Curs Geofizica de Sonda Ion Malureanu PDF

Ion MĂLUREANU
GEOFIZICĂ DE SONDĂ
Vol. I
Editura Universitǎţii Petrol-Gaze din Ploieşti

2007
i
ii
CUPRINS
Introducere
1. Noţiuni introductive
1.1. Investigaţia geofizică a sondelor
1.2. Metodele geofizice de investigaţie a sondelor – clasificare
1.3. Tehnologia efectuării operaţiunilor geofizice la sondă
2. Proprietăţile petrofizice ale rocilor colectoare şi ale rocilor protectoare
2.1. Roci colectoare şi roci protectoare
2.2. Minerale argiloase şi roci argiloase
2.2.1. Minerale argiloase
2.2.2. Roci argiloase
2.2.3. Capacitatea de schimb cationic
2.2.4. Relaţiile apă – argilă
2.2.5. Stratul dublu electric
2.2.6. Modele de existenţă a argilei în nisipuri şi gresii
2.3. Proprietăţile petrofizice ale rocilor
2.3.1. Porozitatea
2.3.2. Saturaţia
2.3.3. Permeabilitatea
2.3.4. Dependenţa permeabilitate relativă – saturaţia
2.3.5. Presiunea
2.4. Rezistivitatea sistemului rocă – fluid
iii
2.4.1. Definiţii
2.4.2. Rezistivitatea mineralelor şi a rocilor
2.4.3. Rezistivitatea apei de zăcământ şi a hidrocarburilor
2.5. Factorul de rezistivitate al formaţiei
2.5.1. Relaţia de definiţie, dependenţa factor de rezistivitate a formaţiei –

porozitate
2.5.2. Relaţia de dependenţă factor de formaţie – saturaţie
2.5.3. Influenţa anizotropiei asupra rezistivităţii rocilor
2.5.4. Influenţa conţinutului de argilă asupra rezistivităţii rocilor
2.5.5. Influenţa presiunii asupra rezistivităţii rocilor
2.5.6. Conductivitatea argilelor
3. Condiţii de măsurare în sondele netubate
3.1. Fenomenul de invazie
3.2. Distribuţia fluidelor
3.3. Distribuţia rezistivităţilor
4. Potenţialul spontan
4.1. Fundamentarea fizico – chimică a potenţialului spontan
4.1.1. Procesul de difuziune şi potenţialul de difuziune
4.1.2. Procesul de adsorbţie şi potenţialul de adsorbţie
4.1.3. Potenţialul de difuziune – adsorbţie
4.1.4. Procesul de electrofiltraţie şi potenţialul de electrofiltraţie
4.1.5. Procesul de oxidare – reducere şi potenţialul de oxidare – reducere
4.2. Potenţialul spontan total, potenţialul spontan înregistrat şi potenţialul

spontan static
iv
4.2.1. Potenţialul spontan total
4.2.2. Potenţialul spontan static
4.2.3. Potenţialul spontan înregistrat
4.3. Forma de reprezentare a diagrafiei PS
4.4. Factorii care influenţează forma şi amplitudinea curbei de PS
4.5. Interpretarea calitativă şi cantitativă a PS
5. Determinarea rezistivităţii rocilor (fundamentare fizico-matematică)
5.1. Determinarea rezistivităţii în mediu omogen şi izotrop
5.1.1. Distribuţia câmpului electric al unei surse punctiforme de curent în

mediu omogen şi izotrop
5.2. Dispozitivele de rezistivitate
5.2.1. Dispozitivele reale de rezistivitate
5.3. Caracteristicile dispozitivelor de rezistivitate
5.4. Determinarea rezistivităţii în mediu omogen anizotrop
5.5. Determinarea rezistivităţii în medii cu limite plan-paralele
5.5.1. Cazul unei limite de separaţie
5.5.2. Cazul a două limite de separaţie
5.5.3. Răspunsul dispozitivelor potenţiale şi gradiente în medii neomogene

cu limite de separaţie plan-paralele traversate de sondă
5.6. Determinarea rezistivităţii în medii cilindrice infinit lungi, coaxiale, cu

sursa de curent pe axa lor
5.6.1. Distribuţia discontinuă a rezistivităţii
5.6.2. Distribuţia continuă a rezistivităţii
6. Metode electrice cu dispozitive nefocalizate
v
6.1. Carotajul electric standard
6.1.1. Caracteristicele dispozitivelor carotajului electric standard
6.1.2. Înregistrarea diagrafiei electrice standard
6.1.3. Forma de reprezentare a diagrafiei electrice standard
6.2. Alte procedee de carotaj electric standard
6.2.1. Carotajul electric standard cu dispozitive pentru sare
6.2.2. Carotajul electric special
6.3. Aplicaţiile diagrafiei electrice standard
6.4. Carotajul electric lateral
6.4.1. Metoda BKZ
6.4.2. Metoda DRR
6.5. Microcarotajul standard
6.5.1. Principiul şi caracteristicile dispozitivelor de microcarotaj standard
6.5.2. Răspunsul microcarotajului standard şi forma de reprezentare a

diagrafiei
6.5.3. Interpretarea diagrafiei de microcarotaj standard
7. Carotajul electric focalizat de tip laterolog
7.1. Domeniile de aplicabilitate ale carotajului electric focalizat de tip laterolog
7.2. Macrodispozitive focalizate de tip laterolog
7.2.1. Dispozitivul Laterolog-7
7.2.3. Dispozitivul focalizat – Dual Laterolog
7.2.4. Carotajul electric cu focalizare sferică
vi
7.3. Răspunsul dispozitivelor focalizate de tip laterolog şi forma de prezentare a
diagrafiei
7.3.1. Medii neomogene cu limite de separaţie cilindrice infinit lungi
7.3.2. Forma de prezentare a diagrafiei electrice focalizate
7.4. Interpretarea şi aplicaţiile diagrafiei focalizate de tip laterolog
7.4.1. Interpretarea calitativă şi cantitativă
7.4.2. Aplicaţiile diagrafiei electrice focalizate – Laterolog şi Dual-

Laterolog
7.5. Microcarotajul focalizat
7.5.1. Microlaterologul
7.5.2. Microcarotajul ”proximity-log”
7.5.3. Microcarotajul cu focalizare sferică – MSFL
7.5.4. Răspunsul dispozitivelor de microcarotaj focalizat şi forma de

reprezentare a diagrafiei
7.5.5. Interpretarea diagrafiei de microcarotaj focalizat
7.5.6. Aplicaţiile diagrafiei electrice cu microdispozitive
8. Carotajul inductiv
8.1. Scurt istoric
8.2. Fundamentarea teoretică pe baza inducţiei electromagnetice
8.2.1. Caracteristicile de investigare radială şi verticală
8.2.2. Dispozitive de carotaj inductiv
8.3. Fundamentarea teoretică pe baza propagării câmpului electromagnetic
8.4. Răspunsul dispozitivului inductiv în mediu cu stratificaţie plan-paralel
8.5. Răspunsul dispozitivului inductiv în mediu cu limite de separaţie cilindrice

infinit lungi
vii
8.6. Variante de carotaj inductiv şi forma de prezentare a diagrafiei
8.6.1. Carotajul electric – inducţie (CEI)
8.6.2. Carotajul dual inducţie – laterolog (DIL)
8.7. Interpretarea diagrafiei inductive
8.7.1. Interpretarea calitativă
8.7.2. Interpretarea cantitativă
8.8. Aplicaţiile carotajului inductiv
9. Carotajul electromagnetic
9.1. Fundamentarea teoretică
9.2. Dispozitive de carotaj electromagnetic (cu cablu)
9.2.1. Dispozitivul EPT
9.2.2. Carotajul electromagnetic cu investigaţie adâncă DPT – (Deep

Propagation Tool)
9.3. Metode de interpretare
9.3.1. Metoda tpo modificată
9.3.2. Metoda tpo modificată pentru apă dulce
9.3.3. Metoda saturaţiei duale
10. Carotajul electric în timp real
10.1. Carotajul electric cu dispozitivul potenţial de 16in
10.2. Carotajul electric focalizat de tip laterolog
10.3. Carotajul dual de rezistivitate
10.4. Carotajul de rezistivitate curentă şi carotajul de rezistivitate cu electrozi

punctiformi (Resistivity At Bit tool)
10.4.1. Rezistivitatea curentă şi rezistivitatea radială
viii
10.4.2. Rezistivitatea măsurată cu electrozi punctiformi
10.5. Carotajul electromagnetic
10.5.1. Factorii care influenţează măsurătorile de rezistivitate
10.5.2. Prezentarea diagrafiei
10.6. Carotajul electromagnetic dual CDR (Compensated Dual Resistivity)
10.6.1. Principiul metodei
10.6.2. Răspunsul carotajului CDR
10.6.3. Aplicaţiile CDR
10.6.4. Factorii care influenţează forma curbelor de rezistivitate
10.7. Dispozitivul compensat matricial de rezistivitate ARC-5 (Array Resistivity

Compensated tool)
Bibliografie
ix
x
1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Investigaţia geofizică a sondelor

Geofizica, în sensul cel mai general, este ştiinţa care se ocupă cu
studiul proprietăţilor fizice ale globului terestru şi ale părţilor lui
constitutive precum şi cu studiul fenomenelor fizice ce se desfăşoară în
interiorul, la suprafaţa şi în exteriorul lui (după Liviu Constantinescu ).
În Gefizică se aplică principiile matematicii şi legile fizicii la studiul
problemelor şi proceselor privind Pământul în ansamblul lui sau porţiuni
mari ale acestuia.
O dată cu dezvoltarea geofizicii ca ştiinţă şi în condiţionare reciprocă
cu ea a apărut geofizica aplicată. Geofizica aplicată cuprinde ansamblul
procedeelor geofizice de cercetare a structurii scoarţei terestre în scopul
descoperirii şi conturării zăcămintelor de minerale utile sau a condiţiilor de
care sunt legate în general apariţia lor. Alte domenii în care geofizica
aplicată îşi aduce un aport important sunt: geologia inginerească, hidro-
geologia şi arheologia. Din geofizica aplicată fac parte: prospecţiunile
geofizice şi geofizica industrială. Geofizica industrială cuprinde: geofizica
inginerească şi geofizica de sondă.
Geofizica de sondă conţine ansamblul metodelor de investigaţie
geofizică a formaţiunilor geologice traversate de sonde, în scopul
determinării proprietăţilor fizice ale rocilor şi a conţinutului în substanţe
minerale utile.
Prin efectuarea unui complex de măsurători geofizice în sonde şi prin
prelucrarea şi interpretarea corespunzătoare a datelor obţinute se asigură
rezolvarea unor probleme legate de explorarea şi exploatarea zăcămintelor
de substanţe minerale utile.
3
Sonda este o construcţie minieră realizată în scoarţa terestră printr-un

complex de lucrări de foraj ( dislocarea rocii şi evacuarea detritusului la
suprafaţă ) urmate la anumite intervale de adâncime de consolidare prin
operaţii de tubare şi cimentare.
Prima sondă pentru exploatarea petrolului s-a săpat la Baku în 1848,
iar în România, în 1861, lângă Tg.Ocna, la o adâncime de 150 m. Cea mai
mare adâncime, la noi în ţară, 7030 m, a fost atinsă de o sonda forată în
localitatea Tufeni, judeţul Prahova în anul 1983.
Primele măsurători geofizice ale unui parametru fizic în sonde au
fost cele de temperatură. Aceste măsurători au fost efectuate în anul 1852
în regiunea Pechelbronn (Franţa) de către Daubree, precum şi în anul 1869
de lordul Kelvin.
În ţara noastră, primele măsurători de temperatură în sonde au fost
efectuate în anul 1906 de profesorul Bungeţeanu la Filaret şi în anul 1911
de profesorul Ion Tănăsescu în şantierele petrolifere de la Buştenari,
Moreni, Moineşti şi altele.
Din perioada 1920 – 1926 datează şi primele măsurători de deviaţie,
iar în anul 1927 este realizat şi primul perforator de coloană cu glonţ, de
către inginerul Grigore Zmieureanu.
Un parametru important măsurat în sonde este rezistivitatea rocilor.
Prima măsurătoare a fost efectuată pe data de 5 septembrie 1927 de fraţii
Conrad şi Marcel Schlumberger, tot în regiunea Pechelbronn, iar în anul
1929 este măsurat potenţialul natural sau potenţialul spontan.
Astfel, s-au pus bazele carotajului electric, aplicat prima dată în
Venezuela în anul 1931. Carotajul electric a devenit în scurt timp cea mai
importantă metodă de investigaţie geofizică a sondelor, cunoscând o
dezvoltare spectaculoasă în toate ţările producătoare de petrol, printre care
şi România, unde a fost aplicată pe scară industrială încă din anul 1931.
Investigaţia geofizică a sondelor se efectuează cu ajutorul unor
utilaje şi instalaţii care constituie echipamentul de investigaţie geofizică,
montate de obicei pe unul sau pe două autovehicule (fig.1.1.).
Investigaţia geofizică se efectuează atât în sonde netubate cât şi în
sonde tubate. În sondele netubate, aceste operaţii se pot efectua în cadrul
fiecărei etape al procesului de foraj stabilite prin comanda geologo-tehnică,
sau în timp real, în timpul forajului
Investigaţiile în timp real ( Logging While Drilling – LWD) sunt
efectuate cu aparatură adecvată şi măsoară aceleaşi proprietăţi fizice ale
rocilor, ca şi în investigaţia geofizică efectuată după terminarea forajului.
2
Unele măsurători geofizice se efectuează după tubarea şi cimentarea

coloanei sau a coloanelor, înainte şi după operaţia de perforare, sau în
timpul procesului de exploatare (carotaje de producţie).
Aparatura necesară efectuării operaţiunilor geofizice se împarte în
două module: aparatura de suprafaţă şi aparatura de sondă sau dispozitivul
de investigaţie. Legătura între cele două module se realizează cu cablul
geofizic sau prin teletransmisie în cazul carotajelor în timp real.
În cotinuare este descrisă pe scurt aparatura efectuării operaţiilor de
investigaţie geofizică cu cablu.
Autolaboratorul sau staţia de carotaj 1, care conţine aparatura de
suprafaţă şi panourile pentru comandă, măsură şi înregistrare şi troliul
(granicul) 2, cu cablul geofizic 3 necesar introducerii dispozitivelor de
investigaţie în sondă şi a extragerii acestora.
Elementul care se introduce în sondă se numeşte dispozitiv de
investigaţie 7 şi este lansat prin intermediul cablului geofizic până la limita
inferioară a intervalului de investigat, care este de obicei talpa sondei.
Dispozitivul de investigaţie are următoarele funcţii:
- creează câmpul fizic artificial care este aplicat în metoda de
investigaţie utilizată: câmpul electric, câmpul radioactiv provocat, câmpul
undelor elastice etc.
- sesizează cu ajutorul traductorilor, mărimea fizică (sub formă de
semnale), pe baza câmpului fizic aplicat sau a câmpului fizic natural.
Aceste semnale sunt determinate de proprietăţile fizice ale rocilor: potenţial
natural, rezistivitate electrică, radioactivitate naturală sau provocată, viteza
undelor elastice etc. Aceste mărimi sunt convertite în semnale (diferenţe de
potenţial, pulsuri electrice;
- transmite la aparatura de suprafaţă, prin cablul geofizic, semnalele
electrice, care poartă informaţia privind proprietăţile fizice ale rocilor,
pentru a fi înregistrată şi prelucrată.
Parametrii măsuraţi se înregistrează, în general, în timpul extragerii
cablului cu dispozitivul de investigaţie doar unele înregistrări sunt efectuate
in timpul introducerii diapozitivului, cum este termometria de sondă.
Semnalele ajunse la suprafaţă sunt calibrate pentru a fi convertite în
unităţi de măsură corespunzătoare proprietăţilor fizice ale rocilor.
Utilajul de investigaţie mai este completat cu o serie de dispozitive
auxiliare, cum sunt:
- rolele de geamblac, care au rolul de ghidaj al cablului (rola de
ghidaj - 4) şi de preluare a mişcării liniare a cablului şi transformarea ei în
mişcare de rotaţie;
3
- traductorul (indicatorul) de greutate 5, folosit pentru măsurarea

tensiunii mecanice în cablu, în timpul lansării şi extragerii dispozitivului de
investigare; în timpul lansării, tensiunea mecanică în cablu (greutatea),
trebuie să crească proporţional cu adâncimea; apariţia unei stagnări sau a
unei micşorări a acesteia, indică oprirea dispozitivului de investigaţie din
cauza unui obstacol, fiind necesare o serie de manevre pentru a se trece de
obstacolul respectiv; în timpul extragerii, tensiunea mecanică (greutatea)
trebuie să scadă; apariţia unei stagnări sau creşteri indică prinderea într-o
porţiune a găurii de sondă a dispozitivului de investigaţie sau a cablului,
fiind de asemenea necesare manevre de degajare; dacă acestea nu dau
rezultat se trece la operaţii de instrumentaţie;
Fig.1.1. Utilajul pentru investigarea geofizică a sondelor [5]:

1 - staţia de carotaj, 2 - troliul sau granicul, 3 - cablul geofizic, 4 - rola de gidaj,
5 - traductorul de greutate, 6 - dispozitivul de măsură a adâncimilor, 7 – dispozitivul de investigaţie.
- dispozitivul de măsurare a adâncimii constă dintr-un sistem cu două

role de măsură având pe axe montate câte un encoder electronic (dispozitiv
electronic de codificare a valorilor de adâncime). Cablul geofizic antrenea-
ză rolele de măsură şi encoderul asigură măsurarea cablului. De asemenea
sunt efectuate corecţii pentru alungirea elastică a cablului geofizic la
diferite adâncimi.
4
Fig.1.2. Cablul geofizic de carotaj [5]:

1 - conductori electrici, izolaţi cu cauciuc, policlorură de vinil
sau teflon, 2 - tresă pânzată sau cauciucată, 3 - armătură metalică
compusă din două straturi de sârmă de oţel înfăşurate în sensuri opuse.
Cablul geofizic, numit şi cablul de carotaj, utilizat pentru lansarea şi

extragerea dispozitivului de investigare, figura 1.2., este alcătuit din unul,
trei sau şapte conductori electrici 1, izolaţi cu cauciuc, policlorură de vinil
sau teflon, înveliţi într-o tresă pânzată sau cauciucată 2 şi având la exterior
o armătură metalică 3 compusă din două straturi de sârmă de oţel,
înfăşurate în sensuri opuse, pentru a asigura rezistenţa mecanică la
întindere în timpul operaţiilor în sonde.
Conductorii electrici servesc la transmiterea curentului electric
necesar alimentării dispozitivului de sondă şi a semnalelor electrice de
măsură de la dispozitivul de investigaţie la echipamentul de suprafaţă.
Investigaţia geofizicã a sondelor în timp real [Logging While
Drilling - LWD] cuprinde o serie de metode de investigaţie care sunt
efectuate simultan cu un sistem de măsurători (apăsarea pe sapă, direcţia şi
înclinarea, forţa de torsiune şi altele) cunoscute sub denumirea de MWD
[Measurements While Drilling]. Unii autori nu diferenţiază LWD de MWD
şi includ toate măsurătorile în MWD.
Întregul sistem LWD şi MWD este format din aparatura de sondă, şi
aparatura de suprafaţă. Aparatură de sondă este montată într-o prăjină grea
amagnetică. Legătura dintre aparatura de suprafaţă şi aparatura de sondă
este realizată de colona de noroi, care reprezintă canalul de transmisie al
datelor. O schiţă de principiu a sistemului este prezentată în figura 1.3.
Informaţiile sunt transmise la suprafaţă prin teletransmisie: pulsuri pozitive,
pulsuri negative şi unde de presiune.
5
PRELUCRAREA DATELOR ŞI
PREZENTAREA DIAGRAFIEI
Aparatura
de suprafaţă
DECODIFICAREA SEMNALULUI
CANAL DE TRANSMISIE
A DATELOR
(coloana de noroi)
MODULATOR
CONVERTOR
(conversia datelor în cod binar)
Aparatura de sondă
BLOC ELECTRIC
pentru colectarea datelor
D&I WOB TOR FLOW TF MWD
CR GR SN TEM CND LWD
Fig. 1.3. Schema de principiu a sistemului LWD şi MWD cu modificări [43]

D&I- direcţia şi înclinarea; WOB- apãsarea pe sapă; TOR- forţa de torsiune; FLOW- debitul fluidului de
foraj la turbinã; CR- carotajul de rezistivitate; SN- curba de rezistivitate de 16” (Short Normal); GR-
carotajul radiaţiei gama (total şi spectral);CND- carotajul neutronic – densitate;TF- dispozitivul de
orientare a ansamblului faţă de nordul magnetic;TEM- temperatura
- pulsul de presiune pozitiv este realizat prin creşterea intermitentă a

presiunii fluidului de foraj în prăjini, creştere datorată reducerii secţiunii de
curgere, cu ajutorul unui sistem prezentat în figura 1.4 a.
6
- puls de presiune negativ realizat prin scăderea intermitentă a

presiunii fluidului de foraj în prăjini cu ajutorul unei derivaţii ce permite
noroiului de foraj să pătrundă în spaţiul inelar dintre peretele sondei şi
prăjina de foraj figura 1.4.b.
- unde de presiune, sistemul “SIREN”. In principiu o valvã de
presiune, numită modulator, crează unde de presiune în coloana de
noroi,prin variaţia secţiunii de curgere a acestuia, figura 1.4.c.
Fig. 1.4. Sistemul de transmitere a datelor la suprafaţă [43]
Informaţia analogică, provenitã de la diferiţi senzori, figura 1.5, este

convertită în blocul convertor - analogic - digital în sistem binar. Datele
convertite şi sincronizate sunt codificate şi transmise unui bloc de control
pentru modulator. Aceste sisteme sunt construite pentru transmiterea date-
7
lor în două frecvenţe, 12 şi 24 Hz. Prin noroiul de foraj informaţia ajunge la

suprafaţă unde este decodificată şi prelucrată cu ajutorul unui calculator de
sistem şi prezentată sub forma unei diagrame de variaţie a parametrului
înregistrat în funcţie de adâncime.
Fig. 1.5. Schiţă de ansamblu privind transmiterea datelor

în sistemul “SIRENE” [17]
Sistemul LWD efectuează măsurători în puncte la intervale de timp

regulate. Rezultă de aici o densitate de date (număr de măsurători pe metru
forat). Această densitate este funcţie de viteza de avansare a sapei, iar la
variaţia vitezei rezultă că măsurătorile sunt efectuate la intervale de
adâncime neregulate.
8
Calitatea diagramei este funcţie de densitatea de date şi de rezoluţia

senzorilor.
În figura 1.6 este prezentată dependeţa dintre viteza de avansare şi
densitatea de date pe 0.3 metri (1 ft) foraţi.
Fig. 1.6. Dependenţa dintre densitatea de date şi viteza de măsurare [43]
Această dependenţă corespunde atât sistemelor de transmitere a datelor prin

unde de presiune (sistemul SIREN), cât şi pentru celorlalte sisteme.
1.2. Metodele geofizice de investigaţie a sondelor – clasificare

Clasificarea metodelor geofizicii de sondă este făcută în funcţie de
câmpul fizic pe care-l studiază fiecare din aceste metode. Fără a acoperi
absolut toate metodele de investigaţie cunoscute, se prezintă mai jos
clasificarea principalelor metode ale geofizicii de sondă.
A) Carotajul electric, bazat pe măsurarea rezistivităţii electrice a
rocilor şi a potenţialelor spontane care iau naştere în gaura de sondă (PS),
este utilizat în următoarele variante:
-carotajul de rezistivitate aparentă cu macrodispozitive:
- carotajul electric standard;
- carotajul electric lateral;
- carotajul electric focalizat de tip laterolog;
9
- carotajul inductiv;
- carotajul electromagnetic;
- carotajul de rezistivitate aparentă cu microdispozitive:
-microcarotajul convenţional;
-microcarotajul focalizat de tip laterolog cu variantele:
-microlaterolog;
-proximty log;
-microcarotajul cu focalizare sferică;
- carotajul potenţialelor naturale sau spontane;
- carotajul potenţialelor provocate.
B) Carotajul radioactiv constă în măsurarea radiaţiilor (gama, de neu-
troni ) naturale sau provocate şi se utilizează în următoarele variante:
- carotajul gama natural;
- carotajul gama spectral:
-carotajul spectral al radiaţiei gama naturale;
-carotajul spectral al radiaţiei gama provocate (disper-
sate, de captură, de activare, de ciocnire neelastică);
- carotajul radiaţiei gama dispersate:
-carotajul gama-gama de densitate;
-carotajul litologic;
-carotajul gama-gama selectiv.
- carotajul neutronic:
-carotajul neutron-gama;
-carotajul neutron-neutron cu neutroni termici:
-carotajul neutronic obişnuit;
-carotajul neutronic compensat.
-carotajul neutron-neutron cu neutroni epitermici;
-carotajul neutronic în impulsuri;
-carotajul de activare;
-carotajul foto-neutronic;
-carotajul izotopilor radioactivi;
-carotajul C/O şi Ca/Si.
-carotajul de flourescenţă X.
C) Carotajul acustic, bazat pe studiul proprietăţilor de propagare a
undelor acustice în roci, este cunoscut în următoarele variante:
- carotajul acustic de viteză (obişnuit, compensat);
- carotajul acustic de atenuare (în sonde netubate; în sonde
tubate);
- imaginea acustică a sondei.
10
D) Carotajul termic şi termometria de sondă studiază distribuţia

câmpurilor termice naturale şi artificiale.
E) Carotajul magnetic, bazat pe studiul proprietăţilor magnetice are
ca variante:
- carotajul magnetismului natural;
- carotajul susceptibilităţii magnetice a rocilor;
- carotajul magnetic nuclear.
F) Carotajul gravimetric;
G) Cavernocarotajul şi cavernometria de sondă
- cavernometria obişnuită cu cavernometre (cu braţe expandabile,
tip patină, tip lame elastoce);
- cavernometria sonică;
H) Pandajmetria:
- pandajmetria continuă cu pandajmetre cu trei braţe;
- pandajmetria continuă cu pandajmetre cu patru braţe (de mare
rezoluţie).
I) Metodele geochimice se bazează pe studierea gazelor din noroiul
de foraj şi bitumenele din probele de sită, probe laterale şi carote mecanice,
respectiv:
- gazcarotajul cu variantele: gazcarotajul cu analiză globală; gaz -
carotajul cu cromatografie;
- carotajul de bitumene sau luminiscent şi măsurătorile în cabina
geologică.
Deşi nu sunt măsurători geofizice propriuzise în geofizica de sondă
sunt tratate de unii autori şi metodele de contol al sondelor (măsurători de
deviaţie orintată a sondelor, măsurători pentru dirijarea sondelor,
măsurători pentru localizarea mufelor, măsurători de presiune, măsurători
de debite etc.) precum şi lucrările de deschidere şi probare a formaţiunilor
(perforare, torpilare, probe laterale etc.)
1.3. Tehnologia efectuării operaţiunilor geofizice la sondă

Instalarea corectă la sondă a echipamentului geofizic reprezintă o
condiţie esenţială pentru efectuarea operaţiei de investigaţie, de probare sau
de deschidere a stratelor în condiţii optime şi de deplină securitate, atât
pentru utilaj, cât şi pentru personalul implicat, figura 1.3.
Staţia de carotaj 1 se instalează în faţa platformei pentru material
tubular al sondei 14, la o distanţă de 25-75 m.
11
Fig 1.3. Instalarea echipamentului de investigare geofizică de sondă [5]:

1 - staţia de carotaj, 2 - suportul de susţinere, 3 - indicator de greutate, 4 - ansamblu de legătură,
5 - dispozitivul de investigare, 6 - cablu de oţel, 7 - capac de protecţie, 8 - masa rotativă, 9 - podul
sondei, 10 - instalaţia de prevenire a erupţiilor, 11 - traversă metalică, 12 – troliul, 13 - pene,
14 - material tubular al sondei, 15 - cablul geofizic, 16 - rolele de geamblac, 17 - cablul scripetelui
auxiliar, 18 - enconderul, 19 - rola superioară, 20 – elevator, 21 – chiolbaşi, 22 – cârlig, 23 - macara,
24 - beciul sondei.
Pentru asigurarea lansării diapozitivului de investigaţie se instalează
rolele de geamblac 16şi 19 care ghidează mişcarea cablului geofizic 15.
Rola superioară 19 este pentru transmiterea mişcării cablului; traductorul
indicator de greutate 3 şi suportul de susţinere 2 - numit şi "ciupercă" se
montează în elevator 20, fixate cu ajutorul chiolbaşilor 21 de cârligul 22 al
macaralei 23 şi asigurate cu un bolţ cu siguranţa. Rola de ghidaj (inferioară
- 16) se leagă cu ajutorul unui lanţ sau cablu de oţel 6 de o traversă
metalică 11 dispusă sub podul sondei 9 sau de instalaţia de prevenire a
erupţiilor 10 aflată în beciul sondei 24. În acelaşi timp, rola conducătoare
este suspendată de cablul scripetelui auxiliar 17 numit şi " mosor".
Dispozitivul de investigaţie 5 este cuplat la cablul geofizic 15 cu
ajutorul unui ansamblu de legătură 4 şi se suspendă deasupra gurii puţului,
în centrul fiind menţinut cu ajutorul troliulul 12 unde se găseşte şi
12
enconderul pentru mişcarea cablului 18. În timpul operaţiilor pregătitoare,

gura puţului este asigurată cu un capac de protecţie 7, pentru a evita
căderea unor scule în sondă.
Ansamblul de legătură care asigură cuplajul dintre dispozitivul de
investigaţie şi cablul geofizic este prezentat în figura 1.4.
Fig.1.4. Ansamblu de legătură la cablu al dispozitivului de investigare [5]:

1 - capul electric multifilar, 2 - cablu cu zece conductori, 3 – electrozi metalici,
4 - piesa de legătură (rope socket), 5 – reducţie pentru instrumentaţie,
6 - cablul geofizic, 7 - carcasa de protecţie, 8 - dispozitivului de sondă.
Dispozitivul de investigaţie este cuplat la cablul geofizic 6 cu aju-

torul ansamblului de legătură, care este constituit din capul electric
multifilar 1, un cablu cu zece conductoare 2, pe care sunt montaţi doi
electrozi metalici 3 ( E1, E2 ), pentru înregistrarea curbelor de rezistivitate şi
potenţial spontan şi piesa de legătură la cablul geofizic 4. Capul electric
conţine o reducţie 5 pentru a se asigura instrumentaţia în caz de prindere a
dispozitivului în sondă. Piesa de legătură (rope socket) 4 asigură cuplajul
13
mecanic şi electric între cablul cu zece conductoare al ansamblului de

legătură şi cablul geofizic cu 7 conductoare 6.
Capul electric asigură etanşarea aparaturii dispozitivului de sondă 8
introdusă într-o carcasa 7 de protecţie faţă de presiunea hidrostatică a
fluidului de foraj din sondă, precum şi cuplajul electric între circuitele
aparatului de sondă şi cablul cu zece conductoare. Etanşarea la presiune se
realizează cu ajutorul unor garnituri inelare de cauciuc (o-ring).
Lansarea se face cu atenţie, urmărind indicatorul de greutate, pentru
a preveni depunerea dispozitivului pe o serie de obstacole din sondă şi
pentru a putea efectua imediat manevrele necesare continuării lansării.
După ce dispozitivul de sondă a ajuns la adâncimea finală (talpa
sondei) se începe extragerea cu o viteză constantă, pentru efectuarea înre-
gistrării parametrilor geofizici. În timpul extragerii, operatorul de la
autotroliu trebuie să urmărească cu atenţie indicatorul de greutate pentru a
preveni prinderea aparaturii sau a cablului în sondă şi pentru a se putea lua
măsurile pentru degajarea acestora.
Aparatura de suprafaţă preia semnalul provenit de la dispozitivul de
investigaţie prin intermediul canalului de transmisie (cablul geofizic,
noroiul de foraj).
Acest semnal este prelucrat de către blocurile electronice corespun-
zătoare panourilor de operaţiuni şi în conformitate cu calibrările specifice
fiecărei metode de investigaţie.
Semnalul prelucrat este redat în unităţi de măsură corespunzătoare
mărimii măsurate în sistem analogic şi/sau digital.
O schemă de principiu a sistemului analogic şi digital este prezentată
în figura 1.5.
Înregistrările digitale prezintă o serie de avantaje faţă de înregis-
trările analogice. În sistemul digital scările de înregistrare atât a
adâncimilor cât şi a proprietăţilor fizice măsurate pot fi modificate în
funcţie de gradul de detaliere a intervalului necesar a fi interpretat.
Interpretarea poate fi efectuată direct cu ajutorul softurilor specializate.
Datele pot fi transmise cu ajutorul internetului în centrele de interpretare şi
la beneficiar, în timp real sau când este efectuată investigaţia.
Înregistrările analogice efectuate pe film sau hârtie fotosensibilă sunt
înregistrate într-o scară fixă, prestabilită. Prelucrarea automată necesită
digitizare acestora.
14
Fig 1.5. Schema de principiu a sistemului de înregistrare analogic şi digital

( după Moseley,1976, cu modificări ) [27].
Se obţine în final o diagrafie geofizică (o diagramă) în care se redă

variaţia unuia sau a mai multor parametri măsuraţi, în funcţie de adâncime,
figura 1.6.
Preciza cu care aceste curbe redau variaţia unuei mărimi fizice cu
adâncimea depinde de mai mulţi factori dintre care enumerăm:
sensibilitatea dispozitivului de investigare, condiţiile de măsură, calibrarea
apraturii etc. Având în vedere condiţiile de investigaţie, valorile valorile
măsurate nu sunt valorile reale, aceste valori sunt valori aparente din care
printr-o prelucrare adecvată se obţine valoarea reală.
15
Fig 1.6. Forma de prezentare a diagrafilor geofizice

TRASA 1: SP – curba de potenţial spontan, SGR – curba de variaţie a radiaţiei gama natural,
CALI – curba de variaţie a diametrului sondei, TRASA 2: adâncimea, TRASA 3: LLD – rezistivitatea
înregistrată cu dispozitiv focalizat cu rază de investigaţie adâncă, LLS – rezistivitatea înregistrată cu
dispozitiv focalizat cu rază de investigaţie superficială, MSFLC - rezistivitatea înregistrată cu microdis-
pozitiv cu focalizare sferică, TRASA 4: RHOB – curba de densitate, TNPH – curba de porozitate
neutronică, DTLN – timpul unitar de parcurs
16
2
PROPRIETĂŢILE PETROFIZICE ALE ROCILOR
COLECTOARE ŞI ALE ROCILOR PROTECTOARE
2.1. Roci colectoare şi roci protectoare

Roca colectoare, denumită şi rezervor natural sau rocă magazin,
reprezintă o formaţiune geologică care constituie un "recipient natural" şi
care se caracterizează prin capacitatea de acumulare a hidrocarburilor şi
posibilitatea de a le ceda în parte (după C. Beca).
Principalele roci rezervor sunt: nisipurile, gresiile, calcarele şi
dolomitele fisurate şi cavernoase, microconglomeratele, conglomeratele,
pietrişurile şi, mai rar, rocile metamorfice şi rocile eruptive fisurate.
Pentru a putea constitui rezervoare, acestea trebuie să posede două
proprietăţi importante: porozitate şi permeabilitate.
Porozitatea este proprietatea care permite rocilor să acumuleze
fluide în spaţiul poros, respectiv în spaţiul liber dintre granulele minerale
din care este alcătuită roca, iar permeabilitatea reprezintă proprietatea
rocilor care permite curgerea fluidelor prin spaţiile poroase; deci o rocă
rezervor (magazin) trebuie să fie o rocă poros-permeabilă.
Prin colector se înţelege partea cea mai ridicată structural a
rezervorului în care sunt cantonate hidrocarburile. În sens mai larg, roca
colectoare constituie chiar roca rezervor, fiind o rocă poros-permeabilă,
care poate colecta fluide, atât hidrocarburi, cât şi apă de zăcământ şi
permite curgerea acestor fluide.
Roci colectoare "curate" O rocă colectoare "curată" este o rocă
fără conţinut de argilă constituită dintr-un schelet mineral sau "matrice",
compusă din granule, de diverse dimensiuni, din mineralele componente
ale rocii. De exemplu, pentru un nisip sau o gresie "curată”, scheletul
mineral este constituit preponderent din silice (SiO2), iar pentru rocile
carbonatate din calcit (CaCO2) şi/sau dolomit (CaMg(CO3)2).
19
Granulele de rocă sunt dispuse aleatoriu, fiind cimentate sau

necimentate, astfel încât în spaţiile dintre ele, numit spaţiu poros, pot fi
acumulate fluide: apă interstiţială şi hidrocarburi sau numai apă de
zăcământ.
Roca protectoare, se caracterizează printr-o permeabilitate foarte
redusă, practic egala cu zero. Această proprietate permite acestor roci să-şi
îndeplinească funcţia de protecţie a acumulărilor de hidrocarburi din rocile
colectoare. De asemenea aceste roci trebuie sa fie suficient de groase
pentru a rezista diferenţelor de presiune.
Exemple de roci protectoare: argilele, sarea, gipsul, precum şi
gresiile, calcarele şi dolomitele compacte.
2.2. Minerale argiloase şi roci argiloase

2.2.1. Minerale argiloase
Sub numele de „minerale argiloase” sunt cunoscuţi hidrosilicaţii de
Al (uneori Na, Ca sau/şi K) cristalizaţi în sistemul monoclinic şi caracteri-
zaţi prin structuri reticulare plane.
Reţelele cristaline de tip stratificat caracteristice majorităţii acestor
minerale sunt constituite din două unităţi structurale distincte.
O primă unitate structurală este formată dintr-un strat al tetraedrilor
silicici (Te), care formează o reţea hexagonală repetată la infinit cu formula
structurală Si4O6(OH)4, în care se recunosc complexele anionice (Si2O5)-2
sau [ Si4O10]-4.
Fiecare tetraedru conţine patru atomi de oxigen sau grupări hidro-
xilice în vârfurile tetraedrului şi un atom de siliciu în centru (figura 2.1).
Cea de a doua unitate este alcătuită dintr-un strat de cationi în
coordinare octaedrică (Oc) Al+3 şi/sau Mg+2(Fe+2) care sunt echidistanţi faţă
de şase ioni de oxigen sau grupări hidroxilice (figura 2.2.).
Clasificarea mineralelor argiloase se realizează în funcţie de stratele
tetraedrice şi octaedrice, deosebindu-se astfel:
- minerale bistratificate, cu două nivele cationice (1Te, 1Oc):
canditele. Legătura dintre cele două straturi se face prin oxigeni aplicali ai
stratului tetraedric.
18
Fig.2.1. Reprezentarea schematică a unei unităţi tetraedrice (a)

şi a stratului tetraedric (b) din structura unităţilor argiloase [30].
Fig.2.2. Reprezentarea schematică a unei unităţi octaedrice (a)

şi a stratului octaedric (b) din structura mineralelor argiloase [30].
- minerale tristratificate, cu trei nivele cationice (2Te; 1Oc):

hidromice, smectite, vermiculite. Stratele tetraedrice au oxigenii aplicali
plasaţi unii spre alţii şi un strat octaedric intercalat între ele.
- minerale dublu stratificate, cu patru nivele cationice (2Te; 2Oc):
cloritele. La modelul de tip 2:1 se mai adaugă un strat octaedric care este
plasat între bazele cu oxigeni ale stratelor tetraedrice.
- minerale fibroase, tristratificate: attapulgit, sepiolit.
Structura planară a mineralelor argiloase determină principalele lor
proprietăţi: capacitatea de adsorbţie a apei şi compuşilor organici, capa-
citatea de schimb cationic, capacitatea de deshidratare etc.
19
Distanţa între două plane reticulare învecinate, care variază între 7

O
şi 15,6 A determină proprietăţile specifice ficărui mineral. În tabelul 2.1.
sunt redaţi principalii filosilicaţi din constituţia rocilor argiloase.
Cele mai frecvente minerale argiloase prezente în sedimente sunt:
caolinitul, illitul şi montmorillonitul.
Caolinitul prezintă structura cea mai stabilă dintre mineralele
acestei grupe. Slaba substituţie izomorfă în reţeaua caolinitului ca şi gradul
de hidratare scăzut al acestuia controlează variaţiile densităţii, ale cărei
valori observate (2,60 – 2,68 g/cm3) sunt cele mai apropiate faţă de valorile
teoretice (2,609 g/cm3).
Structura echilibrată a caolinitului, în care sarcinile electrice libere
apar doar în mod accidental la marginea unităţilor celulare, îi conferă
acestuia o capacitate de schimb cationic mică. De altfel, acest schimb
cationic se manifestă doar la caolinitele cu un grad de cristalizare scăzut.
În roci, caolinitul apare sub formă de acumulări monominerale
masive şi ca diseminaţii în argile polimictice în care caolinitul, din punct de
vedere cantitativ, descreşte cu cât depozitele respective sunt mai vechi.
Illitul prezintă o structură reticulară de tip 2:1 şi constă dintr-un
strat central octaedric între două strate de tetraedric (Si, Al)O4 unite prin
intermediul oxigenilor bazali. Vârfurile grupărilor tetraedrice sunt orientate
către stratul octaedric central, bazele tetraedrilor fiind coplanare.
Densitatea illitului variază în funcţie de gradul de hidratare cu
valori cuprinse între 2,642 g/cm3 pentru minerale în stare uscată şi 1,48
g/cm3 pentru cel cu umiditate de 76%.
Mineralele din grupa illitului, apar în general, sub forma unor agre-
gate interstratificate de mică cu vermiculit, montmorillonit, sepiolit sau
clorit.
În rocile argiloase, illitul este mai abundent în depozitele vechi, în
baza seriilor cu grosime mare.
Montmorillonitului îi este caracteristică o reţea tristratificată de tip
2:1 asemănătoare celei a illitului. În ceea ce priveşte dispunerea stratelor
tetraedrice şi octaedrice, diferenţele constau în natura cationilor şi modul în
care aceştia ocupă poziţiile structurale ducând la diferenţierea lor ca grup,
la diferenţieri între speciile minerale şi la caracterizarea lor prin proprietăţi
fizice şi chimice specifice.
Cele două strate de tetraedri de SiO4, cuprind între ele un strat
octaedric central, în care apar cationi de Al, Mg, Fe, Zn sau Cr
Principalii filosilicaţi din constituţia rocilor argiloase
( după D. Rădulescu, 1979 ) [39]
20
Tabelul 2.1.
Grupa Subgrupa Mineralul RX Formula chimică
o
Caolinit 7A Al4Si4O10(OH)8
o
Candite Dickit 7A Al4Si4O10(OH)8
1Te:1Oc
o
Nacrit 7A Al4Si4O10(OH)8
o
Halloysit 10 A Al4Si4O10(OH)8·4H2O
o
Illit 10 A Al2Si4-x Alx O10 (OH)·Kx
Illite
Minerale 2Te:1Oc (K, Na, Ca)2 (Fe+3, Al, Fe+2,Mg)4·(Si, Al)8
o
argiloase Glauconit 10 A O20(OH)4·nH2O
Montmorilloni o (Al, Mg, Fe)2(Si, Al)4O10(OH)2·(Ca,

t 15 A Na)x·4H2O
Smectite o
2Te:1Oc Beidelit 15 A Al4(Si4-xAlx)O10(OH)2·(Ca, Na)x
15,6
o
Nontronit A (Fe+3, Al)2(Si4-xAlx)O10(OH)2·(Ca, Na)x
14,4
Vermiculite o
2Te:1Oc Vermiculit A (Ry+3 R3-y+2)(Si4-xAlx)O10(OH)2·Mgx-y
o
Ortoclorite Penin 14 A (Mg, Fe, Al)12(Si, Al)8O20·OH16
Grupa Leptoclorit Clinoclor

cloritelor e
Chamosit (Fe, Mg)3(Al, Fe)3(Si, Al)8O20·OH16
Thuringit (Fe2+, Fe3+)12(Si, Al)8O20·OH16
Grupa o
Attapulgit 10 A Mg5Si8O20 (OH)2 (OH2)4·4H2O
Attapulgit –
Sepiolit
Sepiolit o
12 A (Si12) (Mg8) O30 (OH)4 (OH2)4·8H2O
21
Prin unirea tetraedrilor se obţine o reţea pseudohexagonală. Toţi

tetraedrii sunt orien-taţi cu vârfurile spre stratul octaedric central, astfel
încât bazele lor sunt coplanare.
În funcţie de vechimea argilelor, există tendinţa ca montmorillonitul
să fie înlocuit cu illitul.
De Wit şi Arens arată dependenţa densităţii de gradul de hidratare a
montmorillonitului indicând densitstea de 2,348 g/cm3 (deshidratat) şi
1,772 g/cm3 pentru acelaşi mineral cu un conţinut de apă de 46,0%.
2.2.2. Roci argiloase

Argilele sunt roci poliminerale formate preponderent (peste 60%)
din particule de dimensiuni cuprinse între 0,01 mm şi dimensiuni coloidale,
în alcătuirea cărora intră în principal minerale argiloase.
O primă clasificare a rocilor argiloase se bazează pe compoziţia lor
mineralogică având în vedere ponderea pe care o au principalele minerale
argiloase în alcătuirea rocilor. Se pot separa următoarele grupe iniţiale:
a) argile caolinitice; b) argile montmorillonitice; c) argile illitice.
După domeniul şi mediul de formare argilele se clasifică în:
a) argile terestre; b) argile fluviatile; c) argile limnice; d) argile marine.
O clasificare care să ţină seama atât de compoziţia mineralogică, cât
şi de unele caractere genetice duce la separarea următoarelor grupe de roci
(după D. Rădulescu).
Argile reziduale
- polimictice;
- oligomictice – monominerale;
- caolinitice;
- montmorillonitice;
- illitice.
Argile sedimentare
- polimictice;
- oligomictice – monominerale.
Argilite
În tabelul 2.2. este prezentată nomenclatura rocilor argiloase cu
precizarea corespondenţelor în limba engleză.
Nomenclatura rocilor argiloase ( după D. Rădulescu, 1979 ) [39]

Tabelul 2.2.
22
Structură Structură Structură

Deformată
Material omogenă laminară
Claystone Slate
Shale
Mudstone Şist
Argilos
Argilă Argilit
Marl
Argilo-carbonatic Calc-şist
Marnă
Argilo-silicios Argilă nisipoasă Şist arenaceu
2.2.3. Capacitatea de schimb cationic

Schimbul de cationi în mineralele argiloase este rezultatul următoa-
relor cauze:
- nesatisfacerea valenţelor produsă de „ruperile de legături” la su-
prafaţa particulelor argiloase;
- nesatisfacerea sarcinilor cauzată de substituţiile izomorfe ale ca-
tionilor, de exemplu Si+4 replasat de Al+3;
- desfacerea structurală a radicalului H+ din gruparea OH-, care poa-
te fi schimbat cu cationi metalici;
- înlocuirea cationilor structurali care pot deveni schimbabili în
anumite condiţii (de exemplu, la pH mic ionii Al+3 se pot deplasa din uni-
tăţile octaedrice spre poziţiile schimbabile).
Noll (1931) a prezentat următoarea ordine descrescătoare a capa-
cităţii de substituţie a cationilor (referindu-se la toate mineralele argiloase):
Li+ > Na+ K+ Rb+ Cs+; Ba+2 > Sr+2 Ca+2 Mg+2
Hanser (1941) dă următoarele ordine de substituţie:
Li+ < Na+ K+ Mg+2 Ca+2 Sn+2 Ba+2 Al+3… H+
Factorii care influenţează schimbul de cationi sunt:
- dimensiunea particulei de mineral argilos; cu cât gradul de
dispersare este mai mare, cu atât capacitatea de schimb este mai mare.
- temperatura: la temperaturi mici, schimbul de cationi este în gene-
ral limitat; în funcţie de cationul schimbat şi prezent în soluţia de schimb,
temperatura influenţează diferit;
23
- concentraţia soluţiei de contact în ionul impus spre schimb: cu cât

concentraţia este mai mare, capacitatea este mai mare.
- gradul de încărcare al reţelei cu cationul schimbabil;
- valenţa cationului: cu cât aceasta este mai mare cu atât el este mai
greu schimbabil;
- hidratarea cationului: ioni de aceeaşi valenţă, anterior hidrataţi
având energie de fixare mai mare, sunt greu de înlocuit.
Seria de schimb relativă nu este însă valabilă pentru toate
mineralele argiloase, deoarece caracterele chimico-structural ale acestora
determină existenţa unei serii caracteristice fiecărui mineral în parte.
2.2.4. Relaţiile apă - argilă

Molecula de apă, datorită legăturii de hidrogen, nu se comportă ne-
utru din punct de vedere electric, cu toate că sarcinile electrice ale ionilor
de hidrogen şi oxigen sunt egale; ea se comportă ca un dipol. Legătura de
hidrogen apare ca o valenţă secundară a atomului de hidrogen care se ma-
nifestă în raport cu atomii puternic negativi, atunci când valenţa principală
îl leagă. Energia legăturii de hidrogen este de regulă 8 – 16 kJ/mol.
În apa existentă în porii şi fisurile rocilor argiloase există ioni
proveniţi din dizolvarea diferitelor săruri solubile. Aceştia fiind încărcaţi
electric atrag moleculele dipolare de apă influenţându-i şi mai mult
structura.
Frank şi Wen arată că în vecinătatea unui ion se formează trei zone
distincte prezentate în figura 2.3. Raza zonei de hidratare este dependentă
de natura ionilor şi de va-lenţă (tabelul 2.3.).
Raza unor ioni hidrataţi ( după L. Matei ) [30]

Tabelul 2.3.
Ionul Li+ Na+ K+ NH+ Rb+ Ca+ Mg2+ Ca2+ Ba2+
Raza(A0) 7,3 – 10 5,6 – 7,9 3,8 – 5,9 5,4 3,6 – 5,1 3,6 – 5,0 10,8 9,6 8,8
Asupra mecanismului adsorbţiei apei la suprafaţa argilei,

neidentificat complet până acum, Low (1961) dă următoarele explicaţii:
- existenţa unei legături de hidrogen cu oxigenul sau cu OH - ul
existent într-un strat pe suprafaţa argilei. Legăturile orientează un strat de
apă permiţând unui al doilea să se lege de primul într-o structură tetra-
edrică;
24
- atragerea ionilor hidrataţi împreună cu învelişul lor de apă;

- concentraţia mai mare de cationi în apropierea particulei face ca
moleculele de apă să difuzeze spre suprafaţa acesteia pentru a egaliza prin
osmoză concentraţia în soluţie;
Fig.2.3. Modelul de hidratare a ionilor Frank-Wen

cu trei zone ( după L. Matei, 1986 ) [30]:
-zona A în care orientarea puternică imobilizează practic
moleculele de apă; -zona B în care structura este complet distrusă;
-zona C în care influenţa ionului nu se mai simte.
- structura „de condensator” a particulelor de argilă care creează un

câmp electric în interspaţiul dintre ele. Dipolii de apă se vor orienta potrivit
acestui câmp, iar zona centrală va fi ocupată de contraioni.
- forţele Van der Waals - London create de fluctuaţiile norilor
electronici în cristal, care produc sarcini ce atrag dipolii apei. Studiile
efectuate au arătat că apa legată de argilă are vâscozitatea şi densitatea mult
mai mari decât ale apei libere.
2.2.5. Stratul dublu electric

Imaginea stratului dublu electric este prezentată în figura 2.4. şi se
bazează pe modelul propus de Grahame şi Sterm. El se compune din
următoarele părţi principale:
- o fază solidă,
- un strat intern la interfaţa strat-soluţie cu o grosime de numai
câteva diametre moleculare,
- un strat difuz care este o „zonă spaţială” ce se extinde până în
masa soluţiei.
25
Fig.2.4. Structura stratului dublu electric [30]
Faza solidă poartă sarcina electrică σ M pe suprafaţa ei, datorită ex-

cesului sau deficitului de sarcini electrice, se exprimă în micro-
coulombi/cm2. σ M < 0 arată un exces de electroni, σ M > 0 arată deficit de
electroni, iar potenţialul electrostatic al fazei solide este ρ M .
În figura 2.4. stratul intern (denumit şi strat compact, strat
Helmholtz sau strat rigid) este partea de soluţie imediat adiacentă suprafeţei
fazei solide. Ea este constituită din molecule de solvent neutre adsorbite şi
ioni adsorbiţi specific. Planul care trece prin centrul ionilor adsorbiţi
specific se numeşte plan Helmholtz intern (PHI). Sarcina repartizată pe
acest plan se notează cu σ1 iar potenţialul electric la PHI se notează cu
ρ X 1 , unde X 1 este distanţa de la suprafaţa fazei solide la PHI, care este
egală cu raza ionului nesolvatat adsorbit specific. Ionii adsorbiţi specific se
menţin la PHI atât prin forţe chimice specifice, cât şi prin forţe electro-
statice.
Dacă interacţia dintre ion şi suprafaţa lamelei de argilă nu este su-
ficient de puternică pentru a produce desolvatarea sa, ionul nu va putea să
se apropie de particula de argilă până la PHI. Astfel, cei mai apropiaţi ioni
vor fi aşezaţi pe un plan a cărui distanţă X 2 de suprafaţa lamelei de argilă va
fi mai mare decât X 1 . Acest plan imaginar se numeşte plan Helmholtz
extern (PHE) sau planul Gony. În acest caz interacţiile dintre ion şi
26
suprafaţa particulei (lamelei) de argilă se manifestă la distanţă mare,

implicit prin forţe de natură columbiană. Aceste interacţii nu implică natura
ionului, astfel că aceştia se consideră ca fiind adsorbiţi nespecific.
Spre deosebire de adsorbţia specifică la PHI, adsorbţia nespecifică
de la PHE face ca ionii să nu fie localizaţi într-un strat bidimensional, ci să
fie conţinuţi într-o zonă spaţială care se extinde de la PHE până în
interiorul soluţiei şi care poartă numele de strat difuz. Sarcina de exces în
strat se notează cu σd .
Aşa cum se observă în figura 2.6., la PHE potenţialul electric este
ρ X 2 iar în volumul soluţiei este ρ ∞ . Diferenţa de potenţial totală existentă
la stratul difuz este: ρ X 2, ∞ = ρ X 2 −ρ∞ .
Grosimea stratului difuz nu se întinde pe o distanţă prea mare în
soluţie, ea depinde de concentraţie şi de sarcina ionică şi variază pentru
electroliţi z-z valenţi cu concentraţii cuprinse între 10-6 – 10-1 mol·g·l-1 de la
10-4 la 10-7 cm pentru sarcina ionică z de 1, 2, 3.
Calculul distribuţiei sarcinilor sub acţiunea forţelor termice şi a
celor electrostatice şi a gradientului potenţialului a fost efectuat de către
Gony pe baza unui model matematic de tip Guy-Chapman-Bolt-Van
Olphen.
Densitatea sarcinii în exces σx la distanţa x pentru un ion de tip i
este egală cu:
x ⎟ ⎛ ⎞
σ x = ∑ x e n exp Wi ⎟⎟⎟ ,
⎜
i 0 i
s ⎜
⎜
⎜
(2.1)
i
KT ⎟⎠ ⎜
⎝
în care:
x – distanţa;
e0 – sarcina electronului;
zi – valenţa;
nis – concentraţia ionilor în soluţie;
Wix – energia potenţială;
K – constanta lui Boltzman;
T – temperatura absolută.
Valoarea gradientului de potenţial în soluţie în stratul dublu difuz,
la distanţa x este:
zl 0 (ρ x − ρ s )
1/ 2
⎛ ∂ρ x ⎞ ⎡ 32πKTn s ⎤
⎜ ⎟ = ± ⎢ ⎥ sh , (2.2)
⎝ ∂x ⎠ x ⎣ ε x−s ⎦ 2KT
27
unde:
ρ x - este potenţialul la distanţa x;
ρs - este potenţialul electric al ionilor în soluţie;
ε - este permitivitatea mediului.
Celelalte mărimi având semnificaţia de mai sus.
2.2.6. Modele de existenţă a argilei în nisipuri şi gresii

