See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/323540125

INSTRUCŢIUNI PENTRU ELABORAREA DE PROTOCOALE CLINICE

Chapter · September 2013

CITATIONS READS

0 1,361

2 authors:

Maria Livia Ognean Oana Boantă

Lucian Blaga University of Sibiu 114 PUBLICATIONS   2 CITATIONS   
274 PUBLICATIONS   20 CITATIONS   
SEE PROFILE
SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

DIVERSIFICAREA ALIMENTAŢIEI SUGARULUI ŞI COPILULUI MIC - CÂND? - CUM? - DE CE? ŞI CE AR TREBUI SĂ MAI ŞTIM? View project

Patologie cardiocirculatorie neonatală - capitole de carte View project

All content following this page was uploaded by Maria Livia Ognean on 03 March 2018.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Neonatologie – protocoale clinice

INSTRUCŢIUNI PENTRU ELABORAREA DE PROTOCOALE CLINICE

Maria Livia Ognean, Oana Boantă

În contrast cu ştiinţele matematice şi cele naturale, medicina este un domeniu

ştiinţific care prezintă încă multiple probleme nerezolvate şi neaşteptate, situaţii în care
cunoştinţele medicale nu acoperă toate aspectele cu certitudine deplină. Un medicament
administrat unui pacient nu este niciodată sigur în ceea ce priveşte efectele. Se ştie cu mare
probabilitate ce acţiune va avea dar, în anumite circumstanţe, ne putem întâlni cu efecte
neaşteptate sau chiar nedorite, de exemplu, hipersensibilitate la medicamentul
administrat.
În medicină au fost acumulate extrem de multe cunoştinţe dar o parte din acestea
sunt în continuare nesigure sau vagi, procese care nu pot fi observate pot influenţa starea
de sănătate, acţiunea şi efectul/efectele ale acestor procese nu sunt totdeauna instantanee,
deseori efectele sunt tardive, planurile terapeutice se pot schimba frecvent în funcţie de
modificările intervenite în starea pacientului sau, ca urmare a terapiilor aplicate anterior,
pot ţinti scopuri realiste, alteori intervenţiile sunt doar paliative. În prezent, lumea
medicală se află în faţa a două probleme majore. În primul rând, o mare cantitate de
informaţii furnizate de echipamente moderne menite să ajute decizia clinică dar care, în
mod paradoxal fac decizia medicală şi mai dificilă[1]. Avem tot mai multe cunoştinţe despre
corpul uman, funcţionalitatea şi disfuncţionalităţile acestuia dar informaţia prost
organizată poate conduce la erori decizionale la fel ca şi lipsa informaţiei. În această ordine
de idei este necesară o continuă ameliorare a calităţii asistenţei medicale prin diseminarea
informaţiilor corecte în ceea ce priveşte managementul patologiei[2].
La rezolvarea acestor probleme corpul medical se aşteaptă ca ghidurile şi
protocoalele clinice să fie un instrument de lucru.
Ideea unei organizări a activităţii medicale nu este nouă, în secolul 4 înaintea erei
noastre Platon a sugerat ca cei care practicau medicina să urmeze recomandările unui
consiliu de doctori şi să le integreze în practica medicală[3].
Astăzi, ghidurile clinice sunt concepute pentru a ajuta medicul în luarea deciziilor
legate de îngrijirea şi tratarea pacienţilor, conţinutul acestora bazându-se pe o revizuire
sistematică a dovezilor ştiinţifice existente (medicina bazată pe dovezi) în momentul
elaborării ghidurilor. Medicina bazată pe dovezi reprezintă integrarea celor mai bune
dovezi ştiinţifice cu experienţa clinicienilor şi morala, valorile şi credinţele pacienţilor.
Tendinţa de a oferi îngrijiri medicale bazate pe dovezi a câştigat teren rapid în
ultimii ani, fiind motivată de preocuparea clinicienilor, politicienilor şi managerilor din
sănătate pentru calitatea, consistenţa şi costurile îngrijirilor medicale. Ghidurile şi
protocoalele clinice concepute pe baza dovezilor ştiinţifice, deşi consumatoare de timp şi
relativ dificil de elaborat, diseminat şi implementat, s-au dovedit eficiente în ceea ce
priveşte creşterea calităţii, consistenţei şi reducerea costurilor asistenţei medicale[4].
Importanţa acestora creşte pe măsura răspândirii utilizării ghidurilor şi protocoalelor
astfel concepute.
În ţara noastră, în domeniul neonatologiei, primele ghiduri clinice au fost elaborate
de Asociaţia de Neonatologie din România în anii 2003-2004 iar în anul 2011 au fost
publicate, după aprobarea Ministerului Sănătăţii şi a Colegiului Medicilor din România,
primele 15 ghiduri concepute şi elaborate pe baza celor mai bune evidenţe publicate în
literatura de specialitate. Aceste ghiduri au fost concepute în scopul creşterii calităţii

