POVESTE FARA SFARSIT

Cartea începe cu un băiețel care intră într-un anticariat. Pe băiețel îl cheamă Bastian Balthasar Bux, pe scurt,
Bastian. El intrase acolo întâmplător, alungat de ploaie și de alți băieți care-l alergau, ca să-l batjocorească.
Însă, mai presus de voința sa, Bastian se trezește furând o carte, în timp ce anticarul răspundea la telefon.
Cartea aceea se chema POVESTEA FĂRĂ SFÂRȘIT. Fugind cu cartea, Bastian se ascunde în podul școlii
unde învăța, și începe să o citească. Era un băiețel dezamăgit în multe privințe, care se simțea singur,
neînțeles, nesusținut. Mama îi murise, tatăl era prea trist ca să-l mai bage în seamă, iar la școală copiii îl
considerau un ciudat și-l porecleau. Era un băiat mai grăsuț, căruia îi plăcea să născocească povești. Ar fi
plecat în lumea largă, să nu se mai întoarcă niciodată – nici la școală, nici acasă. Dar nu avea unde să plece.
Atunci s-a retras în podul școlii, unde știa că nu va fi căutat de nimeni.
Începând să citească din carte, Bastian se simte tot mai transpus într-o lume nouă, cu personaje ciudate, care
locuiesc în Fantazia. Dar Fantazia e în primejdie, să fie înghițită de ... nimic, adică să dispară.
În Fantazia erau probleme. Crăiasa Copilă, cea care domnea acolo, era bolnavă. Odată cu boala ei, murea
întregul univers al Fantaziei. Spre a se vindeca, Crăiasa Copilă trebuia să primească un nume nou de la un om,
deci nu de la cineva din cuprinsul Fantaziei. Atreiu, un băiat curajos din Fantazia, are misiunea de a desluși
taina bolii Crăiesei Copile, în timp ce Fantazia se topește treptat în neant. Atreiu trece prin multe încercări,
până să afle dezlegarea misterului. Neantul îi înghite pe toți cei fără speranță. Personajele Fantaziei care sunt
înghițite de neant ajung în lumea oamenilor, unde se prefac în minciuni, iluzii, amăgiri, în “idei fixe în mințile
oamenilor, în teamă, acolo unde în realitate nu există nimic de care să te temi, în lăcomia de a avea lucruri
care îi îmbolnăvesc, în disperare acolo unde nu există niciun motiv de disperare”, în minciuni frumoase sau
urâte, prostești sau înțelepte. Doar cele care rămân în cuprinsul Fantaziei au viața lor, aparte. Dar în lumea
oamenilor, există persoane care se străduiesc să-i convingă până și pe copii că Fantazia nu există.
Bastian înțelege că nu numai Fantazia este bolnavă, ci și lumea oamenilor, deoarece auzise tot mai des în jurul
lui vorbe descurajatoare, viața părea atât de cenușie și monotonă, lipsită de mistere și minuni, iar majoritatea
erau resemnați cu o asemenea viață. El se hotărăște treptat să ajute, să salveze Fantazia. Pe măsură ce citește,
înțelege că e tot mai mult vorba despre el. Trebuia să dea un nou nume Crăiesei Copile. Se hotărăște greu, îi e
frică să intre în Fantazia, îi e rușine de propria înfățișare. În cele din urmă, Bastian se hotărăște, dând numele
cel nou: Puișorul Lunii. În acel moment, el intră în Fantazia.
Crăiasa Copilă – alias Puișorul Lunii – îl informează că-și poate pune orice dorință, întrucât acolo toate i se
vor îndeplini, iar Fantazia va renaște din dorințele lui. Bastian trece prin multe peripeții, își dorește multe
lucruri: printre care și să devină mai frumos, mai curajos decât în realitate – ceea ce i se împlinește; străbate
ținuturi neînchipuit de frumoase, numai că, odată cu fiecare dorință îndeplinită, își pierde câte o amintire din
lumea oamenilor, riscând să le piardă pe toate și să rămână prins în Fantazia, fără a mai găsi drumul înapoi.