Analiştii de diagrafie geofizică disting în mod obişnuit trei moduri
de distribuire a argilei (fig. 2.5.). Fiecare mod are un efect diferit asupra
rezistivităţii, potenţialului spontan, radioactivităţii şi vitezei sonice, afec-
tând permeabilitatea şi saturaţia rezervorului într-un grad diferit.
a) Argila sub formă de lamine (laminar shale) se prezintă sub
forma unor strate subţiri sau fâşii care se află depozitate între stratele
poros-permeabile.
Asemenea argile nu modifică porozitatea Pe, saturaţia S, perme-
abilitatea K fiecărui colector intermediar, cu condiţia ca ele să nu formeze
bariere laterale de permeabilitate. Ele, însă, formează bariere care modifică
substanţial permeabilitatea verticală între colectoare. Proprietăţile acestor
argile pot fi considerate că sunt aceleaşi cu stratele adiacente de natură
argiloasă, întrucât au fost supuse aceloraşi condiţii de evoluţie.
Din punct de vedere electric, aceste argile produc un sistem de
circuite conductive în paralel cu strate poroase mai mult sau mai puţin
conductive.
b) Argila diseminată sau dispersată (dispersed shale) aderă la gra-
nulele de rocă, fie că le îmbracă sau umple parţial spaţiile dintre pori.
Ea are proprietăţi diferite de argila sub formă de lamine fiind supu-
se la diferite constrângeri.
Permeabilitatea este redusă considerabil pe de o parte din cauza
faptului că spaţiul disponibil pentru mişcarea fluidului (pori, canale) este
restrâns, iar pe de altă parte din cauza hidrofiliei argilei.
Consecinţele constau într-o creştere a saturaţiei în apă şi o reducere
a mobilităţii fluidului. Din punct de vedere electric, o formaţiune argiloasă
dispersată acţionează ca un ansamblu de conductori constând din fluidul
din pori şi argilele dispersate.
28
Nisip curat Argilă laminară Argilă structurală Argilă dispersată
m m L am in a r m m Dispers
S t r u c tu r a l
Cuarţ Cuarţ Cuarţ Cuarţ
a b c d
Fig.2.5. Modul de distribuţie a argilei în roci, [45].
a – rocă curată, b –rocă cu argilă laminară, c - rocă cu argilă structurală,
d – rocă cu argilă dispersată şi reprezentarea schematică a
scheletului mineral, a porozităţii şi a argilei
c) Argila structurală (structural shale). Aceasta este reprezentată

de granule sau nodule argiloase. Se consideră că ea are multe caracteristici
în comun cu argilele în formă de lamine deoarece a fost supusă la con-
strângeri similare. Totuşi efectele lor asupra permeabilităţii şi rezistivităţii
seamănă mai mult cu cele ale argilelor dispersate. Argilele structurale şi
sub formă de lamine sunt în mod esenţial de origine depoziţională, în timp
ce argilele dispersate apar prin alterarea in situ a altor minerale (ex:
feldspaţi) sau din precipitaţie.
Toate trei tipurile de argilă prezentate pot fi întâlnite în cadrul
aceleiaşi formaţiuni argiloase.
2.3. Proprietăţile petrofizice ale rocilor
2.3.1. Porozitatea
Porozitatea, P, este definită ca raportul dintre volumul spaţiului
poros, V p şi volumul total al rocii, Vt
Vp
P= (2.3)
Vt
29
exprimată în fracţiuni zecimale, sau exprimată în procente:

Vp
P = ⋅ 100, [% ] (2.4)
Vt
Porozitatea P exprimată de relaţiile (2.3) şi (2.4) reprezintă

porozitatea totală sau absolută şi caracterizează capacitatea mediului poros
de înmagazinare a fluidelor. Volumul spaţiului poros al unei roci granulare
(formată din granule de rocă - fig.2.6.) depinde de dimensiunile particulelor
care constituie scheletul mineral al rocii, de modul de aranjare şi de
împachetare al acestora, precum şi de gradul de cimentare. Se poate
observa că în anumite condiţii nu toate golurile comunică între ele (fig.
2.6.a).
Dacă se ia în considerare numai volumul porilor care comunică
între ei, se poate defini porozitatea efectivă, Pef ea fiind raportul dintre
volumul porilor comunicanţi Vef şi volumul total, Vt :
Vef V pc
Pef = sau Pef = ⋅ 100, [% ] (2.5)
Vt Vt
Atunci când se ia în considerare numai volumul porilor care permit
circulaţia fluidelor, se defineşte porozitatea dinamică, Pd ea fiind raportul
dintre volumul porilor care permit curgerea Vd şi volumul total, Vt :
Vd V
Pd = sau Pd = d ⋅ 100, [%] (2.6)
Vt Vt
Ţinând seama de timpul de formare a spaţiului poros, porozitatea

poate fi clasificată în:
30
Fig.2.6. Secţiune într-o gresie cu distribuţia granulelor(a)

şi a spaţiului poros (b) [3]:
Q – cuarţ; F – feldspat; C – calcit; Pc – pori comunicanţi; Pnc – pori necomunicanţi;
Vpc – volumul porilor comunicanţi; Vpnc – volumul porilor necomunicanţi.
- porozitate primară (intergranulară) care s-a format în timpul

depunerii sedimentelor, ca rezultat al modului de aranjare, a dimensiunilor
şi distribuţiei granulelor sedimentare;
- porozitate secundară (fisurală) care a luat naştere după depunerea
sedimentului, în urma proceselor de fisurare, precum şi de dizolvare a unor
substanţe solubile de către apele subterane, sau în urma proceselor de
dolomitizare etc.
Porozitatea argilelor
Rocile argiloase prezintă trei tipuri principale de discontinuităţi:
spaţii între particulele de argilă în interiorul unui domeniu, numite micro-
pori; spaţii între unităţile structurale – pori; discontinuităţi bidimensionale
provocate de eforturile la care acestea sunt supuse – fisuri.
Din punctul de vedere al mărimii spaţiilor poroase, rocile argiloase
prezintă: porozitate capilară, corespunzătoare canalelor cu un diametru
cuprins între 0,5080 şi 0,0002 mm şi porozitate subcapilară, constând din
pori mai mici de 0,0002 mm.
31
Pornind de la relaţia de definiţie a porozităţii (relaţia 2.3):

Vp
P= ,
Vt
în cazul rocilor argiloase se face precizarea că studiile efectuate asupra

relaţiilor apă - argilă au pus în evidenţă existenţa apei legate şi a apei libere
conform modelului Frank-Wen.
Dacă faza lichidă (apa) umple în întregime porii dintre particulele
solide atunci porozitatea poate fi exprimată sub forma:
Vapă
PT arg = , (2.7)
Vapă + Varg
unde:
Varg este volumul de argilă;
V apă - volumul de apă.
Relaţia (2.7) este discutabilă deoarece volumul Vapă nu este sufi-
cient definit, întrucât în formulele chimice ale mineralelor argiloase (vezi
tabelul 2.1) intră şi o anumită cantitate de apă, considerată de unii autori ca
făcând parte din structura mineralelor argiloase. În stare anhidră argilele
conţin un echivalent în volum de 5% până la 14% apă de constituţie
cristalină. În acest sens porozitatea argilelor devine:
Vapălib
Parg = , (2.8)
(Vapălib + Vapăleg ) + Varg
unde:
Vapălib este volumul de apă liberă;
V apăleg - volumul de apă legată.
Sub acţiunea unor forţe exterioare (presiune litostatică etc.) argilele
îşi modifică volumul şi implicit porozitatea. În figura 2.7 este redată relaţia
dintre porozitatea principalelor tipuri de argilă şi presiunea de compacti-
zare, după Chilingar.
32
P arg ,%
80
60
40
20
0
0,1 1 10 100 1000
p, MPa
Fig.2.7. Porozitatea argilelor în funcţie de presiunea de compactizare [16]
În funcţie de volumul de argilă Varg şi de indicele de porozitate al

argilelor, Parg , se poate defini porozitatea efectivă pentru rocii argiloase, Pef .
Porozitatea determinată din diferitele metode de investigare geo-
fizică răspund la volumul total al spaţiului poros între granulele de rocă
inclusiv argile.
Porozitatea efectivă va fi egală cu:
Pef = P − PargVarg (2.9)
unde P este porozitatea totală, în fracţiuni zecimale.
33
Fig.2.8. Efectul tasării naturale a rocilor asupra porozităţii [14].
Adâncimea de zăcământ a rocii - presiunea litostatică exercitată de

coloana de sedimente depuse deasupra colectorului conduce la micşorarea
porozităţii ca urmare a procesului de tasare (compactare), variaţia porozi-
tăţii ca urmare a acestui efect este reprezentată în figura 2.8.
2.3.2. Saturaţia
Saturaţia în apă a unei roci este dată de raportul dintre volumul de
apă, Va, din spaţiul poros şi volumul spaţiului poros:
V V
S a = a sau S a = a ⋅ 100 , [% ] (2.10)
Vp Vp
Dacă se consideră volumul unitar total al unui eşantion de rocă cu

volumul Vt = 1m3 , rezultă din ecuaţia (2.4) că V p = P , iar relaţia (2.10)
devine:
34
V
Sa = a (2.11)
P
atunci, se poate scrie pentru volumul de apă relaţia:

Va = S a P (2.12)
Saturaţia în hidrocarburi a unei roci este dată de raportul dintre

volumul de hidrocarburi Vh din spaţiul poros şi volumul spaţiului poros:
Vh V
Sh = sau S h = h ⋅ 100, [%] (2.13)
Vp Vp
În mod analog dacă se consideră volumul unitar al unui eşantion de

rocă Vt = 1m3, rezultă:
V
Sh = h (2.14)
P
aşadar, se poate scrie pentru volumul de hidrocarburi:

Vh = S h P (2.15)
Dacă o rocă conţine şi apă şi hidrocarburi, atunci volumul spaţiului

poros saturat cu ambele fluide:
Va + Vh = V p (2.16)
şi, prin împărţirea în ambii membri prin V p se obţine:
Va Vh
+ = 1 sau S a + S h = 1 . (2.17)
Vp Vp
Când spaţiul poros este saturat numai cu apă de zăcământ atunci

S a = 1 ( S a = 100% ) - rocă acviferă.
Dacă în colector sunt gaze şi ţiţei, volumul de hidrocarburi este:
Vh = V gaze + V ţiţei (2.18)
şi împărţind la volumul spaţiului poros - Vp se obţine saturaţia în

hidrocarburi:
35
Sh = Sgaze + Sţiţei, (2.19)
V gaze V ţiţei
S gaz = sau S ţiţei = . (2.20)
Vp Vp
2.3.3. Permeabilitatea
Permeabilitatea caracterizează mediul poros din punct de vedere al
proprietăţii acestuia de a permite circulaţia fluidelor prin el, sub influenţa
unui gradient de presiune.
Cantitativ, permeabilitatea rezultă din formula lui Darcy, pentru un
mediu de curgere cilindric orizontal (tub de curent - figura 2.9),
ΔpA
Q=k (2.21)
μ⋅l
unde Q este debitul fluidului; A - suprafaţa ariei transversale; Δp = p − p -

1 2
căderea de presiune între cele două feţe transversale ale mediului de

curgere (eşantion de rocă), μ - viscozitatea fluidului, l - lungimea mediului
iar k – permeabilitatea:
Rezultă pentru permeabilitate relaţia de definiţie:
ΔpA
k =Q (2.22)
μ ⋅l
Unitatea de măsură pentru permeabilitate este m2. Se foloseşte, de obicei, o

unitate tolerată Darcy (D) şi mai ales submultiplul ei miliDarcy (mD):
1 Darcy (D)=1,02×10-8 cm2 = 1,02 × 10-12 m2.

Relaţia (2.22) este valabilă pentru curgerea staţionară, când roca
este saturată 100 % cu fluidul care curge, iar viscozitatea fluidului este
constantă. În realitate, rocile colectoare de hidrocarburi conţin pe lângă
hidrocarburi (prezente sub forma a două faze: lichidă-ţiţei şi gazoasă) şi apă
de zăcământ.
36
p p
1 2
V V‘
A
l
Fig. 2.9. Tub de curent cilindric.
De aceea este necesar ca în locul permeabilităţii absolute să se ia în

considerare permeabilitatea efectivă diferită de la o fază la alta pentru
aceeaşi rocă.
Permeabilitatea efectivă pentru un anumit fluid este proprietatea
rocii de a permite curgerea acelui fluid în prezenţa altor fluide. În cazul
rocilor colectoare de hidrocarburi se disting următoarele permeabilităţi
efective: kg - permeabilitatea efectivă pentru gaze, kp - pentru petrol şi ka -
pentru apă.
Permeabilitatea relativă pentru un anumit fluid reprezintă raportul
dintre permeabilitatea efectivă pentru acel fluid şi permeabilitatea absolută,
kg kp
respectiv k rg = - permeabilitatea relativă a rocii pentru gaze, k rp = -
k k
ka
permeabilitatea relativă pentru petrol şi k ra = - pentru apă.
k
Permeabilitatea relativă este adimensională şi poate lua valori în
domeniul 0 ÷1 (valoarea maximă teoretică).
2.3.4. Dependenţa permeabilitate relativă - saturaţie

Se consideră un mediu (rocă) poros-permeabil care conţine două
faze: apă de zăcământ şi hidrocarburi (petrol sau gaze). Ambele faze au
posibilitatea să curgă prin mediul poros-permeabil. Din reprezentarea
grafică a dependenţei permeabilităţii relative a fazei respective în funcţie de
saturaţia acesteia (figura 2.10.) se constată o creştere a permeabilităţii
relative a fazei respective, cu creşterea saturaţiei. Astfel, făcând supoziţia
că faza apă nu umezeşte granulele de rocă se observă că dependenţa kra =
f(Sa) - curba 1, are valori nule la saturaţii în apă 0-20 %, după care începe
să crească, având valoarea aproape de cea maximă (kra = 1) începînd cu
saturaţii Sa ≥ 75 %, atingând valoarea maximă kra = 1 la Sa = 100 %.
37
Pentru faza hidrocarburi, dependenţa permeabilităţii relative krh =

f(sh) - curba 2, prezintă valori mari, aproape de valoarea maximă krh = 1, de
la valori ale saturaţiei în hidrocarburi între 100-80%, respectiv Sa = 0-20 %,
după care încep să scadă astfel încât la Sh =25%, krh = 0, respectiv la
Sa =75%.
Această dependenţă permeabilitate relativă-saturaţie arată că în
rocile care conţin două faze (apă de zăcământ şi hidrocarburi)
permeabilitatea fiecărei faze depinde direct de valoarea saturaţiei în faza
respectivă. Astfel, pentru faza hidrocarburi, permeabilitatea relativă devine
mai mare când saturaţia în hidrocarburi creşte, devenind mai mare decât
cea în apă şi devine foarte mică când saturaţia în hidrocarburi scade în mod
evident în raport cu cea în apă, astfel încât la o saturaţie în jurul valorii de
25 % să scadă la zero, când faza hidrocarburi nu mai poate curge de loc,
rămânând în loc sub forma unei saturaţii reziduale în hidrocarburi Srh .
Pentru faza apă, permeabilitatea relativă este mai mare decât cea
pentru hidrocarburi la saturaţii mari de apă şi scade foarte mult când
saturaţia în apă scade. La saturaţii în apă sub 20 %, kra = 0 astfel încât apa
de zăcământ nu curge. Această apă constituie aşa numita saturaţie în apă
ireductibilă (Sa,ir ) . Punctul c în care se întâlnesc cele două caracteristici kra
= f(Sa) şi krh = f(Sh) defineşte pe scara saturaţiilor punctul de saturaţie
critică Sc = 50 %, faţă de care ne putem aştepta ca prin rocă să curgă şi
hidrocarburi şi apă. Astfel:
- dacă S a ≤ S c =50 %, respectiv S h ≥ S c = 50 %, prin rocă va
curge hidrocarburi, deoarece k rh > k ra ;
- dacă S a > S c =50 %, respectiv S h < S c = 50 %, prin rocă va
curge apă, deoarece k rh < k ra .
În general, cu excepţia valorilor limită S a,ir şi Srh prin rocă curge un
amestec de două faze (hidrocarburi şi apă), cantităţile fiecărei faze
depinzând de raportul saturaţiilor, respectiv al permeabilităţilor relative.
38
Fig.2.10. Dependenţa permeabilitate relativă-saturaţie

( după Manolescu ) [41].
În cazul rocilor acvifere întreg spaţiul poros este saturat cu apă de

zăcământ, într-un colector cu hidrocarburi şi apă de zăcământ distribuţia
celor două faze este diferită şi depinde de anumiţi factori. Principalii factori
sunt gradul de umectablitate şi cantitatea de fluid (saturaţia în faza
respectivă) din spaţiul poros. Gradul de umectabilitate a unei roci este
determinat de compoziţia lichidelor şi de natura mineralogică a granulelor
cu care lichidele se află în contact.
Cazurile extreme privind udarea rocilor din zăcămintele petrolifere
sunt:
- roci hidrofile, roci udate complet de apă şi
- roci hidrofobe, roci udata complet de petrol.
Distribuţia fazei umectante poată fi funiculară, pendulară sau
insulară, după cum aceasta este continuă, acoperind complet granulele
minerale sau discontinuă.
În figura 2.11. sunt reprezentate stările posibile de distribuţie a
fazelor umectante şi neumectantă în mediul poros.
Pentru rocile hidrofile, la care apa umezeşte granulele de rocă,
caracteristică kra = f(Sra) ia forma curbei 1, astfel încât punctul c se
deplasează spre dreapta, iar saturaţia critică poate creşte la 60 % - 70 %.
39
Rocă hidrofilă Rocă hidrofobă

Legendă
Apă
Petrol
Granulă de cuarţ
Distibuţíe pendulară a apei Distibuţíe pendulară a petrolului

Distribuţie funiculară a petrolului Distribuţie funiculară a apei
Distribuţie funiculară Distribuţie funiculară

a ambelor faze a ambelor faze
Fig.2.11. Stări posibile de distribuţie a fazelor umectantă şi neumectantă

în mediul poros, [38].
2.3.5. Presiunea
Presiunea are o semnificaţie complexă în cadrul fenomenelor ce au
loc în scoarţă şi prezintă o influenţă deosebită asupra proprietăţilor fizice
ale rocilor.
Presiunea în rocă este definită ca forţa care face echilibrul
solicitărilor interne ale rocii pe unitatea de suprafaţă a unei secţiuni. Aceste
presiuni sunt determinate de greutatea unei coloane de rocă cu secţiune
unitară în cazul presiunii litostatice sau greutatea unei coloane de apă cu
secţiune unitară în cazul presiunii hidrostratice.
Presiunea litostatică
Această presiune îşi are originea în greutatea formaţiunilor
geologice situate deasupra stratului considerat. Având în vedere natura
presiunii litostatice, rezultă că valoarea ei este:
n
p lit = ∑ δi ghi (2.23)
i =1
40
unde: hi este grosimea stratului i,

g - acceleraţia gravitaţională,
δ i - densitatea rocilor care alcătuiesc stratul i, saturate cu fluidele
respective.
Din relaţia (2.23) se poate constata că presiunea creşte cu numărul
şi grosimea stratelor ce se găsesc deasupra stratului analizat, adică creşte
odată cu adâncimea.
Se poate defini gradientul de presiune litostatică egal cu:
plit
G p lit = (2.24)
H
unde H este adâncimea la care se găseşte stratul.
Dacă se consideră în cele ce urmează că g ≅ 10 m/s2 şi că masa
specifică medie a rocilor este de 2,3 daN/dm3 , atunci:
daN
G plit = 0,23 . (2.25)
cm 2 m
Presiunea hidrostatică
În condiţii normale de depozitare într-un bazin sedimentar, în care
sub efectul stratelor adăugate o parte a apei din mediul poros a fost
eliminată, datorită compactizării, presiunea fluidelor din pori rămâne la
valoarea presiunii hidrostatice. Presiunea hidrostatică este presiunea creată
de greutatea coloanei de apă cu masa specifică δ H 2O şi de înălţime H egală
cu adâncimea la care s-a depus (sedimentul) stratul respectiv. În acest
context presiunea hidrostatica va fi egală cu:
p h = δ H 2 O gH . (2.26)
Practic H se ia egal cu adâncimea la care se găseşte stratul

respectiv. Această adâncime nu este întotdeauna egală cu adâncimea la care
a fost depus stratul respectiv.
Cum apele din scoarţă sunt ape mineralizate, densitatea acestora
variază între circa 1000...1150 kg/m3 (aproximativ 1180 kg/m3 pentru apa
saturată cu NaCl în condiţii atmosferice).
41
Pentru un calcul aproximativ se poate aprecia greutatea specifică

medie a apei de 1007 kg/m3, ceea ce ar corespunde unui gradient normal
de presiune de 0,107 daN2 m .
cm
Trebuie menţionat că păstrarea presiunii hidrostatice în cazul
formaţiunilor care conţin fluide este condiţionată de o matrice (schelet
mineral) practic incompresibilă care să preia presiunea litostatică creată de
sedimentele depuse ulterior. Dacă matricea este compresibilă (marne,
argile) fluidele conţinute de acestea, dacă nu au posibilitatea să migreze,
vor prelua o parte din presiunea litostatică, creând strate cu presiune
anormal de mare.
Printre cauzele care conduc la presiuni mai mari decât presiunile
hidrostatice normale în afară de cele expuse mai sus sânt şi presiunile
create de procesele diagenetice, compactizare, dizolvare, cimentare etc.
2.4. Rezistivitatea sistemului rocă - fluid

2.4.1. Definiţii
Propagarea curentului electric printr-un mediu oarecare este
condiţionată de rezistivitatea electrică a acestuia, adică de capacitatea pe
care o are mediul respectiv de a lăsa să treacă un curent electric prin el.
Legea lui Ohm stabilită experimental pentru conductoare filiforme
este:
U = V A − VB = I ⋅ R (2.27)
unde: U este diferenţa de potenţial la capetele conductorului, I -

intensitatea totală a curentului.
42
COLECTOAREŞI ALE ROCILOR PROTECTOARE
Constanta de proporţionalitate R din relaţia (2.27) este numită

rezistenţă electrică a conductorului între punctele A şi B. Pentru aceeaşi
porţiune de conductor A-B menţinută la aceeaşi temperatură, rezistenţa R nu
depinde de intensitatea curentului ce trece prin el. Rezistenţa depinde, în mod
evident, de lungimea şi secţiunea conductorului, fiind proporţională cu
lungimea l şi invers proporţională cu aria secţiunii transversale S. Ea depinde
de asemenea, de materialul din care este confecţionat conductorul şi poate fi
exprimată sub forma:
l
R = ρ . (2.28)
S
Factorul ρ se numeşte rezistenţă electrică specifică sau rezistivitatea
substanţei. Unitatea de măsură corespunzătoare rezistivităţii este ohm·m [Ωm].
Legea lui Ohm poate fi scrisă sub o formă tensorială utilizabilă în distribuţiile
de curent tridimensionale (conductoare masive):
r r r r
E = ρJ sau J = σ E (2.29)
unde: r
r este intensitatea câmpului electric,
E
J este este densitatea de curent; se numeşte densitate de curent într-un
punct dat un vector având direcţia şi sensul curentului în acel punct şi o
mărime egală cu intensitatea care trece pe unitatea de suprafaţă, aşezată
perpendicular pe direcţia curentului; σ - se numeşte conductivitate electrică şi
reprezintă inversul rezistivităţii:
1
σ = . (2.30)
ρ
Unitatea de măsură pentru conductivitate este (Ω⋅m)-1 sau S/m (S = Ω-1

- Siemens).
În marea lor majoritate rocile se prezintă din punct de vedere electric
ca nişte medii eterogene cu un comportament diferenţiat. Rocile sedimentare,
în care sunt cantonate marea majoritate a zăcămintelor de hidrocarburi, sunt
sisteme complexe poliminerale (cu sau fără porozitate) şi prezintă o plajă
43
foarte largă de valori de rezistivitate de la aproximativ 1 Ωm şi până la valori

de peste 1014 Ωm. În cazul rocilor cu porozitate, rezistivitatea acestora depinde
atât de rezistivitatea scheletului mineral cât şi de rezistivitatea fluidului sau
fluidelor conţinute în spaţiul poros. Rezistivitatea scheletului mineral ca de
altfel şi a rocilor fără porozitate depinde atât de rezistivitatea mineralelor
componente cât şi de rezistivitatea cimentului. Rezistivitatea fluidelor este
specifică fiecărui fluid conţinut în spaţiul poros apă de zăcământ sau apă de
zăcământ şi hidrocarburi. O analiză a rezistivităţii rocilor necesită o analiză a
fiecărui component dar şi a sistemului rocă – fluid în ansamblu.
Conductibilitatea rocilor, respectiv capacitatea acestora de a conduce
curentul electric, poate fi de două tipuri:
- conductibilitatea electronică, caracteristică pentru metale, care se realizează
prin deplasarea purtătorilor de sarcină constituiţi din electronii liberi, sub
acţiunea unui câmp electric; - conductibilitatea ionică sau electrolitică,
caracteristică pentru electroliţi, care se realizează prin deplasarea în soluţie a
ionilor formaţi în urma disocierii sărurilor, sub acţiunea câmpului electric.
Majoritatea rocilor sedimentare, posedă o conductibilitate electrolitică,
conducţia se face în mod preponderent prin soluţiile conţinute de roci.
În cele ce urmează se va prezenta rezistivitatea mineralelor, a apelor de
zăcământ şi a sistemului rocă - fluid.
2.4.2. - Rezistivitatea mineralelor şi a rocilor

În marea lor majoritate mineralele se caracterizează printr-o rezis-
tivitate foarte mare. Dahnov clasifică rezistivitatea mineralelor astfel:
- minerale cu rezistivitate extrem de mică, cu rezistivitatea mai mică
decât 10-6 Ωm, din care fac parte metalele native (aur, platină, argint etc.) şi
soluţiile solide naturale ale metalelor;
- minerale cu rezistivitate foarte mică , cu rezistivitatea cuprinsă între
10 Ωm şi 10-2 Ωm, de exemplu: bornit, cobaltină, covelină, nichelină etc.;
-6
- minerale cu rezistivitate mică, având rezistivitatea cuprinsă între 10-2

Ωm şi 102 Ωm: braunit, ilmenit, marcasit etc.;
- minerale cu rezistivitate medie, cu rezistivitatea cuprinsă între 102
Ωm –
106 Ωm: bauxit, hematit, galaxit etc.;
44
- minerale cu rezistivitate mare, de la 106 Ωm la 1010 Ωm, unde sunt

incluse: anhidrit, cinabru, goelit etc.;
- minerale cu rezistivitate foarte mare, de la 1010 Ωm la 1014 Ωm:
calcit, cuarţit, feldspat, sulf;
- minerale cu rezistivitate extrem de mare (peste 1014 Ωm): sare gemă,
silvină, mică etc.
Rezistivitatea mineralelor prezintă însă un domeniu larg de variaţie
legat de impurităţile chimice, structura cristalină, defecte structurale etc. În
tabelul 2.4. sunt date valorile de rezistivitate ale principalelor minerale
componente ale rocilor.
Rocile eruptive, metamorfice şi sedimentare se caracterizează printr-o
gamă foarte largă de variaţie a rezistivităţii, care poate lua valori într-un
domeniu ρ є [ 10-3, 1016] Ωm (tabelul 2.4.).
Rocile tipice zăcămintelor de hidrocarburi sunt rocile sedimentare,
mineralele preponderente ale acestor roci sunt cuarţul, calcitul, dolomitul, care
prezintă valori de rezistivitate mai mari de 107 Ωm. Din această cauză, în
general, conductibilitatea electrică a scheletului mineral este neglijabilă, aceste
minerale făcând parte din clasa izolatorilor. În general, în rocile sedimentare
pirita, magnetită şi alte minerale cu conducţie electronică apar sub formă
dispersată în masa rocii, în granule izolate între ele, astfel încât influenţa lor
asupra rezistivităţii rocii în ansamblu este mică.
Rezistivitatea rocilor depinde de rezistivitatea şi cantitatea mineralelor
componente. Dacă o rocă conţine minerale ca conducţie electronică,
rezistivitatea acesteia depinde de cantitatea şi de distribuţia în rocă a acestor
minerale. Când aceste minerale se află în contact, constituind un sistem de
canale conductoare, rezistivitatea rocii poate fi exprimată prin relaţia empirică:
ρ M = FM ρ M 1 (2.31)
unde :
- ρ M este rezistivitatea rocii condiţionată de compoziţia mineralogică;

- ρ M 1 - rezistivitatea mineralelor conductoare;
- FM - factor mineralogic, a cărui valoare este o funcţie de cantitatea de
minerale conducătoare din rocă – KM.
45
Rezistivitatea rocilor şi mineralelor ( după Dahnov, Neguţ, Meier ş.a.), [34]

Tabelul 2.4.
ρ ρ
Roci, minerale Roci, minerale
(Ωm) (Ωm)
Roci eruptive Conglomerate 10 - 103

2 5
Granite 5⋅10 - 10 Calcare friabile, cochilifere 2 - 200
Granodiorite şi diorite cuarţifere 103 -2⋅105 Calcare compacte 5⋅10 -
3
5⋅10
Porfire cuarţifere 3⋅102 - 2⋅104 Dolomite, calcare dolomitizate 102 - 2⋅105
Bazalte 5⋅102 - 105 Şisturi argiloase 2⋅10 - 103
Diabaze 5⋅102 - 105 Şisturi cărbunoase-argiloase 1 - 2⋅103
Gabbro 5⋅102 - 105 Şisturi grezoase-argiloase 102 - 103
Piroxenite, peridotite 103 -4⋅105 Petrol 109 – 1016
Dunite, olivinite, norite 103 -6⋅104 4. Depozite de precipitaţie chimică
2. Roci metamorfice Sare gemă 104 – 1015
3 5
Gnaise 10 - 10 Silvină 1013 – 1015
Cuarţite 103 -2⋅104 Anhidrit. Gips 104 – 106
Skarn 102 – 103 5. Cărbuni
Şisturi cuarţito-clorito-sericitoase 2⋅102 - 5⋅103 Antracite 10-3 - 1
Şisturi grafitoase 10-1–1,5⋅103 Cărbuni slabi 10-5 - 5⋅102
3. Roci sedimentare Cărbuni graşi 102 – 104
Argile 8⋅10-1 - 2⋅10 Cărbuni bruni 10 - 2⋅102
Aleurite 5 - 5⋅10 6. Minereuri
Marne 2 - 5⋅102 Minereuri magnetitice şi titano- 10-1 - 2⋅103
magnetitice
Nisipuri 2⋅10-1 - 103 Minereuri de oxizi şi carbonaţi de 1 - 103
mangan
Nisipuri şi gresii petrolifere şi 2 - 103 Minereuri de pirite şi calcopirite 10-1 – 102
gazeifere cuprifere
Gresii slab cimentate 5⋅10-1 - 5⋅10 Minereuri de sulfuri polimetalice 10-1 - 10
masive
Gresii compacte 10 - 2⋅103 Minereuri de sulfuri diseminate 1 – 104
Dacă se ţine seama şi de mineralele de mare rezistivitate conţinute în

rocă, se poate scrie o relaţie analogă:
ρ M = FM' ρ M 2 (2.32)
unde:
FM' este parametrul conductivităţii create de incluziunile de minerale
de rezistivitate mică din rocă;
ρM 2 - rezistivitatea mineralelor neconductoare.
46
KM
Fig.2.12. Dependenţa parametrului F′M

de conţinutul în minerale conducătoare ( după A. Neguţ ), [31].
Dacă cantitatea de minerale din rocă KM → 0, rezistivitatea rocii tinde

către rezistivitatea mineralelor neconductoare, iar dacă KM → 1, rezistivitatea
rocii tinde către rezistivitatea mineralelor conductoare. În figura 2.12. este
reprezentată dependenţa parametrului conductivităţii F’M în funcţie de
conţinutul de minerale conductoare.
În rocile sedimentare, se poate găsi în multe cazuri glauconitul, format
dintr-o varietate de illit bogată în fier cu adaosuri montmorillonitice, a cărui
prezenţă, chiar în cantităţi mici, conferă rocii o conductibilitate suplimentară.
În geofizica de sondă prin schelet mineral sau matrice se înţelege atât
granulele minerale componente cât şi cimentul de legătură. În cazul în care
acest ciment este de natură silicioasă, el nu conduce la micşorarea
rezistivităţii. Dacă cimentul este argilos, rezistivitatea rocii scade datorită
conductivităţii date de argila conţinută, fie sub formă de ciment, fie că se
găseşte sub o altă formă în rocă.
47
2.4.3. Rezistivitatea apei de zăcământ şi a hidrocarburilor

Apa de zăcământ reprezintă soluţie electrolitică de săruri, predominând
în general NaCl. Prezenţa lor în apele de zăcământ este rezultatul acţiunii de
dizolvare pe care apa o realizează în circuitul său prin natură.
Apele de zăcământ conţin o mare cantitate de anioni şi cationi rezultaţi
în urma proceselor de disociere a sărurilor. Dintre aceştia enumerăm: Cl -,
SO4- -, HCO3-, CO2- -, NO3- -, Br -, I -, Na+, K+, Ca++, Mg++, Ba++, Li+, Te++.
Cei mai comuni ioni prezenţi în apele de zăcământ sunt următorii
anioni şi cationi: Cl -, SO4- -, HCO3-, CO2- - , Na+, K+, Ca++, Mg++.
Aceste săruri disociate total sau parţial în ioni pozitivi (cationi) şi
negativi (anioni), transportă sarcinile electrice între electrodul de la intrare şi
cel de la ieşire a curentului din electrolit. Curentul electric se datorează
mişcării purtătorilor de sarcină. Intensitatea curentului electric dintr-un
conductor măsoară sarcina ce trece printr-o secţiune oarecare a conductorului
în unitatea de timp.
În cazul cel mai general, curentul sau transportul de sarcină este legat
de mişcarea purtătorilor de sarcină într-un spaţiu tridimensional. Purtătorii de
sarcină sunt particule discrete, şi pentru determinarea conductivităţii respectiv
rezistivităţii se lucrează cu valori medii, ca în exemplul de mai jos.
Să considerăm că numărul de ioni dintr-un cm3 este în medie n, toţi
mişcându-se cu aceeaşi viteză u şi având aceeaşi sarcină q. Printr-o suprafaţă
dreptunghiulară de arie A vor trece în intervalul de timp Δt un număr de
particule ce este cuprins într-o prismă oblică având aria bazei egală cu A şi
lungimea muchiei egală cu u⋅Δt - distanţa parcursă de fiecare particulă în
timpul Δt, (fig. 2.13.) Volumul prismei este egal cu produsul dintre suprafaţa
bazei şi înălţime V = A ∗ u ∗ Δt ∗ cosθ care poate fi scris sub formă vectorială
ca produsul scalar A ∗ u ∗ Δt .
Numărul de particule cuprins în acest volum va fi N = n ∗ A ⋅ ∗u ∗ Δt .
Rezultă că prin elementul de suprafaţă intensitatea curentului pe care o
notăm cu I(a) este egală cu:
48
q(nA ⋅ uΔt )
I (a ) = = n q A ⋅ ua (2.33)
Δt
Dacă în electrolit sunt diferite specii ionice care diferă atât prin sarcină
cât şi prin viteză, fiecare ion contribuie în mod diferit la intensitatea
curentului.
Să notăm prin indicele k specia ionului. Atunci fiecare ion „k” are
sarcina „qk” şi se mişcă cu viteza „uk”, iar concentraţia medie a acestor
Fig. 2.13.Deplasarea sarcinilor electrice

într-un electrolit.
particule este „nk” particule pe centimetru cub. În acest caz intensitatea

curentului va fi:
I (a ) = n1q1 Au1 + n2 q2 Au 2 + ... + nn qn Au n = A ∑ nk q k u k .

n
(2.34)
k =1
Densitatea de curent este definită de relaţia:
49
Intensitate
J = (2.35)
Arie
deci densitatea de curent va fi, ţinând seama de (2.34):
n
J = ∑ nk q k u k . (2.36)
k =1
Pentru un ion de valenţă z sarcina electrică q va fi egală cu:

qk = e z k (2.37)
unde e este sarcina electrică a electronului. Atunci relaţia (2.36) se poate scrie
sub forma:
n
J = ∑ nk e z k u k . (2.38)
k =1
Mobilitatea ionică υ este definită ca viteza de migrare sub o forţă

exercitată de unitatea de intensitate a câmpului electric asupra sarcinii ionului,
fiind exprimată de relaţia:
uk cm ⋅ s −1 cm 2
υk = , în = (2.39)
E V ⋅ cm −1 V ⋅ s
deci uk = υ kE; rezultă că relaţia (2.38) devine:
n
J = ∑ nk z k e υk E (2.40)
k =1
Se obişnuieşte să se exprime concentraţia ionică nk în termeni de

concentraţie molară „Ck” [mol/cm3] egală cu:
F
nk = C k (2.41)
e
unde F este constanta lui Faraday = 96500 C/mol.
50
Densitatea de curent devine:

n
J = ∑ C k Fz k υk E (2.42)
k =1
dar densitatea de curent este egală cu: J =σ·E, unde σ este conductivitatea
electrolitică.
Rezultă că:
n
σ = ∑ C k Fz k υk (2.43)
k =1
Pentru o sare simplă, de exemplu NaCl, ecuaţia (2.43) poate fi scrisă

astfel:
σ = F (C + z + υ+ + C − z − υ− ) (2.44)
Această mărime este acceptată ca limită superioară a conductivităţii

deoarece sarea existentă în soluţie nu este complet disociată.
Datorită mobilităţii lor diferite anionii şi cationii nu participă egal la
transportul curentului electric în soluţiile de electrolit. Astfel, ionii cu viteza
cea mai mare vor transporta o cantitate mai mare de curent decât cei cu viteza
mai mică.
Mobilitatea υ k este o mărime caracteristică pentru o specie ionică şi
depinde de condiţiile externe, ca: presiune, temperatură, concentraţie şi
solvent.
Participarea ionilor la transportul electricităţii în soluţiile de electrolit
se caracterizează prin numerele de transport.
Numărul de transport al cationului şi, respectiv al anionului (t+ şi t-), într-un
electrolit dat, este fracţia din cantitatea de electricitate transportată de cationi
şi respectiv de anioni. Prin urmare raportul dintre numerele de transport este
egal cu raportul dintre mobilităţile ionilor:
t+ υ
= + (2.45)
t− υ-
51
Este de asemenea evident că în cazul unui electrolit, suma numerelor

de transport trebuie să fie egală cu unitatea. Astfel, pentru un electrolit binar,
vom avea: t + + t - = 1
Din relaţia (2.45) şi ţinând seama că suma numerelor de transport este
unitară, rezultă că pentru electroliţi binari se va putea scrie că numărul de
transport al anionului va fi:
υ−
t− = (2.46)
υ- + υ+
iar cel al cationului:

υ+
t+ = t − t− = (2.47)
υ- + υ+
Aşa cum s-a arătat mai sus rezistivitatea respectiv conductivitatea unei
soluţii electrolitice depinde de o serie de factori şi anume: concentraţie,
temperatură, viscozitate de care la rândul lor depind factorii din relaţia (2.43).
Rezistivitatea unui electrolit depinde de concentraţia în săruri a acestuia,
respectiv, cu cât concentraţia este mai mare, cu atât rezistivitatea este mai
mică la temperatură constantă.
Concentraţia se exprimă în următoarele unităţi:
- grame/litru [g/l];
- kilograme/vagon [1kg/vag = 10 g/l];
- grame/litru solvent;
- părţi pe milion [ppm = μg/g soluţie].
Pentru a ilustra aceasta, exemplul de mai jos este semnificativ: apa
pură are o rezistivitate egală cu 25⋅104 Ω⋅m la aproximativ 18°C, iar la o
concentraţie în NaCl de 100 g/l rezistivitatea este egală cu 8,6 Ω⋅m la aceeaşi
temperatură.
Întrucât sarea predominantă în apele de zăcământ este NaCl, în general
rezistivitatea apei de zăcământ se determină în funcţie de concentraţia
echivalentă de NaCl exprimată în ppm.
Concentraţia echivalentă se poate determina cu ajutorul graficului din
figura 2.14. care permite obţinerea factorului de multiplicare în funcţie de
concentraţiile în ppm a sărurilor respective:
52
C S (NaCl) = ∑ Ck μk (2.48)
k =1
unde μk este factorul de multiplicare.
Exemplu: în urma analizei chimice a unei probe de apă s-a obţinut:

460 ppm Ca++ 1400 ppm SO4--, 19000 ppm Na+ plus Cl-.
Concentraţia ionică totală a elementelor solide este:
CS = 460 + 1400 + 19 000 = 20 860 ppm.
Pentru această valoare se obţin din grafic următorii factori de
multiplicare: μk(Ca) = 0,81, μ(S04) = 0,45, pentru Na şi Cl factorii de
multiplicare sunt egali cu unu.
Concentraţia echivalentă în NaCl va fi:
CS(NaCl) = 450⋅0,81 + 1400⋅0,45 + 19000⋅1,0 = 20000 ppm = 20 g/l.

Intrând cu această valoare în abaca din figura 2.15. se obţine la
temperatura formaţiunii de 50°C, valoarea rezistivităţii egală cu:
ρai ≅ 0,18 ohm ⋅ m .
Variaţia rezistivităţii unui electrolit de concentraţie constantă cu

temperatura este dată de relaţia:
o
T oC ρai20 C
ρ = (2.49)
1 + α (T − 20 o C )
ai
53
Fig. 2.14. Determinarea concentraţiei echivalente de NaCl ( Schlumerger Doc ) [47]
o
unde: ρaiT C este rezistivitatea electrolitului, respectiv a apei de zăcământ la
o
temperatura T (°C), ρai20 C - rezistivitatea apei de zăcământ la 20 °C, α –
coeficientul de variaţie a rezistivităţii electrolitului cu temperatura, cu o
valoare medie de 0,025 °C-1.
O altă relaţie empirică de calcul a rezistivităţii apei de zăcământ în
functie de temperatură este:
54
T0 + 21,5
ρaiT = ρaiT0 . (2.50)
T + 21,5
Variaţia rezistivităţii electrolitului cu temperatura se explică prin
modificarea mobilităţii ionilor din soluţie, astfel că, la creşterea temperaturii
Fig. 2.15. Abacă pentru determinarea rezistivităţii în funcţie de concentraţia în sare a apei
de zăcământ cât şi în funcţie de temperatură ( Schlumberger Doc. ) [47]
creşte mobilitatea ionilor din electrolit ceea ce conduce la scăderea

rezistivităţii.
Pentru determinări practice s-a construit o abacă care dă posibilitatea
obţinerii valorilor de rezistivitate atât în funcţie de concentraţia în sare a apei
de zăcământ cât şi în funcţie de temperatură (figura 2.15.).
55
În general rezistivitatea apelor de zăcământ poate varia de la valori de

circa 10 ohm⋅m, la 25°C, pentru ape de zăcământ dintr-o formaţiune de mică
adâncime, până la circa 0,008 ohm⋅m pentru ape de zăcământ din formaţiuni
de adâncime care corespunde unei soluţii saturate de NaCl la 140°C.
Hidrocarburile sunt din punct de vedere electric, mediii cu rezistivitate
foarte mare, rezistivitatea lor variind de la 109 până la 1014 ohm⋅m.
56
2.5. Factorul de rezistivitate al formaţiei

2.5.1. - Relaţia de definiţie, dependenţa
factor de rezistivitate a formaţiei - porozitate
Considerând scheletul mineral izolant rezistivitatea rocii saturate cu
apă interstiţială, ρRi este dată de relaţia:
ρ Ri = Fρ ai (2.51)
unde: ρai este rezistivitatea apei de saturaţie; F - factorul de rezistivitate al

formaţiei denumit în continuare factor de formaţie.
Rezistivitatea rocii saturate cu apă de o anumită mineralizaţie depinde
de cantitatea de apă conţinută în spaţiul poros, respectiv de porozitate.
Porozitatea condiţionează volumul de fluid prin care circulă curentul
electric, iar gradul de cimentare şi distribuţia dimensiunilor granulelor de rocă
determină dimensiunile porilor şi tortuozitatea canalelor capilare.
Din relaţia (2.51), factorul de formaţie poate fi definit ca raportul
dintre rezistivitatea rocii saturată cu apă de zăcământ şi rezistivitatea apei de
zăcământ.
ρ Ri
F= (2.52)
ρai
ρRi
Pentru o porozitate dată, raportul rămâne aproximativ constant
ρai
pentru toate valorile rezistivităţii apei de zăcământ, ρai ≤ 1 Ωm, astfel că acest
parametru caracterizează roca, atât din punct de vedere al volumului spaţiului
poros, cât şi a rezistivităţii fluidului.
O serie de experimentări au pus în evidenţă faptul că în cazul unor ape
interstiţiale mai puţin conductive (ape dulci), valoarea lui F scade cu creşterea
valorii ρai , precum şi cu micşorarea dimensiunilor granulelor rocii, mai ales în
cazul nisipurilor.
Analitic, legătura dintre ρRi, F şi porozitatea P poate fi studiată doar
pentru roci cu structura omogenă alcătuită din particule cu forma regulată.
57
În cazul real, al rocilor neomogene şi cu particule neconductoare,

rezistivitatea depinde pe lângă porozitate şi de un factor de sortare.
Aşa cum s-a văzut mai sus, din punctul de vedere al conducţiei
curentului electric, scheletul mineral al rocii (matricea) este izolant, având în
general rezistivitatea mai mare de 106 Ωm, rezistivitatea rocii fiind
condiţionată de cantitatea şi rezistivitatea fluidului conducător conţinut în
spaţiul poros al rocii, respectiv apa de zăcământ.
Pentru deducerea relaţiei de dependenţă dintre factorul de formaţie şi
rezistivitate, se consideră un mediu (o rocă fictivă) sub forma unui cub cu
volumul V = 1m 3 , respectiv cu latura l = 1 m (figura 2.16.).
Se presupune că spaţiul poros este sub forma unor canale capilare
saturate cu apă de zăcământ ce străbat cubul de la faţa "a" la faţa "b".
Lungimea unui capilar este lc = 1, iar aria transversală medie statistică a unui
capilar este Ac.
Volumul spaţiului poros, Vp, constituit din n capilare va fi:
V p = nAc l c (2.53)
Porozitatea P este definită ca fiind raportul dintre volumul spaţiului
poros Vp si volumul total al rocii, Vt:
Vp n ⋅ Ac ⋅ lc
P= = = nAc lc = V p (2.54)
Vt l3
unde l este latura cubului egală cu unitatea.

Rezistenţa electrică între feţele "a" şi "b" poate fi scrisă sub forma:
l
R0 = ρ Ri = ρ Ri (2.55)
A
unde ρ Ri este rezistivitatea rocii saturate cu apă de zăcământ, iar l şi A
reprezintă lungimea, respectiv aria transversală totală a cubului, egale cu
unitatea.
Rezistenţa electrică a cubului R0 este echivalentă cu rezistenţa
scheletului mineral legat în paralel cu rezistenţa dată de apa de zăcământ ce se
află în spaţiul poros, se poate exprima sub forma:
58
Fig.2.16. Model de rocă poros -

permeabilă saturată cu apă de zăcământ.
1 1−Vp Vp
= + (2.56)
R0 Rma Rc
unde: Rma este rezistenţa electrică a matricei rocii, iar Rc - rezistenţa electricii a
tuturor capilarelor saturate cu apă de zăcământ.
Deoarece rezistenţa matricei este foarte mare, se poate considera că
Rma → ∞ iar valoarea raportului:
1−Vp
→ 0. (2.57)
Rma
59
Rezultă că relaţia (2.56) ţinând seama de (2.57), se poată scrie sub forma:
1 Vp R
= sau R0 = c (2.58)
R0 Rc Vp
Aşa cum s-a considerat modelul (mult simplificat), canalele capilare

reprezintă conductori electrici cu o rezistivitate conferită de rezistivitatea apei
de zăcământ legaţi în paralel. Rezistenţa electrică a tuturor capilarelor Rc se
poate exprima sub forma:
1 1 1 1 1
= + + + ... + (2.59)
Rc R1 R2 R3 Rn
unde R1, R2,..., Rn sunt rezistenţele electrice ale capilarelor.