11
 Neonatologie – protocoale clinice

actului medical, diminuării variaţiilor nedorite în practica medicală, actualizării

cunoştinţelor medicale, eliminării riscurilor şi incertitudinilor legate de actul medical,
încurajării consensului medical, creşterii responsabilităţii personalului medical dar şi
pentru crearea unei baze obiective de date pentru comparare, acumulare de cunoştinţe,
cercetare şi standardizarea documentării actelor medicale.
În esenţă, ghidurile clinice de neonatologie au fost concepute în conformitate cu
recomandările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii[5], utilizând metodologia SIGN[6] şi
AGREE[7]. Astfel, ghidurile clinice cuprind afirmaţii elaborate pentru a ajuta decizia
medicului şi pacientului referitoare la cea mai corespunzătoare formă de îngrijire într-o
anumită situaţie clinică. Acestea au fost elaborate la nivel naţional printr-un proces
sistematic, trasparent, riguros şi reproductibil de recenzie a celor mai recente şi mai bune
dovezi din literatura de specialitate. Deşi valide şi de încredere datorită modalităţii de
elaborare şi în ciuda faptului că asigură, după aplicare, creşterea calităţii asistenţei
medicale, ghidurile clinice nu pot fi valabile în toate situaţiile, fiind concepute într-o
perspectivă populaţională şi mai puţin locală. Ghidurile clinice nu conţin detalii referitoare
la roluri şi responsabilităţi specifice ale diferitelor categorii de personal medical.
Protocoalele clinice sunt mai specifice decât ghidurile clinice, definind în mai mare
detaliu ce trebuie făcut, de către cine, când şi cum într-o anumită situaţie clinică
(diagnostic, tratament al unei afecţiuni). În mod particular, protocoalele clinice reflectă
circumstanţele şi variaţiile locale datorate tipurilor diferite de îngrijire clinică (în unităţi de
nivel I, II, III), fiind particularizări locale ale procesului de îngrijire clinică descris în
ghidurile clinice naţionale. În mod esenţial, scopurile protocoalelor sunt aceleaşi ca şi ale
ghidurilor clinice, principale fiind îmbunătăţirea calităţii îngrijirilor medicale (prin
actualizarea cunoştinţelor medicale şi uniformizarea atitudinilor medicale de diagnostic şi
tratament, oferirea unei baze raţionale pentru transferuri între clinici de niveluri diferite,
promovarea utilizării eficiente a resurselor medicale, oferirea de standarde auditabile,
crearea unei baze de cercetare pentru eliminarea continuă a incertitudinilor şi riscurilor
actelor medicale) şi reducerea inegalităţilor de practică medicală în neonatologie[8-10].
Pentru elaborarea unui protocol de practică medicală este necesară urmarea unui
model similar celui al ghidului clinic. Ghidurile clinice conţin concepte medicale precum
definiţia afecţiunii, definiţii ale termenilor, semnelor, simptomelor, definirea acţiunilor şi
testelor necesare pentru diagnostic, prevenire şi tratament şi aspecte administrative.
Pentru elaborarea unui protocol este necesară înţelegerea aprofundată a acestor concepte
care trebuie utilizate şi la elaborarea protocoalelor clinice. În plus, trebuie acceptat faptul
că protocoalele nu sunt documente statice fiind supuse, ca şi ghidurile clinice, unor
modificări de conţinut datorită unor evidenţe ştiinţifice noi sau a unor fluxuri existente la
nivelul secţiei. Cheia unei implementări de succes este modalitatea în care se reuşeşte
adaptarea locală a recomandărilor ghidurilor clinice.
În conformitate cu dicţionarul Oxford, protocolul defineşte reguli şi formalităţi de
îndeplinire a unei proceduri. În medicină, termenul de protocol se referă la un set de
recomandări pentru rezolvarea unei probleme clinice sau administrative. Astfel de
protocoale pot fi dezvoltate pentru variate aspecte legate de îngrijirea şi tratarea unui
pacient, de obicei urmând fluxul recomandărilor ghidului clinic care tratează subiectul
protocolului dar integrându-le în fluxul activităţilor zilnice ale secţiei pentru care este
dezvoltat protocolul clinic şi definind clar ce anume trebuie făcut într-o anumită situaţie
clinică, de către cine, cum, când şi, eventual, unde dacă în secţie există mai multe
compartimente sau puncte de lucru.
Pentru elaborarea protocoalelor clinice (medicale, de bună practică medicală) este
necesară crearea unui grup de elaborare a protocoalelor la nivelul fiecărei secţii, grup care
să includă profesionişti interesaţi să participe la acest proces (inclusiv asistente medicale)
şi stabilirea atribuţiilor fiecărei persoane din acest grup în procesul de elaborare: scriitor
(redactor), membrii cu atribuţii în elaborarea recomandărilor şi coordonator.

