indicele (q) diferența natalitate şi mortalitate. Rata (Rq) –
diferența rata
natalitate şi rata mortalitate. Indicatorii care exprimă perspectiva unei
populații din
punct de vedere demografic.
- natalitatea > mortalitatea – q>0 populație în creştere numerica
- natalitatea<mortalitate – q<0 populație în scădere
- natalitatea = mortalitatea – q=0 populația în stare staționara
Rata intrinsecă a creşterii populației (r)
Reprezintă rata maximă de creştere a populației atunci când ea îşi
desfăşoară
activitatea într-un mediu în care resursele se mențin la valori
optime. Speciile
concurente sau prădătoare sunt excluse, iar valorile factorilor abiotici se
mențin în jurul
optimului. În aceasta condiție rata intrinsecă de creştere a populației se
modifică dacă :
- se modifică vârsta la care are loc prima reproducere
- se modifică mărimea pontei

- se modifică numărul de reproduceri pe ciclu de dezvoltare

STRUCTURA POPULAȚIEI
Indivizii biologici datorită polimorfismului lor genetic determină ca
populațiile
din care fac parte să fie structurate pe vârste, sexe şi în spațiu.
STRUCTURA PE VÂRSTE
Se exprimă prin proportia în care sunt reprezentate diferite grupe
sau clase de
vârste față de efectivul total al populației. Din punct de vedere
fiziologic viața unui
organism poate fi împărțită în mai multe etape sau vârste care diferă
între ele prin
anumite caracteristici. Din punct de vedere ecologic se iau în considerare
3 categorii de
vârste :
- vârsta prereproductiva (juvenilă). Durează de la formarea zigotului
din care se
formează individul şi până la prima reproducere ( fără să o includă).
- vârsta reproductiva (de maturitate). De la prima reproducere până
când este
posibilă sau nevoie de ultima.
- vârsta postreproductiva (senescentă). După ultima reproducere până
la moarte.
Există unele nevertebrate, organisme unicelulare care nu prezintă
aceasta etapă.
În raport cu clasele de vârsta, procesele metabolice caracteristice
fiecărei clase
21 /
51
determină o sensibilitate diferită la factorii de mediu, fapt care face
necesară stabilirea
acestor clase de vârsta. Durata claselor de vârsta diferă în funcție de
durata ciclului de
viața al speciei. Durata postreproductivă e în general mai
scurtă decât cea
prereproductivă. Dacă durata de maturitate sexuală este lungă, indivizii
sunt longevivi
şi ajung la vârsta senescentă, atunci generațiile se suprapun. În acest caz
populația are o
structura pe vârste care este caracterizată prin proporțiile în care sunt
reprezentate
diferitele perioade de dezvoltare a indivizilor în cadrul populației.
Structura pe vârste se poate determina numai pentru un
moment dat.
Modalitatea de determinare a vârstei indivizilor se face de obicei prin
metode indirecte
specifica fiecărei specii sau grup. Exemplu: lamelibranhiate după condili
sau inele de
creştere; la iepure după greutatea cristalinului.
În populația de plante se disting 6 clase de vârste caracterizate
după faza de
vegetație şi stadiul funcției reproductive :
1. plante în repaos (forme de semințe, tulpini subterane, forme de
rezistență)

2. plante care germinează

22 /
51
 3. plante imature, juvenile – incomplet dezvoltate vegetativ şi

din punct de
vedere al organelor sexuale
4. plante virginale – complet dezvoltate vegetativ dar cu
organele sexuale
incomplet dezvoltate
5. plante reproducătoare – complet dezvoltate vegetativ şi sexual
6. plante senescente – mai sunt capabile să vegeteze sau nu mai
sunt capabile de
reproducere.
Determinarea vârstei indivizilor permite estimarea mărimii
populației şi a
distribuirii indivizilor pe clase de vârsta în diferite momente. Structura pe
vârste se
reprezintă grafic printr-o diagramă numită piramida vârstelor. Pentru
aceasta pe
abscisa se înscrie numărul de indivizi iar pe ordonată vârstele
corespunzătoare. Din
analiza structurii pe vârste la diferite specii s-au putut evidenția 3 tipuri de
piramide ale
vârstelor:
1. piramida cu bază largă
Cuprinde cel mai mare număr de indivizi în stadiu juvenil şi
caracterizează
populațiile aflate în creştere rapida.
2. piramida normală
Are forma de clopot şi exprimă un raport echilibrat între diferitele
grupe de
vârstă. Caracterizează populațiile aflate în
creştere staționară (natalitatea =
mortalitatea).
3. piramida cu baza îngustă
Reflectă un număr mic de indivizi tineri şi o dominanță
a adulților.
Caracterizează populațiile aflate în declin numeric.
În cazul în care generațiile se suprapun şi diferențele de
vârste nu sunt

decelabile morfologic, atunci indivizii se pot grupa pe clase de dimensiuni.

23 /
51
 Tipuri de piramide ale

vârstelor

STRUCTURA PE SEXE (SEX RATIO)

Diferă mult de la o populație la alta, putând să varieze de la un
raport dintre
mascul şi femele apropiat de 1 (populația umana, vrăbii) sau un raport
aflat în favoarea
unuia sau altuia dintre sexe (crustacee mici, cladocere, Daphnia predomina
femelele).
După predominanța unuia dintre sexe :
- distribuția egală
- predominanța sexului masculin (mai rară)
- predominanța indivizilor de sex feminin (afidele)
Predominanța unuia sau altuia dintre sexe este un indice
important pentru

aprecierea perspectivelor de dezvoltare a unei populații.

Dominarea femelelor

24 /
51
presupune
dezvoltare
fecundației
înregistrat
care se un
numeşte progres
lanumerică
poartasex numeric
mult
numele
sfârșitulratio de
perioadeiîn
mai timp
sex
de
secundar. ce dominarea
lentă.
ratio Proporția
primar
îngrijire masculilor
sexelor
şi poate
a individ
juvenililor de înpresupune
fi către momentul
diferită de cel
părinți o
şi
putem
obicei Există
elemente vorbi
sau
interschimbabile şi
de
sexuale populații
sex
simultan. ratio
feminine
(pești hermafrodite
deoarece
cât
Există
- subşi
crap,masculine
populații (nevertebrate,
fiecare
în
la unele care
care al plante)
populației
funcționează
indivizii
lamelibranhiate). unde
alternativ
au nu
prezintă
de
sexele
Această
schimbare între sexe se afla controlul informației genetice.
DISTRIBUȚIA SPAȚIALĂ
Indivizii populației prezintă în habitatul lor o distribuție caracteristică
în funcție
de la o specie la alta. Modul de distribuție e în strânsă corelație cu
limitele de toleranță
pe care le au indivizii față de factorii abiotici, cu interacțiunile acestora cu
alte grupe de
organisme şi cu comportamentul lor. Distribuția spațială
influențează densitatea
populației, cunoaşterea sa fiind importantă pentru descrierea mărimii
şi dinamicii
populație
i.
Distribuția uniformă
Se caracterizează prin existența unor distanțe aproximativ egale între
indivizi. Se
poate întâlni în acele medii care satisfac cerințele speciilor în orice
punct în aceeaşi
măsură. Se întâlneşte rar în natură, poate apărea ca rezultat al competiției
pentru hrană
şi spațiu. De exemplu: arborii dintr-o pădure matură se
distribuie la distanțe
aproximativ egale datorită comportamentului uniform față de factorul
lumină care duce
la o concurența între indivizi, având ca rezultat menținerea unei distanțe
egale între
aceşti
a.
În cazul populațiilor animale o astfel de distribuție se întâlneşte la
speciile care
au comportament de teritorialitate. Teritoriul unui individ sau grup având
o suprafață
egală cu teritoriul altui individ din aceeaşi
specie.
Distribuția întâmplătoare
Se caracterizează printr-o aranjare neuniforma a indivizilor unei
populații în
habitat. La speciile care trăiesc în medii omogene dar care nu au
tendințe de
teritorialitate şi nici gregare. De exemplu : păianjen, insecte
galicole, protozoare.
Distribuția aglomerată (grupată, contagioasa)
Este cea mai răspândita în natura. Indivizii sunt repartizați în habitat
în grupuri
de mărimi diferite, grupuri dispuse uniform sau la întâmplare. De
exemplu: afidele
(păduchi de plante) distribuția grupată e determinată de

25 /
51
comportamentul gregar al
indivizilor care caută să trăiască în apropierea semenilor lor şi e
determinată şi de
variabilitatea condițiilor de biotop, indivizii fiind atraşi de acele locuri
unde condițiile
de viață sunt
optime.
Factori care determină gruparea :
- viața socială
- particularitățile de depunere a pontei
- eclozarea concomitentă a indivizilor
- transportul pasiv al ouălor, larvelor, semințelor
- comportamentul colectiv de căutare a hranei şi de apărare
- evitarea zonelor de pessim