Dar, lungimea capilarelor, aria lor şi rezistivitatea apei de zăcământ
fiind aceeaşi, rezultă că:
R1 = R2 = R3 = ... = Rn = Rc1 (2.60)
În acest caz, relaţia (2.59) poate fi scrisă:
1 n R
= sau Rc = c1 . (2.61)
Rc Rc1 n
Rezistenţa electrică a unui capilar este:

lc
Rci = ρai (2.62)
Ac
iar numărul de capilare "n" este egal cu:
volumul porilor Vp Vp
n= = = . (2.63)
volumul unui capilar Vc Ac ⋅ lc
60
Înlocuind în relaţia (2.61) relaţiile (2.62) şi (2.63) şi ţinând seama că lc = 1

rezultă:
lc
ρai ⋅
Ac lc2 1
Rc = = ρ ai = ρai . (2.64)
Vp Vp Vp
Ac ⋅ lc
Rezistenţa electrică totală dată de relaţia (2.58) va fi egală cu:

1
R0 = ρ ai (2.65)
V p2
dar pentru un cub unitar volumul porilor Vp= P [relaţia (2.54)], relaţia (2.55)
se transcrie sub forma:
1
R0 = ρai (2.66)
P2
Ţinând seama de ecuaţia (2.55)rezultă pentru ρRi expresia de forma:
1 ρ 1
ρ Ri = ρai 2
sau Ri = 2 (2.67)
P ρai P
Având în vedere relaţia de definiţie a factorului de formaţie (2.53),

rezultă relaţia de dependenţă factor de formaţie – porozitate pentru modelul de
rocă idealizat:
1
F= (2.68)
P2
Factorul de formaţie determinat conform relaţiei (2.68) este
independent de rezistivitatea electrolitului din spaţiul poros pentru o anumită
rocă considerată, de porozitate P, pentru orice valoare, cu excepţia situaţiilor
arătate mai înainte.
61
În cazul rocilor componente ale formaţiunilor geologice, acestea au o

distribuţie a porilor cu totul diferită de cea a unor capilare rectilinii, sub forma
unor spaţii poroase interconectate de canale subţiri, şi prezentând o anumită
tortuozitate.
Pe lângă porozitate, factorul de formaţie depinde şi de structura şi
textura rocilor.
Relaţia generală de dependenţă factor de formaţie – porozitate,
obţinută experimental are forma:
a
F= (2.69)
Pυ
în care: a este o constantă determinată în mod empiric care depinde de
litologie, iar ν – exponentul de cimentare sau indicele structural.
În practica interpretării diagrafiei geofizice se acceptă în general ca
relaţie de dependenţă, în formaţiuni consolidate, o variantă a relaţiei generale,
cunoscută sub numele de formula lui Archie:
1
F= (2.70)
Pυ
unde υ ia valori conform tabelului 2.5.
Valorile exponentului de cimentare ”ν” din formula Archie
( după Desbrandes din Schlumberger Doc. ) [17]
Tabelul 2.5.
Roca υ
Nisipuri slab consolidate 1,3 – 1,6
Gresii 1,8 – 2,0
Calcar cu porozitate intergranulară, calcar cretos 2,0
Calcar compact, calcar cretos 2,2 – 2,5
Dolomit 2,2 – 2,8
Pentru roci neconsolidate (nisipuri, nisipuri argiloase şi gresii

neconsolidate), se acceptă ca dependenţă generală formula Humble:
0,62
F= (2.71)
P 2,15
62
Pe baza formulelor (2.70) şi (2.71) s-au realizat abacele de interpretare

pentru dependenţa F – P, iar una dintre acestea este redată în figura 2.17.
În colectoarele cu hidrocarburi fluidele din spaţiul poros sunt
hidrocarburile (ţiţei şi/sau gaze) şi apa. Cum ţiţeiul şi gazele sunt izolatori
electrici aproape perfecţi, rezistivitatea rocii va creşte astfel, cu cât este mai
mare fracţiunea din spaţiul poros ocupată de hidrocarburi, deci cu cât este mai
mică fracţiunea ocupată de apă, cu atât este mai mare rezistivitatea rocii.
Rocile cu hidrocarburi conţin intr-o anumită proporţie şi apă. Aceasta
apă face ca roca să aibă o anumită conductivitate chiar şi în cazul unor
saturaţii mari în hidrocarburi.
În cazul colectoarelor cu hidrocarburi, în spaţiul poros se găseşte pe
lângă apa de zăcământ şi un fluid neconductor – petrol sau gaze.
Se poate considera acelaşi cub unitar (figura 2.16), numai că fluidele din
capilare pot fi dispuse conform schemei din figura 2.18, în care apa de
zăcământ ocupă volumul Va dat de relaţia:
Va = nAc' l c (2.72)
unde A’c este aria ocupată numai de apa de zăcământ.
2.5.2. Relaţia de dependenţă factor de formaţie - saturaţie

Rezistenţa electrică totală a cubului unitar, în acest caz, se poate scrie
sub forma:
1 1 − V p Vh Va
= + + (2.73)
R Rma R h Ra
unde Vh este volumul ocupat de hidrocarburi, iar Rh – rezistenţa electrică a

hidrocarburilor, Ra – rezistenţa electrică dată de apa interstiţială.
Atât rezistenţa electrică a matricei rocii, Rma cât şi a hidrocarburilor,
Rh, fiind foarte mare se poate considera că Rma → ∞ şi Rh → ∞ aşa încât
valoarea rapoartelor este:
63
Fig.2.17. Abacă pentru dependenţa factor de formaţie – porozitate

( Schlumberger Doc. ) [47]
1−Vp Vh
= 0 şi =0 (2.74)
Rma Rh
ceea ce ne permite să scriem că rezistenţa electrică totală, R a cubului unitar

este:
Ra
R= (2.75)
Va
Pentru un capilar, rezistenţa electrică Rci este:
64
lc
Rci = ρ ai . (2.76)
Ac'
Pentru „n” capilare ale volumului unitar, rezultă că rezistenţa electrică,

Ra va fi egală cu:
R
Ra = ci . (2.77)
n
Fig.2.18. Model de rocă poroasă- permeabilă saturată

cu apă de zăcământ şi hidrocarburi
Numărul de capilare se poate determina din relaţia (2.72):

Va
n= . (2.78)
Ac' ⋅ lc
65
Înlocuind relaţia (2.78) în (2.77) şi ţinând seama de (2.76) rezultă că:

l
ρ ai c'
Ac lc2 1
Ra = = ρ ai = ρ ai . (2.79)
Va Va Va
Ac' lc
Rezistenţa electrică totală R dată de relaţia (2.75) va fi egală cu:

l
R = ρR = ρR . (2.80)
A
Dar volumul de apă, Va poate fi exprimat în funcţie de coeficientul de
saturaţie în apă conform relaţiei (2.12):
Va = PS a (2.81)
deci, relaţia (2.80) devine:
1 ρai
R= ⋅ . (2.82)
P 2 S a2
Relaţiile (2.80) şi (2.82) exprimă valoarea aceleiaşi mărimi, astfel că se

poate scrie:
1 ρai
ρR = . (2.83)
P 2 S a2
Dar raportul 1/P2 reprezintă chiar factorul de formaţie F dat de relaţia

(2.68), rezultă că:
F ρai
ρR = (2.84)
S a2
66
de unde rezultă relaţia generală de dependenţă dintre saturaţie şi factorul de

formaţie este:
F ρai F ρ ai
S a2 = sau S a = (2.85)
ρR ρR
Relaţia (2.85) constituie relaţia generală a interpretării cantitative,

utilizată pentru determinarea saturaţiei în apă a colectoarelor şi implicit a
conţinutului acestora în hidrocarburi.Se defineşte indicele de rezistivitate ca
raportul dintre rezistivitatea unei roci cu hidrocarburi şi rezistivitatea aceleiaşi
roci saturată cu apă de zăcământ şi este dat de relaţia:
ρR
Iρ = (2.86)
ρ Ri
unde: I ρ este indicele de rezistivitate sau factor de umiditate;

ρ R - este rezistivitatea "reală" a rocii saturată cu petrol şi apă
interstiţială;
ρ Ri - este rezistivitatea rocii saturate cu apă de zăcământ.
Dacă se ţine seama de indicele de rezistivitate ecuaţia (2.85) devine:
1 1
S a2 = sau S a = (2.87)
Iρ Iρ
În sens mai larg pentru rocile reale ecuaţiile (2.85) şi (2.87) pot fi
scrise sub forma:
F ρai F ρai 1
S an = sau S a = n = (2.88)
ρR ρR n I
ρ
unde „n” este exponentul de saturaţie, care poate lua valori cuprinse între
1,8...2,2.
67
Cunoscând saturaţia în apă „Sa”, saturaţia în hidrocarburi va fi:

Sh = 1 – Sa (2.89)
Indicele de rezistivitate constituie un indicator estimativ al conţinutului
colectorului, presupunând că formaţiunea poros-permeabilă are acelaşi factor
de formaţie, F, în intervalul inundat al stratului (în care s-a calculat ρ Ri ) şi
intervalul productiv (cu hidrocarburi), căruia îi corespunde ρ R . Cu cât
valoarea Iρ este mai mare, cu atât probabilitatea ca stratul colector să conţină
hidrocarburi este mai mare.Valoarea saturaţiei în apă caracterizează conţinutul
colectorului, în funcţie de "saturaţia critică" Sc, de la care capacitatea
zăcământului de a permite circulaţia fazei hidrocarburi scade brusc în favoarea
fazei apă.
În general, ţinând seama de dependenţa dintre permeabilităţile relative
pentru apă, respectiv hidrocarburi, în funcţie de saturaţii, saturaţia critică
corespunde unei valori Sc = 50%.
În acest sens, considerând două zone cu acelaşi factor de formaţie, una
cu saturaţie în apă 100 % şi alta cu hidrocarburi, pentru un exponent de
saturaţie n=2, saturaţiei critice îi corespunde conform relaţiei (2.87) un "indice
de rezistivitate critic":
1
I ρc = = 4 , (pentru Sc= 0,5) (2.90)
S c2
Deci se pot stabili criteriile de caracterizare a conţinutului unui
colector pe baza determinării saturaţiei în apă şi hidrocarburi şi a indicelui de
rezistivitate, conform tabelului 2.6.
Caracterizarea colectoarelor
Tabelul 2.6.
Saturaţia în Saturaţia în Indicele de
Caracterizarea colectorului apă hidrocarburi rezistivitate
Sa % Sh % Iρ
rocă cu hidrocarburi < 50 % 50 % 4
rocă cu hidrocarburi şi apă ≅ 50 % ≅ 50 % ≅4
rocă cu apă > 50 % < 50 % <4
68
2.5.3. Influenţa anizotropiei asupra rezistivităţii rocilor

Depozitele de roci sedimentare ce conţin intercalaţii de roci diferite
sau chiar roci de aceeaşi natură stratificate au proprietatea de a fi anizotrope
din punct de vedere electric, respectiv rezistivitatea lor depinde de direcţia în
care se măsoară în raport cu stratificaţia, cum sunt şisturile argiloase, argilele
şistoase, nisipurile marnoase etc.
Considerând un model de mediu anizotrop (figura 2.19) alcătuit dintr-
un nisip saturat cu apă de rezistivitate ρ ni cu intercalaţii subţiri argiloase de
rezistivitate ρarg , iar grosimea totală a nisipului este de u ori mai mare decât
cea a argilelor (la unitatea de volum), se pot determina rezistivităţile pe cele
două direcţii:
- pe direcţie longitudinală (de-a lungul stratificaţiei):
În conformitate cu figura 2.19, rezistenţa echivalentă a cubului de-a
lungul stratificaţiei corespunde cu două rezistenţe legate în paralel.
Cele două rezistenţe sunt:
- rezistenţa nisipului, dată de ecuaţia:
Rsd Rsh
Rsd Rsh
1
1
Rt Rt
1 1
Rl
Rl
u 1
1 u +1 u +1
Fig. 2.19. Model de mediu anizotrop [15].
69
l u +1
Rnis = ρ nis = ρ nis (2.91)
u u
⋅l
u +1
- rezistenţa argilei, egală cu:
l
Rarg = ρ arg = ρ arg (u + 1) (2.92)
1
⋅l
u +1
Rezistenţa echivalentă, R, a cubului este:
1 1 1
= + (2.93)
R Rnis Rarg
unde:
l
R = ρl = ρl (2.94)
A
în care l si A sunt latura cubului şi respectiv aria feţei cubului egale cu
unitatea.
Efectuând calculele rezultă:
1 u 1 ρarg + ρni
= + = (2.95)
ρl ρni (u + 1) ρarg (u + 1) ρni ρarg (u + 1)
de unde rezultă:
ρnis ρarg (u + 1)
ρl = (2.96)
u ⋅ ρarg + ρni
- pe direcţie transversală (perpendicular pe stratificaţie):
Rezistenţa cubului perpendiculară pe stratificaţie este echivalentă cu două
70
rezistenţe legate în serie. Cele două rezistenţe au expresiile:

u
⋅l
u +1 = ρ u
Rnis = ρ nis nis (2.97)
l u +1
1
⋅l
u +1 = ρ 1
Rarg = ρ arg arg (2.98)
l u +1
Rezistenţa cubului este:
R = Rnis + Rarg (2.99)
în care:
l
R = ρt = ρt (2.100)
A
Rezultă că rezistivitatea perpendiculară pe stratificaţie este egală cu:
u ρnis + ρarg
ρt = (2.101)
u +1
Coeficientul de anizotropie λ al unei roci, este dat de relaţia:
λ=
ρt
= 1+
u
⋅
(ρni − ρarg ) 2
(2.102)
ρl (u + 1)2 ρni ρarg
din care se constată că λ > l, adică rezistivitatea rocii măsurată perpendicular

pe stratificaţie este mai mare decât rezistivitatea aceleiaşi roci măsurată de-a
lungul stratificaţiei.
Se defineşte rezistivitatea medie a rocii anizotrope:
ρt
ρm = ρt ρl = = λρ l (2.103)
λ
71
Câteva valori sunt date în tabelul 2.7.
Coeficienţi de anizotropie a rocilor ( după A. Neguţ ) [31]

Tabelul 2.7.
Roca Coeficientul de anizotropie, λ
Argile cu intercalaţii nisipoase 1,05…1,25
Gresii stratificate 1,10…1,59
Argile şistoase 1,10…1,59
Şisturi argiloase 1,41…2,25
Şisturi cărbunoase-grafitoase 2,00…2,75
2.5.4. Influenţa conţinutului de argilă asupra rezistivităţii rocilor

Rocile sedimentare cu conţinut de argilă au o rezistivitate mai mică
decât rocile "curate", respectiv fără conţinut de argilă, datorită aşa numitei
conductivităţi de suprafaţă condiţionată de hidroliza mineralelor argiloase şi
disocierea în ioni a produselor hidrolizei. Conductibilitatea rocilor creşte,
respectiv rezistivitatea scade cu creşterea conţinutului în argilă, deoarece
argila acţionează ca un element conductor suplimentar faţă de cel dat, apa de
zăcământ mineralizată din spaţiul poros.
Evident că rezistivitatea rocii depinde şi de rezistivitatea argilei
conţinute, care prezintă o conductibilitate proprie datorită moleculelor de apă
adsorbită la suprafaţa mineralului argilos.
Din cele prezentate mai sus rezultă că rezistivitatea reprezintă un
parametru deosebit de important, a cărui studiere poate furniza un complex
important de informaţii privind caracteristicile fizice ale rocilor.
2.5.5. Influenţa presiunii asupra rezistivităţii rocilor

Se constată experimental că rezistivitatea rocilor sedimentare uscate
scade cu creşterea presiunii (figura 2.20). Astfel pentru presiunea de 1000 bar
care corespunde unei adâncimi în scoarţa terestră de cca. 4000 m, rezistivi-
tatea se reduce cu un procent de 18 până la 74 % din valoarea rezistivităţii
72
Fig. 2.20. Influenţa presiunii

asupra rezistivităţii rocilor sedimentare
( după A. Neguţ ) [31].
corespunzătoare la presiunea atmosferică.

Această reducere se datorează reducerii spaţiului poros la presiuni
mari. Pentru roci eruptive şi cristaline rezistivitatea creşte cu creşterea
presiunii, datorită descreşterii spaţiului poros dat de fisurile în aceste roci
(fig.2.21).
Fig. 2.21. Variaţia rezistivităţii în funcţie de presiune

la diferite temperaturi pentru granodiorite ( după A. Neguţ ) [31]
Pentru rocile argiloase se constată, în general, o creştere a rezistivităţii

cu adâncimea, deci cu presiunea litostatică.
73
2.5.6. Conductivitatea argilelor

Comportarea din punct de vedere electric a argilelor este diferită faţa
de o rocă curată cu o matrice neconductivă, argilele prezentând un exces de
conductivitate datorat capacităţii de schimb cationic (CEC), figura 2.22.
Capacitatea de schimb cationic (descrisă mai sus) poate fi măsurată pe
eşantioane prin metode chimice şi este exprimată în meq / g de rocă sau meq /
cm3 dar şi prin metode geofizice.
Dintre factorii care influenţează „CEC” amintim dimensiunile
particulei de mineral argilos; relaţia dintre suprafaţa specifică a mineralelor
argiloase şi CEC fiind redată în figura 2.22.
Fig. 2.22. Conductivitatea argilei funcţie de conductivitatea apei;

relaţia CEC – arie specifică ( după Patchett,1975 ) [ 35 ].
74
Având în vedere natura apei prezentă în spaţiul poros al unei argile

(apă liberă şi apă legată) conductivitatea argilei se descompune în doi termeni,
unul datorat apei libere, celălalt datorat apei legate, astfel:
m
Parg
σ arg = + σ e (PT arg ) (2.104)
ρ ai
unde:
Parg este porozitatea argilei, definită de relaţia (2.8)
m – un factor analog factorului de cimentare
ρ ai – rezistivitatea apei interstiţiale
σe – conductivitatea de suprafaţă a argilei. Această conductivitate în
funcţie de porozitate este reprezentată în figura 2.23.
Conductivitatea σe exprimată în termeni ai concentraţiei ionilor
interschimbabili este dată de relaţia:
σ e = ci ⋅ F ⋅ z i ⋅ υ i (2.105)
Fig. 2.23. Conductivitatea de suprafaţă a argilelor

( Document I.F.P. ) [16]
75
Fig. 2.24. Dependenţa dintre factorul B şi rezistivitatea apei de zăcământ

pentru diferite temperaturi [61]
Notând cu Qv produsul valenţă (zi) – concentraţia (ci) exprimat în
echivalenţi chimici, relaţia (2.104) devine:
F ⋅ υ i ⋅ Qv
σe = (2.106)
1000
În funcţie de capacitatea de schimb cationic (CEC), Qv este definit
astfel:
1 − PT
Qv = CEC ⋅ δ ma (2.107)
100 ⋅ PT
unde: δ ma - densitatea matricei.
Conductivitatea echivalentă (totală) a argilei poate fi scrisă sub forma:
m
Parg Qv
σ arg = +B (2.108)
ρ ai S aiT
în care: S aiT este saturaţia corespunzătoare porozităţii totale PT;
B – un parametru care este în funcţie de mobilitatea cationilor
(introdus de Woxman şi Smits, 1974), figura 2.24.
76
3
CONDIŢII DE MĂSURARE
ÎN SONDELE NETUBATE
3.1 Fenomenul de invazie

În timpul forajului formaţiunile geologice sunt supuse presiunii
hidrostatice a coloanei de fluid de foraj şi unei presiuni suplimentare dată de
circulaţia acestui fluid. Această presiune este mai mare decât presiunea
fluidelor din rocile colectoare. Ca urmare a diferenţei dintre cele două presiuni
în stratele poroase-permeabile are loc invazia fazei lichide a fluidului de foraj
şi pe o distanţă mică pătrund şi particule solide. Această invazie este
condiţionată de: presiunea diferenţială, proprietăţile, calitatea şi tipul fluidului
de foraj folosit, precum şi de proprietăţile formaţiunilor geologice traversate
de sondă. Fenomenele de filtrare care au loc în dreptul stratelor poros-
permeabile au o importanţă deosebită privind, atât condiţiile de investigaţie,
stabilirea programului de investigaţie şi alegerea celor mai adecvate metode,
cât şi interpretarea calitativă şi cantitativă a diagrafiei.
Diferenţa de presiune determină separarea unei părţi din faza lichidă
liberă a noroiului (filtratul de noroi) care filtrează prin peretele sondei,
fenomen însoţit de o depunere a particulelor solide sub forma turtei de
colmataj sau turtei de noroi (fig.3.1).
Acest proces este cunoscut sub numele de fenomenul de invazie pătrun-
derea filtratului de noroi şi formarea turtei are loc simultan, odată cu procesul
de dislocare a rocilor. Cu excepţia perioadei iniţiale cantitatea de filtrat care
pătrunde în strat este condiţionată de caracteristicile turtei de colmatare.
Acestea sunt, la rândul lor, determinate de natura şi compoziţia fluidului de
77
CONDIŢII DE MĂSURARE ÎN
SONDELE NETUBATE
foraj. Permeabilitatea acesteia este foarte redusă (de ordinul miimilor de mD)
de aceea cantitatea de filtrat care pătrunde în strat după formarea turtei de
noroi este foarte mică.
D
dn
htn
Fig 3.1. Fenomenul de invazie

D – diametrul sondei, dn – diametrul sapei,
htn – grosimea turtei de noroi, h – grosimea colectorului.
Fluidul de foraj care conţine particule de dimensiuni coloidale (10-4 –

10-6 mm) formează pe pereţii sondei un colmataj fin, extrem de dens care
conduce la micşorarea filtrării. Dacă fluidul de foraj nu este un sistem
coloidal, apa liberă care este într-o cantitate mare pătrunde adânc în strat
formând pe peretele sondei un colmataj gros şi permeabil. Pentru noroaiele
naturale, grosimea turtei de noroi este cuprinsă între 3 şi 5 mm. Totuşi după o
perioadă lungă de timp, cantitatea de filtrat creşte determinând o avansare a
frontului de invazie.
Formarea turtei de colmataj pe peretele sondei duce la micşorarea
diametrului sondei, astfel că în dreptul stratelor poros-permeabile diametrul
sondei este mai mic decât diametrul sapei.
Pătrunderea filtratului de noroi este condiţionată de porozitatea şi
permeabilitatea colectoarelor. Pentru aceeaşi presiune diferenţială şi aceeaşi
calitate a fluidului de foraj, la porozităţi şi permeabilităţi mici are loc o invazie
78
SONDELE NETUBATE
adâncă, pe când la porozităţi şi permeabilităţi mari are loc o invazie mai mică.
Această relaţie între proprietăţile rocilor şi frontul de invazie, deşi pare
contradictorie, ea poate fi explicată astfel: în formaţiunile cu porozitate mare
există un volum de pori mai mare pe care îl va ocupa filtratul de noroi şi
frontul de invazie va înainta puţin. La porozităţi mici, cantitatea de filtrat fiind
aceeaşi va ocupa o zonă mai mare corespunzător unui spaţiu poros egal cu
volumul de filtrat, ceea ce va conduce la invazii mai adânci.
Experimentele de laborator au arătat o dispersie mare a filtratului de
noroi în strat, suprafaţa frontului de invazie fiind în general diferită de cea a
unei suprafeţe regulate (v. fig. 3.1).
Această dispersie este determinată în special de neomogenitatea
mediului poros, neomogenitate dată de variaţia radială a porozităţii şi permea-
bilităţii. Alături de variaţia proprietăţilor petrofizice se adaugă şi alţi factori,
ca de exemplu: înclinarea stratelor, devierea de la verticală a sondelor, vari-
aţiile litologice etc.
Frontul Frontul Frontul Frontul

de invazie de invazie de invazie de invazie
Turtă Turtă Turtă Turtă
de noroi de noroi de noroi de noroi
a. La c ăteva ore b. La 3 zile. c. La 10 zile. d. La 25 de zile.

după traversare .
Rocă Rocă
impermeabilă poros-permeabilă
Fig .3.2. Variaţia frontului de invazie cu timpul , ρ fn > ρ ai ( după H. G. Doll ) [20].
Modelul fizic admis în practica interpretării cantitative a diagrafiei

geofizice este modelul cu zone cilindrice în care filtratul de noroi pătrunde în
mod uniform pe toată grosimea stratului. În realitate, acest model suferă
modificări importante din următoarele cauze: variaţia în timp a proprietăţilor
fluidului de foraj, filtrarea continuă, separarea gravitaţională a fluidelor din
colector. Variaţia frontului de invazie în timp şi a separării gravitaţionale
pentru un colector cu apă de zăcământ mineralizată este ilustrată în figura 3.2.
79
SONDELE NETUBATE
Ca urmare a fenomenului de invazie, fluidul existent în spaţiul poros

este înlocuit total sau parţial de filtratul de noroi pe o anumită zonă, numită
zonă de invazie (fig.3.3 -I).
I II
II I
Frontul Frontul
de invazie 2 1 1 2 de invazie
rio
Dio
ri
Di
Fig. 3.3. Zonele şi sub zonele din stratul poros-permeabil,
ca urmare a fenomenului de invazie.
I – zona de invazie 1. subzona spălată;
2. subzona de tranziţie. II – zona necontaminată.
Zona în care nu a pătruns filtratul de noroi este cunoscută sub numele

de zonă necontaminată (II). Cele două zone sunt separate de frontul de invazie
şi se deosebesc din punctul de vedere al conţinutului în fluide. Distribuţia
fluidelor este diferită în funcţie de fluidele existente iniţial în colector şi de
distanţa radială faţă de axa sondei. După distribuţia fluidelor zona de invazie
se divide în subzona spălată 1 în imediata apropiere a peretelui sondei şi
subzona de tranziţie 2.
80
SONDELE NETUBATE
3.2 Distribuţia fluidelor

Colector cu apă de zăcământ
În subzona spălată se consideră că filtratul de noroi dezlocuieşte
întreaga cantitate de apă de zăcământ existentă. În această subzonă fluidul care
saturează întreg spaţiul poros este filtratul de noroi (fig. 3.4.,a).
În subzona de tranziţie cantitatea de filtrat este mai mică şi are loc un
amestec al filtratului de noroi cu apa de zăcământ existentă. Gradul de
amestec dintre filtratul de noroi şi apa de zăcământ este caracterizată prin
factorul de amestec z şi reprezintă fracţia din spaţiul poros umplută cu apă ce
se amestecă cu filtratul de noroi. Valoarea lui z pentru o rocă curată (fără
conţinut de argilă), hidrofilă poate fi selectată după cum urmează:
- z = 5 pentru 10 % ≤ P ≤ 18 %;
- z = 7,5 pentru 18 % < P ≤ 25 %;
- z = 10 pentru P > 25 %.
Caracteristicile geometrice ale celor două subzone (fig.3.3) sunt:
- ri0, Di0 = (5...15 cm) - raza, respectiv diametrul subzonei spălate;
- ri, Di = (0,5...5 m) - raza, respectiv diametrul zonei de invazie.
Colector cu hidrocarburi
În subzona spălată filtratul de noroi nu dezlocuieşte întreaga cantitate
de hidrocarburi. În această subzonă, se găseşte o cantitate de 10 ÷ 40 % petrol
sau gaze remanente (hidrocarburi reziduale), cantitate ce poate ajunge în cazul
petrolurilor vâscoase până la 50 %, restul spaţiului poros fiind umplut cu
filtrat de noroi(fig. 3.4, b).
În subzona de tranziţie cantitatea de filtrat de noroi scade, cantitatea de
hidrocarburi creşte; totodată rămâne în spaţiul poros şi o anumită cantitate de
apă de zăcământ.
În cazul rocilor cu hidrocarburi, între zona de invazie şi zona neconta-
minată a fost pusă în evidenţa o zonă de acumulare a apei de zăcământ datorită
permeabilităţilor relative diferite ale colectorului pentru petrol şi apă. Această
zonă a fost denumita zona de bordură, anulus sau zonă inelară.
81
SONDELE NETUBATE
Experienţele de laborator au arătat că grosimea zonei de bordură nu

depăşeşte în medie 10 % din diametrul zonei de invazie şi dispare relativ
repede în timp.
Gaura Subzona Subzona de Gaura Subzona Subzona de Zonă

de spălată Zona necontaminată de spălată tranziţie de Zona necontaminată
tranziţie bordură
sondă sondă
100% 100% Srh

io SShio
T u rt ă d e n o ro i
T u rtă d e n o ro i
Sio Si Sa
Fluid Fluid
Hidrocarburi
de de Sio Si
foraj foraj
Filtrat de noroi Apă de zăcământ Sa
Filtrat de noroi Apă de zăcământ
0 0
a). b).
Fig.3.4. Zonele şi subzonele formate în stratul poros-permeabil şi distribuţia fluidelor.

a. strat cu apă; b. strat cu hidrocarburi.
Zona necontaminată conţine fluidele existente iniţial în colector -

hidrocarburi şi apă de zăcământ. Zonele şi subzonele formate în stratul poros-
permeabil şi distribuţia fluidelor sunt sintetizate în tabelul 3.1 şi ilustrate în
figura 3.4.
Zonele şi subzonele stratului poros-permeabil şi conţinutul lor în fluide

Tabelul 3.1.
Roca colectoare Zona Subzona Conţinut în fluide
1. spălată Filtrat de noroi
A. Colector cu I. de invazie Amestec de filtrat de noroi şi
2. de tranziţie
apă de zăcământ apă de zăcământ
II. necontaminată Apă de zăcământ
Filtrat de noroi şi hidrocarburi
1. spălată
reziduale
I. de invazie
B. Colector cu Amestec de filtrat de noroi, apă de
2. de tranziţie
hidrocarburi şi zăcământ şi hidrocarburi
apă de zăcământ Apă de zăcământ (preponderent şi
II. inelară
hidrocarburi
III. necontaminată Hidrocarburi şi apă de zăcământ
82
SONDELE NETUBATE
3. 3. Distribuţia rezistivităţilor
Mediul geologic la care se raportează măsurătorile geofizice este format
din fluidul de foraj existent în sondă, turta de colmataj ce se formează în
dreptul stratelor poros-permeabile, zona de invazie cu subzona spălată şi
subzona de tranziţie, zona necontaminată pentru colectoare de grosime mică,
stratele adiacente. Din punct de vedere electric acesta reprezintă un mediu
neomogen cu proprietăţi diferite şi interesează în mod deosebit distribuţia
radială a rezistivităţilor în dreptul stratelor poroase permeabile.
a) Rezistivitatea electrică a fluidului de foraj, ρ n , este determinată de
natura fazei continue, de concentraţia în săruri, de temperatură şi într-o mică
măsură de natura şi concentraţia particulelor solide în suspensie; rezistivitatea
fluidului de foraj condiţionează metodele electrice de investigare.
În funcţie de rezistivitate fluidele de foraj sunt:
- noroaie cu rezistivităţi cuprinse între 1 şi 10 Ωm, noroaie naturale
tratate şi netratate, cu concentraţia în săruri de până la 50 g/l;
- noroaie conductive, cu rezistivităţi mai mici de 1 Ωm şi până la
valori de 10-2 Ωm (noroaie mineralizate);
- noroaie neconductive, cu rezistivităţi de peste 109 Ωm (noroaie pe
bază de produse petroliere).
Rezistivitatea fluidului de foraj se obţine în general prin măsurători
directe pe probe de fluid.
b) Rezistivitatea filtratului de noroi este o funcţie de rezistivitatea
fluidului de foraj.
Pentru noroaiele naturale dependenţa dintre rezistivitatea filtratului de
noroi ρfn şi rezistivitatea fluidului de foraj este de forma:
ρ fn = K n ρ n1,07 (3.1.)
unde K n este un coeficient a cărui valoare este o funcţie de densitatea

noroiului;el este prezentat în tabelul 3.2. Pentru un calcul aproximativ se poate
lua pentru K n valoarea 0,7.
Valorile coeficientului K n
(după Schlumberger Doc. ) [82]
83
SONDELE NETUBATE
Tabelul 3.2.
Densitatea fluidului de foraj [kg/m3] Kn
1200 0,847
1320 0,708
1440 0,587
1560 0,488
1680 0,412
1920 0,380
2160 0,350
c) Rezistivitatea turtei de colmataj ρtn este dependentă de rezistivitatea

fluidului de foraj. Aşa cum s-a arătat mai sus noroiul natural tratat sau netratat
are drept componente de bază apa şi argila. Rezultă că rezistivitatea turtei de
noroi va fi determinată de rezistivitatea argilei ce intră în compoziţia noroiului
şi de gradul de mineralizaţie a apei. Rezistivitatea turtei de noroi, ρtn, la o
temperatură T dată, se calculează cu relaţia empirică:
2 , 65
⎛ ρ ⎞
ρtn = 0,69⎜ n ⎟ , (3.2)
⎜ρ ⎟
⎝ fn ⎠
d) Rezistivitatea subzonei spălate este rezistivitatea unei roci care
conţine filtrat de noroi, în cazul rocilor acvifere, şi filtrat de noroi şi
hidrocarburi reziduale în cazul rocilor cu hidrocarburi. Având în vedere
conţinutul în fluide a acestei subzone, rezistivitatea ei este mai mare decât
rezistivitatea turtei de colmataj şi a subzonei de tranziţie. Pentru un colector cu
apă de zăcământ, rezistivitatea subzonei spălate ρio poate fi scrisă sub forma:
ρ i 0 = Fρ fn , (3.3.)
În cazul colectoarelor cu hidrocarburi, în subzona spălată se găsesc şi

hidrocarburi reziduale, dar rezistivitatea acestora fiind foarte mare rezultă că
factorul care determină conductivitatea electrică acestei subzone este tot
filtratul de noroi. Rezistivitatea subzonei spălate poate fi scrisă, ţinând seama
de relaţia factor de formaţie - saturaţie, sub forma:
Fρ fn
ρi0 = , (3.4.)
(1 − S rh )2
84
SONDELE NETUBATE
unde Srh este saturaţia în hidrocarburi reziduale (saturaţia reziduală în

hidrocarburi).
e) Rezistivitatea subzonei de tranziţie, în cazul colectoarelor cu apă de
zăcământ, este o funcţie de rezistivitatea amestecului filtrat de noroi-apă de
zăcământ. Rezistivitatea acestui amestec, ρz, se determină cu graficul din
figura 3.5, unde z reprezintă factorul de amestec definit în paragraful 3.2.1.
Rezistivitatea subzonei de tranziţie poate fi definită:
ρ i = Fρ z (3.5.)
În colectoarele cu hidrocarburi, cantitatea de filtrat de noroi scade, însă

creşte cantitatea de apă de zăcământ şi cantitatea de hidrocarburi. Dacă
saturaţia în filtrat de noroi în amestec cu apă de zăcământ este Si atunci
rezistivitatea subzonei de tranziţie este:
Fρ z
ρi = (3.6.)
S i2
Din relaţia (3.6) rezultă că ρi este invers proporţională cu saturaţia în

fluid conductor, deci cu cât Si este mai mic, respectiv cu cât sunt mai multe
hidrocarburi în subzona de tranziţie cu atât rezistivitatea acestei subzone va fi
mai mare.
f) Rezistivitatea zonei inelare din cauza acumulării apei de zăcământ în
faţa frontului de invazie. În această zonă există o cantitate mai mare de apă
care determină o micşorare a rezistivităţii. Totuşi, în această zonă rămâne şi o
cantitate de hidrocarburi, astfel că rezistivitatea acestei subzone va fi dată de
relaţia:
Fρ ai
ρ in = (3.7.)
S ain
unde Sain este saturaţia în apă şi în zona inelară.

g) Rezistivitatea zonei necontaminate reprezintă rezistivitatea reală a
stratului.
85
SONDELE NETUBATE
Pentru colectoare saturate cu apă de zăcământ, valoarea rezistivităţii va

fi egală cu:
ρ Ri = Fρ ai . (3.8.)
Fig . 3.5. Rezistivitatea amestecului filtrat de noroi - apă de zăcământ

în subzona de tranziţie (după Prison) [ 38 ].
Pentru colectoarele cu hidrocarburi, rezistivitatea zonei necontaminate

va fi influenţată de saturaţia în apă, respectiv în hidrocarburi, a cărei valoare
va fi dată de relaţia:
Fρ ai
ρR = (3.9.)
(1 − S h )2
Din această relaţie rezultă că rezistivitatea zonei necontaminate scade
odată cu scăderea rezistivităţii apei de zăcământ şi cu creşterea saturaíei în
apă. De aici putem desprinde următoarea concluzie şi anume că pentru un
colector cu acelaşi factor de formaţie (F = ct.) rezistivitatea reală a stratului
depinde de concentraţia în sare a apei de zăcământ şi de saturaţia în apă.
Prin urmare, valoarea rezistivităţii zonei necontaminate poate prezenta
un domeniu de variaţie de la valori mai mari decât rezistivitatea zonei de
invazie la valori mai mici. Distribuţia rezistivităţilor pentru un colector cu apă
şi un colector cu hidrocarburi este prezentată în figura 3.6.
86
SONDELE NETUBATE
ρ ρ
T u rtă d e n o r o i
T u rtă d e n o r o i
Zona de invazie Zona de invazie
Fluid Fluid Zon ă
de Subzona Subzona de Zona necontaminată de Subzona Subzona de inelară Zona necontaminată
foraj spălată tranziţie foraj sp ălată tranziţie
ρR
ρ io ρ ρ 1
ρR
A x a s o nd e i
A x a s o n d ei
io t
2
t
ρ
R3
ρ ρ ρ
tn tn in
ρn ρn
ρR
r r
a). b).
Fig.3.6. Distribuţia rezistivităţilor în stratul poros-permeabil.

a). rocă cu apă de zăcământ; b). Rocă cu hidrocarburi şi apă de zăcământ.
Cele prezentate mai sus sunt sintetizate în tabelul 3.3 şi sunt valabile
pentru o sondă verticală, strat orizontal, diametru constant al găurii de sondă.
Privitor la dezlocuirea fluidelor această distribuţie corespunde modelului
piston în care filtratul de noroi dezlocuieşte întreaga cantitate de apă din colec-
tor în imediata apropiere a peretelui sondei.
În condiţii reale sondele pot fi deviate de la verticală, stratele prezintă
o anumită înclinare în funcţie de structura geologică locală, iar diametrul
sondei este variabil. Aceste condiţii au o anumită influenţă în distribuţia flui-
delor şi a rezistivităţilor şi implicit în stabilirea metodelor electrice de
cercetare a sondelor.
O influenţă deosebită asupra distribuţiei fluidelor şi a profilelor de
rezistivitate o are tipul fluidului de foraj şi proprietăţile acestuia. La săparea
sondelor, alături de fluidele de foraj pe bază de apă, se utilizează şi alte tipuri
de fluide care pot modifica substanţial profilele de rezistivitate, cu implicaţii
importante în interpretarea calitativă şi cantitativă a diagrafiei geofizice.
87
SONDELE NETUBATE
Zonele şi caracteristicile acestora ca urmare a fenomenului de invazie.

Tabelul 3.3
Zona Sub-zona Dimensiuni Fluid satu-rant Rezistivi- Rezistivi-tatea
tatea (sub)
fluidului zonei
1 2 3 4 5 6
gaura de Diametrul Noroi de foraj ρn ρn
sondă d s = [135K 440 mm (100%)
turta de Grosimea - - ρ tn ≅ 1,5 ρ n

colmataj [
htn = 1 32'' K 2 '' ]
de invazie spălată Diametrul I. Colectoare cu ρ fn ≅ 0,8 ρ n ρ i 0 = Fρ fn
apă
D i 0 = [5 K15 cm] Filtrat de noroi
Saturaţie : SI 0
II. Colectoare cu ρ fn ≅ 0,8 ρ n Fρ fn

hidrocarburi: ρi0 =
1. Filtrat de noroi
(1 − Srh )2
Saturaţie : SI 0
2.hidrocarburi
reziduale
Saturaţie :
S rh = 1 − S i 0
( S = 10K 40 % )
rh
II. Colectoare cu ρz Fρ z
hidrocarburi: ρi =
S i2
1. Filtrat de noroi
în amestec cu apă
de zăcământ
Saturaţie : Si
2. hidrocarburi
Saturaţie :
Sh = 1 − Si
de tranziţie Diametrul I. Colectoare cu ρz ρ i = Fρ z

Dt = [0,5 K 5 m] apă Filtrat de noroi
în amestec cu apă
de zăcământ;
factorul de
amestec Z = F −1.,41
Sau Z = 5 % pt.
10%<P< 18%
Z=7,5 % pt.
18%<P< 25%
Z = 10 % pt.
25%<P
88
SONDELE NETUBATE
Tabelul 3.3 (continuare)

Zona Sub-zona Dimensiuni Fluid satu-rant Rezistivi- Rezistivi-tatea
tatea (sub)
fluidului zonei
1 2 3 4 5 6
II. Colectoare cu ρz Fρ
hidrocarburi: ρ i = 2z
Si
1. Filtrat de noroi
în amestec cu apă
de zăcământ
Saturaţie : Si
2. hidrocarburi
Saturaţie :
Sh = 1 − Si
inelară Grosimea Colectoare cu ≈ ρ ai ρ in ≈ Fρ ai

(de bordură) hin = [10K 20 cm] hidrocarburi
Obs. numai 1. Apă de
în colectoare zăcământ în
cu amestec cu filtrat
hidrocarburi de noroi
2. hidrocarburi
preponderenţă apă
de zăcământ
neconta - I. Colectoare cu ρ ai ρ Ri = Fρ ai
minată apă
- apă de zăcământ
Sa= 100%
II. Colectoare cu ρ ai Fρ ai
hidrocarburi: ρi =
1. Apă de
(1 − Sh )2
zăcământ
(saturaţia S a )
Saturaţia minimă
este saturaţia
ireductibilă
S a ,ir
2. Hidrocarburi
(saturaţia
Sh = 1 − Sa )
89
SONDELE NETUBATE
Profilele de rezistivitate posibile sunt prezentate în figura 3.7 , iar în

figura 3.8 sunt prezentate profilele de saturaţie şi rezistivitate după o
jumătate de zi şi o zi şi jumătate.
Fig.3.7. Posibile profile de rezistivitate provocate de fenomenul de invazie

cu filtrat de fluid de foraj ( Courtesy of Schlumberger ) [ 36 ]:
a.colector saturat cu apă de zăcământ mai conductivă decât filtratul fluidului de foraj;
b.colector saturat cu apă de zăcământ mai puţin conductivă decât filtratul fluidului de foraj;
c.colector saturat cu apă de zăcământ cu conductivitate foarte mare.
Variaţia radială a rezistivităţii reprezintă baza interpretării calitative
a diagrafiei de rezistivitate şi oferă posibilitatea aprecierii conţinutului
rezervoarelor.
90
SONDELE NETUBATE
Fig.3 .8. Profilele saturaţiei (a) şi a rezistivităţii (b)

după o jumătate de zi şi respectiv o zi şi jumătate
( după Schlumberger ) [ 36 ].
Deşi cantitativ fenomenul de invazie este insuficient dezvoltat,
cunoaşterea lui la nivel calitativ este strict necesară pentru interpretarea
diagrafiei geofizice.
91
94
POTENTIALUL SPONTAN
4
POTENŢIALUL SPONTAN
4.1. Fundamentarea fizico-chimică

a potenţialului spontan
Potenţialul spontan sau potenţialul natural ia naştere ca urmare a
unor procese de activitate electrochimică ce se desfăşoară la limitele: noroi
de foraj - formaţiuni geologice, zonă de invazie - zonă necontaminată şi
colector - roci adiacente. Aceste procese fizico-chimice creează câmpuri
electrice de autopolarizare care pot fi cuantificate de mărimea scalară -
potenţial electric V. Diferenţa de potenţial ce se măsoară între un electrod
lansat în sondă şi un alt electrod plasat la suprafaţa solului (fig.4.1) este
cunoscută în geofizica de sondă sub denumirea de potenţial spontan,
prescurtat PS.
În unităţi SI diferenţa de potenţial se măsoară în joule/coulomb J/C.
Unitatea practică de măsură a diferenţei de potenţial este voltul V; legătura
dintre cele două unităţi de măsură este: 1 volt = 1 joule/1 coulomb
Întrucât potenţialele care apar în urma proceselor fizico-chimice
sunt mici, se utilizează un submultiplu al voltului, milivoltul mV.
Procesele fizico-chimice care dau naştere potenţialului spontan
sunt: procesul de difuzie, procesul de adsorbţie, procesul de electrofiltraţie
şi procesul de oxido-reducere.
4.1.1. Procesul de difuzie şi potenţialul de difuzie

Difuzia reprezintă transportul substanţelor chimice într-o fază
materială alcătuită din doi sau mai mulţi componenţi dintr-o zonă în care
concentraţia lor este mai ridicată, într-o zonă în care concentraţia lor este
mai scăzută. Forţa motoare a difuziei este diferenţa de potenţial chimic a
93
POTENTIALUL SPONTAN
substanţelor ce difuzează, care are acelaşi semn cu diferenţa între

concentraţiile în sare la temperatură uniformă şi constantă în tot sistemul.
G
- E PS +
N
Linia nisip urilor
Linia marnelor
Adâncimea
300
350
ΔEPS 400
M
450
Fig.4.1. Schema principială de măsură

a potenţialului spontan [ 54 ].
Pentru a descrie transportul de sarcină şi crearea potenţialului de

difuzie se consideră două soluţii electrolitice de concentraţii diferite c fn şi
c ai , reprezentând filtratul de noroi şi, respectiv, apa de zăcământ ( c fn < c ai ),
separate de o membrană poros-permeabilă care reprezintă roca poroasă
permeabilă (fig.4.2).
În soluţii cu concentraţii mici, sarea, se disociază în ioni (cationi şi
anioni) a căror densitate depinde de concentraţie, adică în soluţia mai
concentrată numărul ionilor este mai mare decât în soluţia diluată. Sub
influenţa diferenţei în potenţial chimic, ionii din soluţia concentrată vor
difuza în soluţia diluată. Acest proces are loc prin intermediul membranei
poros-permeabile, ionii fiind obligaţi să treacă prin canalele capilare ale
membranei. Prin canalele microcapilare ale formaţiunii poros-permeabile
se poate considera că cele două soluţii de concentraţii diferite se află în
contact direct.
Această trecere este funcţie de mobilitatea ionilor din electrolit, ionii
cu mobilitate mai mare vor trece primii în soluţia diluată care va căpăta o
încărcare electrică identică cu semnul ionului respectiv.
Între cele două soluţii va lua naştere o diferenţă de potenţial
măsurabilă cu ajutorul a doi electrozi introduşi în soluţii şi conectaţi la un
aparat de măsură.
94
POTENTIALUL SPONTAN
ED
+ - Perete
poros - permeabil
Soluţie de NaCl Soluţie de NaC l
concentrată diluată
c ai , ρai c fn , ρ fn
Fig.4.2 Schema formării potenţialului de difuzie [5].
În cazul difuziei ionilor unui electrolit binar monovalent, total

disociat, cum este soluţia de NaCl, între soluţii de concentraţii diferite ia
naştere o diferenţă de potenţial, conform ecuaţiei lui Nernst:
RT u − v a ai
ED = ln (4.1)
F u − v a fn
în care: R este constanta universală a gazelor perfecte şi are valoarea 8,314

J/mol.K; T - temperatura absolută, în K; F - constanta lui Faraday, egală cu
96540 C/mol; u si v - mobilităţile cationilor şi anionilor sub acţiunea unui
câmp electric de un volt pe centimetru; aai şi afn activităţile electrochimice
ale soluţiei concentrate (apa de zăcământ) respectiv a celei diluate (filtratul
de noroi).
Relaţia (4.1) se poate transcrie sub forma:
a
E D = K D lg ai (4.2)
a fn
unde KD poartă denumirea de constantă de difuzie şi este egală cu

RT u − v
K D = 2,303 (4.3)
F u+v
Pentru soluţii diluate legătura dintre activităţile aai şi afn şi

concentraţiile c fn , c ai este dată de relaţiile
aai = f ⋅ c ai
. (4.4)
afn = f ⋅ c fn
95
POTENTIALUL SPONTAN
Mărimea f reprezintă coeficientul mediu de activitate al

electrolitului binar considerat (la soluţii foarte diluate cu disociere totală a
electrolitului f = 1).
Pentru un domeniu mare de variaţie a concentraţiilor, rezistivităţile
electroliţilor sunt invers proporţionale cu activităţile lor, adică:
A
aai =
ρ ai
A = const . (4.5)
A
a fn =
ρ fn
Atunci potenţialul de difuzie dat de relaţia (4.2) se poate transcrie

sub forma
ρ fn
E D = K D lg . (4.6)
ρ ai
Având în vedere că sarea predominantă în apele de zăcământ este

clorura de natriu se poate considera că cele două soluţii sunt soluţii de
NaCl. De regulă, în cazul sondelor săpate cu noroaie naturale tratate şi
netratate concentraţia în sare a noroiului este mai mică decât concentraţia în
sare a apei de zăcământ. Deci, cele două soluţii pot fi reprezentate de apa
de zăcământ, soluţia concentrata cu concentraţia c ai , si noroiul de foraj
respectiv filtratul de noroi soluţia diluată, cu concentraţia c fn . Această sare
disociază în cationi Na+ şi anioni Cl- . Mobilităţile celor doi ioni la
temperatura de 25°C sunt
Na+ → u = 45,6 10 -5 cm/s.V
Cl - → v = 67,6 10 -5 cm/s.V
Deoarece mobilitatea anionului de Cl- este mai mare, soluţia diluată
se va încărca negativ, iar soluţia concentrată va căpăta o încărcare electrică
pozitivă. Înlocuind valorile numerice în relaţia (3.3) se obţine pentru
constanta de difuzie valoarea (la temperatura de 25°C): K = −11,6 mV.
D
4.1.2. Procesul de adsorbţie si potenţialul de adsorbţie
Adsorbţia este definită ca fixarea uneia sau mai multor specii de

atomi sau molecule pe suprafaţa unui solid sau lichid, prin atracţia între
96
POTENTIALUL SPONTAN
atomi şi/sau moleculele respective. Cauzele acestei fixări sunt multiple, iar
modul lor de manifestare diferit după natura moleculelor sau atomilor în
contact şi după condiţiile fizice (presiune, temperatură etc). Forţele care au
ca efect fixarea menţionată pot fi forţe de atracţie atomică şi moleculară,
legături de valenţe libere, forţe de natură electrostatică.
Mediile poroase cu pori fini sunt medii adsorbante. Aceste medii
sunt reprezentate de rocile argiloase. Argilele adsorb de regulă ionii
negativi şi permit deplasarea prin canalele microcapilare a ionilor pozitivi.
Pentru a explica formarea potenţialului de adsorbţie se consideră ca şi în
cazul potenţialului de difuzie, două soluţii de NaCl de concentraţii diferite
c fn şi c ai separate de o membrană de argilă (fig.4.3). Sub influenţa
diferenţei de potenţial chimic al celor două soluţii are loc migraţia ionilor
din soluţia concentrată în soluţia diluată. Membrana de argilă conform
celor arătate mai sus permite trecerea ionilor Na+ şi adsoarbe ionii Cl-. Ca
urmare a procesului de adsorbţie soluţia diluată se va încărca pozitiv în
raport cu soluţia concentrată care se va încărca negativ. Între cele două
soluţii se va crea o diferenţă de potenţial măsurabilă cu ajutorul a doi
electrozi introduşi în soluţii şi conectaţi la un aparat de măsură.
EA
- +
Argilă
Soluţie de NaC l + Solu ţie de NaC l

-
concentrat ă + diluată
c ai , ρai - c fn , ρ fn
+
- - +
Fig.4.3. Schema formării potenţialului de adsorbţie [5].
Diferenţa de potenţial observată între cele două soluţii separate de o

membrană de argilă se numeşte potenţial de adsorbţie sau potenţial de
membrană a cărui valoare este dată de relaţia:
RT a ai
EA = ln , (4.7)
F a fn
97
POTENTIALUL SPONTAN
Mărimile cere intervin în relaţia (4.7) au aceeaşi semnificaţie ca şi

în cazul procesului de difuzie. Particularizând pentru electroliţi de NaCl şi
introducând logaritmul zecimal în relaţia (4.7) se transcrie:
RT a ai a
E A = 2,303 lg = K A lg ai , (4.8)
F a fn a fn
unde KA poartă denumirea de constanta de adsorbţie şi este egală cu:

RT
K A = 2,303 , (4.9)
F
Dacă se ţine seama de relaţiile (4.4) şi (4.5) potenţialul de adsorbţie

devine:
ρ fn
E A = K A lg (4.10)
ρ ai
La temperatura de 25°C, KA are valoarea 59,1 mV.
4.1.3. Potenţialul de difuzie - adsorbţie
Procesul de difuzie şi procesul de adsorbţie dau naştere unui

potenţial comun, potenţialul de difuzie-adsorbţie, notat EDA. În cazul
sondelor care traversează succesiuni grezos-nisipoase în alternanţă cu
marne şi/sau argile, procesele de difuzie şi de adsorbţie au loc după cum
urmează:
- în dreptul stratelor impermeabile (strate de argilă) procesul
predominant este procesul de adsorbţie, ionii care trec în noroiul de foraj
fiind cei de Na+ , formând la limita noroi de foraj-argilă un strat dublu
electric cu pătura pozitivă spre axul sondei (fig.4.4);
- în dreptul stratelor poros-permeabile (nisipuri sau gresii) procesul
predominant este procesul de difuzie, ionii care trec în noroiul de foraj sunt
Cl-, formând la limita noroi-colector un alt strat dublu electric cu pătura
negativă spre axul sondei (fig.4.4). În realitate, datorită zonei de invazie cu
filtrat de noroi, acest strat dublu electric este plasat în interiorul stratului la
limita zonă de invazie – zonă necontaminată;
98
POTENTIALUL SPONTAN
- la limita colector-argilă adiacentă are loc un proces de adsorbţie,

ionii Na+ fiind cei care trec din apa conţinuta de argilă în apa de zăcământ
(fig.4.4), formând un alt strat dublu electric.
+ +
+ +
+ + Argilă
+ +
+ +
+ +
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+ +
+ + Nisip
+ +
+ +
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+ +
+ +
+ + Argilă
+ +
+ +
Fig.4.4. Distribuţia stratelor dublu electrice formate

ca urmare a proceselor de difuzie – adsorbţie [5] .
Potenţialul de difuzie-adsorbţie se obţine din însumarea algebrică a

celor două componente (fig.4.5)
E DA = −E A + E D (4.11)
Ţinând cont de relaţiile (4.6) şi. (4.10), relaţia (4.11) devine:

ρ fn ρ fn ρ fn
E DA = − K A lg + K D lg = (− K A + K D ) lg
ρ ai ρ ai ρ ai
ρ fn
E DA = K DA lg (4.12)
ρ ai
în care: KDA este constanta de difuzie-adsorbţie, a cărei valoare este egală

cu 70,7 la temperatura de 25°C. Această valoare este valabilă pentru roci
fără conţinut de argila. Variaţia constantei de difuzie-adsorbţie cu
temperatura este dată de relaţia
K DA = 64,9 + 0,238T (4.13)
unde T este temperatura în 0C.
99
POTENTIALUL SPONTAN
+ -
+ -
ρ
+59,1 lg fn + + - Argilă
ρ ai
+ -
+ - - - - - - - - - -
- +
+
+
+
+
+
+
+
+
ρ
-11,6 lg fn
ρ ai - +
- + Nisip
- +
- +
+
+
+
+
+
+
+
+
+
- - - - - - - - - -
Potenţial + -
zero + -
+ + -Argilă
+ -
+
Fig.4.5. Variaţia potenţialului de difuzie – adsorbţie

în dreptul unui strat poros-permeabil [5].
Potenţialul rezultat în urma proceselor de difuzie - adsorbţie

reprezintă componenta principală, cu cea mai mare pondere a potenţialelor
naturale care se formează în sondele săpate în formaţiuni sedimentare.
4.1.4. Procesul de electrofiltraţie şi potenţialul de electrofiltraţie
Procesul de electrofiltraţie este un proces electrocinetic care implică

formarea unor strate dublu electrice în legătură cu mişcarea tangenţială a
două faze materiale una de-a lungul celeilalte.
Pentru a explica acest proces se consideră un cilindru de argilă, ca
cel din figura 4.6., umplut cu electrolit. In acest cilindru este introdus un
electrod şi un tub manometric. Întreg ansamblul este astupat cu un dop şi
introdus în alt vas care, conţine aceeaşi soluţie şi un al doilea electrod. La
aplicarea unei diferenţe de potenţial pe cei doi electrozi se constată apariţia
unei presiuni în cilindru evidenţiată prin ridicarea nivelului în tubul
manometric.
Această creştere de presiune se explică prin încărcarea suprafeţei
canalelor capilare negativ si a lichidului adiacent pozitiv (fig.4.7).
Aplicarea diferenţei de potenţial cu polul negativ în centru cilindrului va
conduce la deplasarea lichidului în cilindru ridicând lichidul din tubul
manometric.
100
POTENTIALUL SPONTAN
Fig.4.6. Schema formării potenţialului de electrofiltraţie:

1- cilindru de argilă; 2,3- electrozi; 4- tub manometric [5].
Fig.4.7. Formarea stratelor dublu electrice la nivelul capilarului,

phn este presiunea hidrostatică dată de noroi [5].
Acest experiment este folosit pentru demonstrarea fenomenului de

electroosmoză.
Dacă schimbăm condiţiile electroosmozei şi în loc să punem în
mişcare lichidul cu ajutorul curentului, presăm lichidul în capilare se poate
observa la bornele celor doi electrozi o diferenţa de potenţial. Această
diferenţă de potenţial datorită curgerii lichidului se numeşte potenţial de
curgere sau potenţial de electrofiltraţie.
Helmhotz (1879) a constatat că la contactul dintre un electrolit şi
peretele unui capilar se formează un strat dublu electric, cu o pătură fixă
adsorbită de peretele capilarului şi una mobilă constituită din ioni de semn
contrar atraşi electrostatic de ionii adsorbiţi. Considerând acest strat dublu
electric echivalent cu un condensator ale cărui armături sunt la o distanţă d
şi separate de un mediu cu permitivitatea ε , potenţialul între cele două
armături este
101
POTENTIALUL SPONTAN
4πd
ς = τ, (4.14)
ε
în care τ este densitatea de sarcină.

