MEMORIU

București, 21 februarie 2013

CĂTRE ACADEMIA ROMÂNĂ

Domnului academician profesor universitar doctor IONEL HAIDUC

CĂTRE ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI

Domnului DUCA GHEORGHE

CĂTRE PARLAMENTELE ROMÂNIEI ȘI MOLDOVEI

CĂTRE GUVERNELE ROMÂNIEI ȘI MOLDOVEI

1. Având în vedere nivelul scăzut al învățământului românesc, vocabularul extrem de sărac al

elevilor, considerăm imperios necesară menținerea unor norme ortografice cât mai simple, care să
faciliteze însușirea corectă a scrierii în limba română, ceea ce se realizase prin normele din anul 1953.
Normele ortografice din anul 1953, prin simplitate și accesibilitate, au dus la stabilizarea limbii
române și la evitarea greșelilor de scriere. Ulterior, în urma dezbaterilor Academiei R.P.R. desfășurate în
1953, s-a elaborat o nouă ortografie, aprobată printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri. Aceste norme au
început să fie aplicate din primăvara lui 1954. Una dintre cele mai importante schimbări consta în
dispariția literei â din alfabetul limbii române, scriindu-se cu î peste tot, inclusiv în romîn, Romînia și
derivatele lor. În 1964, se revine la â pentru cuvântul român și derivatele lui.În 1993, Academia Română
a decis printr-un vot revenirea la grafia cu litera  în loc de Î în anumite poziții ale cuvintelor și la
scrierea formelor sunt, suntem, sunteți în loc de sînt, sîntem, sînteți. La vot au participat toți membrii
Academiei, indiferent de specialitate. La momentul respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion
Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat împotrivă.
Ideea de a utiliza o singură literă pentru sunetul /ɨ/ a apărut cu mult înainte de 1953. Necesitatea de a
reduce deosebirile dintre ortografie și pronunție a fost susținută încă din 1880 de Titu Maiorescu, care
scria: „Nu poate exista o gramatică a scrierii în contra gramaticei vorbirii.” În 1904, Sextil Pușcariu scria
în Convorbiri literare (nr.11, articolul Ortografia revizuită a Academiei Române): „Țelul ortografiei
noastre e a avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur semn grafic și fiecărei litere scrise
să-i corespundă în grai un singur sunet.” În 1908, Titu Maiorescu insista în prefața la „Despre scrierea
limbei române” în privința necesității „de a scrie sonul î pretutindeni cu î”. August Scriban scria în 1912
(în „Ortografia românească”) că este „inadmisibilă existența literelor î și â pentru un singur sunet”.
În anii 1925, 1926 și 1927 a avut loc o serie de congrese ale filologilor români, în urma cărora, în 1927,
Al. Procopovici publică „Ortografia românească”. Prima cerință din această lucrare era „renunțarea la
folosirea lui â și î și generalizarea folosirii lui î”. În 1932, Ovid Densusianu cerea în articolul „Noua
ortografie” publicat în „Grai și suflet” (vol. V, nr. 2) „să se renunțe la orice concesiune pentru â [...] Nu
cîștigăm nimic cu [această] literă.” La 31 mai 1929, filozoful Constantin Rădulescu-Motru afirma la
ședința Academiei: „Pronunțarea sunetului î e singură [...]; a-l scrie cînd î, cînd â e deci inutil.” În
articolul „Proiect de reformă a ortografiei române” (1929), Sextil Pușcariu afirma: „Ortografia urmează
ortoepia. Principiul este «scrie cum vorbești».” Tot Sextil Pușcariu își amintește că în 1932 s-a hotărît la
Academie ca „la ortografia generală cu î să se admită o singură excepție cu â pentru român și derivatele
lui”. În „Gramatica limbii române” (1937), Iorgu Iordan afirma: "Distincția dintre î și â ar trebui să
dispară, fiindcă nu se întemeiază pe fapte de limbă.” Și filologul August Scriban (în „Dicționarul limbii
românești”, publicat la Iași în 1939) susținea că „litera î e totuna cu â și încurcă învățarea limbii române.
Principiul științific e un sunet, o literă”. În același an, în revista „Tempo”, Alexandru Graur promova
aceeași idee: „De ce să avem două semne pentru un singur sunet? Nu e nevoie...”. În octombrie 2005,
