De la o „capcană geopolitică” la „vechi pământ românesc”

în trei faze principale a) „perioada regulamentară” (1878-1880), timp în care

provincia a fost condusă prin reglementări guvernamentale ad-hoc; b) a doua
perioadă (1880-1908), când provincia a fost administrată pe baza unei legi
separate de organizare emisă de parlament; c) şi o a treia fază (1908-1913), în
care legislaţia Dobrogei a fost treptat omogenizată cu cea a României. Secţiunea
următoare se axează pe două aspecte principale din organizarea administrativă a
provinciei, şi anume, legislaţia privind cetăţenia şi cea privind proprietatea, aşa
cum a fost ea implementată în provincie.

II.2. De la includere simbolică la excludere administrativă.

Legislaţia privind cetăţenia în Dobrogea de Nord
Într-o proclamaţie emisă pe data de 14 noiembrie 1878, cu ocazia alipirii
Dobrogei, domnitorul Carol I garanta tuturor locuitorilor provinciei că
Voi de acum atârnaţi de un Stat, unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea
desbătută şi încuviinţată de naţiune hotăreşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi
mai scumpe bunuri ale omenirei: viaţa, onoarea şi proprietatea, sunt puse sub
scutul unei constituţiuni pe care ne-o râvnesc multe naţiuni străine. Religiunea
voastră, familia voastră, pragul casei voastre, vor fi apărate de legile noastre, şi
nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legiuita pedeapsă81.
În numeroase ocazii, regele şi-a exprimat „iubirea” faţă de noua provincie
şi a promis că Dobrogea va constitui punctul asupra căreia grija guvernării se va
concentra în chip deosebit82. În ciuda acestor garanţii regale, organizarea
Dobrogei a fost caracterizată printr-o includere simbolică în statul naţional
român, dar o excludere administrativă la nivelul practicii politice.
„Legea pentru organizarea administrativă a Dobrogei” promulgată de
Parlamentul României pe 9 martie 1880 avea ca scop principal asimilarea
Dobrogei în România83. Articolul 3 al acestei legi stipula: „toţi acei locuitori ai
Dobrogei care, în ziua de 11 aprilie 1877, erau cetăţeni otomani, devin şi sunt
cetăţeni români”84. Articolul 5 prevedea că „Locuitorii din Dobrogea, deveniţi
81
Proclamaţiunea M. S. Domnului către Dobrogeni, Brăila, 14/26 noiembrie, 1878, în
Cuvântările Regelui Carol I, 1866-1914, vol. 1, 1866-1886, ed. Constantin C. Giurescu,
Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, p. 297.
82
Cuvântările Regelui Carol I, vol. 1 (1866-1914), p. 329.
83
Legea pentru organizarea administrativă a Dobrogei, 2 martie 1880. Un ordin complementar
a fost emis pe data de 5 iunie 1880. Vezi Constantin Hamangiu, Codul General al României, vol. II,
Legi Uzuale, 1860-1903, Bucureşti, Leon Alcalay, 1903, p. 1831-1841 (cu modificările din 1886) (în
continuare: Hamangiu, Codul General, vol. II). Vezi şi Loi D’Organisation de la Dobrugia, Edition
Officielle, Bucarest, Imprimerie de L’Etat, 1880. Într-o primă fază, Dobrogea fusese organizată
pe baza Regulamentului pentru împărţirea şi organizarea administrativă a Dobrogei, Decret
nr. 2533 din 13 noiembrie 1878, reprodus în Ioan M Bujoreanu, Collecţiune de legiuirile
României vechi şi cele nuoi, vol. 3, Câte s’aŭ promulgat de la 1 ianuarie 1875 şi până la finele
anului 1885, Bucureşti Tipografia Academiei Române, 1885, 759-762.
84
Hamangiu, Codul General, vol. II, p. 1831. România a rupt relaţiile diplomatice cu
Imperiul Otoman pe data de 10 aprilie 1877, în timp ce Rusia a declarat război Porţii pe 12 aprilie, iar
trupele ruse au traversat frontiera românească şi au avansat spre Dunăre. În virtutea acestor