Acest potenţial mai este cunoscut şi sub denumirea de potenţialul
zeta.
În timpul forajului unei sonde presiunea hidrostatică ph dată de
coloana de noroi este, de regulă, mai mare decât presiunea fluidului din
pori pz. Există deci, o diferenţă de presiune Δp = ph − pz sub influenţa căreia
are loc curgerea electrolitului prin capilar, având drept rezultat deplasarea
sarcinilor pozitive ale stratului dublu electric. Corespunzător deplasărilor
de sarcină ia naştere, un potenţial de electrofiltraţie care are expresia:
E EF = 0,37Δp ρ tn ⋅ htn ⋅ f , (4.15)
unde: Δp este presiunea la presa standard egală cu 7 bari; ρ tn - rezistivitatea

turtei de noroi, Ωm ; htn - grosimea turtei de noroi , cm ; f - cantitatea de
filtrat standard, în cm3 la 1/2 h.
La adâncimi mai mari (peste circa 1000 m), deşi argilele au
permeabilităţi foarte mici, acestea sunt suficiente ca să dea naştere la un
potenţial de filtraţie; cu acelaşi ordin de: mărime ca şi în dreptul stratelor
poroase-permeabile cu turtă de noroi, uneori chiar cu valori mai mari. Din
această cauză potenţialul de electrofiltraţie în interpretarea cantitativă a PS
poate fi neglijat.
4.1.5. Procesul de oxidare-reducere

si potenţialul de oxidare-reducere
Fenomenele de transformare reciprocă între energia electrică şi
energia chimică se numesc procese electrochimice. Mecanismul lor este
legat de un transfer de electroni şi corespunde relaţiilor de oxido-reducere
sau redox. Se numeşte oxidare, fenomenul de pierdere sau cedare de
electroni, iar reducerea procesul de acceptare de electroni. Astfel de reacţii
sunt de forma:
A →- An+ + ne-.............oxidare
Bn+ + ne-→- B. .............reducere.
De exemplu:
oxidare: Cu → Cu 2+ + 2 e-
102
POTENTIALUL SPONTAN
reducere: 2H+ + 2 e→H2.

Rezultatul unui proces de oxido-reducere va fi o separare de sarcini
pozitive şi negative care va duce la apariţia unei diferenţe de potenţial
măsurabila, numit potenţial de oxido-reducere, notat E OR .
Potenţialele de oxido-reducere pot fi observate în sonda care
traversează sulfuri metalice (îndeosebi pirită), oxizi (magnetit, hematit etc),
cărbuni, grafit, şisturi grafitoase, precum şi în roci poros-permeabile cu
hidrocarburi.
În cazul hidrocarburilor cu conţinut de sulfuri sau H2S au loc reacţii
de oxidare. Caracteristica acestor reacţii este aceea că ele se desfăşoară cu
viteză redusă. Potenţialele de oxido-reducere pot fi puse în evidenţă cu
ajutorul unor electrozi metalici inerţi, dintr-un metal nobil, cum sunt: Pt,
Au, Ag (Ag mai puţin întrucât intră în reacţii cu soluţiile oxidabile).
Expresia potenţialului de oxido-reducere, la punerea în contact a
două faze-una oxidantă şi una reducătoare este de forma :
RT a
EOR = EO + ln Ox (4.16)
nF a Re d
unde EO este potenţialul redox standard determinat cu un electrod de

referinţă (H sau Pt negru) ) n - numărul de electroni transferaţi în cursul
reacţiei de oxido-reducere; aOx , aRe d - activităţile fazei oxidante, respectiv
reducătoare.; celelalte mărimi din relaţia (4.16) au aceiaşi semnificaţie ca în
relaţia (4.1). Trecând de la logaritmii naturali la logaritmii zecimali se
poate scrie:
K OR a
EOR = EO + lg Ox (4.16.a)
n a Re d
RT
unde KOR = 2,303 este constanta de oxido-reducere care are valoarea
F
KOR = 59,1 mV pentru temperatura T = 25°C. Ţinând seama că la
concentraţii nu prea mari a substanţelor oxidante, cOx şi reducătoare cRed,
activităţile chimice sunt proporţionale cu concentraţiile, expresia
potenţialului de oxido-reducere poate fi scrisă
K OR c
EOR = EO + lg Ox (4.17)
n c Re d
103
POTENTIALUL SPONTAN
Se consideră că potenţialul de oxido-reducere are o contribuţie

minimă la potenţialul spontan total şi prin urmare poate fi neglijat.
Cuantificarea acestui potenţial este dificilă şi pot exista situaţii în care
valoarea lui să fie semnificativă.
4.2. Potenţialul spontan total, potenţialul spontan înregistrat

şi potenţialul spontan static
4.2.1. Potenţialul spontan total
Procesele fizico-chimice care generează potenţialele electrice
naturale dau naştere potenţialelor de difuzie-adsorbţie, EDA, de electro-
filtraţie, EEF şi de oxido-reducere, EOR. Dacă sunt prezente toate cele trei
potenţiale, atunci potenţialul spontan total, EPST, va fi egal cu suma
algebrică a celor trei potenţiale:
E PST = E DA + E EF + EOR (4.18)
Potenţialul total definit de relaţia (4.18) este asociat unui câmp

electric rezultat ca urmare a activităţii electrochimice şi electrocinetice
naturale. Mediul în care se manifestă acest câmp electric conţine purtători
de sarcină, anioni şi cationi proveniţi din disocierea sărurilor aflate, atât în
apa de zăcământ, cât şi în noroiul de foraj. Prezenţa câmpului electric şi a
purtătorilor de sarcină determină apariţia unui curent electric, notat cu IPS.
Legătura dintre IPS. şi EPST este dată de legea lui Ohm:
E PST = R ⋅ I PS (4.19)
unde R este rezistenţa mediului traversat de curentul IPS.

Mediul prin care curge curentul IPS este format din trei părţi cu
rezistivităţi diferite (fig.4.8): noroiul de foraj, stratul poros-permeabil şi
argilele adiacente. Dacă stratul prezintă zonă de invazie cu filtrat de noroi
va interveni şi această zonă. Ne vom rezuma numai la cazul simplificat
prezentat în figura 4.8. Potenţialul total rezultat, conform relaţiei (4.19) va
fi egal cu:
E PST = (R col + R arg + R n ) ⋅ I PS (4.20)
104
POTENTIALUL SPONTAN
unde: Rcol este rezistenţa electrică a colectorului; R arg - rezistenţa electrică a

argilei (roca adiacentă) şi R n - rezistenţa electrică a noroiului de foraj.
Fluid de foraj
Argilă
Rcol Nisip
Rn Argilă
R arg
Fig. 4.8. Reprezentarea liniilor curenţilor I PS [5].
În sondele săpate pentru hidrocarburi, în special în formaţiuni

sedimentare, componenta principală a potenţialului spontan este dată de
potenţialul de difuzie-adsorbţie.
Componenta potenţialului de oxido-reducere poate fi absentă sau
neglijabilă. Aceasta se explică prin faptul că aceste formaţiuni nu conţin, în
general, oxizi şi sulfuri metalice care dau naştere potenţialului redox, sau
atunci când sunt prezente, sunt în cantităţi foarte mici astfel că potenţialul
redox poate fi neglijat. Sunt însă şi excepţii, de exemplu, cazul marnelor
piritizate de la baza ponţianului din zona depresiunii precarpatice din
Muntenia.
De asemenea, componenta potenţialului de electrofiltraţie la
adâncimi mai mari poate fi neglijată, deoarece se admite ca diferenţa dintre
potenţialul de electrofiltraţie din dreptul unui strat poros-permeabil şi un
strat de argilă este mică şi nu influenţează valoarea potenţialelor naturale
din dreptul colectoarelor.
În această situaţie potenţialul spontan total dat de relaţia (4.18)
devine:
E PST = E DA (4.21)
105
POTENTIALUL SPONTAN
În cazul sondelor săpate pentru cărbuni şi minereuri componenta de

oxido-reducere intervine cu o pondere însemnată şi nu mai poate fi
neglijată.
4.2.2.Potenţialul spontan static

Să presupunem că în culcuşul şi acoperişul stratului poros-permeabil
se plasează ecrane izolatoare care să împiedica curgerea curenţilor I PS . În
aceste condiţii statice valoarea potenţialului spontan măsurat va fi egală cu
valoarea potenţialului total E PST . Acest potenţial se numeşte potenţial
spontan static şi este notat E PSS .
Dacă se ţine seama de relaţiile (4.12) si (4.21) atunci potenţialul
spontan static se scrie
ρ fn
E PSS = E DA = K DA lg (4.22)
ρ ai
Având în vedere poziţia armăturilor stratelor dublu electrice, curba

de PS, va prezenta valori electronegative în dreptul stratului poros-
permeabil şi valori electropozitive în dreptul stratelor de argilă cu salturi de
la valori negative la valori pozitive la limitele stratului (fig.4.9.a).
4.2.3.Potenţialul spontan înregistrat
În realitate, ecranele izolatoare nu se pot plasa şi nu poate fi oprită

curgerea curenţilor I PS , de aceea curba înregistrată, curba 2, diferă de cea
teoretică, curba 1, depăşind în lateral limitele stratului şi cu o amplitudine
mai mică (fig.4.9.b) (potenţialul spontan înregistrat ΔE PS ).
Potenţialul rocilor se măsoară cu ajutorul unui electrod de măsură
M ce se deplasează în sondă, în raport cu un electrod de referinţă N plasat
la mare distanţă, practic la suprafaţa pământului cu potenţial constant
(fig.4.1)
Se măsoară de fapt:
ΔE PS = E PSM − E PSN (4.23)
106
POTENTIALUL SPONTAN
unde: E PS este potenţialul electrodului M şi E PS - potenţialul electrodului

M N
N; ΔE PS reprezintă potenţialul spontan înregistrat sau măsurat.

- +
EPSS + +
+ +
+ +
+ +
+ +
+ +
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+ +
+ +
+ +
+ +
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+ +
+ +
+ +
+ +
+ +
a.
- +
Curba 1
Curba 2
b.
Fig.4.9. Potenţialul spontan static

şi potenţialul spontanînregistrat ( Schlumberger Doc) [45]
În condiţii de sondă, ceea ce se măsoară de fapt este căderea de

potenţial produsă de curenţii I PS în noroiul de foraj, adică
ΔE PS = I PS ⋅ R n . (4.24)
Înlocuind în relaţia (4.20) valoarea lui I PS rezultată din relaţia

(4.24) se obţine
Rn
ΔE PS = E PSS (4.25)
Rai + Rarg + Rn
Aşa cum rezultă din ecuaţia (4.25) valoarea potenţialului înregistrat

reprezintă numai o parte din valoarea potenţialului spontan static.
107
POTENTIALUL SPONTAN
4.3. Forma de reprezentare a diagrafiei PS

Potenţialul spontan al rocilor se măsoară în mod continuu şi se
înregistrează sub forma unei curbe de variaţie a potenţialului spontan în
funcţie de adâncime, de regulă simultan cu rezistivitatea aparentă. Această
curbă este înscrisă pe trasa din stânga (trasa nr.1) a diagramei (v. fig. 4.10).
Pentru înregistrări analogice, scara de înregistrare a PS este de
12,5 mV/cm sau 10 mV/div (1div = 1/4inch), cu valori electronegative în
stânga. Scara adâncimilor este 1:1000 sau 1:200.
Variaţia potenţialului spontan, precum şi forma curbei depind de o
serie de factori ce vor fi analizaţi în paragraful 4.4. Pentru a putea prezenta
diagramele de potenţial spontan, menţionăm ca prim factor natura litolo-
gică a formaţiunilor geologice traversate de sondă. Faţă de acest factor se
deosebesc următoarele cazuri:
- succesiuni nisipos - grezoase în alternanţă cu marne şi/sau argile,
- succesiuni calcaroase poros – permeabile în alternanţă cu calcare
(dolomite) compacte şi/sau argile.
Curba de potenţial spontan prezintă valori electronegative în faţa
stratelor poros-permeabile (gresii şi/sau nisipuri), cu condiţia ca Cai > Cfn şi
valori electropozitive în dreptul rocilor impermeabile (argile şi/sau marne)
(fig.4.10).
Formaţiunile carbonatice prezintă următoarele condiţii specifice, în
general o porozitate mai mică şi rezistivitatea mare a rocilor în special a
rocilor compacte (calcare compacte) care sunt practic izolatori. Aceste
proprietăţi ale rocilor carbonatice modifică distribuţia curenţilor I PS şi
totodată forma şi amplitudinea curbei de PS
Din distribuţia curenţilor I PS prezentată în figura 4.11 se poate
observa că liniile de curent sunt paralele şi concentrate de-a lungul găurii
de sondă în zona calcarului compact, având o densitate constantă. Dacă
diametrul sondei este constant, atunci căderea de potenţial în noroiul de
foraj pe unitatea de lungime este constantă şi în faţa calcarului compact
potenţialul spontan va prezenta o variaţie liniară.
108
POTENTIALUL SPONTAN
Fig.4.10. Exemplu de diagramă de PS în formaţiuni nisipoase

în alternanţă cu marne şi argilă.
I
+ PS +
+ +
+ +
+ +
Calcar Calcar Marnă
compact poros - permerabil
Fig.4.11. Reprezentarea schematică a distribuţiei curenţilor I PS

în formaţiuni calcaroase cu intercalaţii argiloase [5].
Liniile de curent pătrund în noroiul de foraj în dreptul stratelor de
argilă şi se întorc prin zonele poros-permeabile. Faţă de această distribuţie
a curenţilor I PS stratele poros-permeabile prezintă pe curba de potenţial
spontan convexităţi către sensul negativ al curbei, iar stratele de argilă
concavităţi.
109
POTENTIALUL SPONTAN
În figura 4.12 este reprezentată o diagramă de potenţial spontan într-

o succesiune de roci carbonatice compacte şi poros-permeabile cu
intercalaţii de argilă.
E PS
Cv
Cx
Calcar Calcar Marnă

compact poros - permerabil
Fig.4.12. Reprezentarea curbei de PS în formaţiuni

calcaroase cu intercalaţii argiloase [5].
Pe curba de potenţial spontan se pot trasa două linii importante:
a) Linia marnelor
Aşa cum s-a arătat mai sus valorile înregistrate ale curbei de PS în
dreptul argilelor sau mamelor sunt electropozitive şi relativ constante. Prin
aceste valori se poate trasa o dreaptă care se numeşte linia marnelor şi
reprezintă o linie mediată a valorilor electropozitive ale curbei de PS
(fig.4.10). Această linie este aleasă în mod convenţional linia de zero a PS
Valorile potenţialului spontan înregistrat ΔE PS sunt măsurate, în
milivolţi, de la această linie de zero şi până în punctul de maxim al
amplitudinii curbei de PS
Linia de zero a PS se trasează pentru o formaţiune geologică sau un
interval din cadrul unei formaţiuni geologice şi nu pentru fiecare strat.
Deplasarea liniei de zero a PS. Deplasarea liniei de zero (lina
marnelor) a PS este determinată următoarelor cauze principale:
cauze geologice:
- schimbarea compoziţiei chimico-mineralogice a argilelor sau
marnelor;
110
POTENTIALUL SPONTAN
- prezenţa unor strate poroase-permeabile cu apă de zăcământ

cu salinităţi diferite care nu sunt separate de o membrană
cationică perfectă;
- înclinarea stratelor de argilă;
cauze tehnologice:
- schimbarea mineralizării fluidului de foraj;
- polarizarea electrozilor.
O deplasare importantă cu implicaţii în interpretarea curbelor de PS
o reprezintă prezenţa unei membrane cationice imperfecte (o intercalaţie de
argilă) care separă două strate poros-permeabile ce conţin apă de zăcământ
cu salinităţi diferite. În figura 4.13 este ilustrat un asemenea caz simplificat.
Sunt prezentate o serie de nisipuri B, D, F, H separate de intercalaţiile
argiloase C, E, G. Curba de PS prezintă în dreptul nisipului B o
amplitudine de -42 mV. Argila C nu este o membrană cationică perfectă şi
curba de PS nu atinge în dreptul acestei argile linia de zero din dreptul
argilei A. În dreptul nisipului D curba de PS, prezintă o valoare apropiată
de cea a liniei de zero corespunzătoare argilei A, ceea ce poate fi interpretat
ca o marnă nisipoasă şi nu un nisip. De fapt nisipul D prezintă o valoare
electropozitivă de 44 mV, din cauza mineralizaţiei scăzute a apei de
zăcământ având drept linie de zero linia corespunzătoare argilelor E si G.
Nisipurile F, H prezintă o valoare a potenţialului spontan înregistrat
de -23 mV. În realitate se pot întâlni cazuri mult mai complicate decât cel
prezentat în figura 4.13.
b) Linia nisipurilor
Prin valorile electronegative maxime ale PS, se poate trasa o a doua
linie care poartă denumirea de linia nisipurilor, deoarece valorile
electronegative maxime prezintă nisipurile şi gresiile curate (fără conţinut
de argilă) saturate cu apă de zăcământ mineralizată (fig.4.10).
În mod frecvent se va sesiza faptul că linia nisipurilor nu atinge
toate amplitudinile curbei de PS, cauza principală o constituie prezenţa
materialului argilos în colectoare.
111
POTENTIALUL SPONTAN
PS
(mV)
Marnă A
-42
Nisip B
Marnă C
+44 Nisip D
Marnă E
-23 Nisip F
Marnă G
Nisip H
ρ = 0,2 Ωm la 80 0C
fn
Fig.4.13. Exemplu de deplasare a liniei de zero P.S.
( Schlumberger Doc. ) [49] )
4.4. Factorii care influenţează forma şi amplitudinea curbei de PS
Amplitudinea şi forma curbei de potenţial spontan depinde de o

serie de factori care pot fi sintetizaţi în două categorii:
- factori geometrici: grosimea stratului, diametrul sondei, diametrul
de invazie;
- factori ce depind de proprietăţile rocilor şi ale fluidelor şi anume:
rezistivitatea mediilor în contact (rezistivitatea reală a stratului, a zonei de
invazie, rezistivitatea rocilor adiacente şi rezistivitatea noroiului);
- volumul şi forma de existenţă a argilei în colector.
Exprimând sintetic aceşti factori de dependenţă se pot scrie:
ΔE PS = f (ρ R , ρ i , ρ ad , ρ n , h , d , Di ,Varg , t ) (4.26)
în care:
112
POTENTIALUL SPONTAN
ρ R este rezistivitatea reală a rocii poros-permeabile; ρ i - rezistivitatea zonei

de invazie; ρ ad - rezistivitatea rocilor adiacente; ρ n - rezistivitatea noroiu-
lui de foraj; h - grosimea stratului poros-permeabil; d – diametrul sondei;
Di - diametrul zonei de invazie; Varg - volumul de argila; t - timpul de
contact fluid de foraj-rocă.
Având în vedere relaţia ce dă valoarea potenţialului spontan static şi
dependenţa rezistivităţilor de concentraţii, relaţia (4.25) se poate transcrie:
⎛c h ⎞
ΔE PS = f ⎜⎜ ai ,s a , , Di ,Varg ,t ⎟⎟ (4.27)
⎝ c fn d ⎠
unde: c ai este concentraţia în sare a apei de zăcământ; c fn - concentraţia în

sare a filtratului de noroi.
În relaţia (4.27) valoarea potenţialului spontan este o funcţie de şase
parametri. În continuare se vor analiza pe rând fiecare parametru
considerându-i pe ceilalţi constanţi.
a) Raportul concentraţiilor c ai c fn
Pentru a determina influenţa concentraţiei fluidelor în contact, tran-
scriem relaţia ce dă valoarea potenţialului spontan-static în funcţie de
concentraţie:
ρ fn
E PSS = K DA lg
ρ ai (4.28)
Ţinând seama de relaţiile (4.4) şi (4.5) relaţia de mai sus se poate

scrie sub forma
c
E PSS = K DA lg ai
c fn (4.29)
Rezultă că valoarea potenţialului spontan static depinde de raportul

concentraţiilor astfel:
- pentru c ai > c fn ; ρ ai < ρ fn
c ai
raportul c ai c fn respectiv ρ fn ρ ai este mai mare decât unu; lg > 0 sau
c fn
ρ fn
lg > 0 rezultă că valoarea potenţialului spontan static E PSS < 0 ;
ρ ai
113
POTENTIALUL SPONTAN
c ai ρ
- pentru c ai ≅ c fn ; ρ ai ≅ ρ fn , raportul ≅ 1, respectiv fn ≅ 1
c fn ρ ai
c ρ fn
lg ai ≅ 0 sau lg ≅0 valoarea potenţialului spontan static
c fn ρ ai
E PSS ≅ 0 ;
- pentru c ai < c fn se schimbă polaritatea stratelor dublu-electrice. In
dreptul stratelor poros-permeabile ionii Cl- vor trece din noroiul de foraj,
respectiv filtratul de noroi în apa de zăcământ, pătura pozitivă fiind către
sonda. În dreptul stratelor de argilă procesul de adsorbţie are loc prin
migrarea ionilor Na+ din noroiul de foraj, ionii Cl- din noroiul de foraj fiind
adsorbiţi de argilă. În acest caz stratele poros-permeabile vor apare pe
curba de PS prin valori electropozitive. Având în vedere relaţia (4.28)
rezultă că raportul ρ fn ρ ai este mai mic decât unu, dar întotdeauna mai
mare ca zero. Atunci:
ρ fn
lg > 0 , rezultă că EpSS > 0.
ρ ai
Variaţia potenţialului spontan static în funcţie de raportul c ai c fn [5]

Tabelul 4.1
c ai 1 2 5 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
c fn
E PSS 0 -21,4 -49,6 -71 -92,4 -104,9 -115,7 -120,6 -126,2 -131 -135,1 -138,7 -142
În sondele săpate cu noroi dulce, de regulă, concentraţia în sare a

apei de zăcământ este mai mare decât concentraţia în sare a noroiului de
foraj, evidenţiind stratele poros-permeabile prin valori electronegative. În
tabelul 4.1 este redată variaţia lui E PSS , în funcţie de raportul concentraţiilor
pentru c ai > c fn .
În paragraful 4.1.2, s-a arătat că potenţialul spontan înregistrat este
o parte a potenţialului spontan static relaţiile (4.23), (4.25). Rezultă de aici
dependenţa directă dintre valoarea raportului concentraţiilor si valoarea
potenţialului spontan înregistrat.
În figura 4.14. este prezentat un exemplu în care sunt redate curbele
de potenţial spontan înregistrat pentru diferite valori ale raportului c ai c fn ,
respectiv ρ fn ρ ai .
114
POTENTIALUL SPONTAN
PS (mV) PS (mV) PS (mV) Ad.

-100 0. -100 0. -100 0. (m)
1620
1630
1640
-62 mV -56 mV -44 mV
1650
1660
a. b. c.
Fig.4.14. Variaţia potenţialului spontan în funcţie de variaţia raportului

ρ fn ρ ai , c ai c fn [62].
Rezistivităţile noroiului sunt măsurate la 18 0 C şi sunt egale cu:
a. ρ n1 = 2,7 Ωm , c n1 = 0,3 g/l ;
b. ρ n 2 = 1,8 Ωm , c n2 = 0,6 g/l ;
c. ρ n3 = 0,6 Ωm , c n3 = 1,8 g/l .
b) Saturaţia în apă
În colectoarele cu hidrocarburi, secţiunea oferită curgerii curenţilor
I PS este mult mai mică. Filmul de apă de la suprafaţa particulelor minerale,
în cazul rocilor hidrofile, are o rezistenţă electrică mai mare decât atunci
când întreg spaţiul poros este saturat cu apă de zăcământ. Pornind de la
legea lui Ohm, micşorând secţiunea de curgere a curentului I PS creşte
rezistenţa electrică Rai şi conform, relaţiei (4.24) scade valoarea poten-
ţialului spontan înregistrat.
Rezultă de aici, că în dreptul stratelor cu petrol sau gaze valoarea
potenţialului spontan înregistrat este mai mică decât valoarea potenţialului
spontan în dreptul unui strat cu apă de zăcământ la aceeaşi concentraţie în
sare a apei de zăcământ şi a filtratului de noroi. În figura 4.15 este ilustrată
calitativ micşorarea amplitudinii curbei de PS pentru cazul colectorului cu
115
POTENTIALUL SPONTAN
apă şi colectorului cu hidrocarburi, iar în figura 4.16 este reprezentată

variaţia amplitudinii curbei de PS într-un colector cu ţiţei şi apă de
zăcământ. Pozitivarea curbei de PS pe secţiunea cu hidrocarburi în raport
cu cea acviferă se explică şi prin apariţia unei componente a potenţialului
de oxido - reducere.
Curba 1
E PSS
Curba 2
Fig.4.15. Variaţia amplitudinii curbei de potenţial spontan

în funcţie de saturaţia în apă [5];
curba 1 - strat cu apă de zăcământ, curba 2 - strat cu hidrocarburi.
c) Grosimea stratului poros-permeabil şi diametrul sondei

Într-un mediu omogen şi izotrop potenţialul câmpurilor electrice,
create de activitatea electrochimică a rocilor poros-permeabile şi a celor
adiacente, variază în punctele situate pe axa sondei, după următoarea
expresie:
1⎡ 2z + h 2z − h ⎤
ΔE PS = − ⎢ − ⎥ ⋅ E PSS (4.30)
2⎢
⎣ (2z + h )2 + d 2 (2z − h )2 + d 2 ⎥⎦
unde z este distanţa faţă de planul median al stratului.
116
POTENTIALUL SPONTAN
Fig.4.16. Variaţia amplitudinii curbei de P.S. într-un colector

masiv saturat cu petrol şi apă de zăcământ [34].
Relaţia este calculată pentru cazul în care nu este prezentă invazia,

stratele dublu electrice formate ca urmare a proceselor de difuzie-adsorbţie
sunt ilustrate în figura 4.4.
Pentru z = 0, adică la jumătatea stratului poros-permeabil unde ΔE PS
ia valoarea maximă, relaţia (2) se transcrie:
h
ΔE PS = − E PSS (4.31)
h2 + d 2
Normalizând grosimea stratului h cu diametrul sondei d adică

h0 = h relaţia (4.31) poate fi scrisă astfel
d
h0
ΔE PS = − E PSS (4.32)
h02 + 1
Expresia (4.31) indică influenţa raportului h/d asupra valorii

potenţialului spontan înregistrat. Rezultă că pentru strate de grosime mare
curba de potenţial spontan va prezenta o amplitudine mai mare decât pentru
stratele de grosime mică. Dacă se are în vedere distribuţia curenţilor I PS , în
cazul stratelor de grosime mare şi rezistivitate mică (colector cu apă de
zăcământ), secţiunile oferite trecerii curenţilor I PS de către stratul poros-
permeabil şi stratele adiacente sunt mult mai mari decât secţiunea oferită de
gaura de sondă. Prin urmare rezistenţa colectorului, Rcol şi rezistenţa dată
117
POTENTIALUL SPONTAN
de roca adiacentă, R a din relaţia (4.24) devin neglijabile în raport cu R n şi

conform acestei relaţii rezultă că valoarea potenţialului înregistrat în acest
caz este aproximativ egală cu valoarea potenţialului spontan static.
În figura 4.17 este ilustrată variaţia formei şi amplitudinii curbei de
P.S. pentru strate de diferite grosimi.
Fig. 4.17. Variaţia potenţialului spontan în funcţie de grosimea

stratului şi diametrul sondei ( Schlumberger Doc. ) [51].
1. nisip cu apă de zăcământ (concentraţia apei de zăcământ este constantă),
2. argilă, ΔE PS - potenţialul spontan înregistrat, E PSS potenţialul spontan
static.
d) Diametrul de invazie
În cazul invaziei cu filtrat de noroi, procesul de difuzie are loc în
interiorul stratului poros-permeabil, distribuţia stratelor dublu electrice
fiind cea redată în figura 4.18.
118
POTENTIALUL SPONTAN
E 0,3
- + +-
- + +-
- + +- 3
- + +-
E 2,3 - - - - - - - - - - + +- - - - - - - - - -
+ + + +
+
-
+
+
+
+
+
+
+
+ - +
+
+
+
+
++
+
+
+
- - +
- - + - - +
h + +E 0,2 + - 2
+ - E 0,2 - - +
+ - - + + - - +
+ + ++ +
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
+
E 2,1
- - - - - - - - - -
- - - - - - - - - -
+ + -
- + + -
- + + 1 -
- + d + -
- +
E 0,1 M+
Di
Fig.4.18. Distribuţia stratelor dublu electrice

în stratul poros - permeabil cu invazie [5].
În acest caz dependenţa dintre valoarea potenţialului spontan

înregistrat şi potenţialul spontan static este data de relaţia:
1 ⎡ 2z 0 + h0 2z0 − h0 ⎤
ΔE PS = − ⎢ − ⎥ ⋅ E PSS (4.33)
2⎢
⎣ (2z0 + h0 )2 + D02 (2z0 − h0 )2 + D02 ⎥⎦
z h D
unde z0 = ; h0 = şi D0 = i .
d d d
Pentru z = 0 relaţia (4.33) devine:
h0
ΔE PS = − E PSS . (4.34)
h + D02
2
0
Expresia (4.34) indică influenţa diametrului de invazie Di asupra

valorilor de potenţial spontan înregistrat. Examinarea curbelor de variaţie a
potenţialului spontan înregistrat în funcţie de diametrul de invazie
(fig.4.19) din punct de vedere calitativ, conduce la următoarele concluzii:
- micşorarea amplitudinii curbei de PS şi implicit a valorii
potenţialului spontan înregistrat ΔE PS ;
- deformarea curbei, prin aplatizarea ei şi depăşirea în lateral a
limitelor stratelor poros-permeabile.
119
POTENTIALUL SPONTAN
Fig.4.19. Variaţia potenţialului spontan înregistrat

în funcţie de diametrul de invazie [28].
Deformările curbei de PS sunt mult mai pronunţate pentru strate de

grosime mică. Valoarea potenţialului spontan înregistrat pentru aceeaşi
grosime de strat scade cu creşterea diametrului de invazie, aceasta scădere
fiind accentuată pentru stratele subţiri.
e) Volumul şi modul de existenţă a materialului argilos
Forma si amplitudinea curbei de PS depind atât de cantitatea de
argilă existentă în stratul poros, cât şi de modul ei de existenţă. Indiferent
de forma de existenţă valoarea potenţialului spontan scade cu creşterea
volumului de argilă, ilustrată calitativ în figura 4.20. Această scădere se
poate explica prin adsorbţia ionilor de clor de către argila existentă în
colector ceea ce conduce la micşorarea densităţii de sarcină pe stratele
dublu electrice.
Forma curbei este dependentă în special de modul de existenţă a
argilei în colector. În cazul argilei laminare sau a intercalaţiilor subţiri de
argilă într-un complex poros-permeabil se pune în evidenţă următorul
aspect: curba de potenţial spontan în dreptul intercalaţiilor nu atinge linia
de zero, aşa cum se poate observa în figura 4.21.
120
POTENTIALUL SPONTAN
Fig. 4.20. Variaţia amplitudinii Fig.4.21. Variaţia potenţialului

curbei de PS spontan PS în funcţie de conţinutul în
E PS - potenţial spontan înregistrat argilă (intercalaţii foarte subţiri)
E PSS - potenţial spontan static ( Schlumberger Doc. ) [51]
1. nisip, 2. argilă
.
f) Timpul
Un alt factor care intervine în modificarea amplitudinii este timpul.
Menţinerea în contact mai mult timp a noroiului de foraj cu formaţiunile
geologice are drept efect creşterea volumului de filtrat care pătrunde în
stratul poros-permeabil şi totodată deplasarea frontului de invazie în
interiorul stratului. Creşterea în timp a diametrului de invazie duce implicit
la micşorarea amplitudinii curbei de PS De asemenea, timpul acţionează şi
asupra concentraţiilor soluţiilor în contact. Micşorarea amplitudinii curbei
de PS cu timpul este accentuată pentru strate de grosime mică.
121
POTENTIALUL SPONTAN
4.5. Interpretarea calitativă şi cantitativă a PS
Carotajul potenţialului spontan alături de carotajul de rezistivitate

face parte integrantă din toate programele de investigare geofizică, datorită
informaţiilor pe care această metodă le dă asupra formaţiunilor geologice
traversate de sonde. Aceste informaţii sunt atât de ordin calitativ, cât şi
cantitativ. Principalele aplicaţii ale carotajului PS sunt:
a) corelarea geologică a profilelor de sondă;
b) separarea rocilor poros-permeabile;
c) determinarea limitelor şi grosimii stratelor poros-
permeabile;
d) determinarea rezistivităţii apei de zăcământ;
e) determinarea volumului de argilă din colector.
a) Corelarea geologică a profilelor de sondă
Diagrafia de potenţial spontan se utilizează în mod frecvent la
corelarea formaţiunilor traversate de mai multe sonde săpate în cadrul
aceleiaşi structuri sau zone de explorare sau exploatare atât pentru
hidrocarburi, cât şi pentru alte substanţe minerale utile. Această corelare se
efectuează pe baza unor repere geologo-geofizice identificate în
formaţiunile geologice şi constante pe o structură sau o zonă.
b) Separarea rocilor poros-permeabile
Curba de potenţial este utilizată cu foarte bune rezultate la separarea
calitativă a zonelor poros-permeabile în formaţiuni grezos-nisipoase în
alternanţă cu marne şi/sau argile.
În aceste formaţiuni stratele poros-permeabil respectiv rocile colec-
toare sunt evidenţiate prin valori electronegative în raport cu rocile
impermeabile, marne şi argile, care sunt evidenţiate pe curbele de potenţial
spontan prin valori electropozitive, dând posibilitatea unei determinări
precise a rocilor colectoare (fig.4.22).
În formaţiuni carbonatate, stratele poros-permeabile sunt eviden-
ţiate prin convexităţi către semnul minus, stratele impermeabile (marne şi
argile) prin concavităţi iar rocile compacte prin variaţii liniare.
Din cauza valorii mari a raportului rezistivităţii rocii / rezistivitatea
noroiului de foraj, curba este estompată şi în multe cazuri evidenţierea
stratelor poros-permeabile nu se face cu exactitate (fig.4.23).
c) Determinarea limitelor şi grosimii stratelor poros-permeabile
122
POTENTIALUL SPONTAN
Determinarea limitelor şi grosimii stratelor poros-permeabile după

curba de P.S. este utilizată în mod curent în şantier. Procedeele practice de
determinare au rezultat din distribuţia câmpurilor electrice naturale create
ca urmare a fenomenelor electrochimice. Se deosebesc două metode şi
anume:
1
- metoda jumătăţii amplitudinii sau metoda ΔE PS pentru stratele
2
de grosime mare în care h > 4d ;
2
- metoda grosimii fictive hf şi metoda ΔE PS , pentru strate de
3
grosime mică în care h < 4 d .
d) Determinarea rezistivităţii şi concentraţiei în sare a apei de
zăcământ
Pentru determinarea rezistivităţii apelor de zăcământ de pe curba de
potenţial spontan se pleacă de la expresia potenţialului spontan static
(relaţia 4.22) care este:
ρ fn
E PSS = K DA lg .
ρ ai
Pentru a utiliza această relaţie sunt necesare unele corecţii, întrucât

ecuaţia a fost obţinută în ipoteza că atât filtratul de noroi cât şi apa de
zăcământ au proprietăţile unei soluţii de NaCl în care întreaga cantitate de
sare este disociată. S-a presupus de asemenea că rezistivitatea fluidului este
invers proporţională cu activitatea lor chimică. Prima ipoteză este cel puţin
valabilă pentru soluţii foarte diluate de sare, iar a doua ipoteză devine
progresiv nevalabilă pe măsură ce concentraţia în NaCl creşte. La
concentraţii mari de NaCl interacţiunile ionice joacă un rol important în
procesul de conducţie şi rezistivitatea soluţiei nu mai este invers
proporţională cu activitatea.
Pentru a corecta aceste ipoteze s-a introdus conceptul de rezistivitate
echivalentă (ρ ai )e care este definită astfel încât să fie invers proporţională
A
eu activitatea în orice condiţii. Mai precis ea este definită ca (ρ ai )e = ,
aai
unde A este o variabilă determinată astfel încât ρ ai = (ρ ai )e în soluţii diluate.
123
POTENTIALUL SPONTAN
Ad. Ad.
(m) (m)
1500 1600
1550 1650
1600 1700
Fig.4.22. Diagrama de potenţial Fig.4.23. Diagrama de potenţial

spontan în formaţiuni nisipoase spontan într-o formaţiune
în alternanţă cu marne sau argile. calcaroasă.
Dacă conceptul de echivalenţă este aplicat atât filtratului de noroi,

cât şi apei de zăcământ ecuaţia (4.22) devine:
(ρ fn )e
E PSS = K DA lg
(ρ ai )e (4.35)
Întrucât concentraţia în sare a filtratului de noroi, în cazul

noroaielor nemineralizate este mică, rezistivitatea filtratului de noroi este
aproximativ egală cu rezistivitatea echivalentă (valabilă la rezistivităţi mai
mari de 0,3 Ωm, pentru soluţii de NaCl), atunci relaţia (4.35) devine:
ρ fn
E PSS = K DA lg
(ρ ai )e . (4.36)
În cazul soluţiilor diluate de NaCl dependenţa (ρ ai )e = f (ρ ai )

A
reprezintă o dreaptă, în baza relaţiei (ρ ai )e = . Totuşi experimentele
aai
efectuate pe probe de apă de zăcământ au arătat o abatere de la dreapta
124
POTENTIALUL SPONTAN
corespunzătoare soluţiilor diluate de NaCl, datorită prezenţei în apa de

zăcământ a ionilor bivalenţi de calciu şi magneziu.
Pe structurile în care predomină şi alte săruri decât NaCl se poate
stabili concentraţia echivalentă în NaCl conform celor arătate la
rezistivitatea apei de zăcământ.
Relaţiile de dependenţă dintre rezistivitatea apei de zăcământ şi a
filtratului de noroi şi rezistivităţiile echivalente sunt redate grafic în figura
4.24.
Fig.4.24. Dependenţa dintre rezistivitatea apei de zăcământ

şi a filtratului de noroi şi rezistivităţile echivalente
( Schlumberger Doc. ) [ 52 ].
Pornind de la relaţia (4.35) se poate determina (ρ ai )e şi apoi ρ ai

dacă se cunosc ρ fn şi E PSS . Rezistivitatea filtratului de noroi se determină
în mod obişnuit din rezistivitatea noroiului cu relaţia ρ fn = ηρ n , sau prin
măsurători directe. Potenţialul spontan static E PSS se obţine din valoarea
potenţialului spontan înregistrat corectată cu grosimea stratului şi a
raportului ρ i ρ n .
e) Determinarea volumului de argilă
125
POTENTIALUL SPONTAN
La factori care influenţează amplitudinea curbei de PS s-a arătat că

argila conţinută de colector acţionează în sensul micşorării amplitudinii
curbei.
În nisipurile acvifere, de rezistivitate mică sau medie, cu argila sub
formă de lamine, Poupon şi Gaymard stabilesc următoarea relaţie pentru
determinarea volumului de argilă
ΔE PS
Varg ≤ 1 − (4.37)
E PSS
unde E PSS este potenţialul static în nisipuri acvifere curate; ΔE PS -

potenţialul spontan în dreptul unui strat cu conţinut de argilă.
O altă relaţie de calcul a volumului de argilă de pe curba de PS este:
E PS − E PS min
Varg = (4.38)
E PS max − E PS min
Mărimile din expresia (4.38) sunt:

E PS - valoarea PS în dreptul stratului analizat;
E PS min - valoarea PS în dreptul unui strat curat acvifer din secţiunea
analizată;
E PS max - valoarea PS în dreptul unui strat de argilă.
126
5
DETERMINAREA REZISTIVITĂŢII ROCILOR
FUNDAMENTARE FIZICO – MATEMATICĂ
Rezistivitatea electrică a unui mediu poate fi determinată prin
măsurarea potenţialului unui câmp electric creat de un curent continuu sau
alternativ de joasă frecvenţă în mediul respectiv ( în cazul particular, în
sondă ). Astfel, studiul distribuţiei câmpului electric în diverse medii este
problema de bază în teoria carotajului de rezistivitate.
Câmpul electric
r
poate fi descris cu ajutorul vectorului intensitate a
câmpului electric E , definit prin relaţia:
r
r F
E = lim (5.1)
q0 → 0 q
0
unde F este forţa electrică care acţionează asupra unei mici sarcini de probă
q0 > 0 , aflată în câmpul electric al unei sarcini (surse) generatoare.
Principial, pentru determinarea rezistivităţii rocilor traversate de
sonde se utilizează un dispozitiv quadripol AMNB. Curentul electric de
intensitate I alimentează electrozii A şi B (electrozi de alimentare) dă
naştere unui câmp electric şi între electrozii de măsură M şi N apare o
diferenţă de potenţial ΔV .
Diferenţa de potenţial creată este proporţională cu intensitatea
curentului I şi cu rezistivitatea ρ a rocii în care este plasat dispozitivul.
Măsurând ΔV . şi I, există posibilitatea principială a determinării
rezistivităţii rocilor.
Relaţiile între rezistivitatea mediului ρ , intensitatea curentului de
alimentare I, diferenţa de potenţial ΔV şi câmpul electric E sunt de forma:
V ΔV E (5.2)
ρ=K ; ρ=K ; ρ=K
V I I E I
127
FUNDAMENTAREA FIZICO - MATEMATICĂ
în care: K , K , K sunt factori care depind de configuraţia geometrică a

V E
dispozitivului.
Deoarece rezistivitatea măsurată este proporţională cu potenţialul,
cu diferenţa potenţialelor, respectiv cu intensitatea câmpului electric, create
de sursele de curent din sondă, studiul distribuţiei câmpului electric în
diverse medii este problema de bază în teoria carotajului de rezistivitate.
Câmpul electric al unei surse de curent în orice punct al unui mediu
studiat, în absenţa, în interiorul şi pe suprafaţa lui a sarcinilor electrice, se
determină din următorul sistem de ecuaţii:
r
⎧ E = −gradV
⎪⎪ r r r r
⎨ J = σE ; E = ρ J . (5.3)
⎪ r
⎪⎩divJ = 0
1
unde J este densitatea de curent şi σ = este conductivitatea mediului.
ρ
În sistemul (5.3) prima ecuaţie stabileşte legătura reciprocă dintre
potenţialul V şi intensitatea câmpului electric E, a doua reprezintă expresia
legii lui Ohm iar a treia determină continuitatea liniilor de curent care trec
prin volumul elementar cercetat şi exprimă prima lege a lui Kirchoff.
1
Dacă mediul este omogen şi izotrop ( σ = = const.), a treia ecuaţie a
ρ
sistemului (5.3) se transformă în ecuaţia Laplace:
r 1 r 1 1 1
divJ = div E = div (gradV ) = grad gradV − ∇ 2V = 0 (5.4)
ρ ρ ρ ρ
În sistemul rectangular de coordonate, ecuaţia (5.4) are forma:
∂ 2V ∂ 2V ∂ 2V (5.5)
+ + =0
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
în care: x, y, z sunt coordonatele unui punct de măsură M în care se

determină potenţialul V. Funcţia potenţială V, care se deduce din ecuaţia
(5.5) trebuie să satisfacă următoarele condiţii la limită:
1) în apropierea sursei de curent A plasată în originea coordonate-
lor, V tinde la infinit, adică pentru:
R= x + y2 + z2 → 0 (5.6)
128
potenţialul este:
ρ⋅I
VR → 0 → →∞ ca 1/R. (5.7)
4π ⋅ R
2) în puncte infinit depărtate, R → ∞ , potenţialul trebuie să tindă

către zero;
3) în puncte infinit apropiate situate pe o suprafaţă S care
delimitează un domeniu V1 de rezistivitate ρ1 de mediul înconjurător V2 de
rezistivitate ρ 2 , trebuie satisfăcută condiţia de continuitate a potenţialului,
adică:
(V1)S = (V2)S (5.8)
4) pe aceeaşi suprafaţă trebuie satisfăcută continuitatea componen-
telor normale ale densităţii de curent:
⎛ 1 ∂V ⎞
1 ⎟ = ⎜ 1 ∂V2 ⎟ ,
⎛ ⎞
⎜ (5.9)
⎜ ρ ∂n ⎟ ⎜ ρ ∂n ⎟
⎝ 1 ⎠S ⎝ 2 ⎠S
unde: n este normala la suprafaţa de separaţie.

Distribuţia câmpului electric al unei surse punctuale de curent este
studiată pentru următoarele cazuri:
- mediu omogen şi izotrop;
- mediu omogen anizotrop;
- mediu alcătuit din strate cu limite plan-paralele cu diferite grosimi
şi rezistivităţi;
- medii cilindrice infinit lungi, coaxiale, în cazul situării sursei de
curent pe axa lor.
Cele patru cazuri tratate mai sus deşi se întâlnesc în condiţii reale,
reprezintă totuşi cazuri particulare. În cazul cel mai general în sonde se
întâlnesc strate de diferite grosimi şi rezistivităţii,omogene izotrope sau
anizotrope, cu limite plane şi cilindrice de separaţie. Colectoarele prezintă
zone de invazie cu diametre diferite ceea ce complică modelul real.
Problema directă a teoriei carotajului de rezistivitate aparentă
pentru acest caz general cu luarea în consideraţie a influenţei noroiului de
foraj şi a rocilor adiacente este deosebit de complicată şi constituie o
preocupare actuală a cercetătorilor din acest domeniu.
129
5. 1. Determinarea rezistivităţii în mediu omogen şi izotrop

5. 1.1. Distribuţia câmpului electric al unei surse punctiforme de
curent în mediu omogen şi izotrop
În condiţii naturale, un astfel de mediu se întâlneşte la cercetarea
depozitelor groase traversate de sondă, cu o rezistivitate egală cu
rezistivitatea fluidului de foraj.
Presupunem că într-un mediu omogen izotrop şi infinit, de
rezistivitate ρ , este situată o sursă de curent de intensitate I, într-un punct
A (electrod). Al doilea pol al acestei surse B se află la infinit sau la o
asemenea distanţă încât câmpul acestui electrod să poată fi neglijat. Practic,
electrodul B se plasează la suprafaţa pământului (fig. 5.1) şi poate fi
considerat teoretic, plasat la infinit.
Fig. 5.1. Distribuţia liniilor de curent şi a suprafeţelor

echipotenţiale într-un mediu omogen şi izotrop,
cu o sursă de curent punctiformă [31].
Deoarece mediul este omogen, condiţiile de curgere ale curentului
de la electrodul A sunt aceleaşi în orice direcţie şi, prin urmare, la distanţa
R de sursă, densitatea de curent este:
I (5.10)
J=
4πR 2
130
Pentru calculul potenţialului electric într-un punct dat, se pleacă de

la legea lui Ohm scrisă sub forma:
E = ρJ (5.11)
Intensitatea câmpului electric este egală cu:
E = −gradV = − dV (5.12)
dR
Relaţiile (5.11) şi (5.12) exprimă aceiaşi mărime, intensitatea

câmpului electric şi pot fi egalate. Dacă se are în vedere relaţia (5.10),
rezultă:
ρI dR
dV = − (5.13)
4π R 2
Prin integrarea ecuaţia (5.13), se obţine potenţialul în punctul de

măsură M, situat la distanţa R = AM de sursa de curent:
M
ρI ρI 1
VM =−
4π ∫
R − 2 dR = ⋅
4π R AM
(5.14)
∞
În mod analog, în alt punct de măsură, de exemplu N, potenţialul va

fi:
ρI 1 (5.15)
VN = ⋅
4π R AN
Relaţiile (5.14) şi (5.15) dau posibilitatea determinării diferenţei de

potenţial ΔV între cele două puncte M şi N ale mediului considerat:
ρI ⎛⎜ 1 1 ⎞
(5.16)
ΔV = VM − V N = ⎜ − ⎟
⎟
4π ⎝ R AM R AN ⎠
Comparând relaţiile (5.12) şi (5.13) rezultă formula care determină

intensitatea câmpului electric E în mediu omogen şi izotrop:
ρI 1 (5.17)
E= ⋅
4π R 2
131
Dacă se cunosc valorile VM, VN, ΔV , I, E şi de asemenea distanţele

RAM, RAN, R, formulele (5.14) – (5.17) permit determinarea rezistivităţii
mediului omogen studiat, şi anume:
VM VN
ρ = 4πR AM ; ρ = 4πR AN (5.18)
I I
R AM ⋅ R AN ΔV
ρ = 4π (5.19)
R AN − R AM I
Dacă electrozii M şi N sunt foarte apropiaţi atunci, R AM ≅ R AN ≅ R ,

ΔV devine dV şi RAM - RAN ≅ dR şi relaţia (5.19), poate fi scrisă sub forma:
4πR 2 dV E
ρ= ⋅ = 4πR 2 (5.20)
I dR I
Considerând că electrozii dispozitivului A, M şi N sunt coliniari şi

situaţi pe axa sondei, valoarea potenţialului în punctele situate la distanţele
L = AM sau L = AN va fi:
ρI
V= (5.21)
4πL
Diferenţa de potenţial ΔV şi intensitatea câmpului electric într-un

punct O situat la jumătatea distanţei între electrozii apropiaţi M şi N la dis-
tanţa AO de electrodul de curent vor fi, respectiv, egale cu:
ρI ⎛ 1 1 ⎞ ρI MN
(5.22)
ΔV = ⎜ − ⎟= ⋅
4π ⎝ AM AN ⎠ 4π AM ⋅ AN
ρI ρI (5.23)
E= =
4πAO 2 4πL2
unde, în acest caz, L = AO

Rezistivitatea aparentă care rezultă din ultimele trei relaţii va fi dată
de formula:
V V (5.24)
ρ = 4π ⋅ AM = 4π ⋅ L
I I
AM ⋅ AN ΔV
ρ = 4π (5.25)
MN I
132
şi conform ecuaţiei (5.20), rezistivitatea va fi:

E E
ρ = 4πAO 2 = 4πL2 (5.26)
I I
Dacă notăm cu:
KV = 4πAM = 4πL , (5.27)
AM ⋅ AN
K = 4π , (5.28)
MN
K E = 4πAO 2 = 4πL2 (5.29)
constantele dispozitivelor, ce depind, după cum rezultă, numai de distanţele

dintre electrodul de alimentare A şi electrozii de măsură M şi N, cu ele,
expresiile (5.24) – (5.26) se transcriu:
V, (5.30)
ρ = KV
I
ΔV , (5.31)
ρ=K
I
E. (5.32)
ρ = KE
I
În felul acesta, relaţiile (5.2) au fost demonstrate.

În cele de mai sus s-a considerat că în mediul omogen şi izotrop se
află numai un electrod de alimentare A. Presupunând acum că în acelaşi
mediu se află doi electrozi de alimentare A şi B, şi un electrod de măsură
M (fig. 5.2), potenţialul câmpului electric produs de curentul de intensitate
I introdus prin electrozii A şi B va fi:
(VM ) A = + ρI 1 , (5.33)
4π AM
(VM )B = − ρI 1 (5.34)
4π BM
Conform principiului suprapunerii stărilor electrice:

(VM ) AB = ρI ⎛ 1
⎜ −
1 ⎞.
⎟ (5.35)
4π ⎝ AM BM ⎠
133
Din relaţia (5.35) rezultă:

AM ⋅ BM ΔV ΔV (5.36)
ρ = 4π =K
AB I I
în care:
AM ⋅ BM
K = 4π (5.37)
AB
După cum se vede, relaţia (5.36) este aceeaşi cu relaţia (5.31).

