Biosemnale Și Prelucrarea Biosemnalelor: Menyhardt Karoly Nagy Ramona

Menyhardt Karoly Nagy Ramona
Biosemnale șI prelucrarea biosemnalelor

C1 Introducere
Ce sunt biosemnalele?
Biosemnalul este un termen utilizat pentru orice tip de semnal care poate fi continuu măsurat
și monitorizat la ființe biologice. Termenul biosemnal este adesea utilizat pentru a însemna
semnal bio-electric, dar, de fapt, biosemnalul se referă atât la semnale electrice cât și ne-
electrice.
Tipurile de biosemnale în funcție de originea acestora

A) Biosemnalele electrice sunt generate de celule nervoase și celule musculare. Sursa
acestora o reprezintă potențialul membranei care în anumite condiții poate fi excitată
să genereze un potențial de acțiune (un eveniment de scurtă durată, în care potențialul
electric al membranei unei celule crește rapid, de ordinul milivol ților, și se încadrează
pe o traiectorie constantă). În măsurarea directă a celulelor, unde se folosesc ca senzori
micro electrozi, potențialul de acțiune este chiar biosemnalul. La măsurători grosiere,
unde se folosesc electrozi de suprafață ca senzori, câmpul electric generat de ac țiunea
cumulată a unui țesut distribuit în vecinătatea electrodului constituie semnalul
bioelectric. Câmpul electric se propagă prin mediul biologic, astfel poten țialul poate fi
achiziționat în zone convenabile pe suprafața corpului, eliminând necesitatea utilizării
unui sistem invaziv.
Printre cele mai bine cunoscute semnalele bio-electrice sunt:
 Electroencefalografia(EEG) – metodă de monitorizare a undelor cerebrale;
 Electrocardiografia(ECG) – metodă de monitorizare a activității cardiace;
 Electromiografia (EMG) – tehnică de monitorizare a activității musculare;
B) Biosemnale de impedanță . Impedanța țesuturilor conține informație importantă
referitoare la compoziția acestora, volumul de sânge, distribu ția sângelui, activitatea
endocrină, activitatea sistemului nervos autonom, etc. Semnalul de bioimpedan ță este
generat prin injectarea în țesutul testat a unor curen ți sinusoidali, cu frecven ța între
50kHz - 1Mhz, cu densități mici ale curentului, de ordinul a 20uA – 2mA. Domeniul
de frecvență este ales astfel încât problemele legate de polarizarea electrodului să fie
minimizate, densitatea scăzută de curent fiind aleasă pentru a evita deteriorarea
țesutului datorată efectelor de încălzire. Măsurătorile de bioimpedan ță se efectuează
în general cu 4 electrozi: 2 electrozi sursă sunt conectați la o sursă de curent și sunt
folosiți pentru a injecta curent în țesut; 2 electrozi de măsură sunt plasa ți pe țesutul
investigat și se măsoară căderea de tensiune generată de curent și impedan ța țesutului.
Exemple:
 Pletismografia rezistivă – metodă de explorare a circulației periferice bazată pe
înregistrarea variațiilor pulsului;
 Reografia – tehnică de explorare a modului în care se face circula ția sângelui
în anumite organe sau regiuni ale corpului;
C) Semnale biomagnetice. Diferite organe, precum creierul, inima, și plămânii, produc
câmpuri magnetice extrem de slabe (10 -9T – 10-6T). Măsurarea acestor câmpuri oferă
informații care nu sunt incluse în alte tipuri de biosemnale. Datorită nivelelor scăzute a
câmpului magnetic de măsurat, semnalele biomagnetice prezintă zgomot ridicat,
necesitând o atenție deosebită în proiectarea echipamentelor specifice și achizi ția
semnalelor. Exemple:
Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.2

 Magnetoencefalografia (MEG) – tehnică de mapare a activității creierului;
 Magnetoneurografie (MNG) - tehnică de mapare a propagării curentului prin
nervii periferici;
 Magnetocardiografie (MCG) – tehnică de măsurare a câmpului magnetic
produs de activitatea electrică a inimii;
 Magnetoretinografie (MRG)–tehnică de mapare a răspunsului retinei la stimuli
vizuali;
D) Semnale bioacustice. Diverse fenomene biomedicale produc zgomot acustic.
Curgerea sângelui prin inimă, prin valve sau prin vasele sangvine, generează zgomot
acustic tipic, asemeni curgerii aerului prin circuitul respirator. Aceste sunete cunoscute
ca tuse, sforăit și sunete ale pieptului și plămânului sunt utilizate extensiv în medicină.
Deoarece energia acustică se propagă prin mediu biologic, semnalul bioacustic poate
fi achiziționat în mod convenabil la suprafață, folosind traductori acustici (microfoane
sau accelerometre).
E) Semnale biochimice. Acestea sunt rezultatul măsurătorilor chimice de la țesuturile vii
sau de la mostre analizate în laboratoare chimice. Acest tip de semnal se poate
determina prin măsurarea concentrația anumitor tipuri de ioni din interiorul și
vecinătatea unei celule utilizând electrozi specific ionilor. Exemple:
 Presiune parțială de oxigen pO2 – reflectă cantitatea de oxigen care trece din
alveola pulmonară în sânge;
 Presiune parțială a dioxidului de carbon pCO 2– reflectă cantitatea de dioxid de
carbon dizolvat în sânge;
 Ph sangvin – determină aciditatea sau bazicitatea mediului intern;
F) Semnale biomecanice. Termenul de semnal biomecanic include toate semnalele
folosite în domeniul biomedicinii, care își au originea în funcțiile mecanice ale
sistemului biologic. Aceste semnale includ mi șcarea, deplasarea, presiunea, tensiunea
arterială., curgerea fluidelor, etc.. Fenomenele mecanice nu se propagă precum
câmpurile electrice, magnetice sau acustice. De aceea este necesar ca măsurătorile să
fie efectuate la locul exact, astfel se poate complica modul de măsurare, devenind o
tehnică invazivă. Exemple:
 Tensiunea arterială – presiunea exercitată de sânge asupra arterelor în timpul
circulației sale în întreg organismul;
 Fonocardiografia – procedeu de înregistrare a zgomotelor inimii;
 Coronografie / Artrografie / Carotidografie – analize ale vaselor sangvine cu
raze X;
G) Semnale bio-optice. Acestea sunt rezultatul funcțiilor optice ale sistemului biologic
care se întâmplă natural sau sunt induse de măsurători. Exemple:
 Oximetria – determinarea concentrației de oxigen a sângelui prin măsurarea
absorbției de lumină;
 Caracteristica de fluorescență – oferă informații suplimentare cu privire la
fetuși prin analiza lichidului amniotic;
H) Biosemnale termice. Acestea oferă informații continue sau discrete referitoare la
temperatura interiorului corpului sau la distribuția acesteia pe suprafe țe. Măsurătorile

reflectă procesele fizice și biochimice care au loc în organism și pot fi realizate prin
contact cu ajutorul termometrelor sau camere termografice.
I) Biosemnale radiologice. Mapează structura interioară a corpurilor cu ajutorul
interacțiunii radiaților ionizante cu structuri biologice. Radia țiile sunt absorbite de
țesuturi în funcție de densitatea lor.
J) Biosemnale ultrasonice. Semnalele sunt create prin interacțiunea undelor ultrasonice
cu țesuturile corpurilor, oferind informații referitoare la impedanța acustică a
structurilor biologice și modificarea anatomică a acestora.
Obiective ale aplicațiilor care utilizează biosemnale
Biosemnalele sunt observații ale activităților fiziologice din organisme. Informațiile pot
provenii de la gene și secvențele de proteine, de la ritmuri neuronale și cardiace, la imagini de
țesuturi și de organe. Prelucrarea biosemnalelor are drept scop extragerea de informații
semnificative din semnalele biomedicale. Prin procesarea biosemnalelor biologii pot
descoperi elemente noi în biologie iar medicii pot monitoriza diferite boli.
Fig. 1- Biosemnale potențiale

Obiective care trebuie atinse în procesarea biosemnalelor includ:
A) Siguranța. Din acest punct de vedere, pot apărea probleme legate corectitudinea
informațiilor prelevate, siguranța subiectului investigat, respectiv siguran ța personalului care
efectuează măsurătorile.
Corectitudinea datelor depinde de starea echipamentelor, calibrarea și etalonarea acestora,

erorile introduse de echipament și/sau utilizator, astfel rezultând o incertitudine de măsurare
care trebuie să fie cât mai mică.
Siguranța subiectului investigat poate fi periclitată datorită procedurilor invazive prin apari ția
unor infecții sau neinvazive prin leziuni mecanice, chimice sau electrice. O posibilă problemă
care poate apărea este cea legată de confidențialitatea informaților de natură personală legată
de subiectul investigat.
Siguranța personalului investigator se află în strânsă legătură cu cea a pacientului, existând în

plus riscuri biochimice.
B) Colectarea de informații. Metodele de colectare a datelor sunt cantitative sau calitative.
Datele cantitative reprezintă observații numerice referitoare la cantitatea, mărimea, sau

măsura unei anumite variabile măsurate. Datele calitative reprezintă observa ții atributive
referitoare la proprietățile sau caracteristicile unei anumite variabile. Colectarea informa țiilor,
cantitative sau calitative, se realizează prin intermediul senzorilor sau traductoarelor.
Informația achiziționată de la subiect prin intermediul senzorilor/ traductoarelor, suferă

operații de transformare din formă analogică în digitală, filtrare, selec ție, clasificare și/sau
interpretare în funcție de parametrul măsurat și scopul investigației.
Fig. 2- Etapele colectării și procesării informației
C) Diagnoza. Aceasta este primul pas și cel mai important pentru succesul interven țiilor
medicale, permițând detectarea disfuncționalităților, patologiilor, anomaliilor, etc., bazându-se
pe informațiile colectate anterior. De această operației ar trebui să se ocupe doar personalul
specializat.

D) Monitorizarea. Ea reprezintă un instrument modern de evaluare a unor parametrii întrun
timp îndelungat pentru a observa modificările acestora survenite în decursul a 24 de ore.
E) Terapia reprezintă totalitatea metodelor și procedeelor folosite la tratamentul unei boli, și

este executată strict de personalul medical calificat.
F) Evaluarea reprezintă o analiza obiectivă a rezultatelor terapiei: dovadă a performan ței,

controlul calității, efectul tratamentului pe baza unor parametrii cantitativi și calitativi.

C2. Senzori și traductoare utilizați în achiziția biosemnalelor
Senzorul este un dispozitiv care recepționează și răspunde la un semnal sau un stimul.
Senzorii sunt componente critice în orice sistem de măsurare și control. Aceștia pot avea
diferite semnale de ieșire, de obicei acestea fiind electrice sau optice. Pentru utilizarea în sisteme
digitale a senzorilor care nu au un răspuns electric este nevoie de utilizarea unui traductor.
Traductorul este un dispozitiv, sistem tehnic, care stabilește o corespondență între valorile unei
mărimi specifice acestui sistem și valorile unei mărimi de altă natură specifice altui sistem.
Proceduri active precum excitare, transmitere, iluminare, iradiere, stimulare,

aplicare sau injectare
Semnal
Obiectul de de intrare Semnal Instrument Semnal
Senzor Observator
măsurat cantitate electric electronic de ieșre
fizică sau cantitativ
chimică
Sistemul de măsurare
Fig. 1 - Structura unui sistem de măsurare
Senzorii/traductoarele care generează semnale electrice au fost dezvoltați în urma apariției

calculatoarelor și microprocesoarelor. Senzorul este o parte esențială a sistemului de
măsurare, deoarece calitatea sistemului de măsurare este determinată de senzorul folosit.
Raportul semnal / zgomot de exemplu, este totdeauna determinat de senzor atât timp cât sunt
utilizate circuite electronice adecvate. Diferite tipuri de biosemnale necesită anumite / diferite
tipuri de senzori. În măsurătorile biomedicale, senzorii proiectați în alte scopuri sunt de obicei
nepotriviți chiar dacă caracteristicile fundamentale precum cantitatea măsurată, domeniul de
măsurare sau răspunsul în frecvență sunt acceptabile. De fapt, majoritatea senzorilor utilizați
în măsurătorile biomedicale sunt proiectați astfel încât să poată fi aplicați pe corp cu efecte
adverse minime, obținând informația biologică dorită în mod corect.
Din punct de vedere al fenomenului monitorizat, senzori se pot împărți în:
• Senzori de presiune
• Senzori de temperatură
• Senzori ultrasonici
• Senzori chimici
• Senzori de gaz
• Senzori optici, IR
• Senzori de deplasare
• Senzori de forță
• Senzori de accelerație
• Biosenzori

Din punct de vedere al principiului de funcționare al senzorilor/traductorilor aceștia se pot
clasifica în:
A) Senzori capacitivi– sunt senzori non contact care măsoară modificarea proprietății
electrice numită capacitate. Capacitatea descrie răspunsul la o diferență de tensiune
aplicată pe două obiecte conductoare cu un spațiu între ele. Când se aplică
conductoarelor o tensiune între acestea se creează un câmp electric care determină o
sarcină pozitivă și negativă colectabilă de pe fiecare armătură.
Deficiență de electroni
Armătură
Câmp electric
Armătură
Surplus de electroni
Fig. 2 - Schema senzor capacitiv
Capacitatea este direct proporțională cu aria suprafeței obiectelor (A) și constanta de

material a dielectricului dintre armături (ε – permitivitatea absolută a dielectricului) și invers
proporțională cu distanța (d) dintre armături.
A⋅ε
C= (1)
d
Domeniul de măsurare în care senzorul este folosit este în funcție de mărimea suprafeței
senzitive, cu cât aceasta este mai mare cu atât și domeniul de măsurare este mai mare.
B) Senzori inductivi– folosesc curenți induși de câmpul magnetic pentru obiecte de

metalice din apropiere. Senzorul inductiv folosește o bobină pentru a genera un câmp
magnetic de frecvență înaltă. Dacă un obiect de metal este în apropierea câmpului
magnetic variabil curentul va curge prin obiect. Această curgere de curent rezultată
determină un nou câmp magnetic care se opune câmpului magnetic original. Efectul
este o schimbare în inductanța bobinei senzorului inductiv(Bîrlea, 2000).
d/2
l2
U N spire
d/2
l1
Fig. 3 - Schema senzor inductiv

Senzorii variabili inductivi produc de obicei un semnal electric proporțional cu deplasarea
unui obiect conductor sau magnetic (in mod normal, o tijă de oțel) relativ cu o bobină.
Funcționarea senzorului inductiv se bazează pe variația inductanței unei bobine alimentate in
curent alternativ. Modificarea inductanței are loc datorita modificării circuitului magnetic
prin deplasarea miezului bobinei sau a unei părți din miez. Înfășurând N spire pe un miez
magnetic se obține o bobina a cărei inductanță este:
N2
L= (2)
Rm
unde R m este reluctanța capacitivă:
l
Rm = (3)
µS
iar l este lungimea circuitului, μ este permeabilitatea materialului și S aria secțiunii
circuitului.
Reluctanța magnetică este raportul dintre tensiunea magnetică (ΣH·dx) și fluxul
fascicular (B·S). Joacă în circuitele magnetice rolul rezistenței electrice din circuitele
de curent continuu. În practică se utilizează mai mult inversul reluctanței, permeanța
pe care producătorii de miezuri magnetice îl dau sub forma coeficientului A L , măsurat
în Henry/spiră2. Inductanța bobinei se află înmulțind numărul de spire N la pătrat cu
coeficientul A L a miezului. Impedanța circuitului are expresia:
= R 2 + (ω L )
2
Z (4)
unde ω = 2π f este pulsația curentului alternativ.
În majoritatea cazurilor rezistența ohmică R este neglijabilă față de reactanța
inductivă, iar reluctanța miezului de fier (l 1 +l 2 )/(μ o ·μ r ·S f ) este mult mai mică decât
reluctanța întrefierului, de aceea inductanța se poate scrie:
µ S N2
L≅ 0 a (5)
d
Variația ei cu distanța "d" este practic hiperbolică.
Xi
Miez
L1 L1
l l
∆U
R1 R1
∆U/U
-1/2
+1/2 X
Fig. 4 - Variația inductanței funcție de deplasare

C) Senzori rezistivi se caracterizează prin faptul ca sub acțiunea mărimii de măsurat are
loc variația rezistenței (R) unui circuit electric (în trepte sau continuu). Astfel, sub
acțiunea intrării z se va produce modificarea unuia dintre parametrii care intervin în
relația de mai jos :
l
R=ρ (6)
S
unde ρ este rezistivitatea, l este lungimea, iar S este secțiunea.
După principiul de funcționare și natura variabilei măsurate traductoarele se pot
clasifica ca (S. Iliescu, 2005):
• traductoare reostatice – deplasarea liniară / unghiulară este proporțională cu
modificarea lungimii rezistorului;
R0,l R0,l α x
z=ui Rx x z=ui
y=uy
Rx
y=uy
Fig. 5 - Traductoare reostatice liniare și unghiulare
Funcționarea traductorului reostatic liniar se poate exprima prin:
Rx ui
u y = ui = k⋅x = K⋅x (7)
R R
unde u i este tensiunea de alimentare a traductorului, u y tensiunea de ieșire

datorată deplasării cursorului, R rezistența totală a rezistorului bobinat și x este
deplasarea cursorului.
• traductoare termorezistive – temperatura este proporțională cu variația
rezistivității electrice;
Pentru termorezistențe valoarea rezistenței R T la o anumită temperatura T [K]
este în funcție de valoarea rezistenței R T0 la temperatura inițială T 0 prin relația:
RT = RT0 ⋅ 1 + a (T − T0 ) + b (T − T0 ) + ...
2
(8)
 
unde a și b sunt coeficienți ce depind de natura materialului.
Variația rezistenței este sesizată și transformată în semnal electric, de regulă,
prin intermediul unor circuite în punte.
• traductoare tensometrice – deplasarea este proporțională cu variația lungimii și
a secțiunii elementului rezistiv. Traductoarele tensometrice sunt destinate
măsurii unor eforturi sau deformați își au ca principiu de funcționare variația
atât a lungimii cât și a secțiunii unui fir sau filament din material conductor sau
semiconductor. Pornindu-se de la relația de definiție a rezistenței, se poate
scrie următoarea relație ce definește funcționarea unui astfel de traductor:
∆R ∆l ∆ρ
= (1 + 2µ ) + (9)
R l ρ
unde μ este coeficientul lui Poisson reprezentând deformația transversală și cea
longitudinală.

D) Senzori optici–sunt dispozitive care convertesc radiația luminoasă în semnale
electrice. Asemeni fotorezistoarelor, acestea măsoară o cantitate de lumină și o
convertesc întro formă convenabilă.
În funcție de mărimea care variază, se întâlnesc mai multe tipuri de senzori optici
pasivi (SOP):
- cu variația intensității radiației optice,
- cu variația fazei radiației optice,
- cu variația polarizării,
- cu variația lungimii de undă spectrală,
- cu variația frecvenței de modulație, etc.
Sursa de
Radiație Senzor Radiație optică Senzor Semnal
radiație
opică optic pasiv modulată în optic activ electric
optică
intensitate
Mărime de
măsurat Sursa de
tensiune de
alimentare
Fig. 6- Structură traductor optoelectronic
Senzorii optici activi, denumiți și fotodetectoare, transformă variația intensității

radiației optice (fluxului sau puterii optice) modificate de mărimea de măsurat în
senzorii optici pasivi, într-o variație a unei mărimi sau parametru electric (tensiune,
curent, sarcină, rezistență sau capacitate). După modul în care se face absorbția
radiației optice și transformarea ei în alte forme de energie, senzorii optici activi se
împart în două grupe:
- electronici (sau cuantici), în care absorbția radiației optice determină excitarea

electronilor pe nivele energetice superioare;
- termici, în care absorbția radiației optice este însoțită de creșterea temperaturii

sistemului rețea cristalină - electroni.
Detectorul de radiații nucleare convertește particulele incidente pe suprafața sa activă

în semnal electric (sarcină sau tensiune) sub formă de impulsuri. După modul de
interacțiune a radiației cu partea activă a detectorului sunt două tipuri de detectoare:
- detectoare cu ionizare directă (camere de ionizare, contoare proporționale, contoare

Geiger – Muller, detectoare cu semiconductoare),
- detectoare cu ionizare indirectă (cu scintilație, Cerenkov, etc.).
E) Senzori magnetici. Senzorii de câmp magnetic funcționează pe baza forței Lorentz

exercitată asupra electronilor care se mișcă în metale, semiconductoare sau izolatoare:
F= −qv × B (10)
unde q este sarcina electronului, v este viteza electronului și B este inducția magnetică.

Deoarece B = µµ0 H , răspunsul senzorului este amplificat de permeabilitatea relativă
mare.
În funcție de valoarea permeabilității magnetice, senzorii sunt de două tipuri:
- senzori feromagnetici sau ferimagnetici, cu μ >> 1 și sensibilitate mare;
exemple: senzorii bazați pe magnetorezistenţă din straturi subțiri de NiFe,
magnetostricțiunea învelișului de Ni a unei fibre optice sau efectele magneto-optice în
granate, senzori combinați cu dispozitive concentratoare de flux;
- senzori diamagnetici sau paramagnetici, cu μ ≈ 1 și sensibilitate mică;
exemple: dispozitive Hall, senzori Hall cu tranzistoare TECMOS sensibile la câmp
magnetic, structuri Hall heterojoncţiune, magnetotranzistoare, magnetodiode,
magnetorezistoare, magnetometre cu fibră optică (Vornicu, 2006).
Placa Hall este o placă subțire, dreptunghiulară, din material cu rezistivitate mare,
prevăzută cu patru contacte ohmice.
VH
h
g
L
Fig. 7 - Senzorul Hall
Tensiunea Hall, notată prin V H este proporțională cu inducția magnetică B

perpendiculară și curentul de polarizare I:
G GIBrn
VH = RH BI = − (11)
g qng
Factorul geometric de corecție G depinde de lungimea L, lățimea h, mărimea și poziția
contactelor electrice și unghiul Hall, notat θ H . Pentru o placă de lungime infinită, G ≈
1. Placa Hall se poate realiza din Si n uniform, cu rezistivitatea de 1 Ωcm, la
temperatura camerei.
Pentru senzorul Hall se definesc trei sensibilități:
- Sensibilitatea absolută, care este factorul de conversie pentru semnale mari:
V
S A = H ; raportul între sensibilitatea absolută a unui senzor Hall modulat și mărimea
B
de polarizare (curent sau tensiune) dă sensibilitatea relativă.
S A VH
- Sensibilitatea relativă de curent este: S=I =
I BI
S A VH
- Sensibilitatea relativă de tensiune este: S=
V =
V BV
Senzorul Reed este un senzor magnetic alcătuit din două lamele feromagnetice, de
obicei aurite, iar zona de contact electric este amalgamată cu mercur. Lamelele sunt
închise ermetic într-un tub de sticlă din care ies către exterior două sârme pentru
legături electrice. În prezența câmpului magnetic, liniile de câmp se concentrează în
zona lamelelor, care constituie o cale de reluctanță mică. Între lamele apare o forță de
atracție magnetică. Când forța este suficient de puternică pune în contact lamele și
închide contactul electric.
Direcția câmpului magnetic
Terminal
Corp de stică Lamele elastice

Fig. 8 - releu Reed
Energia câmpului magnetic în volumul delimitat de suprafețele S a celor două lamele

aflate față-n față, la distanța y este:
S ⋅ y ⋅ B2
W= (12)
µ0
unde B este inducția câmpului magnetic, și μ 0 permeabilitatea magnetică a vidului sau

aerului. Forța exercitată între lamele va fi:
dW S ⋅ B 2
=
F = (13)
dy µ0
adică direct proporțională cu suprafața de contact S și cu pătratul câmpului magnetic

dintre lamele (care depinde implicit de distanța dintre lamele, dacă distanța este mare).
F) Senzori piezoelectrici. Traductoarele piezoelectrice sunt folosite pentru măsurarea

forțelor dinamice și funcționarea lor se bazează pe fenomenul piezoelectric, care
constă în apariția unor sarcini electrice pe două suprafețe ale unui cristal când acesta
este supus unei forte mecanice de apăsare.
L
i Tensiune σ
A
Fig. 9 - Efectul piezoelectric
Sarcinile apar dacă cristalul este supus la presiune, tracțiune, flexiune, torsiune,
forfecare și sunt, pe un domeniu larg, proporționale cu tensiunea din cristal. Polaritatea
este diferită după cum cristalul este supus la tracțiune sau compresiune. Dacă se
plasează un astfel de cristal între plăcile unui condensator C (cristalul fiind
dielectricul) atunci tensiunea indusă e este:
Q δ F δ Fd Fd
=e = = = ν (14)
C C εA A

unde Q este sarcina electrică ce apare pe cristal; C este capacitatea electrică a
cristalului;
Q
F este forța ce acționează; δ = [C/N] este constanta piezoelectrică a cristalului; ε
F
este
δ
constanta dielectrică a cristalului [F/m] iar ν = [Vm/N] este factorul de calitate al
ε
cristalului.
G) Senzori termici. Traductoarele de temperatură sunt cunoscute sub denumirea de

termometre. Acestea se pot împărții în traductoare:
- cu contact cu obiectul de măsurat; Traductoarele cu contact cu obiectul de măsurare
se împart la rândul lor în două categorii:
a) cu senzori neelectrici:
- bazate pe dilatarea: - solidelor (metale). Sunt cu tijă sau cu bimetal;
- lichidelor (mercur, alcool);
- gazelor (manometre).
- cu senzori chimici, la care orice dilatare a unui corp poate fi preluată de un
traductor de deplasare, realizându-se astfel un termometru bazat pe dilatare. Ca
exemple, amintim: termometrele cu bimetal (–20°C ... +400°C, acuratețe ±2%
şi timp de răspuns 45 s);
b) cu senzori electrici: termorezistoare, termocupluri, joncțiuni p-n. etc
- fără contact cu obiectul de măsurat. Când contactul direct al traductorului cu obiectul
de măsurare nu este posibil(temperatura este foarte înaltă sau punctul în care trebuie
măsurată nu este accesibil), pentru măsurarea temperaturii se utilizează pirometre,
termometre în infraroșu, captatoare de imagini în infraroșu (scanere IR), senzori cu
fibre optice.
Datorită inerției termice, constanta de timp a termometrelor depinde de tipul

senzorului, rezistența termică dintre senzor și obiectul de măsurare, starea de agregare
și de agitație a mediului, locul de montare al senzorului, tipul adaptorului electronic
folosit, etc. Pentru termometrele cu termorezistoare, termistoare și termocupluri fără
teacă de protecție, constantele de timp sunt de aproximativ 1s.Pentru senzori cu teacă
metalică, constantele de timp cresc. Constante de timp foarte mici au termometrele cu
fotodetectoare cuantice în IR. Adaptorul electronic folosit trebuie poziționat lângă
punctul de măsurare ,pentru a preveni degradarea semnalului datorită erorilor
introduse de diferențele de temperatură (instabilitatea temperaturii joncțiunii de
referință, la termocupluri sau dezechilibrarea rezistenței firelor de legătură, la
termorezistoare).