259
 Constantin IORDACHI

cetăţeni români, sunt egali înaintea legii, se bucură de toate drepturile cetă-
ţeneşti şi pot fi numiţi în funcţiunile publice, fără osebire de origină şi de
religiune”. Articolul 6 al legii acorda locuitorilor din Dobrogea numeroase
drepturi civile garantate de Constituţia României, cuprinse în art. 5, 23, 25 şi 28.
În ciuda încorporării formale a Dobrogei în România, legea din 1880 a fost
considerată de contemporani o „Constituţie a Dobrogei”, căci ea avea să
constituie în provincie fundamentul unui regim administrativ separat, sau
„excepţional”, în limbajul politic al vremii. Acest regim însemna că dobrogenii
nu aveau drepturi politice, deşi erau nominal cetăţeni români cu drepturi
depline: articolul 4 al legii stipula că „O lege specială va determina condiţiunile
cu care ei [dobrogenii] vor putea exercita drepturile lor politice şi cumpăra
imobile rurale în România propriu zisă. O altă lege va statuta despre reprezen-
taţiunea locuitorilor Dobrogeni în Parlamentul României”85. Mai mult,
libertăţile civile erau potenţial restrânse prin articolul 6 al legii, potrivit căruia
„printr-un decret al Consiliului de Miniştri, Guvernul poate interzice orice
demonstraţie ce reprezintă un pericol la adresa ordinii publice”.
Ministrul de Externe Vasile Boerescu (11 iulie 1879-9 aprilie 1881), unul
din susţinătorii integrării Dobrobei, justifica în parlament motivele adoptării
unui asemenea regim special în Dobrogea:
Credeţi însă, că este bine, că se poate ca Dobrogenii, foştii supuşi otomani, să
devină deodată cetăţeni români în puterea şi prin faptul anexării? Dacă o credeţi,
suprimaţi art. 3. Însă noi nu o credem; noi suntem convinşi că Dobrogea are încă
nevoie de un regim special, că populaţiunele ei nu sunt încă pregătite pentru
regimul constituţional; că trebuie, prin măsuri înţelepte şi gradate, să ajungem la
asimilarea completă şi la acordarea drepturilor de cetăţenie. Până atunci,
Dobrogenii vor fi numai Români, adică numai de naţionalitate română, dar nu
cetăţeni români. Iată pentru ce projectul zice că în Dobrogea va fi un regim
special86.

evenimente, autorităţile române au ales data de 11 aprilie 1877 ca marcând sfârşitul dominaţiei
otomane în Dobrogea şi, retrospectiv, ca începutul administraţiei statului român în provincie.
Această dată a fost stipulată ca atare în Legea privind organizarea din Dobrogea din 1880 şi în Legea
proprietăţii în Dobrogea din 1882 (vezi mai jos). Selectând această dată, autorităţile române doreau să
afirme că, încă de la începutul războiului ruso-turc, România fusese o ţară cobeligerantă care îşi
câştigase independenţa pe câmpul de luptă, înainte de stipulaţiile si condiţionările adoptate mai
apoi de Tratatul de la Berlin. Decizia autorităţilor române de a marca, retroactiv, începutul legal al
administraţiei române în Dobrogea la data de 11 aprilie 1877 a generat însă numeroase
controverse diplomatice între România şi Imperiul Otoman. În 1882, după adoptarea noii legi
privind proprietatea în Dobrogea, diplomaţia otomană a obiectat că, deoarece din punct de vedere
juridic imperiul a pierdut drepturile teritoriale asupra Dobrogei numai în momentul adoptării
Tratatul de la Berlin (13 iulie 1878), data de 11 aprilie 1877 adoptată de legislaţia română ca
marcând sfârşitul autorităţii otomane în provincie reprezenta o încălcare a suzeranităţii statului
otoman. Prin urmare, statul otoman considera valabile în Dobrogea actele pe care le eliberase în
perioada 11 aprilie 1877 – 13 iulie 1878. A se vedea consulul austro-ungar Hoyos către Kálnoky,
Bucureşti, februarie 1882, în ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 8/1882, p. 131.
85
Hamangiu, Codul General, vol. II, p. 1832.
86
MOf, nr. 224, 4 (16) octombrie 1879, p. 6407

