L4.

Rolul elementelor nutritive şi simptome ale carenţei în macro

şi microelemente la plantele floricole

Procesele vitale se desfăşoară normal numai în cazul când plantele sunt aprovizionate
cu elemente nutritive în cantităţi corespunzătoare cerinţelor biologice. Insuficienţa în mediul de
cultură a unor elemente chimice afectează creşterea şi dezvoltarea, determină modificări
exterioare ale aspectului, care reprezintă simptomul carenţei acestora. Aceste simptome, însă,
trebuie interpretate cu atenţie deoarece, în multe cazuri, nu este vorba de o carenţă totală, ci de o
întrepătrundere a acestora cu alte simptome de natură fizică sau parazitară.
Cunoaşterea simptomelor de deficienţă a principalelor elemente chimice prezintă
importanţă pentru practică, întrucât dozarea chimică este mult mai dificilă şi se execută numai în
laboratoarele de specialitate.
Azotul constituentul esenţial al citoplasmei, element de bază al proteinelor, favorizează
înmulţirea celulelor, formarea cloroplastelor, glucidelor etc.
Carenţa în azot se manifestă printr-o dezvoltare redusă, o diminuare a creşterii
plantelor. Tijele au tendinţă redusă de ramificare, sunt scurte, subţiri, prematur lemnificate.
Frunzele tinere au culoarea verde deschis, verde-galben chiar galben, pentru ca la maturitate să
devină purpurii şi să cadă de la bază spre vârf.
Excesul azotului este tot atât de dăunător ca şi carenţa lui deoarece determină creşterea
vegetativă cu întârzierea înfloririi, sensibilitate la atacul bolilor.
Specii sensibile: Chrysanthemum, Gerbera, Dianthus, Pelargonium, Primula, Colocasia, Ficus.
Fosforul este transportorul de energie în celulele plantelor, participă la numeroase
reacţii biochimice, împreună cu azotul participă la dezvoltarea generală a plantelor şi la
dezvoltarea sistemului radicular, formarea florilor şi maturarea seminţelor.
La carenţa în fosfor creşterea este diminuată, internodiile se scurtează, se constată un
nanism accentuat al întregii plante. Un fenomen caracteristic este culoarea verde închis a
frunzelor, tulpinilor, tijelor florale. Prin prezenţa unei cantităţi crescute de antociani tijele, dar şi
frunzele, îşi pierd culoarea normală de verde şi se înroşesc. Lipsa fosforului duce la întârzierea
înfloritului, lemnificare slabă, căderea bobocilor şi florilor, flori mici şi slab colorate.
Specii sensibile: Begonia, Gerbera, Hydrangea, în general plante decorative prin flori.
Potasiul acţionează ca regulator al funcţiilor de creştere, fiind necesar în procesele de
fotosinteză, sinteza proteinelor, în creşterea rezistenţei plantelor la boli. Are o influenţă pozitivă
asupra calităţii producţiei de flori şi favorizează acumularea de rezerve la plantele cu bulbi.
Carenţa în potasiu se manifestă prin diminuarea, chiar oprirea completă a creşterii,
căderea tijelor, ramificarea slabă a sistemului radicular. Pentru frunze, principalul simptom este
culoarea verde-albăstrui, brunificarea şi necrozarea vârfului şi marginilor frunzelor mature,
determinată de o transpiraţie anormală.
Specii sensibile: Azaleea, Pelargonium, Matthiola, Philondendron, Gladiolus, Narcissus, Tulipa.
Fierul deşi nu este constituentul clorofilei, este absolut necesar formării ei, contribuie la
transformarea leucofilei în clorofilă.
Carenţa în fier se constată prin stagnarea creşterii, plantele rămân anemice, cu flori
mici, rădăcini scurte. Determină îngălbenirea generală a plantelor, în special a frunzelor tinere,
dar spre deosebire de celelalte carenţe, culoarea are o tentă spre alb, sau alb în unele cazuri.
Carenţa este favorizată de un sol calcaros, rece şi de o administrare în exces a îngrăşămintelor.
Specii sensibile: Chrysanthemum, Calceolaria, Azaleea, Hydrangea, Rosa, etc.
Magneziul este constituentul clorofilei, prezenţa sa activează sinteza şi migrarea
compuşilor cu fosfor către organele de reproducere.
Carenţa în magneziu este asemănătoare cu carenţa în fier, dar în acest caz,
limbul rămâne verde în jurul nervurii principale, ceea ce determină un aspect
marmorat al frunzelor. Vârful şi marginile frunzelor au tendinţa de a se rula. într-un
stadiu avansat limbul foliar se necrozează şi frunzele cad progresiv de la bază spre vârful
lăstarilor care rămân subţiri şi fragili. Carenţa de magneziu apare mai frecvent în cazul solurilor şi
substraturilor cu exces de potasiu.
Specii sensibile: Primula, Begonia, Dianthus.
Calciul prezent în membrana pectică a celulelor, dă rezistenţă ţesuturilor, favorizează
asimilarea celorlalte elemente nutritive.
Carenţa în calciu interesează mai ales datorită influenţei asupra pH-ului solului, de unde
rezultă posibilitatea diferită de asimilare a altor elemente: magneziu, potasiu, fier, mangan, bor.
Carenţa se observă prin frunzele tinere răsucite, deformate, cu aspect strangulat, cele mature se
usucă de la vârf şi margini, rădăcinile sunt scurte de culoare brună, slab dezvoltate.
Manganul intră în constituţia unor enzime, care au rol important în diferite procese
metabolice.
Carenţa în mangan determină apariţia de pete clorotice între nervuri, care rămân verzi.
Specii sensibile: Rosa, Gerbera, Primula.
Borul are un rol important în procesele de creştere şi diferenţiere a mugurilor,
favorizează înfloritul şi fructificarea.
Carenţa în bor se manifestă prin reducerea activităţii meristematice, înnegrirea
meristemului terminal al tijei. Frunzele mature se îngroaşă, brunifică şi devin casante, iar cele
tinere devin verde deschis. Lăstarii în curs de apariţie se brunifică şi cad, înflorirea este slabă,
rădăcinile sunt scurte, dese, brune. Specii sensibile: Cyclamen, Dianthus.
Cuprul intră în constituţia unui număr mare de enzime oxidative.
La carenţa în cupru frunzele au marginile gălbui, cu vârfuri uscate, lăstarii sunt slabi cu
frunze mici, care se usucă.
Macro şi microelementele nu acţionează izolat, prezenţa lor în plante nu trebuie privită
ca o simplă acumulare, ci în raport cu metabolismul variat care are loc în ţesuturi şi organe.
Apariţia simptomelor de carenţă nu trebuie atribuită numai lipsei sau deficitului unor
elemente, ci şi raportului în care se găsesc aceste elemente în substratul de cultură. Dezechilibrul
mineral al substratului de cultură, care are consecinţe negative asupra nutriţiei normale a
plantelor floricole, poate fi determinat atât de fertilizarea neraţională, cât şi de alte cauze: seceta
sau umiditatea excesivă, insolubilizarea diferenţiată. Aplicarea îngrăşămintelor se face în funcţie
de cultură şi de cerinţele în elemente fertilizante necesare parcurgerii etapelor de creştere şi
dezvoltare.
În multe situaţii plantele pot prezenta simptome de boală, care însă nu se datoresc
carenţei în elemente nutritive, ci deficienţelor în asigurarea unor factori de mediu sau atacului
bolilor şi dăunătorilor.