12
 Neonatologie – protocoale clinice

Primul pas în elaborarea unui protocol este prioritizarea subiectelor de interes pe

baza unor criterii precum incidenţa afecţiunii, resurse disponibile, personal implicat,
morbiditate, mortalitate asociată afecţiunii, etc. Cel mai adesea protocoalele medicale se
adresează afecţiunilor asociate cu morbiditate şi mortalitate crescute, celor a căror
management este grevat de multe incertitudini sau care implică terapii costisitoare.
Subiectele foarte ample pot fi divizate în mai multe protocoale – de exemplu diagnosticul
convulsiilor neonatale, terapia nespecifică a convulsiilor neonatale, terapia
anticonvulsivantă în convulsiile neonatale, etc.
După alegerea temelor de interes şi stabilirea grupului de lucru este necesară
stabilirea unor termene – de strângere a dovezilor, de redactare a draftului de protocol, de
discuţie a protocolului la nivelul grupului de elaborare, de revizuire internă şi externă a
protocolului, de finalizare şi de trimitere a protocolului către conducerea unităţii medicale
pentru aprobare şi, în final, de diseminare a protocolului către întreg personalul medical
interesat[11,12]. Acest proces ajută la eliminarea inconsistenţelor, identificarea problemelor
de implementare şi actualizarea cunoştinţelor.
Dacă există un ghid clinic care tratează subiectul ales pentru elaborarea unui
protocol procesul este relativ simplu, indicaţiile ghidului (referitoare la subiectul ales)
trebuie selectate şi adaptate la condiţiile locale astfel încât să răspundă întrebărilor cheie:
ce anume, de către cine, când, cum şi unde trebuie făcut în afecţiunea/situaţia descrisă de
protocol. În formularea indicaţiilor protocolului trebuie ţinut cont de formulările existente
în ghidul clinic naţional. Standardele, definite ca norme care trebuie aplicate rigid şi
trebuie urmate în cvasitotalitatea cazurilor, excepţiile fiind rare şi greu de justificat, trebuie
preluate ca atare fiind formulate în Ghidurile Naţionale de Neonatologie din România
astfel încât să poată fi aplicate la nivelul fiecărei unităţi medicale care îngrijeşte nou-
născuţi indiferent de nivelul acesteia. La preluarea standardelor se va prelua formularea
tip „trebuie să...”. Recomandările au un grad scăzut de flexibilitate, nu au forţa
standardelor, iar atunci când nu sunt aplicate, acest lucru trebuie justificat raţional, logic şi
documentat. La elaborarea unui protocol recomandările pot fi păstrate ca atare – păstrând
formularea „se recomandă ca ...” sau pot fi ridicate la nivel de standard dacă condiţiile şi
resursele financiare şi umane ale secţiei permit ca atitudinea respectivă să poată deveni
obligatorie în afecţiunea/situaţia descrisă de protocol. Opţiunile din ghidurile clinice sunt
neutre din punct de vedere al alegerii unei conduite, indicând faptul că sunt posibile mai
multe tipuri de intervenţii şi că diferiţi medici pot lua decizii diferite. Opţiunile pot
contribui la procesul de instruire şi nu necesită justificare. În cadrul elaborării indicaţiilor
din protocolul clinic opţiunile pot lipsi, pot fi păstrate ca opţiuni – şi descrise cu
formularea „poate să...” sau pot deveni recomandări sau chiar standarde dacă condiţiile
locale, resursele financiare, de echipament, umane sau experienţa colectivului consideră
util acest lucru pentru ameliorarea prognosticului afecţiunii sau rezolvarea optimă a
situaţiei descrise de protocol. Pentru simplificare şi uşurinţa utilizării protocoalelor clinice
acestea nu vor cuprinde şi argumentările aduse recomandărilor în ghidurile clinice.
Dacă nu există un ghid clinic naţional referitor la tema pentru elaborarea unui
protocol este recomandat ca membrii echipei de elaborare a protocolului să urmeze
metodologia de elaborare a ghidurilor naţionale şi să caute în literatura de specialitate cele
mai bune dovezi ştiinţifice construind, pe baza acestor dovezi, indicaţii de diagnostic,
prevenţie şi tratament în afecţiunea/situaţia descrisă de protocol. O variantă mai puţin
agreată este preluarea protocoalelor clinice ale altei unităţi medicale care îngrijeşte nou-
născuţi şi adaptarea acestora la condiţiile şi resurselor medicale, de echipament şi umane
ale unităţii care elaborează protocolul, evident după obţinerea acordului scris al secţiei de
la care sunt preluate protocoalele-model.
O recomandare expresă a forurilor internaţionale este ca protocoalele clinice să
conţină standarde auditabile. Acestea vor permite evaluarea efectelor protocolului asupra