3. Semnale
Un semnal este o cantitate sau o calitate fizică care poartă o anumită informație.
Semnalele pot fi generate de surse de cele mai diverse tipuri: biologice, acustice, mecanice,
electrice, chimice, etc.. O altă caracteristică a semnalelor, pe lângă aceea că aduc informații
este că ele au o anumită evoluție în timp. Semnale pot fi:
- utile, dacă sunt folosite într-un scop oarecare, sau
- perturbaţii - orice semnal, altul decât cel util, este o perturbaţie; semnalele perturbatoare
aleatorii sunt numite de obicei zgomote.
Semnale
deterministe
aleatoare periodice neperiodice
cvasiperiodice,
compuse din
compuse din
sinusoide avand
pseudoaleatoare sinusoidale sinusoide ce nu tranzitorii
frecvențele în
au frecvențele în
relație armonică
relație armonică
Fig. 1- Clasificare semnale
Din punct de vedere al posibilității de a caracteriza prin funcții de timp evoluția unui semnal,
acestea se pot clasifica în două grupe:
• Semnale deterministe. Semnalele pot fi exprimate prin funcții analitice de timp x(t) cu
un număr finit de parametri. Un exemplu de semnal electric determinist poate fi
tensiunea electrică de c.a. monofazat. Se cunoaște sau se poate determina în orice
moment totalitatea parametrilor ce caracterizează semnalul (amplitudine, frecvență,
fază), datorită faptului că acest semnal poate fi descris printr-o expresie matematică
simplă.
• Semnale aleatoare. Semnalele nu pot fi exprimate prin funcții analitice de timp cu un
număr finit de parametri, ci prin funcții aleatoare. Prin aprecieri probabilistice se poate
determina posibilitățile de evoluție ale acestora. Un semnal aleator nu este previzibil și
de aceea conține o anumită cantitate de informație. Intuitiv se poate spune că semnalul
Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 1 / 14

conține o cantitate mai mare de informație cu cât evoluția acestuia este mai puțin
probabilă.
Caracterul aleator al semnalelor este determinat de cel puțin două cauze:
o natura fenomenului care este reprodus de semnal. Studiind de exemplu semnalul de
la ieșirea unui microfon trebuie evidențiat caracterul aleator al semnalului deoarece
nu se poate prevedea exact care vor fi cuvintele, silabele sau literele pe care le va
pronunța persoana care vorbește în fața microfonului.
o complexitatea deosebită a fenomenelor reproduse de semnal:
1) fenomene în care intervin un număr mare de elemente, fiind dificil de a oferi o
caracterizare deterministă tuturor parametrilor acestora;
2) fenomene de mare finețe, greu de abordat cu mijloacele de investigație actuale;
Analiza semnalelor stabilește posibilitățile de a reprezenta semnalele prin sume discrete sau
continue de funcții elementare (exponențiale, sinusoidale, treaptă unitate …).
Proprietățile pe care trebuie să le îndeplinească o mărime fizică pentru a purta informația
(implicit: pentru a fi folosită ca semnal) sunt (Frangu, 2008):
- Să poată fi prelucrată (adică să poată fi depusă informație, să se poată extrage informație și
să se poată aduce modificări informației purtate de acea mărime)
- Să poată fi transmisă la distanță
- Să fie puțin afectată de perturbații
Deși nu este necesară întotdeauna, este foarte utilă o altă proprietate: posibilitatea semnalului
de a fi memorat (înregistrat). Tehnica numerică a simplificat enorm problema memorării.
Mărimile folosite ca semnale sunt:

- Tensiunea electrică (semnalul de microfon)
- Curentul electric (ieșirea unor traductoare)
- Deplasarea mecanică (glisor, cursor, potențiometru)
- Presiunea aerului (spirometru)
Exemple de prelucrări ale semnalelor:

- Filtrare pentru eliminarea zgomotului
- Transmitere la distanță
- Extragerea semnalului util din transmisiunea radio
- Separarea a două surse de informație
- Compresia şi criptarea transmisiunilor
- Afișarea şi măsurare poziției obstacolelor cu sonar, radar, ecograf (imagine)
- Recunoașterea obiectelor din imagine
- Măsurare directă sau prin model
Semnale analogice și numerice (digitale)

Forma sub care se prezintă semnalele depinde de natura mărimii şi de scopul în care folosim
semnalul. Din punctul de vedere al continuității în timp şi în valori, folosim două variante:
- Semnal analogic (continuu în timp şi în valori)
- Semnal numeric (discontinuu în timp şi în valori, se mai numește semnal în timp discret şi cu
valori discrete. Semnalul în timp discret se mai numește semnal eșantionat).
Modelul matematic al semnalului analogic este o aplicație pe mulțimea numerelor reale, cu

valori în mulțimea numerelor reale (sau un interval de numere reale). În Fig. 2 apare
înregistrarea fotografică a unui semnal de pe ecranul osciloscopului. Este un semnal analogic.

Semnalul acustic care sosește la un microfon, semnalul electric pe care îl produce microfonul,
poziția acului unui instrument de măsură cu ac, semnalul captat de antena unui receptor radio,
semnalul electric produs de o cameră video analogică, semnalul afișat de tubul catodic al unui
televizor, timpul indicat de un ceasornic mecanic – toate sunt semnale analogice, fiind continue
în timp şi în valori.
Fig. 2 - Semnal analogic pe osciloscop
Modelul matematic al unui semnal numeric este un şir de numere, deci o aplicație pe mulțime
numărabilă (mulţimea numerelor întregi), cu valori în restricții ale mulțimii numerelor raționale
sau mulțimii numerelor întregi. Numerele reprezintă valorile aproximate ale eșantioanelor unui
semnal analogic. Exemple: numerele succesive indicate de un voltmetru cu afișaj numeric,
indicația de temperatură a unui termometru digital, timpul afişat de un ceas digital, semnalul
muzical înregistrat pe CD, semnalul produs de o cameră video digitală. Chiar şi indicația
ceasului cu afișor cu cristale lichide (LCD = Liquid Crystal Display), care imită pozițiile
limbilor unui ceas clasic, este tot semnal digital, întrucât ocupă un număr finit de poziții pe
afișor, pe care le modifică la momente discrete.
Avantajele semnalelor numerice:
- Posibilitate nelimitată de memorare
- Posibilități mari de prelucrare
- Imunitate sporită la perturbații
- Versatilitatea circuitelor de prelucrare
Dezavantajele semnalelor numerice
- Circuite mai complicate pentru prelucrare (această particularitate dispare, odată cu
dezvoltarea tehnicii numerice)
- Prelucrare încă insuficient de rapidă, pentru frecvențele mari.
Conversia ADC şi DAC

Majoritatea semnalelor pe care le folosim provin din „lumea” analogică. Există metode de
conversie a semnalelor din analogic în numeric (analog-to-digital conversion) şi din numeric
în analogic (digital-to-analog conversion). Scopul conversiei A/N (sau ADC = Analog-to-
Digital Conversion) este preluarea semnalului în formă numerică, pentru prelucrare sau pentru
memorare (exemple: memorarea concertului pe CD, prelucrarea numerică a semnalului din
imagine). Scopul conversiei N/A (sau DAC = Digital-to-Analog Conversion) este
reconstituirea semnalului analogic, pentru transmisiune, afişare sau pentru scopuri audio-video.
Etapele conversiei AD şi DA:
- Eșantionarea şi reținerea eșantionului („sample and hold”)
- Cuantizarea eșantionului (reprezentarea printr-un nivel discret)
- Codarea numerică a nivelului cuantizat, prin care este reprezentat eșantionul

În Fig. 3 este reprezentată o scurtă secvență dintr-un semnal analogic, precum şi eșantioanele
obținute de la acest semnal. Semnalul a fost eșantionat la intervale egale (perioada de
eșantionare. Valorile eșantionate sunt cele care sunt prelucrare în calculatorul numeric, sau sunt
memorate, sau sunt transmise prin sisteme de comunicații numerice.
Semnal analogic g(t)

Amplitudinea semnalului
eșantionat gS(t) la momentele nT
Timp
Fig. 3 - Semnalul analogic și cel eșantionat
Prin eșantionare (sampling), un semnal analogic, continuu variabil în timp, eventual cu

discontinuități, este transformat într-o succesiune de impulsuri egal distanțate în timp, cu
amplitudinea egală cu nivelul semnalului în momentul prelevării eșantionului; ideal, durata
unui eșantion este zero. Practic, este suficient ca durata impulsului să fie mică față de durata
eșantionării. Intervalul de timp dintre două eșantioane este durata (perioada) eșantionării T S iar
mărimea f S = 1/T S este frecvența (viteza) de eșantionare.
Prima problemă constă în determinarea condițiilor în care semnalul eșantionat reproduce
semnalul util, astfel ca la recepție să se poată reface semnalul original; acestea sunt stabilite
prin teorema eșantionării.
Conform teoremei eșantionării (Shanon - Kotelnikov): dacă transformata Fourier G(ω) a
semnalului analogic g(t) este zero pentru orice frecvență mai mare decât o valoare dată
ω
fm = m
2π
( G ( ω ) > ωm = )
0 şi se cunosc valorile semnalului în toate momentele t n = nT S (n
întreg), atunci semnalul variabil în timp g(t) este cunoscut pentru orice valoare a lui t cu
condiţia ca:
1
fS = ≥ f N = 2 fm (3.1)
TS
(frecvenţa f N = 2f m se numeşte frecvenţă Nyquist).
Cu alte cuvinte, din semnalul eşantionat se poate extrage semnalul util dacă frecvenţa de
eşantionare este mai mare sau egală cu dublul frecvenţei maxime din spectrul semnalului
analogic. Aşadar, numai semnalele cu spectru limitat pot fi refăcute din semnalul eşantionat.
De exemplu, un semnal analogic cu spectrul limitat la 4kHz, trebuie eşantionat cu f S ≥ 8kHz .
Conform teoremei eşantionării, dacă condiţia de frecvență este satisfăcută, atunci: prima
componentă (fundamentala) din spectrul semnalului eşantionat este chiar semnalul analogic
iniţial. Aceasta înseamnă că pentru refacerea semnalului util este suficientă utilizarea unui filtru
trece-jos (FTJ), la intrarea căruia se aplică semnalul eşantionat iar la ieşire se obţine semnal
analogic proporţional cu cel iniţial.

Eşantionarea poate fi privită ca modularea în amplitudine de către semnalul util g(t) cu spectru
limitat la ω m = 2πf m , a unui tren de impulsuri i S (t) periodic cu frecvenţă f S şi amplitudine
unitară ca în Fig. 4. Semnalul i S (t) fiind periodic admite serie Fourier, deci:
 ∞

g s ( t ) = g ( t ) ⋅ iS ( t ) = g ( t ) ⋅  a0 + ∑ an cos nωS t  (3.2)
 n =1 
∞
gS (t ) =a0 ⋅ g ( t ) + ∑ an ⋅ g ( t ) ⋅ cos nωS t (3.3)
n =1
Primul termen a 0 ·g(t), este proporțional cu semnalul util şi are acelaşi spectrul ca şi g(t).
Termenii din sumă sunt sinusoide cu frecvenţele nωS , modulate în amplitudine de către
semnalul util, deci având spectrele în jurul frecvenţelor nω S :
Semnal analogic [g(t)] Spectru semnal util G(ω)

Tren impulsuri [tS(t)]
TS
Timp −ωm 0 ωm ω
Semnal eșantionat Spectru semnal eșantionat GS(ω)
Timp −2ωS −ωS 0 ωS 2ωS ω

2ωm
Fig. 4 - Eșantionare prin modulare și spectrul semnalului modulat
Se observă că:
- prima componentă din spectrul semnalului eşantionat este proporţională cu spectrul
semnalului util;
- spectrele nu se suprapun dacă este îndeplinită condiţia de frecvență.
Conform teoremei eşantionării, semnalul poate fi refăcut perfect din eşantioanele sale dacă
condiția de frecvență este realizată. Acesta este însă cazul ideal. In situaţiile reale apar erori.
Semnalele reale sunt întotdeauna limitate în timp, cel puţin pe durata observaţiei şi ca urmare
au spectrul infinit, în timp ce pentru refacere ideală se impune ca spectrul să fie finit deci
semnalul să fie cu durată infinită şi observat pe toată această durată. Consecinţa este apariţia
erorilor de trunchiere: spectrul semnalului refăcut este limitat, trunchiat.
O altă categorie de erori apare când frecvenţa de eşantionare nu este destul de mare. In acest
caz, componentele spectrale cu frecvenţă peste viteza de eşantionare apar în semnalul refăcut
cu frecvenţe false; aceste componente se numesc alias şi apare eroarea de aliasing. Trebuie
remarcat că în situaţiile reale eşantioanele nu pot avea “durată zero”.
Eşantioanele sunt sub formă de impulsuri dreptunghiulare; dacă durata este destul de redusă
faţă de perioada de eşantionare, refacerea semnalelor nu este afectată. Mai trebuie remarcat că
în telecomunicaţii, întotdeauna semnalele sunt cu spectru limitat sau sunt formate astfel prin
filtrare, ceea ce permite determinarea vitezei de eşantionare potrivite şi refacerea semnalelor
cu erori satisfăcător de mici.

20 20
15 15
10 10
5 5
0 0
0 5 10 15 20 0 5 10 15 20
Semnal cuantizat Semnal eșantionat
Fig. 5 - Reconstruirea semnalului analogic
În Fig. 5 apare semnalul analogic reconstituit din forma numerică (conversia N/A sau DAC). Se
observă că el este similar cu semnalul original, dar nu este identic. Proprietatea caracteristică
este aceea că el este recontituit din aproximări ale eşantioanelor. Aspectul de funcţie în scară
provine din aproximarea semnalului doar prin valori discrete. Valorile funcţiei între momentele
de eşantionare sînt aproximate prin menţinerea valorii de la ultimul moment de eşantionare.
Primele două întrebări care apar, la reconstituirea semnalului analogic, sînt:
- cît de fină trebuie să fie cuantizarea (adică cît de dese trebuie să fie nivelurile cu care
aproximăm eşantionul)?
- cît de frecventă trebuie să fie eşantionarea (adică cît de mică să fie perioada de eşantionare)?
Răspunsul 1: atît de fină pe cît de mică este eroarea pe care sîntem dispuşi să o acceptăm (să
ne gîndim la rezoluţia voltmetrului cu afişare numerică, la care este prezentă exact această
problemă).
Răspunsul 2 este mai complicat. Ca regulă generală:dacă componenta cu frecvenţa cea mai
mare din semnalul analogic are frecvenţa f, atunci eşantionarea trebuie să se producă cu o
frecvenţă mai mare decît 2f.
Semnale deterministe. Mărimi caracteristice

Din punctul de vedere al conţinutului informaţional, semnalele se împart în două categorii:
semnale deterministe şi semnale aleatoare.
Semnale deterministe: cele la care evoluţia semnalului este anterior cunoscută. Ele nu aduc nici
o informaţie, sînt folosite doar pentru testarea circuitelor şi echipamentelor, în laborator sau în

exploatare. Cel mai adesea, semnalele folosite pentru testare sînt periodice. Forme uzuale:
sinus, dreptunghi, triunghi, dinte de fierăstrău, impulsuri etc. Astfel de forme sînt reprezentate
în Fig. 6.
x(t) x(t)
0 t 0 t
x(t) x(t)
0 t 0 t
x(t) x(t)
0 t 0 t
x(t)
0 t
Fig. 6 - Semnale deterministe
Semnalele aleatoare sînt cele a căror evoluţie nu poate fi prezisă, deci poartă cu ele informaţie
(cu cît sînt mai puţin predictibile, cu atît aduc mai multă informaţie). Cel mult cunoaştem
dinainte proprietăţile statistice ale semnalului întîmplător (domeniul valorilor, frecvenţa cea
mai mare a componentelor sale etc.), dar nu evoluţia particulară într-un anumit interval de timp.
Exemple de semnale aleatoare: semnalul vocal cules de microfon, curentul absorbit de motorul
electric, turaţia motorului, temperatura măsurată într-o încăpere, viteza vîntului, semnalul de
date transmis între două calculatoare etc.
Modelul matematic al semnalului este util pentru a analiza transformările suferite de semnal la

trecerea printr-un circuit. Semnalele deterministe folosite frecvent pot fi modelate matematic
prin funcţii relativ simple. Semnalele din Fig. 7 pot fi reprezentate: x ( t ) = A sin (ωt ) sau
respectiv x ( t ) = A cos (ωt ) .
În general, ambele semnale şi altele asemănătoare pot fi exprimate prin:
= x ( t ) A sin (ωt + ϕ ) (3.4)
x(t)
A
0 t
T
Fig. 7- Perioada semnalului
În relaţiile de mai sus:

A este amplitudinea oscilaţiei (este număr pozitiv şi are dimensiunea fizică a lui x(t))
T este perioada semnalului periodic (se măsoară în secunde, vezi Fig. 7)
f este frecvenţa (se măsoară în Hz),
φ este defazajul,
ω este pulsaţia (se măsoară în rad/s).
Relaţiile dintre ele sînt:
1
f = (3.5)
T
2π
= ω 2= πf (3.6)
T
Argumentul funcţiei sinus se numeşte fază (ωt + ϕ ) . Valoarea fazei la momentul 0, notată cu
φ, se numeşte fază iniţială. Dacă două semnale sînt riguros de aceeaşi frecvenţă, se numesc
semnale coerente. Diferenţa dintre fazele lor se numeşte defazaj. Spre exemplu, considerăm
două semnale sinusoidale, cu expresiile:
= x1 ( t ) A1 sin (ωt + ϕ1 )
(3.7)
= x2 ( t ) A2 sin (ωt + ϕ 2 )
Defazajul lui x2 faţă de x1 este:
∆ϕ = (ωt + ϕ2 ) − (ωt + ϕ1 ) = ϕ 2 − ϕ1 (3.8)
Defazajul a două semnale sinusoidale se măsoară uşor cu ajutorul osciloscopului. Se aplică
cele două semnale pe două canale ale osciloscopului, ca în Fig. 8, şi se notează linia de zero
pentru fiecare dintre ele. Se determină perioada T. Nu se evaluează individual faza fiecărui
semnal, ci se determină momentele cînd cele două semnale traversează linia de zero, în acelaşi
sens. Spre exemplu, în Fig. 8, au fost considerate momentele când cele două semnale trec
crescător prin zero. Pot fi alese şi alte momente pentru determinarea defazajului, cum ar fi
trecerea descrescătoare prin 0 sau momentul în care este atins maximul. Totuşi, determinarea
momentelor de maxim şi de minim este imprecisă, aşa încît se preferă varianta descrisă mai
sus.
Pentru fiecare semnal, faza variază invers faţă de timpul măsurat al momentului intersecţiei. În

consecinţă, defazajul semnalului de jos faţă de cel de sus (în această ordine) este o mărime cu
semn, calculată astfel:
t −t
ϕ 1 2 ⋅ 2π [ rad ]
∆= (3.9)
T
În mod evident, defazajul primului semnal faţă de al doilea va avea acelaşi modul, dar semn
schimbat. În exemplul din figura 7, semnalul de jos trece prin zero mai tîrziu decît cel de sus,
aproximativ cu 0,4 diviziuni, în timp ce perioada semnalelor ocupă 2 diviziuni. Rezultă că
defazajul dintre al doilea semnal şi primul are aproximativ valoarea –0,4π radiani. Se spune că
al doilea semnal este în întîrziere de fază faţă de primul. Despre primul semnal se spune că este
în avans de fază faţă de cel de-al doilea.
Pentru exprimarea în grade, se înlocuieşte factorul 2π cu 360 grade. În exemplul din Fig. 8,
defazajul semnalului de jos faţă de cel de sus are valoarea 30 grade, iar defazajul celui de sus
faţă de cel de jos este de -30 grade.
t1 t2
Fig. 8- Măsurarea defazajuluidintre două semnale
O menţiune privitoare la semnalele periodice coerente. Acestea sînt riguros de aceeaşi

frecvenţă, adică defazajul dintre ele este constant sau are mici variaţii în jurul unei valori
constante, variaţiile avînd medie nulă. Dacă le observăm pe două canale ale osciloscopului,
două semnale despărţite de un defazaj constant vor fi amîndouă stabile pe ecran. Dimpotrivă,
două semnale necoerente, dar de frecvenţe foarte apropiate, vor fi observate astfel pe ecran:
unul este fix, în timp ce al doilea se deplasează uşor spre stînga sau dreapta, după cum frecvenţa
sa este mai mare sau mai mică decît a primului. Viteza de deplasare relativă este cu atît mai
mică, cu cît frecvenţele sînt mai apropiate. Observaţia privitoare la semnale coerente este
valabilă indiferent de forma semnalelor (nu se aplică doar semnalelor sinusoidale sau
perechilor de semnale de aceeaşi formă).

O noţiune utilă în analiza semnalelor (va fi folosită la proiectarea circuitelor) este valoarea
medie a semnalului. Media este calculată pe un număr întreg de perioade, aşa cum a fost
definită la analiza matematică:
1
xm = ∫ x ( t ) dt (3.10)
TT
Spre exemplu, semnalele din Fig. 6, sînt semnale de medie nulă. Folosind semnificaţia
geometrică a integralei definite, cum a fost introdusă la analiză, observăm că graficele
semnalelor menţionate mai sus au următoarea proprietate: aria închisă între alternaţa pozitivă
a semnalului şi axa absciselor este egală cu aria închisă de alternanţa negativă şi aceeaşi axă.
Prin opoziţie faţă de cazul precedent, există semnale care au medie nenulă. Interpretarea grafică
a mediei: ordonata acelei drepte orizontale care separă o perioadă a semnalului în două zone
cu arii egale. O astfel de interpretare este utilizată în Fig. 9: aria zonei albastre este egală cu aria
zonei violete, iar ordonata dreptei care separă cele două zone este media semnalului.
Măsurarea componentei medii cu ajutorul voltmetrului cu ac este posibilă, dar nu la orice
frecvenţă a semnalului. În principiu, instrumentul cu ac indică media semnalului de la borne,
deci îl putem folosi pentru măsurarea mediei. Totuşi, dacă frecvenţa semnalului este foarte
mare (sute de kHz, MHz), astfel încît să devină predominantă comportarea reactivă a
componentelor din interiorul voltmetrului, indicaţia devine imprecisă.
La măsurarea componentei medii cu ajutorul osciloscopului, precizia măsurării este limitată de
precizia de afişare scăzută a osciloscopului, dar nu este afectată de frecvenţă (în limitele benzii
indicate de fabricant). Pentru măsurare, se foloseşte comutatorul care elimină componenta
medie (de obicei, are trei poziţii, notate AC, GND, DC). Cu comutatorul pe poziţia AC este
eliminată componenta medie. Se memorează poziţia semnalului pe ecran, apoi se comută pe
DC (afişare cu componentă medie). Poziţia afişată a semnalului suferă o deplasare (în sus sau
în jos), egală cu valoarea componentei medii.
x(t) x(t)
0 t 0 t
x(t) x(t)
0 t
0 t
Fig. 9 - Media semnalului
Semnalele deterministe prezentate mai sus sînt periodice. Totuşi, pentru teste se folosesc şi
semnale neperiodice, de tip impuls. Pentru observarea unui astfel de semnal este nevoie de
osciloscop cu memorie sau de înregistrarea numerică a semnalului, într-un dispozitiv de
memorare (de regulă, un calculator).
Pentru semnalul sinusoidal eşantionat, obţinut prin eşantionarea semnalului descris în (3.4),
exprimarea analitică se face după modelul:
= x ( k ) A sin (ω kTS + ϕ ) (3.11)

unde Ts este perioada de eşantionare, iar k este număr întreg. Timpul fizic (momentul la care
a fost luat un eşantion) este produsul dintre numărul eşantionului şi perioada de eşantionare.
Toate semnalele generate sau memorate într-un sistem numeric (în general, un calculator), sînt
exprimate ca în relaţia de mai sus. În Fig. 10a apare o secvenţă scurtă dintr-un semnal eşantionat,
aşa cum a fost el memorat, iar în Fig. 10b apare semnalul reconstituit din eşantioane, aşa cum a
fost prezentat în subcapitolul precedent. Se observă că pe abscisă a fost reprezentat timpul
discret, în perioade de eşantionare.
20 20
15 15
10 10
5 5
0 0
0 5 10 15 20 0 5 10 15 20
Fig. 10- Semnal eșantionat și semnal analogic reconstruit din semnalul eșantionat
Fig. 11- Semnal aleator
Descompunerea semnalelor periodice în componente sinusoidale

Unul dintre motivele pentru care semnalul sinusoidal este folosit foarte frecvent ca semnal de
test este proprietatea sa de a-şi păstra forma, la trecerea prin orice circuit liniar. De fapt, este
sigura formă de semnal, care are această proprietate. Pentru a exploata proprietatea menţionată,
în cazul semnalelor periodice nesinusoidale, este utilizată o altă proprietate a semnalelor
periodice: orice semnal periodic poate fi descompus într-o sumă de componente sinusoidale
(se numeşte seria Fourier).
Componentele se numesc armonice, iar descompunerea este unică, în sensul că amplitudinea
şi defazajul fiecărei componente armonice sînt unic determinate, pentru un anumit semnal
periodic. Dacă frecvenţa semnalului periodic este f 0 , atunci componentele seriei au frecvenţele:
f 0 , 2f 0 , 3f 0 , 4f 0 etc. Componenta de frecvenţă f 0 se numeşte fundamentala (sau prima

armonică), componenta de frecvenţă 2f 0 se numeşte armonica a doua ş.a.m.d. Modelul
matematic al semnalului periodic, descompus în componentele armonice, are forma:
∞
c0 ∑ ck ⋅ sin ( kω0t + ϕ k )
x ( t ) =+ (3.12)
k =1
în care:
ω 0 este pulsaţia semnalului periodic (şi pulsaţia fundamentalei)
c 0 este media semnalului (determinată în secţiunea anterioară, relaţia (10))
c k este amplitudinea componentei armonice de ordin k
φ k este faza componentei armonice de ordin k.
În Fig. 12 apare un exemplu de semnal periodic, care poate fi descompus în două componente
armonice: x(t) = sin(t) + sin(3t) . Fundamentala şi armonica a treia sînt reprezentate în primele
două diagrame, în timp ce suma lor (semnalul periodic descompus) este reprezentată în ultima
diagramă.
2
sin(t)
-2
2 sin(3t)
-2
2
sin(t)+sin(3t)
-2
0 π 2π 3π 4π 5π 6π
Fig. 12 - Semnal periodic, fundamentala și armonica a 3a
Descompunerea în componente armonice a semnalelor periodice este utilă pentru analiza

funcţionării circuitelor liniare, în sensul următor: dacă semnalul periodic de la intrarea unui
circuit liniar este x ( t ) , semnalul de ieşire este suma semnalelor pe care le-ar produce circuitul
ca răspuns la componentele armonice ale lui x(t). De obicei, se cunoaşte modul în care circuitul
reacţionează la ficare componentă armonică, deci se poate anticipa cum va reacţiona la întregul
semnal prezent la intrare.
Nivele relative (dB, Np) şi absolute (dBW, dBm, dBu)