- competiția pentru asigurarea nevoilor energetice

26 /
51
 Reprezentarea
distribuție schematică
spațială:
uniformă (a) a celor(c)
saurandomică
regulată, trei
sau tipuri majore de
întâmplătoare,
grupată. (b)
COMPORTAMENTUL TERITORIAL ŞI IERARHIA SOCIALĂ
Comportamentul teritorial e specific lumii animale şi se
poate manifesta
permanent (exemplu: la felinele mari) sau poate fi temporar la multe
specii de păsări.
Teritoriile reprezintă segmente de spațiu ocupate fie de un individ, de o
pereche sau de
un grup de indivizi şi care e aparat împotriva altor indivizi din aceeaşi
specie.
Teritoriul rezulta ca urmare a scindării spațiului în segmente
individuale mai
mici datorită tendinței de izolare şi intoleranță manifestate de indivizii
unei specii.
Teritoriul cuprinde două diviziuni :
- domeniul – reprezintă spațiul vizitat de un individ în mod cotidian
pentru a-şi
asigura hrana
- spațiul vital – reprezintă întreg spațiul de desfăşurare a vieții
din momentul
naşterii şi până la moarte ; e mai mare decât domeniul.
Diferitele tipuri de teritorii se clasifică în funcție de rolul pe care îl
îndeplinesc.
De exemplu: multe specii de păsări marine îşi apără ariile de cuibărit şi
zonele adiacente
acestora. Totalitatea acestor zone reprezintă teritoriul de cuibărit.
Unele păsări şi
mamifere îşi apăra teritoriile pe suprafața cărora are loc împerecherea,
suprafața care
reprezintă teritoriul de împerechere. Cel mai răspândit tip de
teritoriu apărat e
teritoriul de hrănire de pe suprafața căruia indivizii speciei îşi asigura sursa
de hrană.
Pentru ca instinctul de teritorialitate să apară şi să se manifeste e
necesar ca
resursele mediului să fie limitate şi să poată fi apărate. În general resursele
de hrană nu
pot fi apărate mai ales în cazul prădătorilor care consumă prada în
momentul când o
prind. Însă spațiul pe care poate fi găsită hrana se poate apăra cu
cheltuirea unor
resurse energetice din partea indivizilor. În unele cazuri nici spațiul pe care
27 /
51
există hrana
nu e uşor de apărat, în special când aceasta e în cantitate mică şi are o
mobilitate mare.
În acest ultim caz nu se dezvoltă instinctul de teritorialitate privind
hrănirea, deoarece
cheltuiala energetică pentru dominarea teritoriului e prea mare în raport
cu cantitatea
de hrană care poate fi obținută de pe acel teritoriu.
Posesia unor teritorii serveşte şi altor scopuri, şi anume
animalele devin
familiare cu o anumită arie, ele învață când şi unde poate fi găsită hrana,
unde se pot
adăposti în față prădătorilor şi unde pot fi întâlniți prădătorii. Ca urmare,
indivizii care
ocupa un anumit teritoriu vor fi avantajați în raport cu indivizii aceleiaşi
specii proveniți
din alt teritoriu.
Ierarhia socială
Ierarhizarea indivizilor într-o populație poate îmbrăca forme foarte
diferite. Ca
urmare a ierarhiei apare o scară de dominante a indivizilor, care are rol în
influențarea
atât a fiecărui individ în parte cât şi a întregii populații.
De starea în care se afla ierarhia depinde frecvența luptelor şi
gradul de

antagonism dintre indivizii cu toate consecințele care decurg din acest

fapt şi anume:

28 /
51
cantitatea
fecunditatea.
în de Aceste
hrană
careViabilitatea
ierarhia consumata,
caracteristici
e heterogenitatea
stabila.
unei modul de populare
ce mențin a biotopului
la un nivel optim şi
în momentele
Structura
depinde
cât mai
categorii populației
atât
ales
sau dede deare
natalitate
grupe crearea de populații
oşiunor
influență
indivizi. probabilitatea
condiții depinde
şi favorabile
diferențierea
importanta asupra de
viețiicaracterelor
densității
de supraviețuire sale.
ei şi
a indivizilor
pentru diferite
HETEROGENITATEA POPULAȚIEI
Pe arealul unei specii sau în cadrul diferitelor populații componente
indivizii nu
sunt identici, ei diferă prin dimensiune, colorit, biomasă, vârstă, grad de
prolificitate, etc.
Diferențierea sexelor reprezintă un alt caracter esențial care
măreşte gradul de
heterogenitate.
Populația în ansamblu nu e amorfă ci are un pronunțat
caracter heterogen.
Heterogenitatea e un parametru important în menținerea coeziunii unei
populații în
raport cu condițiile concrete de existenta. În interiorul arealului pe
care îl ocupă o
specie are populații distribuite într-un număr variabil de habitate locale
condiționate de
factorii mediului înconjurător. Diferențierea habitatelor reprezintă un factor
important
al discontinuității morfologice şi fiziologice care există între populații
fiecare habitat
grupând indivizii cei mai bine adaptați sub
aspect morfologic, fiziologic şi
comportamental. Deosebirile de structura şi funcție manifestate de
populațiile care
trăiesc în habitate neomogene pot fi atribuite următoarelor două cauze :
- Acomodarea. Reprezintă proprietatea pe care o are un organism sau
o specie de
a-şi modifica forma, structura sau funcțiile pentru a rezista mai
bine unor noi
condiții de viața. Modificările apărute ca urmare a acomodării nu
sunt de natura
genetica, iar populațiile care prezintă astfel de modificări se numesc
ecofene. De
exemplu: sălciile care trăiesc în zona inundabila a Dunării, dezvoltă
în perioada
inundațiilor rădăcini adventive, care după retragerea apelor
îşi încetează
funcțiile şi se usucă.
- Adaptarea. E capacitatea organismelor determinate genetic de a se
diferenția în
forme distincte în conformitate cu condițiile de mediu nou create.
Populațiile
astfel diferențiate poate numele de ecotipuri. Prezență ecotipurilor
unor specii
demonstrează corelația existentă între caracterele genetice ale unei
populații şi
condițiile mediului de viața. Adesea diferențierea ecotipurilor apare

29 /
51
 fie la nivel
fiziologic, se numeşte fizioecotip, sau la nivel morfologic şi
se numeşte
morfoecotip. Ecotipurile unei specii pot fi net diferențiate, sau în
alte cazuri
diferențierile apar progresiv de la o populație la alta de-a lungul
unui gradient

ecologic.

DINAMICA POPULAȚIEI
Dinamica populației reprezintă modificări ale efectivului și structurii
în timp. Ea
este reflectată de modelele de creștere. Un model este o
descriere verbală,
pictorială(grafică) sau matematică a unui fenomen.
În general, creșterea efectivului populațional se datorează
diferenței dintre
natalitate și mortalitate.

Modelele de creștere sunt de două tipuri:

30 /
51
 - Deterministe: permit predicția unui anumit rezultat;
- Stocastice (probabilistice): permit predicția unei
multitudini de
rezultate posibile, fiecare având o anumită probabilitate de apariție.
Modelele deterministe cele mai cunoscute sunt: creșterea
exponențială și
creșterea logistică.
Creșterea exponențială are următoarele caracteristici:
- Inițial, efectivul crește modest
- Urmează o creștere rapidă
- La speciile cu viață scurtă ce utilizează rapid resursele de mediu
- Apare pentru o perioadă limitată la:
- populații aflate în zona optimului ecologic
- populații ale unor specii exotice
- populații supuse unor măsuri de protecție eficiente
- Este caracteristică populației umane

- În general mediul se opune creșterii exagerate.

Creșterea exponențială la rate de creștere diferite (0,1

31 /
51
și 0,01) Creșterea populației umane pe perioade

istorice

32 /
51
Creșterea populației umane în țări cu diferite grade de dezvoltare. În
țările în curs de
dezvoltare s-a realizat creșterea cea mai

accentuată
Creșterea logistică are următoarele caracteristici:
- Inițial, efectivul crește modest
- Urmează o creștere rapidă
- Viteza de creștere se reduce

- Se atinge starea de echilibru la capacitatea de suporta mediului(K).

Creșterea

33 /
51
 logistică

DinamicaUneleipotezepresupusedecreșterealogisticănuseverificăînna
tură:
- Fiecare individ nou în populație nu determină o scădere
corespunzătoare a
ratei de creștere a populației
-complexe
Adesea, apar
de perioade de latență mai ales la speciile cu cicluri
viață

34 /
51
 - K poate varia în funcție de climat sau sezon
- Adesea, doar o parte din indivizii populației participă la realizarea
reproducerii
- În multe populații au loc emigrări sau imigrări
Variațiile perioadelor de latență influențează modul și viteza cu care
o populație
poate atinge echilibrul.
Dacă există o latență τ(tau) între modificarea dimensiunii populației
și efectul
acesteia asupra ratei de creștere a populației, atunci creșterea populației
la momentul t

este controlată de efectivul acesteia la momentul anterior t–τ.

Fie rata de creștere r=1.1; capacitatea de suport a mediului K=1000;

efectivul
N=900.

Atunci efectivul populației va fi 900+99=990.

Dacă există o latență a manifestării efectelor supraaglomerării în
sensul că atunci
când efectivul este 900 interacțiunile competitive se resimt ca și cum
populația ar avea

800 de indivizi, atunci

Iar efectivul va fi 900+198=1098.