13
 Neonatologie – protocoale clinice

practicii medicale dar şi evaluarea ghidurilor clinice în ceea ce priveşte implementarea şi

diseminarea informaţiilor cuprinse în ghiduri[6].
De asemenea, dacă există grupuri de pacienţi interesaţi de afecţiunea/situaţia
descrisă de protocol este recomandată implicarea acestora în elaborarea deciziilor
protocolului clinic[6].
În ceea ce priveşte structura protocolului, aceasta ar trebui să urmeze îndeaproape
structura ghidurilor clinice, oferind transparenţă în ceea ce priveşte elaborarea. Astfel, un
protocol clinic trebuie să cuprindă următoarele capitole: introducere, scop, metodologie de
elaborare, capitole (de exemplu: definiţii, prevenire, diagnostic, diagnostic diferenţial,
tratament, aspecte administrative), standarde auditabile (recomandate) şi bibliografie
(dacă protocolul nu a fost conceput pe baza unui ghid clinic naţional).
În Introducerea protocolului se recomandă să fie definită clar
afecţiunea/situaţia/procedura descrisă de protocol şi, eventual, scurte date epidemiologice
care să sublinieze importanţa clinică a problemei. De asemenea, dacă protocolul este
elaborat pe baza recomandărilor unui ghid clinic naţional, acest ghid va fi citat ca şi sursă a
indicaţiilor şi informaţiilor cuprinse în protocol. De exemplu, pentru protocolul de
evaluare a vârstei de gestaţie la nou-născut: „Vârsta de gestaţie (VG) este cel mai
semnificativ factor predictiv al mortalităţii şi morbidităţii neonatale. Pentru a asigura
nou-născuţilor o îngrijire conformă cu necesităţile şi riscurile acestora, este necesară o
determinare cât mai exactă şi mai rapidă a VG. Acest protocol a fost elaborat pe baza
recomandărilor din Ghidul Clinic Determinarea vârstei de gestaţie la nou-născut[13], ghid
aprobat de către Ministerul Sănătăţii Publice prin Ordinul nr. 1232 din 02.08.2011.”
În definirea Scopului protocolului autorii trebuie să expună obiectivul/obiectivele
protocolului şi categoriile de personal cărora li se adresează protocolul (medici, asistente,
ce specialităţi anume pot fi interesate, rezidenţi, studenţi, etc.). În anumite circumstanţe la
acest capitol poate fi descris motivul pentru care a fost considerată elaborarea protocolului.
De exemplu, pentru protocolul de evaluare a vârstei de gestaţie la nou-născut: „Scopul
acestui protocol este de a standardiza modul de determinare a VG a nou-născutului în
Clinica Neonatologie a Spitalului Clinic Judeţean Sibiu. Protocolul se adresează tuturor
categoriilor de personal medical care iau parte la îngrijirea nou-născutului în Clinica
Neonatologie a Spitalului Clinic Judeţean Sibiu: medici neonatologi, obstetricieni şi
pediatri, moaşe, asistente medicale de neonatologie, pediatrie şi obstetrică. De asemenea,
protocolul se adresează personalului medical în formare: elevi la şcoli şi colegii sanitare,
studenţi la facultăţile de medicină şi nursing, medici rezidenţi.”
Metodologia de elaborare este un capitol important pentru realizarea transparenţei
elaborării protocoalelor clinice. Această metodologie trebuie să descrie în totalitate paşii
urmaţi pentru elaborarea protocolului clinic începând cu alegerea temei, constituirea
echipei de elaborare a ghidului, alegerea coordonatorului echipei, distribuirea sarcinilor
între membrii echipei, stabilirea termenelor – documentare, elaborarea draftului iniţial,
discuţia de consens intern la nivelul secţiei (revizia internă), revizia externă (inclusiv de
către cine a fost efectuată revizia externă), redactarea versiunii finale, trimiterea versiunii
finale pentru aprobare conducerii unităţii medicale, diseminarea versiunii finale aprobate
la nivelul întregului personal medical interesat -, termenul de auditare şi standardele
auditabile (opţionale dar recomandate pentru creşterea calităţii asistenţei medicale şi
revizuirea protocolului), termenul de intrare în vigoare şi cel de revizuire a protocolului.
De exemplu, pentru protocolul de evaluare a vârstei de gestaţie la nou-născut: „După
aprobarea de către Ministerul Sănătăţii a Ghidurilor Clinice pentru Neonatologie, la
nivelul Clinicii de Neonatologie a fost considerată necesară transformarea acestor
ghiduri în protocoale pentru o mai rapidă şi coerentă aplicare în practică a
recomandărilor ghidurilor. Din echipa tehnică de elaborare a protocoalelor clinice fac
parte: dr. Ecaterina Olariu, dr. Simona Kovacs, dr. Oana Boantă, as. şef Mihaela
Mocanu iar coordonatorul acestei echipe este Dr. Maria Livia Ognean. Echipa tehnică de