Sunetul este o variaţie a presiunii aerului p. Puterea unui sunet este proporţională cu pătratul
presiunii sonore P=sunet const ⋅ p 2 şi se numeşte intensitate sonoră IS , (în W, mW, ...). Este
foarte dificilă măsurarea constantei şi de aceea se preferă reprezentările relative. Senzaţia

produsă de un sunet se numeşte tărie sau intensitate auditivă şi depinde de frecvenţă: la aceeaşi
intensitate (presiune sonoră), tăria audiţiei (senzaţia) este mai mare la frecvenţe medii
(aproximativ 1000 Hz) decât la cele mai joase sau mai înalte. Altfel spus, aceeaşi tărie
(senzaţie) se obţine pentru intensităţi sonore mai mari la frecvenţe joase şi înalte decât la
frecvenţe medii.
In sisteme apar zgomote – perturbaţii aleatoare cu spectru larg. Raportul semnal-zgomot este
o caracteristică importantă a oricărui sistem de măsurare: cu cât acest raport este mai mic, cu
atât mai dificilă este extragerea semnalului util; sub anumite rapoarte interpretarea semnalului
devine imposibilă.
Puterea, tensiunea, intensitatea unui curent electric, mărimi caracteristice ale unui semnal
electric, pot fi exprimate în unităţi absolute – W (mW, μW), V (mV, μV), A (mA, μA), cifrele
urmate de unitatea mărimii respective reprezentând valoarea absolută a puterii, tensiunii sau
curentului (V. Catuneanu, 1991) (Cehan, 2006).
Adesea este utilă reprezentarea relativă a valorii uneia dintre mărimile P, U, I, prin raportarea
valorii absolute (P, U, I) dintr-un punct al circuitului sau în anumite condiţii, faţă de o valoare
de referinţă, din alt punct sau din anumite condiţii de referinţă (P 0 , U 0 , I 0 ) sub forma:
P U I
NP = NU = NI = (3.13)
P0 U0 I0
In cazul reprezentării relative a puterilor se foloseşte frecvent o exprimare în unităţi
logaritmice: decibel (dB) sau neper (Np), numită frecvent nivel sau nivel relativ sub formele:
P 1 P
N dB = 10 log [ dB ] N Np == ln [ Np ] (1 dB 0,115
= Np 1Np 8, 686dB )
P0 2 P0
In dB sau Np se pot exprima şi nivele relative (rapoarte) de tensiune sau curenţi, sub formele:
U I
NU ( dB ) = 20 log , N I ( dB ) = 20 log (3.14)
U0 I0
U I
NU (Np) = ln , N I(Np) = ln (3.15)
U0 I0
Expresiile (3.14,15) provin din observaţia că, dacă puterile P şi P 0 se disipă pe rezistenţe egale
R = R0 , şi U, U ef0 , I ef , şi I ef0 fiind valori eficace ale tensiuni şi curentului, atunci:
P  U ef2 / R   U ef   I ef 
= =
N P ( dB ) 10 log   10 log =  20 log =  20 log   (3.16)
 P0   U ef2 / R0   U ef   I ef 
 0  = 0
R  0 R=
0
R R0
1  P  1  U ef / R   U ef  I 
2
=
N P (Np) =ln   ln  =  ln  =  ln  ef  (3.17)
2  P0  2  U ef0 / R0 
2  U ef 
 0  R R=
 I ef 
 0  R R0
= 0
Subliniem că egalitatea nivelelor relative ale puterii cu ale tensiunii şi curentului există numai
dacă sarcinile R şi R 0 (pe care se disipă puterile) sunt egale.
Exprimarea relativă a nivelelor de tensiune şi curent se poate face şi dacă rezistenţele R şi R 0
nu sunt egale, dar în acest caz egalităţile din (2.4) nu există. In adevăr, dacă R ≠ R0 , rezultă:
P  U ef2 / R   U ef   R
= =
N P ( dB ) 10 log   10 log =  20 log   − 10 log   (3.18)
 P0   U ef / R0 
2  U ef   R0 
 0   0 
P  I ef2 R   I ef   R
= =
N P ( dB ) 10 =
log   10 log  2  20 log   + 10 log   (3.19)
 P0   I ef R0   I ef   R0 
 0   0 
 R  R
N P ( dB ) = NU ( dB ) − 10 log   = N I (dB) + 10 log   (3.20)
 R0   R0 
Observaţie. În relaţiile de mai sus s-au considerat valorile eficace ale tensiunilor şi curenţilor,
relaţiile fiind astfel valabile indiferent de semnal. Relaţiile pot fi aplicate şi pentru amplitudini
numai dacă aceste asunt proporţionale cu valorile eficace (semnale periodice).
Dacă se cunosc nivelele relative, valorile absolute pot fi determinate dacă se cunosc valorile de
referinţă (P 0 , U ef0 , I ef0 ) şi eventual, sarcinile (R, R 0 ).
Exprimarea relativă a nivelelor este utilă şi când mărimile (P, U, I) sunt cele de la ieşirea şi
intrarea circuitelor, în care caz nivelele relative au semnificaţia de amplificare, câştig sau
atenuare, referinţă fiind mărimea de intrare; de exemplu:
 POUT  U  I 
= AP ( dB ) 10 log =   , A U(dB) 20 = log  OUT  , AI 20 log  OUT  (3.21)
 PIN   U IN   I IN 
Deoarece de regulă sarcinile de intrare şi ieşire diferă, în aceste cazuri amplificările în tensiune
şi curent nu sunt egale cu amplificarea în putere; între AP(dB) şi AU(dB) şi AI(dB) există
relaţiile (3.21).
In unele cazuri puterea de referinţă (P 0 ) este stabilită convenţional sau prin standarde şi în acest
caz nivelul exprimat logaritmic devine nivel absolut, iar din denumirea unităţii rezultă valoarea
referinţei. Puterea de referinţă (P 0 ) este stabilită la una din valorile: 1W,
1mW, 1μW. Cu aceste referinţe, nivelele relative se exprimă în unităţi logaritmice specifice:
dBW, dBm, dBu sau dBμ (se citesc decibellwatt, decibellmiliwatt, decibellmicrowatt):
 P 
P( dBW ) = 10 log   [ dBW ]
 1W 
 P 
P( dBm ) = 10 log   [ dBm ] (3.22)
 1mW 
 P 
P( dBu ) = 10 log   [ dBu ]
 1µW 
De exemplu: 0dBW <--> 1W, 0dBm <--> 1mW, 0dBu <--> 1μW etc. In discuţii în care apar
atât nivele absolute în dBm, dBu cât şi nivele relative în dB, pentru a le deosebi mai clar, se
foloseşte uneori notaţia dBr pentru nivelele relative.
Reprezentările logaritmice au trei avantaje:
1) înlocuiesc operaţiile de înmulţire şi de împărţire cu operaţii de adunare şi scădere (de
exemplu în cazul unui lanţ de amplificatoare),
2) permit exprimarea unor numere foarte mari cu numere mici,
3) permit reprezentări grafice mai sugestive, adesea înlocuind curbe cu segmente de linii drepte
(diagramele Bode sunt un exemplu).

4. Serii Fourier
Sistemele liniare invariante în timp sunt de departe cele mai studiate și utilizate
sisteme îın prelucrarea semnalelor. Un sistem se numește liniar dacă răspunsul acestuia
la suma a două semnale este identic cu suma răspunsurilor la fiecare semnal în parte.
Un sistem se numește invariant îın timp dacă răspunsul său la un semnal este același
indiferent de momentul când este aplicat semnalul respectiv la intrarea sistemului.
Din teoria sistemelor, se știe că funcțiile proprii ale sistemelor liniare invariante în timp
(pe scurt, SLIT) sunt (co)sinusoidele. Altfel spus, dacă la intrarea unui SLIT aplicăm o
cosinusoidă pură de frecvență ω0, atunci la ieșire vom avea tot o cosinusoidă pură ω0
(bineînteles, având altă amplitudine și fază). Acest fapt permite studierea
comportamentului sistemului la un semnal de intrare oarecare, cu condiția să putem
scrie semnalul respectiv ca o sumă (fie și infinită) de cosinusoide.
ˆ
4.1. Forma trigonometrică
Fie x(t) un semnal periodic, de perioada T :

x(t =
) x(t + T ) ∀t ∈  (4.1)
Atunci, se poate arăta că semnalul x(t ) se poate scrie sub forma unei sume
numărabile de cosinusoide și sinusoide, de frecvențe multipli ai frecvenței de bază a
semnalului (numită frecvență fundamentală):
Astfel, are loc relația:
∞ ∞
=x (t )
=n 0=n 1
∑ cn cos ( nωt ) + ∑ sn sin ( nωt )
(4.3)
Coeficienții {cn }n∈ și {s n }n∈* se numesc coeficienții dezvoltării semnalului în serie

Fourier trigonometrică.
Se poate arăta că funcțiile {cos (nωt )}n∈ ¸si {sin(nωt )}n∈∗ formează un set orthogonal de
funcții. Dacă se definește produsul scalar a două funcții (reale) periodice de perioadă T
precum:
f ( t ) , g ( t ) = ∫ f ( t ) g ( t ) dt
T (4.4)
K.Menyhardt, R.Nagy - Biosemnale 1

unde ∫
T
reprezină integrala pe o perioadă oarecare, atunci se poate arăta prin calcul direct că:
T dacă m= n= 0
T

cos ( mωt ) , cos ( nωt ) =  dacă m= n ≠ 0
2
0 dacă m ≠ n
(4.5a)
const dacă m= n= 0
T

sin ( mωt ) ,sin ( nωt ) =  dacă m= n ≠ 0
2
0 dacă m ≠ n (4.5b)
cos ( mωt ) ,sin ( nωt ) = 0 ∀m, n

(4.5c)
Din ecuațiile (4.5), rezultă un mod simplu de calcul al coeficienților dezvoltării
semnalului, prin produs scalar îıntre acesta și funcția respectivă din baza de funcții.
Astfel, dacă se calculează, spre exemplu:
x ( t ) , cos ( kωt ) = ∫ x ( t ) cos ( kωt ) dt

T
 ∞ ∞

=
=
∫T
∑ cn cos
 n 0=n 1
( nω t ) + ∑ sn sin ( nωt )  cos ( kωt ) dt

∞ ∞
∑ c 
n T
n 0=
) cos ( kωt ) dt +∑ c ∫ sin ( nωt ) cos ( kωt ) dt
∫ cos ( nωt n 0
n
  
T

=
0 pentru n ≠ k =
0
T
 c dacă k ≠ 0
= 2 k
Tck dacă k = 0
(4.6)
Reluând demonstrația de mai sus și pentru valorile sk, rezultă următoarele relații de calcul
pentru coeficienții dezvoltării semnalului x(t) în serie Fourier trigonometrică.
1
x ( t ) dt
T ∫T
c0 =
(4.7a)
2
x ( t ) cos ( nωt ) dt
T ∫T
=cn = n 1, 2,3,...
(4.7b)
2
x ( t ) sin ( nωt ) dt
T ∫T
=sn = n 1, 2,3,... (4.7c)
Este evident că șirul de coeficienți {c0, c1, c2, . . . , s1, s2, . . .} constituie o altă
reprezentare a semnalului x(t), îıntrucât, conform cu (4.3), acesta poate fi reconstruit
perfect pe baza coeficienților respectivi. Reprezentarea sub formă trigonometrică a
seriei Fourier a unui semnal este, însă, destul de greu de interpretat, datorită prezenței
a doi coeficienți (unul “sinusoidal” și celălalt “cosinusoidal”) ce caracterizează fiecare
frecvență nω.

4.2. Forma armonică
Să considerăm cantitățile An și ϕ n reprezentând coordonatele polare ale perechii (cn, sn).

Cu alte cuvinte, pentru n > 0 avem relațiile:
=
An cn2 + sn2
(4.8a)
 sn 
ϕn = − arctan   (4.8b)
 cn 
respectiv
cn = An cos (ϕn ) (4.9a)
sn = − An sin(ϕn ) (4.9b)
în timp ce pentru n = 0 luăm:
A0 = c0 (4.10a)
ϕ0 = 0 (4.10b)
Înlocuind relațiile (4.9) îndescompunerea (4.3), obținem:
∞
=x (t ) ∑ ( A cos (ϕ ) cos ( nωt ) − A sin (ϕ ) sin ( nωt ) )
n =0
n n n n (4.11)
de unde, prin restrângere, obținem forma finală a descompunerii semnalului x(t) în serie
Fourier armonică: ∞
∞
=x (t ) ∑ A cos ( nωt + ϕ )
n =0
n n (4.12)
Forma (4.12) este mai ușor de interpretat, întrucât conține amplitudinile An și fazele ϕ n
cosinusoidelor de frecvențe nω ce intervin îın descompunerea semnalului nostru periodic.
Șirul de coeficienți {A0, A1, A2, . . .} reprezintă spectrul de amplitudini al semnalului x(t), iar
șirul {ϕ0, ϕ1, ϕ2, . . .} spectrul de faze al acestuia.
4.3. Forma complexă
Forma complexă este cea mai generală formă a descompunerii unui semnal periodic ˆın
serie Fourier. Se pornește de la identitatea
eix + e − ix
cos ( x ) =
2 (4.13)
care se înlocuiește în relația (4.12) rezultând:

1 ∞
x ( t )= (
∑ Aneiϕn einωt + An e−iϕn e−inωt =
2 n =0
)
∞ −1
A A
= A0 + ∑ n eiϕn einωt + ∑ − n e − iϕ− n einωt
n= 0 2 n = −∞ 2 (4.14)
În relația de mai sus ϕ0 = 0 . Dacă Anc ∈  cu n ∈  de forma:

 A0 pentru n = 0

1
=Anc  An eiϕn pentru n > 0
2
1 − iϕ− n
 2 A− n e pentru n < 0
(1.15)
Astfel (4.14) devine
∞
x(t ) = ∑A
n = −∞
nc einωt
(4.16)
Relație care reprezintă dezvoltarea semnalului periodic x(t ) în serie Fourier armonică. Unul
din avantajele acestei reprezentări constă în modalitatea direct și mai ales unitară de
calcul al coeficienților dezvoltării Anc. Astfel, pentru n > 0 avem:
Anc =
1
2
An eiϕn =
1
2
( An cos (ϕ n ) + iAn sin (ϕn ) )=
1
2
( cn − sn )=
1 2 2 
=  ∫ x ( t ) cos ( nωt ) dt − i ∫ x ( t ) sin ( nωt ) dt  =
2T T T T

x ( t ) ( cos ( nωt ) − i sin ( nωt )=
)
1 1
= ∫ dt ∫ x ( t ) e − inωt dt
T T T T
(4.17)
Pentru n<0 avem asemănător
1
2
A− n e − iϕ− n =
Anc =
1
2
( A− n cos (ϕ− n ) − iAn sin (ϕ− n ) )=
1
2
( c− n − s− n )=
1 2 2 
=  ∫T x ( t ) cos ( −nωt ) dt + i ∫T x ( t ) sin ( −n= ωt ) dt 
2T T 
x ( t ) ( cos ( nωt ) − i sin ( nωt )=)
1 1
= ∫ dt ∫ x ( t ) e − inωt dt
T T T T
(4.18)
În dezvoltarea de mai sus, s-a ținut cont de faptul că funcțiua cosinus este pară și sinus
impară. Deci, pentru A0c se poate scrie
1 1
∫ T ∫T
− i 0ω t
A0=
c A=
0 c=
0 x(t )dt= x(t ) e dt
T T =1 (4.19)
(4.17), (4.18) și (4.19) pot fi scrise în mod unitar:
1
T ∫T
=Anc x(t )e − inωt dt ∀n ∈ 
(4.20)
• Este evident că cele trei forme ale descompunerii în serie Fourier ale unui semnal
periodic sunt reprezentări echivalente ale aceleiași realitățti fizice, care exprimă des-
compunerea unui semnal periodic într-o sumă numărabilă de (co)sinusoide; din
orice dintre cele trei forme se pot deduce celelalte două.
• Forma complexă a descompunerii introduce noțiunea de “frecvență negativă”. Este
evident că această noțiune provine dintr-o construcție matematică ce nu are nici o
legătură cu realitatea fizică. În realitate, conform cu (4.14) și cu (4.15), component
pe așa–zisa frecvență negativă −nω împreună cu cea pe frecvența nω formează
împreună componenta sinusoidală de frecvență nω.
4.4. Transformata Fourier
În paragraful anterior s-a arătat că un semnal periodic poate fi descompus ca o sumă de un

număr numărabil de componente sinusoidale, de frecvențe multipli ai frecvenței de bază a
semnalului, numită frecvență “fundamentală”.
În acest capitol, vom generaliza această descompunere a unui semnal îıntr-o sumă de
sinusoide și pentru semnale neperiodice.
Se observă că pe măasură ce T crește,
T componentele din spectrul semnalului se “îndesesc”.
Acest lucru este natural, întrucât creșterea lui T este echivalentă cu scăderea frecvenței
2π
fundamentale ω = , și deci, cu scăderea iıntervalului de frecvență între două componente
T
succesive. Figura 4.1 ilustrează un exemplu. Evident, la limită, când T →∞,
componentele frecvențiale se “contopesc”, iar spectrul semnalului devine de natură
continuă.
Fie x(t) un semnal de modul integrabil:

∞
∫
−∞
x(t ) dt= M < ∞
(4.21)
Atunci, se definește transformata Fourier a semnalului x(t) ca fiind semnalul X(ω) obținut
după:
∞
{ x(t )} (ω )
X (ω ) F=
= ∫ x(t )e
− iωt
dt
−∞ (4.22)
Semnalul original x(t) poate fi recuperat din transformata sa prin aplicarea operatorului
invers:
∞
1
= { X (ω )} (t )
x(t ) F= −1
∫ X (ω )e
iωt
dω
2π −∞ (4.23)

x(t)
t
ω
0 T 2T -ω 0 ω 2ω
(a) (b)
x(t)
t
ω
0 T1 2T 1 -ω 1 ω ω 1
(c) (d)
Fig. 4.1- Forma spectrului unui semnal periodic în funcție de perioadă: (a) Semnal periodic de perioada T
(b) Modulul coeficienților Anc pentru semnalul din figura a. (c) Semnal periodic de perioada T1 > T .
(d) Modulul coeficienților Anc pentru semnalul din figura (c).
Este important, pentru înțelegerea noțiunilor, să observăm similitudinile și diferențele îıntre

relațiile (4.22) ¸si (4.23) și cele care descriu descompunerea în serie Fourier complex a unui
semnal periodic, respectiv (4.20) și (4.16). Se observă că semnificația valorilor X(ω) este
similară cu cea a coeficienților Anc, cu singura diferență că, în cazul transformatei Fourier,
numărul de cosinusoide în care se descompune semnalul devine infinit nenumăarabil. În rest,
semnificația valorilor X(ω) este aceeași pe care am discutat-o ˆın paragraful precedent: modului |X(ω)|
iϕ (ω )
și faza ϕ (ω ) ale cantității complexe X (ω ) = | X (ω ) | e sunt amplitudinea, respectiv faza
cosinusoidei de frecvență ω ce intră în descompunerea spectrală a semnalului x(t). Într-adevăr,
observând că, în ipoteza unui semnal x(t) cu valori reale, valorile transformatei Fourier situate
simetric față de 0 sunt complex conjugate:

 X (−ω ) =X (ω )
x(t ) ∈  −ω ) X * (ω ) ⇔ 
∀t ⇔ X (=
ϕ (−ω ) =
−ϕ (ω )
(4.24)
atunci (4.23) poate fi scris ca:
1  
0 ∞
 ∫ X (ω )e d ω + ∫ X (ω ) e d ω=
iωt iωt
x(t=
) 
2π  −∞ 0 
1  
0 ∞
− X ( −Ω ) e d Ω + X (ω ) e d=
2π  ∞∫  ∫0
=  − iΩt iωt
ω

 ω =−Ω 
 
1  
0 ∞
= X * ( Ω ) e − iΩt d Ω + ∫ X (ω ) eiωt d ω
 − ∫  = 
2π  ∞  0 
*
X ( Ω ) eiΩt
 
∞
1
∫ ( X (ω ) e
iωt *
= + X (ω )eiωt )d ω
2π 0 (4.25)
În continuare, folosind faptul că ∀z ∈  , avem z + z * =2ℜe { z} și că:
ℜe { X (ω ) eiωt } = {
ℜe X ( ω ) e (
i ωt +ϕ ( t ) )
}=
X (ω ) cos (ωt + ϕ (ω ) ) d ω , (4.25) devine:
∫ X (ω ) cos (ωt + ϕ (ω ) ) dω
1
=x(t )
π 0 (4.26)
relație care justifică afirmația despre semnificația modulului și fazei lui X(ω).
4.5. Proprietățile transformatei Fourier
Liniaritatea. Transformata Fourier este liniară.

Fie x(t) ¸si y(t) două semnale de modul integrabil și fie a și b două constante complexe.
Liniaritatea transformatei Fourier se traduce prin faptul că aceasta comută
F{ax ( t ) + by ( t )} (ω =
) aF{x ( t )}(ω ) + bF{ y ( t )}(ω ) (4.27)
Deplasarea în timp. Deplasarea în timp cu o cantitate constantă t0 a unui semnal
corespunde unei deviații induse în faza spectrului:
∞ τ ∞
t − t0 =
F { x ( t − t0 )} (ω ) =∫ x ( t − t0 ) e − iωt dt = ∫ x (τ ) e
− iω (τ + t0 )
dτ =
−∞ −∞
∞
= e − iωt0 ∫ x (τ ) e
− iωτ
dτ

−∞

X (ω )
(4.29)
Deplasarea în spectru. Deplasarea spectrului unui semnal cu o frecvență constantă ω0

corespund înmulțirii semnalului în timp cu o cosinusoidă complexă:
F −1 { X (ω − ω0 )} (t ) =
x(t )eiω0t
(4.30)
∞ ω −ω0 =
Ω
1 1
F −1 { X (ω − ω=
0 )} (t ) ∫ X (ω − ω0 ) eiω=
t
dω ω0 )
X (Ω)ei ( Ω+= dΩ
2π −∞
2π
∞
1
= eiω0t ∫
2π −∞
X (Ω)eiΩt d Ω
  
x (t )
(4.31)
Schimbarea de scală. O contracție a semnalului cu o constantă a corespunde unei
relaxări a spectrului cu aceași constantă și viceversa.
1 ω 
{ x(at )} (ω )
F= X  , ∀a ∈ , a ≠ 0.
a a
(4.32)
∞ at =τ S ∞ τ
− iω
1
F { x(at )} (ω )
= ∫=
x(at )e dt ∫
− iωt
(τ )e a dτ
x=
−∞ − S∞
a
∞ ω
1 −i τ 1 ω 
= = ∫
Sa −∞
x (τ ) e a
dτ X 
a a
 
ω 
X 
a (4.33)
1 dacă a > 0
=
unde =
S sign (a ) 
−1 dacă a < 0
Derivarea în timp.
 dx ( t ) 
F  (ω ) = iω X (ω )
 dt  (4.34)
dx(t ) 1 d   1
∞ ∞
 ∫ X (ω )e d ω  ∫ iω X (ω )e
iωt iωt
= = dω
dt 2π dt  −∞  2π −∞ (4.35)
Integrarea în timp.
F {∫ x(t )dt} (ω ) = iω1 X (ω ) (4.36)

Conservarea energiei. Transformata Fourier conservă energia semnalului.
∞ ∞
1
∫−∞ x (t )dt = 2π ∫ X (ω )
2
2
dω
−∞ (4.37)

Folosind simetria între relațiile care dau transformata Fourier direct șiinversă:
∞ ∞
 1 ∞ 
∫−∞ x (t )dt −∞∫= ∫ X (ω )eiωt d ω  dt
2
x(t ) 
 2π −∞ 
1
∞
 ∞
 1
∞
= ∫ X (ω )  ∫ x(t )eiωt dt  d ω ∫ X (ω ) d ω
2
2π −∞  2π
−∞
  −∞
X (ω )
*
(4.38)
Simetria
X (ω ) ⇔ F { X (t )} (ω ) =
F { x(t )} (ω ) = 2π x(−ω )
(4.39)
Convoluția în timp. Spectrul semnalului obținut prin convoluția temporală a două

semnale se obține ca produsul spectrelor celor două semnale.
Fie x(t) și y(t) două semnale de modul integrabil, și fie z(t) produsul lor de convoluție:
∞ ∞
z (t ) = x(t ) * y (t ) = ∫ x(τ ) y(t − τ )dτ = ∫ x(t − τ ) y(τ )dτ
−∞ −∞ (4.40)
Atunci, între transformatele Fourier ale celor trei semnale are loc relația:
=Z (ω ) X (ω )Y (ω ) ∀ω ∈  (4.41)
∞ ∞
 − iωt ∞
∫−∞ ∫−∞  −∞∫

ω)
Z (= x (τ z ( t ) e − iω=
) y (t − τ )  e=
t
dt

∞
 ∞
 − iωt − iωτ iωτ
= ∫−∞  −∞∫
 x (τ ) y (t − τ )  e e


1
e dtdτ =
∞
 ∞

= ∫ x(τ )e − iωτ  ∫ y (t − τ )e − iω (t −τ ) dt  dτ=
−∞  −∞ 
t −τ =0 ∞
 ∞

∫−∞ x(τ )e  −∞∫ y(θ )e dθ  dτ
− iωτ − iωθ
= =

Y (ω )
∞
= Y (ω ) ∫ x(τ )e − iωτ dτ = X (ω )Y (ω )
−∞ (4.42)
Convoluția în frecvență. Spectrul semnalului obținut prin produsul a două semnale se
obține prin convoluția spectrelor celor două semnale.
Fie x(t) și y(t) două semnale de modul integrabil, și fie z(t) semnalul obținut prin produsul lor:
=z (t ) x(t ) y (t ) ∀t ∈  (4.43)

Atunci, între transformatele Fourier ale celor trei semnale are loc relația:
∞
1 1
Z (ω )
=
2π
X (ω )=
* Y (ω )
2π ∫ X (Ω)Y (ω −=
−∞
Ω) d Ω
∞
1
=
2π ∫ X (ω − Ω)Y (Ω)d Ω
−∞ (4.44)
1
∞
1
2 ∞
∞ 
=z (t ) ∫
2π −∞
=Z (ω )eiωt d ω  
2
∫−∞  −∞∫ X (Ω) y(ω − Ω=
)d Ω eiωt d ω

2 ∞ ∞
 1 
∫ ∫ X (Ω)Y (ω − Ω)e
iωt − iΩt iΩt
=   e dω d Ω
e=
 2π  −∞ −∞
 1 
2 ∞
∞ 
∫−∞  ∫ Y (ω − Ω)e =
i (ω −Ω ) t
=   X ( Ω ) e iΩt
dω  d Ω
 2π   −∞ 
ω −Ω=ψ
1
∞
 1 ∞

= ∫
2π −∞
X (Ω)eiΩt  ∫
2π −∞

y (ψ )eiψ t dψ  d Ω =
 
y (t )
∞
1
= y (t ) ∫ X=
2π −∞
(Ω)eiΩt d Ω x(t ) y (t )
  
x (t )
(4.45)
4.6. Transformatele Fourier ale câtorva semnale de interes
Impulsul Dirac
∞
=
F {δ (t )} (ω ) ∫=
− iωt
δ (t )e dt 1
−∞ (4.46)
În relația de mai sus s-a folosit proprietatea impulsului Dirac:
∞
∫
−∞
f ( x)δ ( x − x0 )dx =
f ( x0 )
(4.47)
x(t)
X(ω)
δ(t)
1
t
ω
Fig. 4.2 - Impulsul Dirac si transformata sa Fourier

Semnalul constant. Calculul transformatei Fourier a semnalului constant x(t) = 1 nu
poate fi făcut direct, datorită imposibilității calculului limitei lim e − iωt . Pentru rezolvarea
t →∞
problemei, se folosește rezultatul anterior (conform căruia transformata Fourier a unui

impuls Dirac este funcțtia constantă) și se aplică proprietatea simetriei transformatei
Fourier, care afirmă că, cu excepția unor constante și a unei operații de simetrizare, două
funcții fac pereche Fourier indiferent care din ele e exprimată în timp și care în frecvență.
Rezultatul anterior poate fi scris compact ca:
F
δ (t ) →1(ω ) (4.48)
de unde, aplicând (4.39) avem

F
1(t ) → 2πδ (−ω ) =
2πδ (ω ) (4.49)
Într-adevăr, calculând transformata Fourier inversă a semnalului X (ω ) = 2πδ (ω ) , avem

∞
1
F −1 { X (ω )} (t )= ∫ 2πδ (ω )e
iωt
d ω = 1= x(t )
2π −∞ (4.50)
ceea ce completează demonstrația noastră.
X(ω)
x(t)
1
ω
t
Fig. 4.3 - Semnalul constant și transformata sa Fourier
Observație. Având în vedere semnificația transformatei Fourier a unui semnal, era normal să
ne așteptăm la acest rezultat, care se interpretează în sensul că în descompunerea unui
semnal constant ca o sumă de sinusoide întră numai componenta de frecvență zero, adică
semnalul constant!
Funcția cosinus. La fel ca și în cazul semnalului constant, calculul transformatei

Fourier a funcției x(t) = cos(ω 0 t) nu poate fi abordat îın mod direct, ci tot folosind
rezultate deja determinate și proprietăți ale transformatei Fourier.
Pornind de la identitatea (4.13) și folosind rezultatul anterior și teorema deplasării în frecvență,
avem succesiv:

F
1 → 2πδ (ω )
F
e − iω0t → 2πδ (ω + ω0 )
F
eiω0t → 2πδ (ω − ω0 )
F
cos(ω0t ) → π (δ (ω − ω0 ) + δ (ω + ω0 )) (4.51)
x(t)=cos(t) X() πδ(ω−ω 0)

πδ(ω+ω0)
… … t
− ω0
ω
0
Fig. 4.4 - Semnalul cosinusoidal pur ¸si transformata sa Fourier
Transformata Fourier a semnalului x(t) = sin(ω 0 t) se poate deduce în mod absolut

similar pornind de la:
eix − e − ix
sin( x) =
2i (4.52)
Observție. La fel ca în cazul transformatei Fourier a semnalului constant, rezultatul
obținut mai sus este intuitiv, întrucât arată faptul că descompunerea unui semnal
cosinusoidal pur de frecvență ω 0 ca o sumă de cosinusoide este compusă dintr-o singură
cosinusoidă, și anume cea pe frecvența respectivă!
Semnalul de tip “box”.