Deci, perioada de latență poate explica observațiile conform

cărora efectivul
populație depășește capacitatea de suport (K).
Efectul perioadei de latență asupra populațiilor depind şi de timpul
de reacție
populațional care este invers proporțional ratei intrinseci de
creştere (r). Deci
populațiile cu viteză mare de creştere au o reacție rapidă 1/r. Raportul
dintre latență şi

35 /
51
reacție sau rτ controlează creşterea populației.

rτ mic (<0.368)  reacție uniformă rτ mediu (0.368-1.57) 

oscilație descrescătoare

36 /
51
 rτ mare (>1.57)  oscilație stabilă

În cazul1.populațiilor
întotdeauna a căror
Deci, creşterea generații
populației nu controlată
este se suprapun, latența
exclusiv deeste
r.

r mică (<2)  reacție uniformă r mică (2-2.499) 

simpl
oscilație
ă

r medie (2.449-2.570)  oscilație complexă r mare (>2.570) 

haos

Creşterea probabilistică
Modelele stocastice au la bază teoria probabilităților.
În loc să se considere o descendență de exact 2 indivizi, se poate
presupune că o

37 /
51
femelă poate da naştere la 2 indivizi cu o probabilitate de 0.5, 3
indivizi cu o
probabilitate de 0.25 şi 1 individ cu o probabilitate de 0.25. Fiecare
femelă din

descendență va da naştere la un anumit număr de indivizi cu o anumită

probabilitate.

38 /
51
 N0 Acest
m model
– rata
ca o populație permite
mortalității
să dispară estimarea
conform şansei
relației:
m
probabilitatea =  n – rata natalității
N0 – efectivul la momentul estimării

n 
Dacă n=0.75, m=0.25, N0=10, p=0.0000169
Dacă n=0.55, m=0.45, N0=10, p=0.1344
Deci populațiile mici în care diferența n-m este mică sunt mai puțin
rezistente la

extincție.

REGLAREA POPULAȚIONALĂ
Reglarea populațională reprezintă procesul de restabilire a numărului
de indivizi
la valori optime, de echilibru.
Factorii care influențează dinamica populațională:
- Ai fluctuației  schimbări temporare
- Ai reglării  schimbări în sensul atingerii efectivului optim
ANALIZA FACTORILOR DE MORTALITATE
Factorii care induc mortalitate în populație sunt importanți pentru
reglare. Cei
care provoacă mortalitatea cea mai mare într-o generație se numesc factori
cheie.
Importanța fiecărui factor de mortalitate se poate calcula ca
diferența dintre
efectivul populației la momentul t și la momentul t+1, adică înainte și după
ce a acționat
factorul analizat.
k=logNt-logNt+1

30 /
51
 Mortalitatea unei generații este suma mortalităților induse de
fiecare factor de
mortalitate:
K=k1+k2+k3+...+kn
Factorul cheie este cel care are valoare k cea mai mare sau cel a
cărui evoluție în

timp este cea mai puternic corelată cu evoluția lui K.

31 /
51
 Analiza factorilor de mortalitate la molia stejarului. Corelația dintre K
și k1.
De exemplu, la insecte au fost evidențiate următoarele
mecanisme de
autoreglare: scăderea natalității, canibalism, competiția interindividuală,

diapauza.
Efectul factorilor asupra dimensiunii populației se poate modifica în
funcție de
densitatea acesteia. Astfel, factorii se pot clasifica în trei categorii:
- Independenți de densitate: de ex., factori abiotici
(culoarea roșie);
- Perfect dependenți de densitate: competiția
intraspecifică
(culoarea verde);
- Imperfect dependenți de densitate: competiție
interspecifică,
prădătorism, parazitism (culoarea albastră).
Ultimele două categorii pot fi la rândul lor direct proporționali
sau invers
proporționali cu densitatea populației.
Efectul advers al factorilor %

Invers proporţionali
Direct proporţionali

Densitatea pop.
 Uneori,
un răspuns în efectele
formă defactorilor
spirală apot fi întârziate
efectivului cu 1-2 generații rezultând
populațional.

Modificarea
(densității unei
Trialeurodes
unui prazit subîn). timp
) populații
(Encarsia gazdăa
acțiunea

METAPOPULAȚIA

Reprezintă o serie de populații mici care interacționează reciproc.

Dacă o populație dispare, indivizi din populațiile alăturate,
rezistente, o pot
recoloniza în condiții favorabile de mediu.
Prin metapopulații, populațiile componente se pot menține datorită
echilibrului
dintre colonizare şi extincție.

Există mai multe modele de metapopulații:

- modelul clasic:
populațiile
dispărute se pot reface prin migrația

indivizilor din populațiile apropiate.

modelul
- exctincție
existența
populație
la centru-satelit:
depinde
centrală, de o
rezistentă
 de modelul
- dispersia
dispersate: populației
persistența
continuă a depinde
indivizilor

modelul
- există
nu
caracteristic
declin de nonechilibru:
recolonizare;
fragmentate aflate este
populațiilor
în

MODELE CONCEPTUALE DE CONTROL POPULAȚIONAL

Acestea au fost imaginate pentru a reda care categorii de factori de

mortalitate
sunt mai importanți şi în ce tip de ecosisteme.
Există trei modele conceptuale de control populațional:
De jos în sus (bottom-up): controlul populațiilor este realizat de
resurse (ex.
hrana) care acționează de la baza lanțurilor trofice.
De sus în jos (top-down): controlul populațiilor este realizat inamicii
naturali (ex.
prădători, paraziți) care acționează dinspre vârful lanțurilor trofice.
Colimitării
modele). de către resurse şi inamici naturali (combină primele două

plante plante+ plante+ ierbivore+ plante+ ierbivore+

ierbivore carnivore Carnivore+Carnivore II

Plate limitate
prin competiţie

Plate limitate de ierbivore

Ierbivore limitate prin competiţie

Plate limitate prin competiţie

Biomasa

Ierbivore limitate de carnivore

Carnivore limitate prin competiţie

Productivitatea mediului
 Efectele indirecte în lungul lanțurilor trofice se numesc cascade

trofice:

+ efect pozitiv, dimensiunea populației crește.

– efect negativ, dimensiunea populației scade.
Un alt model este cel al stresului exercitat de mediu, care
postulează că
eficacitatea factorilor de mortalitate este guvernată de stresul exercitat
de factorii de
mediu.
În un
exercită habitatele
Modelul
controlate efect
mai redus
seales stresante,
pretează
de deoarece extreme,
sunt slabnivelurile
pentrustresanți.
factorii comunitățile: trofice
reprezentate. superioare
Plantele sunt
- Intertidale: producătorii supraviețuiesc în funcție de abilitatea
de a se fixa
pe stânci iar prădătorii sunt rari.
- Mlaştinile sărăturate din zonele coastier: au productivitate
similară
pădurilor tropicale şi recifurilor de corali; principalul stres se
datorează fluxului
de apă sărată; nivelul herbivoriei este redus ceea ce este în acord
cu ipoteza

stresului ambiental.

RELAȚII INTRASPECIFICE

(INTRAPOPULAȚIONALE)
Sunt relațiile care se stabilesc între indivizii unei populații. Cele mai
importante
relații intrapopulaționale sunt cele de competiție (concurență) și cele
de cooperare
(întrajutorare).
Competiția se referă la concurența dintre indivizi pentru accesul la
 resursele de
mediu sau pentru reproducere. Competiția poate fi atenuată fie prin
dispersia uniformă
a indivizilor sau grupurilor de indivizi și manifestarea unui comportament
teritorial, fie
prin stabilirea unei ierarhii în cadrul grupurilor de indivizi. Competiția
poate fi directă
(presupune interacțiunea directă a indivizilor ce poate consta în
luptă, intimidare,
ritualuri) sau indirectă (prin utilizarea mai rapidă sau eficientă a resurselor

de mediu).
Cooperarea este reprezentată de ajutorarea indivizilor din cadrul
grupurilor de
indivizi și permite o hrănire mai eficientă, apărarea împotriva
inamicilor naturali,

construirea adăposturilor, îngrijirea descendenților etc.