Alte manifestări datorate dereglărilor fiziologice la plantele decorative

- estomparea nuanţelor din frunze la plantele care au pete, puncte etc de altă culoare din
cauza unei iluminări insuficiente; planta mutată într-o poziţie cu luminozitate bună îşi revine;
- pustule maronii pe frunze datorate arsurii provocate de razele solare;
- marginile îndoite ale frunzelor - un indiciu că lumina este prea puternică; planta
trebuie mutată într-un loc mai puţin luminos;
- frunze inferioare uscate din cauza iluminării insuficiente, lipsei de apă sau
temperaturilor prea ridicate;
- căderea frunzelor provocată de lipsa apei, scăderea bruscă a temperaturii;
- căderea florilor dacă temperatura este prea ridicată şi atmosfera prea uscată;
- frunze cu vârful maroniu cauzat de atmosfera exagerat de uscata, ca urmare planta
trebuie pulverizată frecvent cu apă;
- ofilirea frunzelor poate fi cauzată de lipsa apei, frunzele îşi revin prin udarea plantei;
dar poate fi determinată şi de udarea excesivă;
- îngălbenirea şi necrozarea frunzelor, stagnarea creşterii poate fi datorată acidifierii
substratului, se impune determinarea pH-ului şi luarea măsurilor în consecinţă.
 Exigențele nutritive ale principalelor plante cultivate la ghivece

Specia Observaţii

Anthurium -

Azaleea Sensibilă la carenţa în Fe

Begonia Sensibilă la carenţa în P şi Mg înainte de înflorire

Begonia rex Exigenţe în nutriţie

Bromeliaceae -

Calceolaria Sensibilă la carenţa în P

Exigenţe în N, K
Codiaeum Se evită excesul de N

Cineraria Sensibilă la carenţa în P

Exigenţe în N, K
Crizantema Sensibilă la carenţa de N, P, Fe
Dracaena Exigenţe în nutriţie