260
 De la o „capcană geopolitică” la „vechi pământ românesc”

Legile privind emanciparea politică a dobrogenilor, anunţate în articolul 4

al legii din 1880, au fost însă promulgate treptat abia în 1909-1913. Din 1878 şi
până în 1909 locuitorii Dobrogei s-au bucurat astfel numai de un tip de cetăţenie
locală, deoarece: 1) Nu le era permisă reprezentarea în Parlamentul României şi
nu aveau dreptul de a activa în partide politice. În schimb, doi reprezentanţi ai
provinciei aveau dreptul de a prezenta, o dată pe an, problemele specifice
intereselor dobrogene în faţa monarhului. 2) Mai mult, odată ce treceau Dunărea
şi ajungeau în România „propriu zisă”, aşa cum o denumea legea, dobrogenii erau
trataţi ca străini, fiindcă nu le era permisă: a) participarea politică; şi b) dreptul de a
achiziţiona proprietăţi imobiliare în afara provinciei. După cum scria călătorul
francez André Bellesort, dobrogenii erau astfel puşi într-o situaţie „cel puţin la
fel de extraordinară ca şi caracterul ţării lor… cetăţeni români în Dobrogea, în
afara provinciei nu sunt nici cetăţeni, nici români, şi nu aparţin nici unei
categorii cunoscute”87.

II.3. Legea proprietăţii şi naţionalizarea pământului în Dobrogea de Nord,

1878-1913
Potrivit lui Mihail Kogălniceanu, unul dintre principalii autori ai legii de
organizare a Dobrogei şi ministru de Interne în perioada 17-25 noiembrie 1878
şi 11 iulie 1879-17 aprilie 1880, regimul administrativ separat era o măsură
temporară menită să reglementeze regimul de proprietate în Dobrogea înainte de
acordarea cetăţeniei depline dobrogenilor88. Trecerea de la proprietatea de tip
patrimonial şi ierarhic din timpul administraţiei otomane la tipul de proprietate
capitalistă specific statelor europene a condus implicit la realocarea masivă a
proprietăţilor rurale în rândul grupurilor etnice din Dobrogea de Nord, rezultând
în cele din urmă „naţionalizarea” proprietăţii imobiliare din provincie de către
etnicii români. Acest proces de „transfer” al proprietăţii funciare, organizat sub
atenta supraveghere a statului român, s-a desfăşurat pe patru căi principale:
1) prin succesiunea statului român la drepturile de proprietate a statului otoman
în Dobrogea; 2) prin însuşirea anumitor loturi de pământ aflate în posesia
dobrogenilor de către statul român; 3) prin acordarea de terenuri virgine spre
cultivare către coloniştii de etnie română; şi 4) prin distribuirea către coloniştii
români a pământurilor confiscate de la marii proprietari de pământ din regiune
sau de la locuitorii dobrogeni care emigrau în străinătate. Prin aceste mecanisme
de transfer şi redistribuire a proprietăţii asupra pământului, statul român a reuşit
să instituie un adevărat monopol asupra circulaţiei terenurilor în Dobrogea, ceea
ce a asigurat pe termen mediu transferul gradual al proprietăţii preponderent în
mâinile etnicilor români.
Legislaţia funciară otomană reglementa cinci tipuri de proprietate
imobiliară: 1) mülk, desemnând proprietatea privată asupra pământului în sate şi
oraşe; 2) miriè – cea mai obişnuită formă de proprietate în Dobrogea –
87
André Bellessort, La Roumanie contemporaine, Paris, 1905, p. 278, traducerea mea
(C.I.). Vezi şi motto-ul de la începutul articolului, în limba franceză.
88
MOf, nr. 24 , 30 ianuarie 1880, p. 552, apud Ioan N. Roman, op. cit., p. 42.