14
 Neonatologie – protocoale clinice

elaborare a protocoalelor are la dispoziţie un termen de 6 luni (începând din 01.03.2012)

pentru a analiza recomandările Ghidurilor Clinice de Neonatologie aprobate de
Ministerul Sănătăţii în 2011 şi pentru a adapta aceste recomandări în funcţie de nivelul
unităţii (nivel III conform ierarhizării unităţilor ce acordă îngrijire mamei şi nou-
născutului), structura şi fluxul pacienţilor la nivelul clinicii. Echipa tehnică trebuie să
decidă acţiunile indicate în fiecare afecţiune/situaţie, persoanele responsabile de
îndeplinirea fiecărei recomandări din protocol, momentul, modul şi locul în care o
recomandare trebuie îndeplinită, urmând îndeaproape tipul recomandărilor din Ghidul
Clinic Naţional (standard, recomandare, opţiune). După elaborarea recomandărilor
acestea trebuie discutate împreună cu medicii şi asistentele angajaţi ai secţiei iar
versiunea intermediară a protocolului urmează a fi trimisă pentru revizie externă
Grupului Tehnic de Elaborare a Ghidurilor de Neonatologie sau unei alte clinici de nivel
III din ţară. După agreerea versiunii finale a protocolului acesta trebuie discutat şi
aprobat de Conducerea Spitalului Clinic Judeţean Sibiu şi, ulterior, distribuit întregului
personal al Clinicii de Neonatologie şi afişat pe site-ul Spitalului Clinic Judeţean Sibiu în
secţiunea aferentă Clinicii de Neonatologie. Protocolul “Determinarea vârstei de gestaţie
la nou-născut” a fost revizuit extern în cadrul întâlnirii de la Craiova din 7-8 aprilie 2012
de către Grupul Tehnic de Elaborare a Ghidurilor de Neonatologie din România.
Protocolul a primit aprobarea Conducerii Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu la
data de ........ şi urmează a fi revizuit în momentul în care va fi revizuit şi Ghidul Naţional
“Determinarea vârstei de gestaţie la nou-născut” [13] sau dacă structura sau fluxurile
interne ale pacienţilor la nivelul clinicii se vor modifica.”
Capitolele propriu-zise ale protocolului sunt redactate în funcţie de tema aleasă, de
obicei, în cazul unei afecţiuni trebuind atinse următoarele subcapitole: definiţii (câteva,
esenţiale pentru tema aleasă), evaluare/diagnostic, prevenire, tratament, monitorizare,
aspecte administrative şi anexe (opţional). Recomandările trebuie să fie specifice, concrete,
preluate din ghidurile clinice naţionale (sau, în lipsa acestora din medicina bazată pe
dovezi) şi adaptate astfel încât să răspundă întrebărilor ce anume trebuie făcut în situaţia
clinică dată, de către cine, când, cum şi unde anume în cadrul secţiei (dacă există mai
multe compartimente sau puncte de lucru). De exemplu, protocolul de evaluare a vârstei
de gestaţie la nou-născut cuprinde următoarele capitole: definiţii, evaluare, aspecte
administrative şi anexe.
Standardele auditabile permit evaluarea implementării recomandărilor
protocoalelor şi ghidurilor clinice şi identifică nevoia de intervenţie pentru ameliorarea
continuă a calităţii serviciilor medicale. Includerea auditului în protocoale oferă astfel o
buclă de feed-back clinicienilor şi ajută la implementarea lor. Informaţia rezultată din
audit are mai multă putere când este prezentată în momentul în care trebuie luate decizii
la nivelul conducerii secţiilor şi spitalelor. În plus auditul permite individualizarea datelor
şi compararea cu echipe clinice similare. De exemplu, pentru protocolul de evaluare a
vârstei de gestaţie la nou-născut următoarele ar putea fi luate în considerare ca şi
standarde auditabile: Câţi nou-născuţi s-au externat fără a avea VG apreciată? Câţi nou-