Dieffenbachia -

Ficus Exigenţe în nutriţie

Ferigi -

Gloxinia Se evită excesul de N

Hibiscus Exigenţe în nutriţie

Kalanchoe -

Monstera -

Primula Sensibile la carenţa de K şi Mg

Peperomia Exigenţe în nutriţie

Saintpaulia -

4.5.3. Simptome ale carenţei şi excesului de elemente minerale în nutriţia

plantelor floricole
Insuficienţa sau excesul unuia sau mai multor elemente nutritive conduce la pertuFbări
grave ale metabolismului plantei, cu implicaţii directe asupra cantităţii şi calităţii producţiei. Planta
prezintă modificări vizibile ale creşterii şi aspectului general, mai mult sau mai puţin specifice
pentru fiecare dintre elementele aflate în insuficienţă sau în exces.
 Aceste modificări sunt cunoscute sub numele de simptome şi ele servesc la aprecierea
dezechilibrului ce poate să apară la un moment dat în privinţa regimului de nutriţie a plantelor.
Simptomele specifice carenţei sau excesului de elemente nutritive pot să apară fie pe
întreaga plantă (carenţă Mn) fie pot să predomine în jumătatea superioară a plantei, începând de
la vârf (carenţă Ca, Fe, Cu, B, Mo) sau înjumătăţea inferioară a plantei, începând de la bază
(carenţă N p' K, Mg, exces B, Mn).
Unele dintre simtomele carenţei sau excesului de elemente nutritive pot fi comune pentru
mai multe elemente. Mai mult, unele simptome pot fi confundate uneori cu dereglări de natură
fiziologică sau patologică.
De aceea, este necesară o analiză foarte atentă a semnelor vizuale caracteristice pentru
insuficienţa sau excesul fiecărui element în parte înainte de a se lua o decizie în privinţa corectării
mediului trofic al plantelor. Prezentăm în continuare simptomele caracteristice pentru insuficienţa
şi excesul principalelor macro şi microelemente necesare în nutriţia plantelor floricole.
Azotul este cunoscut ca elementul dinamizator al creşterii şi vigorii plantelor, prezenţa sa în
cantităţi optime determinând un colorit verde intens al frunzelor şi o creştere şi dezvoltare
armonioasă a plantei.
Insuficienţa azotului se recunoaşte prin diminuarea creşterilor vegetative, slăbirea şi
brunificarea sistemului radicular, coloritul palid al frunzelor, verde-gălbui la început şi oranj-
roşietic mai târziu, deformarea lăstarilor şi căderea frunzelor începând de la bază, scăderea
numărului de flori şi deprecierea calităţii acestora. Carenţa în azot apare cu precădere în cazul
solurilor şi substraturilor sărace în humus, uscate, slab aerisite, acide şi la plantele mari
consumatoare de elemente nutritive, ca de exemplu: crizantema, garoafa, gerbera, trandafirul,
colocasia, muşcata, ficusul, primula.
Excesul de azot determină o creştere vegetativă luxuriantă, colorarea frunzelor în verde
închis spre albăstrui, întârzierea şi diminuarea înfloririi, reducerea calităţii florilor şi a intensităţii
culorilor acestora, necrozarea rădăcinilor, diminuarea duratei de păstrare a florilor în vase,
creşterea sensibilităţii plantelor la atacul agenţilor patogeni. De asemenea, excesul de azot poate
determina apariţia simptomelor similare carenţei de potasiu.
Fosforul determină, în cantităţi optime, dezvoltarea armonioasă a plantei având un rol
deosebit în fortificarea ţesuturilor de susţinere, creşterea rădăcinilor, a bobocilor florali şi a florilor.
în faze incipiente insuficienţa potasiului prezintă simptome similare cu cea a azotului după care
apar simptome caracteristice. Creşterea se diminuează datorită scurtării internodiilor şi micşorării
grosimii lăstarilor (nanismul general al plantei), frunzele se îngustează şi se colorează în verde-
aMstrui cu reflexe purpurii sau violet, baza lăstarilor şi a peţiolului frunzelor devine violacee, vârful
şi marginile frunzelor mature se brunifică, nervurile se deformează iar frunzele cad prematur.
înflorirea este întârziată iar dimensiunile şi coloritul florilor sunt mult depreciate, rădăcinile
rămân subţiri şi neramificate, slăbind rezistenţa plantei la smulgere.
Carenţa în fosfor se manifestă mai des pe solurile şi substraturile acide, argiloase iar mai
sensibile la această deficienţă sunt plantele cu flori, îndeosebi crizantema, begonia, gerbera,
calceolaria.
Excesul de fosfor se aseamănă uneori cu simptomele caracteristice carenţei de