261
 Constantin IORDACHI

desemnând proprietăţile extravilane ale statului, în fapt concesii acordate

persoanelor individuale în schimbul unei dări anuale. Dreptul de folosinţă a
pământului era acordat printr-un document oficial numit tapù; 3) vakf,
proprietatea instituţiilor religioase; 4) metrukè, proprietatea publică a pieţelor,
drumurilor, spaţiilor comunale etc.; şi 5) mevat, pământul neexploatat,
reprezentat în Dobrogea mai ales de Delta Dunării. Dintre aceste forme de
proprietate numai mülk era compatibilă cu proprietatea imobiliară deplină în
sistemul legislativ capitalist; celelalte patru tipuri de pământ erau nominal în
posesia statului otoman. În consecinţă, aceste forme de proprietate trebuiau
omogenizate din punct de vedere juridic cu legislaţia capitalistă a României care
definea proprietatea privată ca fiind „sacră şi inviolabilă”89. Datorită carac-
terului său complex, transferul legal al proprietăţii s-a derulat treptat între 1878
şi 1882. În această perioadă, în timp ce studiau sistemul otoman de proprietate
imobiliară şi pregăteau noua lege privind proprietatea, autorităţile române au
păstrat în vigoare legile otomane aşa cum existau ele până la 11 aprilie 1877,
data ocupaţiei ruseşti a provinciei90.
Primele prevederi temporare privind statutul proprietăţii imobiliare în
Dobrogea au fost cuprinse în „Legea pentru organizarea administrativă a
Dobrogei” din 1880. Legea stipula în articolul 11 că, până la adoptarea unei noi
legislaţii în materie, proprietatea imobiliară din provincie „se dobândeşte, se
conservă, se transmite şi se pierde conform legilor otomane în vigoare până la
11 aprilie 1877”. Acelaşi articol stipula succesiunea statului român la „toate
drepturile şi atribuţiunile pe cari le avea guvernul otoman” în materie de
proprietate în Dobrogea”91. Statul român devenea astfel proprietarul absolut al
pământului din provincie, câştigând posesiunea asupra unui vaste suprafeţe de
pământ arabil (estimate de unii autori la circa 1.000.000 hectare) şi a numeroase
păduri, mine şi lacuri92. Pământurile cultivate de către dobrogeni fuseseră şi ele
considerate proprietatea nominală a statului otoman şi legiuitorul român le
considera astfel, pe cale de succesiune, proprietatea statului român.
În perioada 1880-1882 statul român a desfăşurat o campanie pentru
verificarea tuturor documentelor de proprietate otomane – tapù – şi pentru
înlocuirea acestora cu titluri româneşti de proprietate93. În urma finalizării
acestui proces, la 3 aprilie 1882 regimul proprietăţii a fost reglementat prin
„Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea”. Legea avea
scopul de a înlocui proprietatea imobiliară condiţionată din sistemul otoman,
89
Vezi Constituţia României din 1866, art. 23.
90
Vezi Ioan N. Roman, Studiu asupra proprietăţii rurale în Dobrogea, Constanţa, Ovidiu,
1907; de asemenea, articolele semnate de Ioan N. Roman şi Constantin Filipescu în Dobrogea:
1878-1928. Cincizeci de ani de viaţă românească, p. 279-284, 485-525; Liviu P. Marcu, Réforme
agraires et régime de propriété en Dobroudja, în RESEE, 3, 1984, nr. 22, p. 267-273.
91
Legea pentru Organizarea administrativă, art. 11, în Hamangiu, Codul General, vol, II,
p. 1832-1833.
92
Întreaga suprafaţă a Dobrogei era estimată la 1.475.000 hectare, ori a noua parte din
suprafaţa totală a României. Vezi P.S. Aurelian, op. cit., p. 310.
93
Vezi Regulamentul din 5 iunie 1880, în Hamangiu, Codul General, vol. II, p. 292-295.

262
 De la o „capcană geopolitică” la „vechi pământ românesc”

cunoscută sub denumirea de miriè, cu proprietatea imobiliară deplină de tip

capitalist. Pentru a deveni proprietari deplini, ţăranii trebuiau să răscumpere
dijma anuală plătită anterior statului otoman pentru uzufructul terenurilor, prin
plata în rate a unei indemnizaţii financiare către statul român pe timp de 15 ani
(art. 11). Valoarea acestei indemnizaţii a fost fixată la 55 de lei hectarul,
plătibilă în rate de câte 3 lei pe an în primii cinci ani (redusă la 2 lei în 1884), şi
4 lei pe an în următorii 10 ani (redusă la 3 lei pe an în 1884 eşalonaţi pe 15 ani)94. O
modificare a legii din 10 martie 1884 stipula că proprietarii care cedau statului
„o treime din pământul ce li s-a recunoscut, sînt liberaţi de plata răscumpărării
dijmei pentru restul de două treimi” rămase în posesia lor (art. 12)95. În acelaşi
timp, legea stipula că dobrogenii „cari nu vor plăti dreptul de răscumpărare în
timp de trei ani, pierd, în folosul Statului, dreptul la pământ fără a putea reclama
întoarcerea plăţilor anterioare” (art. 14)96. Deoarece în perioada ce a urmat mulţi
dintre ţărani nu au reuşit să plătească indemnizaţia, „Legea interpretativă” din
1910 a simplificat procedura de confiscare a pământurilor rău-platnicilor,
stipulând că „[e]i pot fi deposedaţi pe calea administrativă şi Statul intră în
posesiunea acestor terenuri, fără să fie obligat a face punere în întârziere,
somaţiune sau judecată şi fără ca în prealabil să fie nevoit a urmări încasarea
ratelor, fie în baza legii de urmărire, fie în alt mod”97.