Relaţiile:
ρI ρI I , (5.38)
V = , E= , J =
4πR 4πR 2 4πR 2
determină caracterul distribuţiei câmpului electric creat de sursa punctuală

de curent în mediul omogen şi izotrop.
Dacă se rezolvă ecuaţia V = ρI în raport cu R şi punând V=cons-
4πR
tant, se obţine ecuaţia care determină forma suprafeţelor echipotenţiale:
ρI
R= = const., (5.39)
4πV
În sistemul rectangular de coordonate cu originea în punctul A,

ρI = const., (5.40)
x2 + y 2 + z 2 =
4πV
sau
x2 + y 2 + z 2 = const. (5.41)
Din ecuaţia (5.41) rezultă că suprafeţele echipotenţiale pentru o sur-

să punctuală situată în mediu omogen şi izotrop sunt sfere cu centrul gene-
ral în punctul sursă A. Liniile de câmp E şi liniile de curent J formează
familia dreptelor radiale care pornesc din punctul A şi sunt normale pe
liniile echipotenţiale (fig. 5.1).
134
Fig. 5.2. Distribuţia liniilor de curent şi a suprafeţelor

echipotenţiale, cu două surse de curent [5].
În figura 5.2 este prezentată forma liniilor de curent şi a supra-

feţelor echipotenţiale într-un mediu omogen şi izotrop, cu două surse de
curent punctiforme. În apropierea surselor, suprafeţele echipotenţiale sunt
sferice, pe măsură ce ne depărtăm de surse ele devin elipsoidale iar liniile
de curent sunt perpendiculare pe suprafeţele echipotenţiale pornesc din ele-
ctrodul A şi se închid pe electrodul B.
Rezistivitatea aparentă. Rocile traversate de sondă de obicei nu
sunt nici omogene şi nici izotrope, iar rezistivitatea lor se schimbă atât în
direcţie verticală cât şi în cea orizontală. În particular, variaţia orizontală a
rezistivităţii stratelor se observă la invadarea acestora cu filtrat de noroi de
rezistivitate diferită de rezistivitatea fluidului din strat. Astfel, în medii
neomogene, nu se determină rezistivitatea reală, ci o rezistivitate ce apar-
ţine unui mediu fictiv omogen şi izotrop. Această rezistivitate măsurată cu
un anumit dispozitiv, de aceeaşi valoare cu rezistivitatea mediului neo-
mogen se numeşte rezistivitate aparentă şi se notează cu ρ A .
Cu cât este mai mare neomogenitatea mediului, cu atât diferenţa
între rezistivitatea reală şi rezistivitatea aparentă este mai mare. Rezisti-
vitatea aparentă se determină cu relaţii analoage celor stabilite mai sus.
135
5. 2. Dispozitivele de rezistivitate
5.2.1. Dispozitivele reale de rezistivitate
Dispozitivele reale de rezistivitate utilizate în carotajul de rezis-
tivitate sunt în general dispozitive cuadripolare, cu doi electrozi de curent
A şi B şi doi electrozi de măsură M şi N, distanţa dintre aceştia din urmă
fiind finită (fig.5.3).
Din relaţia (5.30) rezultă că rezistivitatea este direct proporţională
cu potenţialul electrodului de măsură şi defineşte dispozitivele potenţiale:
V
ρ = 4πL
I
Relaţia (5.31) transcrisă sub forma :
dV
ρ = 4πL2 dr (5.42)
I
defineşte al doilea tip de dispozitive în care rezistivitatea este direct

proporţională cu gradientul potenţialului, dispozitivele gradiente.
Prin urmare dispozitivele se clasifică în dispozitive potenţiale şi
dispozitive gradiente. După natura electrozilor introduşi în sondă ele se
clasifică în dispozitive cu alimentare simplă sau monopolare, atunci când în
sondă se introduc doi electrozi de măsură şi un electrod de curent şi
dispozitive cu alimentare dublă sau bipolare atunci când în sondă se
introduc doi electrozi de curent şi un electrod de măsură.
Dispozitive monopolare
a). Dispozitivul gradient monopolar
Un dispozitiv gradient monopolar constă dintr-un electrod de curent
A şi doi electrozi de măsură M şi N, distanţele dintre aceştia fiind
1
MN << AM . De obicei se consideră condiţia MN ≤ AM . Cu alte cuvinte
10
distanţa dintre electrozii "pereche"( A,B sau M,N ) este mult mai mică
decât distanţa dintre doi electrozi "nepereche" ( A,M A,N sau B,M B,N).
136
B B
N N
dr 0
dr
M
Lg
M
r
Lp r
A A
a. b.
Fig.5.3. Dispozitive potenţiale a şi gradiente b

cu alimentare simplă (dispozitive monopolare) [5].
Al doilea electrod de curent B (electrod de întoarcere a liniilor de

curent) se găseşte la o distanţă practic infinită, de obicei la suprafaţă.
În aceste condiţii, trecând de la mărimi infinitezimale la mărimi fi-
nite se poate scrie (fig.5.3):
dV ⇒ ΔVMN = diferenţa de potenţial între electrozii M şi N
dr ⇒ MN = distanţa dintre electrozii de măsură "pereche"
r 2 ⇒ AM ⋅ MN , ( MN << AM ).
Astfel, din ecuaţia (5.20), relaţia de definiţie pentru dispozitivul
gradient real, devine:
AM ⋅ AN ΔVMN
ρ = 4π ⋅ (5.43)
MN I
care poate fi rescrisă
ΔVMN
ρ=K ⋅ (5.44)
I
unde constanta K definită de relaţia
AM ⋅ AN (5.45)
K = 4π
MN
reprezintă constanta de diapozitiv şi depinde exclusiv de distanţele dintre

electrozi.
137
Din partea a II-a a ecuaţiei (5.20) rezultă

E
ρ = 4π ⋅ L2g 0 , (5.46)
I
unde Lg = AO este distanţa dintre electrodul A şi punctul median O dintre

electrozii M şi N şi se numeşte lungimea dispozitivului gradient; E0 –
intensitatea câmpului electric în punctul median O, aflat între electrozii M
şi N, numit "punct de măsură al dispozitivului gradient, fiind punctul la
care se raportează valoarea rezistivităţii măsurate.
Acest tip de dispozitiv care conţine un electrod de curent A şi doi
electrozi de măsură M şi N în relativă apropiere faţă de A, dispuşi în sondă,
cel de al doilea electrod de curent fiind la distanţă teoretic infinită, de
obicei la suprafaţă, se numeşte dispozitiv direct.
b) Dispozitivul potenţial monopolar

Dispozitivele potenţiale utilizate în practică sunt de asemenea
cuadripolare, un dispozitiv potenţial monopolar este alcătuit dintr-un elec-
trod de curent A şi doi electrozi de măsură M şi N, distanţa dintre aceştia
1
fiind MN >> AM . De obicei se consideră condiţia AM ≤ MN cu alte
10
cuvinte, distanţa dintre electrozii "nepereche" este mult mai mică decât dis-
tanţa dintre electrozii "pereche". Cel de al doilea electrod de curent B este
de asemenea la o distanţă teoretic infinită, de obicei la suprafaţa solului.
Din relaţia rezistivităţii aparente pentru dispozitivul potenţial ideal
(5.30) se poate găsi o relaţie identică cu cea a dispozitivului gradient
(ecuaţia 5.43) constanta de diapozitiv fiind aceeaşi ca în (5.45), astfel încât
forma generală a rezistivităţii poate fi scrisă tot ca în ecuaţia (5.44).
Întrucât la dispozitivul potenţial MN >> AM , rezultă
că AN ≅ MN , iar lungimea de dispozitiv LP = AM ,valoarea înregistrată
este determinată de potenţialul electrodului M ( VM>>VN ). Punctul de
înregistrare este punctul O situat la jumătatea distanţei AM.
138
Dispozitive bipolare
Aceleaşi rezultate privind determinarea rezistivităţii pot fi obţinute
dacă se consideră un aranjament din doi electrozi de curent A, B şi un
electrod de măsură M, relativ apropiat de perechea de electrozi de curent,
cel de al doilea electrod de măsură N fiind mult mai depărtat, teoretic la
infinit, în practică fiind dispus la suprafaţă. Acest tip de dispozitiv poartă
denumirea de dispozitiv bipolar, câmpul creat de acesta fiind reprezentat în
figura 5.4.
Fig.5.4. Câmpul electric al dispozitivului bipolar [5]

Astfel, liniile de densitate de curent J ies din electrodul A şi se
închid sub forma unor arce de curbă în electrodul B, cu excepţia liniei de
curent direct care reprezintă segmentul de dreaptă AB.
Suprafeţele echipotenţiale V = const. sunt sferice în imediata
apropiere a electrozilor de curent A şi B, deformându-se pe măsură ce se
depărtează de aceştia. Suprafaţa echipotenţială de la jumătatea distanţei
AB este un plan.
a) Principiul reciprocităţii
Fie două dispozitive de rezistivitate cuadripolare, unul direct si unul
reciproc, cel reciproc fiind obţinut prin inversarea rolului electrozilor dis-
139
pozitivului direct, respectiv: A → M , B → N , M → A şi N → B . La

aceeaşi distanţa dintre electrozi şi la aceeaşi intensitate de curent I, dife-
renţa de potenţial dintre electrozii M şi N şi rezistivitatea determinată în
mediul omogen sunt aceleaşi (fig.5.5).
A M
+I
M A
+I
-I
N B
-I
B N
a. b.
Fig.5.5. Principiul reciprocităţii
dispozitivelor de rezistivitate[5]:
a - dispozitiv cuadripolar monopolar
b - dispozitiv cuadripolar bipolar
Astfel, dacă se consideră dispozitivul cuadripolar direct figura 5.5a,

curentul de intensitate I, care iese din electrodul A, este considerat
convenţional pozitiv, iar curentul care se întoarce la electrodul B este
considerat negativ. Conform principiului superpoziţiei stărilor electrice,
potenţialul într-un punct de măsură este egal cu suma algebrică a
potenţialelor produse de fiecare sursă de curent. Astfel, în punctul M
potenţialul va fi egal cu:
V M = V M,A + VM,B (5.47)
iar în punctul N
V N = V N,A + V N,B , (5.48)
140
unde VM,A , VM,B şi V N,A sunt potenţialele produse în punctele M şi respectiv

N de sursele de curent din A şi respectiv B.
Conform ecuaţiei (5.21):
ρ⋅I ρ⋅I ρ⋅I ρ⋅I
VM,A = , VM,B = − , V N,A = , V N,B = − (5.49)
4π AM 4πMB 4π NA 4π BN
astfel încât
ρ⋅I ⎛ 1 1 ⎞ ρ⋅I ⎛ 1 1 ⎞
VM = ⎜ − ⎟ , iar V N = ⎜ − ⎟ (5.50)
4π ⎝ AM BM ⎠ 4π ⎝ AN BN ⎠
iar diferenţa de potenţial
ρ⋅ I ⎛ 1 1 1 1 ⎞
ΔVMN = ⎜ − − + ⎟ (5.51)
4π ⎝ AM BM AN BN ⎠
rezistivitatea ρ fiind:
4π ΔVMN
ρ= (5.52)
1 1 1 1 I
− − +
AM BM AN BN
Întrucât pentru dispozitivul cu 3 electrozi introdus în sondă, cel de al
patrulea fiind la suprafaţă:
1 1
BM → ∞ şi BN → ∞ deci → 0 şi → 0
BM BN
rezultă
ρ⋅ I ⎛ 1 1 ⎞
ΔVMN = ⎜ − ⎟ (5.53)
4π ⎝ AM AN ⎠
iar rezistivitatea devine
4π ΔVMN AM ⋅ AN ΔVMN AM ⋅ AN ΔVMN

ρ= = 4π = 4π (5.54)
1 1 I AM − AN I MN I
−
AM AN
regăsindu-se relaţia (5.43).
141
Pentru dispozitivul bipolar, procedând în acelaşi mod se obţine

ρ⋅I ρ⋅I ρ⋅I ρ⋅I
VM,A = ; VM,B = ; V N,A = ; V N,B = (5.55)
4πMA 4πMB 4π NA 4π NB
astfel încât
ρ⋅I ⎛ 1 1 ⎞ ρ⋅I ⎛ 1 1 ⎞
VM = ⎜ − ⎟ , iar V N = ⎜ − ⎟ (5.56)
4π ⎝ MA MB ⎠ 4π ⎝ NA NB ⎠
diferenţa de potenţial fiind dată de expresia
ρ⋅ I ⎛ 1 1 1 1 ⎞
ΔVMN = ⎜ − − + ⎟ (5.57)
4π ⎝ MA MB NA NB ⎠
aceeaşi ca în cazul dispozitivului monopolar (ecuaţia 5.51) se observă că

distanţele reciproce sunt aceleaşi, iar rezistivitatea este aceeaşi ca în ecuaţia
(5.52).
În acelaşi mod ca mai sus, în cazul dispozitivului cu trei electrozi
introduşi în sondă,
1 1
NA → ∞ şi NB → ∞ , deci → 0 şi → 0
NA NB
de unde rezultă
ρ⋅ I ⎛ 1 1 ⎞
ΔVMN = ⎜ − ⎟ (5.58)
4π ⎝ MA MB ⎠
iar rezistivitatea este

4π ΔVMN MA ⋅ MB ΔVMN MA ⋅ MB ΔVMN
ρ= = 4π = 4π (5.59)
1 1 I MB − MA I AB I
−
MA MB
Dacă se scrie rezistivitatea sub forma generală din ecuaţia (5.44) şi
se compară cu forma ecuaţiei (5.52), rezultă că expresia constantei de dis-
pozitiv pentru dispozitivul cuadripol este :
4π . (5.60)
K =
1 1 1 1
− − +
AM BM AN BN
142
Pentru dispozitivul cu trei electrozi în sondă şi unul la suprafaţă,

constanta de dispozitiv devine:
- pentru dispozitive monopolare:
1 1
BM → ∞ şi BN → ∞ , de unde rezultă → 0 şi → 0
BM BN
iar constanta K se reduce la
AM ⋅ AN AM ⋅ AN
K = 4π = 4π (5.61)
AM − AN MN
- pentru dispozitive bipolare:

1 1
NA → ∞ şi NB → ∞ , de unde rezultă → 0 şi → 0
NA NB
iar constanta K devine:
MA ⋅ MB MA ⋅ MB
K = 4π = 4π (5.62)
MB − MA BA
b) Dispozitivul potenţial bipolar

Dispozitivele de tip potenţial bipolar sunt realizate din perechea de
electrozi de curent A şi B şi electrodul de măsură M în relativă apropiere
faţă de A şi B, astfel încât distanţa AB >> MA , considerându-se de obicei
condiţia MA ≤ 1 AB ; cu alte cuvinte, distanţa dintre electrozii "nepe-
10
reche" este mult mai mică decât distanţa dintre electrozii "pereche". Cel de
al patrulea electrod, respectiv electrodul de măsură N este la o distanţă teo-
retic infinită - de obicei la suprafaţa solului. Lungimea dispozitivului poten-
ţial bipolar este tot L p = MA , iar punctul de măsură - electrodul M.
c) Dispozitivul gradient bipolar

Este realizat din perechea de electrozi de curent A şi B şi electrodul
de măsură M, de asemenea în relativă apropiere de A şi B, astfel încât dis-
143
1
tanţa AB << MA , considerându-se condiţia AB ≤ MA ; cu alte
10
cuvinte, distanţa dintre electrozii "pereche" este mult mai mică decât
distanţa dintre electrozii "nepereche". Cel de al patrulea electrod, respectiv
electrodul de măsură N este la o distanţă teoretic infinită - de obicei la
suprafaţa solului. Lungimea dispozitivului potenţial bipolar este Lg = OM ,
unde O este punctul de la jumătatea distanţei AB , fiind considerat punctul
de măsură.
Dispozitive consecutive şi neconsecutive

Poziţia electrozilor pereche condiţionează împărţirea dispozitivelor
în:
a) dispozitive consecutive sau succesive, sunt dispozitivele la care
electrozii pereche sunt la partea inferioară, iar celelalte
b) dispozitive neconsecutive sau răsturnate, sunt dispozitivele la care
electrozii pereche sunt aşezaţi la partea superioară.
Dispozitivele gradiente consecutive se mai numesc şi dispozitive de
culcuş, iar dispozitivele gradiente neconsecutive – dispozitive de acoperiş.
Dispozitive ideale
a) Dispozitiv potenţial ideal sau limită
Dispozitivul potenţial ideal este dispozitivul la care al treilea
electrod N sau B este situat la foarte mare distanţă ce poate fi considerată
teoretic infinită. Pentru un dispozitiv cu trei electrozi, de exemplu AMN
sau MAB (fig.5.3 şi fig. 5.4.) diferenţa de potenţial între punctele M şi N, a
câmpului electric creat de curentul introdus prin electrodul A va fi dată de
relaţia (5.16)
ρAI ⎛ 1 1 ⎞
VM − V N = ⎜ − ⎟
4π ⎝ AM AN ⎠
Dacă se deplasează electrodul N în direcţia axei z, către infinit,

adică AN → ∞ , atunci V N → 0 , relaţia (5.16) devine:
ρAI 1
VM = ⋅ (5.63)
4π AM
144
de unde:
V V
ρ A = 4π AM M = 4πLP M (5.64)
I I
în care LP = AM şi reprezintă lungimea dispozitivului.

Deci dispozitivul potenţial ideal este un dispozitiv format din doi
electrozi unul de măsură şi unul de curent, situaţi la distanţa AM , care
reprezintă lungimea dispozitivului.
b) Dispozitiv gradient ideal sau limită

Se consideră dispozitivul cu trei electrozi din figura 5.3.
Rezistivitatea măsurată cu acest dispozitiv este dată de formula (5.19):
AM ⋅ AN VM − VN
ρ A = 4π ⋅
I MN
Dacă se apropie electrozii M şi N infinit mult, confundându-se într-
un punct O, atunci AM = AN = AO . La limită, când MN → 0 rezultă:
VM − V N
lim = −gradV = E (5.65)
MN →o MN
astfel, relaţia (5.19) devine:
2 E E
ρ A = 4π AO = 4πL2g , (5.66)
I I
în care AO = L g şi E este intensitatea câmpului electric în punctul O.

În practică nu este posibilă realizarea dispozitivelor gradiente ide-
ale, deoarece apropierea electrozilor de măsură micşorează considerabil di-
ferenţa de potenţial observată şi face imposibilă măsurarea exactă a ei.
Aceste dispozitive sunt prezentate schematic în tabelulu 5.1.
Dispozitive cu patru electrozi sau cuadripol

La aceste dispozitive toţi cei patru electrozi ai sistemului sunt
lansaţi în sondă, vezi tabelul 5.1. Rezultatul măsurătorilor cu un astfel de
145
dispozitiv reprezintă aproximativ media valorilor obţinute cu dispozitivele

gradiente cu trei electrozi. Aceste dispozitive nu sunt folosite curent pentru
inves-tigarea sondelor deoarece necesită patru conductori electrici ai
cablului geofizic şi se obţine o singură curbă de rezistivitate, insuficientă
pentru o interpretare corectă a diagrafiei electrice. Constanta dispozitivului
este dată de relaţia (5.60).
Dispozitivul gradient simetric

Un astfel de dispozitiv reprezintă de fapt două dispozitive gradiente
cu trei electrozi cuplate între ele şi este prezentat în tabelul 5.1. Constanta
dispozitivului este:
AM 1 ⋅ AN 1
K = 2π (5.67)
M 1 N1
pentru dispozitivul cu alimentare simplă şi

MA1 ⋅ MB1
K = 2π (5.68)
A1 B1
pentru dispozitivul cu alimentare dublă.
Dispozitivul gradient simetric oferă posibilitatea de a înregistra
curbe de rezistivitate simetrice în formaţiunii compacte, spre exemplu
formaţiuni carbonatice. Din această cauză dispozitivul gradient simetric
mai poartă denumirea şi de dispozitiv pentru calcare.
Reprezentarea schematică
a dispozitivelor ideale, cuadripol şi gradiente simetrice
Tabelul 5.1b
146
5.3 Caracteristicile dispozitivelor de rezistivitate

Caracteristicile dispozitivelor de rezistivitate sunt: simbolul dispo-
zitivelor, lungimea dispozitivelor de rezistivitate, raza de investigare a dis-
pozitivelor de rezistivitate, punctul de înregistrare a rezistivităţii aparente,
condiţii teoretice privind distanţa dintre electrozi. Toate aceste caracteristici
sunt prezentate în tabelele 5.2.
Simbolul dispozitivelor
Curbele de rezistivitate aparentă înregistrate în medii de obicei
neomogene, cu excepţia dispozitivului potenţial ideal, depind de aşezarea
reciprocă a electrozilor şi rolul lor în cadrul dispozitivului. De aceea la
interpretarea diagramelor de rezistivitate aparentă trebuie cunoscută succe-
siunea electrozilor.
Convenţional, un dispozitiv se simbolizează prin însemnarea
electrozilor cu litere corespunzătoare rolului lor, succesiv de sus în jos
(poziţie normală în sondă), indicând în acelaşi timp cu cifre, distanţa dintre
ei, şi poartă numele de simbolul dispozitivului. De exemplu: BxAyM.
Menţionăm că în ţara noastră a fost adoptat şi se menţine sistemul
de simbolizare a dispozitivelor de jos în sus.
În principiu, întrucât sistemul de simbolizare a dispozitivelor este
convenţional, simbolizarea utilizată nu este greşită, dar pentru când nu se
cunoaşte sistemul adoptat, apare o neconcordanţă între dispozitivul indicat
şi forma curbelor înregistrate. Acest lucru este valabil pentru dispozitive
gradiente.
Lungimea dispozitivelor
La dispozitivul potenţial, lungimea este reprezentată de distanţa
între electrozii A şi M şi se notează cu L p = AM (fig. 5.6.)
La dispozitivul gradient, lungimea este distanţa dintre electrodul
nepereche şi punctul mediu O dintre electrozii pereche (fig. 5.6.)
- pentru dispozitive bipolare,
147
MA + MB
L g = MO = ; (5.69)
2
- pentru dispozitive monopolare
AM + AN
L g = AO = . (5.70)
2
La distanţă suficient de mare între electrozii apropiaţi ai dispozi-

tivului ( MN sau AB ), lungimea dispozitivului se poate socoti ca medie
geometrică din distanţele AM şi AN sau ( MA şi MB ), adică:
Lg = AM ⋅ AN = MA ⋅ MB (5.71)
Lungimea dispozitivului condiţionează raza de investigaţie şi aspec-

tul general al curbelor de rezistivitate aparentă.
Punct de înregistrare a rezistivităţii aparente ( punctul de măsură )

Punctul la care se raportează rezistivitatea aparentă înregistrată este
punctul mediu dintre electrozii apropiaţi (punctul O), (vezi tabelul 5.1.).
Pentru dispozitive potenţiale ideale, punctul O se află la jumătatea
distanţei dintre electrozii A şi M.
La dispozitivele gradient simetrice rezistivitatea aparentă se
raportează la electrodul A (dispozitiv cu alimentare simplă) sau M
(dispozitiv cu alimentare dublă).
Raza de investigaţie a dispozitivelor de rezistivitate

Se defineşte raza de investigaţie a unui dispozitiv de rezistivitate,
raza sferei cu centrul în punctul de măsură (punctul O) din interiorul căreia
ponderea în valoarea rezistivităţii măsurate este de cel puţin 50 %, (fig.5.6)
sau se poate spune că reprezintă raza sferei cu centrul în punctul de măsură,
din interiorul căreia ponderea în valoarea rezistivităţii măsurate este egală
cu ponderea restului mediului.
În interpretarea diagrafiei geofizice raza de investigare este
considerată ca fiind adâncimea în formaţiunea investigată (pe direcţie
radială) pe care, un dispozitiv de rezistivitate - potenţial sau gradient - este
148
Fig.5.6. Raza de investigare a dispozitivelor de rezistivitate:

a) dispozitiv potenţial; b) dispozitiv gradient.
sensibil la variaţiile de rezistivitate ale zonei respective şi le poate pune în

evidenţă.
a) Pentru dispozitivul potenţial raza de investigare este egală cu
două lungimi de dispozitiv:
rinv , p = 2 L p = 2 AM MA .( ) (5.72)
b) Pentru dispozitivul gradient raza de investigare este egală cu

lungimea dispozitivului:
rinv , g = L g = AO OM ( ) (5.73)
(în paranteze sunt distanţele pentru dispozitive reciproce).

Totuşi, privitor la raza de investigaţie se pot face următoarele
observaţii cu caracter general:
dacă se menţin constanţi toţi ceilalţi factori, raza de investigaţie este
mai mare cu cât distanţa dintre electrozi este mai mare;
pentru o configuraţie dată a electrozilor, raza va fi mai mică dacă
rezistivitatea formaţiunii este mai mare decât a noroiului de foraj;
pentru aceiaşi lungime de dispozitiv raza de investigaţie a
dispozitivului potenţial este mai mare decât a dispozitivului gradint.
149
Condiţii teoretice pentru dispozitivele potenţiale şi gradiente

Distanţele dintre electrozii pereche ai dispozitivelor cu trei electrozi
în comparaţie cu scara dispozitivului şi în funcţie de grosimea stratelor ce
prezintă interes practic, trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
( )
- pentru dispozitive potenţiale - AB MN ≥ 10 AM
- pentru dispozitive gradiente - AM (MN )〈0,1MO(0 ,1AO )
Dispozitivele utilizate în ţara noastră se încadrează , în general, în
condiţiile teoretice menţionate.
150
FUNDAMENTAREA FIZICO – MATEMATICĂ
5.4. Determinarea rezistivităţii în mediu omogen anizotrop

Condiţiile unui mediu anizotrop pot fi întrunite la traversarea de
către sondă a unor formaţiuni anizotrope de grosime practic infinită a căror
rezistivitate nu diferă de rezistivitatea fluidului de foraj.
Pentru studierea distribuţiei câmpului electric al unei surse punctu-
ale de curent în mediu omogen anizotrop (stratificat), infinit, se foloseşte
sistemul rectangular de coordonate Axyz, cu originea în punctul sursă şi axa
z orientată pe direcţia normalei la stratificaţie.
Rezistivităţiile longitudinală şi transversală ale mediului anizotrop
vor fi, respectiv, ρl şi ρt .
Pentru determinarea potenţialului V în orice punct al mediului
cercetat M(x,y,z), se scriu în prealabil valorile componentelor vectorului de
curent J , după axele de coordonate:
Ex 1 ∂V
Jx = =−
ρl ρ l ∂x
Ey 1 ∂V (5.74)
Jy = =−
ρl ρ l ∂y
Ez 1 ∂V
Jz = =−
ρt ρ t ∂z
În orice punct al mediului omogen anizotrop, cu excepţia originii

coordonatelor, în lipsa surselor de curent:
r ∂J ∂J y ∂J z 1 ⎛ ∂ 2V ∂ 2V ⎞ 1 ∂ 2V
divJ = x + + = ⎜ + ⎟+ =0 (5.75)
∂x ∂y ∂z ρl ⎜ ∂x 2 ∂y 2
⎝
⎟ ρ t ∂z 2
⎠
O schimbare de coordonate permite transformarea ecuaţiei (5.75) în

ecuaţia Laplace. Noile coordonate ξ, η, ζ sunt legate cu x,y,z prin relaţiile:
ξ = ρl ⋅ x; η = ρ ⋅ y , ζ = ρt ⋅ z ,
l
(5.76)
care substituite în ecuaţiile (5.75) duc la ecuaţia Laplace sub forma:
∂ 2V ∂ 2V ∂ 2V (5.77)
+ + =0
∂ξ 2 ∂η 2 ∂ζ 2
151
Prin integrarea ecuaţiei (5.77) se obţine formula care determină

potenţialul câmpului electric în mediu omogen anizotrop infinit:
C C , (5.78)
V= =
2
ξ +η +ζ 2 2
ρ1l 2 2
x + y +λ z 2 2 2
în care:
C este constantă de integrare;
λ = ρt - coeficientul de anizotropie al mediului.
ρl
Pentru a determina constanta C se calculează în prealabil mărimea
totală J a densităţii de curent. Ţinând seama de relaţiile (5.74) şi (5.78),
componentele densităţii de curent după axele de coordonate, devin:
1 ∂V Cx
Jx =− =
ρl ∂x ρ (x + y 2 + λ2 z 2 )3 2
3 2 2
l
1 ∂V Cy (5.79)
Jy =− =
ρl ∂y ρ 3 2 (x 2 + y 2 + λ2 z 2 )3 2
l
1 ∂V Cz
Jz =− = ⋅
ρt ∂z ρ 3 2 (x 2 + y 2 + λ2 z 2 )3 2
l
Mărimea totală a vectorului densităţii de curent va fi:
C x2 + y2 + z2 (5.80)
J = J x2 + J y2 + J z2 = ⋅
ρ 32
l (x 2
+ y +λ z
2 2
)
2 32
Pentru calculele ulterioare este comod să se introducă sistemul

sferic de coordonate ARθΨ cu originea în punctul sursă de curent A şi axa
polară orientată de-a lungul axei z, adică perpendicular pe stratificaţia
mediului anizotrop studiat.
La o astfel de orientare a axei polare,
x 2 + y 2 = R 2 sin 2 θ ; . z 2 = R 2 cos 2 θ (5.81)
152
Efectuând substituţia în (5.80) rezultă:
J=
C
=
C (5.82)
32 32
ρ3 2R2 ⎛⎜ sin 2 θ + λ2 cos2 θ ⎞⎟ ρ3 2R2 ⎡⎢1 + ⎛⎜ λ2 − 1⎞⎟ cos2 θ ⎤⎥
l ⎝ ⎠ l ⎣ ⎝ ⎠ ⎦
Se consideră în jurul electrodului A o sferă de rază arbitrară R.

Deoarece liniile de curent emise de electrodul A intersectează sfera:
2π π
I = ∫ Jds =
S ∫∫
0 0
JR 2 sin θdθdψ (5.83)
unde ψ reprezintă unghiul azimutal şi θ unghiul polar ale sistemului de

coordonate sferice.
Substituind valoarea lui J dată de relaţia (5.82) se obţine:
2π π
∫ ∫ ⎡1 + ⎛ λ2 − 1⎞ cos 2 θ ⎤3 2
C sinθdθdψ (5.84)
I=
ρ 3l 2
⎢⎣ ⎜ ⎟ ⎥⎦
0 0 ⎝ ⎠
Ecuaţia (5.84) se rezolvă simplu dacă se face următoarea sub-

stituţie:
t=
( )
1+ λ2 −1 cos2 θ
(5.85)
cosθ
Efectuând calculele, rezultă:
−λ
2πC
∫
dt (5.86)
I = 32
ρl t2
λ
care, prin integrarea imediată duce la:

4πC (5.87)
I=
ρ l3 2 λ
153
de unde:
Iλρ 3l 2
C= (5.88)
4π
Substituind valoarea constantei C în relaţia (5.78), rezultă valoarea

potenţialului unei surse punctuale de curent în mediu omogen anizotrop:
Iλρ l3 2 Iρ m
V= = , (5.89)
4πρ1l 2 x2 + y 2 +λ2 z 2 4πR ( )
1+ λ2 −1 cos2 θ
în care ρm = ρl ⋅ ρt este rezistivitatea medie a spaţiului anizotrop.

După cum rezultă din ecuaţia (5.89) potenţialul V scade invers
proporţional cu distanţa R de la sursa de curent, cu coeficientul de
proporţionalitate:
Iρ m
(5.90)
4π ( )
1+ λ2 −1 cos2 θ
Pentru diferite valori ale lui ρ m şi λ , coeficientul de proporţio-

nalitate depinde de direcţia (unghiul θ ) în care se studiază caracterul
variaţiei potenţialului cu distanţa.
Suprafeţele echipotenţiale satisfac ecuaţia:
2
⎛ Iρ ⎞
x 2 + y 2 + λ2 z 2 = ⎜⎜ m ⎟⎟ = const. (5.91)
⎝ 4πV ⎠
adică sunt elipsoizi de rotaţie în jurul axei z (fig. 5.7).

Componenta radială ER a câmpului electric va fi determinată cu
relaţia:
∂V Iρ m (5.92)
ER = − =
( )
∂R 4πR 2 1+ λ2 −1 cos2 θ
Densitatea de curent în mediu omogen anizotrop şi infinit se obţine
154
substituind valoarea constantei C dată de relaţia (5.88) în relaţia (5.80):
Iλ x 2 + y 2 + z 2 Iλ
J = = (5.93)
( )
4π x 2 + y 2 + λ2 z 2
32 2
[ ( )
4πR 1+ λ2 −1 cos 2 θ
32
]
Din relaţiile (5.92) şi (5.93) rezultă variaţia invers proporţională a
componentei radiale a câmpului electric şi densităţii de curent, cu pătratul
distanţei de al sursă la punctul considerat. Coeficienţii de proporţionalitate
depind numai de direcţia în care se studiază caracterul mărimilor ER şi J cu
distanţa.
Liniile de câmp electric sunt ortogonale pe liniile echipotenţiale şi
formează în medii anizotrope o familie de curbe care pleacă din sursa de
curent A.
Liniile de curent, după cum rezultă din relaţiile (5.79) satisfac
condiţia:
Jx J y Jz
= = (5.94)
x y z
Fig. 5.7. Forma câmpului electric într-un mediu

omogen anizotrop [ 31 ].
155
Prin urmare, liniile de curent sunt drepte şi nu coincid cu direcţiile

liniilor de câmp electric în toate punctele mediului anizotrop, cu excepţia
punctelor situate în planul xAy şi după axa z.
Să considerăm că punctul de măsură M se află la distanţa R = L de
electrodul A pe axa z ' a unei sonde fictive de diametru infinit mic care
π
intersectează stratele anizotrope sub unghiul − α (fig. 5.8); α - este
2
unghiul între un plan perpendicular pe axa sondei şi planul de stratificaţie
(la sonde verticale unghiul α reprezintă înclinarea stratelor).
Deplasând pe A în A' de pe axa fictivă, unghiul θ devine egal cu
unghiul α şi R = L. În acest caz, potenţialul V se transcrie:
Iρ m (5.95)
V=
(
4πL 1 + λ2 −1 cos 2 α )
Substituind valoarea găsită a potenţialului V în relaţia (5.24) se
obţine formula care determină rezistivitatea aparentă a mediilor anizotrope,
măsurată cu un dispozitiv potenţial ideal*) de lungime Lp:
V ρ
ρ A = 4πL p = m (5.96)
I
1 + ⎛⎜ λ2 − 1⎞⎟ cos 2 α
⎝ ⎠
Pentru determinarea rezistivităţii aparente a mediilor anizotrope cu

dispozitive gradiente ideale de lungime Lg, se calculează câmpul electric E
într-un punct situat la distanţa R = Lg de sursa de curent:
Iρ
⎛ ∂V ⎞ m (5.97)
E =⎜ ⎟ =
⎝ ∂R ⎠ R = L 4πL2 1 + ⎛⎜ λ2 − 1⎞⎟ cos 2 α
g g ⎝ ⎠
Substituind valoarea lui E în relaţia (5.26) se obţine:
E ρ
ρ = 4πL2 = m (5.98)
A g I
1 + ⎛⎜ λ2 − 1⎞⎟ cos 2 α
⎝ ⎠
La distanţe finite între electrozii A, M, N, adică pentru un dispozitiv

oarecare, formula de calcul este de forma relaţiei (5.19).
156
Când electrozii dispozitivului sunt situaţi pe o dreaptă:

R AM ⋅ R AN VM − V N
ρ A = 4π (5.99)
R AN − R AM I
z’
z M
α L
θ
A’
A
Fig. 5.8. Sondă care intersectează stratele

anizotrope sub un unghi oarecare α. [ 31 ].
Înlocuind în (5.90) potenţialele VM şi VN cu valorile lor în mediu

omogen anizotrop date de formula (5.95) se obţine:
R AM ⋅ R AN Iρ m ⎛ 1 1 ⎞
ρ A = 4π ⎜ − ⎟ (5.100)
R AN − R AM 4πI 1 + (λ − 1)cos α ⎝ R AM
2 2 ⎜ R AN ⎟
⎠
Efectuând calculele în (5.100), rezultă în final:

ρm (5.101)
ρA =
(
1 + λ2 − 1 cos2 α )
Comparând relaţiile (5.96), (5.98) şi (5.101) derivă concluziile
imediate asupra rezistivităţii aparente în medii anizotrope şi anume:
- rezistivitatea aparentă depinde de tipul şi lungimea dispozitivului
cu care se determină;
- rezistivitatea aparentă este proporţională cu rezistivitatea medie
ρm ;
157
- rezistivitatea aparentă depinde de coeficientul de anizotropie λ şi

de direcţia în care se măsoară în raport cu stratificaţia (unghiul α ).
5. 5. Determinarea rezistivităţii în medii cu limite

plan - paralele
Un astfel de mediu se întâlneşte la cercetarea stratelor de diferite
grosimi şi rezistivităţi traversate de sonde cu diametru mic sau în cazurile
când măsurarea rezistivităţii aparente se face cu dispozitive de asemenea
dimensiuni încât influenţa fluidului de foraj şi a zonei de pătrundere a
filtratului de noroi în strat poate fi neglijată.
Pentru determinarea potenţialului câmpului electric creat de o sursă
punctuală în medii cu limite de separaţie plan-paralele prin metoda inte-
grării ecuaţiei diferenţiale a lui Laplace, se foloseşte sistemul de coordonate
cilindrice Arz ψ .
Originea acestui sistem este situată în punctul sursă A şi axa Z este
orientată perpendicular pe planele de separaţie ale mediilor. Funcţiile
potenţiale V1, V2, … , Vi, … , Vn în mediile 1, 2,…, i,…, n (vezi figura 5.9)
vor trebuie să satisfacă ecuaţia lui Laplace:
∇ 2V = 0 (5.102)
şi condiţiile la limită cunoscute, care, pentru acest caz se transcriu:
- pentru R = x 2 + y 2 + z 2 → 0
ρI 1
VR → 0 → → ∞ ca (5.103)
4πR R
-pentru R → ∞;V R →∞ → 0 (5.104)
- la limitele de separaţie plan-paralele sunt satisfăcute condiţiile:

(Vi )z = z i = (Vi +1 ) z = z
i
(5.105)
158
şi
⎛ 1 ∂Vi ⎞ ⎛ 1 ∂Vi +1 ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟ (5.106)
ρ
⎝ i ∂z ρ
⎠ z = z i ⎝ i +1 ∂ z ⎠ z = zi
1 ρ1 v1
2 ρ2 v2
i ρi vi
n ρn vn
Fig. 5.9. Mediu alcătuit din strate

cu plane de stratificaţie plan – paralele [ 31 ].
Deoarece în condiţiile problemei date, câmpul electric în sistemul

de coordonate cilindrice trebuie să posede simetrie axială, ecuaţia Laplace
va avea următoarea formă:
∂ 2V 1 ∂V ∂ 2V
+ + =0 (5.107)
∂r 2 r ∂r ∂z 2
Pentru rezolvarea acestei ecuaţii se foloseşte metoda Fourier prin

alegerea unei soluţii particulare sub forma produsului:
V = f (r ) ⋅ ϕ( z ) (5.108)
unde f (r ) depinde numai de r, iar ϕ (z ) numai de z.

Derivând şi introducând în expresia ecuaţiei lui Laplace, se obţine:
f ′′(r ) 1 f ′(r ) ϕ′′( z )
+ + =0 (5.109)
f (r ) r f (r ) ϕ( z )
Ţinând seama de condiţiile de alegere ale funcţiilor f (r ) şi ϕ( z ) ,
din ecuaţia diferenţială cu derivate parţiale (5.109), rezultă două ecuaţii
159
diferenţiale:
ϕ′′( z )
− m2 = 0
ϕ( z )
(5.110)
f ′′(r ) 1 f ′(r )
+ + m2 = 0
f (r ) r f (r )
sau ϕ′′(z ) − m 2 ϕ( z ) = 0 (5.111)

1
f ′′(r ) + f ′(r ) + m 2 f (r ) = 0 (5.112)
r
Integralele particulare ale primei ecuaţii sunt funcţiile exponenţiale

e şi emz, iar ale celei de-a doua ecuaţii, funcţiile Bessel J0(mr) şi Y0(mr)
-mz
de ordin zero, speţa I şi speţa a II-a de argument real.

Pentru r = 0, adică pentru toate punctele situate pe axa z, funcţia
Y0(mr) tinde la infinit, ceea ce contrazice condiţia valorii finite a
potenţialului în domeniul studiat.
De aceea în compunerea soluţiei generale, coeficienţii termenilor
care conţin funcţia Y0(mr) trebuie să fie egali cu zero. Rezolvarea cea mai
generală a ecuaţiei va fi reprezentată de totalitatea produselor J0(mr)e-mz şi
J0(mr)emz. Întrucât m este arbitrar:
∞ ∞
V = ∫ A(m )J 0 (mr )e −mz dm + ∫ B(m )J 0 (mr )e mz dm , (5.113)
0 0
unde A(m) şi B(m) în cazul general, sunt funcţii de parametrul m; în unele

cazuri A şi B pot fi constante.
Pe baza relaţiei (5.104) expresia generală a potenţialului câmpului
electric în mediul 1 va fi:
∞ ∞
V1 = ∫ A1 (m )J 0 (mr )e −mz dm + ∫ B1 (m )J 0 (mr )e mz dm (5.114)
0 0
Dacă sursa de curent este situată în acelaşi mediu, formula

potenţialului mai poate fi scrisă (conform primei condiţii la limită) sub
forma:
ρ I 1
V1 = 1 + V1∗ (5.115)
4π 2
r +z 2
160
în care:
V1∗ este o funcţie potenţială care satisface ecuaţia lui Laplace, finită
şi continuă în spaţiul studiat, cu excepţia punctelor infinit depărtate, unde
tinde către zero.
Expresiile (5.114) şi (5.115) se compară între ele dacă se consideră:
ρ I
A1 (m ) = 1 (5.116)
4π
şi se foloseşte integrala Weber-Lipschitz:

∞
1
∫ J 0 (mr )e
− mz
dm = (5.117)
0 r2 + z2
Astfel, potenţialul în primul mediu se transcrie:
ρ1 I ∞ ∞
V1 = ∫ J 0 (mr )e dm + ∫ B1 (m )J 0 (mr )e mz dm
− mz
(5.118)
4π 0 0
În mediul al doilea şi în următoarele medii expresia potenţialului

este:
∞ ∞
Vi = ∫ Ai (m )J 0 (mr )e −mz dm + ∫ Bi (m )J 0 (mr )e mz dm (5.119)
0 0
iar în ultimul mediu, pentru a respecta a doua condiţie la limită este necesar
ca funcţia Bn(m) să fie nulă, şi atunci:
B
∞
Vn = ∫ An (m )J 0 (mr )e −mz dm (5.120)
0
Calculele următoare devin mai comode dacă se înmulţesc funcţiile

B1(m), AI(m), BI(m) şi An(m) cu mărimile constante:
B B
4π 4π 4π 4π
, , , (5.121)
ρ1 I ρ i I ρ i I ρ n I
161
şi se obţin noile funcţii:

4π
D1 (m ) = B1 (m )
ρ1 I
.......... .......... ........
4π
C i (m ) = Ai (m )
ρi I (5.122)
4π
D i (m ) = B i (m )
ρi I
.......... .......... ........
4π
C n (m ) = An (m )
ρn I
Cu noile funcţii, potenţialele în mediile 1, 2, … i, …, n se scriu:
ρ1 I ⎡∞ ∞
⎤
V1 = ⎢ ∫ J 0 (mr )e dm + ∫ D1 (m )J 0 (mr )e mz dm⎥ ,
− mz
(5.123)
4π ⎣ 0 0 ⎦
ρ i I ⎡∞ ∞
⎤
Vi = ⎢ ∫ Ci J 0 (mr )e dm + ∫ Di (m )J 0 (mr )e mz dm⎥ ,
− mz
(5.124)
4π ⎣ 0 0 ⎦
ρ n I ⎡∞ ⎤
Vn = ⎢ ∫ C n J 0 (mr )e −mz dm⎥ (5.125)
4π ⎣ 0 ⎦
Determinarea rezistivităţii poate fi făcută relativ simplu pentru două
cazuri particulare:
5. 5. 1 Cazul unei limite de separaţie

În cazul particular a două semispaţii infinite separate de o limită
plană (fig. 5.10), când electrodul de alimentare se află în mediul 1,
potenţialele se scriu:
ρ1 I ⎡∞ ∞
⎤
V1(1)
= ⎢ ∫ J 0 (mr )e dm + ∫ D1 (m )J 0 (mr )e mz dm ⎥
− mz
(5.126)
4π ⎣ 0 0 ⎦
ρ2 I ∞
V2 (1)
= ∫ C2 (m )J 0 (mr )e −mz dm (5.127)
4π 0
162
Aplicând condiţiile la limită privitoare la continuitatea potenţialelor

şi componentelor normale ale densităţii de curent, pentru z = z1, se deduce
următorul sistem de ecuaţii:
⎧ρ1e − mz1 + ρ1 D1 (m )e mz1 − ρ 2 C 2 (m )e − mz1 = 0

⎪
⎨ (5.128)
⎪⎩− e − mz1 + D1 (m )e mz1 + C 2 (m )e − mz1 = 0
M
2
ρ2
1 M ρ
A
1
z = z1
A
Fig. 5.10. Cazul unei limite de separare a mediilor [ 31 ].
Rezolvarea acestui sistem care se face cel mai simplu aplicând

regula lui Cramer duce la valorile explicite ale funcţiilor necunoscute
D1(m) şi C2(m):
ρ 2 − ρ1 − 2 mz1
D1 (m ) = e = K12 e − 2 mz1
ρ 2 + ρ1
(5.129)
2ρ1
C 2 (m ) = = 1 − K12
ρ1 + ρ 2
Substituind aceste valori în expresiile potenţialelor şi folosind

integrala Weber-Lipschnitz se obţine:
ρ1 I ⎡ ∞ − m (2 z1− z ) ⎤
∞
V1 (1)
= ⎢ ∫ J 0 (mr )e dm + K 12 ∫ J 0 (mr )e
− mz
dm ⎥ =
4π ⎣ 0 0 ⎦
(5.130)
ρ1 I ⎡ 1 K12 ⎤
= ⎢ + ⎥
4π ⎢ r 2 + z 2 r + (2 z1 − z ) ⎦
2 2⎥
⎣
163
şi
ρ 2 I (1 − K 12 ) ∞ 2ρ1ρ 2 I 1
V2(1)
= ∫ J 0 (mr )e −mz dm = (5.131)
4π 0 4π (ρ 1 + ρ 2 ) r
2
+ z
2
În relaţiile (5.126) şi (5.127) şi următoarele, indicele inferior

adăugat potenţialului V arată mediul în care se calculează potenţialul, iar
indicele superior, în paranteză, mediul în care se află electrodul de
alimentare (sursa).
Notând prin L distanţa de la electrodul A la electrodul M în lungul
axei z ′ care reprezintă sonda, prin z1′ distanţa de la punctul A la suprafaţa
de separare a mediilor de-a lungul aceleiaşi axe şi prin α , unghiul între axa
z şi z ′ , figura 5.11, după transformări simple se obţine:
ρ1 I ⎡1 K12 ⎤
V1(1) = ⎢ + ⎥ (5.132)
4π ⎣⎢ L L2 + 4(z1′ − L )z1′ cos 2 α ⎦⎥
şi
2ρ1ρ 2 I ρ (1 − K12 )I
V2(1) = = 2 (5.133)
4π(ρ1 + ρ 2 )L 4πL
În primul caz, din figura 5.11 se vede că r = 0 şi z = L. Notând z1′

cu z se obţine:
Pentru dispozitiv potenţial:
⎡ L ⎤
ρ (A11) = ρ1 ⎢1 + K12
⎣ 2z − L ⎥⎦
2ρ1ρ 2
ρ (A1)2 = = ρ (A21) (5.134)
ρ1 + ρ 2
⎡ L ⎤
ρ (A22) = ρ 2 ⎢1 + K 21
⎣ 2z + L ⎥⎦
ρ 2 − ρ1
în care: K12 = − K 21 = şi reprezintă coeficientul de reflexie.
ρ 2 + ρ1
164
Pentru dispozitiv gradient:
⎡ L2 ⎤
ρ (A11) = ρ1 ⎢1 + K12 ⎥
⎢⎣ (2z − L )2 ⎥⎦
2ρ1ρ 2
ρ (A1)2 = = ρ (A21) (5.135)
ρ1 + ρ 2
(2 ) ⎡ L2 ⎤
ρ A 2 = ρ 2 ⎢1 + K 21 ⎥
⎣⎢ (2z + L )2 ⎥⎦
În al doilea caz, relaţiile care dau rezistivitatea sunt:
- pentru dispozitivul potenţial:
- când electrozii A şi M se găsesc în mediul inferior:
⎡ ⎤
ρ (A1) = ρ1 ⎢1 + K12
L ⎥ (5.136)
1 ⎢ L2 + 4(z − L )zcos 2 α ⎥⎦
⎣
- când electrodul A se găseşte în mediul inferior şi electrodul M în

cel superior:
ρ (A1) =
2ρ1ρ 2
(5.137)
2 ρ1 + ρ 2
- când electrozii A, M şi N se găsesc în mediul superior:
⎡ L ⎤
ρ (A22) = ρ 2 ⎢1 + K 21 ⎥ (5.138)
⎢⎣ L2 + 4(z + L )zcos 2 α ⎥⎦
- pentru dispozitivul gradient:

- când electrozii A, M şi N se găsesc în mediul inferior:
⎧
ρ (A1) = ρ1 ⎨1 + K12
⎪ (L − 2 z cos 2 α )L2⎫
⎪
(5.139)
32⎬
1
⎪⎩ [L2 + 4(z − L )z cos 2 α ⎪⎭ ]
165
- când electrodul A se găseşte în mediul inferior şi electrozii M şi N

în cel superior:
ρ (A1) =
2ρ1ρ 2
(5.140)
2 ρ1 + ρ 2
- când electrozii A, M şi N se găsesc în mediul superior:
⎧
ρ (A22) = ρ 2 ⎨1 + K 21 2
(L + 2 zcos 2 α )L2 ⎫ (5.141)
⎩ [L + 4(z + L )zcos 2 α ]3 2 ⎬⎭
z’
z1 α
r M
2 z1
α
L z’1
z1 z
Fig. 5.11. Determinarea formulelor potenţialului când sonda traversează

limita de separare a mediilor sub un unghi oarecare α [ 31 ].
5. 5.2. Cazul a două limite de separaţie

În cazul a două limite de separaţie plan-paralele ale unui strat de
grosime h şi rezistivitate ρ 2 cuprins între două medii de rezistivitate ρ1
respectiv ρ 3 , când electrodul de alimentare A se află în mediul 1 (fig. 5.12),
potenţialele câmpului electric în fiecare din aceste medii vor satisface
următoarele ecuaţii:
ρ1 I ⎡ ∞ ∞
⎤
V1(1) = ∫ J (mr )e − mz
dm + ∫ D (m )J (mr )e mz
dm (5.142)
4π ⎢⎣ 0 ⎥⎦
0 1 0
0
166
ρ 2 I ⎡∞ ∞
⎤
V2 (1)
= ⎢ ∫ C2 (m)J 0 (mr )e dm + ∫ D2 (m)J 0 (mr )e mz dm⎥
− mz
(5.143)
4π ⎣ 0 0 ⎦
ρ 3 I ⎡∞ ⎤
V3(1)
= ⎢ ∫ C3 (m )J 0 (mr )e −mz dm⎥ (5.144)
4π ⎣ 0 ⎦
Pentru determinarea funcţiilor necunoscute D1(m), C2(m), D2(m) şi
C3(m) se folosesc condiţiile la limită:
z = z1
(5.145)
z = z1 + h
Se obţine sistemul de ecuaţii care determină funcţiile căutate:
⎧ρ1 D1 (m ) − ρ 2 D2 (m ) − ρ 2 e −2 mz1 C 2 (m ) + ρ1e −2 mz1 = 0

⎪
⎪ 2 m ( z1+ h )
⎪⎪ρ 2 e D2 (m ) + ρ 2 C 2 (m ) − ρ 3C3 (m ) = 0
⎨ (5.146)
⎪ D1 (m ) + e −2 mz1 C 2 (m ) − D2 (m ) − e −2 mz1 = 0
⎪
⎪− C (m ) + D (m )e 2 m( z1+ h ) + C (m ) = 0
⎪⎩ 2 2 3
Rezolvând sistemul de ecuaţii (5.146), cel mai simplu prin metoda

determinanţilor, rezultă funcţiile necunoscute pe care, înlocuindu-le în
expresiile potenţialelor şi folosind formula Weber-Lipschitz, rezultă:
ρ1 I ⎧⎪ 1 K 12 (K 21 K 23 )n−1 ⎫⎪
( )
∞
23 ∑
(1)
V1 = ⎨ + + 1 − K 2
K ⎬
4π ⎪ r 2 + z 2 ( ) ( )
12
+ + +
2 2
⎩ r 2
2 z 1
m z n =1 r 2
2 nh 2 z1
m z ⎪⎭
(5.147)
ρ2 I ⎡∞
(1 − K12 )⎢∑ 2 ( K 21 K 23 )
n
∞
( K 21 K 23 )
n −1
⎤
V2(1)
= + K ∑ ⎥ (5.148)
4π ⎢⎣ n =1 r + (2nh + z ) r 2 + (2nh + 2 z1 − z ) ⎦
2 23 2
n =1
ρI ∞
(K 21 K 23 ) n
V3 (1)
= 3 (1 − K12 )(1 − K 23 )∑ (5.149)
4π r 2 + (2nh + z )
2
n =0
167
Pe o cale analogă se obţin formulele pentru potenţialele câmpului

electric în cazurile când sursa de curent se află în mediile 2 şi 3.
ρ1
ρ h
2
ρ
1
z1 z +h
1
Fig. 5.12. Cazul a două limite de separare a mediilor [ 31 ].
Cunoscând valorile potenţialelor şi câmpul electric, cu ajutorul

relaţiilor (5.23) şi (5.25) se obţin formulele care dau rezistivitatea aparentă
pentru dispozitive potenţiale şi cele gradiente la diferite poziţii ale
electrozilor de alimentare şi cele de măsură în raport cu limitele de sepa-
raţie a mediilor.
După cum rezultă din cele de mai sus, dacă pentru o limită de
separaţie problema calculului este simplă, pentru două limite este accep-
tabilă, pentru mai multe limite de separaţie devine foarte laborioasă.
168
5.5.3. Răspunsul dispozitivelor potenţiale şi gradiente în medii

neomogene cu limite de separaţie plan-paralele traversate de sondă
Configuraţia curbelor de rezistivitate aparentă teoretice şi reale
depinde de tipul dispozitivului, de rezistivitatea stratelor şi de grosimea lor.
Deasemenea răspunsul dispozitivelor (forma curbelor de rezistivitate)
depinde de tipul dispozitivului şi relaţia dintre lungimea dispozitivului
potenţial, Lp sau gradient, Lg - faţă de grosimea stratului, h.
Se consideră un strat de grosime h, cu rezistivitatea reală ρ R , şi se
pune problema determinării răspunsului dispozitivelor potenţiale şi
gradiente, în cazul existenţei unor limite de separaţie plane şi paralele, între
colector şi stratele adiacente - superior (acoperiş) şi inferior (culcuş).
Stratele adiacente sunt de grosime infinită şi rezistivitate ρ ad şi sonda, care
traversează toate aceste strate, conţine fluid de foraj de rezistivitate ρ n . În
figurile 4.35...4.38 sunt redate forma curbelor de rezistivitate pentru cazul
în care se are în vedere influenţa sondei (curbele cu linii pline), comparativ
cu cazul în care se neglijează influenţa găurii de sondă (curbele cu linii
punctate). Pentru fiecare caz în parte, se va considera că dispozitivul de
măsură se deplasează pe direcţie perpendiculară pe limita de separare a
mediilor şi se vor prezenta cu şi fără influenţa sondei.
Răspunsul dispozitivelor gradiente