microelemente, manifestându-se prin îngălbenirea generală a plantei, pete clorotice, galben-
verzui pe frunze urmate de necrozare, brunificarea marginii frunzelor.
Potasiu! are un rol deosebit în rezistenţa plantelor la boli, coloritul florilor, maturarea
seminţelor şi a lemnului, acumularea de substanţe de rezervă în organele subterane îngroşate
(bulbi, tuberobulbi, rizomi, rădăcini tuberizate).
Insuficienţa potasiului se recunoaşte mai ales pe ţesuturile mature ale plantelor, prin
diminuarea creşterii, debilitarea lăstarilor, îngălbenirea, brunificarea şi răsucirea frunzelor care
capătă aspect de lingură, transpiraţia abundentă a frunzelor urmată de uscarea vârfului şi a
marginilor acestora Dezvoltarea ţesuturilor tinere este perturbată, frunzele nou formate au limbul
mic şi peţiolul lung, ele se colorează într-o primă fază în verde-arâmiu după care se brunifică şi
 rămân ataşate pe plantă. Rădăcinile nu se mai ramifică, înflorirea este mult diminuată, florile şi
bobocii florali cad culoarea lor devine palidă.
Sensibile la carenţa în potasiu sunt speciile bulboase, azaleea, camelia, trandafirul,
muşcata, ficusul, mixandra.
In exces, potasiul diminuează absorbţia azotului şi a magneziului, determinând deci
simptome ale carenţei în aceste elemente; creşterile sunt anemice, lăstarii devin fragili şi casanţi,
apar pete necrotice şi arsuri pe frunze.
Calciul are un rol primordial în reglarea pH-ului, rezistenţa plantelor Ia boli precum şi în
asimilaţia celorlate elemente.
Insuficienţa calciului determină uscarea vârfurilor lăstarilor şi a marginii frunzelor,
scurtarea rădăcinilor şi răsucirea frunzelor, slăbirea rigidităţii tijelor florale.
Excesul de calciu determină clorozări puternice ale frunzelor ca urmare a blocării
absorbţiei elementelor Fe, Mn, B, Zn, Cu.
Magneziu! este un constituent de bază al clorofilei, având un rol deosebit în hidratarea
coloizilor hidroplasmatici şi metabolismul fosforului.
Insuficienţa magneziului se manifestă prin pete clorotice pe limbul foliar, colorate în roşu-
purpuriu sau brun înconjurate de o bandă galbenă; nervurile rămân verzi iar într-un stadiu avansat
limbul foliar se necrozează şi frunzele cad progresiv de la bază spre vârful lăstarilor care rămân
subţiri şi fragili. Carenţa de magneziu apare mai frecvent în cazul solurilor şi substraturilor cu
exces de potasiu, sensibile fiind liliacul, trandafirul, garoafa, begonia, primula.
Excesul de magneziu determină blocarea absorbţiei potasiului, creşterea exagerată a
lăstarilor, diminuarea înfloririi, ofilirea vârfului tulpinilor.
Fierul acţionează ca un catalizator în sinteza nucleilor pirolici din cloroplaste, contribuind la
transformarea leucofilei în clorofilă.
Insuficienţa fierului apare cel mai adesea ca o carenţa indusă de excesul de calcar activ şi
de excesul de umezeală din solul sau substratul de cultură. Ea se manifestă prin stagnarea creşterii,
scurtarea lăstarilor şi clorozarea vârfului lăstarilor şi a frunzelor care devin verzi-gălbui sau chiar
albicioase. Sensibile la carenţa fierului sunt azaleea, crizantema, calceolaria, trandafirul, hortensia,
primula.
Excesul de fier apare mai ales pe substraturile de turbă şi se manifestă prin diminuarea
creşterii şi a înfloririi, necrozarea rădăcinilor sau prin simptome specifice carenţei de fosfor.
Zincul în insuficienţă are ca repercursiuni scurtarea lungimii internodurilor şi apariţia
fenomenului de rozetă, îngălbenirea, necrozarea şi răsucirea limbului foliar, îngroşarea frunzelor,
căderea frunzelor tinere. Excesul de zinc se manifestă prin clorozarea puternică a frunzelor,
înroşirea şi apoi brunificarea nervurilor, necrozarea mugurelui terminal.
Manganul poate să devină insuficient în condiţii de exces de calcar activ şi în cazul
solurilor şi substraturilor cu pH alcalin; carenţa sa se manifestă pe frunzele bazale prin pete
clorotice între nervuri şi pe marginea limbului foliar, frunzele având aspect striat sau marmorat.
Sensibile la carenţa în mangan sunt trandafirul, crizantema, gerbera, primula. în exces, manganul
determină blocarea fierului şi apariţia simptomelor caracteristice pentru această carenţă, torsionarea