II.4. Utilitarism economic versus asimilare etnică:

legislaţia privind colonizarea în Dobrogea de Nord, 1878-1913
Al doilea scop principal al legii din 1882 a fost colonizarea Dobrogei,
aportul demografic obţinut prin colonizare fiind considerat o necesitate într-o
epocă în care „progresul economic depinde de numărul braţelor [de muncă]”98.
Dacă în momentul alipirii sale la România, populaţia Dobrogei număra circa
147.000 de locuitori, geograful Nicolae D. Ionescu estima că Dobrogea ar fi
putut cu uşurinţă hrăni circa 900.000 de locuitori99. În linii mari, pot fi
identificate două strategii principale de colonizare articulate de oamenii politici
din România. Prima, promovată de către politicieni precum Ion Ionescu de la
Brad, era motivată de raţiuni economice, şi susţinea principiul conform căruia
emigrarea în Dobrogea ar fi trebuit permisă oricărui locuitor din ţară sau din
străinătate care dorea să se stabilească în provincie, indiferent de naţionalitate.

94
Vezi textul reprodus în Ioan N. Roman, Studiu asupra proprietăţii, p. 256.
95
Ioan N. Roman, op. cit., p. 256.
96
Vezi Regulament pentru aplicarea legii de la 3 Aprilie 1882 şi a modificărilor făcute de
ea prin legea de la 10 martie 1884, relative la regularea proprietăţor imobiliare din Dobrogea, 5
iunie 1884, în Ioan N. Roman, op. cit., p. 257.
97
Vezi articolul 2 al „Legii interpretative” din 1910, ce modifica art. 14 al legii din 1880,
în Constantin Hamangiu, Codul General al României: 1856-1910, ediţia a doua, vol. VI, Legi
uzuale, 1908-1910, Supliment 3, 1910, Bucureşti: Editura Librăriei Leon Alcalay, 1910, p. 349-352.
98
Nicolae D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului al XX-lea, Bucureşti, I. V. Socecu,
1904, p. 350.
99
Ibidem, p. 929.

263
 Constantin IORDACHI

Cealaltă strategie, promovată în special de Mihail Kogălniceanu şi de Remus

Opreanu, primul prefect al Constanţei (1878-1881), sprijinea o colonizare
românească în masă a provinciei.
Legea din 1882 a conferit guvernului cadrul legal necesar pentru
colonizarea etnică a Dobrogei. Potrivit acestei legi, guvernul României avea
posibilitatea de a împărţi pământul statului în parcele de câte 3 la 10 hectare, de
preferat în localităţi noi, pe care apoi să le vândă în condiţii financiare
favorabile „cu preferinţă cultivatorilor care vor voi să se aşeze prin sate sau
cătune noi, cu autorizaţia guvernului” (subl. C.I.) (art. 26)100. Această activitate
de colonizare avea să rămână sub monopolul exclusiv al statului, ea nefiind
permisă marilor proprietari individuali care ar fi dorit să îşi exploateze
pământurile: „Nimeni nu are drept să aducă şi să stabilească familii agricole pe
pământurile sale fără învoirea consiliului de miniştri, care singur este în drept să
determine, în limitele constituţiunei, condiţiunile în cari se poate permite
stabilirea unor asemenea familii” (art. 31)101. Legea din 1882 a funcţionat ca un
instrument puternic de îngrădire socială: pentru a consolida poziţia economică a
românilor în provincie, legea a asociat proprietatea funciară în provincie cu
statutul de cetăţean: „Numai Românii pot dobândi proprietatea imobiliară
rurală” (art. 2)102. Sub această denumire generică de „români”, legea distingea
mai multe categorii de locuitori: 1) Foştii supuşi ai Imperiului Otoman – raja –
care locuiau în provincie la data de 11 aprilie 1878. 2) Cetăţenii români din
România propriu-zisă (fie prin naştere, fie prin naturalizare) care erau încurajaţi
să se aşeze în Dobrogea. În mod evident, chiar dacă se mutau în Dobrogea, ei îşi
păstrau cetăţenia română, dar îşi pierdeau de facto exerciţiul drepturilor politice,
dată fiind lipsa oricărei activităţi politice şi de reprezentare parlamentară în
provincie; şi 3) etnici români din ţările învecinate, care – deşi din punct de vedere
legal erau cetăţeni străini – primeau acces preferenţial la naturalizare prin
stabilirea lor în Dobrogea103. În acelaşi timp cu atragerea de noi colonişti, legea
a reglementat şi situaţia juridică a numeroşilor imigranţi care au venit în
provincie între 1878-1882: „Cultivatorii stabiliţi în Dobrogea la promulgarea
legii de faţă sunt consideraţi români şi se bucură de acelaşi drept”104.