Academia Română impune să se scrie într-un singur cuvânt niciunul, niciuna, niciun, nicio, după modelul
vreunul etc. Excepție se face atunci când nici are valoare de adverb sau conjuncție (v. mai jos). Tot atunci
se mai schimbă următoarele:
-Despărțirea la capăt de rând se poate face fie pe bază de pronunțare (ex: i-ne-gal, de-zo-biș-nu-it, a-nor-
ga-nic), fie pe baza structurii cuvintelor, ținând seamă de elementele constitutive, în special prefixe (ex:
in-e-gal, dez-o-biș-nu-it, an-or-ga-nic);
-Adaptări: bodyguard/ bodigard, cocktail/ cocteil;
-Forme noi de plural: anacoluturi, algoritmuri, aragaze, jobene, pandișpane;
-Forme verbale noi: (eu) continui;
-Adverbul odată se va scrie legat: Odată ce am stabilit aceste reguli, le vom respecta;
-Sunt corecte ambele forme: anteturi/antete, căpșune/căpșuni, cireșe/cireși, ferăstrău/fierăstrău,
ligheane/lighene, tumoare/tumoră;
Ediția a doua a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române precizează
următoarele despre scrierea legată a cuvântului niciunul și a derivatelor sale: se revine astfel la scrierea
într-un cuvânt a tuturor formelor pronumelui niciunul și ale adjectivului pronominal corespunzător niciun
(niciuna, nici o etc.) — la fel ca a lui vreunul, vreun —, prin aplicarea consecventă a principiului conform
căruia compusele trebuie distinse și grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu
e nici un om prost, nici un incult), adverb + numeral (Mă confundați, eu nu am nici un frate, nici mai
mulți), *nici unul adverb + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt).
Cât privește ortografia actuală în România, împotriva deciziei din 1993 a Academiei Române și-au
exprimat poziția numeroși lingviști. Astfel, Dumitru Irimia scrie în „Gramatica limbii române”, (Editura
Polirom, Iași, 1997) următoarele: „Schimbarea normei ortografice prin Hotărîrea Academiei Române
din 17.II.1993 a fost impusă cu mijloace intrînd în contradicție cu principii fundamentale ale
desfășurării vieții științifice. Modificările impuse (î din â) nu au întemeiere științifică.” Poziții
similare au luat savanți ca Eugen Coșeriu, Alf Lombard, Mioara Avram și George Pruteanu.
2. Nu este nevoie să demonstrăm prin formele de indicativ prezent ale verbului a fi (sunt, suntem,
sunteți) că sîntem latini, pentru că NU SÎNTEM.
Sîntem urmașii geto-dacilor, vorbim dacoromâna pe teritoriul pe care au trăit înaintașii noștri. Limba
latină era vorbită de elita imperiului care trăia la Roma. De aceea a și murit: o limbă nevorbită de popor este o
limbă artificială, sortită pieirii.
Legiunile romane, alcătuite din mercenari din tot imperiul și din afara lui, vorbeau limba lor natală,
nu limba latină, limba oficială, a cancelariei imperiale.
Staționarea acestor legiuni pe o zecime din uriașul spațiu tracic nu explică, logic și ca realitate,
răspândirea limbii latine pe meleagurile dacilor liberi.
4. Înainte de 17.02.1993 s-au tipărit milioane de volume, astfel că zestrea de carte este uriașă și
valoroasă, scrisă corect.
Aproape tot ce se tipărește după modificarea normelor gramaticale de după 1993 este plin de greșeli
cauzate de introducerea lui â în interiorul cuvântului și î la începutul și la sfârșitul cuvântului.
Gerunziul verbelor se scrie cu â (urând, cântând), iar infinitivul verbelor de conjugarea a IV-a se
scrie cu î (a urî).
Cuvintele prefixate (cu ne, re...) se scriu tot cu î (reînceput, neînceput), dar, pentru că nu toți oamenii
știu ce sunt cuvintele derivate cu prefix, scriu cu â după prezența în interiorul cuvântului, și iată creată o
sursă imensă de greșeli, cauzată chiar de normă.
5. Sunetele î (â) grafiat diferit de noi și ă sunt proprii limbii noastre, ci nu născute prin închiderea lui
a sub influența limbii slave, afirmație incorectă, atâta vreme cât limbile spaniolă și portugheză au sunetele
î, ă prezente în proporție copleșitoare față de limba noastră. Aceste sunete sunt urme ale limbii pelasge, pe