 RELAȚII INTERSPECIFICE

(INTERPOPULAȚIONALE)
Între populațiile ce coexistă într-o biocenoză se stabilesc
conexiuni (relații
interspecifice) ce determină atât structura, cât și funcțiile biocenozei ca
suprasistem
integrator.
Relațiile interspecifice posibile între două
specii.
Efectele asupra Relația
partenerilor
+:+ Mutualism
+:0 Comensalism
+:- Prădătorism,
-:- Parazitism
Competiție
-:0 interspecifică
Amensalism
0:0 Neutralism

pe Mutualismul
urma
majoritatea
animalelor
digerarea conțin
sau este
conviețuirii.
speciilor
în o relație
Acest tip
conviețuind
sistemul
asimilarea obligatorie,
de relație
cu
digestiv
hranei. altele.ambele
este foarte
De
microorganisme
Lichenii populații
răspândit
exemplu,
sunt care
un profitând de
înbacterii
natură,
majoritatea
le
exemplupermit
de
mutualism împins
a dat naștere unor la extrem,
organisme când asocierea
(respectiv dintre
specii) noi. ciuperci, alge și

Comensalismul este o relație obligatorie pentru comensal, în timp ce

organismul
gazdă nu este afectat de conviețuire. Cel mai adesea, organismul gazdă
este folosit drept
adăpost sau suport de către alte specii. Dispersia semințelor realizată de
unele specii de
animale (zoochoria) se încadrează cel mai adesea în acest tip de relație.
Parazitismul este o relație obligatorie pentru organismul parazit care
beneficiază
de relația lui cu organismul gazdă (efect pozitiv), în timp ce organismul
gazdă este
influențat negativ. Relația gazdă-parazit este universală în lumea vie,
practic neexistând
specie care să nu fie ori parazitată (gazdă) sau să fie parazit. Conceptul
de populație și
biocenoză nu au relevanță întotdeauna în acest caz. Pentru unii
paraziți interni
organismul gazdă reprezentă habitatul iar aceștia reprezintă
echivalentul unei
populații. Întrucât majoritatea speciilor au mai multe specii de
paraziți vorbim de
comunități de paraziți într-un organism gazdă, paraziții interacționând la
rândul lor unii
cu alții.
 Prădătorismul este o relație obligatorie, benefică pentru
prădător (+) și
dăunătoare pentru pradă (-). Indivizii din populația prădătorului
consumă membrii
populației pradă ca hrană. Acest tip de relație se deosebește de
parazitism, deoarece
parazitul de obicei nu își omoară gazda. Are un rol important în reglarea
numărului de
indivizi din ambele populații și stă la baza rețelei trofice din cadrul
biocenozei. De
exemplu, dispariția unui prădător poate determina o explozie numerică a
populației
pradă ceea ce poate avea un impact negativ la nivelul biocenozei. De
exemplu, dispariția
populațiilor de lupi poate duce la înmulțirea necontrolată a cerbilor și
căprioarelor, care
pot determina distrugerea completă a plantelor prin suprapășunat, ceea
ce antrenează

și moartea lor.
 Interacțiuni
Rezultatul
numerică numerice
dinamicaînpopulațiilor,
interacțiunii
şi vizează relația în
constă pradă-prădător este
apariția unor
partenere de natură
oscilații
implicate în relație.
numerice (cicluri
periodice) ale efectivelor populațiilor (Voltera 1926).

Oscilații ale efectivelor populațiilor

prădătoare pradă
(râs(iepure american) și
canadian)
În urma analizei acestor oscilații au fost emis următoarele legi:

Legea ciclului periodic: în condiții constante efectivele

populațiilor oscilează;
perioada oscilației e aceeaşi pentru ambii parteneri şi depinde de ratele
de creştere
populaționale.
Legea conservării valorilor medii: efectivele medii ale populațiilor
se mențin
constante dacă ratele de creştere şi coeficientul de atac rămân constante.
Legea perturbării valorilor medii: echilibrul dintre pradă şi
prădător este
perturbat de intervenția factorilor externi. Ex. combaterea chimică
efect dublu
negativ asupra prădătorilor.
Efectul mediului asupra interacțiunii pradă-prădător a fost studiat în
cadrul unui
experiment cu protozoare: Paramecium caudatum (Pc)ca pradă și
Didinium nasutum
(Dn) ca prădător.
1. În mediu omogen: inițial scade efectivul Pc ulterior scade şi
efectivul Dn
2. În mediu heterogen (în recipiente s-au adăugat semințe
de ovăz): Dn
capturează paramecii accesibili din masa apei; Dn scade;
populația de Pc se
reface pe baza indivizilor ascunşi printre semințe.
3. În mediu heterogen cu reintroduceri periodice de prădători
apar oscilații
periodice.

Efectele prădătorului asupra prăzii diferă în funcție de sistemul

considerat:

La nivel individual sunt negative: indivizii pradă sunt omorâți de către

prădători.
 La naturală
indivizii
selecția nivelslabi
mai
nivel populațional
sau mai
biocenotic, sunt
efectul
a indivizilor cu pozitive
bolnavi
este din deoarece
populația
de valoroase.
caractere asemenea prădătorii
pradă,
benefic înlătură
contribuind
deoarece la
prădătorismul
este unul din factorii ce contribuie reglarea efectivelor populațiilor gazdă.
De asemenea,
contribuie la circulația materiei și energiei în ecosistem.
Competiția se referă la interacțiunile dintre două sau mai
multe organisme,
populații sau specii ce utilizează aceeași resursă (habitat sau hrană)
disponibilă în
cantități limitate. Este un factor determinant în evoluția speciilor.
Cauza competiției este reprezentată de accesul la resursele limitate
de mediu
Tipuri de competiție:
- Consumptivă (de exploatare) se referă la exploatarea mai
eficientă a
resurselor de hrană
- Preemptivă (pt. spațiu) – la plante şi animale sesile
- Prin creştere – la plante, prin umbrire
- Teritorială – pt. ocuparea unui teritoriu
- De întâlnire – prin luptă
Competiția a fost evidențiată și experimental, cu ajutorul
unor specii de
protozoare:
1. În primul experiment s-au pus împreună două specii
Paramecium
caudatum și P. aurelia. Inițial efective celor două populații au
scăzut; ulterior
Paramecium caudatum a fost eliminat deoarece P. aurelia s-a
înmulțit mai rapid
exploatând mai rapid resursele de hrană
2. În al doilea experiment s-au folosit speciile P. caudatum și P.
bursaria.
Ambele au supraviețuit deoarece P. caudatum consuma bacterii din
masa apei iar
P. bursaria bacterii de pe fundul apei. Deci, cele două specii
foloseau aceeași
resursă de hrană dar din spații diferite.

plant
Rezult fi de două feluri:
- Excluderea (eliminarea) competitivă
atul - Coexistența – este rezultatul cel mai frecvent; se poate realiza prin:
Comp - partajarea resurselor
- accesarea aceleaşi resurse din compartimente diferite:
etiției
poate azotul pentru
- separarea temporală a utilizării resurselor: liliecii
consumă insecte
seara, iar păsările insectivore consumă tot insecte dar în timpul zilei.
- eficiența utilizării în funcție de condițiile de mediu: două
specii de
gândaci se concurează reciproc, fiecare având câștig de cauză în funcție
de condițiile de
climatice: Tribolium castaneum în condiții de umiditate, T. confusum în
condiții de
uscăciune.
Amensalismul reprezintă o relație care nu este obligatorie dintre
două specii,
nefavorabilă pentru una dintre ele. De exemplu unele plante elimină
substanțe toxice ce

inhibă creșterea altor plante (alelopatie), acest lucru conferindu-le

un avantaj
competițional. generează
descompunere Acesta este cazul nucului
compuși ale cărui
toxici pentru frunze
alte specii decăzute
plante. prin
sau
dintr-oNeutralism
specii.
pădure
granivore (care deindică
De exemplu,
se lipsa
fag nu
hrănesc de
indivizii interacțiuni
interacționează
cu semințe). directe
unei populații de cu
direct între indivizi,
salamandre sau
populațiile populații
debroaște
păsări

ECOSISTEMU

Ecosistemul este alcătuit din 2 componente: biocenoza

(comunitatea) și
biotopul. O biocenoză reprezintă un ansamblu de populații din specii
diferite între care
se stabilesc diverse interacțiuni. Dintre
acestea, cele mai importante pentru
funcționalitatea ecosistemului sunt relațiile trofice. Biotopul reprezintă
ansamblul
factorilor abiotici care acționează asupra unei biocenoze.
Ecosistemele caracteristice unui anumit climat formează biomuri sau
complexe
regionale (tundra, taigaua, pădurea de foioase etc.).
Ecosistemul și implicit biocenoza integrată în acesta, are o anumită
structură

spațială și trofică.

STRUCTURA SPAȚIALĂ
Structura spațială a ecosistemului este tridimensională. Aceasta
poate fi urmărită
orizontal și vertical.
Structura orizontală cuprinde următoarele subunități:
- consorțiu (= cu aceeași soartă) = o grupare de indivizi din
populații diferite
reunite în jurul unui organism “central” cu importanță topografică și
fiziologică pentru
celelalte organisme. Ex.: un arbore cu toate viețuitoarele de pe acesta.
- bioskena (= scena vieții) reprezintă cel mai mic spațiu cu condiții
de existență
relativ uniforme și cu fond propriu de organisme. Ex: nevertebratele de sub
o piatră. Un
alt termen, oarecum sinonim cu bioskena, este cel de biohoriu definit ca
un centru de
activitate sau ca un loc de concentrare al faunei în biotop.
 - sinuzia reunește mai multe consorții; se structurează în jurul
unu “nucleu
central” reprezentat de o populație de organisme sau un
compartiment de materie
organică nevie. Sinuzia este un consorțiu mare; consorțiul este o sinuzie
minimală. Ex:
sinuzia macromicetelor (organismele care trăiesc pe seama corpilor de
fructificare ai
ciupercilor); sinuzia de guano (organisme din peșteri care trăiesc pe
seama fecalelor
acumulate ale liliecilor sin peșteri). Sinuziile sunt mai bine conturate
în pădurile
temperate decât în cele tropicale (nu există arbuști), iar cel mai bine sunt
conturate în
mediul acvatic.
- ecotonul reprezintă zona de margine a unui ecosistem, de fapt este
zona în care
2 ecosisteme adiacente se suprapun. În ecoton trăiesc organisme ce
provin din ambele
ecosisteme, precum și organisme specializate pentru viața în ecoton. Ex:
plantele de pe
marginea bălților, amfibienii, organismele marine din zona de spargere a
valurilor sau

intertidală (flux – reflux).