1 - În strate cu rezistivitate mai mare decât rezistivitatea stratelor
adiacente - ρ R > ρ ad şi ρ n ≅ ρ ad
Considerăm un dispozitiv gradient neconsecutiv, monopolar NxMyA
sau bipolar - BxAyM, având lungimea de dispozitiv L g = OA(OM ) (v. tabelul
5.2). La determinarea curbei de răspuns a dispozitivului, care se deplasează
de jos în sus în raport cu stratul, se pot întâlni mai multe situaţii:
a) Strat de grosime foarte mare în raport cu lungimea dispozitivului

- h >> L g ( figura. 5.13).
În dreptul stratului adiacent inferior (culcuş), rezistivitatea aparentă
va fi aproximativ egală cu cea a stratului adiacent, ρ ad . Pe măsură ce
dispozitivul se apropie de strat şi intersectează stratul, rezistivitatea creşte
169
până la un punct de rezistivitate aparentă maximă ρ A,max ≅ 1,5ρ R dispus la

un nivel de adâncime Hmax plasat deasupra limitei inferioare a stratului, H i
MN BA
cu o distanţă egală cu , ( ), în continuare valoarea rezistivităţii
2 2
aparente tinde spre valoarea rezistivităţii stratului adiacent, ρ A ≅ ρ ad .
Fig. 5.13. Răspunsul dispozitivului gradient

pentru ρ R > ρ ad , în strat de grosime foarte mare
în raport cu lungimea dispozitivului - h >> L g [ 51 ].
b) Strat de grosime mare. în raport cu lungimea dispozitivului -

h ≅ 2 Lg (fig.5.14)
În acest caz, forma curbei de răspuns este analogă cu cea de la pct.(a), cu
diferenţa că punctul de rezistivitate aparentă maximă are valoarea
ρ A,max ≅ 1,1ρ R , iar zona de scădere accentuata începe de la punctul median
al stratului.
c) Strat de grosime medie comparabilă cu lungimea dispozitivului
h=Lg (fig.5.15).
170
În acest caz, la apropierea dispozitivului de strat în partea inferioară

a acestuia, apare un maxim de rezistivitate aparentă de ecranare, la nivelul
de adâncime Hmax,e dispus distanţa L g = OA(OM ) sub limita inferioară a
stratului, Hi, după care ρ A scade sub valoarea ρ ad , crescând în apropierea
limitei inferioare până la punctul de rezistivitate aparentă maximă
NM BA
ρ A,max ≅ 0,25ρ R dispus la Hmax deasupra limitei Hi cu distanţa ( );
2 2
minimul de rezistivitate aparentă este plasat la fel ca la punctele (a) şi (b).
Fig.5.14. Răspunsul dispozitivelor gradiente pentru ρ R > ρ ad ,

strat de grosime mare în raport cu lungimea dispozitivului
( h ≅ 2 Lg ) [ 51 ]
171
Fig.5.15. Răspunsul dispozitivelor gradiente ρ R > ρ ad ,

strat de grosime medie comparabilă cu lungimea dispozitivului
(h = Lg.) [ 51 ]
Lg
d) Strat de grosime mică. în raport cu lungimea dispozitivului h ≅
2
(fig. 5.16).
În acest caz, maximul de rezistivitate aparentă de ecranare este la
adâncimea Hmax,e dispus la L g = OA(OM ) sub limita inferioară Hi. În limitele
stratului, forma curbei rămâne tot asimetrică, dar se apropie de o formă
simetrică. Valoarea ρ A,max ≅ 0,5ρ R .
e) Strat de grosime foarte mică, în raport cu lungimea dispozitivului
Lg
h≅ (fig.5.17).
8
În acest caz, apare de asemenea maximul de rezistivitate aparentă de
ecranare la adâncimea Hmax,e dispus la L g = OA(OM ) sub limita inferioară Hi.
În limitele stratului forma curbei devine aproape simetrică, prezentând un
maxim ρ A, max ≅ 0,72ρ R şi intersectează limitele stratului de grosime Li la o
2
distanţă ρ h ≅ ρ A , max .
3
172
Fig.5.16. Răspunsul dispozitivelor

Fig.5.17. Răspunsul dispozitivelor
gradiente pentru ρ R > ρ ad , strat de
gradiente ρ R > ρ ad . strat de grosime
grosime mică în raport cu lungimea
mică în raport cu lungimea dispozitivului
dispozitivului
⎛ L ⎞
⎛ L ⎞ ⎜ h ≅ g ⎟ [51]
⎜ h ≅ g ⎟ [51] ⎜ 8 ⎟⎠
⎜
⎝ 2 ⎟⎠ ⎝
2. În strate cu rezistivitate mai mică decât rezistivitatea stratelor

adiacente ρ R < ρ ad , ρ n ≅ ρ R
a) Strat de grosime mare, în raport cu lungimea dispozitivului,

h > Lg (fig.5.18)
În acest caz, la apropierea dispozitivului de strat apare o zonă de
scădere accentuată a rezistivităţii aparente, în raport cu rezistivitatea
stratului adiacent începând cu distanţa L g = OA(OM ) faţă de limita infe-
rioară Hi, până la punctul de rezistivitate aparentă minimă ρ A,min dispus
NM BA
deasupra limitei inferioare Hi, la distanţa ( ). La limita stratului
2 2
valoarea rezistivităţii aparente aproximează rezistivitatea reală, ρ R , iar spre
173
limita superioară apare o creştere, până ia un maxim de rezistivitate

aparentă ρ A,max ≅ 1,4ρ ad dispus la nivelul de adâncime, Hmax deasupra limitei
NM BA
superioarei Hs cu distanţa ( ).
2 2
b) Strat de grosime comparabilă cu lungimea diapozitivului, h ≤ Lg

(fig.5.18. )
În acest caz, forma curbei este asemănătoare cu cea de la punctul (a),
numai că în interiorul stratului ρ A > ρ R .
Fig.5.18. Răspunsul dispozitivului gradient consecutiv

în strate rezistive ρ R < ρ ad [ 51 ].
174
Răspunsul dispozitivelor potenţiale
1. În strate cu rezistivitate mai mare decât rezistivitatea stratelor

adiacente ρ R > ρ ad , ρ n ≅ ρ R
Considerăm un dispozitiv potenţial AMN - monopolar sau MAB -
bipolar având lungimea de dispozitiv L p = AM (MA) curba de răspuns a
dispozitivului este simetrică în raport cu mijlocul stratului, putându-se
considera următoarele situaţii:
a) Strat de grosime mare. în raport cu lungimea dispozitivului -
h > 5L p (fig. 5.19 a).
În acest caz apare un maxim de rezistivitate aparentă ρ A, max ≅ 0,9ρ R
la mijlocul stratului, iar în apropierea limitelor stratului - puncte de curbură
maximă, respectiv punctul de curbură maximă superior, ρ A,es , dispus la
Lp AM ⎛ MA ⎞
nivelul de adâncime Hc,s situat la distanţa = ⎜ ⎟ sub nivelul
2 2 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
limitei superioare a stratului, Hs , şi respectiv punctul de curbură inferior
Lp AM ⎛ MA ⎞
ρ ci , dispus la nivelul de adâncime Hci la distanţa = ⎜ ⎟ deasupra
2 2 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
nivelului limitei inferioare a stratului Hi.
b) Strat de grosime comparabilă cu lungimea dispozitivului h ≅ 2 L p
(fig. 5.19 b).
În acest caz, maximul de rezistivitate aparentă care apare la mijlocul
stratului are valoarea ρ A, max ≅ 0,5ρ R , iar deasupra şi dedesubtul limitelor
stratului apar două puncte de maxim de ecranare, superior ρ A,es , dispus la
Lp AM ⎛ MA ⎞
nivelul de adâncime He,s situat la distanţa = ⎜ ⎟ de limita
2 2 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
superioară a stratului, Hs , şi respectiv inferior ρ A, ei , la nivelul de adâncime
Lp AM ⎛ MA ⎞
He,i la distanţa = ⎜ ⎟ de limita inferioară a stratului.
2 2 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
175
Fig. 5.19. Răspunsul dispozitivului potenţial în strate

cu rezistivitatea mare ρ R > ρ ad [ 51 ]
a) strat de grosime mare. în raport cu lungimea dispozitivului ( h > 5L p )
b) strat de grosime comparabilă cu lungimea dispozitivului ( h ≅ 2L p )
c) strat de grosime mică în raport cu lungimea dispozitivului ( h ≤ Lp )
176
c) Strat de grosime mică în raport cu lungimea dispozitivului h ≤ L p

(fig. 5.19.c).
În acest caz apare în limitele stratului un minim de rezistivitate
aparentă (o inversare de anomalie) datorită efectului de ecranare, însoţit de
maximele de rezistivitate aparentă ρ A,es şi ρ A, ei , dispuse deasupra,
respectiv dedesubtul limitelor superioară Hs, respectiv inferioară, Hi cu
Lp AM ⎛ MA ⎞
distanţa = ⎜ ⎟ . Curba de răspuns este de asemenea simetrică în
2 2 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
raport cu mijlocul stratului, evidenţiindu-se un minim de rezistivitate
aparentă ρ A,min ≅ ρ R în dreptul acestuia şi punctele de curbură maximă
superior ρ cs şi inferior ρ ci , la nivelele de adâncime Hcs şi respectiv Hci,
Lp AM ⎛ MA ⎞
dispuse la distanţele = ⎜ ⎟ deasupra limitei superioare Hs,
2 2 ⎜⎝ 2 ⎟⎠
respectiv dedesubtul limitei inferioare Hi a stratului.
2. În strate cu rezistivitatea mai mică decât rezistivitatea stratelor

adiacente ρ R < ρ ad , ρ n ≅ ρ R
a) Strat de grosime mare în raport cu lungimea dispozitivului -

h > 5L p (fig.5.20,a).
b) Strat de grosime comparabilă cu lungimea dispozitivului h ≅ Lp

(fig.5.20,b).
Curba de răspuns ore o alură asemănătoare cu cea de la punctul (a)
cu deosebirea că valoarea minimului de rezistivitate aparentă este mai mare
decât valoarea rezistivităţii reale ρ A,min > ρ R .
Utillitatea cunoaşterii configuraţiei acestor curbe rezidă în faptul că

stratele acvifere din structurile petrolifere se comportă ca strate
conductoare. În metodologia curentă, un interes particular capătă curba
gradientă cu rază de investigaţie adâncă înregistrată în paralel cu o curbă
potenţială cu rază de investigaţie mică. Datorită invaziei cu filtrat de noroi,
în multe cazuri, pe curba potenţială un strat se comportă ca rezistent iar pe
curba gradientă ca un strat conductor, în raport cu stratele adiacente. Acest
mod de manifestare este un indiciu că stratul respectiv este un strat cu apă
sărată.
177
Fig.5.20. Răspunsul dispozitivului potenţial în strate

cu rezistivitatea mare, ρ R < ρ ad [ 51 ], pentru:.
a) strat de grosime mare în raport cu lungimea dispozitivului ( h > 5L p )
b) strat de grosime comparabilă cu lungimea dispozitivului ( h ≅ Lp )
5.6. Determinarea rezistivităţii în medii cilindrice

infinit lungi, coaxiale, cu sursa de curent pe axa lor
5.6.1. Distribuţia discontinuă a rezistivităţii
În condiţii reale acest mediu se întâlneşte la traversarea stratelor de
grosime mare, practic infinită, de o sondă săpată cu un fluid de foraj a cărui
rezistivitate diferă de rezistivitatea rocilor care înconjoară sonda. Filtratul
de noroi pătrunzând în rocile permeabile formează o zonă a cărei
rezistivitate diferă de obicei de rezistivitatea noroiului de foraj şi a rocilor
178
cercetate. Astfel, mediul sondei este alcătuit din zone cu suprafeţe de

separaţie cilindrice coaxiale şi anume:
- zona găurii de sondă de diametru d, ce conţine un fluid de foraj cu
rezistivitate ρ n ;
- zona de invazie cu filtrat de noroi, cu rezistivitate ρ i şi diametru
Di;
- zona necontaminată a stratului de rezistivitate ρ R şi grosime
infinită.
Problema pusă spre rezolvare constă în următoarele:
Pe axa cilindrului infinit lung (sonda) de rezistivitate ρ n şi rază
r0=d/2 se află electrodul de alimentare A. Cilindrul cu rezistivitate ρ n este
înconjurat de un mediu cilindric de rezistivitate ρ i (zona de invazie cu
filtrat) şi de rază ri. Această zonă este delimitată de un mediu infinit – zona
necontaminată - de rezistivitate ρ R (figura 5.21). Trebuie să se determine
funcţiile potenţiale în orice punct al mediului cercetat, în particular pe axa
generală a cilindrilor, pe care se deplasează electrozii de măsură M şi N. Pe
baza potenţialelor se pot deduce imediat formulele pentru calculul
rezistivităţii aparente.
Sistemul de coordonate ce se indică de la sine pentru o astfel de
problemă este sistemul cilindric arz ψ cu axa z de-a lungul axei generale a
cilindrilor şi originea în punctul sursă A.
Exprimarea coordonatelor r şi z în unităţi de rază a sondei r0 şi
introducerea noilor coordonate:
r z
r= şi z = (5.150)
r0 r0
uşurează calculele ulterioare.

( ) ( ) ( )
Funcţiile potenţiale în cele trei medii Vn r , z , Vi r , z , VR r , z ,
trebuie să satisfacă mai multe condiţii:
1. În oricare punct al spaţiului cercetat cu excepţia originii
coordonatelor în care se află electrodul de alimentare, trebuie să fie satisfă-
cută ecuaţia lui Laplace. Datorită simetriei axiale, funcţiile Vn ,Vi ,VR nu
depind de unghiul azimutal ψ , astfel că în sistemul cilindric de coordonate
179
ecuaţia lui Laplace va fi:
ρi ρR
M
ρ
n
r0
ri
ρR
ρi
ρ
n
Di
Fig.5.21. Medii cu limite cilindrice [ 31 ].
∂ 2V 1 ∂V ∂ 2V
+ + 2 =0 (5.151)
r ∂r ∂ z
2
∂r
2. În puncte infinit depărtate, adică pentru R = r 2 + z 2 → ∞ ,

potenţialele tind către zero;
3. În apropierea punctului sursă, funcţia Vn trebuie să tindă la
valoarea potenţialului sursei punctuale de curent în mediu omogen şi
izotrop cu rezistivitatea ρ n :
ρn I 1 ρn I 1
Vn R → 0 → = (5.152)
4π r +z
2 2 4πr0 2
r +z
2
180
Pentru R → 0,Vn tinde la infinit ca 1/R. De aceea funcţia Vn poate fi

reprezentată şi sub următoarea formă:
Vn = V0 + V0∗ (5.153)
în care V0∗ - funcţie continuă şi finită care satisface ecuaţia lui Laplace în
orice punct al mediului cu excepţia punctelor infinit depărtate, când tinde la
zero.
4. La limitele de separaţie a mediilor potenţialul satisface condiţia
de continuitate:
(Vn )r =1 = (Vi )r =1
(5.154)
(Vi )r = (VR )r
i i
ri
unde r i este egal cu .
r0
5. La limitele de separaţie este satisfăcută condiţia de continuitate a
componentelor normale ale densităţii de curent:
⎛ 1 ∂Vn ⎞ ⎛ 1 ∂Vi ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟
ρ
⎝ n ∂ r ρ
⎠ r =1 ⎝ i ∂ r ⎠ r =1
(5.155)
⎛ 1 ∂Vi ⎞ ⎛ 1 ∂VR ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ = ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ρi ∂ r ⎠ r = ri ⎝ ρ R ∂ r ⎠ r = ri
6. Potenţialul nu depinde de sensul axei z ca urmare a simetriei

câmpului în raport cu planul care trece prin sursa de curent şi este
perpendicular pe axa sondei.
Cu ultima condiţie la limită, în plus faţă de cele cunoscute în cazul
mediilor cu stratificaţie plan-paralelă, rezolvarea ecuaţiei (5.151) se face
prin aceeaşi metodă a variabilelor separabile. Ecuaţia cu variabile
separabile care rezultă este de forma:
() + +
()
f ′′ r 1 f ′ r ϕ′′ z
=0
() (5.156)
()
f r r f r ϕz() ()
181
() ϕ′′ z
Deoarece f r nu depinde de z şi ϕ (z ) de r , raportul trebuie
()
ϕz ()
să fie o constantă. Alegerea constantei în acest caz diferă de cazul
precedent fiind dependentă de problema pusă în studiu. Astfel, este
avantajos să se aleagă:
()
ϕ′′ z
= −m 2 (5.157)
ϕz()
şi ecuaţia (5.156) se transformă în două ecuaţii diferenţiale obişnuite:
() ()
ϕ′′ z + m 2 ϕ z = 0 (5.158)
şi,
()
f ′′ r +
1
() ()
f ′ r − m2 f r = 0 (5.159)
r
Integralele particulare ale primei ecuaţii vor fi funcţiile: sin m z şi

cos m z , iar ale celei de-a doua – funcţiile Bessel modificate de speţa I şi a
( )
II-a, de ordin zero şi argument imaginar: I 0 m r şi K 0 m r . Rezultă că( )
ecuaţia lui Laplace trebuie să aibă ca integrale particulare produsele:
( ) ( )
I 0 m r sin m z , I 0 m r cos m z , ( ) ( )
K 0 m r sin m z , K 0 m r cos m z . (5.160)
Deoarece potenţialul nu depinde de sensul axei z (condiţia 6) la

formarea integralei generale, urmează a considera egali cu zero coeficienţii
( ) ( )
integralelor particulare care conţin produsele: I 0 m r sin m z , K 0 m r sin m z .
Soluţia generală a ecuaţiei (5.151) poate fi astfel reprezentată de
integrala:
∞ ∞
V = ∫ A(m )I 0 (mr ) cos mz dm + ∫ B(m )K 0 (mr ) cos mz dm (5.161)

0 0
În gaura de sondă, funcţia potenţială trebuie să satisfacă condiţia

(5.153).
182
Ţinând seama de integrala Weber-Lipschitz pentru cazul funcţiilor Bessel

modificate:
(mr )cos m zdm = π2

∞
1
∫K 0
(5.162)
2 2
0
r +z
funcţia potenţială V0 se poate scrie:
ρ I
V0 = n
4πr0 2
1
2
ρn I ∞
2π r0 0
( )
= 2 ∫ K 0 mr cos m zdm (5.163)
r +z
Deoarece funcţia V0∗ - răspunsul mediului – este finită şi continuă în
tot spaţiul cercetat, nu poate conţine funcţia K 0 (mr ) care tinde la infinit
pentru r → 0 . Atunci, pentru a satisface condiţia (5.153) şi în raport cu
relaţiile (5.161) şi (5.163) trebuie să punem:
ρn I
( )
∞
B0 (m ) = şi V ∗
= ∫0 A0 (m )I 0 mr cos m zdm (5.164)
2π 2 r0
0
Prin urmare, potenţialul câmpului electric în mediul sondei va fi:

ρn I ∞
( ) ( )
∞
Vn = ∫ 0
2π 2 r0 0
K m r cos m zd m + ∫0 A0 (m )I 0 mr cos m zdm (5.165)
În zona invadată a stratului, funcţia potenţială Vi va fi:
( ) ( )
∞ ∞
Vi = ∫ Ai (m )I 0 m r cos m zdm + ∫ Bi (m )K 0 m r cos m zdm (5.166)

0 0
În zona necontaminată a stratului, soluţia ecuaţiei (5.151) nu poate

avea termeni care conţin funcţiile I0 (mr ), care tind la infinit pentru r → ∞ ,
fapt care contrazice a doua condiţie la limită. Astfel:
( )
∞
VR = ∫ BR (m )K 0 m r cos m zdm (5.167)

0
183
Pentru simplificarea calculelor, se înmulţesc funcţiile A0(m), Ai(m), Bi(m) şi

BR(m), respectiv cu:
B
2π 2 r0 2π 2 r0 2π 2 r0 2π 2 r0
, , şi
ρn I ρi I ρi I ρR I
şi se introduc noile funcţii:
2π 2 r0
C 0 (m ) = A0 (m )
ρn I
2π 2 r0
Ci (m ) = Ai (m )
ρi I
(5.168)
2π 2 r0
Di (m ) = Bi (m )
ρi I
2π 2 r0
DR (m ) = BR (m )
ρR I
Cu noile funcţii, potenţialele în cele trei medii vor fi:
ρ n I ⎡∞
( ) ⎤
( )
∞
Vn = 2 ⎢ ∫ K 0 m r cos m zdm + ∫ C 0 (m )I 0 m r cos m zdm ⎥ (5.169)

2π r0 ⎣ 0 0 ⎦
ρ i I ⎡∞
( ) ( ) ⎤
∞
Vi = ⎢ ∫ C (m )I m r cos m zd m + ∫ Di (m )K 0 m r cos m zdm ⎥ (5.170)

2π r0 ⎣ 0
2 i 0
0 ⎦
VR =
ρ R I ⎡∞
∫
2π r0 ⎢⎣ 0
2
D R
(m )K 0
( )
m r cos m zd m
⎤
⎥⎦ (5.171)
Pentru determinarea funcţiilor necunoscute: C0(m), Ci(m), Di(m) şi

DR(m) se folosesc condiţiile la limită 4 şi 5.
Punând în ecuaţiile (5.169) şi (5.170), r = 1 şi în ecuaţiile (5.170) şi
(5.171), r = r i şi egalând una cu alta părţile drepte ale fiecărei perechi de
ecuaţii menţionate mai sus, se obţine:
∞
∫ {ρ [C (m )I (m ) + K (m )] − ρ [C (m )I (m ) + D (m )K (m )]}cos m zdm =0 (5.172)

0
n 0 0 0 i i 0 i 0
184
şi
∫ {ρ [C (m )I (mr ) + D (m )K (mr )]− [ρ ( )]}

∞
i i 0 i i 0 i R
D R (m )K 0 m r i cos m zdm = 0 (5.173)
0
Egalităţile (5.172) şi (5.173) sunt satisfăcute pentru oricare z , dacă:

ρ n C 0 (m )I 0 (m ) + ρ n K 0 (m ) − ρ i C i (m )I 0 (m ) − ρ i Di (m )K 0 (m ) = 0 (5.174)
şi
( ) ( ) ( )
ρ i C i (m )I 0 m r i + ρ i Di (m )I 0 m r i − ρ R DR (m )K 0 m r i = 0 (5.175)
Pentru aplicarea condiţiilor la limită 5, trebuie să se calculeze în

prealabil derivatele în raport cu r ale funcţiilor potenţiale date de relaţiile
(5.169) – (5.171).
Ţinând seama de faptul că:
I 0′ ( x ) = I 1 ( x ); K 0′ ( x ) = − K 1 ( x ) (5.176)
unde: I1(x) şi K1(x) – funcţiile Bessel de speţa I şi a II-a, de ordinul unu, de

acelaşi argument (în cazul de faţă x = m r ):
ρn I ⎡ ⎤
∞ ∞
∂Vn
∂r
=
2π 2 r0 ⎣⎢ ∫0
⎢ C 0 (m )I 1 m r( )
cos m z ⋅ m ⋅ dm − ∫ 1
K m r cos m z( )
⋅m ⋅ d m ⎥ (5.177)
0 ⎦⎥
ρI ⎡ ⎤
∞ ∞
∂Vi
∂r
( ) ( )
= i2 ⎢ ∫ Ci (m )I1 m r cos m z ⋅m ⋅ dm − ∫ Di (m )K 2 m r cos m z ⋅m ⋅ dm ⎥
2π r0 ⎣⎢ 0
(5.178)
0 ⎦⎥
⎡∞ ⎤
∂VR
∂r
ρ I
= − R2
2π r0
( )
⎢ ∫ DR (m )K1 mr cos m z ⋅ m ⋅ dm⎥ (5.179)
⎢⎣ 0 ⎥⎦
Aplicând condiţiile la limită 5, pentru r = 1 şi r = r i , se obţine:

∞
∫ [C0 (m)I1 (m ) − K1 (m) − Ci (m )I1 (m) + Di (m)K1 (m)]cos m z ⋅ m ⋅ dm = 0 (5.180)

0
185
∫ [Ci (m)I1 (mr i ) − Di (m)K1 (mr i ) + DR (m)K1 (mr i )]cos m z ⋅ m ⋅ dm = 0 (5.181)

0
Egalităţile (5.180) şi (5.181) sunt satisfăcute dacă expresiile de sub

semnul integrală sunt egale cu zero, adică:
C 0 (m )I 1 (m ) − K 1 (m ) − C i (m )I 1 (m ) + Di (m )K 1 (m ) = 0 (5.182)
( ) ( )
C i (m )I 1 m r i − Di (m )K 1 m r i + D R (m )K 1 m r i = 0 ( ) (5.183)
Relaţiile (5.174), (5.175), (5.182) şi (5.183) formează sistemul de

patru ecuaţii cu patru necunoscute C0(m), Ci(m), Di(m) şi DR(m) a cărui
rezolvare dă posibilitatea determinării acestor funcţii:
⎧ρ n I 0 (m )C 0 (m ) − ρ i I 0 (m )Ci (m ) − ρ i K 0 (m )Di (m ) + ρ n K 0 (m ) = 0
⎪
( ) ( ) ( )
⎪ρ i I 0 m r i C i (m ) + ρ i K 0 m r i Di (m ) − ρ R K 0 mr i DR (m ) = 0
⎪
⎨ (5.184)
⎪ I1 (m )C 0 (m ) − I 1 (m )Ci (m ) + K1 (m )Di (m ) − K1 (m ) = 0
⎪
( ) ( ) ( )
⎪⎩ I1 mr i Ci (m ) − K1 mr i Di (m ) + K1 mr i DR (m ) = 0
Electrozii de măsură ai dispozitivului aflându-se în fluidul de foraj,

din funcţiile necunoscute enumerate mai sus, interes practic prezintă
funcţia C0(m) care intră în expresia potenţialului Vn. Rezolvând sistemul
(5.184) prin metoda determinanţilor:
N C0
C 0 (m ) = (5.185)
Δ
unde:
− ρ n K 0 (m ) − ρ i I 0 (m ) − ρ i K 0 (m ) 0
N C0 =
0 ( )
ρ i I 0 mr i ( )
ρ i K 0 mr i ( )
− ρ R K 0 mr i
(5.186)
K 1 (m ) − I 1 (m ) K 1 (m ) 0
0 ( )
I 1 mr i ( )
− K1 mr i ( )
K1 mr i
şi
186
ρ n I 0 (m ) − ρ i I 0 (m ) − ρ i K 0 (m ) 0
Δ=
0 ( )
ρ i I 0 mr i ( )
ρ i K 0 mr i ( )
− ρ R K 0 mr i
(5.187)
I 1 (m ) − I 1 (m ) K 1 (m ) 0
0 ( )
I 1 mr i ( )
− K1 mr i ( )
K1 mr i
În punctele situate pe axa z, pentru care r = 0 şi I0 (mr ) = I 0 (0) = 1:
⎡∞ ∞ ⎤
Vn = V =
ρn I
2π 2 r0
⎢∫ 0 K( )
m r cos m zdm + ∫ ( )
C0 (m )I 0 mr cos m zdm⎥ (5.188)
⎢⎣ 0 0 ⎥⎦
sau, ţinând seama de integrala Weber-Lipschitz:
ρ I ⎡ π ∞ ⎤
V = n2 ⎢ + ∫ C0 (m )cos m zdm⎥ (5.189)
2π r0 ⎣⎢ 2 z 0 ⎦⎥
Introducând în egalitatea (5.189) z = L = L r0 şi substituind

valoarea obţinută în ecuaţia (5.24) se deduce formula care dă mărimea
rezistivităţii aparente, măsurată cu dispozitiv potenţial:
⎡ 2L ∞ ⎤
ρ A = ρ n ⎢1 + ∫ C0 (m )cos m Ldm⎥ (5.190)
⎢⎣ π 0 ⎥⎦
sau, rezistivitatea relativă:

∞
ρA 2L
C 0 (m )cos m Ldm
π ∫0
= 1+ (5.191)
ρn
Pentru deducerea formulei care stabileşte mărimea rezistivităţii

aparente, măsurată cu dispozitiv gradient, trebuie să calculăm în prealabil
intensitatea câmpului electric în punctul M situat pe axa sondei la distanţa
z = L = L r0 de punctul sursă de curent.
⎛ ∂V ⎞ ρ I ⎡ π ∞ ⎤
E = −⎜ ⎟ = n2 2 ⎢ 2 ∫ C 0 (m )sin m L ⋅ m ⋅ dm⎥
+ (5.192)
⎝ ∂z ⎠ z = L 2π r0 ⎢⎣ 2 L 0 ⎥⎦
187
Substituind această valoare în ecuaţia (5.26) rezultă:
⎡ 2L 2 ∞ ⎤
( )
π ∫0
ρ A = ρ n ⎢1 + C 0 m sin m L ⋅ m ⋅ dm ⎥ (5.193)
⎢⎣ ⎥⎦
sau
2 ∞
ρA 2L
ρn
= 1+
π ∫ C0 (m)sin m L ⋅ m ⋅ dm 5.194)
0
Pentru obţinerea valorilor numerice ale rezistivităţii aparente sau ale

ρ
rezistivităţii relative A , valori folosite pe scară largă în interpretarea
ρn
rezultatelor carotajului electric, este necesar să se obţină valorile numerice
ale integralelor din relaţiile (5.189) şi (5.191).
Ţinând seama de semnificaţia lui L, relaţiile (5.189) şi (5.191) se
transcriu:
ρA 2L ∞ L
=1+ ∫ C0 (m )cos 2m dm (5.195)
ρn πd 0 d
şi
ρA 8 L2 ∞ L
=1+ 2 ∫
mC 0 (m ) sin 2m dm (5.196)
ρn πd 0 d
În absenţa unei zone cilindrice de pătrundere a filtratului de noroi,

rezolvarea problemei se simplifică. În acest caz, potenţialul câmpului
electric în sondă şi în mediul înconjurător se determină cu următoarele
relaţii:
ρ n I ⎡∞
( ) ( ) ⎤
∞
Vn = ∫ K m r cos m zd m + ∫ C (m )I m r cos m zd m (5.197)

2π r0 ⎢⎣ 0 ⎥⎦
2 0 0 0
0
şi
ρR I ∞
( )
VR = 2 ∫ DR (m )K 0 mr cos m zdm
2π r0 0
(5.198)
188
Condiţiile la limită dau posibilitatea alcătuirii sistemului de ecuaţii:
⎧ρ n C 0 (m )I 0 (m ) − ρ R DR (m )K 0 (m ) + ρ n K 0 (m ) = 0
⎨ (5.199)
⎩C 0 (m )I 1 (m ) + DR (m )K1 (m ) − K1 (m ) = 0
a cărui rezolvare conduce la funcţia căutată C0(m):

(ρ R − ρ n )K 0 (m )K1 (m )
C 0 (m ) = (5.200)
ρ
(ρ R − ρ n )I1 (m )K 0 (m ) + n∗
m
Împărţind numărătorul şi numitorul la ρ n şi notând:
ρR
μ= (5.201)
ρn
rezultă:
(μ − 1)K 0 (m )K1 (m )m
C 0 (m ) = (5.202)
m(μ − 1)I 1 (m )K 0 (m ) + 1
Substituirea valorii C0(m) în expresia potenţialului în sondă Vn, dă

posibilitatea calculării rezistivităţii aparente pentru cazul a două medii
(sonda şi roca necontaminată).
Formulele (5.195) şi (5.196) au stat la baza calculului curbelor
teoretice de carotaj cuprinse în abace, utilizate în interpretarea datelor de
observaţie din sonde investigate cu metoda carotajului electric lateral.
Cele patru cazuri tratate mai sus, deşi se întâlnesc în condiţii reale,
reprezintă totuşi cazuri particulare. În cazul cel mai general, în sonde se
întâlnesc strate de diferite grosimi şi rezistivităţi, omogene, izotrope sau
anizotrope, cu limite plane şi cilindrice de separaţie.
Unele strate poroase şi permeabile prezintă o zonă de invadare de
dimensiuni mai mici, iar altele o zonă mai mare. Astfel de strate pot fi
limitate de strate fără zonă de invazie (Fig. 5.22).
Problema directă a teoriei carotajului de rezistivitate aparentă
pentru acest caz general cu luarea în considerare a influenţei noroiului de
foraj din sondă, şi a rocilor adiacente, analitic, nu este complet rezolvată, ea
face obiectul de studiu mai multor cercetări.
189
Admiţând că zona coloanei de noroi, stratul de cercetat şi zonele de

invadare sunt omogene, Alpin ajunge la expresiile potenţialului şi câmpului
electric pentru o sursă punctuală de curent A plasată în sondă sub forma
unor ecuaţii integrale.
r
ρ ρ1
n 1
ρ2
2
ρ ρ ρ ρ
i3 io io i3 3
ρ4 ρ ρ ρ4
i4 i4 4
z
D i4
Di3
Fig. 5.22. Medii reale ce pot fi întâlnite în sonde [ 31 ].
Cunoscând valorile acestora, cu formulele (5.24) şi (5.26) se

determină rezistivitatea aparentă.
Valoarea 1/m apare din relaţiile cunoscute între funcţiile Bessel:
K1(m)I0(m)+K0(m)I1(m)=1/m.
5.6.2. Distribuţia continuă a rezistivităţii
În cazul real al formaţiunilor poros-permeabile traversate de sonde,
acestea pot fi reprezentate sub forma unui model fizic, conţinând trei zone
cilindrice coaxiale (fig.5.23a):
- sonda, umplută cu fluid de foraj (noroi) de rezistivitate ρ n ,
omogenă şi izotropă;
- zona de invazie - în care penetrează filtratul de noroi, admiţând o
variaţie continuă a rezistivităţii ρ i (r ) în funcţie de distanţa radială r, de la
valoarea ρ 0 ,la peretele sondei, până la valoarea. ρ R - rezistivitatea reală a
190
stratului, pe care o atinge la distanţa r = ri (raza zonei de invazie) faţă de

axa sondei (fig.5.23b);
- zona necontaminată, de rezistivitate ρ R la distanţe radiale r > ri ,
de asemenea omogena şi izotropă.
Distribuţiei continue a rezistivităţii în zona de invazie i se poate
asocia funcţia armonică a unui parametru numit prendivitate sau
parametrul "alfa", notat cu α şi care are expresia:
1
α= = σ , (5.203)
ρ
Unde ρ şi σ sunt rezistivitatea, respectiv conductivitatea mediului

respectiv.
Într-un punct oarecare M(r,z)1) al mediului se defineşte
parapotenţialul. notat cu ψ , prin relaţia
ψ = αV (5.204)
unde V este potenţialul electric în punctul respectiv.

Între parametrul prendivitate şi parapotenţial se poate stabili relaţia
de tipul
Δα Δψ
= (5.205)
α ψ
unde Δα şi Δψ sunt funcţiile Laplace de parametrii α şi ψ , conform
ecuaţiei (5.151).
191
ρ ρp
ρi (r)
b ρ
0
ρn
r0 ri r
ρn
a ρr ρ ρi ρr
i
d0
Di
Fig.5.23. Mediul neomogen

cu limite de separaţie cilindrice coaxiale (a)
şi distribuţia rezistivităţilor (b) [ 59 ].
Un mediu pentru care este valabilă ecuaţia (5.205) se numeşte

mediu "alfa" şi se caracterizează prin variaţia continuă a rezistivităţii,
respectiv conductivităţii. Astfel, pentru cazul zonei de invazie, conform
modelului considerat, având o variaţie continuă a rezistivităţii ρ i (r ) , pa-
rametrul α i reprezintă de asemenea o funcţie continuă de distanţa radială r:
r
α i (r ) = α 0 − α1 ln , (5.206)
rs
unde: α 0 reprezintă prendivitatea la peretele găurii de sondă, rs este raza

sondei, α - o constantă, determinată de condiţia continuităţii parametrului
α pentru limita zonei de invazie, r = ri adică:
r
α i = α r = α 0 − α1 ln i (5.207)
rs
de unde rezultă
α0 − αR
α1 = (5.208)
r
ln i
rs
192
unde α R este prendivitatea reală, în zona necontaminată.

Dacă se consideră în interiorul sondei, un electrod punctual de
curent A, situat în originea 0 a sistemului de coordonate, prin care este
injectat un curent continuu de intensitate I, într-un punct de măsură M(0,z)
aflat pe axa sondei, parapotenţialul va reprezenta suma
ψ(0, z ) = ψ 0n + ψ ∗n (5.209)
unde ψ 0n este parapotenţialul incident sau de excitaţie produs de curentul I

emis de electrodul A, considerând mediul din sondă infinit, omogen şi
izotrop, iar ψ ∗n - parapotenţialul secundar sau refractat, reprezentativ al
efectului zonelor adiacente sondei, respectiv zonei de invazie şi zonei
necontaminate.
În modul acesta, problema determinării răspunsului unui dispozitiv
de investigare constă în determinarea parapotenţialelor ψ n - în zona sondei,
cu prendivitatea α n , ψ i - în zona de invazie cu prendivitatea α i şi ψ R - în
zona necontaminată de prendivitate α R şi însumarea efectelor conform
ecuaţiei (5.209).
Pentru aceasta trebuie luate în considerare următoarele condiţii pe
care trebuie să le satisfacă parapotenţialele respective:
a) în orice punct al spaţiului cercetat, cu excepţia originii sistemului
de coordonate în care se află electrodul A, să satisfacă ecuaţia (5.151);
b) în punctele infinit depărtate, respectiv pentru R = r 2 + z 2 → ∞ ,
parapotenţialul ψ tinde către zero;
c) la limitele de separaţie dintre mediile cilindrice trebuiesc
satisfăcute următoarele condiţii la limită:
- condiţia de continuitate a potenţialului;
- condiţia de continuitate a componentei normale a densităţii de
curent;
d) în originea sistemului, respectiv pentru R→0, corespunzătoare
electrodului A, parapotenţialul ψ tinde către ∞ .
Pe baza acestor condiţii, aplicând o serie de calcule matematice, a
căror redare nu se consideră necesar a fi descrise în prezenta lucrare, se
obţine expresia parapotenţialului într-un punct de măsura M(O,L) respectiv
193
aflat pe axa sondei, la distanţa z = L de electrodul de curent:
I ⎡1 2∞ ⎤
ψ(0, L ) = ⎢ + ∫ C n (λ )cos(λL )dλ ⎥ (5.210)
4π ⋅ α n ⎣⎢ L π 0 ⎦⎥
unde C n (λ ) este un coeficient dedus din condiţiile la limită amintite,

funcţie de o variabilă de integrare λ .
Rezultă, din ecuaţia (5.203) şi (5.204), că expresia potenţialului în
punctul M va fi:
I ⋅ ρn ⎡ 1 2
∞ ⎤
V (0, L ) = ⎢ + ∫ C n (λ )cos(λL )dλ ⎥ (5.211)
4π ⋅ α n ⎣⎢ L π 0 ⎦⎥
care permite determinarea rezistivităţii aparente:

- cu dispozitiv potenţial de lungime L p = AM MA : ( )
(
ρ A 4π ⋅ L p V 0, L p )
2L p ∞
C n (λ )cos λL p dλ ( )
π ∫0
= ⋅ = 1+ (5.212)
ρn ρn I
- cu dispozitiv gradient de lungime Lg = OA OM : ( )

2 ∞
ρ A 4π ⋅ Lg ∂V 2 L2g
ρn
=
ρn ⋅ I
⋅
∂z z=L
= 1+
π ∫ λ ⋅ Cn (λ )cos(λLg )dλ (5.213)
0
Ecuaţiile(5.212) şi (5.213) pot fi rescrise, considerând drept

variabilă de integrare, în loc de λ , mărimea adimensională m = λ ⋅ rs şi
introducând mărimile "normalizate" în raport cu parametrii sondei:
ri L ρ ρ
ri = ; L= ; μ= R ; υ= 0
rs rs ρn ρn
astfel încât formulele practice de calcul a rezistivităţii aparente vor fi:

- cu dispozitiv potenţial
2L p ∞
ρA
ρn
= 1+
π ∫0
Cn (m )cos m L p dm ( ) (5.214)
194
cu dispozitiv gradient:
ρA
ρn
=1+
2 L2g ∞
π 0
∫ m ⋅ Cn (m)sin m Lg dm ( ) (5.215)
Cn(m) m Cn(m)
10
2 5. 10.100
5. 10.100
5. 10.20
5. 10.20 5. 10.5
5 5. 10.5 1
5. 10.1
5. 10.1
5. 10.0,1
5. 10.0,1
0 m 0 m
0 1 2 3 0 1 2 3
Fig.5.24. Variaţia coeficientului Cn(m)
si a produsului m Cn(m) [ 59 ].
Variaţia coeficientului C n (m ) şi a produsului mC n (m ) este repre-

zentată în figura 5.24. Integrarea numerică a formulelor (5.214) şi (5.215)
ρ ⎛L⎞
permite obţinerea curbelor de dependenţă: A = f ⎜⎜ ⎟⎟ pentru ρ 0 = const. ,
ρn ⎝ ds ⎠
şi Di = const. reprezentate grafic în figura 5.25, pentru modelul de rocă
ρ 0 = 10ρ n ( υ = 10 ) şi Di = 2d s (cifrele curbelor reprezentând raportul
ρ
μ = R ).
ρn
Aceste curbe reprezintă răspunsul dispozitivelor potenţiale şi
gradiente pentru mediul reprezentat de stratul poros-permeabil afectat de
195
fenomenul de invazie (considerând grosimea stratului infinită) şi permit

determinarea rezistivităţii reale a acestor strate.
Fig.5.25. Curbele de dependenţă a rezistivităţii aparente,

în funcţie de lungimea dispozitivului:
ρA ⎛ L ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ pentru ρ 0 = 10ρ n şi Di = 2d s
ρn ⎝ ds ⎠
a - dispozitive potenţiale; b - dispozitive gradiente;
ρR
(cifrele curbelor reprezintă raportul : μ=
) [ 18 ].
ρn
Se observă în grafic că curbele dispozitivului potenţial tind către
ρ
valoarea asimptotică (limita dreaptă R ) mai repede decât cele ale
ρn
dispozitivului gradient, mai ales pentru valori mici ρ R . Cu alte cuvinte, la
lungime egală, dispozitivul potenţial are o adâncime de investigaţie mai
mare decât a dispozitivului gradient.
196
6
METODE ELECTRICE
CU DISPOZITIVE NEFOCALIZATE
6.1. Carotajul electric standard

Carotajul electric convenţional sau standard constă în măsurarea
rezistivităţii aparente cu dispozitive potenţiale şi gradiente. Denumirea de
standard derivă de la faptul că dispozitivele sunt standardizate. Atunci când
condiţiile de măsurare permit, alături de curbele de rezistivitate se înregis-
trează şi curba de potenţial spontan. În funcţie de dispozitivele utilizate în
cadrul carotajului electric standard sunt cunoscute mai multe procedee:
carotajul electric standard obişnuit, carotajul electric cu dispozitive pentru
sare, carotajul electric special. Fundamentarea teoretică este aceiaşi pentru
toate procedeele şi a fost prezentată în capitolul 5.
6.1.1. Caracteristicile dispozitivelor carotajului electric standard

Carotajul electric standard constă în înregistrarea unei diagrafii
compuse dintr-o curbă de potenţial spontan şi două curbe de rezistivitate
aparentă, una înregistrată cu dispozitiv potenţial şi cu una cu dispozitiv
gradient.
Dispozitivele utilizate în practică pot fi consecutive sau
neconsecutive, monopolare sau bipolare, fiind utilizate de preferinţă cele
bipolare, întrucât permit înregistrarea simultană şi a diagrafiei de PS (vezi
figura 6.1).
Cu ajutorul relaţiilor (5.27) – (5.32) stabilte în capitolul 5 se calcu-
lează rezistivitatea aparentă pe baza valorilor măsurate şi a dispozitivului
utilizat. Caracteristicile dispozitivelor utilizate în carotajul electric standard
sunt prezentate în tabelului 6.1.
197
METODE DE INVESTIGAREA SONDELOR
Caracteristicile dispozitivelor de carotajului electric standard

Tabelul 6.1.
Dispozitivul Simbolul Scara Lungimea Raza de Scară de măsură
adâncimilor dispozitivului investigaţie
N (B) A (M) 1).PS n PS = 12,5Ωm/cm
( ΔE PS ) - -
(25 mV pe 2cm)
2). ρ A
2,0 m
Dispozitiv ( )
L p = AM MA rinv, p = 2AM MA ( )
Scara de bază
n ρ = 2,5Ωm/cm
potenţial = 0,3m = 0,6m A
A0,3M2,0N (0-20Ωm pe 8 cm
M (A) M (A) (M0,3A2,0B) diagrafie)
0 0,3 m
1:1000
A (M) N (B) Scări de
reluare
3). ρ A 1/5 - 12,5Ωm/cm
Dispozitiv potenţial
Disp ozitiv gradient
Dispozitiv
gradient
Lg = 0A 0M( ) ( )
r inv ,g = 0A 0M
(0 – l00Ωm)
1/25 -
N0,3M2,0A = 2,15m = 2,15m 62 ,5 Ω m/cm
(B0,3A2,0M) (0 – 500Ωm)
Simbolurile incluse în paranteze sunt pentru dispozitivele bipolare şi sunt notate de jos în sus.
Distanţele dintre electrozi sunt în metri.
6.1.2. Înregistrarea diagrafiei electrice standard

Diagrafia electrică standard se obţine cu ajutorul staţiei de carotaj,
schemele principiale de măsură fiind prezentate în figura 6.1.
În figura 6.1a, este reprezentată schema principială de măsură pentru
un dispozitiv potenţial monopolar.
Generatorul de curent continuu GEN emite un curent de intensitate I.
Acest curent poate fi reglat cu ajutorul reostatului R şi măsurat cu
miliampermetrului mA. Curentul continuu este aplicat colectorului de cu-
rent CC, al pulsatorului invertor P. Acesta are rolul să transforme curentul
continuu, într-un curent pulsat, respectiv un curent continuu care-şi
schimbă periodic polaritatea, având o formă dreptunghiulara (fig. 6.1e).
Curentul pulsat este transmis pe un conductor al cablului geofizic şi
alimentează electrodul de curent A al dispozitivului de sondă. Al doilea
conductor care iese din pulsator este conectat la electrodul de curent B,
instalat la suprafaţă sub forma unei prize de pământ introduse într-o groapă
cu apă sau cu fluid de foraj. Electrodul B reprezintă electrodul de întoarcere
a liniilor de curent care sunt emise în sondă prin electrodul A.
198
Diferenţa de potenţial care ia naştere între electrozii M şi N, U MN

este tot de formă pulsată şi este proporţională cu rezistivitatea aparentă a
rocii investigate.
Diferenţa de potenţial U MN se transmite pe doi conductori ai cablului
geofizic la suprafaţă şi se aplică colectorului de măsură CM, al
pulsatorului-invertor P. Acesta transformă semnalul pulsatoriu într-un
curent continuu, măsurat şi înregistrat pe film fotosensibil cu ajutorul
galvanometrului de rezistivitate GR. Circuitul rezistiv RS asigură reglajul
sensibilităţii galvanometrului în funcţie de constanta dispozitivului K.
Schema de măsură pentru dispozitivul gradient monopolar este
identică (fig. 6.1b) fiind efectuată numai schimbarea conexiunilor
conductorilor la electrozii dispozitivului de sondă.
Curba de potenţial spontan poate fi obţinută cu ajutorul electrodului
de măsură, dar într-o lansare separată.
Schema de măsură pentru dispozitivul potenţial bipolar este
reprezentată în figura 6.1c, fiind compusă tot din generatorul de curent
continuu GEN, reostatul de reglaj R şi instrumentul de măsură mA. De pe
colectorul de curent al pulsatorului-invertor P, curentul pulsatoriu este
transmis prin doi conductori ai cablului geofizic la electrozii de curent A şi
B din diapozitivul de sondă.
Semnalul U MN , respectiv potenţialul electrodului M în raport cu
potenţialul electrodului de referinţă N, montat la suprafaţa sub forma unei
prize de pământ, este transmis printr-un conductor al cablului geofizic, tot
sub formă pulsată la circuitului de măsură de la suprafaţă. Pe acelaşi
conductor este transmis şi potenţialul de curent continuu ΔE PS , reprezen-
tând potenţialul spontan măsurat între electrodul M şi electrodul N de la
suprafaţă.
Cele două potenţiale sunt separate cu ajutorul filtrului format din
bobina de inductanţă L, care opreşte componenta pulsatorie U MN şi lasă să
treacă componenta continuă ΔE PS .
Această componentă este măsurată şi înregistrată pe film fotosensibil
cu ajutorul galvanometrului GPS. Al doilea filtru este reprezentat de
condensatorul de capacitate C, care opreşte componenta continuă ΔE PS şi
lasă să treacă numai componenta pulsatorie U MN .
199
Fig. 6.1. Schema principială de măsură a diagrafiei electrice standard [ 5 ] :

(a) - dispozitiv potenţial monopolar; (b) - dispozitiv gradient monopolar; (c) - dispozitiv potenţial
bipolar; (d) - dispozitiv gradient bipolar; (e) - diagrama curentului şi a diferenţei de potenţial
200
Aceasta este aplicată colectorului de măsură CM a pulsatorului

invertor P, unde este transformat în semnal de curent continuu, măsurat şi
înregistrat cu ajutorul galvanometrului GR. Reţelele rezistive RS asigură
reglajul sensibilităţii galvanometrilor GR şi GPS.
În modul acesta se obţine o înregistrare simultană a curbei de
rezistivitate cu dispozitiv potenţial şi a unei curbe de potenţial spontan.
Schema de măsură pentru dispozitivul gradient bipolar este identică
(figura 6.1d), deosebirea constând doar în schimbarea conexiunilor
conductorilor la electrozii dispozitivului de sondă.
6.1.3. Forma de reprezentare a diagrafiei electrice standard

Diagrafia electrică standard este compusă din:
- curba de PS ( ΔE PS ) înscrisă pe trasa I a diagramei;
- curbele de rezistivitate aparentă ρ A , înscrise pe trasa II:
- cu dispozitiv potenţial A0,3M2,0N (M0,3A2,0B) cu linie plină şi
- cu dispozitiv gradient N0,3M2,0A (B0,3A2,0M) suprapusă peste
curba potenţială, cu linie punctată.
În practica de şantier curba înregistrată cu dispozitiv potenţial mai
este cunoscută şi sub denumirea de „curbă normală”, iar cea înregistrată cu
dispozitiv gradient „curba a III-a”.
Diagrafia electrică standard (figura 6.2.) este prezentată împreună cu
coloana litologică (a) a formaţiunilor geologice traversate de sondă;
punându-se în evidenţă modul de reprezentare a fiecărui tip de rocă pe
diagrafie. Scara de măsură pentru ΔE PS este nPS=12,5 mV/cm, iar pentru
cele de ρ A este n = 2,5Ωm/cm .
Se observă că în dreptul unor roci compacte, cum sunt gresiile sau
calcarele, curbele de rezistivitate aparentă ies din cadrul diagramei, limitate
la o extindere de 8 cm (respectiv 0 - 20 Ωm); pentru a putea citi valorile
mari de rezistivitate este necesară introducerea aşa ziselor „scări de
reluare”: scara 1/5, n = 12,5Ωm/cm (0 – l00 Ωm/8 cm) şi scara 1/25,
n = 62,5Ωm/cm (0 – 500 Ωm/8 cm).
Rezistivitatea aparentă măsurată cu dispozitiv gradient este propor-
ţională cu rezistivitatea reală a mediului. Coeficientul de proporţionalitate
este egal cu raportul densităţii reale de curent în mediul investigat şi
densitatea de curent în mediu omogen şi izotrop.
201
0 20 Ωm
0 reluare 1/5 100 Ωm
25mV 0 reluare 1/25 500 Ωm
Marnă
Nisip poros-permeabil
Nisip argilos
Gresie compactă
Calcar poros-permeabil
Calcar compact
Petrol
Gaze
Apă sărată
Fig. 6.2. Forma de reprezentare a diagrafiei electrice standard [5].
Se poate demonstra, pentru un caz simplu, că rezistivitatea măsurată

cu un dispozitiv potenţial va depinde de contrastul de rezistivitate între
stratul considerat şi mediile adiacente, de distanţa de la electrodul M la
stratul de cercetat şi de grosimea acestuia.
202
Forma de reprezentare prezentată mai sus corespunde în general înre-

gistrărilor analogice, care s-au efectuat în majoritatea sondelor săpate în
ţara noastră. Această metodă a fost utilizată încă din anul 1931 şi reprezintă
un fond diagrafic important pentru rezolvarea unor probleme de geologia
zăcămintelor de petrol din Romania, de aceea considerăm necesară
cunoaşterea acestei metode.
6.2. Alte procedee de carotaj electric standard