şi ondularea frunzelor.
Cuprul în insuficienţă determină deformarea şi uscarea vârfului frunzelor tinere şi a
lăstarilor, necrozarea punctelor de creştere, creştere slabă şi apariţia aspectului de rozetă al
plantei. Carenţa de cupru se manifestă mai ales după perioadele ploioase şi reci urmate de zile
însorite şi calde. Excesul de cupru conduce la clorozarea frunzelor şi apariţia de pete brune,
înverzirea excesivă a nervurilor.
Borul are rol în diviziunea celulară, insuficienţa sa antrenând uscarea vârfurilor şi a punctelor
de creştere, clorozarea şi suberificarea frunzelor, diminuarea numărului şi dimensiunilor florilor şi
căderea acestora. Carenţa în bor apare mai frecvent la plantele cultivate pe soluri calcaroase şi se
manifestă prin îngălbenirea mai întâi a marginii frunzelor şi apoi a întregii frunze, urmată de apariţia
de pete brune şi căderea frunzelor.
 Sulful aflat în carenţă determină o rezistenţă scăzută a plantelor la atacul ciupercilor care
produc fainarea, creşterea slabă a plantelor, apariţia petelor necrotice între nervuri şi apoi clorozarea
întregii plante, scurtarea şi lignificarea tulpinilor, albirea rădăcinilor. în exces sulful
antrenează diminuarea mărimii frunzelor şi clorozarea acestora, necrozarea şi răsucirea în jos a
marginilor frunzelor.
Apariţia simptomelor de carenţă sau exces în nutriţie nu trebuie atribuită numai concentraţiei mai
slabe sau mai puternice a elementelor respective ci şi raportului dintre aceste concentraţii în diferiţi ioni
din soluţia solului sau a substratului de cultură.
Din prezentarea simptomelor se poate spune că elementele necesare nutriţiei plantelor nu
acţionează izolat ci se află într-o relaţie de intercondiţionare care poate fi stimulativă sau inhibitorie, cu
implicaţii directe asupra echilibrului dintre componentele soluţiei nutritive.
De aceea, pentru aprecierea corectă a carenţei sau excesului de elemente nutritive sunt
recomandate şi analize chimice de laborator la nivelul plantei cunoscute sub numele de analize de
diagnoză foliară. Aceste analize ajută tehnologul să stabilească cu exactitate dacă nivelul de
aprovizionare cu elemente nutritive se încadrează sau nu în intervalul optim specific pentru fiecare
element în parte sau pentru raportul dintre diferite elemente (tabelele 4.5.3.1 şi 4.5.3.2).
Tabelul 4.5.3.1 Limitele de interpretare a aprovizionării ţesuturilor plantelor ornamentale cu
elemente nutritive (după Bovay şi Gallay, 1979, citaţi de Davidescu Velicica şi col., 2002)
Elem. foarte scăzut normal rdicat foarte ridicat
(% s.u.)
scăzut
,;
N 1,40-1,72 1,73-2,05 2,06-2,38 2,39-2,71 2,72-3,04
P 0,12-0,13 0,14-0,15 0,16-0,18 0,19-0,20 0,21-0,22
K 1,09-1,32 1,33-1,56 1,57-1,81 1,82-2,05 2,06-2,29
Ca 0,80-0,97 0,98-1,15 1,16-1,34 1,35-1,52 1,53-1,70
Mg 0,13-0,16 0,17-0,20 0,21-0,25 0,26-0,29 0,30-0,33
Tabelul 4.5.3.2 Intervalele optime ale rapoartelor dintre principalele macroelemente în ţesuturile plantelor
(după Bovay şi Gallay, 1979, citaţi de Davidescu Velicica şi coi, 2002)
Raport foarte scăzut normal ridicat foarte ridicat
(% s.u.)
scăzut
(N+P) / K 0,91-1,10 1,11-1,30 1,31-1,51 1,52-1,71 1,72-1,91
Ca/P 4,60-5,69 5,70-6,79 6,80-7,90 7,91-9,00 9,01-10,10
K/Ca 0,85-1,04 1,05-1,24 1,25-1,45 1,46-1,65 1,66-1,85
K/Mg 4,59-5,68 5,69-6,78 6,79-7,89 7,90-8,99 9,00-10,09
K / (Ca + Mg) 0,71-0,89 0,90-1,05 1,06-1,22 1,23-1,38 1,39-1,54
Dezechilibrul mineral din substratul de cultură poate fi determinat fie de dozarea
necorespunzătoare a macro şi microelementelor fie de insolubilizarea unor elemente sau de
condiţiile necorespunzătoare de mediu.
Creşterea conţinutul în săruri solubile peste limitele necesarului speciei, conduce la
sărăturarea solului sau a substratului de cultură. Această sărăturare, cunoscută sub numele de exces
de săruri solubile, are ca rezultat imediat distrugerea sistemului radicular al plantei, urmată de
diminuarea capacităţii de absorbţie a apei şi sărurilor minerale.
La nivel extraradicular sărăturarea se manifestă prin simptome precum: diminuarea
creşterilor vegetative, îngălbenirea frunzelor şi a vârfurilor de creştere, clorozarea şi necrozarea
frunzelor, diminuarea înfloririi, ofilirea şi căderea florilor.