Fie semnalul
1 dacă t ≤ T
x(t ) = 
0 în rest
(4.53)
Transformata Fourier a lui x(t) se calculează direct precum:
T
eiωt − e − iωt
T
1 − iωt
∫−T
− iωt
X (ω ) = e =
− e = =
iω −T
iω
2i sin(ωt )
= = 2Tsinc(ωT )
iω (4.54)
unde cu sinc(x) s-a notat funcția sinus cardinal:
sin x
sinc( x) =
x (4.55)

Semnalul sinus cardinal. Aplicând rezultatului anterior teorema simetriei și folosind faptul
că funcția “box” e pară, rezultă că transformata Fourier a unei funcții de tip sinc este o
funcție box:
π
F
 dacă ω ≤ ω0
sinc(ω0 x) →  ω0
0
 în rest
(4.56)
Rezultatul de mai sus este extrem de util în studiul filtrelor liniare.
x(t)
X()
1 2T
t ω
-T T
Fig. 4.5 - Semnalul de tip “box” și transformata sa Fourier
x(t)=sincω 0 t) X(ω)
1
π/ω
0
t ω
−ω 0 ω0
Fig. 4.6 - Semnalul de tip sinus cardinal și transformata sa Fourier

4.7. Teorema eșantionării
Fie x(t) un semnal de modul integrabil, al cărui spectru este mărginit. Dacă X(ω) este
spectrul semnalului, dat de transformata Fourier al acestuia:
{ x(t )} (ω )
X (ω ) F=
= ∫ x(t )e
− iωt
dt
−∞ (4.57)
atunci mărginirea spectrului semnalului poate fi scrisă precum:
(ω ) 0,
X= ∀ω > Ω max
(4.58)
cu Ωmax frecvența maximă a acestuia. În figura 4.7 este prezentat un exemplu de
semnal cu spectru limitat.
|X(ω)|
− 
max max

Figura 4.7: Exemplu de semnal cu spectru limitat
Având în vedere (4.57), rezultă că semnalul original x(t) poate fi recuperat din spectrul său
X(ω) după:
∞ Ω max
1 1
= { X (ω )} (t )
x(t ) F= −1
∫
= X (ω )eiωt d ω ∫ X (ω )eiωt d ω
2π −∞ 2π −Ω max
(4.59)
În continuare, vom face următoarea construcție: dezvoltăm spectrul X(ω) al semnalului nostru
într-o serie Fourier în interiorul intervalului [−Ωmax, Ωmax]! În legătură cu această
construcție, se impun următoarele precizări importante pentru înțelegerea ei:
• Dezvoltarea îın serie Fourier a fost prezentată și discutată îın contextul unor semnale de
timp. Acest lucru nu ne împiedică, însă, aplicarea aceleiași teorii pentru un semnal
reprezentat în frecvență, întrucât este vorba despre o construcție matematică valabilă
indiferent de semnificația fizică pe care o atribuim mărimilor cu care operează. În acest
context, să observăm că, dacă semnificația fizică a coeficienților dezvoltării în serie Fourier
a unui semnal temporal este de componente frecvențiale, atunci, invers, semnificația fizică a
coeficienților dezvoltării unui semnal de frecvență va fi de componente temporale.
• Dezvoltarea în serie Fourier a unui semnal a fost discutată numai pentru semnale periodice.
Or, să ne reamintim că semnalul pe care intenționăm să îl dezvoltăm nu este periodic! Din
acest motiv, descompunerea semnalului nu este valabilă decât în interiorul intervalului
considerat, respectiv [−Ωmax, Ωmax].
Astfel, introducând perioada semnalului (în cazul de față 2Ωmax) în (4.2), relația (4.16) care ne
dă dezvoltarea în serie Fourier complexă se scrie:
∞ 2π
in ω
=X (ω ) ∑ ξne 2 Ω max
∀ω ∈ [ −Ω max , Ω max ]
n = −∞ (4.60)
unde ξ n sunt coeficienții dezvoltării, care conform cu (4.20) pot fi deduși ca:
Ω max 2π
1 − in ω
ξn = ∫ X (ω ) e dω
Ω max
(4.61)
2Ω max −Ω max
Prin identificarea termenilor din relațiile (4.60) și (4.58), rezultă că ξ n nu sunt alceva decât
valori ale semnalului original x(t) la anumite momente de timp:
π  π 
=ξn x  −n  ∀n ∈  (4.62)
2Ω max  Ω max 
În continuare, înlocuind pe X (ω ) dat de (4.61) în relația (4.59), obținând:
Ω
1 max
=x(t ) = ∫
2π −Ωmax
X (ω )eiωt d ω
2π
1 max  ∞ ω 
Ω
in
= =  ∑ n
2π −Ω∫max  n = −∞
ξ e 2 Ω max
 eiωt d ω

(4.63)

Ω max  π 
∞ i t + n 
1
=
2π
∑ξ ∫
n = −∞
n e  Ω max 
dω
−Ω max

Prin calcul direct, integrala de mai sus poate fi scrisă precum:
Ω max
1 iαω Ωmax eiαΩmax − e − iαΩmax
∫ e dω
iα n
= = e =
−Ω max
iα −Ω max iα
(4.64)
2i sin (αΩ )
= max = 2Ω max sinc (αΩ max )
iα
În dezvoltarea de mai sus, am folosit identitatea (4.52), funcția sinc(x) fiind dată de (4.55).
Înlocuind (4.64) în (4.63), obținem:
1 ∞   π 
x(t) = 2Ω max ∑ ξ nsinc  Ω max  t + n   (4.65)
2π n = −∞   Ω max 
Ultimul pas este înlocuirea în relația de mai sus a valorilor ξ n date de (4.62):
1 π ∞
 π    π 
x(t ) =Ω max
π Ω max
∑ x  −n Ω  sinc  Ω max  t + n
Ω max
 
n = −∞  max     (4.66)
de unde, reducând termeni, introducând notația
not π
Te =
Ω max (4.67)
și schimbând variabila după care se face sumarea k = −n obținem relația finală ce reprezintă
teorema eșantionării:
∞
=x(t ) ∑ x(kT )sinc(Ω
k = −∞
e max (t − kTe )), ∀t ∈ 
(4.68)
Interpretarea relației (4.68), respectiv enunțul teoremei eșantionării, este următoarea:
Teoremă: Un semnal de spectru mărginit poate fi complet reconstruit din eșantioanele sale, cu
condiția ca frecvența de eșantionare să fie cel puțin dublul frecvenței maxime a semnalului.
Într-adevăr, relația (4.68) ne arată că, având disponibile numai valorile semnalului x(t) îıntr-o
mulțime discretă de puncte, respectiv la valori de timp distanțate cu cantitatea T e una față de
alta, putem calcula valoarea semnalului la orice moment de timp t ∈ R.
Or, notând cu Ω e frecvența corespunzătoare valorii T e definite în (4.67), avem:
2π 2π
Ωe = = = 2Ω max (4.69)
Te π
Ω max
ceea ce justifică afirmația din enunțul teoremei conform căareia frecvența de eșantionare trebuie
să fie cel puțin dublul frecvenței maxime a semnalului.

Reconstrucția semnalului din eșantioanele sale se face printr-o sumă de funcții de tip “sinus
cardinal”, ponderate cu valorile eșantionate ale semnalului. Cu alte cuvinte, relația (4.68) ne dă
descompunerea semnalului original x(t) în baza ortonormală de funcții { f k (t )}k∈ cu
not
f k (t ) = sinc(Ω max (t − kTe )) (4.70)
În sfârșit, o observație extrem de utilă pentru o îınțelegere mai bună a problemei. După cum am
precizat și înainte, datorită faptului că funcția X(ω) nu este periodică, descompunerea acesteia
îın serie Fourier nu este valabilă decât în interiorul intervalului considerat pentru funcția
respectivă, și anume [−Ω max , Ω max ]. Pentru ca descompunerea (4.58) să fie valabilă pentru ∀ω
∈ R, ar trebui considerat semnalul obținut prin periodizarea lui X(ω) cu perioadă 2Ω max . Cu alte
cuvinte, dacăa luăm în considerare semnalul X (ω ) obțtinut ca:
X =
(ω ) ∑ X (ω − 2k Ω
k∈
max ) (4.71)
atunci relația (4.61) devine:

∞ 2π
in ω
X (ω )
= ∑ξ e
n = −∞
n
2 Ω max
∀ω ∈ 
(4.72)
cu ξ n dați de (4.61). Reamintindu-ne că valorile ξ n nu sunt altceva decât eșantioanele semnalului
continuu, interpretarea relațiilor (4.72) și (4.61) este următoarea: spectrul semnalului eșantionat
cu frecvența Ωe se obține prin periodizarea spectrului semnalului continuu cu perioada Ω e !
Figura 4.8 ilustrează acest apect important, care ne oferă o altă interpretare intuitivă a aceleiași
teoreme a eșantionării: dacă semnalul este eșantionat cu o frecvență de eșantionare mai mică
decât dublul frecvenței maxime (Ω e < 2Ω max ) atunci în spectrul semnalului apare un fenomen
(numit aliasing ) caracterizat de întrepătrunderea “bucăților” de spectru deplasate cu multipli de
Ω e (de exemplu, întrucât Ω max > Ω e −Ω max , partea superioară a spectrului nedeplasat se va
suprapune cu partea inferioară a spectrului deplasat la dreapta cu Ω e etc.) de unde rezultă că
semnalul original nu mai poate fi recuperat din eșantioanele sale!
Totodată, această periodizare a spectrului semnalului prin eșantionare ne conduce și la o
modalitate practică de a recupera originalul, adică semnalul continuu, din versiunea sa
eșantionată: prin aplicare unui filtru trece–jos de frecvență de tăiere
Ωt ∈ [Ω max , Ω e − Ω max ].
|X(ω)|

t
0
(b)
|X()|

5. Filtre
Definiţia uinui fltru electric a deveinit îin ultiuul tiupm tot uai cupmriinzăttoare – îin
coincordainţăt cu evoluţiile teoretice şi tehinologice îin pmrelucrarea seuinalelor. De
la „dipmort selectiv îin frecveinţăt”, uin fltru electric este definit ca uin circuit care
realizeazăt uin rătspmuins dorit la o excitaţie datăt (îin doueiniul frecveinţăt sau tiupm)
sau chiar o structurăt hardware, care iupmleueinteazăt uin algoritu (de fltrare).
Fuincţia de fltrare se regătseşte îin diverse opmeraţii de pmrelucrare a seuinalelor,
cuu ar fi uultipmlexarea şi deuultipmlexarea, egalizarea, detecţia, decodarea,
regeinerarea, iintegrarea şi difereinţierea seuinalelor.
Existăt o uare varietate a pmuinctelor de vedere dupmăt care se pmot clasifca fltrele
electrice. De exeupmlui
a) dupmăt sursele de einergie folositei fltre pmasive şi active; Filtrul activ este acela
care, alătturi de coupmoineintele R (rezistiv), L (iinductiv), C (capmacitiv) uai coințiine
și o sursăt de einergie, pmrecuu cea derivatăt de la uin aupmlifcator opmerațioinal.
Filtrul pmasiv coințiine doar coupmoineintele R, L, C. Nu este inecesar ca toate cele
trei eleueinte săt fe pmrezeinte. Eleueintul iinductiv (L) este deseori ouis
(iinteințioinat) diin pmroiectarea fltrelor pmasive datorităt gabaritului și costului
eleueintelor iinductive, pmrecuu și datorităt coupmoineintei rezistive a bobiinelor care
și ea trebuie iinclusăt îin ecuație.
b) dupmăt uetoda de pmrelucrare a seuinalelori fltre ainalogice (realizarea acestora
a pmriuit o ateinție spmorităt îintre ainii 1940 și 1960), fltre inuuerice (o datăt cu era
calculatoarelor ieftiine a îincepmut și studiul asupmra fltrelor digitale); Uin fltru digital
este o iupmleueintare a uinei ecuații îintruin software adecvat. Nu existăt
coupmoineinte R, L, C. Totuși, fltre digitale pmot f coinstruite direct îin structura uinor
calculatoare spmeciale sub foruăt hardware, dar executarea opmerațiilor rătuâine
depmeindeintăt de software.
c) dupmăt inuuătrul şi locul beinzilor de trecere şi blocarei fltre trece jos (FTJ), fltre
trece sus (FTS), fltre trece baindăt (FTB), fltre opmreşte bainda (FOB), fltre tipm
„inotch” (sau „ac”), fltre trece tot (FTT), fltre cu uai uulte beinzi de trecere
şi/sau de blocare saui fltre de baindăt largăt şi fltre de baindăt îingustăt de trecere
sau de blocare;
d) dupmăt structura topmologicăt folosităti fltre îin scarăt sau (cu structura) îin pmuinte;
e) dupmăt eleueintele utilizatei fltre cu coinstainte coinceintrate (LC, RC) sau fltre cu
coinstainte distribuite (RC, liinii de trainsuisie, eleueinte coaxiale, ghiduri de uindăt,
cu trainsfer de sarciinăt etc.);
f) dupmăt uetodele de apmroxiuare a coindițiilor pmrescrise (îin beinzile de trecere
şi/sau blocare)i fltre tipm Butterworth, Cebîşev, Cauer, Bessel, Legeindre etc.
Filtre ainalogice pmasive
Îin uod ideal trainsuiterea uinui seuinal de la sursăt pmâinăt la recepmtor inecesităt
îindepmliinirea uruăttoarelelor douăt coindițiii
1. Spmectrul de frecveințe al seuinalului săt rătuâinăt ineschiubat.
2. Difereințele de tiupm diintre diferitele coupmoineinte ale seuinalului săt rătuâinăt
ineschiubate.
Aceastăt diin uruăt coindiție este îindepmliinităt dacăt inu existăt inici o schiubare îin
fazăt, a fecătrei coupmoineinte a seuinalului îin tiupmul trainsuisiei, sau altfel spmus
faza trebuie săt varieze liiniar cu frecveința. Deoarece îin pmracticăt, îintotdeauina
apmar uodifcătri de fazăt, este obligatoriu ca faza săt varieze liiniar cu frecveința
pmeintru a f îindepmliinităt coindiția a doua.
Priin uruare fuincția de trainsfer (FDT) a uinui uediu de trainsuisie ar trebui săt
aibăt uruăttoarele caracteristicii
Modulul FDT ar trebui săt fei
Iar faza FDT ar trebui săt fei
uinde T este o coinstaintăt cu diueinsiuini de tiupm. Fuincția, expmriuatăt ca

trainsforuatăt Lapmlace, care îindepmliineşte coindițiile de uai sus estei
a) fltru trece jos b) fltru trece sus
c) fltru trece bainda d) fltru opmrește baindăt

Fig. 1- Tipmuri de fltre ideale
Pe de altăt pmarte, îin trainsuisiile reale (Fig.2), seuinalul este, de obicei,
distorsioinat diin diverse uotive, cuu ar f iinterfereința cu alte seuinale,
uodifcarea seuinalului de căttre zgouot, etc. Priin uruare uin seuinal
distorsioinat, trebuie săt fe corectat sau pmrelucrat îin scopmul de a f readus la forua
iinițialăt, îinaiinte de a ajuinge recepmtor. Acest lucru pmoate f realizat pmriin iinteruediul
uinor fltre și/sau egalizatoare de aupmlitudiine.
Îin fuincție de rătspmuinsul lor de frecveințăt se distiing uai uulte categorii de fltre
cai
-Filtru Trece Jos (FTJ),
- Filtru Trece Sus (FTS),
- Filtru Trece Baindăt (FTB),
- Filtru Opmrește Baindăt (FOB),
- Filtru Trece Tot (FTT) sau
- Filtru cu rătspmuins îin frecveințăt arbitrar E, ( aseueinea fltre se uai inuuesc
egalizatoare).
a) fltru trece jos b) fltru trece sus
c) fltru trece baindăt d) fltru opmrește baindăt

Fig. 2- Coupmortare fltre reale
Rătspmuinsurile de bazăt îin frecveințăt ale uinui fltru suint dupmăt cuu urueazăti
Filtre trece jos (FTJ). Rătspmuinsul ideal al uinui fltru FTJ este pmrezeintat îin Fig. 2
(a). Toate frecveințele uai uici de frecveința de tătiere ωC trec pmriin fltru, fătrăt a f
obstrucțioinate. Aceastăt baindăt de frecveințe este inuuităt bainda de trecere a
fltrului.
Fig. 3- Filtru ainalogic trece jos
a) grafc Bode b) grafc liiniar

Fig. 4 - Coupmortaueint fltru trece jos
Fig. 5- Rătspmuinsul îin aupmlitudiine ideal şi real al uinui FTJ
Frecveințele uai uari ca frecveința de tătiere suint îupmiedicate săt treacăt pmriin fltru
si ele coinstituie bainda de opmrire a fltrului. Se obişinuieşte săt se iintroducăt o
uătriue, inuuităt ateinuare, definităt ca iinversul uodulului rătspmuinsului îin
frecveinţăt. Rătspmuinsul la iupmuls al fltrului trece jos ideal estei
Cu toate acestea, rătspmuinsul ideal al uinui FTJ inu se pmoate realiza pmriintr-uin circuit
fzic. Se coinstatăt căt acest rătspmuins la iupmuls este ineinul şi la uoueinte inegative.
De aceea fltrul trece jos ideal este uin sisteu inerealizabil. Îin coinseciinţăt
caracteristica de frecveinţăt pmoate f doar apmroxiuatăt pmriin caracteristici de
frecveinţăt ale uinor fltre realizabile. Rătspmuinsul pmractic al uinui FTJ va f, îin
geineral, ca îin Fig. 5. Se pmoate observa căt este pmeruisăt o uicăt eroare îin bainda
de trecere, îin tiupm ce trecerea de la bainda de trecere la bainda de opmrire inu este
abrupmtăt. Lătțiuea acestei beinzi de trainziție ωS –ωC deteruiinăt selectivitatea
fltrului. Îin acest caz ωS este coinsideratăt a f cea uai uicăt frecveințăt diin bainda
de opmrire, la care câștigul rătuâine sub o ainuuităt valoare spmecifcatăt
Filtre trece sus (FTS). Diin uotive siuilare cu cele pmrezeintate pmeintru FTJ,
rătspmuinsul ideal al uinui fltru trece sus (FTS) este irealizabil. Rătspmuinsul pmractic îin
aupmlitudiine al uinui FTS se aratăt îin Fig. 8. La FTS bainda de trecere se afăt uai
sus ca frecveința de tătiere ωC, îin tiupm ce toate frecveințele uai jos de frecveința
de tătiere suint ateinuate la trecerea pmriin fltru.
Fig. 6 - Fig. 3- Filtru ainalogic trece sus

Fig. 7 - Coupmortaueint fltru trece sus
Fig. 8 - Rătspmuinsul îin aupmlitudiine ideal și real al uinui FTS
Rătspmuinsul la iupmuls al acestui sisteu estei
Filtre trece baindăt (FTB). Bainda idealăt este diin inou irealizabilăt si rătspmuinsul
pmractic îin aupmlitudiine al uinui FTB este ca îin Fig.11. Aici bainda de trecere se afăt
îintre douăt beinzi de opmrire, iinferioarăt si supmerioarăt. Îin coinseciințăt vor exista douăt
beinzi de trainziție.
Fig. 9 - Filtru ainalogic trece baindăt
Se reuarcăt pmrezeinţa a douăt frecveinţe de tătiere, uina iinferioarăt şi uina

supmerioarăt. Expmresia rătspmuinsului la iupmuls al fltrului trece baindăt ideal estei
Fig. 10 - Coupmortaueint fltru trece baindăt
Fig. 11 - Rătspmuinsul îin aupmlitudiine ideal și real al uinui FTB
Îin coinseciinţăt inici fltrul trece baindăt ideal inu este uin sisteu realizabil.
Filtre opmreste baindăt (FOB). Rătspmuinsul pmractic îin aupmlitudiine al uinui fltru care
eliuiinăt o baindăt de frecveințe, sau FOB este pmrezeintatăt îin Fig. 15, îin tiupm ce
rătspmuinsul sătu ideal este diin inou irealizabil. Se pmoate observa căt fltrul dispmuine de
douăt beinzi de trecere sepmarate pmriintr-o baindăt de opmrire a fltrului. Existăt, de
aseueinea, douăt beinzi de trainziție.
Fig. 12 - Filtru ainalogic opmrește baindăt

Fig. 13 - Rătspmuinsul îin aupmlitudiine ideal și real al uinui FOB
Rătspmuinsul la iupmuls al fltrului opmreşte baindăt ideal estei
Filtre trece tot (FTT). Îin uod ideal, uin aseueinea fltru pmeruite trecerea, fătrăt
inici o ateinuare, pmeintru toate frecveințele (de la 0 la ∞), îin tiupm ce caracteristica
sa iupmortaintăt este rătspmuinsul îin fazăt. Dacăt rătspmuinsul îin faza este liiniar, atuinci
acesta fuincțioineazăt ca uin îintârzietor de tiupm ideal. Îin pmracticăt, faza pmoate săt
varieze liiniar, cu o eroare accepmtabilăt, pmâinăt la o ainuuităt frecveințăt ω c. Peintru
frecveințe uai uici de ωc ,FTT fuincțioineazăt ca uin circuit de îintârziere. Aseueinea
fltre suint utile la egalizarea fazei. Trebuie reuarcat fapmtul căt FTT inu suint
siingurele care pmot avea uin rătspmuins liiniar de variație a fazei.
Egalizoare de aupmlitudiine. Uin egalizator aupmlitudiine are uin rătspmuins îin

aupmlitudiine care inu apmarțiine inici uineia diintre rătspmuinsurile de fltre luate îin
coinsiderare de uai sus. Este folosit pmeintru a coupmeinsa distorsiuinile spmectrului
de frecveințe ale uinui seuinalul la trecerea acestuia pmriintr-uin sisteu. Rătspmuinsul
sătu îin aupmlitudiine este, pmriin uruare, elaborat pmeintru a coupmeinsa distorsiuinea
iintrodusăt îin spmectrul seuinalului îin urua trecerii pmriin sisteu. Îin acest seins, uin
egalizor de aupmlitudiine pmoate f coinsiderat arbitrar, fiind pmotrivit pmeintru uin siingur
seuinal distorsioinat.
Filtre active de bazăt
Îin doueiniul frecveinţelor joase este difcilăt iupmleueintarea fltrelor pmasive avâind
îin vedere valorile uari inecesare pmeintru iinductivitătţi şi capmacitătţi, valori care
iupmlicăt uin gabarit spmorit al coupmoineintelor pmrecuu şi pmrecizii scătzute ale valorilor
acestora.
Diin acest uotiv, îin doueiniul frecveinţelor joase se pmreferăt utilizarea fltrelor
active. Acestea, pme lâingăt eleueintele active, folosesc şi coupmoineinte pmasive dar
acestea pmot f doar rezistoare sau coindeinsatoare.
FTJ
Fig. 14 - Filtru activ trece jos
FTS
Fig. 15 - Filtru activ trece sus