 Structura
suprapuse.
același Un
De exemplu,
determinate verti
de strat
nivel pe
încală.
variația pe Aceasta
reprezintă
axa
pădurea este constituită
o a factorilor
grupare
de verticală.
foioase
verticală dedin
seCaracteristicile
observa
biotici, maiunui
2 sinuzii
etaje:
mai multe straturi
situate
strat
subteran
ales cei la
sunt
fizici.
(hetrotrofic) și
suprateran (eutrofic), între care se găsește patoma (strat taloid) ce
reprezintă pelicula
de viață de la interfața celor 2 etaje. Straturile solului sunt reprezentate
de orizontul
mineral peste care se suprapune cel organic. Straturile supraterane
sunt stratul
ierburilor, al arbuștilor (arbuști și subarbuști) și stratul arborilor reprezentat
de tulpini
si coronament.
Stratificarea este complexă și în cazul bazinelor acvatice cu
adâncime relativ
mare
În unele ecosisteme stratificarea este mai simplă, de exemplu în
.
formațiunile
ierbose,
verticală tundra
concentrată cu mesteceni,
a înecosistemului
coronamentul este pădurile tropicale
considerabilă,
arborilor). (aici,
viața estedeși dezvoltarea
în mare parte

STRUCTURA TROFICĂ

Structura trofică a ecosistemului este constituită din unități

funcționale ale
transformării și transmiterii nutrienților, denumite lanțuri trofice. Acestea,
la rândul lor
sunt formate din organisme ce aparțin unui anumit nivel trofic. Nivelul
trofic grupează
organisme cu poziție sistematică diferită dar cu manifestări similare în
planul fiziologiei
nutriției
.
După natura hranei și modul de obținere al acesteia principalele
niveluri trofice
sunt: producătorii, consumatorii și

descompunătorii.
Producătorii sunt organisme autotrofe care transformă substanțele
minerale în
substanță organică. Aceste organisme pot fi fotoautotrofe (plante,
bacterii) sau
chemoautotrofe
(bacterii).
Consumatorii sunt organisme heterotrofe care preiau materia
organică gata
formată. Consumatorii pot fi împărțiți în funcție de materia organică
consumată în
consumatori biofagi (preiau substanța organică vie) și consumatori
saprofagi sau
detritivori (consumatori de substanță organică nevie; categorii speciale
de saprofagi
sunt necrofagii și coprofagii). Consumatorii pot fi de
ranguri diferite:
- consumatori primari (1) trăiesc pe seama producătorilor sau
detritusului, deci
pot fi în general fitofagi, bacterivori sau
saprofagi.
- consumatorii de secundari (2) se hrănesc cu consumatori I.
- consumatorii terțiari (3) se hrănesc cu consumatori II.
Descompunătorii sunt organisme care realizează mineralizarea
substanțelor
organice, adică o transformă în substanțe minerale. Descompunerea
este realizată în
general de bacterii și ciuperci prin procese de fermentație și

putrefacție.
Majoritatea organismelor aparțin la mai multe niveluri trofice,
cei mai mulți
consumatori sunt omnivori. Fenomenul este evident la speciile cu
stadii larvare:
mormolocii sunt fitofagi, adulții amfibienilor sunt preponderent
carnivori.

Cianobacteriile, considerate autotrofe, pot consuma și aminoacizi dizolvați

în apă. Algele
din sol realizează fotosinteza când se găsesc, la suprafața solului, în

contact cu lumina,
însă în orizonturile mai profunde, în absența luminii, ele devin heterotrofe.
Din aceste considerente, nivelurile trofice sunt abstractizări
simpliste ale
conexiunilor trofice multilaterale ale speciilor.
Lanțurile trofice pot fi considerate subsisteme ale comunităților.

CONSUMATORI
PRODUCĂTORI 1
CONSUMATORI
2

Substanţe CONSUMATORI
Substanţă
minerale 3
organică nevie

DESCOMPUNĂTORI SAPROFAGI lanţul saprofagilor

lanţul
descompunatorilor

CLASIFICAREA LANȚURILOR TROFICE

Cele mai simple lanțuri trofice sunt formate din 2 verigi,

producător
consumator
Ex: alga Fucus nematodul Holenchus fuciola (se pare că nu are
prădători sau
paraziți)
Majoritatea lanțurilor trofice au 3 – 4 verigi: producător 
consumator 1
consumator 2. Lanțurile trofice nu se pot extinde prea mult datorită
intrărilor limitate
de substanță și energie care sunt realizate de producători. În general,
tendința lanțurilor
trofice este de scurtare, dar numărule verigilor crește în caz de
supraofertă a unei
resurse.
Mai multe lanțuri trofice dintr-o biocenoză, sau chiar din biocenoze
diferite, pot

40 /
51
fi reunite prin veriga finală. Ex: Strix aluco reunește aproximativ 30 de

lanțuri trofice.

Lanțurile trofice au fost clasificate în funcție de primele verigi:

1. lanțuri trofice erbivore: plantă  fitofag  zoofag
Ex: ierburi  elefant
Plante  colibri  păianjeni Avicularia (nivelurile trofice superioare
nu trebuie
să fie însoțită și de o superioritate filogenetică)
2. lanțuri trofice detritivore: prima verigă este reprezentată de
detritofagi

Ex: detritus  enchitreide  Lithobius  Sorex

41 /
51
 Detritus  copepode  salmonide
3. lanțuri trofice bacterivore: prima verigă este reprezentată
de bacterii
chemosintetizante
Ex: în zonele abisale ale oceanelor în apropierea vent-urilor:
Bacterii chemosintetizante  pogonofore 
crustacee sau Bacterii
chemosintetizante  moluște  crustacee
În apa din sol: bacterii chemosintetizante  protozoare
4. lanțuri trofice parazite: sunt reprezentate de sisteme gazdă
– parazit –
hiperparazit
Ex: grâu  Puccinia graminis  Xanthomonas uredovorus 
bacteriofag
- lanț parazitic erbivor: dud  Bombyx mori  Borellina bombycis
(virus)
- lanț parazitic detritivor: în apa mărilor detritus  bacterie 
bacteriofag
5. lanțuri trofice derivte (minore):
- lanțuri granivore: semințe  păsări granivore
- lanțuri nectarivore: nectar  albine
- lanțuri briovore: mușchi + licheni  Rangifer tarandus
- lanțuri micetofage: ciuperci  anelide
6. Lanțuri trofice bazate pe organisme cu nutriție mixtă:
detritus  nematod  fungi nematofagi (Dactyella elipsospora,
Arthrobotris
oligospora)
insecte  plante insectivore (Drosera rotundifolia)
Unele specii pot fi comune mai multor lanțuri trofice din aceeași
biocenoză și
astfel aceste se interconectează formând o rețea trofică. Rețelele trofice
a 2 biocenoze
adiacente pot fi legate prin așa-numitele conexiuni trofice interbiocenotice.
Aceste sunt
realizate de speciile caracteristice zonei de ecoton care transferă
energie dintr-o
biocenoză în alta. Sensul transferului energetic este dinspre biocenoza mai
tânără către

cea matură.

PIRAMIDE ECOLOGICE

Piramidele ecologice sunt reprezentări cantitative, stilizate, ale

nivelurilor trofice
ale unei comunități. Acestea pot fi de mai multe categorii: piramida
numerelor, piramida
biomasei și piramida energiei.
 Piramida numerelor. Se mai numește și eltoniană (Elton 1927).
Reflectă relațiile
numerice dintre indivizii nivelurilor trofice. Talia, longevitatea și
eficiența
metabolismului cresc către vârful piramidei, în timp ce numărul
indivizilor și ritmul
reproducerii scade în același sens. Ex: sunt necesare numeroase grăunțe
pentru hrana3
unui singur porumbe și în continuare mai mulți
Consumatori porumbei pot
2 constitui hrana pe parcursul vieții unui șoim călător.
În unele comunități terestre și acvatice cu
Consumatori 1 adâncime
mică și macrofite, raportul numeric producători /
Producători fitofagi se
inversează (Ex: un mesteacăn poate furniza
hrană pentru
680.000 insecte fitofage; un stejar poate suporta
1.000.000
insecte).
Din aceste considerente s-a abordat
reprezentarea

piramidală a funcțiunilor trofice din perspectiva

biomasei.
 Și Piramida
vârful
un rol piramidei.
în cazul în
principal biomasei.
Această
piramidei
reciclareaÎn ecosistemele
reprezentare
biomasei
nutrienților s-au terestre,
consideră
observat
în ecosistem. biomasa
excepții în scade
și descompunătorii spre
care
sensul căau
aceasta se
prezenta inversată. Ex:
Peşti pelagici studiul comunității
Peşti pelagici 1,8g su/m2 2
0,0016 g su/m /zi planctonice din Canalul
Mânecii a relevat că
Zooplankton 1,5g Zooplankton biomasa (g su/m2) acestuia
2
su/m2 0,15 g su/m /zi
este considerabil mai mică
Fitoplnankton 2 decât a consumatorilor
Fitoplankton 0,4 g su/m /zi
0,4g su/m
2 acestuia. Această situație se
explică prin faptul că
fitoplanctonul compensează biomasa mică momentană printr-o rată
(viteză) de
producere a biomasei (g su/m2/zi) mult mai mare decât a consumatorilor
(o diatomee
are o viață de câteva zile, în timp ce larvele planctonice ale unor
nevertebrate pot
supraviețui câteva luni).
Piramida energiei. Fiecare nivel trofic este reprezentat prin producție de
energie
(ex: kcal/m2/an). Producția scade către vârful piramidei. Energia care se
transferă la o
treaptă superioară a piramidei este de 1/10 din cea a nivelului trofic
inferior. Ca urmare
energia pierdută prin cheltuieli necesare întreținerii vieții (în special
respirație) crește
către vârful piramidei și, consecutiv, crește și eficiența utilizării
energiei. Odum a
urmărit fiecare puterea de reprezentare a fiecărui tip de piramidă pentru o
comunitate
de pe un hectar de lucernă. Piramida numerelor era dezechilibrată pentru
primele 2
nivele, cea a biomasei a fost ceva mai echilibrată, iar cea a energiei
a fost cea mai
echilibrată. Piramidele energiei reflectă cel mai bine realitatea
deoarece nu sunt

niciodată inversate.