4.5.4. Fertilizarea plantelor floricole

Particularităţile nutriţiei plantelor fac ca elementele necesare creşterii şi dezvoltării să se
epuizeze mai lent sau mai rapid ceea ce impune corectarea regimului de nutriţie prin fertilizări.
 în general, plantele floricole epuizează rapid solul sau substratul de cultură fie datorită
consumului mare al unor specii sau densităţii ridicate fie datorită spălării accentuate ca urmare a
udărilor repetate. Aceste aspecte impun o atenţie deosebită în privinţa regimului de fertilizare,
necesarul de îngrăşăminte şi modul de administrare a acestora apreciindu-se în funcţie de un
complex de factori determinanţi.
Necesarul de îngrăşăminte al plantelor floricole se stabileşte în funcţie de specie, pe
baza analizelor chimice de laborator care arată conţinutul în elementele minerale prezente în
plantă şi solul sau substratul de cultură. în cadrul speciei se va ţine seama de următoarele
elemente: vârsta plantei, fenofază, organul decorativ, particularităţile creşterii, tipul de îngrăşământ,
sistemul de cultură, substratul de cultură, anotimp, specia cultivată anterior.
Vârsta plantei influenţează doza de aplicare a îngrăşămintelor. Astfel, pentru plantele
tinere doza se va reduce la jumătate faţă de doza de aplicare specifică plantelor mature deoarece
volumul vegetativ mai mic al acestora reclamă cantităţi mai reduse de îngrăşăminte.
Fenofază implică, de asemenea, anumite particularităţi ale regimului de fertilizare.
Plantele floricole manifestă cerinţe maxime faţă de aportul de elemente nutritive în fenofazele de:
creştere vegetativă, formarea mugurilor floriferi, creşterea elementelor florale. în timpul creşterii
vegetative sunt necesare îngrăşăminte în care raportul dintre elemente este în favoarea azotului în
timp ce în fenofazele reproductive raportul se inversează în favoarea fosforului şi potasiului.
Organul decorativ al plantei influenţează alegerea tipului de îngrăşământ, în funcţie de
elementul predominant. Astfel, plantele decorative prin frunze solicită îngrăşăminte în care
predomină azotul în timp ce plantele decorative prin flori au nevoie de mai mult fosfor şi potasiu.
Particularităţile creşterii, respectiv intensitatea metabolismului plantei, prezintă
importanţă în alegerea tipului de îngrăşământ în raport cu modul de eliberare a elementelor
fertilizante. Plantele cu un ritm de creştere lent pot fi fertilizate cu îngrăşăminte greu solubile, care
eliberează elementele nutritive într-un timp mai îndelungat în timp ce plantele cu creştere rapidă
au nevoie de îngrăşăminte uşor solubile, la care eliberarea elementelor fertilizante se realizează
într-un timp scurt.
Tipul de îngrăşământ variază în funcţie de modul de eliberare a elementelor fertilizante şi
de conţinutul şi raportul între elementele componente. Astfel, se deosebesc îngrăşăminte simple
şi îngrăşăminte complexe (tabelul 4.5.4.1).
In cadrul îngrăşămintelor complexe, raportul între elemente componente favorizează fie
creşterea vegetativă fie înflorirea, fructificarea sau acumularea de substanţe de rezervă în organele
subterane îngroşate. De exemplu, la gladiole, raportul NPK pentru culturile producătoare de flori
tăiate este de 1:2:1,5 în timp ce pentru culturile producătoare de tuberobulbi raportul NPK este de
1:1,5:2.
Sistemul de cultură influenţează frecvenţa fertilizărilor şi alegerea tipului de îngrăşământ.
Plantele cultivate în seră au un ritm mai intens de creştere comparativ cu plantele cultivate în câmp
şi, prin urmare, solicită cantităţi mai mari de îngrăşăminte aplicate mai des şi uşor solubile.
Udările dese aplicate plantelor cultivate în ghivece conduc la spălarea mai rapidă a
substratului motiv pentru care în cazul acestui sistem de cultură sunt necesare fertilizări mai
frecvente folosind îngrăşăminte uşor solubile.
Solurile sau substraturile de cultură grele şi cele cu activitate microbiană intensă reţin o
cantitate mai mare de elemente nutritive ceea ce determină aplicarea unor doze mai mari de
îngrăşăminte pentru plante, aplicate mai rar. Plantele cultivate pe solurile şi substraturile
nisipoase solicită cantităţi mai mari de îngrăşăminte, aplicate mai des în timp ce pe solurile şi
substraturile cu un conţinut mai mare în humus nevoia de îngrăşăminte este mai mică.
In cazul substraturilor inerte, utilizate pentru hidroculturi nutriţia plantelor se asigură
exclusiv prin programul de fertilizare şi, prin urmare soluţiile nutritive sunt mult mai complexe şi
ele trebuie să conţină toate elementele necesare creşterii şi dezvoltării plantelor.
Anotimpul, prin intensitatea factorilor ecologici, în special lumina şi temperatura, determină
un anumit ritm de creştere al plantelor şi, în
consecinţă, un aport mai mare sau mai mic de elemente nutritive prin
fertilizare.

Plant Nutrient Deficiencies

From Marie Iannotti,
Your Guide to Gardening.
FREE Newsletter. Sign Up Now!

Identifying Plant Problems

Not all plant problems are caused by insects or diseases. Sometimes an unhealthy plant is suffering
from a nutrient deficiency or even too much of any one nutrient. Plant nutrient deficiencies often
manifest as foliage discoloration or distortion. The following chart outlines some possible problems.
Unfortunately many problems have similar symptoms and sometimes it is a combination of
problems.

Be sure you eliminate the obvious before you kill your plants with kindness.

• Check first for signs of insects or disease.

• Foliage discoloration and stunted plants can easily be caused by soil that is too wet and
drains poorly or soil that is too compacted for good root growth.
• Extreme cold or heat will slow plant growth and effect flowering and fruit set.
• Too much fertilizer can result in salt injury.

Your plants may look scorched or they may wilt, even when the soil is wet.

For a definitive diagnoses, contact your local cooperative extension service.

Plants require a mix of nutrients to remain healthy. Nutrients that are needed in relatively large
amounts are called the macronutrients. Plant macronutrients include: nitrogen, potassium,
phosphorus, calcium, sulfur and magnesium.