născuţi nu erau, la externare, clasificaţi în funcţie de VG? Câţi nou-născuţi nu erau, la
externare, clasificaţi în funcţie de VG şi GN?
O menţiune deosebită se cuvine descrierii categoriilor de personal implicate în
luarea deciziilor sau efectuarea acţiunilor indicate de protocol. Medicul şi asistenta trebuie
definite clar: care medic, care asistentă. Iată câteva exemple de astfel de definiri pentru
personalul medical:
• Medicul care preia nou-născutul este medicul care asistă la naşterea acestuia; în
intervalul orar 08,00-13,00 la naşteri asistă medicul care deserveşte salonul de
preluare a nou-născuţilor; de la orele 13,00 până a doua zi medicul de gardă al secţiei
de neonatologie asistă la naşteri sau

15
 Neonatologie – protocoale clinice

• Medicul care asistă la naşterea nou-născutului este cel care asigură reanimarea
neonatală şi decide repartiţia/internarea acestuia într-un compartiment al secţiei
(terapie intensivă neonatală, prematuri, rooming-in) în funcţie de particularităţile
cazului;
• Medicul curant al nou-născutului este medicul care urmăreşte nou-născutul în timpul
spitalizării pe durata programului de lucru (08,00-13,00) sau
• Medicul curant este medicul care este prezent la naşterea nou-născutului, semnează
foaia de observaţie la internare şi externare şi asigură asistenţa medicală a nou-
născutului pe timpul programului de lucru (08,00-13,00);
• Medicul de gardă este medicul care urmăreşte nou-născutul pe durata programului de
gardă (13,00-08,00) sau
• Medicul de gardă este medicul care asigură asistenţa medicală a nou-născutului în
timpul gărzii (13,00-08,00);
• Asistenta care preia nou-născutul este asistenta care asistă la naşterea nou-născutului
sau primeşte nou-născutul la internarea acestuia prin transfer din altă unitate sau
• Prin asistenta se înţelege asistenta din tura curentă responsabilă de salonul în care se
află nou-născutul, etc.
O opţiune posibilă şi recomandată este şi transformarea recomandărilor unui ghid
în protocoale pentru proceduri medicale (de exemplu protocol pentru administrarea de
surfactant, pentru cateterizarea venei ombilicale, pentru recoltarea de sânge venos,
arterial, capilar, pentru administrarea alimentaţiei prin gavaj, etc.). Aceasta va duce la
standardizarea procedurilor medicale în conformitate cu cele mai bune dovezi existente în
literatură pe tema dată diminuând considerabil riscul complicaţiilor, incidentelor şi
accidentelor procedurale, permiţând uniformizarea tehnicilor la nivel naţional şi
compararea datelor epidemiologice între unităţi.
În cadrul protocoalelor clinice sau pe baza acestora pot fi elaborate, pentru a uşura
diseminarea protocoalelor, fişe, postere, algoritmi procedurali sau liste de verificare a
acţiunilor. Acestea, ataşate foilor de observaţie, reamintesc, pe scurt, medicilor şi
asistentelor, ordinea corectă a acţiunilor şi deciziilor pe care trebuie să le ia într-o anumită
afecţiune sau situaţie clinică dată sau atenţionează medicul să pună anumite întrebări în
situaţia dată sau pentru un anumit tip de pacienţi.
În fine, protocoalele trebuie revizuite ori de câte ori se schimbă fluxul pacienţilor
sau circuitele din secţie, ori de câte ori este revizuită informaţia din ghidul clinic care a stat
la baza elaborării protocolului clinic sau, dacă protocolul a fost elaborat direct pe baza
dovezilor ştiinţifice cele mai relevante şi mai bune, ori de câte ori apar informaţii noi legate
de afecţiunea/situaţia/procedura descrisă în protocol.