Întâlnindu-se cu Atreiu, Bastian nu ține cont de sfaturile acestuia, ci începe să-și dorească tot mai multă
putere, cinstire, slavă și mărire din partea locuitorilor Fantaziei, până la a ajunge chiar împărat, în locul
Crăiesei Copile. Își dorea atât puterea, cât și înțelepciunea supremă. Dar pe măsură ce i se îndeplinesc noile
dorințe, inima i se împietrește, uită de prietenie, uită aproape total de lumea de unde venise... Numai că ajunge
în vechiul oraș al împăraților..., unde se aflau prinși toți oamenii care mai intraseră în Fantazia, fără a reveni la
lumea lor. Aceștia se purtau ca nebunii, “pe cap purtau abajururi, găleți, castroane de supă, coșuri de hârtie,
pungi sau cutii, și pe trup le atârnau fețe de masă, covoare, bucăți mari de poleială sau chiar butoaie”. Acolo,
Bastian află că ei și-au folosit toate dorințele pentru a ajunge împărați ai Fantaziei, pierzându-și total memoria
și uitând calea înapoi, spre lumea oamenilor. El își dă seama că mai are puține amintiri despre sine și puține
dorințe rămase, deci, în teritoriul Fantaziei, hotărând să repare greșelile făcute. Aceste greșeli au angrenat
toate personajele Fantaziei – unele hidoase, altele hilare; unele bune, altele rele.
Traseul pe care îl parcurge, din momentul în care își dă seama la ce dezastru interior l-a adus căutarea cu tot
dinadinsul a gloriei (obținută fie și cu forța, fie și cu sacrificarea prietenilor), urmează câteva etape: întâi își
dorește să facă parte dintr-o comunitate, dar nu ca lider, ci ca unul dintre cei mulți, poate chiar nebăgat în
seamă. Apoi, își dorește să fie iubit așa cum este, bun sau rău, urât sau frumos, deștept sau prost, cu toate
defectele sale. Nu mai dorea să fie cel mai mare, cel mai puternic, cel mai înțelept.
Pe tărâmul Fantaziei, i se îndeplinește și această dorință. O doamnă care în același timp părea mama lui, dar și
o grădină vie, cu rochie și pălărie care înfloreau și rodeau, pe nume Aiuola, îl invită în Casa Schimbărilor, și-i
oferă dragostea dezinteresată a unei surori mai mari.
Ultima dorință pe care o are Bastian este însă nu aceea de a fi iubit, ci cea de a iubi el însuși. Pentru a ajunge
la iubire, trece prin alte încercări, până ajunge la apa vieții. “Mai există și o făgăduială despre care nu vorbim
decât arareori, anume că odată, într-un viitor îndepărtat, va veni o vreme când oamenii vor aduce iubirea și în
Fantazia. Și atunci cele două lumi nu vor mai fi decât una singură. Nu știu însă ce înseamnă toate acestea”, îi
dezvăluie Aiuola Doamna.
Bastian ajunge la mina de imagini, unde se află visele uitate din lumea oamenilor, iar între acele imagini,
găsește una singură, care are puterea de a-i indica măcar o persoană pe care s-o iubească: pe tatăl său. În acel
punct, memoria lui Bastian fusese complet golită, el nu își aducea aminte de nimeni. Ajungând la apa vieții,
Bastian pierde toate darurile câștigate pe teritoriul Fantaziei, redevenind el însuși, așa cum fusese înainte: un
băiețel scund, gras și timid. Dar își recapătă amintirile, împreună cu bucuria de a trăi și de a fi el însuși. “Iar
cel mai frumos lucru era că acum dorea să fie întocmai așa cum este. Dacă i s-ar fi dat prilejul să aleagă dintre
toate posibilitățile, n-ar fi ales alta. Căci acum știa: în lume există mii și mii de forme de bucurie, dar în esență
toate nu erau decât una singură, bucuria de a putea iubi.”
Mai are o singură misiune… : să ducă apă vie și în lumea oamenilor, în special tatălui său. Această apă
însemna de fapt tocmai bucuria de a trăi și de a iubi, molipsitoare și pentru alții.
Și... reușește.
După care dorește să lămurească povestea cu cartea furată de la anticar. Numai că acesta îi explică faptul că nu
a avut niciodată o carte intitulată POVESTEA FĂRĂ SFÂRȘIT. “Orice poveste adevărată e o poveste fără
sfârșit”, îl lămurește anticarul, iar în Fantazia se poate ajunge și pe alte căi, nu numai prin cărți, și în tot cazul,
nu numai prin acea carte. El însuși fusese și se întorsese din Fantazia.