6.2.1. Carotajul electric standard cu dispozitive pentru sare
Aceste dispozitive sunt destinate investigării sondelor care traver-
sează formaţiuni cu sare sau chiar sare masivă, în care caz fluidul de foraj
este mineralizat (condiţia este ca gradul de mineralizare al fluidul de foraj
să fie relativ mediu).
Caracteristicile dispozitivelor utilizate în carotajul electric standard
pentru sare sunt sintetizate în baza tabelului 6.2.
Caracteristicile carotajului electric standard pentru sare
Tabelul 6.2.
Scara
Raza de
Dispozitivul Simbolul adân- Lungimea Scara de măsură
investigaţie
cimi- dispoziti-vului
lor
n PS = 5mV/cm
N (B) A (M)
1)PS( ΔE PS ) - -
(25 mV pe 2cm)
2). ρ A
5,0 m dispozitiv L p = AM MA( ) ( )
rinv ,p = 2AM MA Scara de bază
potenţial = 1,0m n ρ = 1,25Ωm/cm
= 0,5m
A0,5M5,0N (0-10Ωm pe 8 cm
M (A) M (A) (M0,5A5,0B) de diagrafie)
0 0,5 m
1:1000
A (M) N (B)
Scări de reluare
3). ρ A n ρ = 5Ωm/cm
( ) ( ) (0 – 40Ωm pe 8cm
Dispo zitiv po ten ţial
dispozitiv
Dispo zitiv grad ien t
Lg = 0A 0M r inv ,g = 0A 0M
gradient de diagrafie)
N0,5M5,0A = 5,25m = 5,25m n ρ = 10 Ωm/cm
(B0,5A5,0M) (0 – 80Ωm pe 8cm
de diagrafie)
Obs.: simbolurile incluse în paranteze sunt pentru dispozitivele bipolare.
După cum se observă dimensiunile dispozitivelor potenţial şi

gradient sunt mai mari ca la dispozitivele standard din tabelul 6.1. Din
203
această cauză, lungimile de dispozitiv şi, respectiv razele de investigare

sunt mai mari.
Forma de reprezentare a diagrafiei electrice standard cu dispozitiv
pentru sare.
Diagrafia electrică standard cu dispozitiv pentru sare este compusă,
la fel cu cea standard din curba PS şi cele două curbe de rezistivitate
aparentă ρ A - cu dispozitiv potenţial şi gradient.
EPS ρ
A
10mV + 0 Ωm 10
ρai <ρ fn
P
ρai >ρfn
AS
Σ
Σ Model
Σ în “X”
Σ
Marnă P Petrol
Gresie poroasă AS Apă sărată
permeabilă
M0,5A5,0B( ρ0,5)
Sare B0,5A5,0M(ρ )
5,25
Fig.6.3. Diagrafia electrică

înregistrată cu dispozitive pentru sare [5].
În figura 6.3 este reprezentată această diagrafie, pentru o succesiune

litologică care cuprinde şi un strat de sare. Se observă că, datorită
204
concentraţiei mari în săruri a fluidului de foraj, atât diagrafia ΔE PS , cât şi

cea de rezistivitate prezintă anomalii cu amplitudini reduse. În dreptul
stratului de sare sunt înregistrate valori mari, atât a rezistivităţii cu
dispozitiv potenţial, cu maximul în apropierea limitei superioare a stratului,
cât şi cu dispozitiv gradient, cu maximul în dreptul limitei inferioare. Cele
două curbe se intersectează aproximativ la mijlocul stratului, formând un
model în "X".
Curba ΔE PS poate prezenta şi anomalii nule sau chiar
electropozitive, în cazul în care rezistivitatea filtratului de noroi este
comparabilă sau chiar mai mare decât a apelor de zăcământ.
Interpretarea diagrafiei electrice standard pentru sare
Interpretarea calitativă a diagrafiei electrice standard pentru sare
prezintă aceleaşi aspecte ca şi cea pentru diagrafia electrică standard, cu
diferenţa că amplitudinile reduse ale anomaliilor curbei ΔE PS şi ale curbe-
lor de rezistivitate aparentă duce la o scădere a preciziei de determinare,
atât a rocilor poros-permeabile, cât şi a limitelor şi grosimilor stratului şi
estimarea conţinutului acestora.
La aspectele prezentate la interpretarea diagrafiei electrice standard
pentru diagrafia electrică cu dispozitiv pentru sare se adaugă:
- separarea masivelor de sare, după anomaliile de rezistivitate
reprezentate prin modelul în X;
- determinarea limitelor sării, care se stabilesc în apropierea
punctelor de rezistivitate aparentă maximă (limita superioară pentru curba
potenţială şi limita inferioară pentru curba gradientă).
6.2.2. Carotajul electric special

Dispozitive utilizate
Carotajul electric special este de fapt carotajul electric standard,
varianta vestică, aplicat la noi din anul 1966.
Diagrafia electrică specială este o formă a diagrafiei electrice
standard în care se înregistrează pe lângă curba ΔE PS trei curbe de
rezistivitate aparentă:
- două curbe de rezistivitate cu dispozitive potenţiale ideale,
având lungimile Lp1 = AM1 = 16in (0,4 m) şi, respectiv L p 2 = AM 2
205
=64in ( ≅ 1,6m );la început se înregistra şi o a treia curbă potenţială

L p 3 = AM 3 = 38in (0,95 m) înscrisă pe trasa a III-a.
-o curbă de rezistivitate cu dispozitiv gradient, având lungimea
L g = 18 ft şi 8 in ( ≅ 5,7 m).
Caracteristicile dispozitivelor pentru carotajul electric special sunt
sintetizate în tabelul 6.3.
Caracteristicile dispozitivelor pentru diagrafia electrică specială

Tabelul 6.3.
Scara Raza
Lungimea
Dispozitivul Simbolul de de Scara de măsură
dispozitivului
adâncime investigaţie
1)PS –
- - n PS = 10mV/div
N ( ΔE PS )
B B 2). ρ A L p1 = rinv , p1 =
dispozitiv Scara de bază
A
potenţial Scara AM1 = 2AM1 = nρ = 2Ωm/div
A16' ' M1 standardi- 16' ' 32' '
ρ 16''
zată (≅ 0,4m ) (= 0,4m ) (0-20Ωm pe 10
M2
div.)
Lg= 18’ 8 ”
3). ρ A 1:1000
L p2 = rinv , p 2 = Scări de reluare
dispozitiv
potenţial AM 2 = 2AM 2 = 1
M 1 64” Scară de 64' ' 128' ' 10
M A64' ' M 2
detaliu (≅ 1,6m ) (= 3,2m ) nρ = 20Ωm/div
L p= 16”
0 ρ 64''
N
(0 –200 Ωm pe
A 1:200
4) ρ A Lg = rinv , g =
10 div. de
Disp. Disp. diagrafie)
dispozitiv
potenţiale gradient
gradient 0A = 0A = (OBS. 1 div de
AO=18.̀8” 18'8' ' 18'8' ' diagrama = 1/4in
ρ18'8'' (≅ 5,7m ) (= 5,7m ) = 6,35mm)
Forma de reprezentare a carotajului electric special

Diagrafia electrică specială se reprezintă pe 3 trase ale diagramei
(fig. 6.4.) şi este compusă din:
- curba de PS ( ΔE PS ) înregistrată în partea stângă a diagramei (pe
trasa I-a de 10 diviziuni);
- curbele de rezistivitate aparentă cu dispozitive potenţiale (denumite
şi curbe normale), pe trasa a II- a tot de 10 diviziuni: curba cu dispozitiv
potenţial L p1 = AM1 = 16 in (= 0,4 m ) este reprezentată cu linie plină ( ρ16'' sau
206
16"N), iar curba cu dispozitiv potenţial L p 2 = AM 2 = 64 in (= 1,6 m ) este

reprezentată cu linie punctată ( ρ 64
''
sau 64"N);
Fig. 6.4. Diagrafia electrice speciale.
- curba de rezistivitate aparentă cu dispozitiv gradient (denumită şi

curbă laterală - 18'8"L) este reprezentată pe trasa III-a de 10 div. Scara de
măsură pentru rezistivitate este nρ = 2 Ωm/div. (0-20 Ωm pe 10 div.) - scara
de bază este 2 Ωm/div, iar scara de reluare este de 20 Ωm/div, respectiv 0-
200 Ωm pe 10 div.
Interpretarea diagrafiei electrice speciale
Aspectul calitativ al interpretării diagrafiei electrice speciale este, în
linii mari, acelaşi ca la diagrafia electrică standard, cu avantajul că
207
dispunându-se de trei curbe de rezistivitate aparentă cu raze diferite de

investigare, iar curba cu dispozitiv lateral avănd raza de investigare mai
mare ca cea de la diagrafia standard (L = 5,7 m, faţă de L = 2,15 m), se
poate face o estimare mai precisă a conţinutului colectorului. Astfel:
- la "separaţie pozitivă" între curbele de rezistivitate aparentă
ρ 18' 8' ' ≥ ρ 64' ' ≥ ρ 16' ' roca poate fi caracterizată „posibil cu hidrocarburi”;
- la "separaţie negativă" între curbele de rezistivitate aparentă -
ρ 18' 8' ' < ρ 64' ' < ρ 16' ' - roca este caracterizată ca fiind cu apă de zăcământ.
Se cuvin făcute aceleaşi precizări ca şi în cazul carotajului electric
standard şi anume că cele două separaţii nu întotdeauna sunt respectate, un
strat cu hidrocarburi fiind pus în evidenţă şi atunci când cele trei curbe de
rezistivitate prezintă separaţie negativă, dar au forma corespunzătoare
stratelor cu rezistivitate mare. Atunci când valorile de rezistivitate sunt
foarte mari si egale pe cele trei curbe poate fi vorba şi de un strat compact.
Aspectul cantitativ al interpretării diagrafiei electrice speciale constă
în posibilitatea determinării în anumite condiţii favorabile a parametrilor
rezistivitate reală ρ R rezistivitatea zonei de invazie ρ i şi a diametrului
zonei de invazie Di .
6. 3. Aplicaţiile diagrafiei electrice standard

Diagrafia electrică standard reprezintă o metodă de investigare
aplicată la marea majoritate a sondelor forate în ţara noastră, atât pentru
hidrocarburi, cât şi pentru explorarea zăcămintelor de substanţe minerale
utile, ape geotermale, cărbuni etc.
Fac excepţie cazurile în care nu se pot obţine înregistrări cu metoda
respectivă şi anume în sonde forate cu fluide neconductive, precum şi când
diagrafiile obţinute nu sunt concludente, respectiv în sonde forate cu fluide
cu un grad înalt de mineralizaţie. La acestea din urmă se adaugă în ultimul
timp şi fluidele cu inhibitori, conţinând în cantităţi mari clorură de potasiu,
care-i conferă fluidului caracter de fluid mineralizat.
Aplicaţiile diagrafiei electrice standard pot fi concretizate în
următoa-rele:
a) corelarea geologică a profilelor do sondă, care constă în recunoaş-
terea după aspectul diagrafiei a formaţiunilor geologice traversate de
sonde, în comparaţie cu sondele de pe aceiaşi structură;
208
b) stabilirea reperelor geologo - geofizice (markeri) şi a limitelor geolo-

gice, pe baza cărora se construiesc hărţi structurale şi secţiuni geo-
logice
c) separarea stratelor poros-permeabile care pot conţine fluide sau a
stratelor care conţin alte substanţe minerale;
d) determinarea limitelor şi grosimilor stratelor;
e) estimarea conţinutului în fluide a rocilor poros-permeabile sau a altor
substanţe minerale;
f) determinarea nivelului limitelor de separaţie dintre fluide;
g) stabilirea adâncimii şi grosimii intervalelor care urmează a fi puse în
producţie;
h) efectuarea de studii geologice privind posibilităţile de generare şi
colectare a hidrocarburilor şi altele.
6.4. Carotajul electric lateral

Carotajul electric lateral constă în măsurarea rezistivităţilor aparente
a formaţiunilor geologice traversate de sonde cu ajutorul unei succesiuni de
dispozitive potenţiale şi gradiente de lungimi diferite, cu raze de inves-
tigare diferite. În ţara noastră carotajele electrice laterale s-au utilizat în
două variante cunoscute sub denumirea de: metoda BKZ şi metoda DRR.
6.4.1. - Metoda BKZ

În perioada 1948 - 1968, în România s-a aplicat carotajul electric la-
teral, varianta BKZ. În cadrul acestui procedeu, investigarea sondelor era
realizată cu o succesiune de şase dispozitive gradiente (vezi în tabelul 6.4).
Se observă că în succesiunea dată se află un dispozitiv gradient
neconsecutiv (de acoperiş) în scopul separării mai precise a stratelor după
curbele de rezistivitate înregistrate, precum şi dispozitivul gradient din
carotajul electric obişnuit (M 2 A 0,3 B).
209
Caracteristicile dispozitivelor utilizate în varianta BKZ

Tabelul 6.4
Dispozitivul Tipul Lungimea Raza de Scara de Scara
(simbol) dispozitivului dispozitivului investigare măsură adâncimilor
B0,3A0,5M Gradient Lp = 0,65 m rivp = 0,65 m
B0,3A1M Gradient Lp = 1,15 m rivp = 1,15 m

nρ =
1:500
2,5Ωm/cm
M6A1B Gradient Lg = 6,5 m rivg = 6,5 m
Forma de prezentare a diagrafiei BKZ într-o secţiune geologică cu o

succesiune litologică relativ simplă este redată în figura 6.5.
Fig.6.5. Forma de prezentare a diagrafiei BKZ
210
6.4.2. Metoda DRR

Metoda DRR (determinarea rezistivităţii reale) utilizează o succesiune
de patru dispozitive de rezistivitate: trei gradiente şi unul potenţial. Scopul
aplicării carotajului electric lateral, metoda DRR, este de a determina ele-
mentele necesare caracterizării conţinutului colectoarelor, respectiv: rezis-
tivitatea "reală" ρ R , rezistivitatea "medie" a zonei de invazie ρ i , şi diametrul
zonei de invazie Di. Metoda DRR, a fost introdusă de V. Negoiţă [42].
Modelul fizic utilizat în fundamentarea teoretică este modelul treaptă
care implică o distribuţie simplificată a fluidelor în colector.
În capitolul 3 a fost prezentată distribuţia fluidelor şi a rezistivităţilor în
stratul poros-permeabil saturat cu apă de zăcământ, respectiv hidrocarburi şi
apă de zăcământ ca urmare a fenomenului de invazie. Se consideră o
distribuţie simplificată, în ipoteza existenţei unei zone de invazie omogene, în
care filtratul de noroi să fie considerat distribuit uniform până la limita
acestei zone (fig. 6.6 a).
Fig.6.6. Distribuţia simplificată a fluidelor (a)

şi a rezistivităţilor (b) în stratul poros-permeabil [5].
h - grosimea stratului, ρ ad - rezistivitatea rocilor adiacente, ds - diametru sondei, ρn - rezistivitatea
noroiului, (I) - zona de invazie de rezistivitate "medie" ρ i , considerată uniformă, Di - diametrul zonei
de invazie, ρ fn - rezistivitatea filtratului de noroi; (II) - zona necontaminată de rezistivitate ρ R ,
211
Astfel, în stratul poros-permeabil, de grosime h, mărginit de rocile

adiacente (argile) având rezistivitatea ρ ad , traversat de gaura de sondă de
diametru ds conţinând noroi de rezistivitate ρ n , se formează două zone:
(I) zona de invazie de rezistivitate "medie" ρ i , considerată
uniformă, de diametru Di, conţinând filtrat de noroi de
rezistivitate ρ fn ;
(II) zona necontaminată de rezistivitate ρ R , conţinând apă de
zăcământ sau hidrocarburi şi apă de zăcământ.
Distribuţia simplificată a rezistivităţii în ambele tipuri de roci este
prezentată în figura 6.6b. Se constată că, la roca saturată cu apă de zăcământ,
rezistivitatea acesteia ρ R ≅ ρ Ri are valoare mai mică decât rezistivitatea medie
a zonei de invazie ρ i , respectiv ρ Ri < ρ i , în timp ce la roca cu conţinut de
hidrocarburi şi apă de zăcământ, rezistivitatea zonei necontaminate ρ R se
apropie sau depăşeşte valoarea rezistivităţii medii a zonei de invazie,
respectiv ρ R ≥ ρ i .
Într-un model de strat conform figurii 6.6a, rezistivitatea aparentă
determinată cu un dispozitiv gradient de lungime L = OA (OM ) este o funcţie
de următorii parametri:
ρ A = f (ρ n , ρ i , ρ R , ρ ad ,d s ,Di , h,L ) (6.1)
în care: ds este diametrul sondei, Di- diametrul zonei de invazie, h- grosimea

stratului, L lungimea dispozitivului, ρ n - rezistivitatea noroiului de foraj, ρ i
- rezistivitatea zonei de invazie, ρ R - rezistivitatea reală, ρ ad - rezistivitatea
stratelor adiacente.
Dacă stratul are o grosime infinită, sau se efectuează o corecţie pentru
grosimea stratului, atunci expresia (6.1) devine:
ρ A → ∞ = f ( ρ n , ρ i , ρ R , d s , Di , L ) (6.2)
Prin corecţia cu grosimea stratului şi rezistivitatea rocii adiacente se

elimină din valoarea măsurată, ponderea cu care intervin stratele din cul-
cuşul şi acoperişul colectorului.
212
Normalizând parametrii din relaţia (6.2) în raport cu rezistivitatea

noroiului şi diametrul sondei, respectiv ρ n şi ds se obţine:
ρ A →∞ ⎛ρ ρ D L ⎞
= f ⎜⎜ i , R , i , ⎟⎟ (6.3)
ρn ⎝ ρn ρn ds ds ⎠
Considerând un dispozitiv de lungime dată, ecuaţia (6.3) se transformă

în expresia:
ρ L →∞ ⎛ρ ρ D ⎞
= f ⎜⎜ i , R , i ⎟⎟ . (6.4)
ρn ⎝ ρn ρn ds ⎠
Pentru valori cunoscute ale rezistivităţii noroiului, ρ n , şi a diametrului

găurii de sondă, ds , ecuaţia (6.4) conţine 3 necunoscute: ρ i - rezistivitatea
"medie" a zonei de invazie, ρ R - rezistivitatea "reală" a zonei necontaminate
şi Di - diametrul zonei de invazie. În consecinţă, pentru determinarea acestora
sunt necesare trei ecuaţii de tipul (6.4), obţinute prin determinarea
rezistivităţii aparente (corectate pentru grosimea stratului) cu ajutorul a trei
dispozitive gradiente de lungimi diferite L1, L2, L3, astfel încât se obţine un
sistem de forma:
ρ L1→∞ ⎛ρ ρ D ⎞
= f1 ⎜⎜ i , R , i ⎟⎟ (I)
ρ L2 →∞ ⎛ρ ρ D ⎞
= f2 ⎜⎜ i , R , i ⎟⎟ (II)
ρ L3 →∞ ⎛ρ ρ D ⎞
= f3 ⎜⎜ i , R , i ⎟⎟ (III)
a cărui rezolvare poate duce la determinarea parametrilor necunoscuţi.

Dacă stratul investigat nu are grosimea infinită, ci grosimea h finită,
datorită particularităţii dispozitivelor gradiente de a nu prezenta un răspuns
conform în domeniul de grosime a stratului h ∈ (0,8 − 1,5)L , va mai fi necesar
un dispozitiv potenţial de lungime L4, care să satisfacă inegalitatea valabilă
pentru toate cele patru dispozitive:
1,5Li ≤ 0,8Li +1 , i = 1,2,3,4 . (6.5)
213
Acest dispozitiv va furniza o a patra ecuaţie de forma:
ρL4 ⎛ρ ⎞
= f 4 ⎜⎜ i ,d s ⎟⎟ (6.6)
ρn ⎝ ρn ⎠
respectiv, rezistivitatea aparentă este influenţată numai de rezistivitatea zonei

Di
de invazie (pentru > 1). În felul acesta, din cele patru ecuaţii, pentru orice
ds
grosime h a stratului, numai una din ele nu va fi utilizabilă, rămânând în
permanentă trei ecuaţii, din care pot fi determinate cele trei necunoscute.
Caracteristicile dispozitivelor de investigare utilizate în carotajul

electric lateral - metoda DRR
În investigarea sondelor prin metoda DRR se utilizează trei dispozitive
gradiente, cu lungimi diferite de dispozitiv şi un dispozitiv potenţial, acestea
satisfăcând relaţia (6.6).
Caracteristicile dispozitivelor şi ale diagrafiei obţinute sunt redate în
tabelul 6.5.
De fapt dispozitivul potenţial este cel utilizat în carotajul electric
standard Lp = MA = 0,3 m , având raza de investigare rinv = 0,6 m . Odată cu
acesta este utilizat şi dispozitivul gradient Lg = 0M = 2,15 m , rinv = 2,15 m şi o
curbă de PS înregistrate în scara 1:1000 - scara carotajului, electric standard.
înregistrarea cu dispozitivul gradient Lg 1 = 0M = 2,15 m care reluată în scara
1:500 (scară mai detaliată) împreună cu alte două înregistrări cu dispozitive
de rază mai dare, respectiv Lg 2 = 0M = 4,25 m şi Lg 3 = 0M = 8,4 m , constituind
completul DRR propriu-zis.
Lungimile dispozitivelor gradiente sunt astfel alese încât în orice
situaţie există cel puţin două dispozitive utile , în afara domeniului de grosimi
a stratelor h = ( 0,8 – 1,5 )L în care dipozitivele gradiente nu dau înregistrări
concludente. În felul acesta, pentru orice grosime a stratelor care interesează
din punct de vedere practic există trei curbe de rezistivitate care sunt utilizate
pentru rezolvarea obiectivului acestei metode şi anume determinarea
rezistivităţii reale, a rezistivităţii zonei de invazie şi a diametrului zonei de
invazie.
214
Metoda implică înregistrarea unui număr mai mic de de curbe care are
drept consecinţă reducerea timpului de reţinere a sondei.
Caracteristicile dispozitivelor si diagrafiei DRR
Tabelul 6.5.
Construcţia Dispozitivul Simbolul Scara Lungimea Raza Scara
dispozitivelor Adânci- dispoziti- de de măsură
milor vului investigare
CE standard 1)PS( ΔE PS ) PS - - nPS =
12,5mV/cm
2). ρ MA M0,3A2B Lp = rinv, p =

dispozitiv
= MA 2MA =
potenţial 0,6m
(ρ ) 0,3
= 0,3m nρ =
1:1000
rinv, g = 2,5Ωm/cm
3). ρ OM B0,3A2M
0M (0-20Ωm
= 2,15m pe 8cm de
dispozitiv Lg =
gradient diagrafie)
= 0M
(ρ ) 2 ,15 = 2,15m
Completul DRR 1). ΔE PS PS - - nPS =

propriu-zis 12,5mV/cm
L g1 = 0M rinv, g =
2). ρ OM B0,3A2M = 2,15m 0M
dispozitiv = 2,15m
gradient
(ρ ) 2 ,15 1:500
rinv , g =
L g 2 = 0M 0M
= 4,25m nρ =
3). ρ OM B0,5A4M = 4,25m 2,5Ωm/cm
dispozitiv rinv , g = (0-20Ωm
gradient 0M pe 8cm de
(ρ ) 4 , 25
L g 3 = 0M
= 8,4m diagrafie)
4). ρ OM B0,8A8M
= 8,4m
disp.
gradient
(ρ ) 8, 4
Forma prezentare a diagrafiei DRR. Forma de prezentare a diagrafia

DRR este redată pentru o succesiune litologică relativ simplă în figura 6.7. Se
observă că diagrafia electrică standard în scara 1:500 este redată separat, într-
un mod de înregistrare special, iar cele trei curbe gradiente formând
215
completul DRR propriu-zis sunt redate separat în scara 1:500 - scară de

detaliu.
Fig.6.7. Forma de prezentare a diagrafiei DRR

împreună cu diagrafia electrică standard [5].
Interpretarea diagrafiei DRR

Interpretarea calitativă
- Separarea zonelor poros-permeabile: acestea sunt puse în evidenţă
prin "anomaliile electronegative" pe curba EPS (stratul 1 şi 2); lipsa anomaliei
pune în evidenţă prezenta unui strat compact (stratul 3);
- Determinarea limitelor şi grosimilor stratelor: pot fi determinate din
curba EPS, precum şi din curbele cu dispozitiv potenţial şi, mai ales, gradient,
conform metodologiei cunoscute.
- Estimarea conţinutului în fluide a colectoarelor: se realizează pe baza
studiului aspectului curbelor de rezistivitate aparentă şi a "separaţiilor" dintre
acestea, comparând punctele de maxim a fiecărei curbe:
- Separaţia "pozitivă", respectiv ρ 8 ,4 ≥ ρ 4,25 ≥ ρ 2,15 ≥ ρ 0 ,3 - reprezintă
"colector posibil cu hidrocarburi"; aceasta se explică prin faptul că la lungimi
de dispozitiv mici (dispozitivul potenţial MA = 0,3 m), se măsoară
rezistivitatea zonei de invazie, conţinând filtrat de noroi, iar la lungimi de
216
dispozitiv mari. - rezistivitatea zonei necontaminate cu hidrocarburi (v.

distribuţia fluidelor şi rezistivităţilor în stratul poros-permeabil) (stratul 1);
- Separaţia "negativă", respectiv ρ 8 ,4 < ρ 4,25 < ρ 2,15 < ρ 0 ,3 - reprezintă
"rocă cu apă de zăcământ"; explicaţia este analogă cu cea de mai sus, cu
deosebire că dispozitivele de investigare mare măsoară rezistivitatea zonei
necontaminate conţinând apă de zăcământ (v. distribuţia fluidelor şi
rezistivităţilor) (stratul 2);
- Lipsa separaţiei, respectiv ρ 8 ,4 ≅ ρ 4 ,25 ≅ ρ 2,15 ≅ ρ 0 ,3 - cu valori mari,
reprezintă "rocă compactă" (gresie) (stratul 3).
Razele de investigaţie ale celor trei dispozitive gradiente sunt de 2,15;
4,25 şi 8,4 m, de unde rezultă că numai în cazul stratelor de grosime mare
valorile de rezistivitate aparentă măsurate provin de la statul analizat. Acesta
reprezintă un singur factor din multitudinea celor care afectează valorile
măsurate şi prin urmare în cazul colectoarelor se formează separaţie dar
raportul rezistivităţilor nu este respectat.
Interpretarea semicantitativă
Pe baza tabelului 6.5, care redă caracteristicile dispozitivelor DRR,
sistemul de ecuaţii (6.6) se poate rescrie sub forma:
ρ 2,15→∞ ⎛ρ ρ D ⎞
= f1 ⎜⎜ i , R , i ⎟⎟ (I′)
ρ 4 ,25→∞ ⎛ρ ρ D ⎞
= f2 ⎜⎜ i , R , i ⎟⎟ (II′) (6.7)
ρ 8 ,4 → ∞ ⎛ρ ρ D ⎞
= f3 ⎜⎜ i , R , i ⎟⎟ (III′)
şi
ρ 0 ,3 ⎛ρ ⎞
= f 4 ⎜⎜ i , d s ⎟⎟ (IV′) (6.8)
ρn ⎝ ρn ⎠
El poate fi rezolvat grafic cu ajutorul abacelor DRR conform

metodologiei de interpretare a diagrafiei DRR. Rezultatul prelucrării se
ρR ⎛D ⎞
materializează prin obţinerea graficelor de dependenţă = f ⎜⎜ i ⎟⎟ pentru
ρn ⎝ ds ⎠
217
fiecare dispozitiv gradient (fig.6.8) cele trei curbe obţinute dând un punct de
intersecţie (în cazul ideal) sau, în cazul general, un triunghi. Punctul
corespunzător centrului de greutate al triunghiului, permite determinarea pe
abscisă a raportului Di d , iar pe ordonată a raportului ρ R de unde se deduc
s ρn
valorile ρ R şi Di, împreună cu valoarea ρ i , obţinută ca urmare a prelucrării
grafice efectuate. Alte cazuri de intersecţie şi modul de rezolvare a acestora
sunt prezentate în figura numărul 6.10, împreuna cu graficul de dependenţă
ρi ⎛D ⎞
= f ⎜⎜ i ⎟⎟ (figura 6.9).
ρn ⎝ ds ⎠
Fig.6.8. Graficul de intersecţii Fig.6.9. Graficul de dependenţă

ρR ⎛D ⎞ [ 42 ]. ρi ⎛D ⎞
= f ⎜⎜ i ⎟⎟ = f ⎜⎜ i ⎟⎟ [ 42 ].
ρn ⎝ dS ⎠ ρn ⎝ dS ⎠
Astfel se obţin cele trei soluţii ale sistemului (6.7), respectiv ρ i -

rezistivitatea medie a zonei de invazie, ρ R - rezistivitatea reală şi Di -
diametrul zonei de invazie, pentru un diametru de invazie comparabil cu
lungimea dispozitivului celui mai lung Di ≅ L8,4 .
Cei doi parametri ρ i şi ρ R pot constitui un criteriu de apreciere a
conţinutului colectorului: astfel, daca se scrie relaţia pentru rezistivitatea
zonei de invazie (subzona de tranziţie), ρ i :
Fρ z
ρi = (6.9)
si2
218
Fig.6.10. Cazuri de intersecţii ale graficului ρ R = f ⎛⎜ Di ⎞⎟ [ 42 ].

ρn ⎜d ⎟
⎝ S⎠
unde F reprezintă factorul de formaţie, ρ z - rezistivitatea amestecului compus

din filtrat de noroi şi fluid din rocă; si. - saturaţia zonei de invazie în
amestecul filtrat de noroi - apă de zăcământ ( s i = 100 %,pentru un colector cu
apă de zăcământ).
Se consideră cazul în care valoarea ρ z ≅ ρ fn aproximaţie ce se poate
face în zonele cu invazie adâncă, având în vedere ca parametrul ρ i este
determinat cu dispozitivul potenţial ρ 0,3 , cu adâncimea de investigaţie rinv =
0,6 m.
Zona de invazie şi zona necontaminată au acelaşi factor de formaţie F,
fiind valabilă relaţia (pentru strate cu apă de zăcământ):
ρ Ri ρ
F= ≅ i (6.10)
ρ ai ρ fn
sau, prin schimbarea termenilor externi ai rapoartelor între ei:

ρ fn ρ i
≅ (6.11)
ρ ai ρ R
219
în care ρ Ri a fost înlocuită cu ρ R (înlocuire valabilă în formaţiuni saturate cu

apă).
Aproximând ρ i - rezistivitatea rocii saturate cu filtrat de noroi de
rezistivitate ρ fn cu ρ Ri , raportul ρ i ρ R poate fi aproximat ca fiind egal cu
ρR
ρR i ρR ( I ρ = este indicele de rezistivitate).
ρ Ri
Astfel, considerând pentru saturaţia critică Sc = 50 % pentru care
I ρ = 4 , rezultă că valoarea raportului ρ i ρ R , comparativ cu valoarea
raportului 1/4, permite stabilirea criteriului pentru caracterizarea conţinutului
rocii colectoare, ca în tabelul 6.6.
Criterii de caracterizare a conţinutului rocii colectoare din diagrafia DRR

Tabelul 6.6.
ρi Caracterizarea colectorului
Raportul
ρR
<4 "Roca posibil cu hidrocarburi"
≅4 "Roca posibil cu hidrocarburi şi o cantitate de

apă"
>4 "Roca cu apă"
Aplicaţiile diagrafiei DRR

Diagrafia DRR a reprezentat un instrument important în procesul de
investigare a rocilor colectoare cu hidrocarburi în şantierele petrolifere din
ţara noastră şi îl reprezintă în continuare în condiţiile reinterpretării zăcămin-
telor mature. Domeniul de aplicaţie al acesteia se referă în mod deosebit la
roci colectoare "curate" - fără conţinut de argilă, având următoarele aplicaţii:
- Determinarea rocilor poros-permeabile;
- Estimarea conţinutului colectorului - în hidrocarburi şi apă;
- Determinarea parametrului rezistivitate reală ρ R , rezistivitatea
zonei de invazie ρ i şi a diametrului zonei de invazie Di.
220
6.5. Microcarotajul standard

6.5.1.Principiul şi caracteristicile dispozitivelor de microcarotaj
standard
Dispozitivul de investigare pentru microcarotaj are o patină din
material electroizolant (cauciuc) împinsă pe peretele găurii de sondă si o
contrapatină de sprijin. (fig. 6.11a).
Fig.6.11. Principiul microcarotajului standard

pentru un strat poros-permeabil, învecinat de strate impermeabile [ 5 ].
Pe patină sunt montaţi trei electrozi metalici punctiformi dispuşi la

distanţe de 1in unul faţă de altul.
Electrodul A, de curent, prin care se emite în strat un curent electric
de intensitate I, dă naştere unui câmp electric E. Liniile de curent ale
câmpului electric E se distribuie în semispaţiul din faţa patinei, aproximativ
221
radial. Suprafeţele echipotenţiale, V = const., reprezintă cu aproximaţie

nişte semisfere, distribuite de asemenea în semispaţiul din faţa patinei.
Electrozii de măsură M1 şi M2 măsoară potenţialele dezvoltate în
rocă, datorită rezistivităţii acesteia.
Cei trei electrozi formează două dispozitive:
- un dispozitiv (micro) potenţial ideal, compus din electrozii A şi
M2, având lungimea de dispozitiv Lp = AM2 = 2in (0,0508m);
- un dispozitiv (micro) gradient, compus din electrozii A, M1 şi M2,
având lungimea de dispozitiv Lg = A0 = 1,5in (0,0381m).
Caracteristicile dispozitivelor de microcarotaj standard şi cavernometru [5]

Tabelul 6.7.
Dispozitiv Simbolul Scara Lungime Rază de Scară de măsură
dispozitivului adâncimilor de investigare
dispozitiv
1)Caver - - Curbele
nometrie de rezistivi
(Cav) tate
Scara de bază
CAV Scara nρ = 2Ωm/div
standardizată
2). ρ A 1:1000 Lp = rinv, p =
dispozitiv
Scara AM 2 = 2AM 2 Scara de reluare
A n ρ = 20 Ωm/div
micropo
de detaliu 2 in = 4 in
1“ tenţial
1:200 Caverno
M1 A2”M2 gramă
1“
1in/div
M2
Observaţii:
- 1div = 1 / 4in
3). ρ A Lg = rinv, g = -o trasă are 10
AO = diviziuni
dispozitiv AO
microgradient 11 / 2 inch
A1”M 11”M2 = 11 / 2 in
Patina este menţinută pe peretele sondei cu ajutorul unui mecanism

de braţe articulate, acţionate din interiorul aparatului de sondă, care la
rândul lui este menţinut centrat în sondă cu ajutorul unei contrapatine,
dispuse pe peretele opus (fig. 6.11b). Întrucât, deschiderea mecanismului
cu braţe articulate depinde de diametrul găurii de sondă, acestuia i s-a
ataşat un traductor rezistiv cu ajutorul căruia poate fi determinată mărimea
222
acestuia. În acest fel se obţine o curbă a variaţiei diametrului găurii de

sondă în funcţie de adâncime, denumită "cavernogramă" (fig.6.12a).
6.5.2. Răspunsul microcarotajului standard şi forma de prezentare a

diagrafiei
În figura 6.12 este prezentată diagrafia de microcarotaj standard
înregistrată în dreptul unui colector care are în culcuş şi acoperiş roci
impermeabile şi totodată este înscrisă şi cavernograma. Cavernograma este
înregistrată pe trasa I-a.
Pe trasa II-a sunt reprezentate curbele de rezistivitate aparentă (d): -
ρ 2'' înregistrată cu dispozitivul (micro) potenţial cu Lp = AM2 = 2in
(=0,0508 m) - linie plină; ρ1'' x1'' înregistrată cu dispozitivul (micro) gradient
cu Lg = A0 = 1,5 in (=0,0381 m) - linie punctată.
Dispozitivul microgradient, are raza de investigaţie (vezi tabelul
6.7) rinv, g = 1,5 in (= 0,0381m) . Volumul inestigat conţine turta de colmataj
cu rezistivitatea ρ tn şi o mică parte din subzona spălată, cu rezistivitatea
ρ io > ρ tn (vezi distribuţia fluidelor şi rezistivităţilor).
Dispozitivul micro-potenţial, cu raza de investigaţie r inv ,p ≅ 10 cm ,
cuprinde în volumul investigat, pe lângă turta de colmataj, cea mai mare
parte a subzonei spălate (fig. 6.13).
Din această cauză, în dreptul stratului poros-permeabil,
rezistivitatea aparentă pe curba ρ 2'' este mai mare decât cea pe curba ρ1'' x1''
formându-se aşa numita "separaţie pozitivă" – ρ 2'' > ρ1'' x1'' .
Pe cavernogramă se observă că în dreptul stratului poros-permeabil
diametrul găurii de sonda este mai mic decât diametrul sapei, dn, datorită
turtei de colmataj depuse pe peretele sondei, în timp ce, în dreptul stratelor
impermeabile diametrul este mai mare decât diametrul sapei, datorită
excavării găurii de sondă, dată de efectul de exfoliere a argilelor sub
acţiunea apei din fluidul de foraj.
Diametralul real al sondei, ds, comparativ cu diametrului sapei, dn –
reprezentat pe diagramă cu o linie verticală punctată (fig. 6.12a), va fi
d s < d n în dreptul stratelor poros-permeabile şi d s > d n în dreptul rocilor
impermeabile.
223
Fig.6.12. Forma de reprezentare a diagrafiei de microcarotaj standard

- pentru un strat poros-permeabil învecinat cu strate impermeabile [5].
Fig. 6.13. Volumele de rocă investigate de dispozitivul

de microcarotaj standard [5].
Trebuie menţionat că în dreptul stratelor compacte în care nu are

loc invazia cu filtrat de noroi şi nici formarea unor caverne cele două
diametre sunt egale, d s = d n
224
6.5.3 Interpretarea diagrafiei de microcarotaj standard

Ca şi la alte diagrafii de rezistivitate, pe baza proprietăţilor ei,
diagrafia de microcarotaj standard prezintă două aspecte ale interpretării
acesteia, după cum urmează.
Interpretarea calitativă a diagrafiei de microcarotaj standard

Separarea intervalelor poros-permeabile dintr-o succesiune de strate
se efectuează pe baza "separaţiei pozitive" între curbele de rezistivitate
aparentă cu dispozitiv (micro) potenţial şi (micro) gradient ρ 2'' > ρ1'' x1'' şi a
prezenţei "efectului de turtă" pe diagrama de cavernometrie - d s < d n ; în
cazul stratelor impermeabile, cele două rezistivităţi aparente au aproximativ
aceeaşi rezistivitate - ρ 2'' ≅ ρ1'' x1'' iar cavernograma prezintă "efectul de
excavare" d s > d n . Stratele compacte prezintă pe curbele de rezistivitate
valori mari şi foarte mari şi egale iar pe cavernogramă cele două diametre
au aceiaşi valoare.
Determinarea limitelor stratelor şi grosimilor acestora, inclusiv
determinarea grosimii "efective" a pachetelor de strate poros-permeabile
În cazul colectoarelor cu intercalaţii impermeabile limitele stratelor
pot fi determinate precis în punctele Hs şi Hi în care încep şi se termină
zona cu "efect de turtă" pe curba de cavernometrie şi "separaţia pozitivă"
pe curbele de rezistivitate "aparentă", grosimea stratului fiind dată de
diferenţa dintre adâncimile corespunzătoare acestor limite, h = H i − H s
În figura 6.14 este reprezentat un pachet de strate poros-permeabile,
conţinând intercalaţii impermeabile relativ subţiri (a). Răspunsul curbei de
potenţial spontan, reprezentat împreună (b), scoate în evidenţă faptul că
această diagrafie, utilizată de obicei în determinarea limitelor şi grosimilor
stratelor, pune în evidenţă în mod clar numai limita superioară Hs şi cea
inferioară Hi ale pachetului de strate, intercalaţiile impermeabile subţiri
nefiind în mod clar evidenţiate ; în acest mod, se determină o "grosime
aparentă" a pachetului de strate, hA = H i − H s , care include şi suma
grosimilor intervalelor impermeabile.
Diagrafia de cavernometrie (c) şi de rezistivitate aparentă cu cele
două dispozitive - micropotenţial şi microgradient (d) pune în evidenţă clar
fiecare intercalaţie poros-permeabilă şi respectiv, impermeabilă, astfel încât
225
Fig.6.14.Determinarea limitelor şi grosimii efective a unui pachet

de strate poros-permeabile cu intercalaţii impermeabile [5]
a - coloana litologică, b - curba de potenţial spontan,
c - cavernograma, d - curbele de rezistivitate din microcarotaj.
pot fi determinate grosimile h1, h2,..., hn ale fiecărei intercalaţii poros-

permeabile şi se obţine grosimea "efectivă" hef = h1 + h2 + ... + hn < hA .
Interpretarea cantitativă a diagrafiei de microcarotaj standard

Determinarea rezistivităţii subzonei spălate, ρ io , a colectoarelor
Rezistivitatea subzonei spălate ρ io a stratului poros-permeabil este
necesară pentru determinarea parametrului rezistivitate reală ρ R din
diagrafiile focalizate şi de inducţie.
S-a văzut că răspunsul dispozitivelor micropotenţiale şi micro-
gradiente depinde de rezistivitatea turtei de colmataj ρ tn şi de grosimea
acesteia htn, de rezistivitatea subzonei spălate ρ io şi de diametrul sondei ds.
226
Astfel încât se poate scrie pentru fiecare dispozitiv câte o relaţie de

dependenţă (normalizate în raport cu ρ tn ) de forma:
ρ 2'' ⎛ρ ⎞ ( I)
= f1 ⎜⎜ io , htn ⎟⎟
ρ tn ⎝ ρ tn ⎠
(6.12)
ρ1'' X1'' ⎛ρ ⎞
= f2 ⎜⎜ io , htn , d s ⎟⎟
ρ tn ⎝ ρ tn ⎠ ( II)
Rezolvarea sistemului (6.12) se poate face cu ajutorul graficului din

figura 6.15.
ρ1'' X1'' ⎛ρ ⎞
Fig.6.15. Grafic de dependenţă = f ⎜⎜ 2'' ⎟⎟ .
ρ tn ⎝ ρ tn ⎠
Acest grafic permite determinarea valorii ρ io şi a grosimii htn, fiind

cunoscute rezistivităţile aparente ρ 2'' şi ρ1'' x1'' şi diametrul sondei d s .
227
Grosimea turtei de noroi poate fi verificată din relaţia:

dn − ds
htn = (6.13)
2
b). Determinarea porozităţii şi a factorului de formaţie

S-a văzut că pentru o rocă care conţine apă şi hidrocarburi se poate
scrie "relaţia generala a interpretării cantitative", respectiv expresia
saturaţiei în apă sub forma:
Fρ ai
Sa =
ρR
unde F este factorul de formaţie; ρ R - rezistivitatea "reală" a rocii; ρ ai -

rezistivitatea apei de zăcământ.
Pentru subzona spălată poate fi scrisă o relaţie analogă pentru
saturaţia în filtrat de noroi a acestei subzone:
Fρ fn
S io = (6.14)
ρio
unde ρ io este rezistivitatea subzonei spălate, iar ρ fn - rezistivitatea

filtratului de noroi conţinut de aceasta.
Întrucât rocile colectoare de hidrocarburi conţin o cantitate de
hidrocarburi reziduale, sub forma saturaţiei în hidrocarburi reziduale s hr , se
poate scrie:
S io = 1 − S hr (6.15)
Pe de altă parte, factorul de formaţie, pentru roci slab consolidate

este dat de relaţia lui Humble:
0,62
F=
P 2,15
228
unde P este porozitatea rocii, astfel încât ecuaţia (6.14) poate fi scrisă sub
forma:
0,62 ⋅ ρ fn
(1 − Shr )2 = (6.16)
P 2,15 ⋅ ρio
S-a folosit relaţia lui Humble, pentru că domeniul optim de

aplicabilitate al microcarotajului este în formaţiuni cu rezistivitate mică sau
medie, din care fac parte formaţiunile slab consolidate şi neconsolidate.
De aici rezultă expresia porozităţii:
0,62 ⋅ ρ fn
P = 2,15 (6.17)
(1 − s hr )2 ⋅ ρ io
Pentru factorul de formaţie se poate folosi şi relaţia lui Archie, dacă
litologia formaţiunilor investigate o impun. În acest cazuri relaţia (6.17) se
modifică corespunzător.
229
230
7
CAROTAJUL ELECTRIC FOCALIZAT
DE TIP LATEROLOG
7.1. Domeniile de aplicabilitate

ale carotajului electric focalizat de tip laterolog
În investigarea geofizică a rocilor traversate de sonde, unul din
obiectivele principale îl reprezintă determinarea saturaţiei în apă, respectiv
hidrocarburi pentru care este necesară cunoaşterea rezistivităţii reale ρ R .
Cu ajutorul dispozitivelor nefocalizate, potenţiale sau gradiente,
rezistivitatea aparentă măsurată ρ A diferă în majoritatea cazurilor de rezis-
tivitatea reală a rocilor investigate.
Din cauza influenţei simultane a coloanei de noroi şi a formaţiunilor
adiacente, forma câmpului electric produs de electrozii de curent A şi B ai
dispozitivului de investigare suferă deformări importante în dreptul
stratului investigat, faţă de forma ideală în mediul omogen.
O serie de factori de influenţă asupra câmpului dispozitivelor nefoca-
lizate este analizată mai jos.
a) În condiţiile sondelor săpate cu fluide de foraj de rezistivitate mică
(noroaie mineralizate), coloana de noroi are un efect de scurtcircuitare
asupra liniilor de curent ale câmpului, impunând un traseu preferenţial al
acestora pe un drum de minimă rezistenţă (fig.7.1a)
b) În cazul unor strate de rezistivitate mare, mărginite de strate
adiacente de rezistivitate mică, liniile de curent au de asemenea un traseu
preferenţial înspre acestea din urmă (fig.7.1c).
În cazul a), din cauza deformării câmpului electric creat de
electrodul de curent A, curbele de rezistivitate aparentă înregistrate cu
dispozitiv potenţial ρ AM şi cu dispozitiv gradient ρ M0 vor fi foarte
aplatizate, prezentând maxime a căror valoare este mult mai mică decât
rezistivitatea reală a stratului ρ R (fig.7.1b). Acelaşi lucru se observă şi în
cazul c), în care ρ AM << ρ R şi ρ M0 << ρ R (fig.7.1d)
231
DE TIP LATEROLOG
c) Pentru determinarea rezistivităţii reale a rocilor este necesară

investigarea zonei necontaminate, depăşindu-se zona de invazie. În acest
caz sunt necesare dispozitive cu rază de investigare mare, deci cu distanţe
mari între electrozii de măsură şi curent, ceea ce are ca efect, în special în
cazul dispozitivelor gradiente, scăderea puterii de rezoluţie verticală.
Fig.7.1. a) Efectul de scurtcircuitare prin coloana de noroi la dispozitivele

convenţionale; b) Diagrafia rezistivităţii aparente; c) Efectul de împrăştiere dat de
stratele adiacente; d) Diagrafia rezistivităţii aparente [5].
Aceste inconveniente sunt rezolvate cu ajutorul dispozitivelor de

investigare focalizate de tip Laterolog la care curentul de investigare este
focalizat în direcţia stratului, astfel încât acesta să pătrundă în strat, perpen-
dicular pe pereţii găurii de sondă.
Domeniile de aplicabilitate ale dispozitivelor de tip laterolog sunt:
a) în formaţiuni traversate de sonde cu fluide mineralizate, putând
merge până la saturaţie sau în formaţiuni cu rezistivitate mare, în care
232
DE TIP LATEROLOG
există un puternic contrast între rezistivitatea reală a formaţiunii şi

rezistivitatea fluidului de foraj:
ρR
≥ 50 (7.1)
ρn
b) în formaţiuni în care rezistivitatea subzonei spălate este

aproximativ egală cu rezistivitatea reală:
ρ io ≅ ρ R (7.2)
c) în formaţiuni în care raportul dintre rezistivitatea filtratului de

noroi ρ fn şi rezistivitatea apei de zăcământ ρ ai are valoarea:
ρ fn
< 4. (7.3)
ρ ai
7.2. Macrodispozitive focalizate de tip laterolog

Există mai multe tipuri de dispozitive focalizate şi anume:
1.Laterolog-7- dispozitivul focalizat cu şapte electrozi punctiformi;
2. Laterolog-3- dispozitivul ecranat cu trei electrozi alungiţi;
3. Dual laterolog- DLL;
4. SFL- dispozitivul cu focalizare sferică, (The Spherically Focused
Log)

Dispozitivul laterolog cu şapte electrozi punctiformi este prezentat
în figura 7.2, cu următoarea distribuţie a electrozilor:
- un electrod de curent central A0;
- doi electrozi de curent de focalizare A1 şi A2 aşezaţi la extremele
dispozitivului, simetric faţă de electrodul central A0 ;
- două perechi de electrozi de măsură M1N1 şi, respectiv M2N2,
dispuşi de asemenea simetric faţă de A0.
233
DE TIP LATEROLOG
Electrozii simetrici sunt scurtcircuitaţi între ei şi anume: A1 cu A2,

M1 cu M2 şi N1 cu N2, constituind astfel un dispozitiv simetric, cu centrul
de simetrie în A0.
Prin electrodul A0 este transmis în mediul înconjurător un curent de
intensitate I0 , denumit curent de măsurare sau curent principal, iar prin
electrozii A1 şi A2 un curent I1 denumit curent de focalizare (prin fiecare
din cei doi electrozi este transmis jumătate din curentul total, adică I1/2).
Fig.7.2. Dispozitivul laterolog – 7 [ 5 ].
Dispozitivul de investigaţie este completat cu electrozii de curent de

întoarcere B0 şi B1 aflaţi la distanţă infinită de dispozitiv, de obicei la
suprafaţă şi un electrod de referinţă N0, pentru măsurarea potenţialelor,
aflat de obicei, de asemenea, la suprafaţă.
Fiecare din curenţii emişi de electrozii A0, respectiv A1 şi A2
creează câte un câmp electric în mediul înconjurător şi anume: curentul de
234
DE TIP LATEROLOG
măsurare I0 creează un câmp de măsurare, iar curentul de focalizare I1 un

câmp de focalizare.
Câmpul de focalizare este divizat în două părţi care "îmbracă"
câmpul de măsurare, determininându-l pe acesta să ia forma unei "pânze de
curent" dirijate perpendicular pe axa dispozitivului şi cuprinsă între două
plane paralele care trec prin punctele O1 şi O2 dispuse la mijlocul distanţei
dintre electrozii M1 şi N1, respectiv M2 şi N2.
Curentul de focalizare I1 este reglat în mod automat de un "sistem
de focalizare", astfel încât în orice moment diferenţa de potenţial dintre
perechile de electrozi de măsură M1–N1, respectiv M2- N2 să fie nulă, adică:
ΔVMN = VM1 − VN1 = VM 2 − VN 2 = 0 (7.4)
Relaţia (7.4) reprezintă condiţia de focalizare şi înseamnă că

potenţialul electrodului M1 este în permanenţă egal cu potenţialul
electrodului N1 şi potenţialul electrodului M2 este egal cu potenţialul
electrodului N2 (potenţialele respective considerându-se faţă de electrodul
de la infinit).
Îndeplinindu-se condiţia de mai sus şi având în vedere că faza
(sensul) curentului I0, este în permanenţă egală cu faza (sensul) curentului
I1, liniile de curent adiacente ale câmpurilor de măsurare şi de focalizare se
resping - la nivelul planelor O1 şi O2, astfel că liniile de curent ale câmpului
de măsurare sunt dirijate perpendicular pe axa dispozitivului, deci spre
interiorul stratului investigat.
Suprafeţele echipotenţiale V = const. constituie suprafeţe sferice în
apropierea electrozilor de curent A0 , A1 şi A2. La distanţe mai mari
sprafeţele echipotenţiale se unesc sub forma unor "arahide", luând în final,
forma de elipsoid de revoluţie.
Răspunsul dispozitivului Laterolog 7 în mediul omogen şi izotrop

Pentru stabilirea relaţiilor analitice de determinarea diferenţei de
potenţial ΔVMN şi a condiţiei de focalizare (7.4) pentru mediul omogen şi
izotrop, se porneşte de la observaţia că dispozitivul focalizat este compus
dintr-o serie de dispozitive potenţiale AM suprapuse. Potenţialele în
punctele M1, M2, N1 şi N2 se pot determina pe baza superpoziţiei stărilor
235
DE TIP LATEROLOG
electrice, sursele de curent fiind: electrodul A0 alimentat cu un curentul de

I1
intensitate I0 şi electrozii A1 şi A2 alimentaţi de curenţii cu intensitate .
2
Potenţialul în punctele M1,M2 este:
ρ ⎛ I0 I1 I1 ⎞
VM = VM1 = VM2 = ⎜ ⎟ (7.5)
4π ⎜ A M + 2A M + 2A M ⎟
⎝ 0 1 1 1 2 1⎠
(v.ec. (5.13)), iar în punctele N1,N2:
ρ ⎛ I0 I1 I1 ⎞
VN = VN1 = VN2 = ⎜ + + ⎟ (7.6)
4π ⎜ A N 2A N 2A N ⎟
⎝ 0 1 1 1 2 1⎠
I1
Din condiţia de focalizare (7.4) se obţine raportul curenţilor
2I 0
necesar pentru menţinerea configuraţiei câmpului focalizat:
I1 A 1M1 ⋅ A 1N1 ⋅ A 2M1 ⋅ A 2N1

n= = (7.7)
(
2I 0 A 0M1 ⋅ A 0N1 A 2M1 ⋅ A 2N1 − A 1M1 ⋅ A 1N1 )
Potenţialul electrozilor M şi N este egal cu:
ρ ⋅ I 0 ⎛⎜ 1 A 1A 2 ⎞
⎟
VM = VN = + n (7.8)
4π ⎜⎝ A 0M1 A 1M1 ⋅ A 2M1 ⎟⎠
Ecuaţia (7.8) permite să se determinare rezistivitatea mediului

investigat, daca se cunosc curentul I0 şi se măsoară potenţialul VM sau VN în
raport cu electrodul de referinţă N0, aflat teoretic la infinit:
4π VM V
ρ LL = ⋅ = K LL ⋅ M (7.9)
1 A 1A 2 I0 I0
+n
A 0M1 A 1M1 ⋅ A 2M1
unde KLL este coeficientul (constanta) dispozitivului focalizat:

4π
K LL = (7.10)
1 A 1A 2
+n
A 0M1 A 1M1 ⋅ A 2M1
236
DE TIP LATEROLOG
Rezistivitatea măsurată de dispozitivul laterolog, ρ LL , reprezintă o

valoare mediată de-a lungul distanţei L = 010 2 , echivalentă cu grosimea
fascicolului de curent I0, denumită lungimea diapozitivului.
Un alt parametru important este raportul de extindere sau modulul
de focalizare. El măsoară gradul în care se realizează focalizarea pânzei de
curent I0 şi este dat de relaţia:
A 1A 2 LE
s= = (7.11)
010 2 L
unde LE = A 1A 2 (distanţa dintre electrozii de focalizare) reprezintă distanţa

(lungimea) de ecranare.
Din ecuaţiile (7.7) şi (7.11) se poate deduce raportul curenţilor în
funcţie de valoarea modulului de focalizare:
I
n= 1 =
(
s2 −1
,
) 2
(7.12)
2I 0 4s
care arată că, la creşterea raportului de extindere, curentul de focalizare

creşte, în mediul omogen, cu puterea a 3-a a lui s.
Pentru determinarea gradului de focalizare se poate scrie ecuaţia
liniei de contur care limitează în plan vertical fascicolul sau "pânza" de
curent I0. Pentru aceasta trebuie să se pornească de la ecuaţiile de definiţie a
liniilor de câmp şi a suprafeţelor echipotenţiale. În acest scop se recurge la
analogia electrostatică a câmpurilor electrocinetice care se dezvoltă în
cadrul dispozitivelor focalizate. Astfel, sursele de curent pot fi considerate
sarcini electrice punctiforme, dispuse într-un mediu dielectric, de valoare:
- pentru sursa de curent A0 :
ρ ⋅ I0
Q0 = ; (7.13)
4π
- pentru sursele de curent A1 şi A2:

ρ ⋅ I1 ρ ⋅ I0
Q1 = Q2 = =n = nQ0 (7.14)
8π 4π
Potenţialul electric într-un punct P(r,z) este compus din suma

potenţialelor produse de sarcinile echivalente Q0 , Q1 şi Q2 :
237
DE TIP LATEROLOG
Q0 Q1 Q2
V (r , z ) = + +
r 2 + z2 ⎛L ⎞
2
⎛L ⎞
2
r 2 + ⎜ E − z⎟ r 2 + ⎜ E + z⎟
⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠
⎡ ⎤
⎢ ⎥
⎢ 1 n n ⎥
V (r , z ) = Q0 ⋅ ⎢ + + ⎥ (7.15)
⎢ r +z
2 2 2 2
⎛ LE ⎞ ⎛ LE ⎞ ⎥
⎢ r +⎜
2
− z⎟ r +⎜
2
+ z⎟ ⎥
⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎝ 2 ⎠ ⎦
Suprafeţele echipotenţiale se pot deduce din ecuaţia (7.15), punând

condiţia ca V = const. Intersecţia acestora cu planul vertical reprezintă, în
apropierea surselor de curent, aproximativ o serie de cercuri (fig.7.3).
Fig.7.3. Suprafeţele echipotenţiale

la dispozitivul laterolog-7 [ 5 ].
Pe măsura îndepărtării faţă de sursă, acestea se alungesc, ajungând

la un moment dat să se intersecteze reciproc pe axa z în punctele O1 şi O2,
care reprezintă puncte duble; în continuare liniile echipotenţiale (secţiunea
verticală a suprafeţelor echipotenţiale) ale celor trei surse se unesc, luând o
formă alungită, pentru ca, la distanţe mari să ia forma unei elipse.
238
DE TIP LATEROLOG
Ecuaţia liniilor de câmp poate fi dedusă din relaţia de definiţie a

acestora:
dl × E = 0 , (7.16)
unde dl este elementul de lungime al liniei de câmp electric E .