NIȘA ECOLOGICĂ
Nișa ecologică este considerată piatra unghiulară (unitatea cheie) a
structurii
biocenotice.
Inițial, noțiunea de nișa era limita la nișa spațială, adică fragmentul de
spațiu în
care un organism își găsește adăpost. Ulterior a fost introdusă noțiunea de
nișă trofică.
Aceasta nu este un punct fizic în spațiu ci totalitatea relațiilor trofice ale
unei populații, a
relațiilor sale cu hrana și cu dușmanii săi. Ex: nișa trofică la Microtus
agrestis reprezintă
ansamblul de activități realizate pentru culegerea unor părți ale
plantelor bogate în
energie și pentru consumarea unor nevertebrate. Pentru plante, nișa era
înțeleasă ca
având 2 componente: nișa fenologică (perioada de vegetație) și nișa
spațială (orizontul
de sol explorat de rădăcini).
La speciile cu metamorfoză apare o segregare (separare) a nișelor. Ex: la
odonate
(libelule) larvele sunt acvatice, în timp ce adulții sunt zburători, hrana
larvelor este
reprezentată de organisme acvatice în timp ce cea a adulților de insecte
zburătore.
Din punct de vedere sintetic, nișa ecologică reprezintă unitatea funcțională
ce se
circumscrie nișelor spațiale și trofice și descrie poziția unei populații
în raport cu
factorii ecologici cu care interacționează. La plante aceasta poate
avea cel puțin 4

componente: nișa spațială, trofică, fenologică și regenerativă.

edificăNișa
ecologice ecologică
prinde nusunt
interacțiunea
este este odintre
structură preexistentă
populație a hipervolum,
unui ecosistem,
și mediu. Spațiul ci se
nișei
dimensiunile
factorilor
legii
a nișei
parte
toleranței,
populații.
ase Dacă
ei obține
(dimensiunilor seonișa
căruia
mediu.
auformațiune
realitate,
nișei),
numindu-se
topologică
reprezentate
Diferitele
probabilități
consideră
fundamentală
nișa
zone
toleranța
fundamentală
nișă realizată.sau
datorită
n-dimensională,
ale
diferite
este
Nișa
de totalitatea
acestui
pentru
populației față
doar
optimă
un
fiecare
preinteractivă.
interacțiunii
parțial
este
hipervolum,
resurselor
desupraviețuirea conform
dimensiune
ocupată,
dată de această
alăturarea
și
unei
În
factorilor
domeniilor
a Nișeleoptime
populației. ale fiecărei
populațiilor dimensiuni
componente aleși permite existența sunt
unei biocenoze permanentă
integrate într-un
continuu care reprezintă hiperspațiu întregului ecosistem.
Delimitarea nișelor. Nișele fundamentale nu sunt net delimitate
între ele ci se
prezintă parțial suprapuse. Ca urmare se pun următoarele probleme:
lărgimea nișelor,
suprapunerea și discriminarea lor.
Lărgimea nișelor reprezintă extinderea activității de exploatare a
mediului. Ea
depinde de capacitatea speciilor de a explora mediul. Speciile euribionte au
nișe largi, în
timp ce speciile stenobionte au nișele înguste.
Suprapunerea nișelor este dată de exploatarea parțială a acelorași
resurse de
către 2 sau mai multe specii. Orice nișă are un domeniu propriu și unul
suprapus.
Discriminarea nișelor se realizează prin implicarea unor mecanisme
de reducere
a domeniilor de suprapunere, adică de reducere sau evitare a competiției
interspecifice
directe.
Mecanismele coexistenței nișelor
Când resursele pot fi scindate pe mai multe specii cu cerințe
similare apare
discriminarea totală a nișelor. Aceasta este însă ipotetică, deoarece
întotdeauna apar
suprapuneri ale nișelor, mai ales în cadrul ghildelor. Dacă apare
suprapunere între nișe,
tensiunile competitive dintre cele 2 populații nu se resimt în centrul nișelor
respective.
În biocenoză, suprapunerea generală a nișelor depinde de numărul de
specii și se
dispune conform legii toleranței (sub formă de clopot).
Principalele mecanisme care sunt răspunzătoare de coexistența
nișelor sunt
exploatarea spațio-temporală diferită a resurselor și densitate redusă a
indivizilor în
zona de intergradare (suprapunere) a nișelor. Aceste idei sunt redate de 2
principii.
Principiul acțiunii (Tischler): câmpurile de acțiune ale diferitelor
specii suferă
restrângeri astfel încât speciile cu tendințe ecologice similare pot
edifica în același
biotop nișe ecologice (parțial) discriminate.
Principiul excluziunii (Gause) a fost formulat în urma
 experimentelor de
competiție realizate cu Pramecium caudatum și P. aurelia. Conform
acestuia, în aceeași
nișă nu pot exista 2 specii cu cerințe ecologice similare. Acest principiu nu
poate fi nici
confirmat nici infirmat în totalitate.
Importanța structurală și funcțională a nișelor în ecosisteme este
surprinsă de
principiul echivalenței de poziție a nișelor sau de așa-numitele nișe
paralele. Conform
acestui principiu, în condiții analoge ale mediului fizic, în regiuni geografice
distincte, se
edifică funcții ecologice identice și părți structurale similare, deci nișe
similare sau
echivalente.
Biocenozele care au un număr mare de nișe echivalente se numesc
izocenoze

(pădurile de Fagus din Europa și cele de Notofagus din Chile au structură

ecologică și
ornitofaună
mici
Europa,
compoziția echivalentă).
deosebiri
Chile dictate deEchivalența
și California
cantitativă natura
a prăzii). nu este deplină
biotopului
nișe echivalente, (Tyto deoarece
alba
dar aceste ocupăapar
diferă în
prin

FLUXUL ENERGIEI ȘI NUTRIENȚILOR

Prima lege termodinamică arată că energia nu poate fi nici creată

nici distrusă, ci
doar transformată. A doua lege termodinamică susține că în orice
transformare
energetică, energia potențială se reduce prin degajarea căldurii
din sistem.
Transferul energetic de la un nivel trofic la altul presupune o
pierdere de 90%,
deci în sistem rămâne doar 10%. Probabil din această cauză, lanțurile
trofice au un
număr limitat de
verigi.
Nutrienții, spre deosebire de energie, sunt recirculați în sistem,
fiind mai
concentrați în nivelurile trofice
superioare.
Echivalentul energetic fixat prin fotosinteză reprezintă producția
primară brută.
Din aceasta o parte se pierde prin respirația producătorilor fototrofi, iar
ceea ce rămâne
reprezintă producția primară netă. Producția primară netă reprezintă în
general cam
1% din echivalentul energetic al radiațiilor solare. Producția
secundară este cea
realizată de consumatori și detritivori (prelucrează 80 – 90% din materia
organică).
Eficiența producției (producția netă/cantitate asimilată) este de 10% la
ectoterme și 1 –
2% la endoterme. Organismele de talie mică (nevertebrate,
protozoare) pot avea o
eficiență de 30 – 40%. Eficiența consumului sau digestiei (cantitatea
preluată de nivelul
trofic n / producția netă a nivelului trofic n-1) la erbivore este de până la
15% (deci
85% sau mai mult este preluat de detritivori), fitofagii acvatici sunt mai
eficienți (30 –
40%). Aceasta depinde de mijloacele de apărare a producătorilor. La
carnivore eficiența
consumului este de 50 – 100%. Eficiența transferului de la un nivel
trofic la altul
(asimilarea la nivelul trofic n / asimilarea la nivelul trofic n-1) este în medie
de 10% (de
aceea lanțurile trofice au nu mai mult de 4 –
5 verigi)
 Asimilaţie
Energia creştere
plantelor En. En. producţie
(Consum) Digerabilă metabolizabilă reproducere

activitate
Respiraţie

Întreţinerea
defecaţie excreţie funcţiilor vitale

Nutrienții pot limita producția primară și implicit pe cea secundară.