FTB
Fig. 16 - Filtru activ trece baindăt
O datăt cu dezvoltarea tehinicii de calcul s-a pmus tot uai fecveint pmrobleua
îinlocuirii sisteuelor îin tiupm cointiinuu cu sisteue îin tiupm discret, chiar şi îin
apmlicaţiile seuinalelor ainalogice.
Priincipmalele pmropmrietătţi ale sisteuelor îin tiupm cointiinuu care trebuie săt se
trainsfere asupmra sisteuelor îin tiupm discret echivaleinte suinti
1. Existeinţa rătspmuinsului îin frecveinţăt al sisteuului,
2. Cauzalitatea sisteuului coinsiderat (uin sisteu este cauzal daca pmeintru orice in 0
∈ Z iesirea
sisteuului la uoueintul in0 depmiinde doar de valori x[in]),
3. Stabilitatea sisteuului coinsiderat (Uin sisteu este stabil BIBO (Bouinded Iinpmut-
Bouinded Outpmut) dacăt și inuuai dacăt o secveințăt de iintrare uargiinităt pmroduce o
secveințăt de ieșire uargiinităt).
Filtrul ainalogic repmreziintăt uin bloc fuincțioinal cu pmropmrietătți selective îin doueiniul
frecveinței. Dacăt seuinalul x(t) diin fgura 17 are uin spmectru de frecveințăt dat,
atuinci datorităt fltrului, îin spmectrul seuinalului y(t) inu se vor regătsi frecveințele
care coupmuin spmectrul lui x(t) cu aceleași aupmlitudiini, ci o ainuuităt pmarte diin ele
vor diferi sau chiar vor lipmsi cu totul. Deci acest bloc fuincțioinal inuuit fltru
ainalogic are pmropmrietătți selective fațăt de ainuuite frecveințe diin spmectrul
seuinalului de iintrare.
Dacăt la iintrarea acestui circuit se aduce uin seuinal siinusoidal, evideint si
seuinalul de ieșire va f tot siinusoidal dar este pmosibil săt aibăt o aupmlitudiine
diferităt fațăt de a celui de iintrare, pmrecuu si o fazăt diferităt.
Fig. 17 - Bloc de pmrelucrare a uinui seuinal ainalogic

Se inuuește „caracteristica aupmlitudiine / frecveințăt” repmrezeintarea grafcăt a
depmeindeinței de frecveințăt a uodulului rapmortului diintre aupmlitudiinea seuinalului
de ieșire și aupmlitudiinea seuinalului de iintrare, atuinci câind acestea suint
siinusoidale.
Se inuuește „caracteristica fazăt / frecveințăt” depmeindeința de frecveințăt a
defazajului diintre seuinalul siinusoidal de ieșire și cel de iintrare.
Filtre inuuerice
Îin fgura 18 este pmrezeintat uin sisteu a cătrui fuincțioinalitate se dorește a f
siuilarăt cu a fltrului ainalogic. La iintrarea și la ieșirea blocului de pmrelucrare inu
se uai gătsesc uătriui fzice, pmrecuu teinsiuini electrice, ci se gătsesc date
inuuerice sau uai siupmlu spmus, inuuere. Îin acest caz, blocul de pmrelucrare este
uin algoritu (regulăt) de calcul ce geinereazăt o secveințăt de date la ieșirea sa,
pmoriniind de la o secveințăt de date de iintrare. Peintru ca ainalogia săt fe coupmletăt,
va trebui săt vedeu ce efect are algorituul de calcul asupmra spmectrului de
frecveințăt al seuinalului y[in] îin rapmort cu cel al seuinalului x[in].
Fig. 18 - Bloc de pmrelucrare a uinui seuinal discret
Uin fltru digital este uin sisteu discret, utilizat îin scopmul uodifcătrii spmectrului de
aupmlitudiini şi/sau de faze al uinui seuinal.
Rătspmuinsul îin doueiniul tiupm al uinui Sisteu Digital Liiniar Iin Tiupm este dat de
pmrodusul de coinvoluţie diintre seuinalul de iintrare x[in] şi rătspmuinsul la iupmuls al
sisteuului, inotat cu h[in], deinuuit şi fuincţie pmoinderei
(3.1)
Apmlicarea trainsforuatei Z aubilor ueubri ai relaţiei (3.1) pmeruite stabilirea
legătturii diintre trainsforuatele Z ale seuinalelor de iintrare şi ieşirei
(3.2)
uinde H(z) repmreziintăt fuincţia de trainsfer a SDLIT.
La iupmleueintarea fltrelor digitale, se deosebesc douăt tipmuri fuindaueintal
diferite de fltrei
Filtrele cu Rătspmuins Fiinit la Iupmuls (RFI)

Filtrele cu rătspmuins finit la iupmuls (pmrescurtat RFI) au fuincţia pmoindere h[in] ineinulăt
pmeintru in∈{0,1,…, N −1}. Se spmuine căt N repmreziintăt luingiuea rătspmuinsului la
iupmuls. Peintru aceste fltre iupmleueintarea opmeraţiei de fltrare are la bazăt
pmrodusul de coinvoluţie (3.1) pmarticularizat corespmuinzăttori
Îin aceastăt situaţie fuincţia de trainsfer deviinei
(3.4)
Deci fuincţia de trainsfer inu pmreziintăt pmoli, fiind o fuincţie pmoliinouialăt de ordiinul N
−1 îin z −1. Coefcieinţii fltrului suint chiar valorile rătspmuinsului la iupmuls.
Posibilitatea fltrelor RFI de a avea o caracteristicăt de fazăt liiniarăt pmeruite
realizarea opmeraţiei de fltrare fătrăt a iintroduce distorsiuini de fazăt, aspmect
iupmortaint îin recoinstrucţia fdelăt a seuinalelor. Trainsforuata Fourier a
rătspmuinsului la iupmuls, deinuuităt rătspmuins îin frecveinţăt sau fuincţie de trainsfer
Fourier, se obţiine pmriin evaluarea lui H(z) de forua (3.4) de-a luingul cercului de
razăt uinitate diin pmlainul Zi
(3.5)
uinde
(3.6)
Frecveința inorualăt f se calculeazăt ca rapmortul diintre valoarea frecveinței și
valoarea frecveinței (F) de eșaintioinare (Fe).
Fuincţia de trainsfer evaluatăt la frecveinţe fzice, pmeriodicăt îin frecveinţăt cupmerioada
2π, pmoate f expmriuatăt îin forua pmolarăti
(3.7)
Uinde și suint pmătrţi ale fuincţiei de sisteu, pmurtâind deinuuirile dei

caracteristicăt de uodul (de aupmlitudiine), respmectiv caracteristicăt de fazăt. Îin
pmracticăt ine iintereseazăt fltrele cu coefcieinţi reali, adicăt cu h[in]∈R , coinforu
relaţiei (3.4). Peintru aceste fltre caracteristica de uodul este o fuincţie pmarăt iar
cea de fazăt, o fuincţie iupmarăt, adicăti
(3.8)
Filtrele RFI pmot avea o caracteristicăt de fazăt liiniarăt pmriin obligarea fuincţiei
pmoindere h[in] săt pmreziinte pmropmrietatea de siuetrie sau de aintisiuetrie faţăt de axa
sa ceintralăt ( in = (N −1) / 2). Mai uult, fuincţia de trainsfer Fourier pmoate f pmusăt îin
foruai
(3.9)
cu ω şi fuincţie liiniarăt. Fuincţia realăt pmoartăt deinuuirea

de fuincţie de trainsfer de fazăt zero.
Existăt 4 tipmuri de fltre RFI cu fazăt liiniarăt, îin fuincţie de luingiuea N a rătspmuinsului
la iupmuls şi de siuetria sau aintisiuetria acestuiai
tipmul 1i fltre RFI cu luingiue iupmarăt şi rătspmuins la iupmuls siuetrici
(3.10)
tipmul 2i fltre RFI cu luingiue pmarăt şi rătspmuins la iupmuls siuetric;
tipmul 3i fltre RFI cu luingiue iupmarăt şi rătspmuins la iupmuls aintisiuetrici
(3.11)
tipmul 4i fltre RFI cu luingiue pmarăt şi rătspmuins la iupmuls aintisiuetric.
Caracteristici ale fltrelor RFI cu fazăt liiniarăti
Tipm Luingiue
Secveința
1 N iupmar siuetricăt
2 N pmar siuetricăt
3 N iupmar aintisiuetricăt
4 N pmar
Filtrele cu Rătspmuins Iinfinit îin Iupmulsuri (RII)

Filtrele cu rătspmuins iinfinit la iupmuls (RII) se dovedesc îin ainuuite apmlicaţii uai
avaintajoase decât fltrele RFI datorităt fapmtului căt pmot realiza caracteristici de
selectivitate exceleinte cu uin ordiin uult uai uic al fuincţiei de trainsfer. Spmre
deosebire de fltrele RFI, fltrele RII inu pmot avea caracteristica de fazăt liiniarăt.
Iupmosibilitatea realizătrii uinei faze liiniare are iupmlicaţii îin ceea ce pmriveşte
pmroiectarea fltrelor RII, îin seinsul căt aceasta pmresupmuine fe apmroxiuarea
siuultainăt atât a spmecifcaţiilor pmeintru caracteristica de aupmlitudiine cât şi a celor
referitoare la fazăt, fe corecţia ulterioarăt a distorsiuinilor de fazăt îin ipmoteza căt
pmroiectarea s-a bazat inuuai pme apmroxiuarea caracteristicii de aupmlitudiine. Existăt
uin siingur tipm de fltru RII la care uina diin cele douăt caracteristici este coinstaintăt
(fltrului trece tot - FTT).
Filtrul RII este descris îin doueiniul tiupm pmriin ecuaţia cu difereinţe finitei
(3.12)
Îin aceastăt situaţie fuincţia de trainsfer deviinei
(3.14)
îin care s-a pmresupmus căt a0 =1.
Proiectarea uinui fltru digital RII coinstăt îin deteruiinarea coefcieinţilor ai şi bi diin
expmresia (3.14) astfel îincât rătspmuinsul la iupmuls al acestuia, h[in], sau rătspmuinsul îin
frecveinţăt, H(e jω ) , săt apmroxiueze îintr-uin ainuuit uod spmecifcaţiile îin tiupm
discret sau îin frecveinţăt iupmuse la pmroiectare. Doueiniul îin care este rezolvatăt
pmrobleua apmroxiuătrii (tiupm sau frecveinţăt) este deteruiinat de apmlicaţia spmecifcăt.
Metodele de pmroiectare a fltrelor RII pmot f clasifcate îin douăt categoriii
1. Metode iindirecte bazate pme pmroiectarea îin pmrealabil a uinui fltru ainalogic şi
apmoi trainsforuarea acestuia îintr-uinul digital;
2. Metode directe uruătriind realizarea fltrelor digitale fătrăt referire la uin uodel
ainalogic. Aceste uetode se bazeazăt pme utilizarea criteriilor de apmroxiuare îin
doueiniile tiupm sau frecveinţăt.
Sisteme de achiziţii
protocoale de comunicare serială
Selectarea şi construirea unui sistem de achiziţii şi control (DA&C) care face ceea ce i se cere
necesită cunoştinţe de inginerie electrică şi programare:
• Traductoare şi actuatore
• Pregătirea semnalului
• Echipamente pentru achiziţie şi control
• Software
Un sistem de achiziţii este constituit din mai multe componente care sunt integrate să:
Simtă variabilele fizice (traductoare)
Pregătească semnalul electric pentru un convertor A/D
Convertească semnalul întrun format numeric acceptat de computer
Proceseze, analizeze, stocheze şi afişeze informaţia dobândităcu ajutorul unui program
Echipamentele de achiziţie şi control efectuează unul sau mai multe din următoarele operaţii: intrare
analogică, ieşire analogică, intrare digitală, ieşire digitală, funcţii de numărare/cronometrare.
Conversia analog digitală (A/D) modifică nivelul tensiunii sau curentului întro informaţie digitală.
Conversia este necesară pentru a permite calculatorului să proceseze sau stocheze informaţia
Subsistemul de intrare-ieşire (I/O) al unui calculator asigură calea de comunicaţie a informaţiilor

între calculator şi mediul extern (logica externă care nu lucrează direct cu UCP)
• Prin intermediul acestui subsistem, utilizatorul introduce programele şi datele dorite în memoria
calculatorului, pentru prelucrare, şi tot cu ajutorul său rezultatele se înregistrează, sau se afişează în
exterior.
• Legătura între UCP şi dispozitivele de I/O (dispozitivele periferice) se face prin intermediul unor
circuite de interfaţă de I/O
• Circuitele de interfaţă I/O asigură, din punct de vedere hardware, schimbul corect de date
• Circuitele de interfaţă se cuplează la magistralele calculatorului şi ele sunt adresabile la nivel de
registru-port de intrare-ieşire.
1 - Biosemnale – Sisteme de achizitii

Prin port înţelegem aici un loc (în general un registru), cu adresă specifică, adresă care constituie o
"poartă" prin care calculatorul realizează schimb de informaţie cu exteriorul; fie culege informaţia,
iar portul este port de intrare (PI), fie transmite informaţia la un port de ieşire (PO)
• Registrele port pot fi adresate în spaţiul de adrese al memoriei (vorbim atunci de mapare-
organizare a porturilor în spaţiul de memorie) sau pot fi adresate în spaţiu separat de cel de memorie
(mapare în spaţiul de I/O).
• Ca urmare adresele porturilor de intrare-ieşire pot fi tratate în două
moduri:
– ca porturi cu adrese distincte faţă de adresele de memorie (semnalele de control şi selecţie fiind
specifice pentru memorie, respectiv pentru spaţiul de intrare-ieşire);
– adresele porturilor sunt înglobate în spaţiul de adrese al memoriei principale. Această organizare a
adreselor (numita şi "mapare a adreselor de I/O în spaţiul de memorie") face ca porturile să fie
selectate prin aceleaşi semnale de adresă şi control ca şi memoria
Principalele diferenţe între UCP şi periferie, care impun folosirea circuitelor de interfaţă, constau în
următoarele:
– perifericele sunt dispozitive a căror funcţionare se bazează pe diferite tehnologii (electromecanice,
electromagnetice,electronice). De aceea trebuie să existe dispozitive de conversie a valorilor
semnalului, pentru o adaptare din punct de vedere electric cu calculatorul;
– viteza de transfer a datelor este mult mai scăzut la periferice faţă de UCP. Pentru transferul de date
între periferice şi UCP sau memorie trebuie deci să existe mecanisme de sincronizare.
– codurile şi formatele datelor în echipamentele periferice pot fi diferite faţă de codurile şi
formatele folosite în UCP şi memorie.
– există o varietate de periferice, cu moduri de funcţionare diferite şi de aceea acestea trebuie
controlate adecvat, pentru a nu perturba celelalte periferice conectate la UCP.
Schimbul de informaţii
Paralel: Rapid şi costisitor, dispozitivele A, B sunt simple, dar conectica este dificilă:
bit 0
bit 1
bit 2
bit 3
Dispozitiv bit 4 Dispozitiv
A bit 5 B
bit 6
bit 7
puls
Scop primar drept port de imprimantă la PC, denumire LPTx: line printer de obicei LPT1

8 biţi de date, cu alertă prin pulsaţii pentru a semnala validitatea informaţiilor, viteză mare (1
Mbit/sec)
Serial: Încet şi ieftin, dispozitivul A şi B trebuie să convertească între serial/paralel
Dispozitiv data Dispozitiv

A B
Majoritatea PCurilor au o mufă DB9 mascul pentru comunicare asincronă RS-232

De obicei COM1 pe PC. În majoritatea cazurilor este suficientă utilizarea a 2-3 fire pentru
conexiune masă (pin 5) şi Rx sau Tx (pin 2 şi 3).Există şi alte controale, dar sunt rar folosite.
Informaţia este transmisă bit cu bit, cu protocoale care specifică modul de reprezentare a
informaţiei, transmisie lentă (de obicei 9600 biţi/sec).
Interfața seriala SPI (Serial Peripheral Interface) este o interfața sincronă standard de mare viteză,
ce operează în mod full duplex. Ea e folosită ca sistem de magistrală serială sincronă pentru
transmiterea de date, unde circuitele digitale pot să fie interconectate pe principiul master-slave.
Aici, modul master/slave înseamnă că dispozitivul (circuitul) digital master inițiază cuvântul de
date. Mai multe dispozitive (circuite) digitale slave sunt permise cu slave select individual, adică cu
selectare individuală.
SPI-ul are patru semnale logice specifice.

SCLK - Ceas serial (ieșire din master).
MOSI/SIMO - Master Output, Slave Input (ieșire master, intrare slave).
MISO/SOMI - Master Input, Slave Output (intrare master, iesire slave).

SS - Slave Select (active low, ieșire din master).
Interfața SPI poate opera cu un singur dispozitiv master și unul sau mai multe dispozitive slave.
Dacă un singur dispozitiv slave este utilizat, pinul pentru SS poate fi setat pe nivelul logic low
("jos") dacă dispozitivul permite. Unele slave-uri necesită pentru selecție, "falling edge" (tranziție
de la nivelurile înalt/high → jos/low) al slave-select-ului pentru a iniția o acțiune, precum circuitul
ADC (convertor analogic-digital) Maxim MAX1242, care începe conversia la tranziția respectivă.
Cu multiple slave-uri, un semnal SS independent este necesar de la master pentru fiecare dispozitiv
(circuit) digital slave.
Majoritatea dispozitivelor slave au trei stări logice (en. tri-state), așa că semnalul MISO devine
"deconectat" (ieșire în gol) atunci când dispozitivul nu este selectat. Dispozitivele fără trei stări
logice nu pot împărți (nu pot participa la) magistrala SPI cu alte dispozitive; doar acele slave-uri pot
comunica cu master-ul și doar dacă au activat chip-selectul.
Pentru a începe comunicarea, master-ul mai întâi configurează ceasul, folosind o frecvență mai mică
sau egală cu maximul frecvenței suportata de slave. Aceste frecvențe sunt de obicei în intervalul 1-
70 MHz. Atunci master-ul setează slave select-ul pe nivelul 'jos' (en. low) pentru chip-ul dorit. Dacă
este necesară o perioada de așteptare (ca la conversia analog-digitală) atunci master-ul așteaptă cel
puțin acea perioadă de timp înainte de a începe ciclurile de ceas.
În timpul fiecărui ciclu de ceas SPI, apare o transmisie full duplex:
master-ul trimite un bit pe linia MOSI; slave-ul îl citește de pe aceeași linie;
slave-ul trimite un bit pe linia MISO; master-ul îl citește de pe aceeași linie.
Nu toate transmisiile de date necesita toate aceste operații (de ex. transmisia unidirecționala) deși
acestea se petrec.
În mod normal, transmisia implică existența a doi regiștri de date de o lungime oarecare a
cuvântului, cum ar fi opt biți, unul situat în dispozitivul master și celalalt în dispozitivul slave; ei
sunt conectați într-o configurație de tip inel. Informația este de obicei transferată începând cu cel
mai semnificativ bit (eng: Most Significant Bit - MSB), și continuând bit cu bit până se transferă și
cel mai nesemnificativ bit (eng: Least Significant Bit - LSB) pentru același registru. În această fază
putem afirma că cele două dispozitive master/slave și-au schimbat valorile din regiștri. Imediat
după, fiecare dispozitiv citește valoarea stocată în registrul de date și o prelucrează, cum ar fi
scrierea într-o locație de memorie. Dacă mai sunt date de schimbat, regiștrii de schimb sunt
încărcați cu noi date și procesul se repetă.

Interfața I²C sau IIC (Inter-Integrated Circuit) este un tip de transmisie de date serială master-
slave, utilizată intensiv între circuite integrate digitale (microcontrolere, memorii, convertoare, vers.
4.0 (2012) rata de transfer Ultra-Fast mode ajungând la 5 Mbps).
Magistrala (busul) I²C este compusă din doua linii:
SCL - Serial Clock Line (ro: linie de ceas seriala)
SDA - Serial Data Line (ro: linie de date seriala)
Primul element conectat va fi denumit MASTER iar cel de-al n-lea SLAVE. Plăcuţa MASTER v-a
putea interoga oricare port al plăcuţei SLAVE atât ca intrare cât şi ca ieşire. Liniile active SDA
(Serial DAta line) si SCL (Serial CLock line) sunt bidirectionale.
- Fiecare componenta conectata la magistrala are o adresa unica indiferent daca este CPU, RTC,
EEPROM, LCD, etc.
- Componentele conectate la magistrala pot functiona fie ca receptor fie ca emitator (la momente de
timp distincte).
- Controlul magistralei va apartine (la un moment dat) unui singur dispozitiv Master, care va adresa
un singur dispozitiv Slave .
- Masterul este dispozitivul care va initia transferul (printr-o conditie de START), va genera
impulsurile de ceas pe linia SCL si tot el va incheia transferul generand conditia de STOP .
- Transferul de date pe magistrala se face in pachete de 8 biti (1 byte).
- Viteza de transfer pe magistrala poate fi de 100kbit/sec sau 400kbit/sec...
- Adresa dispozitivelor I2c este formata din 7 biti (de regula).
Interfata la magistrala este construita intodeauna dintr-un buffer (pentru intrare)si un tranzistor cu
colector sau drena in gol (pentru iesire). Deci la ambele linii (SDA si SCL) trebuiesc conectate
rezistoare PULL-UP (intre SDA si +5V si intre SCL si +5V).
START - o tranzitie a liniei de date SDA de la "1" la "0", in

timp ce linia SCL se afla in "1"
STOP - o tranzitie a liniei de date SDA de la "0" la "1", in timp ce linia

SCL se afla in "1"
1 - mentinerea liniei de date SDA in starea "1", pe toata perioada in

care SCL se afla in "1"
0 - mentinerea liniei de date SDA in starea "0", pe toata

perioada in care SCL se afla in "1"
Deci, cu exceptia conditiilor de START si STOP, este permisa schimbarea stari liniei SDA
numai pe perioada in care SCL se afla in starea "0".
Odata ce masterul genereaza conditia de START va incepe sa transmita catre slave primul byte
(octet) care reprezinta adresa dispozitivului slave si tipul de transfer (scriere sau citire). Acesta se
transmite incepand cu cel mai semnificativ bit (a nu se confunda bit cu byte care reprezinta 8 biti) si
terminand cu cel mai putin semnificativ bit (bit 0 ). Bitul 0 din primul Byte de date trimis dupa
conditia de START reprezinta tipul de acces catre SLAVE:
Bitul 0 din primul Byt trimis dupa conditia de START reprezinta tipul de acces catre SLAVE:
- 0 = Write - 1 = Read
Daca la magistrala se afla conectat un dispozitiv a carui adresa corespunde cu cea trimisa de Master,
acest dispozitiv va raspunde pe durata impulsului ACK generat de master pe SCL.ACK reprezinta
recunoasterea receptionari datelor de catre receptor (Master sau Slave) si consta in tinerea in "0" a
liniei SDA pe durata impulsului de ceas corespunzator, generat de Master. Daca dupa receptia
ultimului bit (bit0) dispozitivul Slave nu pune linia SDA in 0 (acest fapt se numeste NO ACK)
Masterul este nevoit sa genereze conditia de Stop. Dupa receptia ultimului byte (octet) de catre
Master , acesta va genera un NOT ACK inainte de conditia STOP.
NOT ACK consta in punerea unui "1" pe linia SDA, in timpul unui ciclu de ceas ACK (pe SCL), de
catre Master.

Temperatura și sisteme de măsurare a temperaturii
Unul dintre parametrii importanţi care se monitorizează la pacienţi alături de puls, tensiune în
scopul diagnosticării, este temperatura.
Aceast parametru trebuie înregistrat riguros, de acesta depinzând diagnosticul pacientului. În

caz de eroare de măsurare a temperaturii se poate ajunge chiar si la compromiterea sănătăţii
pacientului.
În figura alăturată este prezentată o persoană în două ipostaze:

într-o încăpere calda şi în una rece. După cum se vede,
temperatura nu este uniform distribuită, părţile periferice ale
corpului (mâini, picioare) răcindu-se o dată cu micşorarea
temperaturii ambiante datorită schimbului de căldură.
Temperatura internă a corpului (capul si cavitatea toracică)
vor păstra uniformă temperatura.
Temperatura corpului reprezintă echilibrul dintre producerea

Fig. 1 - Variația temperaturii în corpul căldurii şi pierderea acesteia. Dacă rata de generare a căldurii
uman o egalează pe cea de pierdere, temperatura internă a corpului
va fi stabilă.
Toate celulele corpului produc căldură în timpul metabolizării, acesta fiind motivul pentru care
temperatura corpului nu este uniform distribuită în tot organismul. Astfel, organele interne ale
omului fiind puternic vascularizate si cu celule specializate (celulele ficatului fac metabolizarea
carbohidraţilor, a grăsimilor şi a proteinelor) vor avea o temperatură mai ridicată decât pielea
care intervine și în termoreglare - menținerea unei temperaturi interne constante - prin
dilatarea vaselor sangvine cutanate și prin evaporarea sudorii, ceea ce permite evacuarea unui
exces de caldură.
Un corp sănătos îşi menţine temperatura într-un domeniu strâns, folosind mecanisme de
termoreglare homeostatice. Centrul de termoreglare este localizat in creier, in hipotalamus. El
are în compunere centrul de pierdere de caldură, centrul de propagare a căldurii și regiunea pre-
optică care analizează și coordonează răspunsul pentru a menține temperatura în domeniul
homeostatic. De la senzorii receptori din piele și organe sosesc semnalele spre centrul de
termoreglare. Răspunsul acestuia este propagat prin căi neuronale aferente spre un organ sau
un vas de sânge pentru a avea un răspuns de creștere sau pierdere a căldurii.
Temperatura internă normală variază în funcție de indivizi, în practica clinică fiind acceptabilă
între 36°C-37.5°C.
Unităţile de măsură a temperaturii
Există diferite unităţi de măsură pentru temperatură, cele mai utilizate fiind: Kelvin, Celsius,
Fahrenheit. Diferenţele între acestea se pot vedea în tabelul alăturat
în Kelvin t K= tC + 273,15
Celsius
în Fahrenheit t F = (1,8 ⋅ tC ) + 32
t F − 32
în Kelvin =tK + 273,15
1,8
Fahrenheit
t F − 32
în Celsius tC =
1,8
în Celsius tC= t K − 273,15

Kelvin
în Fahrenheit t F = 1,8 ⋅ ( t K − 273,15 ) + 32
În sistemul internaţional de măsură este utilizat
gradul Kelvin. Acest sistem de măsură porneşte
de la zero: zero absolut-încetează mişcarea
browniană.
Scara Celsius - scară a temperaturii în care
punctul 0, ales arbitrar, este punctul de topire al
gheţii la presiunea normală, iar punctul 100,
temperatura vaporilor de apă distilată care fierbe
la presiunea normală.
Scara Fahrenheit, utilizată cu precădere în ţările
anglosaxone, a avut punctul de zero cea mai
scăzută temperatură din acel an si punctul 100 la
temperatura corpului celui care a propus scara.
Sistemele de măsurare a temperaturii corpului se clasifică în două tipuri: cele analogice şi cele
digitale.
Termometre analogice pentru corpul uman
Termometrele cu tub de sticlă cu lichid, sunt cele mai vechi și încă folosite datorită fiabilității
lor. Constructiv sunt formate dintrun rezervor cu lichid termosenzitiv, tub capilar și scală
etalonată.
Există diferite lichide utilizate: mercur, alcool, lichide ionice. Principiul de funcționare se
bazează pe variația densității lichidelor funcție de temperatură:
V=
T VT0 * (1 + β * ∆T )
unde, VT - volumul lichidului la temperature T, m3,
VT0 - volumul lichidului la temperature T 0 , m3,
∆T = T − T0 - variația de temperatură, K,
β - coeficientul volumetric de expansiune termală.
Coeficientul volumetric de expansiune termală a sticlei este mult mai mic decât al lichidelor.
Variația temperaturii face ca lichidul din sistem să își modifice volumul. Ca rezultant lungimea
coloanei de lichid se modifică în tubul capilar proportional cu temperatura.
Lichid Domeniu de temperatură °C
Minim Maxim
Mercur -35 750