100
Hamangiu, Codul General, vol. II, p. 1942.
101
Ibidem, p. 1943.
102
Ibidem, p. 1938.
103
În spiritul legislaţiei româneşti a timpului, Legea din 1882 folosea termenul de „român”
cu două înţelesuri distincte, pentru a desemna atât cetăţenii români (prin naştere sau naturalizaţi,
indiferent de originea lor etnică), cât şi etnicii români din afara ţării, numiţi îndeobşte „români de
origină”. Pentru folosirea termenul de „român” în Constituţia din 1866 şi în jurisprudenţa
românească contemporană pentru a desemna atât cetăţenia cât şi originea etnică, vezi mai pe larg
Constantin Iordachi, Redobândirea cetăţeniei române în perspectivă istorică: de la restituirea
drepturilor cetăţeneşti la primatul cetăţeniei de origine, în Constantin Iordachi (coord.), Redo-
bândirea cetăţeniei române: Perspective istorice, comparative şi aplicate/Reacquiring Romanian
Citizenship: Historical, Comparative and Applied Perspectives, Bucureşti, Curtea Veche, 2012,
p. 73-74.
104
Hamangiu, Codul General al României, vol. II, Legi Uzuale, 1860-1903, p. 1938.

264
 De la o „capcană geopolitică” la „vechi pământ românesc”

Legea proprietăţii din 1882 a trecut prin modificări succesive în 1884,

1885, 1889 şi 1893,105 fiind în final suplimentată prin „Legea interpretativă” din
10 aprilie 1910. Aceste amendamente succesive erau menite sa salvgardeze
interesele specifice ale statului în procesul de colonizare, şi anume: 1) să asigure
surse constante de venit pentru bugetul de stat, prin vânzarea de terenuri către
colonişti; şi 2) să implementeze, în mod eficient, colonizarea amplă şi de durată
a etnicilor români în Dobrogea. În acest scop, statul român a folosit în mod activ
monopolul său virtual asupra circulaţiei pământurilor în Dobrogea. Spre
exemplu, o lege adoptată în 1909 a permis statului să cumpere 1.012 hectare de
pământ de la ruşii dobrogeni care au ales să emigreze în Siberia106. Aceste
pământuri puteau fi vândute de către stat şi mai apoi, de noii proprietari, doar
„la săteni agricultori români de origină” (art. 4)107. Mai mult, pentru a-i
consolida monopolul asupra circulaţiei pământurilor şi a realiza o colonizare
durabilă a provinciei, Legea interpretativă din 1910 oferea statului român
dreptul de a anula orice vânzare de pământ şi de a deposeda pe cale admi-
nistrativă toţi cumpărătorii de pământ care nu se stabiliseră efectiv în Dobrogea
sau care achiziţionaseră pământ prin interpuşi sau persoane terţe108. Per
ansamblu, în perioada 1889-1922 statul român a confiscat 127.483 hectare de
pământ în judeţul Constanţa şi 37.309 hectare în judeţul Tulcea de la coloniştii
care nu au reuşit să-şi plătească ratele contractuale pentru noile proprietăţi sau
să se stabilească efectiv în provincie. În aceaşi perioadă, 82.127 hectare din
suprafaţă totală de teren confiscată în Constanţa şi 22.073 în Tulcea au fost
redistribuite coloniştilor de etnie română, în special veteranilor de război,
însurăţeilor şi crescătorilor de vite, pentru a întări caracterul românesc al
provinciei109.