There are a handful of additional nutrients that are required for plant growth, but in much smaller
quantities. These micronutrients include: boron, copper, iron, manganese, molybdenum and zinc.

All of these nutrients are taken in through the roots. Water transfers the nutrients from the soil to the
plant roots. So one requirement of sufficient plant nutrition is water. A second requirement is the
appropriate soil pH for the plant being grown. Each plant prefers a specific pH range to be able to
access the nutrients in the soil. Some plants are fussier than others, but if the soil pH is too acidic or
alkaline, the plant will not be able to take in nutrients no matter how rich your soil may be.

Plant Nutrient Deficiency Symptoms

Macronutrients
Calcium (Ca)
 o Symptoms: New leaves are distorted or hook shaped. The growing tip may die.
Contributes to blossom end rot in tomatoes, tip burn of cabbage and brown/black
heart of escarole & celery.
o Sources: Any compound containing the word 'calcium'. Also gypsum.
o Notes: Not often a deficiency problem and too much will inhibit other nutrients.

Nitrogen (N)

o Symptoms: Older leaves, generally at the bottom of the plant, will yellow. Remaining
foliage is often light green. Stems may also yellow and may become spindly. Growth
slows.
o Sources: Any compound containing the words: 'nitrate', 'ammonium' or 'urea'. Also
manure.
o Notes: Many forms of nitrogen are water soluble and wash away.

Magnesium (Mg)

o Symptoms: Slow growth and leaves turn pale yellow, sometimes just on the outer
edges. New growth may be yellow with dark spots.
o Sources: Compounds containing the word 'magnesium', such as Epson Salts.

Phosphorus (P)

o Symptoms: Small leaves that may take on a reddish-purple tint. Leaf tips can look
burnt and older leaves become almost black. Reduced fruit or seed production.
o Sources: Compounds containing the words 'phosphate' or 'bone'. Also greensand.
o Notes: Very dependent on pH range.

Potassium (K)

o Symptoms: Older leaves may look scorched around the edges and/or wilted.
Interveinal chlorosis (yellowing between the leaf veins) develops.
o Sources: Compounds containing the words 'potassium' or 'potash'.

Sulfur (S)

o Symptoms: New growth turns pale yellow, older growth stays green. Stunts growth.
o Sources: Compounds containing the word 'sulfate'.
o Notes: More prevalent in dry weather.

Micronutrients
Boron (B)

o Symptoms: Poor stem and root growth. Terminal (end) buds may die. Witches
brooms sometimes form.
o Sources: Compounds containing the words 'borax' or 'borate'.
Copper (Cu)

o Symptoms: Stunted growth. Leaves can become limp, curl, or drop. Seed stalks
also become limp and bend over.
o Sources: Compounds containing the words 'copper', 'cupric' or 'cuprous'.

Manganese (Mn)

o Symptoms: Growth slows. Younger leaves turn pale yellow, often starting between
veins. May develop dark or dead spots. Leaves, shoots and fruit diminished in size.
Failure to bloom.
o Sources: Compounds containing the words 'manganese' or 'manganous'

Molybdenum (Mo)

o Symptoms: Older leaves yellow, remaining foliage turns light green. Leaves can
become narrow and distorted.
o Sources: Compounds containing the words 'molybdate' or 'molybdic'.
o Notes: Sometimes confused with nitrogen deficiency.

Zinc (Zn)

o Symptoms: Yellowing between veins of new growth. Terminal (end) leaves may
form a rosette.
o Sources: Compounds containing the word 'zinc'.
o Notes: Can become limited in higher pH.