Toluen -90 200
Ethanol -80 70
Kerosen -60 300
Ether petrol -120 25
Pentan -200 20
Răspunsul dinamic al termometrelor cu lichid se poate observa in figura următoare:
10
Temperature (in deviation form), C
0
0 50 100 150 200 250 300 350 400
Time, s
Fig. 2 - Răspunsul dinamic al termometrelor cu lichid

Termometre cu cristale lichide
Sunt benzi de plastic sau plasturi adezivi care indica temperatura ca raspuns al modificarilor
termice intr-un anumit numar de puncte chimice (cristale lichide), dispuse sub forma de matrice.
Fiecare element de cristal lichid este construit pentru răspunsul la o temperatură specifică.
Moleculele de cristal sunt sensibile la temperatură, modificându-şi poziţia / orientarea, în
funcţie de modificarea de temperatură.
Fig. 3 - Termometru cu cristale lichide
Faza de cristal lichid este una intermediară între cristalul solid şi lichidul izotropic. Aceasta are
câteva proprietăţi specifice:
• Moleculele individuale au forme anizoptropice (bară, disc)
• Aranjamentul molecular are o anumită ordonare şi orientare
• Aliniamentul molecular poate fi modificat prin câmpuri externe (magnetic, electric,

deformaţii..)
Fig. 4 - Orientarea cristalelor

Fig. 5 - Componentele unui termometru cu cristale lichide
Elemente componente ale termometrului cu cristale lichide:
• Bandă de poliester: grosime 75, 125 sau 175 µm

• Imprimat grafic: 10-20 µm
• Cerneală cu cristale lichide: 10-50 µm
• Fundal negru: 10-20 µm
• Adeziv: 150-180 µm
• Folie autoadezivă: 75 µm
Termometre electrice
Termocuple
Forta electromotoare termică este generată întrun circuit închis de două fire realizate din
materiale diferite, dacă joncțiunile sunt la temperaturi diferite. Una dintre joncțiuni este
introdusă în mediul de măsurat și se numește joncțiune caldă sau joncțiune de măsurat. Cealaltă,
numită joncțiune rece sau de referință este păstrată la 0 grade C sau la temperatură ambientală
și se conectează la instrumentul de măsură (voltmetru). Densitatea electronilor conductori în
două metale nesimilare este diferită. Astfel, în cazul în care două metale sunt aduse în contact
(sudate), electronii vor circula de la metalul cu densitate mai ridicată la cel cu densitate de
conducție mai scăzută. Datorită acestui lucru, apare o diferență de potențial la limita dintre cele
două metale. Această diferență de potențial oprește circulația electronilor. Deoarece metalele
sunt diferite, vor răspunde diferit la variațiile de temperatură. Acest lucru va determina o
schimbare în amplitudinea forței electromotoare termice.
Materiale Tip termocuplă Domeniu de măsurare °C

Platină și Platină-Rhodiu 10% S -50 până la 1765
Platină-Rhodiu 6% și Platină 30% B 0 până la 1820
Nichel-Crom și Nichel-Aluminiu K -270 până la 1370
Fier și Cupru-Nichel J -210 până la 1200
Cupru și Cupru-Nichel T -270 până la 400
Nichel-Crom și Cupru-Nichel E -270 până la 1000
Thermal electromotive force, mV
60
50
40
Type K
30 Type J
Type T
20
Type S
10
-10
-300 0 300 600 900 1200 1500 1800
Temperature, C
Fig. 6 - Răspunsul dinamic al termocuplelor
Detectoare cu rezistența dependentă cu temperatura (RTD)

Principiul de funcționare a acestora se bazează pe variația rezistenței electrice a metalelor cu
temperatura. Proporțional cu creșterea temperaturii, crește și rezistența metalelor. Funcția de
temperatură a rezistenței metalelor întrun domeniu restrâns de temperatură poate fi scris ca:
=Rθ R0 (1 + αθ )
Unde Rθ și R0 sunt valorile rezistențelor electrice a conductoarelor metalice la temperaturile θ și
0 °C, în Ohmi,
1
α - coeficientul termal a rezistenței electrice, .
°C
Dispozitive cu rezistența dependentă cu temperatura Domeniu °C
Platină -220 : 850
Cupru -50 : 150
Nichel -215 : 320
RTD cu platină
Fig. 7 - Senzor RTD

Dispozitivele cu Platină sunt cele mai precise, însă acestea se pretează în special mediului din
laboratoare. Întrun termometru, elementul senzitiv din Platină cu puritate ridicată se găsește aproape
de vârf întrun tub protector ca sondă care poate fi introdusă în mediul de măsurat.
Majoritatea senzorilor sunt realizați cu două fire care ies din instrument, rezistența acestor fire fiind
inclusă în măsurătoare, rezultând o eroare de câteva °C. Anumite compensații pentru rezistența
terminalelor poate fi obținută prin conectarea unui al treilea fir la senzor, dar pentru o acuratețe
ridicată sunt necesare patru fire, două pentru trecerea curentului și două pentru măsurarea căderii
de tensiune peste rezistență (precizii până la 1/1000°C).
Termistoare
Fig. 8 - Termistoare
Materiale semiconductoare (oxizi de cupru, cobalt, fier, zinc, titan, etc.) numiți termistorii sunt
foarte susceptibile la temperatură și rezistența lor electrică crește invers proporțional cu
temperatura. Acești oxizi sunt comprimați în forma dorită dintr-o pulbere specială, tratate termic
pentru a se recristaliza, devenind denși (terminalele electrice sunt atașate ulterior).
Majoritatea termistorilor se bazează pe următoarea relație:
1 1 
B − 
RT = RT0 * e  T T0 
unde,
RT0 - rezistența la temperatura de referință T0 , K, Ohm;
RT - rezistența la temperatura T , K, Ohm;
B – constanta pe domeniul de temperatură, depinde de procesul de fabricație și caracteristicile de
1
construcție, .
K
550
Thermistor
520
Resistance, Ohm
490
460
430
150 200 250 300 350 400 450 500 550
Temperature, K
Fig. 9 - Răspunsul dinamic al termistoarelor
Termistoarele au coeficient termic negativ al rezistenței electrice. Acestea au o variație mai mare
în rezistență comparativ cu RTD pentru un anumit domeniu de temperatură.
Cu toate că sensibilitatea termistoarelor este mai ridicată, acuratețea și repetabilitatea acestora lasă
de dorit, în comparație cu RTD.
Termometru digital
Este un dispozitiv electronic care utilizează ca sondă un termistor. Schema de principiu este
următoarea:
LCD
Termometre: Tensiune 37.2 °C
tip probă / pentru de referinţă
frunte / pentru ureche
TERMISTOR
LED
MUX AMP ADC 7 segmente
MCU
TERMOPILĂ
Termometre pentru
frunte / ureche Interfaţa
cu utilizatorul
Semnal auditiv
Administrarea energiei
Sursă în Controlul
comutaţie tensiunii
Fig. 10 - Termometrul digital

Termometre fără contact
Toate obiectele emit radiație termică. Termometrele de radiații funcționează ca și camerele foto,
cu un sistem optic (lentile sau oglinzi) și un filtru care selectează, lungimea de undă peste care
termometrul este sensibil și focalizează radiația pe un detector al cărui ieșire indică intensitatea
radiației și astfel temperatura.
Detectoarele pot fi:
• 'foto-detectoare' – fotonii incidenți produc un curent crescător;
• 'termice' – simt creșterea temperaturii produsă de energia absorbită.
Detectorul este controlat funcție de temperatură astfel încât răspunsul acestuia să fie repetabil.
Pentru aplicații de temperatură joasă, detectorul trebuie răcit pentru a îmbunătății raportul semnal-
zgomot, și pentru a scădea intensitatea propriei radiații.
Cantitatea de radiație emisă poate fi măsurată și corelată cu temperatura pe baza legii radiației a lui
Planck:
2hν 3 1
Bν = hν
c2
e k BT
−1
unde,
k B - este constanta lui Boltzmann,
h – constanta lui Plank,
c- viteza luminii,
T – temperatura, K,
ν - frecvența, Hz.
Schema de principiu al unui sistem de măsurare a temperaturii fără contact este prezentat în figura
următoare:
Fig. 11 - Sistem de măsurare a temperaturii fără contact
Termografia
Fig. 12 - Cameră termică și imaginea scanată
Termografia poate fi extinsă la a măsura temperatura nu numai punctiform, ci și bidimensional

(imagine 2d) pe suprafețe plane mari sau chiar complexe.
Cu matricile de detectoare moderne este posibil a se produce hărți de temperatură (380x290 pixeli).
Această informație poate fi reprezentată ca o imagine, dar deoarece camera funcționează în
infraroșu, imaginea este monocromă sau în culori false.
Aplicațiile acestor monitorizări sunt calitative, bazându-se pe contrast. Pentru termografie
cantitativă, este nevoie de convertirea semnalului în temperatură utilizând proceduri de calibrare.
Referința se face la un corp negru intern, care este folosit spre a corela culorile sau umbrele la valori
numerice ale temperaturii. Periodic este însă nevoie a se calibra aparatul cu corpuri negre mari care
să acopere întreaga suprafață a câmpului vizibil.
Traductoare și senzori pentru achiziția biosemnalelor pentru sistemul
circulator
Sistemul circulator sau Sistemul Cardio-Vascular (SCV) este o rețea de distribuție a sângelui care
transferă mase la și de la celule în corp, jucând un rol important în menținerea homeostazei (echilibrul
parametrilor interni). Funcționarea sistemului cardio-vascular este reglat în principal de sistemul
nervos autonom (nu de cel somatic) care controlează funcțiile viscerale și ale cărei disfuncționalități
pot conduce la diferite boli vasculare.
SCV poate fi compus din: inimă, vase și sânge, la care se pot monitoriza semnale gen ritm cardiac (Ecg,
Puls), Tensiunea arteriala, Concentratia de oxigen, Glicemia, etc.
Oricine aude noțiunea de sistem cardio-vascular se gândește automat la inimă și la monitorizarea

I Fi l
acesteia: ECG. Acest subiect in sine poate fi dezvoltat pe durata unui semestru întreg cel putin d.p.d.v.
ingineresc, nemaivorbind de cel medical. Pe scurt, se analizează diferențele de potențial de la o serie
de electrozi atașați subiectului investigat. Pe baza unui algoritm mai mult sau mai puțin complex se
afișează grafic, rezultând un șablon cu undele și intervalele acestuia. Nu este rolul inginerului să le
interpreteze.
Fi li
Fig. 1 - Etapele de repolarizare ale inimii, așa cum reiese din studiul ECG
Tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitata de sânge asupra pereților vaselor de sânge. Vasele
de sânge care fac legătura între cord și țesuturi prezintă un rol fundamental pentru buna funcționare
a organismului.
Fig. 2 - Acțiunea tensiunii arteriale asupra pereților vaselor de sânge
Tensiunea arterială este caracterizată de doi parametri: Tensiunea Sistolică (atunci când inima se
contractă) și Tensiunea Diastolică (când inima se relaxează).
Ecuația lui Bernoulli, prin principiul conservării energiei este cea pe baza căreia interpretăm curgerea
sângelui:
1
𝐸𝐸 = 𝑃𝑃 + 𝜌𝜌𝜌𝜌ℎ + 𝜌𝜌𝑈𝑈 2 = 𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐𝑐
2
În această ecuație U este viteza de curgere, P - energia presiunii statice, ρ - densitatea, g –accelerația
gravitațională și h - înălțimea coloanei de sânge.
120 Psistolică
Presiune [mmHg]
Pmedie
80 Pdiastolică
0 0.8
Timp [s]
Fig. 3 - Elementele tensiunii arteriale
Astfel, în cazul monitorizării tensiunii arteriale suntem interesați de două elemente extreme ale undei
și anume amplitudinea maximă aferentă sistolei și cea minimă de la diastolă. Pentru monitorizarea
tensiuni există 2 metode: ne invazivă si invazivă.
Majoritatea oamenilor au fost la un moment dat investigați d.p.d.v. al tensiunii și aceasta a fost realizat
ne invaziv: la spital, medic de familie sau acasă. De obicei aceste dispozitive de măsurare, în funcție
de tehnica folosită se pot împărți în aparate ausculatorii și oscilometrice.
Metoda auscultatorie utilizează un stetoscop pentru a monitoriza sunetele arteriale (Korotkoff), iar cu
ajutorul manometrului se măsoară presiunea instantanee din manșon. Se aud impulsuri in stetoscop
doar in intervalul de presiune aferent sistolei si diastolei.
Metoda oscilometrică nu se folosește de stetoscop și se bazează doar pe variația amplitudinii

oscilațiilor. În acest caz, presiunea medie arterială se aproximează ca fiind 2/3PD + 1/3PS.
Din investigații medicii au constatat ca pe durata a 24h, tensiunea arteriala variază atât în funcție de
timp cât și în funcție de masa corporală.
Considerând cele 2 curbe aferent TS și TD, d.p.d.v. medical există un prag care delimitează
normalitatea de patologie! Acest prag poate fi corelat și cu o Tensiune Arterială Medie pe 24h. Dacă
monitorizarea presiunii arteriale are loc cu o frecvență inadecvată, prea mică, rata de eșantionare a
semnalului continuu este insuficientă. În acest caz există riscul apariției efectului de dedublare,
aliasing, care oferă o informație eronată; semnalul reconstruit din eșantioane fiind diferit de semnalul
continuu original. La o monitorizare rară (3 măsurători), curba care trece prin cele 3 puncte este sub
pragul de intervenție față de curba reală.
Care este frecvența optimă de măsurare? Se poate face continuu? Ce implică manșonul strâns peste
membru? Soluția la această problema o reprezintă cea a de a doua tehnică majoră de investigare: cea
invazivă. Aceasta presupune înțeparea vasului sangvin, introducerea unei flexule, atașarea unui
cateter și conectarea acestuia la un senzor de presiune. Acești senzori pot fi de unică folosință sau
reutilizabili.
Din păcate această metodă prezintă și mari dezavantaje: hemoragie, infecție, embolie!
Cei mai uzuali senzori folosiți sunt senzorii piezo-rezistivi. Aceștia oferă la stimuli un răspuns
proporțional cu deformația. Ca orice senzor, răspunsul acestora este influențat, negativ, de defazaj,
domeniu de măsurare, neliniaritate, histerezis, efect termic, etc.
Majoritatea senzorilor de presiune pentru masurarea directa prezinta o diafragma elastica, iar
deplasarea/deformatia relativa a acesteia este detectată de un element sensitiv precum timbru
tensiometric sau un element cu capacititate variabila. Desi deformatia diafragmei datorita presiunii
aplicate este neliniara, se poate aproxima ca fiind liniară datorită deformatiilor foarte mici in raport
cu grosimea mică a diafragmei. Stim de la Rezistenta că se poate determina deplasarea diafragmei,
stiind geometria acesteia prin raza si grosime, materialul din care este realizat modulul de elasticitate,
coeficientul lui Poisson, in functie de variatia de presiune. Deformatia specifica are doua componente:
una tangentiala si una normala sau radiala, rezultand diagrame de deplasare, respectiv deformatie
specifică, ca in figură, r din formule fiind distanța de la centrul diafragmei la punctul in care se
calculeaza deplasarea sau sau deformaia specifica.
P1 3 (1 − µ 2 )( R 4 − r 4 ) ∆P
z(0) z(r)
z (r ) =
16 Et 3
P2 3∆P (1 − µ 2 )
0 =
R r ε r r ( )
8t E2 (R 2
− 3r 2 )
3∆P (1 − µ 2 )
Deplasare z(0) z(r)
=εt (r ) 2 (R 2
− r2 )
εmax 8t E
3∆P (1 − µ 2 ) R 2
εt(r)
Deformație specifică
r (0) t (0)
r
radială
0 R ε= ε=
tangențială εr(r) 8t 2 E
−2εmax
Metoda tensiometrică utilizeaza, evident, timbre tensiometrice. Timbrul tensiometric poate fi

comparat cu o rezista care variaza in functie de rezistivitate, lungimea si aria sectiunii, temperatura.
Constantat de timbru G , care este raportul din rezistenta relativa si lugirea relativa, este cca 2 la
metale, dar poate fi si 100-140 semiconductori.
∆R / R  R - rezistenţa timbrului
G= 
∆L / L  L-lungimea
O alta metoda de achizitionare a semnalului de la diafragma este cea capacitiva.
Diafragmă
Interstițiu cu aer
Izolator
Armături
Daca 2 electrozi plati sunt asezati in paralel si suficient de aproape unul de altul a.i. campul electric
dispersat sa fie neglijabil, capacitatea variabila Cx este proportionala cu deplasarea diafragmei si egala
cu formula:
C − capacitate

ε A ε − permeabilitate
C= 
d  A − arie
d − distanta
Cand excitatia sinusoidala Vi e jωt este aplicata si amplificarea este suficient de mare, suma curentilor
la intrarea amplificatorului -> 0 potentialul devine 0 datorita feedbackului negativ=> jωC + jω c =
0
unde ω pulsatia si tensiunea de iesire V o va fi:
jωCiVi e jωt + jωCxVo ( t ) =

0
C d
⇒ V0 ( t ) =
− i Vi e jωt =
− CiVi e jωt
Cx εA
Răspunsul dinamic al sistemelor cateter senzor
Con rigid
Cateter rigid
Presiune aplicată r
P(t)
Fluid incompresibil de Diafragmă de

viscozitate η și densitate ρ elastanță K
Pt o monitorizare corecta a undelor de presiune folosind catetere cu lichid si senzori de presiune, este
necesar ca sistemul sa fie pregatit a.î. unda de presiune din varful cateterului să ajunga cat mai rapid
la senzor, fara modificari majore a formei undei. Intarzierea undei prin cateter este cca 2.5ms/m.
Elasticitatea, rezistenta la curgere a cateterului si inertia fluidului constitue un sistem rezonant asa
cum se studiaza la vibratii:
F-forţa externă
m-masa fluidului din cateter
d 2x dx 
F = m 2 + c + kx 
dt dt c-rezistenţa la curgere
k-elastanţă
unde F este forța, m este masa, c este coeficientul de amortizare vascoasa si k este coeficientul de
elasticitate. Ca rezultat al ecuatiei diferentiale a miscarii se determină frecventa naturală:
1 k r K
=fn =
2π m 2 πρ l
şi factorul de amortizare:
c 4η l
=h = 3
2 mk r πρ K
pe baza carora se calculează amplitudinea relativa:
1
γ=
(1 − β 2 ) + ( 2hβ )
2 2
si defazajul:
2 hβ
θ = tan −1
1− β 2
Daca domeniul frecventei de masurat f este localizat in jurul frecventei naturale de vibraţie a
sistemului, apare fenomenul de rezonantă, răspunsuri fiind eronate. Acestă situatie trebuie inlaturată
a.î. măsurătorile să corespundă cu realitatea.
Amplitudinea relativa va fi raportul dintre amplitudinea de iesire la frecventa măsurată si amplitudinea

pt o presiune de intrare uniforma: formulă.
Fig. 4 - Amplitudinea si defazajul, functie de frecventa relativa
Frecventa naturala si factorul de amortizare pot fi determinate si experimental. Pt h0.6 se observa un

grafic aplatizat acesta fiind domeniul optim de masurare a presiunii. Pt un h mai mic apar erori mari
din cauza tendintei de rezonanta, iar pt h mare amortizare supracritica semnalul tinde la zero
pierzandu-se informatii.
Sistemul cateter sensor ar trebui sa aibă un raspuns liniar in frecventa pe domeniul de masurare in
care se regasesc componentele semnalului.
Sistemul cateter sensor ar trebui sa aibă un raspuns liniar in frecventa pe domeniul de masurare in
care se regasesc componentele semnalului.
Acest lucru este satisfacut daca frecventa naturala este comparativ mai mare decat fundamentala de
frecventa cea mai ridicata si amortizarea este adecvata.
Pulsoximetria
Pulsoximetria este metoda standard destinata masurarii saturatiei in oxigen a sangelui arterial, este
una dintre cele mai uşoare si mai fiabile măsurători pentru depistarea hipoxemiei, se poate folosi la
măsurarea SaO2 pentru toţi pacienţii cu boli acute, cu dispnee severă.
O2 este prezent in sange sub doua forme : dizolvat si legat de Hb • Hb poate fi functionala si
nefunctionala • Hb functionala leaga si transporta O2 sub forma de HbO2 • O molecula de Hb poate
lega maximum 4 molecule de O2 ( 1,39 mL oxigen/1g Hb ) • Hb nefunctionala nu este capabila sa
transporte O2, si se gaseste sub forma a doi compusi stabili: HbCO si Met-Hb
PaO2 = presiunea partiala a O2 dizolvat in sangele arterial • SaO2 = saturatia procentuala a O2 legat
de Hb din sangele arterial • SpO2 = SaO2 atunci cand este masurata cu ajutorul pulsoximetrului
PRINCIPIUL DE FUNCTIONARE
• Hb si HbO2 absorb in mod diferit spectrul luminii
• Pulsoximetrul utilizeaza doua diode emitatoare de lumina pentru fiecare lungime de unda ( R - rosu
si IR - infrarosu ) si un fotodetector pentru ambele lungimi de unda
Aceste fotodiode se activeaza si se dezactiveaza de cateva sute de ori pe secunda pentru a inregistra
absorbtia de lumina in timpul fluxului de sange pulsatil si nepulsatil • O dioda emite in spectrul rosu
la 660 nm, fiind cunoscut faptul ca rata de absorbtie a R-Hb este mai mare la lungimi de unda intre
600-800 nm • Cealalta dioda emite in spectrul IR la 940 nm, deoarece rata de absorbtie a HbO2 este
mai mare in intervalul 800-1000 nm
Microprocesorul analizeaza absorbtia luminii in tesuturi la fiecare lungime de unda pentru a determina
concentratia de Hb oxigenata si neoxigenata • Este comparata rata absorbtiei in timpul fluxului
sangvin pulsatil si nepulsatil, pentru a stabili absorbtia luminii corespunzatoare sangelui arterial si
pentru a determina saturatia O2 in sangele arterial • In practica, variatiile de absorbtie sunt de 1-2%
in timpul unui ciclu cardiac
Pulsoximetrul inlatura componenta constanta si analizeaza semnalele variabile pentru lumina rosie si
infrarosu , masurand ulterior raportul intre cele doua lungimi de unda • Pe baza informatiilor
analizate, microprocesorul pulsoximetrului determina concentratia de HbO2 si R-Hb, calculand apoi
procentul de HbO2, si afiseaza saturatia in O2 a Hb din sangele arterial • SpO2 = HbO2/ HbO2 + R-Hb
Pentru a obtine o valoare corecta a saturatiei in oxigen se utilizeaza un tabel de referinta obtinut dintr-
un lot de subiecti voluntari normali care desatureaza • Aceste tabele ofera valori reale numai pana la
o saturatie de 80%,deoarece nu este considerata etica introducerea in tabel a subiectilor cu desaturari
sub 80%, incat mai jos de aceasta valoare sunt date obtinute prin extrapolare
Pulsoximetrul ofera date calitative ( sunete a caror intensitate este direct proportionala cu nivelul
saturatiei in O2 ) si date cantitative prin afisarea unei unde pulsatile ce corespunde fluxului sangelui
arterial si a saturatiei in O2 si frecventei pulsului
LIMITELE METODEI
Erori de pozitionare:
• pozitionarea incorecta a pulsoximetrului astfel incat lumina de la ambele diode nu reuseste sa ajunga
la fotodetector, sau numai lumina emisa de o singura dioda traverseaza tesuturile
Limitari legate de intensitate pulsului arterial :
• orice factor care reduce pulsatia arteriala va reduce si abilitatea instrumentului de a detecta si
analiza semnalul si de a calcula saturatia arteriala in oxigen hipotermia, hipotensiunea ( TA< 50
mmHg), si utilizarea vasopresoarelor care actioneaza prin descresterea pulsatiilor arteriale la nivelul
degetelor utilizate pentru pulsoximetrie, pot contribui la scaderea acuratetii cuantificarilor
Miscarile necontrolate ale corpului pacientului :
• Orice tip de miscari care pot cauza modificari intermitente ale absorbtiei, pot afecta citirea
rezultatelor • Tremuraturile, spasmele musculare, miscarile corpului pacientului cauzate de vibratii in
timpul transportului cu ambulanta sau elicopterul
Dishemoglobinemiile :
• prezenta in sangele arterial a methemoglobinei si carboxihemoglobinei duc la erori de citire

deoarece aceste substante produc modificari de absorbtie a luminii
• Carboxihemoglobina absoarbe lumina cu lungime de unda de 660 nm, la fel ca si HbO2
• Wald si colab au masurat nivele de carboxihemoglobina de peste 8% la 10% din fumatori,

demonstrand ca pulsoximetrul nu poate inregistra valori reale in aceste situatii
• La pacientii intoxicati cu monoxid de carbon pulsoximetrele sumeaza saturatia fractionala a

oxigenului cu procentul de carboxihemoglobina, rezultand valori false, aparent normale sau apropiate
de normal, cand saturatia O2 este de fapt scazuta
Methemoglobina absoarbe si ea lungimea de unda de 660 nm ca si R-Hb, si cea de 940 nm intr-o

masura si mai mare
• Methemoglobina prezenta in concentratii crescute , aduce SpO2 spre 85%; de asemenea in aceste
situatii se supraestimeaza saturatia la valori reale sub 85%, sau se subestimeaza SpO2 la valori reale
peste 85%
Bilirubinemia crescuta induce valori false ale oximetriei; ea absoarbe energie cu lungimea de unda
folosita in CO-oximetrie si nu absoarbe energie cu lungima de unda utilizata in PO
• Concentratia mare de lipide in sange poate duce la interferente cu pulsoximetria Prezenta in sange
a valorilor crescute ale bilirubinei si ale lipidelor:
Situatii care modifica absorbtia spectrala:
• In legatura cu pigmentii pielii PO supraestimeaza SpO2 la pacientii cu piele inchisa la culoare in timpul
hipoxiei
• modificarea culorii unghiilor, sau utilizarea unghiilor false
• albastrul de metilen, utilizat in tratamentul methemoglobinemiei, va reduce valorile SpO2 la 65%

pentru cateva minute • substantele de contrast: indigo carmine
Alte aspecte:
• Interferentele externe : radiatii electromagnetice, lumina albastra, lumini fluorescente, stimulare

nervoasa, etc.
• Pulsoximetria este un indicator al oxigenarii dar nu al ventilatiei, si nu poate furniza date legate de
nivelul CO2, al pH-ului arterial sau al concentratiei de bicarbonati, motiv pentru care nu poate fi un
substitut al gazometriei arteriale
Nu poate masura presiunea partiala a O2; desi saturatia in O2 si presiunea partiala a O2 sunt
dependente de curba de desaturare a oxihemoglobinei, aceasta curba poate suferi modificari si
aceasta relatie va fi implicit modificata, in special catre sfarsitul curbei de desaturare, cand pot exista
variatii largi ale presiunii partiale a O2 la modificari mici in saturatie
Procentul de hemoglobină oxidată (HbO2) din totalul hemoglobinei din sânge reprezintă concentrația
oxigenului din sânge și dă relații importante asupra funcționării aparatului respirator. Acest parametru
poate fi determinat chimic prin analizarea unei mostre sangvine obtinută prin puncție (metoda
invazivă) sau aproximat fotoelectric în lumină infraroșie la nivelul patului unghial prin PULS OXIMETRIE
DIGITALĂ (metoda neinvazivă), ce se poate efectua în max. 5 minute).
PULSOXIMETRIA DIGITALĂ ÎN REPAUS dă informații privind capacitatea pulmonului de a asigura

organismului o cantitate de oxigen de ajuns, în absența efortului (SaO2=94 – 98%). Scăderea acestui
parametru desemnează o insuficiență respiratorie manifestă( SaO2sub 94%).
Uneori, chiar dacă oxigenul din sânge este într-o concentrație normală în repaus, este necesară
efectuarea unui test de efort - PULSOXIMETRIA DIGITALĂ LA EFORT, pentru a vedea dacă în condiții
de creștere a necesarului de oxigen, plămânii pot furniza surplusul solicitat. În cazul scăderii saturației
în oxigen după efort progresiv și dozat sub 92% ne aflăm în fața unei insuficiențe respiratorii latente
(declanșate doar de efort).
În ceea ce privește intensitatea și modalitatea efortului necesar descoperirii unei insuficiențe

respiratorii latente, nu există unanimitate între specialisti. Sunt recomandate: mersul pe jos sau pe
covor rulant timp de 6 minute, urcarea scărilor, ergobicicleta, etc.
Dacă se folosesc ca metode de testare la efort fie urcatul scărilor, fie covorul rulant, avem 5 paliere de
intensitate, în funcție de gravitatea afecțiunii, vârsta, greutatea și antrenamentul subiectului:
Foarte ușor : urcatul a 5 trepte sau 10-20w/s
Ușor : urcatul a 10 trepte sau 20-40w/s
Mediu: 20 trepte sau 40-100w/s
Intens: 40 trepte sau100-140w/s
Maximal: 80 trepte sau>140w/s
După fiecare treaptă se determină concentrația de oxigen din sânge prin oximetrie digitală, se ia pulsul
și se evaluează clinic pacientul. Dacă apar probleme pe parcursul probei, se poate recomanda
întreruperea efortului. Criteriile de întrerupere a efortului sunt: SaO2 sub 90%, AV peste 110/min,
dispnee intensă subiectivă, tulburari de ritm.
Metoda poate contribui la depistarea diverselor afecțiuni pulmonare manifeste sau latente și poate
aprecia gravitatea lor : astmul bronșic de efort, BPOC, fibroze pulmonare difuze, alveolite alergice
extriseci, pneumonii severe, pleurezii masive, etc. Poate, de asemenea, monitoriza evoluția sub
tratament a bolilor pulmonare, eminențele de acutizare, nevoia de oxigenoterapie de lunga durată și
eficiența ei, supravegherea sindromului de apnee în somn, etc.
Legea lui Beer stipuleaza: Cantitatea de lumina absorbita e proportionala cu concentratia de substanta
absorbanta de lumina.
Absorbție
Absorbție
Oxi Hb DeOxi Hb
650 nm 800 nm 950 nm 650 nm 800 nm 950 nm