II.5. Economia de frontieră: colonizare etnică în Dobrogea de Nord

Economia de frontieră a Dobrogei a atras de la bun început o imigraţie
pan-românească, provincia „intrând în raza expansiunii româneşti”110. Această
tendinţă a fost încurajată prin legea din 1880, care favoriza colonizarea masivă a
Dobrogei cu români. Colonizarea s-a făcut în mai multe valuri: 1884-1891,
1893-1897, 1904-1907 şi 1912-1914111. Drept rezultat, Dobrogea a devenit „o

105
Pentru forma finală a legii, cu toate modificările ulterioare, vezi ibidem, p. 1938-1945.
106
Vezi Lege prin care ministerul agriculturei şi al domeniilor este autorizat să dobân-
dească, prin rezilierea vânzărilor sau prin cumpărături, terenurile locuitorilor din Dobrogea,
care vor voi sa emigreze, 21 martie 1909, în Constantin Hamangiu (editor), Codul General al
României, vol. V, 1908-1909, Supliment 2, 1909, Bucureşti, Leon Alcalay, 1909, p. 223.
107
Ibidem, p. 223.
108
Vezi art. 3 din Legea Interpretativă care modifica articolul 26 al Legii din 1882, în
Hamangiu, Codul General, vol. VI, p. 350.
109
Toma Ionescu, op. cit., în loc. cit., p. 274.
110
„entrant dans le rayon de l’expansion roumaine” (trad. C.I.). Vezi Nicolae Iorga, Droits
nationaux et politiques des Roumains dans la Dobroudja, Jassy, Imprimerie de l’Etat, 1917, p. 89.
111
Toma Ionescu, op. cit., p. 266-267.

265
 Constantin IORDACHI

Dacie în miniatură” sau „un mozaic al raselor româneşti”112: alături de românii

autohtoni din Dobrogea, alte câteva categorii de români s-au aşezat în provincie,
originari din Transilvania (mocani), Ţara Românească (cojani), Moldova şi
Basarabia (moldoveni) şi din diverse regiuni din Balcani (aromâni sau ţânţari
din Valahia din Munţii Pind români din Valea Timocului etc.). Această
imigraţie a avut consecinţe sociale profunde pentru societatea românească,
ducând la crearea unor noi identităţi sociale şi adeziuni politice. Dobrogea a
devenit un creuzet al diferenţelor regionale şi un laborator pentru cultivarea unei
identităţii naţionale româneşti supraregionale.

II.6. Colonizare etnică şi naţionalizarea pământurilor în Dobrogea de Nord

Sub impactul colonizării etnice a Dobrogei, susţinută şi organizată de către
stat, populaţia totală a provinciei a cunoscut o creştere impresionantă: de la
147.000 de locuitori în 1878 şi o densitate de 9 locuitori pe km2 la 263.000 de
locuitori în 1900 şi o densitate de 17 persoane pe km2, o rată „aproape egală
Rusiei şi îndoit superioară Suedo-Norvegiei”, şi până la 368.189 locuitori în
1912113. Această explozie demografică nu se datora doar creşterii naturale a
populaţiei, ci în primul rând imigraţiei: în numai 15 ani (1884-1899), populaţia
Dobrogei a crescut cu 49%, în timp ce întreaga Românie a cunoscut o rată
demografică similară (54%) în nu mai puţin de patruzeci de ani (1859-1899)114.

Fig. 3. Evoluţia populaţiei principalelor grupuri etnice din

Dobrogea de Nord, 1879-1930

Români
300,000

200,000 Bulgari

100,000 Turci şi
tătari
0
1879 1880 1890 1900 1905 1912 1930

Surse: Nicolae D. Ionescu, Dobrogea în pragul…, p. 654-655, pentru intervalul

1879-1905; Sabin Manuilă, La population, p. 456-457, 462, pentru anii 1912 şi 1930.