• DEFICIENTA DE MINERALE LA PALMIERI

• Majoritatea speciilor de palmieri prefera solurile acide, imbogatite cu humus, mai ales
palmierilor care sunt originari din zonele padurilor tropicale. Palmieri ca cei din specia
Brahea, Phoenix dactylifera, P. theophrasti and Chamaerops humilis tolereaza o gama mai
larga de tipuri de pamant, uneori chiar si pe cele alcaline. Aciditatea solului, sau lipsa
acesteia, controleaza solubilitatea substantelor nutritive pentru planta, iar cantitatea
acestora poate fi redusa daca aciditatea solului nu este cea potrivita.
• Lipsa unei anumite substante nutritive este vizibila, uneori, in aspectul plantei.
Semnele sunt schimbarea culorii frunzelor, frunze de dimensiuni reduse sau deformate si cu
margini uscate, necrotice.
• Semnul ca arbustul nu primeste destul nitrogen este in general recunoscut prin
ingalbenirea frunzelor. Palmierii care primesc prea putin nitrogen sau cei la care aceasta
substanta nutritiva lipseste, au frunze mici si putine. Mai intai frunzele mai vechi incep sa se
ingalbeneasca, iar "culoarea" se imprastie la tot foliajul. In cazuri extreme, foliajul poate
ajunge sa fie alb. Nitrogenul nu mai ajunge la planta atunci cand pamantul este fie foarte
acid, fie alcalin. La palmieri, cauza poate fi adaosul de calcar (var) in amestecul de pamant
din ghiveci. O alta cauza a lipsei de nitrogen poate fi calitatea proasta a pamantului, lucru
care poate fi corectat prin administrarea de substante nutritive cin comert.
• Cresterea si dezvoltarea generala inceata a plantei poate fi cauzata si de lipsa de
fosfor. La unele specii de palmieri, simptomatologia mai include schimbarea culorii frunzelor
in nuante de oliv, verde deschis si chiar albastrui; uneori frunzele se pot ingalbeni, isi pot
pierde stralucirea, iar palmierul pare lipsit de vigoare. Deficienta de fosfor este destul de
rara, dar se poate intampla la palmierii plantati in pamant de calitate proasta, lipsit de
substante minerale. Problema poate fi rezolvata prin aplicarea de superfosfat. Oricum,
aceasta situatie nu poate aparea daca tratati palmierul cu o substanta fertilizatoare care sa
contina toate cele trei elemente cheie: nitrogen, fosfor si potasiu.
• Lipsa de potasiu duce de obicei la arderea pe margini a frunzelor din partea de jos a
palmierului. La alte plante, frunzele se pot pata, pot face basici sau dungi. Zonele necrotice,
aflate pe moarte, sunt de obicei inconjurate de culori pale, galbui. Deficienta de potasiu este
cauzata de solul nisipos si umed; potasiul este un element foarte solubil si se scurge foarte
repede prin pamant. Pentru a preveni acest inconvenient, tratati planta sau palmierul cu
substante fertilizatoare primavara sau vara.
• Lipsa de magneziu este evidenta prin semnele de cloroza la frunzele mai batrane,
adica zonele dintre nervurile frunzei se ingalbenesc; boala progreseaza de obicei de la
extremitatile frunzei inspre interior. Tulpina si nervurile frunzei vor ramane verzi, numai in
cazurile extreme se ingalbeneste toata frunza.
• La unele specii de palmier Phoenix, mai ales la Phoenix canariensis si Phoenix
reclinata, frunzele din partea inferioara devin maronii si se usuca. Se pare aca acest lucru se
intampla din cauza lipsei de magneziu si poate fi corectata prin aplicarea de sulfat de
magneziu (sare epson).
• Unii palmieri pierd magneziu prin foliaj pe perioada iernii, mai ales in zilele reci si
umede, cand frunzele devin galbene la culoare. Un tratament suplimentar primavara
devreme sau stropirea frunzelor cu un spray special.
• Multe specii de palmieri au absoluta nevoie de fier, iar lipsa acestuia duce, de
asemenea, la aparitia clorozei sau la ingalbenirea totala, incepand cu frunzele tinere. Daca
fierul nu este disponibil in cantitati necesare, frunzele se ingalbenesc pentru ca nu mai pot
"fabrica" clorofila, materialul esential de care au nevoie toate plantele verzi. Cauza
deficientei de fier este pamantul alcalin.
• Lipsa de calciu apare de obicei odata cu cea de potasiu, pentru ca ambele elemente
lipsesc daca pamantul este foarte alcalin. De exemplu, palmierul de cocos, care creste in
mod natural pe plajele din preajma recifurilor de corali, sufera de obicei de lipsa de fier sau
fier si potasiu. In unele insule din Pacific, unul din remediile folosite de cultivatorii de cocos
este sa gata cuie de fier in trunchiul palmierului, pentru ca acesta sa poata absorbi fierul pe
masura de cuiul rugineste. Desigur, acestea sunt exemple care nu se aplica palmierilor pe
care ii crestem in casa sau apartament. Metoda "cuielor" functioneaza, insa mult mai
eficienta este aplicarea unor substante nutritive la radacina.
• Un alt exemplu este urmatorul: daca la Syagrus romanzoffiana (Arecastrum
romanzoffianum) frunzele noi sunt mici si franjurate pe margini, acest lucru poate fi din
cauza lipsei de mangan. Aceasi problema poate aparea si la palmierii cultivati in soluri
alcaline. S-a descoperit ca lipsa de mangan la palmierii Phoenix canariensis, Livistona
chinensis si speciile de Caryota este semnalata de frunzele tinere, de culoare verde deschis,
care nu se deschid complet. In cazurile in care acest simptom a aparut de multa vreme,
frunzele mai batrane sunt deja ingalbenite.
• Lipsa de zinc la palmieri, mai ales la Dypsis lutescens este "anuntata" de
ingalbenirea suprafetelor inferioare ale frunzelor si de ofilirea lor.
• La speciile de Howea si Chamaedorea, deficienta de calciu duce la ofillirea frunzelor
sau la aparitia unor frunze tinere deformate.
• Palmierii care sunt cultivati in ghivece sunt mai sensibili la deficiente de substante
minerale decat cei care cresc in aer liber. Oricare ar fi cazul, este mult mai usor sa prevenim
problemele decat sa incercam sa le corectam mai tarziu, cand acestea au aparut. Tratarea
regulata su substante nutritive echilibrate (NPK), care sa contina atat magneziu cat si alte
elemente minore, vor mentine palmierul sanatos si il vor feri de astfel de probleme.