Populațiile unui ecosistem funcționează ca rezervoare de
nutrienți. Fluxul
nutrienților se realizează de la un compartiment la altul prin mecanisme
de transport
meteorologice, geologice și biologice. Cantitatea acestora este limitată
și se impune
recircularea acestora. Dacă nutrienții liberi din sistem sunt în cantitate
mare, atunci

sistemul va funcționa fără să depindă de viteza de reciclare a acestora.

În biocenoze,
circulația
pulsatoare
eliberați
simple onutrienților
deoarece
auprin defecație,
cantitate înexcreție
rețeaua
organismele și trofică
acumulează
moarte. nu este ce
nutrienții,
Ecosistemele uniformă
aceștia
cu ci
fiind
biocenoze
se
ei complică
funcționarea
acestora,
asigurădeci
ecosistemelor
formează optimă
rolul
închiderea
sunt
ciclurile amare
nutrienții de
sunt
acesteia nutrienți
descompunătorilor
ciclurilor
interconectate,
biogeochimice. va liberi.foarte
încorporați
depinde
este
ecosistemice.
astfel
Cele maică
Pe
la
de măsură
nivelul
eficiența
Aceste
la important
scară
importante cicluri biocenoza
acesteia
recirculării
aledeoarece
planetară
cicluri se tuturorși
se
referă
la apă,
care se
poate oxigen, carbon, azot, potasiu, fosfor, calciu, fier, magneziu
adaogă o serie de microelemente. Fără acești nutrienți, viața nu
exista. și sulf, la

DINAMICA ECOSISTEMULUI

Ecosistemul şi mai ales comunitatea sau biocenoza integrată

acestuia nu sunt
sisteme inerte ci se află într-o permanentă schimbare. Deci, sunt sisteme
dinamice la fel
ca toate sistemele biologice (organismul, populația, comunitatea,
ansamblurile de
comunități, biosfera) sau sistemele care include sisteme biologice
(ecosistemul,
complexele de ecosisteme, ecosfera). Schimbările pe care le suferă un
ecosistem pot să
nu modifice ireversibil comunitatea de organisme şi atunci se
numesc schimbări
nedirecționale. În această categorie intră modificările diurne, sezoniere,
adică cele care
au în general un caracter ciclic. Fluctuațiile populațiilor unei
comunități care sunt
determinate de factorii periodici ai mediului sunt schimbări

nedirecționale.
Un alt tip de modificări ce pot avea loc la nivelul comunităților unui
ecosistem
sunt cele direcționale. În această categorie intră schimbările induse
de modificarea
climatului pe termen lung, cum s-a întâmplat cu fauna şi flora regiunilor
afectate de
glaciațiuni. De asemenea, schimbări direcționale sunt şi evoluția şi
extincția speciilor. O
modificare direcțională importantă este succesiunea – procesul de
dezvoltare al unei
comunități, care culminează cu o stare de stabilitate dinamică, numită şi
climax. În acest
stadiu compoziția biocenozei nu se mai modifică esențial. Odată cu
atingerea acestui
stadiu, comunitatea şi ecosistemul integrator începe un alt proces, şi
anume cel de
evoluție, care în esență se realizează în sensul perfectării funcțiilor
ecosistemului

(reciclarea materiei şi fluxul

energetic).
 SCHIMBĂRILE NEDIRECȚIONALE

Acestea au în general un caracter periodic şi sunt provocate

de oscilațiile
factorilor periodici ai mediului (lumina, temperatura, precipitațiile,
mareea, fluctuațiile
numerice periodice ale populațiilor unor specii cheie etc.). Aceste oscilații
ale factorilor
externi sunt preluate şi mai mult sau mai puțin internalizate de către
organisme. De
exemplu, alternanța lumină întuneric induce ritmul nictimeral sau
alternanța stării de
veghe cu cea de somn, iar succesiunea anotimpurilor cu condiții
climatice distincte
poate determina la unele organisme alternanța perioadelor de
activitate cu cele de
inactivitat

e.

Ritmul circadian
 Acesta
latineşti
desfăşurarea
timpul
de “circa
nopții.
lumină are ourmare,
diem” perioadă
activității
Ca şicare
anumitor de
de 24
însemnă oreîntregii
populații
activitatea în(denumirea
în de deovine
jur comunități
timpul zi)
zilei de la cuvintele
şişienergie
aîndetermină
prezintă altora
o în
fază
fotosinteza
multe
preluată
zoofagi.
acestui dintre
Sede
ritm–(fotofază)
proces
conturează
pot fi care
ecosistemele
fitofagi care,
de
una
asigură
la
astfel
zi rândul
sau
întuneric
principala
terestre.
lanțuri
de Otimp
lor, (scotofază).
intrare
parte din
reprezintă
trofice
noapte. care
De dinsursă Înde
această
punctul
exemplu,
fotofază
energie hrană
de
ziua,
are
cele loc
mai
este
pentru
vedere
insecteleal
fitofage
servescÎn sunt
drept consumate
hrană
ecosistemele de
liliecilor.
acvatice păsări, în
alternanța ce noapte insectele nocturne
migrația pe categorii
fotosintetizant
luminiisuprafață,
asigură
fotosintetizanți
către Ambele verticală
–coboară
acestea
desfăşurarea
fiind la
urmăriți aadâncime
demigrează oorganismelor
optimă
lanțuri
de lamai
trofice
întreagă – lumină
aadâncimi
mare ce
în –formează
diferite
fotosintezei. timp
nocturne
suita de
întuneric
ce
şiunde
Astfel,
prădători. ziua
seara
diurne determină
planctonul
intensitatea
plancterii
se ridică
– sunt
în marea
majoritate a cazurilor cuplate prin verigi comune reprezentate cel
mai adesea de
producători şi consumatorii de vârf, sau de organisme nespecializate față
de acest ritm.
Clasificarea lanțurilor trofice de mai sus este simplificată pentru
o mai bună
înțelegere. De fapt, această dinamică temporală este continuă. Împărțirea
organismelor
în nocturne şi diurne (la care se mai pot adăuga două categorii
intermediare: aurorale
sau de dimineață şi crepusculare sau de seară) are drept criteriu
perioada de maximă
activitate şi nu existența în sine a acestora care este continuă. De
exemplu, dacă un
rozător este nocturn (adică este mai activ noaptea) nu însemnă că nu
poate fi capturat
de prădător diurn adaptat pentru a căuta prada în propriul adăpost, în
perioada de
inactivitate. Acest fapt constituie un argument suplimentar în favoarea
continuității
funcționale a comunității.
Ritmul sezonier
Acesta este evident în regiunile unde există o ritmicitate, cu
perioadă anuală, a
factorilor de mediu. De exemplu, în regiunile temperate, fiecărui anotimp îi
corespunde
un anumit context de factori climatici care induc schimbări mai mult sau
mai puțin
ample în ecosisteme. În comunitățile acestor ecosisteme se edifică câte o
componentă
activă şi una pasivă pentru fiecare anotimp. În funcție de perioada
de activitate a
organismelor ecosistemele europene temperate pot prezenta şase
configurații diferite
sau aspecte (Tischler 1955):
1. hiemal sau de iarnă (noiembrie – martie)
2. prevernal sau de primăvară timpurie (martie – aprilie)
3. vernal sau de primăvară (de mijlocul lui mai – începutul lui iunie)
4. estival sau de vară (mijlocul lui iunie – mijlocul lui iulie)
5. serotinal sau de vară târzie (mijlocul lui iulie – mijlocul lui
septembrie)
6. autumnal sau de toamnă (septembrie – sfârşitul lui octombrie)
Această secvență este evidentă în cazul unei păduri
temperate cu frunze
căzătoare: Odată cu sfârşitul iernii apar platele ierbacee prevernale, iar
arborii înfloresc
înainte de înfrunzi. În această perioadă revin la activitate insectele
şi o serie de
vertebrate ectoterme. Tot acum, apar şi primele păsări migratoare, iar în
litiera din anul
precedent activitatea detritivorilor şi descompunătorilor se intensifică.
Când arborii
înfrunzesc şi se formează coronamentul pădurii, iluminarea de la nivelul
substratului

scade iar covorul ierbaceu începe să fie dominat de specii sciafile sau

tolerante față de
umbră.
urmând Încapentru
intensitatea timpul
odată verii, activitatea
cu târziu,
radiației venirea
solare în dintre
toamnei,
scad, biocenoză
are când atinge
durata un
de nivel Înmaxim,
iluminare şi
fotosintezei,
pregătesc
iernii, Învara
carnivore)
petrec rămân laiar
precum
mediul mai
iernare,
active o iar
şi păsările
acvatic,
latitudini mai ofrunzele
serie parte
iardeiarna
sedentare
secvența
mari, şiloc
îngălbenesc
ele
mamifere
sezonieră
coboară
reducerea
încep şimigrațiile.
cad.
înendoterme
oaspeți de
este iarnă intensității
Animalele
determinată
regiunile se
timpul
(copitate,
(păsări
temperate).care
de
modificarea
temperaturii apei (ape puțin adânci) sau straturilor de apă de la diferite
adâncimi (ape
cu stratificare termică). În funcție de termica bazinului acvatic, au loc
modificări ale
compoziției planctonului fotosintetizant, planctonului heterotrof, şi
bentosului. În
cadrul bacterioplanctonul au loc schimbări ale
compoziției şi relațiilor
interpopulaționale în funcție de variațiile
sezoniere ale factorilor climatici.
Fitoplanctonul prezintă şi el mai multe secvențe în funcție de ciclul de
viață al speciilor
componente. Cei mai importanți factori care influențează planctonul
fotosintetizant
sunt lumina, temperatura şi elementele minerale. Zooplanctonul
prezintă aspecte
corelate în bună măsură cu secvențele fitoplanctonului. La nivelul
comunităților
bentonice au loc schimbări sezoniere influențate de condițiile de mediu şi
ciclurile de
viață ale populațiilor

componente.
Fizionomia şi structura ecosistemelor, în timpul modificărilor
nedirecționale, se
realizează prin înlocuirea sinuziilor prezente la un moment dat, cu altele
(adică prin
microsuccesiuni). Aceasta asigură o funcționare optimă a ciclurilor
nutrienților şi
fluxului energetic biocenotic, în condițiile climatice ale sezonului respectiv.
Comunitatea
de organisme face față cel mai bine acestor schimbări climatice atunci
când se află la
maturitate (în stadiul de climax), când diversitatea este optimă (relativ
multe specii cu

abundențe cât mai echitabile), iar stabilitatea

maximă.