Lungime de undă Lungime de undă
Absorbție
DeOxi Hb
Oxi Hb
650 nm 800 nm 950 nm

Lumina Infraroșu
roșie Lungime de undă
Legea lui Lambert stipulează: Cantitatea de lumina absorbita este proportionala cu lungimea drumului
pe care lumina trebuie sa o parcurga in substanta absorbanta.
Electromiografia
Electromiografia (EMG) constituie o metodă modernă de investigaţie paraclinică prin
intermediul căreia se studiază activitatea bioelectrică la nivelul muşchiului striat, în stare de
repaus şi de contracţie, respectiv în condiţii normale şi patologice.
Orice mișcare voluntară a unei persoane implică contracții ale varilor mușchi scheletali din
corp. Fiecare mușchi scheletal este compus din mii de fibre musculare și fiecare din aceste
fibre este o celulă multinucleată. Mușchii scheletali de obicei nu se contractă de la sine, ci
sunt excitați printro secvență de evenimente electrice care implică sistemul nervos central și
periferic. De exemplu, pentru a efectua o simplă mișcare voluntară, precum depresarea
deliberată a pedalei de accelerație cu piciorul, o secvență complicată de evenimente electrice
trebuie să aibe loc: prima oară în creier, apoi în măduva spăinării și în final în picior.
Unitatea funcțională de bază pentru excitație și contracție în mușchii scheletali vertebrați este
unitatea motorie.
Fig. 1 - unitatea motorie

Omul are aproximativ 250 milioane fibre musculare dar numai aproximativ 420000
motoneuroni. Un calcul simplu vă arată că un neuron motor va inerva în medie 600 fibre
musculare. De obicei, o unitate motorie în gastrocnemius este formată din aproape 2000 de
fibre musculare, în timp ce întreg mușchiul în sine este format din mai mult de 100 unități
motorii.
Din punct de vedere anatomic, o unitate motorie este compusă din componente neuronale și
musculare. Componenta neuronală este un neuron motor, corpul celulei fiind în măduva
spinării, axonul întinzându-se periferic de la măduva spinării către mușchi.
Componenta musculară este formată din totalitatea fibrelor musculare înervate de axonul
motor. Terminalele axonului motor sunt conectate la acest set de fibre prin sinapse chimice.
Fiziologic, unitatea motorie funcționează ca un ansamblu, atunci când un potențial de acțiune
are loc într-un neuron motor, toate fibrele musculare din unitate sunt simultan excitate și
produc un potențial de acțiune, rezultând o contracție scurtă a fibrelor.
Activitatea electrică întro unitate motorie constă în serii ritmice de potențiale de acțiune.
Când are loc simultan un potențial de acțiune în toate fibrele musculare dintr-o unitate
motorie, efectul electric exterior rezultat este de mică intensitate, gen impuls, acesta putând fi
detectat cu electrozi plasați pe suprafața mușchilor.
Următoarea este secvența normală de evenimente:
a) Impulsuri electrice (potențiale de acțiune) sunt inițiate în subseturi specifice
interneuronale din regiunea motoare și premotoare a cortexului cerebral.
b) Unii din acești interneuroni din cortexul motor, numiți ”neuroni motori superiori” au
axoni proiectați descendent pe măduva spinării și realizează conexiuni excitatoare cu
neuroni motori obișnuiți (neuroni motori inferiori) la diverse nivele ale măduvei
spinării. De exemplu, pentru mușchiul gambei – gastrocnemius ansamblul de neuroni
motori care controlează acești mușchi este localizat la nivelul sacral din măduva
spinării, vertebrele S1 și S2.
c) Neuronii motori care enervează mușchiul gastrocnemius produc o serie de impulsuri
care sunt conduse prin axonii motori către nervul sciatic și către mușchi.
d) În gastrocnemius fiecare impuls al axonului motor este condus simultan în mai multe
ramuri și subramuri ale axonului. Fiecare subramură se termină pe o altă fibră de
mușchi unde formează o sinapsă transmițătoare chimic - placa motoare. Colectiv,
fiecare axon motor și toate fibrele musculare cu care face conexiuni sinaptice sunt
denumite unitate motorie.
e) Ca răspuns la potenţialul de acţiune al neuronului se produce eliberare de acetilcolină
la nivelul plăcii neuromotorii. Acetilcolina va acţiona pe receptori colinergici de tip
nicotinic ducând la depolarizarea fibrelor musculare urmat apoi de contracţia
musculară. Astfel, toate fibrele musculare într-o unitate motorie produc un potențial
de acțiune aproape în același timp.
f) Imediat după ce are loc potențialul de acțiune în fibrele musculare, toate fibrele
musculare din unitatea motorie produc o mică contracție.
Când se dorește o contracție puternică a gastrocnemiusului etapele a-f de mai sus sunt
aplificate. Adică, mai mulți interneuroni din cortexul cerebral motor sunt activați, care la
rândul său conduce la o intensificare a excitației unității motorie din gastrocnemius.
Incrementări în puterea contracției mușchiilor scheletali este obținută astfel prin două
mecanisme:
1) Intensificarea impulsurilor frecvențelor unităților motorii care sunt deja active;
2) Recrutarea de unități motorii mai mari care erau anterior inactive.
Normal, aceste două mecanisme acționează concomitent. Astfel, activarea unității motorii
urmărește un tipar prestabilit. Să presupunem de exemplu că avem patru unități motorii
diferite A, B, C și D care contribuie la intensificarea progresivă a puterii de contracție a
mușchiului. Activitatea așteptată și tiparul de recrutare a acesteio activități se poate observa
în tabelul următor:
Unitate Diametrul Diametrul Număr de fibre Forța de
corpului celulei axonului motor musculare contracție
nervoase înervate de produsă de
unitate unitate motorie
A Mic Mic Mic Mic
B Mediu-mic Mediu-mic Mediu-mic Mediu-mic
C Mediu-mare Mediu-mare Mediu-mare Mediu-mare
D Mare Mare Mare Mare
Număr de unități motorii Frecvența impulsurilor în Puterea totală a contracțiilor

recrutate unitatea motorie
A Scăzută în A Foarte mică
A&B Medie în A, scăzută în B Mică
A&B&C Ridicată în A, medie în B, Moderată
scăzută în C
A&B&C&D Foarte ridicată în A, ridicată în Ridicată
B, medie în C, scăzută în D
Principalele mecanisme de reglare a forţei musculare ale unui singur muşchi sunt:
− creşterea numărului de unități motoare (UM) active (recrutare spaţială)
− creşterea frecvenţei de descărcare (recrutare temporală)
Recrutarea spaţială: reprezintă principalul mecanism de a creşte forţa musculară. UM dintr-
un muşchi nu sunt recrutaţi aleator ci pe baza „principiului de mărime”. UM mici (cele care
conţin mai puţine fibre musculare inervate) au un neuron motor cu potenţial de prag mai
apropiat de cel de repaus. Din această cauză ele vor fi recrutate iniţial. Pe măsură ce forţa
necesară creşte, în mod progresiv, tot mai multe UM vor fi racolate. Acest sistem are o
semnificaţie aparte: în cazul în care mişcarea implică forţă mică dar coordonare fină abilitatea
de a recruta doar câteva fibre musculare permite această mişcare precisă (scris, jocul la pian),
pe măsură ce creşte necesarul de forţă vor fi recrutate şi UM mai mari.
Recrutarea temporală: apare de obicei doar atunci când aproape toate unităţile motorii au
fost recrutate. Unităţile lente (de obicei cele mici) sunt cele care operează într-un interval de
frecvenţă mai joasă. În cadrul acestui interval de frecvenţă forţa generată de UM creşte odată
cu creşterea frecvenţei stimulării. Dacă un potenţial de acţiune stimulează aceeaşi fibră
musculară înainte ca aceasta să se relaxeze, apare fenomenul de sumaţie. Prin această metodă
frecvenţa de stimulare afectează forţa musculară a fiecărei UM în parte. Frecvenţa de
descărcare a motoneuronilor depinde de intensitatea efortului. La intensitate mică (de ex.
mers) UM lente sunt utilizate preferenţial pentru că au un potenţial de prag mic. La creşterea
intensităţii efortului (începem să alergăm) vor fi recrutate şi UM mari, rapide.
Fig. 2- Aranjament unitati motorii
Pentru un muşchi intensitatea efortului este determinat prin raportul forţa/contracţie şi apoi
prin număr de contracţii/minut. În muşchiul încă neobosit întotdeauna vor fi recrutate
numărul minim de UM suficiente pentru a produce forţa necesară. Iniţial aceasta poate fi
atinsă fără activarea UM mari. Totuşi, pe măsură ce apare oboseală musculară la nivelul UM
mici şi acestea nu mai pot realiza necesarul de forţă tot mai multe UM mari vor fi racolate.
Principiul electromiografiei
Electromiografule ste format din:

1. electrozi de culegere: sunt electrozi de Ag/AgCl2 şi pot fi de două tipuri, de suprafaţă şi
de profunzime. Electrozii de suprafaţă sunt de fapt plăcuţe de argint, două din ele fiind
aplicate la 4-5 cm distanţă unul de altul pe tegumentul de deasupra muşchiului pe care dorim
să-l explorăm (în mod uzul la capătul proximal şi distal al muşchiului). Electrozii de
profunzime sunt de fapt ace cu diametru variat (în funcţie de muşchiul studiat), sterile,
inserate la nivelul muşchiului studiat după dezinfecţia locală a tegumentelor.
2. sistem de amplificare: are rolul de a mări amplitudinea biocurenţilor având o importanţă
deosebită mai ales în înregistrarea biocurenţilor ce iau naştere spontan şi a căror amplitudine
este foarte mică, de ordinul a 100 μV.
3. sistem de afişare: monitor, hârtie.
4. difuzor: face posibilă redarea sub formă de semnale acustice a semnalelor bioelectrice
musculare.
5. sistem de stimulare: stimulodetecţia se utilizează pentru examinarea parametrilor UM,
precum şi parametrii funcţionali neuromusculari (excitabilitatea şi conductibilitatea
nervoasă). Stimularea se face prin impulsuri cu durată de 100-200 ms şi cu o intensitate
variind între 60-100 V, în funcţie de particularităţile somatice ale subiectului.
Cu ajutorul unor electrozi plasați pe piele deasupra mușchilor se pot detecta o serie complexă
de potențiale electrice concomitent cu contracția musculară. Acest tip e înregistrare electrică
se numește electromiogramă sau EMG. Principiile implicate în obținerea unei înregistrări
EMG sunt esențial aceleași ca cele folosite la detectarea activității electrice a mușchiului
inimii de pe suprafața pielii, o înregistrare numită electrocardiogramă sau ECG:
Fig. 3- Colectare semnal EMG
În timpul contracției puternice a mușchiilor scheletali, potențialele electrice înregistrate cu

electrozi EMG de uprafață pot avea un semnal relativ puternic, chiar de cateva sute de
microvolți (1microvolt=10-6V). Un astfel de potențial derivă din efectul electric combinat a
numeroase unități motorii care activează rapid potențial de acțiune în mușchi. Prin
comparație, puterea semnalului generat cînd un potențial de acțiune are loc doar într-o unitate
motorie este mult mai mică, de doar câțiva microvolți. Cu toate acestea, este deseori posibil a
se utiliza electrozi EMG pentru a detecta activitatea unei singure unități motorii. Acest lucru
necesită tehnologie de amplificare adecvată și monitorizarea semnalului EMG. O astfel de
monitorizare poate fi realizată vizual pe un osciloscop sau auditiv cu monitor audio (bio-
feedback). Prin utilizarea unui bio-feedback împreună cu inregistrarea EMG este posibil
observarea precisă a numărului și frecvenței impulsurilor generate de către o singură unitate
motorie. Această calitate numită antrenarea unei singure unități motorii dovedește controlul
neuronal excelent pe care il avem asupra contracției musculare. Acesta este tipul de control
motor care ne permite să realizăm tot felul de mișcări musculare, de la manipulări delicate ale
degetelor până la mișcări puternice ale mâinilor și picioarelor în activități de forță.
Fig. 4 - Semnale EMG aferente difunctionalitatii musculare
O înregistrare de suprafață a impulsurilor electrice rezultate de la unul sau mai multe unități
motorii se numește electromiogramă (EMG).
traseul simplu
traseul simplu accelerat

(intermediar)
traseul interferenţial
ritmul Piper
1. Traseul simplu apare în contracţie uşoară şi este constituit din potenţiale de acţiune mono-
sau bifazice, cu amplitudinea de 200-400 μV, durata de 3-4 ms respectiv frecvenţa de 4-10
cicli/s. Examinarea traseului simplu are o mare importanţă clinică, întrucât prin studierea lui
se poate face analiza potenţialelor sub raportul duratei, formei, amplitudinii şi frecvenţei.
2. Traseul intermediar (simplu accelerat) apare în contracţie medie şi va determina pe EMG
o succesiune de biopotenţiale cu o frecvenţă şi amplitudine mai mare decât cele de pe traseul
simplu, ajungând la 15-25 cicli/s şi 500-600 μV, deci se produce îmbogăţirea traseului prin
sumaţia activităţii mai multor UM.
3. Traseul interferenţial apare la contracţia maximă a muşchiului examinat. Se produce un
traseu EMG foarte bogat, astfel încât descărcările se succed foarte frecvent unele după altele,
fără a lăsa porţiuni de traseu izoelectric. Amplitudinea generală a traseului interferenţial este
de 1000-1200 μV, chiar şi 2000 μV. La contracţia maximală cu contrapresiune se
înregistrează o versiune a traseului interferenţial - ritmul Piper. În aceste condiţii, ale
efortului muscular la limită, neuronii motori periferici tind să aibă o activitate sincronă, cu o
frecvenţă de 45-60 cicli/s.
Electromiografia (EMG) permite evaluarea nervilor periferici sau a activității musculare.

Denumirea corectă este electroneuromiografie și testarea poate cuprinde două părți : studiul
conducerii nervoase și miografia. Electromiografia este folosită pentru a ajuta la diagnosticul
afecțiunilor neuromusculare.
Studiul conducerii nervoase se realizează prin înregistrarea răspunsului muscular după
aplicarea unui stimul electric de mică intensitate pe traiectul nervului cercetat.
Electromiografia presupune înregistrarea activității electrice în mușchi, cea generată spontan
sau consecutiv contracției musculare. Pentru aceste investigații se pot folosi electrozi de
suprafață (de exemplu, mici discuri metalice care se lipesc pe piele) sau ace-electrod (ace
speciale, foarte fine).
Aplicarea de curent electric poate determina disconfort local, în funcție de parametrii
curentului utilizat, însă prin colaborare corectă medic - pacient pot fi evitate reacțiile adverse
de durată. De asemenea, efectuarea acestei investigații la pacienții cu pacemaker sau aparat
Holter poate determina disfuncția acestora.
În ceea ce privește electromiografia cu ac, deși examinarea este considerată invazivă,
disconfortul creat prin înțepare este minim. Se utilizează ace de unică folosință ceea ce
elimina riscul transmiterii de infecții pe cale parenterala. Deoarece există risc minim de
sângerare, examinarea cu ac se poate face numai la pacienții care nu sunt sub tratament
anticoagulant si care nu prezintă risc hemoragic semnificativ. În timpul acestei părți a
examinării poate fi atins un vas de sânge mai important și în acest caz medicul trebuie
informat în cel mai scurt timp posibil despre reacțiile adverse observate după investigație :
edem, durere.
Electroneuromiografia (EMG) se recomandă în evaluarea paraliziilor de nervi periferici,
neuropatii (tulburări datorate sistemului nervos deteriorat), radiculopatii (disfuncţii ale
rădăcinii nervoase posterioare), plexopatii (disfuncționalități ale rețelelor nervoase) și a
afecțiunilor musculare. Examinarea se realizează structurat pentru a răspunde întrebării
medicului clinician. Astfel, electroneuromiografia (EMG) reprezintă o investigație
neurofiziologică complementară examenului clinic și se va efectua la indicația unui medic
specialist / primar pentru evaluarea diagnosticului de suspiciune.
Electromiograma este o înregistrare a evenimentelor electrice și nu mecanice.
În timpul acțiunii unității motorii, amplitudinea și forma undei impulsului unității motorii
tinde a fi constant. Impulsuri de la diferite unități motorii pot fi diferențiate în funcție de
amplitudine și formă.
Fiecare mușchi scheletal este compus din mai multe unități motorii. Un mușchi mare și
puternic, precum gastrocnemius, poate fi compus din sute de unități motorii.
Unitățile motorii variază în mărime. Într-o unitate motorie mică (una care generează o forță
de contracție mică), diametrele celulelor neuronilor motorii și axonilor sunt relativ mici și
axonii fac legătura cu un număr redus de fibre musculare. În comparație, întro unitate motorie
mare, diametrele celulelor neuronilor motorii și axonilor sunt mai mari, și axonii se leagă la
un număr relativ mare de fibre musculare.
Unitățile motorii pot fi controlate voluntar de creier. Potențialele de acțiune sunt inițiate în
subseturi specifice interneuronale din regiunile motoare și pre-motoare din cortexul cerebral.
Pe durata mișcării voluntare, nivelul excitației care coboară la neuronii motorii inferiori
variază direct proporțional cu puterea contracției dorite. Nivele mai ridicate ale excitației sunt
corelate cu frecvențe mai mari ale impulsurilor unităților motorii.
Fig. 5 - Control sinaptic
Cu o excitare voluntară foarte scăzută a unui mușchi al piciorului, doar unul sau câteva unități
motorii mici sunt activi și frecvența impulsurilor este mică (câteva impulsuri pe secundă).
Rezultă o contracție slabă sau inexistentă a mușchiului.
Dacă se efectuează un efort voluntar puternic, se recrutează unități motorii în activități de
excitare neuronale provenite din cortexul motor al creierului.
Astfel, proporțional cu creșterea efortului conștient, cresc și frecvențele impulsurilor în
unitățile motorii mici. În același timp, unități motori mai mari sunt recrutate progresiv în
impulsuri.
Fig. 6- EMG UM multiple
Astfel, două mecanisme co-existente și complementare sunt folosite să se obțină o creștere

graduală în puterea voluntară a contracției musculare. Primul presupune o creștere în
frecvența impulsurilor unităților motorii deja active. Cel de-al doilea presupune recrutarea de
unități motorii suplimentare (mai mari) care erau inactive anterior.
Dacă se diminuează treptat efortul, atunci are loc de-recrutarea unităților motorii. De-
recrutarea urmează un șablon de ordonare inversă. Adică, unitățile mari se opresc primele,
urmate de cele mai mici.
Unitățile motorii din mușchii membrelor sunt de asemenea excitate involuntar prin activări
reflexe. Întinderi instantanee ale mușchilor, cauzate de bătăi ale tendoanelor, excită fibrele
nervoase de întindere din miezul mușchilor de extensie. Impulsurile din aceste fibre
senzoriale sunt conduse la măduva spinării unde, conexiunile excitatoare mono-sinaptice sunt
realizate între fibrele senzoriale și neuronii motorii care înervează mușchiul care a fost întins.
O bătaie a tendonului produce o undă EMG mare derivată din efectul electric adițional al
potențialului de impuls al unității motorii evocat aproape sincron în numeroase unități
motorii.
Fig. 7- Raspuns stimul mecanic
Intervalul de timp de la o bătaie a tendonului până la declanșarea excitației unității motorii

este o valoare relativ constantă, numită și timp de reflex sau latență de reflex.
Pe durata răspunsului de reflex la o bătaie a tendonului, unda EMG (evenimentul electric)
precede contracția musculară (evenimentul mecanic) cu aproape 5ms, timp necesar cuplării
excitație-contracție în mușchii scheletali.
ELECTROCARDIOGRAFIA
Electrocardiograma (ECG) reprezintă înregistrarea grafică a variaţiilor de potenţial electric de

la suprafaţa corpului generate de activitatea ritmică a miocardului. Din punct de vedere
morfologic şi funcţional, acesta este alcătuit din două tipuri de structuri:
a) miocardul de lucru, constituit din majoritatea celulelor miocardice din pereţii atriilor şi
ventriculilor, are un sistem de miofilamente contractile bine reprezentat, realizând cuplajul
excitaţie-contracţie;
b) sistemul excito-conductor, evidenţiabil doar prin metode electrofiziologice sau histologice,
mult mai sărac în filamente acto-miozinice şi cu o populaţie diferită de canale ionice la nivelul
membranei celulare, cu rol în generarea ritmică a potenţialelor de acţiune (PA) şi transmiterea
lor sincronă către celulele miocardului de lucru. La om, el este alcătuit din: nodul sino-atrial
(NSA) (Keith-Flack) situat în vecinătatea confluenţei venei cave superioare cu atriul drept,
fasciculele Bachmann, Wenckebach şi Torell, căi atriale de conducere preferenţială care unesc
NSA cu nodul atrio-ventricular (NAV) (Aschoff-Tawara), situat la nivelul planşeului atrio-
ventricular; acesta se prelungeşte în septul interventricular prin fasciculul His (fH), care după
un scurt traiect se împarte în două ramuri: dreaptă şi stângă. Ramura stângă se subdivide într-
un ram antero-superior şi unul postero-inferior, continuându-şi traiectul la nivelul
ventriculului stâng. Prin diviziuni succesive, ramurile fH formează reţeaua Purkinje (rP), care
se distribuie pe suprafaţa endocardică a miocardului ventricular. Mai multe structuri ale
sistemului excito-conductor prezintă automatism, generând periodic potenţiale de acţiune:
NSA (60-100/min), supus influenţelor vegetative simpatice şi parasimpatice, NAV (50/min),
fH (40/min) şi ramurile sale (30-35/min). În mod normal, PA pornite din NSA depolarizează
şi celelalte structuri cu automatism mai redus, fenomen denumit overdrive suppression, deci
NSA joacă rolul de pace-maker fiziologic; doar în cazuri de funcţionare defectuoasă,
conducerea este preluată de centrul cu automatism inferior având cea mai ridicată frecvenţă.
Acest fenomen se poate produce şi în cazul apariţiei, în situaţii patologice (ischemie, droguri,
etc.) a unor focare sau circuite de reintrare cu automatism mai ridicat decât al NSA.
Pentru a înţelege ECG în ansamblu, trebuie să pornim de la înregistrarea PA în fibre miocardice

izolate. Primele înregistrări cu microelectrozi intracelulari pe fibre miocardice se datorează
echipei conduse de E. Coraboeuf. După cum se observă în fig. 1, există diferenţe între PA de
la nivelul miocardului de lucru şi al formaţiunilor din sistemul excito-conductor dotate cu
automatism. În fibrele miocardice de lucru, potenţialul de repaus (≈-90mV) se menţine constant
în absenţa unui stimul extern. În celulele cu automatism, există o depolarizare lentă diastolică,
atribuită închiderii lente a canalelor de K+ şi deschiderii, sub acţiunea catecolaminelor, a unor
canale cationice nespecifice activate de hiperpolarizare (componentă de curent purtând diverse
denumiri: Ih - hyperpolarization-activated, I f - funny, I Q - queer, I AR - anomalous rectifier).
Există o nomenclatură standard a fazelor PA:
0. depolarizare rapidă, prin influx de Na+ în fibrele miocardului de lucru şi influx de Ca2+ în
celulele cu automatism; viteza de conducere a undei de depolarizare este proporţională cu panta
fazei 0;
1. o uşoară repolarizare, formând un mic vârf (overshoot) (predominant în celulele rP);
2. faza de platou (depolarizare prelungită) prin influx de Ca2+; în această fază au loc şi
fenomenele ce duc la contracţie musculară;
3. repolarizare;
4. potenţial de repaus (diastolă).
Fig. 1- Înregistrarea cu microelectrozi intracelulari a
potenţialului de acţiune în fibrele miocardice de lucru şi în
cele dotate cu automatism. Fig. 2 - Propagarea undei de depolarizare şi de
repolarizare înregistrată cu electrozi extracelulari.
Aceste faze se înregistrează în mod diferit dacă ambii electrozi sunt plasaţi extracelular (fig.
2). În acest caz, în repaus distribuţia de sarcină electrică este uniformă la nivelul membranei,
deci nu există o diferenţă de potenţial între cei doi electrozi. În cursul propagării undei de
depolarizare, se creează bucle de curent între zona depolarizată şi cea aflată încă în repaus, ca
urmare se înregistrează o deflexiune - unda de depolarizare. Pe parcursul fazei de platou,
distribuţia de sarcină este din nou uniformă la nivelul membranei şi diferenţa de potenţial între
cei doi electrozi este 0, deşi celula este depolarizată. Urmează propagarea undei de repolarizare,
cu formarea unor noi bucle de curent şi înregistrarea altei deflexiuni - unda de repolarizare.
Dacă repolarizarea se propagă în acelaşi sens cu depolarizarea (cazul miocardului atrial), unda
de repolarizare este de sens contrar celei de depolarizare; invers, dacă repolarizarea se propagă
în sens contrar depolarizării (cazul miocardului ventricular, unde depolarizarea se propagă
dinspre endocard, de la rP, spre epicard, iar repolarizarea dinspre epicard spre endocard),
undele de depolarizare şi repolarizare au acelaşi sens. Putem asocia buclelor de curent generate
într-un mediu conductor în cursul propagării undei de depolarizare sau repolarizare o mărime
vectorială numită vector electric elementar, definită în mod analog momentului electric de
dipol. Înregistrarea undei depinde de poziţia geometrică a electrozilor în raport cu vectorul
electric elementar, fiind proporţională cu proiecţia vectorului pe axa ce uneşte cei doi electrozi
şi scăzând cu distanţa între vector şi perechea de electrozi. Prin sumarea vectorilor electrici
elementari se obţine vectorul electric cardiac, variabil ca poziţie şi amplitudine în cursul
ciclului cardiac. Cu ajutorul unei configuraţii speciale de electrozi se poate înregistra traiectoria
proiecţiei vectorului electric cardiac în cele trei planuri principale ale corpului (frontal,
orizontal şi sagital) pe parcursul unui ciclu cardiac - tehnică numită vectorcardiografie.
Pentru o analiză cât mai completă a activităţii electrice a cordului se folosesc multiple perechi
de electrozi care vizualizează planuri diferite. Amplasamentul unei perechi de electrozi la
nivelul corpului defineşte o derivaţie ECG. Există două tipuri de derivaţii: bipolare, în care
ambii electrozi sunt plasaţi în poziţii precizate, şi unipolare, în care electrodul explorator are
o poziţie precizată iar electrodul de referinţă rezultă prin însumarea potenţialelor mai multor
electrozi fizici. O electrocardiogramă uzuală cuprinde înregistrări din 12 derivaţii: 6 derivaţii
periferice şi 6 derivaţii precordiale.
Derivaţiile periferice au electrozii plasaţi pe membre: R (right) pe membrul superior drept, L