care limba română le moștenește în proporție mult mai mare decât alte limbi europene.
6. Normele actuale n-au fost votate de nici un academician filolog, ci numai de academicieni din alte
domenii, ceea ce îndreptățește revenirea la statornicitele norme dinainte de 1989, ce nu aveau nimic
comunist în ele, ci doar se înscriau în spiritul limbii noastre.
 7. Educatorii, învățătorii și profesorii, ca și elevii care îndrăgesc calculatorul electronic, dar mai ales
editorii și tehnoredactorii de carte în era informatică înțeleg că prin comenzile de calculator nu s-a reușit
introducerea programelor care să facă mai ușoară corectura în ortografia de după 1993.
8. Limba dacoromână, ca limbă vie, naturală, tinde să simplifice, nu să complice, tinde să reducă pe
cât posibil, logic, toate interdicțiile și regulile iraționale, să devină mai accesibilă și mai ușoară pentru
vorbitorii nativi, dar și pentru cei de altă naționalitate. Pare cum că o autoritate străină vrea să complice,
să își bată joc de cultura și să creeze probleme artificiale chiar și în limba noastră națională – valoare
inestimabilă pentru identitatea și progresul unei națiuni, pentru eternizarea valorilor ei temporale în toată
lumea.
9. Constatând că forul îndreptățit să apere limba dacoromână ca valoare supremă nu a soluționat
aspectele de mai sus în spiritul vremii, Senatul Academiei DacoRomâne a decis să își asume această grea
sarcină suportând toate consecințele care s-ar ivi pentru a opri această inutilă și nedemnă complicare a
vieții celei mai vechi limbi din Europa, pentru a stopa nebunia care ar putea duce la declasarea limbii
noastre prin manevre absurde și nefirești care înstrăinează națiunea de propria lume a limbii și a literelor
dacoromânești.
Cei care umblă la schimbări permanente care zăpăcesc pe elevi și pe vârstnici nu fac decât să creeze
diversiuni pentru a crea noi probleme unei națiuni pe care o disprețuiesc pentru ca ulterior să motiveze
incultura, instabilitatea și prin stricarea limbii, în cele din urmă să nege continuitatea, autohtonia, istoria
de zece ori milenară a limbii dacoromâne și, în final, abrogarea dreptului de a fi o națiune demnă, națiune-
matcă a națiunilor Europei și risipirea ei până la dispariție pentru ca teritoriul său bogat și frumos să fie
locuit de o altă națiune care se crede mai veche și mai isteață ca a noastră.
10. În ultimele decenii au apărut zeci de cărți care tratează istoria geto-dacilor, a dacoromânilor,
limba, tradițiile, obiceiurile, mitologia lucuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic, încât suntem
îndreptățiți să ne numim Dacia și daci - nume și realitate istorico-geografică elocvente pentru originea
noastră nobilă ce ne-ar distinge de rromii care susțin, pe nedrept, că sunt români. Scriind cu â toți termenii
familiei lexicale a cuvântului ROMÂN, DACOROMÂN ne diferențiem, în primul rând, de ROMANI,
care au distrus statalitatea geto-dacică și au instaurat, prin teroare, pentru o scurtă perioadă de timp,
ordinea imperială, arogându-și dreptul de stăpâni, iar strămoșii noștri i-au perceput drept cotropitori.
Căciula dacică pe a, adică â este marca temporală a bonetei dacice, litera specifică a scrierii noastre,
preluată de frigieni și de toate popoarele lumii spre admirația națiunii noastre dacoromânești.

Drept pentru care, solicităm revenirea la normele ortografice uzitate înainte de 17.02.1993, pe care
Academia DacoRomână le aplica din acest moment în toate publicațiile sale oficiale, și recomandăm
tuturor românilor, instituțiilor publice și private să îi urmeze exemplul, iar Academiei Române să facă
exact ce trebuia să facă.

Cu deosebită considerație,

Pentru SENATUL ACADEMIEI DACOROMÂNE

Geo Stroe, președinte fondator al Academiei Dacoromâne TDC
David Aurel, vicepreședinte al ADR
Mihai Prepeliță,vicepreședinte al ADR
Floarea Necșoiu, vicepreședinte al ADR