SUCCESIUNEA

Este procesul prin care speciile unei biocenoze sunt înlocuite în

conexiune de
transformările condițiilor de existență,
în timp.
Din punct de vedere sistemic, succesiunea reprezintă seria de
stări în care
sistemul crește și se dezvoltă în plan structural și funcțional în sensul
maximalizării
fluxului de energie și a vitezei de circulație a mcro- și microelementelor,
adică în sensul
domeniului de

stabilitate.
Asupra desfășurării succesiunii există 2 teorii: Teoria clasică
deterministă
consideră succesiunea un fenomen determinist care se desfășoară legic.
Cealaltă teorie,
este ce stocastică sau probabilistică care susține că succesiunea se
realizează printr-un
proces continuu de imigrare a

speciilor.
Conform teoriei clasice, succesiunea se desfășoară printr-un
mecanism de
facilitare ce cuprinde 6

stadii:
1. denudarea biotopului reprezintă îndepărtarea totală sau parțială a
biocenozei

de pe o anumită suprafață, sau apariția unui nou

substrat;
 2.imigranți
ecosisteme,
dintre 3. imigrarea
eceza acestea înseamnă
populând
(colonizarea)
sunt slabe. – constă
Primii pătrunderea
treptat în habitatele
selecția
imigranți speciilor
nude. șia
naturală
mai sunt numiți din alte
Interacțiunile
pionieri;
imigranților, selecție
realizată de mediul abiotic;
4. concurența interspecifică are loc între coloniștii cu preferințe
comune pentru
anumite resurse de mediu, mai ales trofice. În această etapă se
decide compoziția
calitativă și cantitativă a comunității;
5. reacția biocenotică reprezintă modificarea biotopului sub acțiunea
biocenozei.
Ca urmare apar noi resurse neexploatate ajungându-se într-o situație
asemănătoare cu
faza1. Ca urmare fazele 2 – 5 se reiau până când se ajunge la
valorificarea cvasitotală a
mediului respectiv și se ajunge în faza următoare;
6. stabilizarea (climax) constă în definitivarea structurii și
funcționalității

biocenozei. Aceasta persistă în continuare fără transformări esențiale.

Reprezentarea schematică a succesiunii. Succesiunea secundară poate să

decurgă din
orice stadiu care succede faza de

pionierat
În esență fiecare specie facilitează pătrunderea alteia în sistem până
la atingerea
stadiului de climax. Comunitatea de climax poate fi prevăzută pentru o
anumită regiune
pe baza factorilor climatici și pedologici.
Mecanismul facilitării este acceptat și de teoria probabilistică, cu
următoarea
mențiune: imigrarea reprezintă un fenomen probabilistic, iar coloniștii
ulteriori se pot
stabili prin competiție. Astfel, alcătuirea comunității de
climax nu poate fi
predeterminată ci este supusă hazardului.
Un alt mecanism este cel de inhibiție. Conform acestuia, unii
coloniști împiedică
prin diferite mijloace stabilirea imigranților, iar succesiune poate continua
doar dacă
speciile inhibitoare dispar. Deoarece compoziția comunității de climax
nu poate fi
prevăzută, acest mecanism este unul probabilistic.
Mecanismul toleranței susține că orice specie poate iniția
succesiunea, iar

climaxul este atins într-o manieră oarecum ordonată.

 Ultimul
Succesiunea
primele mecanism
și sădebutează se numește
cu speciile
găsească condiții mecanismul colonizării săaleatoare.
care se întâmplă
favorabile. ajungă
În realitate s-a observat că toate aceste mecanisme pot fi implicate în

succesiune.

Patru modele
reprezintă
succesiune.
depind de de
“este
În succesiune.
înlocuită
omodelul
cepot
specie Literele
de”.
inhibiției,
ajunge A,
Modelul înB, C, se
înlocuirile D reprezintă
facilitării
poteste specii,
modelul
înModelul
ambele săgețile
clasic
sensuri de
şi
reprezentat
ale succesiunii
pot
sugereazăşi să de
căinițieze
procesele
ierarhie
succesiuneaprinprima
competitivă
înlătura
stocastice în în
competiție
absența
aleatoare zonă.
care Modelul
speciile
speciile
acestora.
(întâmplătoare)
toleranței
din stadiile
au stadiilor
este
mature
rolul cel timpurii, dar
colonizării
mai important
în procesul succesiunii.
O comunitate
Evoluția
rezultate
respectiv. unui
din interacțiunileajunsă
ecosistem seîntr-o
ceconstă în fază
stabilesc stabilă
dezvoltarea
între începe să
trăsăturilor
componentele evolueze.
emergente
ecosistemului
Clasificarea succesiunilor:
După natura substratului:
- primară (ecogeneza): începe într-un mediu lipsit de viață; este rară
în prezent.
Ex: insule vulcanice noi, suprafețe devastate de erupții vulcanice,
suprafețe rămase în
urma retragerii ghețarilor, depozite de steril, exploatări de suprafață, etc.
- secundară: răspândită, se declanșează după acțiunea unei forțe
perturbatoare
obișnuite (incendii, uragane, inundații, secetă etc.).
După forța declanșatoare:
- abiogene: provocate de factori abiotici;
- biogene: provocate de factori biotici: Ex: recifii coralieri sunt
sfredeliți de
spongieri, polichete, bivalve, sipunculide și ciripede care facilitează
instalarea în

scobituri a algelor și fanerogamelor

 - tehnogene
După
bararea amploarea
râurilor, (antropogene):
miniere Ex:
succesiunii:
exploatări etc. terenuri agricole părăsite,
- macrosuccesiuni: afectează întreaga biocenoză
- microsuccesiuni: transformări biogene, reversibile ale părților
structurale ale
ecosistemului ce nu cuprind întreaga biocenoză. Ex: înlocuirea sinuziilor
de artropode
din pălăria ciupercilor, prăbușirea unui arbore dintr-o pădure etc.
După ariditatea substratului:
- xeroserie: un substrat arid se transformă în unul mezofil. Ex: un
câmp poate
deveni o pădure
- hidroserie: un substrat hidrofil se transformă în unul mai arid. Ex:
un iaz poate

deveni o pajiște

Importanța cunoașterii succesiunii:

Cunoașterea succesiunii are importanță în manipularea unui
ecosistem, de obicei
degradat, în sensul creșterii:
- biomasei acestuia, dacă se urmărește obținerea unui produs agricol,
- al numărului de specii, când se obține un ecosistem stabil
care sporește
calitatea mediului prin ciclurile sale,
- pentru reconstrucția ecologică
Biomasa

Înlocuire

Restaurare
Ameliorare

?
Neglijare

? Diversitate

Sţăudperagfraadat
ă
Direcțiile
neglijat,
contă pe careposibilitatea
există le poate
lenteurma
a un ecosistem
accentuării
acestuia. degradat.
degradării
Înlocuirea dar Dacă
şi cea acesta este
a refacerii
referă la în
(diversitatea
(diversitate recuperarea
este redusă
îmbunătățirea
ridicată) cât unei
iar suprafețe
biomasa
ecosistemului
şi funcțional
refacerea degradate
produsa
atât
(biomasă
ecosistemului esteînmare).
dininițial.
punct
mare). scopuri
de productive
Ameliorarea
vedere costăse
structural
Restaurarea în

50 /
51
 Bibliografie

selectivă
Botnariuc, N. (2003): Evoluția Sistemelor Biologice Supraindividuale.
Editura Academiei
Române.
Botnariuc, N., Vădineanu, A. (1982): Ecologie. Editura didactică și
pedagogică. București.
Cogălniceanu, D. (2007): Ecologie și Protecția Mediului. Ministerul
Educației și
Cercetării Proiectul pentru Învățământul Rural.
Cupșa, D. (2006): Ecologie – note de curs. http://biologie-
oradea.xhost.ro/files/Eco-
NC.pdf.
Stiling, P. D. (2002): Ecology Theories and Applications. ed. a IV-a,
Prentice Hall, New
Jersey.

Varvara, M. (2000): Curs de Ecologie. Vol. 1, Ed. Univ. “Al. I. Cuza” – Iasi.