Bibliografie

1. Tierney WM: Improving clinical decisions and outcomes with information: a review.
International Journal of Medical Informatics. 2001; 62: 1-9
2. Miksch S: Plan management in the medical domain. AI Communications. 1999; 12(4): 209-235
3. Woolf S: Practice guidelines: a new reality in medicine. Archives of internal medicine. 1990;
160: 1811-1818
4. llurwitz B: Legal and political considerations of clinical practice guidelines. BMJ. 1999; 318:
661-664
5. WHO: WHO Handbook for guideline development; 2010; http://www.google.ro
/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=1&cad=rja&ved=0CDEQFjAA&url=http%3A%2
F%2Fwww.who.int%2Fhiv%2Ftopics%2Fmtct%2Fgrc_handbook_mar2010_1.pdf&ei=WfEEUt
nuC4WO4AThlIGYAQ&usg=AFQjCNF4_4AyKIJ_T_oYQLpuL09uhs_a8A&bvm=bv.5050008
5,d.Yms; accesat iulie 2013
6. Scottish Intercollegiate Guidelines Network, Healthcare Improvement Scotland – SIGN;
http://www.sign.ac.uk/methodology/index.html; accesat iulie 2013
16
 Neonatologie – protocoale clinice

7. The AGREE Next Steps Consortium, The AGREE Research Trust: Appraisal of Guidelines for
Research & Evaluation II, AGREE Instrument II; 2009; http://www.agreetrust.org/; accesat
iulie 2013
8. Wadland WC, Barry TIC, Farquhar L et al: Training medical students in evidence-based
medicine: a community campus approach. Fain Med 1999; 31: 703-708
9. Lanza ML, Ericsson A: Consumer contributions in developing clinical practice guidelines. J
Nurs Care Qual 2000; 14: 33-40
10. Liberati A, Ptsotti V, Telaro E: Evidence based medicine and practice: What’s new for the
physicians? (Geneva) Forum. 1999; 9: 361-367
11. Shekelle PG, Woolf SH, Eccles M et al: Developing guidelines. BMJ 1999; 318: 593-596
12. Foster-Schuller A: The hospitalist: The newest member of the care management team. J Health
Quarl 1999; 21: 8-11
13. Stoicescu SM, Toma AI, Mâţu E, Roşca I, Ognean ML, Asociaţia de Neonatologie din România,
Comisia de Obstetrică şi Ginecologie, Ministerul Sănătăţii, Comisia Consultativă de Pediatrie şi
Neonatologie Colegiul Medicilor din România: Ghid Clinic pentru Determinarea vârstei de
gestaţie la nou-născut, Colecţia ghiduri clinice pentru neonatologie. Ed. Alma Mater Sibiu 2011;
ISBN 978-973-632-708-7.
14. Marcos M, Berger G, van Harmelen F, ten Teije A, Roomans H, Miksch S: Using critiquing for
improving medical protocols: harder than it seems. In: Qualini S, Barahona P, Andreassen S:
Proc. of the 8th European Conf. on AI in Medicine (AIME-01), number 2101 in LNAI, pages
431–441, Germany, 2001. Springer Verlag.
15. Marcos M, Roomans H, ten Teije A, van Harmelen F: Improving medical protocols through
formalization: a case study. In Proc. of the 6th Int. Conf. on Integrated Design and Process
Technology (IDPT-02), 2002.

17

View publication stats