112
Ion Ionescu de la Brad, în Victor Slăvescu (editor), op. cit., p. 134; Dumitru Şandru,
op. cit., p. 81.
113
Nicolae D. Ionescu, op. cit., 929; pentru 1912, Sabin Manuilă, La population du
Dobroudja, în La Dobroudja Roumaine, Bucureşti, Editura Academiei, 1938, p. 456.
114
Leonida Colescu, Recensământul general al populaţiunii României, apud Ioan N. Roman,
Dobrogea, p. 123.

266
 De la o „capcană geopolitică” la „vechi pământ românesc”

Dobrogea de Nord a rămas un mozaic etnic: recensământul din 1913 atestă

prezenţa a 17 grupuri etnice în provincie, printre care români (216.425 sau
56.9% din populaţia totală), bulgari (51.149 sau 13.4%), turci şi tătari (41.442
sau 10.8%), ruşi (35.849 sau 9.4%), greci (10.000 sau 2.6%), germani (7.697
sau 2%), evrei (4.573 sau 1.2%), romi (3.263 sau 0.9%), armeni (3.194 sau
0.8%), italieni (1.928 sau 0.5%), sârbi, albanezi, maghiari etc.115.
Colonizarea etnică a schimbat în mod semnificativ raportul dintre cele trei
grupuri etnice majoritare din provincie. În 1879 statisticile româneşti arată
31.177 români, 28.715 bulgari şi 32.033 turci şi tătari în Dobrogea116. În
perioada următoare populaţia românească a cunoscut o creştere explozivă de la
43.671 în 1880 la 119.562 în 1900 şi la 216.425 în 1913. Aşadar, în numai 25
de ani rata etnicilor români în Dobrogea de Nord a crescut de la o majoritate
relativă la o majoritate absolută (de la 36.3% în 1880 la 52.5% în 1905); mai
târziu procentajul s-a consolidat astfel: 56.9% în 1913 şi 64.4% în 1930. S-a
schimbat şi distribuţia teritorială a populaţiei româneşti, deoarece coloniştii
români au pătruns în zone anterior locuite exclusiv de turci şi tătari sau de
bulgari, mai ales în partea nordică a provinciei, în jurul oraşelor Tulcea,
Mahmudia şi Babadag, precum şi în partea sudică, la graniţa cu Bulgaria.
Populaţia românească din Dobrogea era extrem de eterogenă, fiind compusă din
dicieni nativi (24.2% din populaţia totală românească), cojani din Ţara
Românească (39.5%), moldoveni (8%), basarabeni (5.6%), mocani din
Transilvania şi Banat (21.8%), bucovineni (0.1%), precum şi din alte ţări
(0.8%)117. Aceste grupuri menţineau o identitate regională pronunţată care a
dispărut abia treptat, prin căsătorii mixte pan-româneşti şi prin integrarea în
comunitatea naţională românească mai largă118.

II.7 Politici identitare într-o zonă de frontieră: omogenizarea culturală,

organizarea religioasă şi sistemul educaţional din Dobrogea de Nord
Asimilarea etnică din Dobrogea a fost acompaniată de o amplă ofensivă
culturală a statului român. Principalele politici culturale implementate de către
administraţia română în zonă au fost: redenumirea localităţilor dobrogene;
politici religioase prin care bisericile dobrogene au fost aduse sub autoritatea
115
Ioan N. Roman, La population de la Dobrogea, în La Dobrogea Roumaine, Bucharest,
1919, p. 92.
116
Statistica din România, Bucureşti, 1879, p. 3. Statisticile despre Dobrogea sunt profund
contestate. Datorită politizării lor, de regulă acestea comunică mai multe informaţii despre
scopurile naţionaliste ale autorilor, decât despre realitatea de pe teren. Statisticile din România au
susţinut mereu dominaţia elementului nativ românesc în Dobrogea, în timp ce statisticile bulgare
au estimat preponderenţa populaţiei bulgare. Un studiu asupra acestor date abundente, dar
contradictorii despre Dobrogea ar releva legătura dintre dezvoltarea statisticii ca disciplină şi
procesul de formare a statelor naţionale în regiune.
117
Procente extrase din cifrele oferite pentru 1940 de către Dumitru Şandru, op. cit., p. 108.
118
Alexandru Arbore a observat că în 1940 locuitorii din Dobrogea erau încă numiţi după
originea lor teritorială. Vezi Convorbiri cu ţăranii din Dobrogea, în „Analele Dobrogei”, IV,
1923, p. 324-328.

267