(left) pe cel stâng şi F (foot) pe membrul inferior stâng (pe membrul inferior drept se află un
electrod ce leagă întregul corp la masă). Există 3 derivaţii periferice bipolare, numite derivaţii
standard, descrise de Einthoven (întemeietorul ECG):
I : R (-) - L (+)
II : R (-) - F (+)
III : L (-) - F (+)
şi 3 derivaţii unipolare ale membrelor, în care electrodul explorator (+) este unul din cei trei
electrozi periferici, iar electrodul de referinţă (-) rezultă prin însumarea potenţialelor celorlalţi
doi (metoda Goldberger): aVR, aVL şi aVF. a înseamnă augmented, deoarece potenţialele
înregistrate astfel sunt cu 50% mai mari decât în cazul folosirii ca electrod de referinţă a bornei
centrale Wilson, obţinută prin conectarea electrozilor R, L şi F la un punct comun prin rezistori
de 5 kΩ.
Derivaţiile precordiale sunt de asemenea derivaţii unipolare, electrodul de referinţă fiind borna
centrală Wilson, iar electrodul explorator este plasat pe torace, în spaţiile intercostale, în poziţii
denumite V 1 - V 6 . Deoarece electrozii precordiali sunt mai apropiaţi de cord decât cei
periferici, amplitudinea undelor înregistrate în aceste derivaţii este mai mare. V 1 şi V 2
explorează predominant peretele lateral al ventriculului drept (VD), V 3 şi V 4 septul
interventricular (SIV), iar V 5 şi V 6 peretele lateral al ventriculului stâng (VS).
Fig. 3- Reprezentarea în plan frontal a axelor derivaţiilor periferice bipolare şi unipolare.
Derivaţiile periferice explorează proiecţia vectorului electric cardiac în plan frontal, iar cele
precordiale în plan orizontal. Axele ce unesc electrozii derivaţiilor standard pot fi reprezentate
sub forma laturilor unui triunghi echilateral, numit triunghiul Einthoven (fig. 3). Axele
derivaţiilor unipolare ale membrelor se obţin prin unirea centrului acestui triunghi (centrul
electric al inimii, considerat originea vectorului electric cardiac) cu vârfurile sale. Prin
translaţia celor trei laturi în centrul triunghiului se obţine sistemul hexaxial Bayley, cu ajutorul
căruia se poate determina poziţia medie a vectorului electric cardiac în cursul depolarizării sau
repolarizării atriale sau ventriculare, valoare numită axul undei respective (în plan frontal).
Aceasta se face prin compararea amplitudinii undei în fiecare derivaţie periferică, ea fiind
proporţională cu proiecţia vectorului în acea derivaţie. Practic, se aleg două derivaţii cu axele
perpendiculare, I (orientată orizontal) şi aVF (orientată vertical).
Fig. 4 - Înregistrarea unui traseu ECG normal în derivaţia I cu sistemul Biopac. Sunt marcate undele, precum şi intervalele
PR, QT şi RR.
Elementele unui traseu ECG (fig. 4) sunt denumite unde, segmente şi intervale. O undă
reprezintă o deviere a potenţialului înregistrat de la linia izoelectrică, iar un segment porţiunea
de linie izoelectrică dintre două unde consecutive. Intervalele reprezintă durata cumulată a unor
unde şi segmente, permiţând o evaluare mai precisă decât cu ajutorul segmentelor a duratei
unor evenimente electrice din cursul ciclului cardiac.
Parametrii unei unde sunt sensul (pozitiv sau negativ), amplitudinea (în mV), durata (în s) şi
forma. Calibrarea standard a unei înregistrări ECG este 1 mV/cm (deci 1 mm = 0.1 mV) şi 25
mm/s (deci 1 mm = 0.04 s). Există o nomenclatură a undelor unei electrocardiograme normale,
în funcţie de semnificaţia lor, astfel:
- depolarizarea atrială: unda P
- repolarizarea atrială: unda T a , mascată în mod normal de
- depolarizarea ventriculară: complexul QRS
- repolarizarea ventriculară: unda T.
Undele complexului QRS se denumesc astfel:

Q = prima undă negativă, dacă nu este precedată de o undă pozitivă
R = prima undă pozitivă
S = prima undă negativă după unda R
R', R", ... = a doua, a treia, ... undă pozitivă
S', S", ... = a doua, a treia, ... undă negativă după unda R.
Undele cu amplitudine mare se notează cu majuscule, restul cu litere mici. În majoritatea
derivaţiilor, complexul de depolarizare ventriculară are forma qRs; în aVR este predominant
negativ, iar în V 1 şi V 2 de forma rS. Valorile normale ale parametrilor undelor ECG sunt notate
în tabelul următor:
Unda Durată Sens Amplitudine Ax (în plan Formă Semnificaţie

frontal)
P <0.1 s +* < 0.25 mV 00 - +900 rotunjită depolarizare atrială
q <0.04 s‡ - <1/4 R ascuţită depolarizarea SIV
R ‡
+ <2.5 mV ascuţită depolarizarea
pereţilor laterali
00 - +900 ventriculari
s ‡
- <2.5 mV ascuţită depolarizarea
excedentului de
masă al VS
T +*+ 00 - +900 rotunjită repolarizarea
ventriculară
*
- în majoritatea derivaţiilor (cu excepţia aVR)
+
- acelaşi cu al undei predominante din complexul QRS
‡
- durata întregului complex QRS < 0.1 s
Intervalele definite pe un traseu ECG normal sunt:

- intervalul PQ/PR (0.12-0.2 s), folosit în estimarea întârzierii undei de depolarizare la nivelul
NAV, deci a decalajului între sistola atrială şi cea ventriculară;
- intervalul QT (0.36-0.42 s), durata sistolei electrice ventriculare;
- intervalul PP sau RR, durata unui ciclu cardiac, folosit în calcularea frecvenţei cardiace.
Procesare
`
Fig. 5 - Descompunerea semnalului ECg
Intervalul PR este unda inițială generată de impulsul electric care se deplasează de la atriul
drept la cel stâng. Atriul drept este prima încăpere în care se observă impulsul electric și unde
începe depolarizarea. Acest lucru forțează atriul să se contracte și să tragă sânge dezoxigenat
din Vena Cava Superioară și Inferioară în ventricolul drept. Odată cu deplasarea impulsului
electric se produce contractarea atriului stâng. Atriul stâng este responsabil de recepționarea de
sânge oxigenat de la plămâni în ventricolul stâng prin venele pulmonare stângi și drepte.
Complexul QRS este un proces complicat care generează amplitudinea semnalului ECG. În
timpul complexului QRS ambele ventricole încep să pompeze. Ventricolul drept pompează
sânge dezoxigenat în plămâni prin arterele pulmonare stângi și drepte. Ventricolul stâng începe
să pompeze sânge oxigenat prin Aorta și corp.
Segmentul ST este unul “liniștit” din punct de vedere electric deoarece este momentul în care
ventricolele așteaptă să se repolarizeze. Unda T apare să repolarizeze sau să relaxeze
ventricolele.
Sarcina de bază a procesării unei diagrame ECG este detectarea vârfurilor R. Pe parcursul
procesării pot apărea dificultăți datorate: distanței variabile între vârfuri, formă neregulată a
vârfurilor, prezența componentelor de frecvență joasă în ECG datorită respirației, etc. Pentru a
rezolva această sarcină, anumite etape de filtrare trebuie avute în vedere, pentru a elimina acești
factori perturbatori.
Fig. 6 - Separarea semnalului pe interval
Să presupunem existența unui semnal ca în figura următoare:
Fig. 7 - Semnal ECG original
Așa cum bine se observă, semnalul ECG este unul neuniform. Prima etapă este îndreptarea
acesteia. În limbaj matematic, acest lucru implică eliminarea componentelor de frecvență joasă.
Acest lucru se poate realiza prin aplicarea unui o transformare Fourier rapidă directă, se înlătură
frecvențele joase și se reface ECG-ul cu ajutorul transformatei inverse.
Fig. 8 - Semnal ECG filtrat FFT
A doua etapă este detectarea maximelor locale. Acest lucru se realizează cu filtre de fereastră
(window) care percep doar maxime în propria fereastră și ignore celelalte valori. Aplicând un
filtru de fereastră de mărime implicită rezultă semnalul din figura următoare:
Fig. 9 - ECG filtrat (prima trecere prin filtru)
În urma acestei filtrări au rezultat și amplitudini locale “mici” care trebuiesc eliminate și să
păstrăm doar cele esențiale, utilizând un filtru de prag:
Fig. 10 – Vârfuri
În acest caz rezultatul este unul satisfăcător, dar în general nu toate vârfurile sunt detectate.
Astfel, este necesar ajustarea mărimii ferestrei de filtrare și repetarea operației. Comparând
rezultatele se poate observa calitatea filtrării după pasul al doilea:
Fig. 11 - ECG filtrat (a doua trecere prin filtru)
Astfel se poate obține rezultatul dorit:
Fig. 12- Vârfurile R (rezultatul final)

Metode de prelucrare a semnalelor în monitorizarea ne invazivă a
respirației
Pneumologia este disciplina foarte cantitativă datorită fiziologiei variate a populației, ocupându-se
preponderent cu diagnosticarea și tratarea sistemului respirator. Diagnosticarea bolilor respiratorii
se bazează pe măsurarea variabilelor fiziologice care conțin informații relevante despre condiția
plămânilor: presiune, curgere, volum, concentrația de gaze, etc..
Măsurarea presiunii gazelor este esențială în evaluarea funcțiilor pulmonare (presiunea căilor
respiratorii măsurate la gură, nas, trahee, esofag, stomac, etc.). Aplicațiile pulmonare folosesc
senzori de presiune de reluctanță variabilă formați dintr-o diafragmă inoxidabilă plasată între două
bobine inductive.
Fig. 1 - Senzori de presiune: a) diferențial, b) absolut
Excitarea unei bobine prin curent alternativ între 3-10KHz induce o tensiune alternativă în cealaltă
bobină proporțională cu presiunea care deformează diafragma. O alternativă mai puțin costisitoare
și cu un răspuns într-un domeniu de frecvență mai larg o reprezintă senzorii piezorezistivi.
Măsurarea volumului și a curgerii. Primele măsurători de variație în volumul plămânului au fost

realizate de dispozitive care măsurau direct volumul. Primele astfel de dispozitive au fost spirometre
cu apă în care aerul era introdus în recipiente răsturnate de dimensiuni cunoscute. Recipientele se
ridicau vertical în timp ce erau umplute cu aer, astfel încât deplasarea verticală era proporțională cu
aerul introdus.
Curgerea poate fi de asemenea măsurată direct prin măsurarea variației presiunii ∆p pe un element
cu rezistență la curgere cunoscută. Acest principiu stă la baza celui mai utilizat instrument de
măsurare al curgerii: pneumotahograful.
Fig. 2 - Senzori de curgere: a) pneumotahometru Fleisch, b) pneumotahometru ecran, c) debitmetru cu orificii, d) debitmetru
turbină, e) anemometru cu fir cald
Pentru viteze de curgere moderate, curgerea prin element este laminară, cauzând scăderea presiunii
proporțional cu debitul:
µ ⋅ 
∆P =
128 V
π Ld 4
unde  - distanța dintre două porturi senzoriale de presiune, µ - vâscozitatea gazului, L – numărul
de tuburi capilare paralele, V - curgerea.
Concentrația și presiunea parțială a gazelor. Orice amestec de gaze diferite va exercita o presiune
care poate fi măsurată. Fiecare element de gaz din amestec va contribui la această presiune
proporțional cu contribuția fracțională de molecule de gaz prezente.
Fig. 3 - Sistem de măsurare la un subiect intubat
Spectrometria de masă în fază gazoasă analizează gazele expirate din punct de vedere al masei
atomice. O cantitate de gaz analizat este admis într-o cameră de vid si imediat ionizată. Cu această
tehnică se măsoară îndeosebi cantitatea de CO 2 și O 2 . Principalele componente ale unui
spectrometru de masă sunt: camera de ionizare; separatorul (analizorul) de ioni; detectorul de ioni.
Fig. 4 - Schema de bază a unui spectrometru de masă
Monitorizarea clinică a respirației este necesară în recuperarea postoperatorie datorită efectelor

analgezicelor care pot relaxa prea mult plămânii sau în detectarea apneei. Există metode sigure
folosite în unitățile de terapie intensivă, dar acestea sunt invazive sau provoacă disconfort. Diferite
abordări au fost concepute pentru a monitoriza respirația, acestea putându-se clasifica în metode
directe și indirecte.
În metodele directe, un senzor este atașat căilor respiratorii și măsoară mișcarea sau alte proprietăți
ale aerului transportat în și din plămâni. De exemplu, termistoarele măsoară variația de temperatură
și senzorii de dioxid de carbon măsoară variația în CO 2 în aerul inspirat și expirat.
Evaluarea funcțiilor mecanice ale plămânilor se poate realiza cu ajutorul:
• spirometrului,
• pletismografia inductivă
• pletismografiade impedanță transtoracică;
• pletismografe corporale pentru respirație pneumatică.
• rezistenței și elastanței.
• dispozitive de măsurare a deformației circumferinței toracice;
Multe măsurări biomedicale sunt măsurări indirecte realizate prin măsurarea unei mărimi secundare
în locul măsurării directe a mărimii biologice de interes. Semnalele electrice prezintă avantaje
majore deoarece există instrumentaţie electrică variată, rezultatele se prelucrează uşor și se pot
memora, de aceea mărimea secundarămăsurată este una electrică.
Spirometria - implică măsurarea volumelor de gaz inspirat și expirat din plămâni utilizând un
spirometru pentru a măsura volumul direct sau un debitmetru care măsoară debitul care se
integrează și rezultă volumul. Din punct de vedere clinic se măsoară doi parametrii:
1. Capacitatea vitală forțată.

2. Volumul de gaz expirat în prima secundă care este determinat de proprietățile rezistive și
elastice ale plămânului pentru un anumit volum.
Fig. 5- Debit aer expirat forțat: a)plămân blocat, b) plămân normal, c) plămân restricționat
Măsurarea debitului sunt afectate de temperatură și umiditatea gazului.
Pletismografia inductivă - una din cele mai utilizate metode indirecte. Utilizează bucle inductive în
jurul pieptului și abdomenului. În timpul inspirării și expirării volumul pieptului și a abdomenului se
modifică, acesta modifică suprafața bobinelor și astfel inductanța acestora :
N2 ⋅S
L= µ ⋅
 med
unde,
L-inductanță, μ-permeabilitate magnetică, N-număr de spire, S-aria secțiunii, l med -lungimea medie a
liniei de câmp (cercul cu diametru mediu).
Pletismografia de impedanța este o tehnică de măsură pentru determinarea modificărilor volumului

unor ţesuturi prin măsurarea variaţiilor de impedanţă electrică a ţesuturilor. Ea măsoară variații în
impedanță de-a lungul pieptului și abdomenului în funcție de respirație.
Semnalul de la pletismografia de impedanță este o măsură a efortului respiratoriu și este utilizat

pentru a afișa undele respiratorii. Pacientului i se aplică un curent de amplitudine mică. În timp ce
pacientul inspiră și expiră impedanța electrică a cutiei toracice se modifică în funcție de volumul de
aer din plămâni, modificându-se și traseul conductiv dintre electrozi. Pe durata respirației aerul din
plămâni suferă variații mari de volum în cutia toracică și în același timp volumul de sânge se modifică
datorită variațiilor cantității de sânge din inimă și din vasele sangvine pe durata ciclului cardiac.
Astfel, impedanța electrică a plămânilor și inimii se modifică cu variația volumelor de aer și sânge.
Sistemele de monitorizare utilizează preponderent doi electrozi ECG standard atașați pe piept, în
partea anterioară. Impedanța cutiei toracice crește o dată cu inspirația datorită creșterii volumului
de gaz din torace și volumul sanguin din timpul ciclului cardiac. Contribuția din punct de vedere al
impedanței a mușchilor și a țesuturilor grase rămâne relativ constantă.
Pletismografia corporală implică închiderea subiectului într-un container etanș, cu pereți rigizi.
Volumul de gaz toracic este determinat prin încercarea subiectului de a respira printr-o conductă.
Efortul expiratoriu generează o presiune sub-atmosferică în plămâni care expandă gazul toracal
generând compresiuni egale și de sens opus cu gazul pletismografic care înconjoară subiectul.
Volumul de gaz din pletismograf este determinat ca fiind volumul containerului din care se scade
volumul subiectului, iar presiunea din container se măsoară.
Cantitatea cu care volumul din pletismograf este comprimat în timpul efortului de inspirație se
obține din variația presiunii din pletismograf și compresibilitatea gazului din pletismograf. Utilizând
legea lui Boyle se poate determina volumul de gaz toracic (V GT ) cunoscând variația în presiunea
inspirata ∆Pao și variația de volum în pletismograf ∆VGT .
∆VGT
VGT = −1000
∆Pao
Cele mai utilizate măsurări neinvazive ale respirației sunt:
• electricardiograma (ECG);
• pletismografia de impedanță transtoracică (IP);
• fotopletismografia.
Fig. 6 - Monitorizare de 1 minut prin ECG, tensiune arteriala (BP) și pletismografie de impedanță (IP)
ECG-ul și respirația
Este binecunoscut că există o caracteristică relațională între respirație și ECG. Acțiunea de respirație
produce o rotație a vectorului cardiac precum în cazul aritmiei sinusalerespiratorie (RSA) pe
semnalul ECG. Cele trei efecte dominante așe respirației pe ECG sunt următoarele:
• aritmia sinusală respiratorie care se referă la variații ciclice în frecvența cardiacă, asociată
respirației. Frecvența cardiacă accelerează în timpul inspirației si decelerează în timpul
expirației. Amplitudinea oscilației este variabilă și depinde de persoana la care se execută
măsurători
Fig. 7-Semnal ECG (sus) comparat cu semnalul respirației de la un termistor(jos)

• Modulația amplitudinii R-S. În timpul inspirației apexul inimii este întins către abdomen
datorită umplerii plămânilor și de coborârea diafragmei. În timpul expirației urcarea
diafragmei care ajută la golirea plămânilor comprimă apexul inimii către piept. Astfel,
respirația modifică unghiul pe care vectorul cardiac electric îl face cu un vector de referință.
aceste schimbări modulează amplitudinea semnalului ECG. Amplitudinea undei R-S se
modifică o dată cu respirația.
• Abaterea față de linia isometrică. Abateri de frecvență joasă a semnalului ECG pot fi cauzate
de respirație. Expandarea și contracția plămânului au ca efect mișcarea electrozilor toracici
față de inimă, care se observă mai ales în timpul respirațiilor adânci sau exagerate.
Presiunea arterială și respirația
• Pulsul paradoxal(puls Kussmaul) reprezintă scăderea tensiunii arteriale sistolice în inspirație

care este proporțional cu presiunea intratoracală în timpul inspirării și expirării.
Fig. 8- Presiunea sangvină de la un cateter intra-arterial (sus) și semnalul de referință a respirației (jos)
• Variația presiunii sangvine. În timpul contracției miocardice sângele este împins prin aortă în
artere. Această creștere bruscă a volumului de sânge cauzează vasodilatații și vasele de
sânge se expandă. După fiecare dilatare arterele forțează să înainteze sângele printr-o serie
de unde. Fiecare undă este cunoscută ca puls și amplitudinea acestuia este cunoscută ca
presiune sangvinică sistolică. S-a demonstrat că intervalul de timp între două bătăi a
presiunii sangvinice sistolice are o variație ciclică în funcție de respirație.
Fotopletismografia și respirația
Fotopletismografia este o tehnică electrooptică de măsurare a undelor pulsațiilor cardiovasculare.

Aceste unde pulsatile sunt cauzate de pulsațiile periodice în volumul arterelor și este măsurată prin
variația absorbanței optice pe care aceasta o induce. Sistemul de măsurare este compus dintr-o
sursă de lumină, un detector și un sistem de procesare. Acest procedeu este complet neinvaziv și
poate fi aplicat oricărui țesut care transportă și conține sânge. Cea mai utilizată aplicație pentru
acest procedeu este pulsoximetria.
S-au realizat multiple studii pentru a determina posibilitatea de investigare a pulsului paradoxal prin
fotopletismografie.

Biosemnale Și Prelucrarea Biosemnalelor: Menyhardt Karoly Nagy Ramona

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biosemnale Și Prelucrarea Biosemnalelor: Menyhardt Karoly Nagy Ramona

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Menyhardt Karoly Nagy Ramona

Biosemnale șI prelucrarea biosemnalelor

Tipurile de biosemnale în funcție de originea acestora

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.2

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.3

Obiective ale aplicațiilor care utilizează biosemnale

Fig. 1- Biosemnale potențiale

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.4

Corectitudinea datelor depinde de starea echipamentelor, calibrarea și etalonarea acestora,

Siguranța personalului investigator se află în strânsă legătură cu cea a pacientului, existând în

B) Colectarea de informații. Metodele de colectare a datelor sunt cantitative sau calitative.

Datele cantitative reprezintă observații numerice referitoare la cantitatea, mărimea, sau

Informația achiziționată de la subiect prin intermediul senzorilor/ traductoarelor, suferă

Fig. 2- Etapele colectării și procesării informației

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.5

E) Terapia reprezintă totalitatea metodelor și procedeelor folosite la tratamentul unei boli, și

F) Evaluarea reprezintă o analiza obiectivă a rezultatelor terapiei: dovadă a performan ței,

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.6

Senzorul este un dispozitiv care recepționează și răspunde la un semnal sau un stimul.

Proceduri active precum excitare, transmitere, iluminare, iradiere, stimulare,

Senzorii/traductoarele care generează semnale electrice au fost dezvoltați în urma apariției

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.1

Capacitatea este direct proporțională cu aria suprafeței obiectelor (A) și constanta de

B) Senzori inductivi– folosesc curenți induși de câmpul magnetic pentru obiecte de

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.2

Fig. 4 - Variația inductanței funcție de deplasare

Fig. 5 - Traductoare reostatice liniare și unghiulare

Funcționarea traductorului reostatic liniar se poate exprima prin:

unde u i este tensiunea de alimentare a traductorului, u y tensiunea de ieșire

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.4

Senzorii optici activi, denumiți și fotodetectoare, transformă variația intensității

- electronici (sau cuantici), în care absorbția radiației optice determină excitarea

- termici, în care absorbția radiației optice este însoțită de creșterea temperaturii

Detectorul de radiații nucleare convertește particulele incidente pe suprafața sa activă

- detectoare cu ionizare directă (camere de ionizare, contoare proporționale, contoare

- detectoare cu ionizare indirectă (cu scintilație, Cerenkov, etc.).

E) Senzori magnetici. Senzorii de câmp magnetic funcționează pe baza forței Lorentz

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.5

Tensiunea Hall, notată prin V H este proporțională cu inducția magnetică B

Corp de stică Lamele elastice

Energia câmpului magnetic în volumul delimitat de suprafețele S a celor două lamele

unde B este inducția câmpului magnetic, și μ 0 permeabilitatea magnetică a vidului sau

adică direct proporțională cu suprafața de contact S și cu pătratul câmpului magnetic

F) Senzori piezoelectrici. Traductoarele piezoelectrice sunt folosite pentru măsurarea

Fig. 9 - Efectul piezoelectric

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.7

G) Senzori termici. Traductoarele de temperatură sunt cunoscute sub denumirea de

Datorită inerției termice, constanta de timp a termometrelor depinde de tipul

Biosemnale – K. Menyhardt, R.Nagy Pg.8

aleatoare periodice neperiodice

Fig. 1- Clasificare semnale

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 1 / 14

Mărimile folosite ca semnale sunt:

Exemple de prelucrări ale semnalelor:

Semnale analogice și numerice (digitale)

Modelul matematic al semnalului analogic este o aplicație pe mulțimea numerelor reale, cu

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 2 / 14

Fig. 2 - Semnal analogic pe osciloscop

Conversia ADC şi DAC

Biosemnale - K. Menyhardt, R. Nagy 3 / 14

Semnal analogic g(t)

Fig. 3 - Semnalul analogic și cel eșantionat

Prin eșantionare (sampling), un semnal analogic, continuu variabil în timp, eventual cu