În sistemul de coordonate cilindrice (r ,ϕ, z ) , ţinând seama de
simetria cilindrică, se obţine:
dr dz
= (7.17)
Er Ez
sau
dz
Er − Ez = 0 (7.18)
dr
în care, componentele Er şi Ez ale intensităţii câmpului electric pe direcţiile

z şi r, se pot determina din ecuaţia (5.12):
⎧ ⎫
⎪ LE LE ⎪
⎪ −z +z ⎪
∂V ⎪ z 2 2 ⎪ (7.19)
Ez = − = Q0 ⎨ −n⋅ +n⋅ 3 ⎬
∂z (
⎪ r 2 + z2 )
3
2
⎡ 2 ⎛ LE ⎞ ⎤
2
3
2
⎡ 2 ⎛ LE ⎞ ⎤ ⎪
2 2
⎪ ⎢r + ⎜ − z⎟ ⎥ ⎢r + ⎜ + z⎟ ⎥ ⎪
⎪⎩ ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ ⎪⎭
şi
⎧ ⎫
⎪ ⎪
⎪ ⎪
∂V ⎪ r n⋅r n⋅r ⎪
Er = − = Q0 ⎨ + + 3 ⎬
(7.20)
∂r (
⎪ r 2 + z2 )
3
2
⎡ 2 ⎛ LE ⎞ ⎤
2
3
2
⎡ 2 ⎛ LE ⎞ ⎤ ⎪
2 2
⎪ ⎢r + ⎜ − z⎟ ⎥ ⎢r + ⎜ + z⎟ ⎥ ⎪
⎪⎩ ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ ⎪⎭
239
DE TIP LATEROLOG
astfel că ecuaţia liniei de câmp poate fi scrisă (pentru z > 0 ), sub formă
diferenţială:
⎛L ⎞ ⎛L ⎞
r ⋅ z' (r ) + ⎜ E − z ⎟ r ⋅ z' (r ) − ⎜ E + z ⎟
r ⋅ z' (r ) − z ⎝ 2 ⎠ +n⋅ ⎝ 2 ⎠ =0
+n⋅ (7.21)
( )
r 2 + z2 2
3
⎡ 2 ⎛ LE ⎞ ⎤
2
3
2
⎡ 2 ⎛ LE ⎞ ⎤
2
3
2
⎢r + ⎜ − z⎟ ⎥ ⎢r + ⎜ + z⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
dz
unde s-a notat z ' (r ) = .
dr
Prin integrarea acestei ecuaţii diferenţiale (7.21) se poate obţine
ecuaţia pentru pânza de curent I0, care, cu aproximaţia unor termeni de grad
1
superior în are forma:
r
3
⎡ ⎛L ⎞ ⎤
2 2
r ⋅ ⎢r 2 + ⎜ E ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
zc (r ) = ± ⋅ 3
(7.22)
⎡ 2 ⎛ LE ⎞ ⎤ 2 2
⎢r + ⎜ ⎟ ⎥ + 2⋅n ⋅r 3
⎣⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
Ecuaţia (7.22) reprezintă o pereche de curbe care încep în origine

(pentru r = 0 , z c = 0 ) şi tind asimptotic către dreptele cu ecuaţia:
lim zc (r ) = ±
r (7.23)
r →∞ 1 + 2n
Aceste drepte trec, la rândul lor, tot prin origine şi au o pantă egală
cu:
1
α = arctg (7.24)
1 + 2n
La distanţe suficient de mari de origine, pânza de curent I0 are

forma unui fascicol divergent de deschidere 2 α (fig.7.4).
240
DE TIP LATEROLOG
Fig.7.4. Liniile de contur ale fascicolului de curent de măsură

pentru dispozitivul focalizat [ 5 ].
Tipuri de dispozitive focalizate Laterolog-7

În figura 7.4 sunt reprezentate liniile de contur, respectiv formele
fascicolelor de curent, pentru diferitele tipuri de dispozitive focalizate
enumerate mai jos.
a) Dispozitivul cu rază de investigaţie mică (1) are modulul de
focalizare s < 2,5 (L = 0,6 m, LE = 1,2 m şi s = 2,0), raportul curenţilor
2n = I 1 I 0 = 2,26 şi deschiderea fascicolului de curent I0, respectiv 2α = 34 0 .
Se observă că fascicolul de curent I0 ajunge la o lăţime egală cu L = 010 2 la
o distanţă radială r = L, după care liniile de contur diverg mai departe,
tinzând către asimptotele cu deschiderea de 34 0 , astfel încât dispozitivul
măsoară, în special, rezistivitatea mediului apropiat, cuprins în zona
r ∈ (0,1 ÷ 2)L . Prin introducerea a doi electrozi de întoarcere (scurtcircuitaţi),
241
DE TIP LATEROLOG
B1 şi B2, în apropierea electrozilor A1 şi A2, pentru curentul de focalizare se

B
obţine dispozitivul pseudofocalizat (l') denumit şi pseudolaterolog, sau

laterolog-8, respectiv laterolog cu investigare superficială - LLs, la care
fascicolul I0 diverge rapid cu distanţa radială, astfel încât adâncimea de
investigaţie este limitată la r ∈ [0, L], deci la o distanţă corespunzătoare cu
aproximativ o lungime de dispozitiv.
b) Dispozitivul cu rază de investigaţie optimă (2) are modulul de
focalizare s = 2,5 (în exemplul dat, pentru comparaţie L=0,6m şi LE=1,5m),
I1
raportul curenţilor 2n = = 5,52 şi deschiderea fascicolului I0 este 2α = 18 0 .
I0
Se observă că fascicolul I0 ajunge la o lăţime apropiată de L = 010 2
2
la o distanţă r = L , şi se menţine aproximativ constantă până la
3
r ∈ (3 ÷ 4)L , după care se înscrie pe asimptotele de 18°, liniile de curent sunt
uşor divergente. Acest dispozitiv creează un câmp de măsură cu o
configuraţie apropiată de cea ideală, în care liniile de contur ale lui I0 ar
trebui să fie paralele cu axa r (de unde şi denumirea de dispozitiv optimal).
Evident, că la acest dispozitiv adâncimea de investigaţie este mai mare,
măsurându-se rezistivitatea până la cca. r ∈ [0,3 ÷ 4]L . Dispozitivul optimal
utilizat în practică are L = 0,8 m şi LE = 2,5 m.
c) Dispozitivul cu rază de investigaţie mare (3) are modulul de
focalizare s > 2,5 (L = 0,6 m; LE = 3 m şi s = 5,0),, raportul curenţilor
I1
2n = = 57,6 şi deschiderea fascicolului I0 este 2α = 2 0 . Se observă că
I0
fascicolul de curent este divergent iniţial până la lăţimea de aproximativ 2/3
L, după care concentrează la circa 1/3 L, tinzând la distanţe radiale mai
mari spre asimptotele de 2°. În felul acesta se obţine o adâncime de
investigaţie mult mai mare, dar datorită concentrării fascicolului, rezistenţa
electrodului A0 este mai mare, afectând astfel şi rezistivitatea aparentă
determinată de dispozitiv. Tot în figura 7.4 este reprezentat un dispozitiv
(4) cu două perechi de electrozi de focalizare A1A2 şi, respectiv A’1 A’2
(scurtcircuitaţi câte doi), care realizează o mediere a caracteristicilor
fascicolului de curent I0 corespunzătoare dispozitivelor (1) şi (3),
obţinându-se astfel o caracteristică apropiată celei optimale. Acest
dispozitiv este cunoscut sub numele de dispozitiv focalizat de adâncime (de
profunzime ) sau LLa, în varianta în care electrozii A’1şi A’1 sunt de formă
alungită cilindrică (laterolog-9).
242
DE TIP LATEROLOG
Adâncimea de investigaţie a dispozitivelor laterolog-7

Pentru evaluarea adâncimii de investigaţie a dispozitivului focalizat,
respectiv determinarea sensibilităţii radiale, este util să se cunoască funcţia
de distribuţie radială a potenţialului δVr (r ) care exprimă raportul dintre
valoarea potenţialului Vr (r ) măsurat pe axa r, în punctul de distanţă radială
r şi valoarea totală măsurată de dispozitiv:
⎧ ⎫
⎪ ⎪
Vr (r ) K LL ⎪⎪ 1 2n
⎪
⎪
δVr (r ) = = ⎨ + 1 ⎬
, (7.25)
VM 4π ⎪ r ⎡ 2 ⎛ LE ⎞ 2 ⎤ 2 ⎪
⎪ ⎢r + ⎜ ⎟ ⎥ ⎪
⎪⎩ ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ ⎪⎭
unde KLL este constanta dispozitivului focalizat determinată din ecuaţia

(7.10) şi care, pentru dispozitivul pseudofocalizat are expresia:
4π
K LL = (7.26)
1 ⎡ A 1A 2 B1B 2 ⎤
+ n⎢ + ⎥
A 0M1 ⎣ A 1M1 ⋅ A 2M1 B1M1 ⋅ B 2M1 ⎦
În figura 7.6. sunt reprezentate curbele funcţiei de distribuţie radială

(ec. 7.25) pentru dispozitivele focalizate descrise mai sus.
δ vr
1,2
1 s = 2,0
1,0
2 s = 2,5
3 s = 5,0
0,8
4
1′ LLs
0,6 3 4 LLa
0,4
2
0,2 1
1′
0
L 2L 3L 4L 5L 6L
r
Fig. 7.6. Curbele funcţiei de distribuţie radială

pentru dispozitive focalizate [ 6 ] .
243
DE TIP LATEROLOG
1
Curbele sunt monoton descrescătoare cu începând de la r = 0 cu
r
valoarea δVr → ∞ şi tind asimptotic către δVr = 0 , pentru r → ∞ . Se observă
că pentru dispozitivul cu rază mare de investigaţie (3) funcţia de distribuţie
este relativ uniformă pe intervalul distanţei radiale de r ∈ [2;6]L , având
valori δVr ∈ [0,7 ÷ 0,4] , ceea ce denotă o adâncime de investigaţie foarte bună.
În schimb, pentru dispozitivul optimal (2) şi cel cu rază de investigaţie
mică (1), funcţia de distribuţie scade destul de rapid cu distanţa radială,
astfel că adâncimea de investigaţie este relativ limitată la aproximativ
(3K4)L pentru dispozitivul optimal (2) şi la circa 2L pentru dispozitivul de
investigaţie mică (1). Şi mai redusă este adâncimea de investigaţie pentru
dispozitivul pseudofocalizat (l'), la care funcţia de distribuţie scade foarte
repede. De remarcat că pentru dispozitivul de investigare adâncă (4) funcţia
de distribuţie este analogă cu cea de la dispozitivul optimal (3), îmbinând
o bună distribuţie a potenţialului, cu o formă optimală a liniilor de curent
(v. fig. 7.4).
7.2.2. Dispozitivul Laterolog – 3

Dispozitivul ecranat laterolog 3 este un dispozitiv compus din trei
electrozi cilindrici (fig.7.7. a), astfel:
- un electrod de curent A 0 , scurt, în partea centrală a dispozitivului,
- doi electrozi de curent, A1 şi A 2 , alungiţi, de o parte şi de alta a
electrodului A 0 , scurtcircuitaţi între ei, denumiţi electrozi de
ecranare sau "de gardă "
Electrodul central A 0 este alimentat cu un curent I0 numit şi curent
principal sau curent de măsură, iar electrozii A1 şi A 2 sunt alimentaţi cu un
curent de focalizare I1.
Curentul de focalizare este reglat în mod automat şi continuu în aşa
fel încât electrozii A1 şi A 2 de ecranare şi electrodul de curent A 0 să fie
menţinuţi în permanenţă la un potenţial electric egal unul faţă de celălalt.
Se formează trei câmpuri electrice, două de focalizare date de
electrozii A1 şi A 2 şi un câmp principal dat de electrodul A 0 . Liniile de
curent care ies din cei trei electrozi sunt perpendiculare pe suprafeţele
exterioare ale acestora, fiind deformate numai la capetele electrozilor de
focalizare. Deoarece atât curentul principal cât şi curenţii de focalizare au
aceiaşi polaritate, sunt în permanenţă în fază, liniile de curent care ies din
244
DE TIP LATEROLOG
electrodul central A 0 , sunt paralele şi focalizate perpendicular pe peretele

găurii de sondă. În acest fel se realizează focalizarea câmpului de măsură.
Fig.7.7. Dispozitivul laterolog – 3 (a) electrod elipsoid alungit (b) [5].
Răspunsului dispozitivului Laterolog – 3 în mediul omogen şi izotrop

Pentru determinarea răspunsului dispozitivului ecranat în mediul
omogen şi izotrop de rezistivitate ρ se poate porni de la ipoteza că
dispozitivul laterolog-3 constituie un singur electrod de forma unui elipsoid
de revoluţie, alungit - (fig. 7.7b) - aproximaţie valabilă pentru dimensiunile
dispozitivului şi pentru că cei trei electrozi sunt menţinuţi în permanenţă la
acelaşi potenţial.
Potenţialul într-un punct M(r,z) aflat la distanţa R de un element de
suprafaţă cilindric ds al electrodului, dispus la coordonata verticală z ' faţă
de originea sistemului de coordonate cilindrice (r , ϕ , z ) , care coincide cu
centrul de simetrie al electrodului, este dat de relaţia:
q ⋅ ds
V =∫ , (7.27)
R
unde q este densitatea de sarcină electrică superficială a electrodului.
245
DE TIP LATEROLOG
Ecuaţia (7.27) se poate rescrie:

L
+
2 2π
ρ⋅ I d ⋅ dz '⋅dα
V =
8π 2 dL
∫L ∫ 1
(7.28)
0 ⎡ 2 ⎛d⎞ 2 ⎤ 2
⎢r + ⎜ ⎟ + r ⋅ d ⋅ cos α + ( z − z ') ⎥
− 2
2
⎢⎣ ⎝2⎠ ⎥⎦
unde I reprezintă intensitatea totală a curentului emis de electrod;

α - unghiul sub care se vede punctul M aflat la distanţa R de elementul ds;
d - diametrul maxim al electrodului , iar L - lungimea totală a electrodului.
d
Pentru r >> se obţine:
2
1
L ⎡ 2 ⎛ L⎞ ⎤
2 2
z + + ⎢r + ⎜ z + ⎟ ⎥
ρ ⋅I 2 ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦ ρ ⋅I
V= ln = ln D (7.29)
4π ⋅ L 1
4π ⋅ L
L ⎡ 2 ⎛ L⎞ ⎤
2 2
z− + ⎢r + ⎜ z − ⎟ ⎥
2 ⎣⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎦⎥
Ca urmare a distribuţiei liniilor de densitate de curent care ies din

electrodul elipsoidal, suprafeţele echipotenţiale vor avea tot o distribuţie
elipsoidală , a căror ecuaţie se poate deduce din condiţia:
1
L ⎡ 2 ⎛ L⎞ ⎤
2 2
z + + ⎢r + ⎜ z + ⎟ ⎥
2 ⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
D= 1
= const . (7.30)
L ⎡ 2 ⎛ ⎤
2 2
L⎞
z− + ⎢r + ⎜ z − ⎟ ⎥
2 ⎢⎣ ⎝ 2⎠ ⎥⎦
astfel încât ecuaţia unei suprafeţe elipsoidele va deveni:
z2 r 2
+ =1 (7.31)
a2 b2
unde a şi b sunt semiaxele. Ele au expresiile:
L D +1 L D
a= şi b = . (7.32)
2 D −1 D −1
246
DE TIP LATEROLOG
Punctele focale sunt dispuse la distanţa de centru
L
c = a2 − b2 ≅ (7.33)
2
respectiv la capetele electrodului.

Ecuaţia familiei de suprafeţe echipotenţiale V = const. poate fi
scrisă sub forma:
z2 r2
+ =1 (7.34)
a2 + λ b2 + λ
unde λ > 0 reprezintă un parametru.

Ţinând seama de (7.27) şi (7.29), potenţialul unei asemenea
suprafeţe echipotenţiale poate fi scris:
ρ ⋅I a2 + λ + k
V= ln (7.35)
8πK a2 + λ − k
unde k=a2 – b2 =c2.
Potenţialul suprafeţei electrodului se obţine pentru λ = 0 :
ρ ⋅I a + k ρ ⋅I a + k
V = ln = ln (7.36)
8πK a − k 4πK b
astfel încât, rezistenţa electrică văzută de întregul dispozitiv, considerat un

singur electrod, poate fi scrisă:
Ve ρ a+k
ℜ= = ln (7.37)
I 4πK b
iar curentul total emis de dispozitiv:

Ve 4πK ⋅Ve
I= = (7.38)
ℜ a+k
ρ ln
b
Suprafeţele de curent ale câmpului electrodului sunt ortogonale cu

suprafeţele echipotenţiale definite de ecuaţia (7.34) şi reprezintă o familie
de suprafeţe hiperbolice de revoluţie bipolare, omofocale cu suprafeţele
247
DE TIP LATEROLOG
elipsoidele, cu ecuaţia:
z2 r2
− =1 (7.39)
a2 + λ b2 + λ
unde parametrul λ ∈ [− a 2 ,−b 2 ], iar a şi b sunt semiaxele determinate din

condiţia de omofocalitate şi de condiţia că suprafeţele hiperbolice
intersectează elipsoidul reprezentat de suprafaţa electrodului în punctele
zc
z= unde zc este distanţa dintre suprafeţele conjugate de-a lungul
2
electrodului; pentru semiaxa b se obţine expresia
2 2
⎛L⎞ ⎛d ⎞
b = ⎜ ⎟ − ⎜ ⎟ − a2
2
(7.40)
⎝2⎠ ⎝ 2⎠
Valoarea semiaxei a este rădăcină a ecuaţiei

zc2 d2 ⎛ zc ⎞
− ⎜1 − ⎟ = 1 (7.41).
4a 2
L − d − 4a ⎝ L2 ⎠
2 2 2
În cazul dispozitivului ecranat real, compus din trei electrozi, unul

scurt şi doi alungiţi, curentul I0 produs de electrodul A0, de lungime l 0
(fig.7.7a) este cuprins între suprafeţele conjugate S' şi S", care trec prin
l0
punctele z = ± , şi r = 0 (axa z).
2
Ecuaţia acestor suprafeţe de contur ale "pânzei" de curent I0 (numit
2
⎛l ⎞
de măsură) poate fi dedusă din expresia (7.39), înlocuind λ = ⎜ 0 ⎟ − a 2
⎝ 2⎠
1
⎡ ⎤ 2
⎢ ⎥
l0 ⎢ r2 ⎥
zc =
⎢
1+ 2 ⎥
(7.42)
2
⎢ a 2 − b 2 − ⎛⎜ 0 ⎞⎟ ⎥
l
⎣⎢ ⎝ 2 ⎠ ⎦⎥
La distanţe r → ∞ (practic la r > L) suprafeţele de contur tind

asimptotic către două suprafeţe conice conjugate, care fac cu planul z = 0
248
DE TIP LATEROLOG
un unghi α , dat de relaţia:
⎡ dz ⎤ l0
α = arctg ⎢ lim c ⎥ = arctg (7.43)
⎣r →∞ dr ⎦ 1
⎡ 2 ⎛l ⎞
2⎤ 2
2 ⎢a 2 − b − ⎜ 0 ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ 2 ⎠ ⎥⎦
Raportul dintre curentul de măsură I0 şi curentul total I este egal cu

raportul dintre suprafaţa sectorului de sferă de rază infinită, delimitat de
suprafeţele conice cu deschiderea 2α , şi suprafaţa totală a sferei de rază
infinită, respectiv raportul dintre unghiul solid cuprins în pânza de curent I0
şi unghiul solid total:
I 0 S (2α ) Ω(2α ) l
= = = sin α = 0 (7.44)
I S (2π ) 4π 2k
Ţinând seama de relaţiile (7.36), (7.38), (7.43) şi (7.44) se poate

obţine expresia rezistenţei văzute de electrodul A0:
Ve ρ a+k ρ L + L2 − d 2
ℜ0 = = ln = ln (7.45)
I 0 2π ⋅ l 0 b 2π ⋅ l 0 d
Rezultă de aici, expresia rezistivităţii determinate cu ajutorul

dispozitivului ecranat cu trei electrozi în mediul omogen şi izotrop:
2π ⋅ l 0 Ve V
ρ= ⋅ = K LL 3 ⋅ e (7.46)
L + L2 − d 2 I0 I0
ln
d
unde K LL3 este constanta dispozitivului ecranat cu trei electrozi

(laterolog-3):
2π ⋅ l 0
K LL 3 = (7.47)
L + L2 − d 2
ln
d
249
DE TIP LATEROLOG
Pentru L > 10 ⋅ d expresia (7.47) se poate simplifica:

2π ⋅ l 0 l
K LL 3 ≅ = 2,73 0 (7.48)
2L 2L
ln lg
d d
Tipuri de dispozitive ecranate - laterolog 3
Determinarea rezistivităţii cu ajutorul dispozitivelor ecranate poate

fi efectuată prin două procedee, care definesc şi tipurile de astfel de dis-
pozitive.
a) Dispozitivul ecranat de curent constant. Se măsoară potenţialul
electrodului A0 faţă de electrodul de referinţă N0, aflat teoretic la infinit,
curentul I0 fiind menţinut constant; rezistivitatea aparentă determinată în
acest caz va fi egal cu:
V0
ρ LL 3 = K LL 3 ⋅ , în Ωm (7.49)
I0
unde V0 este potenţialul electrodului A0 faţă de infinit (electrodul N0), în

mV; I0 - intensitatea curentului prin electrodul A0, în mA; K LL 3 - constanta
de dispozitiv, determinată conform ecuaţiei (7.48) şi care depinde exclusiv
de dimensiunile dispozitivului, respectiv: l 0 - lungimea electrodului ;
L - lungimea totală a dispozitivului şi d - diametrul dispozitivului.
b) Dispozitivul ecranat cu potenţial constant. Se măsoară
intensitatea curentului I0 prin electrodul A0, potenţialul acestuia faţă de
infinit fiind menţinut constant; în acest caz se determina o conductivitate
aparentă:
1 I0
σ LL 3 = ⋅ (7.50)
K LL 3 V0
Pentru determinarea rezistivităţii aparente este necesar să se

efectueze transformarea:
1
ρ LL 3 = (7.51)
σ LL 3
250
DE TIP LATEROLOG
7.2.3. Dispozitivul focalizat - Dual Laterolog

Dispozitivul dual laterolog reprezintă un dispozitiv focalizat
compus dintr-un aranjament de nouă electrozi, constituind de fapt două
dispozitive focalizate (fig. 7.8):
a) laterolog de investigare adâncă - LLa;
b) laterolog de investigare superficială – LLs.
Electrozii au următoarele funcţii:
- Ao - electrod de curent pentru câmpul de măsură focalizat;
- M1, M1', respectiv M2, M2' - perechi de electrozi de sesizare (de
măsură) pentru asigurarea condiţiei de focalizare (v. 7.4) şi măsurarea
parametrului rezistivitate aparentă
- A1 şi A1' - perechi de electrozi de curent pentru câmpul de
focalizare;
- A2 şi A2' - perechi de electrozi de curent, cilindrici alungiţi, pentru
creşterea intensităţii curentului de focalizare (pentru dispozitivul cu
investigare adâncă) şi, respectiv pentru întoarcerea curentului de focalizare
(în cazul dispozitivului de investigare superficială).
Cele două dispozitive creează simultan câte un câmp electric
alternativ focalizat - pe două frecvenţe diferite, emise de electrodul de
curent central (A0), dirijate perpendicular pe pereţii găurii de sondă, astfel
încât să pătrundă în formaţia investigată, independent de contrastele de
rezistivitate existente în raport cu fluidul de foraj sau cu formaţiunile
adiacente.
Electrodul central A0 , este alimentat de un curent I0 , numit curent
principal sau curent de măsură şi crează câmpul de măsură.
Forma "focalizată" a câmpului de măsură este menţinută cu ajutorul
câmpului de curent de focalizare. După modul de constituire a acestui câmp
se asigură cele două tipuri de investigare:
a) investigare superficială - liniile de curent ale câmpului de
focalizare sunt emise de electrozii A1 şi A1' (alimentaţi de un curent de
focalizare „+I1” , cu aceeaşi polaritate cu I0, sau în fază cu I0) şi se întorc la
electrozii A2 şi A2' ( care sunt alimentaţi cu un curent de focalizare „-I1”)
constituind un dispozitiv de tip "pseudolaterolog" sau "laterolog-9" (v.
fig.7.4);
b) investigare adâncă – cei patru electrozi de focalizare sunt
alimentaţi cu un curent de focalizare I1 cu aceeaşi polaritate cu I0 ; liniile de
curent ale câmpului de focalizare fiind emise de electrozii A1 şi A1', în
paralel cu electrozii A2 şi A2', care fiind cilindrici alungiţi, contribuie la
251
DE TIP LATEROLOG
creşterea intensităţii curentului de focalizare, având în acelaşi timp rolul de

electrozi de ecranare (similari dispozitivului LL3); liniile de curent se
întorc la armatura cablului geofizic, care constituie electrodul de întoarcere
B0 aflat teoretic la infinit.
B
În modul acesta, dispozitivele de tip laterolog obţinute au rapoarte

de extindere diferite: s<2,5 pentru dispozitivul de investigare adâncă LLa şi
s>2,5 pentru dispozitivul de investigare superficială (v.fig.7.4).
Pentru determinarea rezistivităţii aparente indicate de fiecare
dispozitiv se măsoară diferenţa de potenţial ΔV dintre electrozii M1, sau
M1' şi electrodul de referinţă N0 aflat la infinit , utilizându-se relaţia bine
cunoscută:
ΔV
ρ LLa = K LLa ⋅ (7.52)
I0
şi respectiv
Fig.7.8. Dispozitivul Dual Laterolog:

(a) laterolog de investigare adâncă - LLA;
(b) laterolog de investigare superficială –LLS (pseudolaterolog) [ 49 ].
252
DE TIP LATEROLOG
ΔV
ρ LLs = K LLs ⋅ , (7.53)
I0
unde K LLa şi K LLs reprezintă constantele dispozitivului determinaţi conform

relaţiei (7.10).
Valorile ΔV şi I0 sunt măsurate separat în aparatura de suprafaţă,
asigurând o creştere substanţială a gamei dinamice a rezistivităţii aparente
[ ]
determinate: ρ A ∈ 0,2L 4 ⋅ 10 4 Ωm .
Ca la toate carotajele focalizate de tip laterolog punctul de măsură
este electrodul central A0. Rezoluţia verticală a dispozitivului DLL, este de
24in.
7.2.4 Carotajul electric cu focalizare sferică
Dispozitivul SFL este un dispozitiv format dintr-un electrod central
A0 şi opt electrozi aşezaţi simetric faţă de A0 (fig.7.9.). Cei opt electrozi
sunt conectaţi în patru perechi, după cum urmează:
- M0 − M'0 , M1 − M1' , M2 − M'2 - electrozi de măsură de monitorizare;
- A 1 − A 1' - electrozi de focalizare.
Un curent variabil I0 este transmis prin electrod central A0 în aşa fel
încât perechile M1 − M1' şi M2 − M'2 să fie menţinuţi la acelaşi potenţial.
Un curent de focalizare I1 curge între electrodul central A0 şi
perechea de electrozi A 1 − A 1' , astfel încât între perechile de electrozi
M 0 − M '0 şi M1 − M1' să fie menţinută o diferenţă de potenţial constantă, numit
potenţial de referinţă Vref .
Curentul de focalizare I1 creează un câmp electric ale cărei linii de
curent sunt prezentate în figura 7.9, şi are ca efect focalizarea curentului
principal I0 în formaţiune.
Câmpul creat de curentul de măsură I0 are suprafeţele echipotenţiale
aproximativ sferice. Electrozii M0 şi M '0 au acelaşi potenţial (fiind
scurtcircuitaţi) prin urmare prin aceştia va trece o suprafaţă echipotenţială
cu valoare egală cu potenţialul perechii de electrozi M0 − M'0 , suprafaţă
echipotenţială notată cu B.
Deoarece electrozii M1 − M1' şi M2 − M'2 au acelaşi potenţial , rezultă
că:
253
DE TIP LATEROLOG
Fig. 7.9. Dispozitivul electric cu focalizare sferică [ 49 ]
VM1 − VM2 = VM' − VM' = 0 (7.54)

1 2
adică VM1 = VM2 , VM' = VM' . Rezultă că prin punctele 0 şi 0’ (situate la

1 2
jumătatea distanţei M1 − M2 , respectiv M1' − M'2 ) va trece o altă suprafaţă

echipotenţială, notată cu C. Diferenţa de potenţial între cele două suprafeţe
este egală cu potenţialul de referinţă Vref .
Intensitatea curentului de măsură I0 este invers proporţională cu
rezistivitatea formaţiunii cuprinsă între cele două suprafeţe echipotenţiale şi
aproximativ întreaga valoare măsurată corespunde acestui volum.
Micşorarea distanţei dintre perechile de electrozi M1 − M1' şi M2 − M'2
faţă de A0 va reduce raza de investigaţie a dispozitivului şi va creşte
influenţa sondei.
254
DE TIP LATEROLOG
Carotajul electric cu focalizare sferică este un carotaj cu investigare

superficială, valorile măsurate fiind apropiate de valoarea rezistivităţii
zonei de invazie. Rezoluţia verticală este dată de distanţa 010 2 , valorile
măsurate fiind raportate la nivelul electrodului central A0. Raza de
investigare este dată de factorul pseudo-geometric prezentat în figura 7.12.
În general citirile sunt între ρ i 0 şi ρ R şi sunt folosite în combinaţie
cu măsurătorile cu dispozitivele cu rază mare de investigaţie şi cu
microdispozitivele pentru determinarea rezistivităţii reale.
7.3. Răspunsul dispozitivelor focalizate de tip laterolog şi

forma de prezentare a diagrafiei
7.3.1. Medii neomogene cu limite de separaţie cilindrice infinit lungi
În cazul unor medii neomogene, cu liniile de separaţie cilindrice
care corespund situaţiei stratului poros-permeabil traversat de sondă, şi
considerând zona de invazie (presupusă omogenă) şi zona necontaminată
(fig. 7.10), răspunsul dispozitivului ecranat poate fi obţinut considerând
liniile de contur (cuprinse în planul vertical) ale pânzei de curent I0 , sub
forma unor funcţii de gradul I, respectiv sub forma unor segmente de
dreaptă şi anume:
l0
- două drepte paralele cu axa r, care trec prin punctele zc = ± şi
2
se întind până la distanţa radială rx ( ="rază de rupere"), dată de ecuaţia
l
rx = 0 tgα (7.55)
2
unde întâlneşte asimptotele liniei de contur hiperbolice, care fac cu axa

r unghiul α ;
- din punctul r = r x liniile de contur pot fi aproximate de asimptotele
În modul acesta, zona cuprinsă de fascicolul de curent I0 poate fi
considerată ca fiind compusă dintr-un cilindru de rază rx şi înălţimea l 0 ,
255
DE TIP LATEROLOG
Fig.7.10. Dispozitivul ecranat în mediul neomogen

cu limite de separaţie cilindrice [ 59 ]
continuat de un sector de sferă de rază infinită de deschidere 2α , cuprins

într-un unghi solid Ω = 4π sinα .
Rezistenţa electrică a cilindrului va fi dată de relaţia:
ρ 2r x
ℜc = ln (7.56)
2π ⋅ l 0 d
iar a sectorului sferic

ρ 1
ℜ sf = ⋅ (7.57)
4π ⋅ l 0 sin α r x
astfel încât rezistenţa totală văzută de electrodul A0 va fi:

ℜ 0 = ℜ c + ℜ sf (7.58)
256
DE TIP LATEROLOG
Ţinând seama de ecuaţia (7.58) şi de faptul că la unghiuri mici se

obţine pentru rezistenţa electrodului A0 relaţia:
ρ ⎛ 2r x ⎞
ℜ0 = ⎜ ln + 1⎟ = g ⋅ ρ (7.59)
2π ⋅ l 0 ⎝ d ⎠
unde g reprezintă factorul pseudogeometric global pentru dispozitivul

ecranat, care depinde de forma pânzei de curent şi care poate fi scris, ţinând
seama de ecuaţiile (7.59) şi (7.56), sub forma:
1 ⎛ L ⎞
g= ⎜ ln + 1⎟ (7.60)
2π ⋅ l 0 ⎝ d ⎠
(pentru L >> l 0 şi l 0 > d ), de unde iese în evidenţă faptul că g depinde doar

de parametrii geometrici ai dispozitivului: L, l0 şi d.
În cazul mediului neomogen cu suprafeţe de separaţie cilindrice,
efectul fiecărei zone a mediului poate fi evaluat prin factorii
pseudogeometrici parţiali, astfel că rezistenţa electrodului A0 poate fi
scrisă:
ℜ0 = g ⋅ ρ A = g n ⋅ ρn + g i ⋅ ρi + g R ⋅ ρR (7.61)
unde gn, gi şi gR reprezintă factorul pseudogeometric al fiecărei zone: zona

fluidului de foraj, zona de invazie, respectiv zona necontaminată care pot fi
exprimaţi sub forma:
Di
- pentru ≤ rx :
2
1 d 1 D 1 ⎛ L ⎞
gn = ln s ; g i = ln i şi g R = ⎜⎜ ln + 1⎟⎟ ; (7.62)
2π ⋅ l 0 d 2π ⋅ l 0 d s 2π ⋅ l 0 ⎝ Di ⎠
Di
- pentru > rx :
2
1 ⎛ L L ⎞ 1 L
gi = ⎜⎜ ln + 1− ⎟⎟ şi gR = ln (7.63)
2π ⋅ l 0 ⎝ ds Di ⎠ 2π ⋅ l 0 Di
unde ds - este diametrul sondei, Di - diametrul zonei de invazie.
257
DE TIP LATEROLOG
Rezistivitatea aparentă determinată de dispozitiv poată fi scrisă sub

forma:
gn g g
ρ LL 3 = ⋅ ρn + i ⋅ ρi + R ⋅ ρR = Jn ρn + Ji ρi + JR ρR (7.64)
g g g
unde J n , J i şi J R reprezintă factorii pseudogeometrici parţiali relativi şi

determină contribuţia relativă a fiecărei zone asupra răspunsului
dispozitivului, a căror sumă este unitară:
Jn + Ji + JR = 1 (7.65)
Se poate arăta că relaţia (7.64) poate fi extinsă şi pentru dispozitivul

focalizat (laterolog-7), rezistivitatea aparentă determinată de dispozitiv
fiind exprimată tot în funcţie de factorii pseudo-geometrici parţiali :
ρ LL 7 = J n ρ n + J i ρ i + J R ρ R (7.66)
Dacă se consideră stratul poros-permeabil traversat de sondă şi

limitat superior şi inferior de stratele adiacente (fig.7.11), pânza de curent
de măsură Io, întâlneşte zonele din stratul poros-permeabil în serie, astfel
încât rezistenţa electrodului A0, putând fi scrisă:
ℜ 0 = ℜ 0 , n + ℜ 0 ,i + ℜ 0 , R (7.67)
unde: ℜ o,n , ℜ 0,i şi ℜ 0, R reprezintă rezistenţele opuse de zona noroiului, zona

de invazie, respectiv zona necontaminată, fiecare din ele fiind proporţională
cu rezistivitatea zonei respective.
Din compararea relaţiilor (7.66) şi (7.67) rezultă că şi rezistivităţile
zonelor pot fi considerate în serie, mărimea lor fiind afectata de ponderea
dată de factorul pseudogeometric.
În cazul ideal de aplicare a dispozitivelor ecranate şi focalizate când
ρ n << ρ R , se poate arăta că ℜ 0,n << ℜ 0, R , astfel încât şi termenul
J n ρ n << J R ρ R , iar rezistivitatea aparentă determinată de dispozitiv va fi:
ρ LL 3,7 = J i ρ i 0 + J R ρ R (7.68)
unde s-a considerat că rezistivitatea zonei de invazie ρ i este condiţionată în
primul rând de rezistivitatea subzonei spălate ρ i 0 .
258
DE TIP LATEROLOG
Fig.7.11. Dispozitivul focalizat şi ecranat în dreptul

stratului poros-permeabil [ 59 ].
Pentru J n << J i şi respectiv J n << J R , suma factorilor pseudo-

geometrici ai zonei de invazie şi a celei necontaminate, ecuaţia (7.65)
devine:
Ji + JR ≅ 1 (7.69)
de unde rezultă:
J R = 1− J i (7.70)
Rezistivitatea aparentă măsurată de dispozitivele ecranate şi

focalizate poate fi scrisă:
- pentru dispozitiv ecranat (laterolog-3):

ρ LL 3 = J i ,LL 3 ρ i 0 + (1− J i ,LL 3 )ρ R (7.71)
259
DE TIP LATEROLOG
- pentru dispozitivul focalizat (laterolog-7):

ρ LL 7 = J i ,LL 7 ρ i 0 + (1− J i ,LL 7 )ρ R (7.72)
unde J i ,LL 3 şi J i ,LL 7 sunt factorii pseudo-geometrici pentru zona de invazie,

determinaţi în funcţie de diametrul zonei de invazie (fig.7.12), pentru
diferitele tipuri de dispozitive (inclusiv dispozitivul microlaterolog -MLL,
laterologul de investigare superficială - LLs şi laterologul de investigare
adâncă - LLa).
Fig.7.12. Factorii pseudogeometrici pentru

dispozitive ecranate şi focalizate [ 46 ]
7.3.2. Forma de prezentare a diagrafiei electrice focalizate

Investigarea prin metoda curenţilor focalizaţi a formaţiunilor
geologice traversate de sonde se efectuează - practic - cu ajutorul
următoarelor dispozitive de sonde:
Dispozitive de sondă simple - de tip laterolog - 3 sau laterolog - 7
Forma de prezentare a diagrafiei pentru o succesiune teoretică este
prezentată în figura 7.13. b.
Curba de rezistivitate cu dispozitivele ecranate (LL3) - ρ LL 3 , sau
focalizate (LL7) - ρ LL7 este înregistrată în scară liniară (b) , în scara de
măsură n = 2 Ωm/div. (0 − 20 Ωm /10 div.) pe o trasă de 10 sau 20 diviziuni,
260
DE TIP LATEROLOG
putând fi utilizată şi o scară de reluare 1/10 pentru rezistivităţi mai mari

( n = 20 Ωm/div. , respectiv 0 − 200 Ωm /10 div. ).
Pentru a cuprinde o gamă dinamică mai mare de valori ale
rezistivităţii, se utilizează scara logaritmică, între valorile 0,2 - 2000 Ω m.
Diagrafia mai poate fi asociată şi de curbă de potenţial spontan ( ΔE PS la
mineralizaţii mai mici ale fluidului de foraj), sau o curbă gama natural.
Dispozitivul combinat dual laterolog + microlaterolog (DLL +
MLL). Este compus dintr-un sistem dual laterolog - DLL combinat cu un
dispozitiv microlaterolog - MLL.
Forma de prezentare a diagrafiei, în aceeaşi secţiune geologică este
redată în figura 7.13.c şi se compune din următoarele curbe:
(1): ρ LLa - curba de rezistivitate cu dispozitivul laterolog de
investigare adâncă - LLa;
(2): ρ LLs - curba de rezistivitate cu dispozitivul laterolog de
investigare superficială - LLs;
(3): ρ MLL curba de rezistivitate cu dispozitivul microfocalizat
(microlaterolog - MLL);
(4): CAV - o curbă de cavernometrie obţinută cu dispozitivul MLL.
Curbele de rezistivitate sunt înregistrate în scară logaritmică între
valorile 0,2-2000Ωm, asigurând o gamă dinamică mărită a valorilor
înregistrate.
Curba de cavernometrie este înregistrată în scară lineară între valorile 5in -
15in (= 0,127 - 0,381m).
7.4. Interpretarea şi aplicaţiile diagrafiei focalizate

de tip laterolog
7.4.1.Interpretarea calitativă şi cantitativă
Interpretarea calitativă cuprinde mai multe aspecte (fig.7.13).
a) Determinarea zonelor poros-permeabile
Acestea pot fi puse în evidenţă prin zonele cu "efect de turtă" pe
diagrama de cavernometrie ( d s < d n = diametrul nominal) şi "anomalie
electronegativă" pe E PS ; prezenţa stratelor poros-permeabile poate fi
confirmată prin existenţa "separaţiilor" între curbele de rezistivitate pe
diagrafia DLL-MLL.
261
DE TIP LATEROLOG
Fig.7.13. Forma de prezentare a diagrafiei electrice focalizate: a) coloana litologică;

b) curba de rezistivitate LL3 (sau LL7); c) diagrafia dual laterolog + microlaterolog
(DLL+MLL). [ 5 ]
b) Estimarea conţinutului în fluide a stratelor poros-permeabile.
262
DE TIP LATEROLOG
1) Pe diagrafia laterolog 3 sau 7: - în dreptul stratelor poros-permeabile,

zonele cu rezistivitate aparentă ρ LL 3 sau ρ LL 7 mărită pot indica prezenţa
hidrocarburilor, iar zonele cu rezistivitate aparentă scăzută - indică prezenţa
apei de zăcământ;
2) Pe diagrafia dual laterolog + microlaterolog - (DLL + MLL): -
separaţie "pozitivă" pe curbele de rezistivitate de investigare adâncă, ρ LLa ,
investigare superficială, ρ LLs şi microlaterolog, ρ MLL , respectiv:
ρ LLa ≥ ρ LLs ≥ ρ MLL - reprezintă "colector cu hidrocarburi"; aceasta se explică prin
faptul că diagrafiile obţinute cu dispozitivele de investigare adâncă reflectă
rezistivitatea mai mare a zonei necontaminate, conţinând hidrocarburi, în timp
ce, cele cu adâncime de investigare redusă - rezistivitatea mai mică a zonei de
invazie conţinând filtrat de noroi (v. distribuţia rezistivităţilor în stratul poros-
permeabil) - separaţie "negativă", respectiv: ρ LLa < ρ LLs < ρ MLL - reprezintă "rocă
cu apă de zăcământ"; explicaţia este ca mai sus, cu diferenţa că dispozitivele de
investigare adâncă măsoară rezistivitatea redusă a zonei necontaminate
conţinând apă de zăcământ mineralizată. Precizăm că separaţiile prezentate mai
sus sunt pur teoretice, în realitate separaţia corespunzătoare stratelor cu
hidrocarburi nu este totdeauna satisfăcută, un strat cu hidrocarburi se identifică
şi atunci când separaţia este corespunzătoare stratelor acvifere, dar configuraţia
curbei este aceia a stratelor cu rezistivitate mare.
c) Determinarea limitelor de separaţie dintre fluide: petrol/apă şi
gaze/apă:
- limita de separaţie dintre fluide, respectiv petrol/apă într-un complex
poros-permeabil nisipos-grezos sau carbonatat (calcare, dolomite), sau gaze-apă
într-un complex poros-permeabil argilos, poate fi definită la limita de trecere de
la valorile de rezistivitate ρ LL 7 sau ρ LL 3 - mărită, la cele mici, respectiv la
nivelul la care are loc trecerea de la separaţia "pozitiva" la separaţia "negativă"
pe diagrafia DLL.
Interpretarea cantitativă - constă în determinarea parametrului

rezistivitate reală - ρ R utilizat în relaţia generală a interpretării cantitative,
pentru calculul saturaţiei în apă, Sa:
(1) din diagrafia Laterolog 3 sau 7 - LL3, LL7: rezistivitatea
aparentă determinată cu ajutorul dispozitivelor respective (LL3 sau LL7)
este dată de relaţia:
ρ LL = J i ρ i 0 + (1 − J i )ρ R (7.73)
263
DE TIP LATEROLOG
unde Ji este factorul pseudogeometric al zonei de invazie, care este o

funcţie a diametrului acestei zone - J i = f (Di ) şi este reprezentat în figura
7.6 pentru diferitele tipuri de dispozitive laterolog ρ i 0 şi ρ R - rezistivităţiile
subzonei spălate, respectiv a zonei necontaminate (rezistivitatea reală).
Din relaţia (7.73) poate fi obţinută valoarea rezistivităţii reale;
ρ LL − J i ρ i 0
ρR = (7.74)
1− J i
astfel încât, cunoscând rezistivitatea determinată din diagrafia laterolog ρ LL

rezistivitatea subzonei spălate ρ i 0 - determinată cu
ajutorul microdispozitivului focalizat - (microlaterolog - MLL sau
microcarotajul cu focalizare sferică - MSFL), precum şi factorul
pseudogeometric, în funcţie de diametrul estimat al zonei de invazie
J i = f (Di ) din figura 7.12, poate fi determinată valoarea rezistivităţii reale,
ρR ;
(2) din diagrafia dual-laterolog + microlaterolog (DLL+ MLL sau
MSFL): rezistivitatea aparentă determinată cu ajutorul diapozitivelor de
diferite raze de investigare poate fi exprimată conform relaţiei (7.73):
- pentru dispozitivul laterolog de investigare adâncă:
ρ LLa = J i ,LLa ρ i 0 + (1− J i ,LLa )ρ R ; (7.75)
- pentru dispozitivul laterolog de investigare superficială:

ρ LLs = J i ,LLs ρ i 0 + (1− J i ,LLs )ρ R ; (7.76)
- pentru dispozitivul microlaterolog:

ρ MLL = J i ,MLL ρ i 0 + (1− J i ,MLL )ρ R (7.77)
unde J i ,LLa , J i ,LLs şi J i ,MLL sunt factorii pseudogeometrici pentru fiecare din
cele trei dispozitive, funcţie de Di.
Sistemul de ecuaţii (7.75), (7.76) şi (7.77) poate fi rezolvat,
obţinându-se parametrii: rezistivitate reală - ρ R , rezistivitatea subzonei
spălate - ρ i 0 şi implicit diametrul zonei de invazie - Di.
Diagrafia de Dual Laterolog poate fi utilizată şi direct la
determinarea saturaţiei în apă (fără o diagrafie de porozitate) prin metoda
264
DE TIP LATEROLOG
raportului, , valoarea rezistivităţii ρ i 0 fiind determinată din ρ MLL , iar ρ R -

din combinaţia ρ MLL − ρ LLs − ρ LLa .
7.4.2. Aplicaţiile diagrafiei electrice focalizate - Laterolog

şi Dual-Laterolog
Diagrafia electrică focalizată - laterolog şi dual laterolog, pe baza
proprietăţilor acesteia are următoarele aplicaţii:
- corelarea geologică şi litologică a profilelor de sonde forate cu
fluide mineralizate;
- separarea stratelor poros-permeabile şi determinarea limitelor
şi grosimilor stratelor;
- evaluarea conţinutului rocilor colectoare şi determinarea limitelor
de separaţie dintre fluide: petrol/apă şi gaze/apă.
Aplicaţia majoră a carotajului electric focalizat de tip laterolog este
determinarea rezistivităţii reale a colectoarelor. Aşa cum se ştie această
mărime, datorită condiţiilor de măsurare (influenţa sondei cu fluid de foraj,
şi a zonei de invazie ) nu poate fi măsurată direct. În condiţii favorabile
această metodă de investigare măsoară cu dispozitivul cu rază mare de
investigaţie o valoare apropiată de valoarea reală. În unele aplicaţii se poate
aproxima valoarea citită direct pe diagramă, pe curba LLD, cu valoarea
reală. O mărime exactă a rezistivităţii reale se obţine după efectuarea
corecţiilor cu influenţa sondei şi a stratelor adiacente.
- Asigurarea investigării formaţiunilor geologice traversate de
sonde cu fluide mineralizate, precum şi a formaţiunilor carbonatate
(calcare, dolomite);
- Investigarea formaţiunilor formate din strate de grosime mică şi
determinarea conţinutului acestora în unele substanţe minerale utile.
265
DE TIP LATEROLOG
7.5. Microcarotajul focalizat

Microcarotajul focalizat ca şi microcarotajul convenţional este
utilizat pentru a măsura rezistivitatea în imediata apropiere a peretelui
sondei, subzona spălată.
Microdispozitivele sunt sisteme de investigare, la care electrozii,
sunt montaţi pe o patină dintr-un material electroizolant. Patina este
menţinută cu ajutorul unui mecanism cu braţe articulate, acţionate mecanic
şi hidraulic din interiorul dispozitivului de investigare de formă cilindrică.
La rândul său electroda este menţinută centrat în sondă cu ajutorul unui
mecanism simetric şi a unei contrapatine, diametral opuse. Contrapatina
poate fi constituită şi dintr-o patină cu dispozitivele de microcarotaj
standard, permiţând înregistrarea simultană cu cele două metode. De
asemenea, mecanismul articulat acţionează un traductor rezistiv pentru
măsurarea diametrului găurii de sondă, obţinându-se o curbă de
cavernometrie.
Carotajul electric cu microdispozitive focalizate este utilizat în
următoarele variante:
1. Microlaterolog – MLL
2. Micro-proximity – log – PL
3. Micro carotajul cu focalizare sferică – MSFL (Micro Spherical
Focused Log)
7.5.1. Microlaterologul
Principiul microlaterologului este asemănător carotajului electric
focalizat cu şapte electrozi punctiformi LL7. Matricea de electrozi este
montată pe o patină de cauciuc aşa cum este prezentată în figura 7.14.
Matricea electrozilor este formată dintr-un electrod central A0
circular de forma unui buton şi trei electrozi circulari concentrici cu A0. Cei
trei electrozi sunt:
- doi electrozi de măsură M1, M2;
- un electrod de focalizare A1.
266
DE TIP LATEROLOG
Fig.7.14.Schema principială a dispozitivului microlaterolog [ 44 ]
Prin electrodul central A0 se emite în rocă un fascicol de curent de

intensitate I o a cărui formă de "trompetă" este menţinută de curentul de
intensitate I 1 - numit "de focalizare", emis de electrodul A1, astfel încât
fascicolul de curent I o - numit "de măsură", pătrunde perpendicular pe
peretele sondei, în stratul investigat. Astfel sunt eliminate eventualele
pierderi laterale prin turta de colmataj sau stratele adiacente, în cazul când
rezistivitatea acestora este foarte mică în raport cu rezistivitatea stratului
investigat.
Liniile de curent ale curentului de focalizare I 1 menţin liniile de
curent ale curentului de măsură I o astfel încât acestea să-şi păstreze forma
de trompetă, pentru orice variaţie a rezistivităţii stratului investigat, a
stratului adiacent şi a fluidului de foraj. Condiţia de focalizare este ca
potenţialele electrice ale celor doi electrozi M1 şi M2 să fie egale.
Rezistivitatea măsurată va fi egală cu:
ΔVM 1−N∞
ρ = Κ LL 3 ⋅ (7.78)
I0
unde Κ LL 3 este constanta dispozitivului laterolog 3 – LL3
267
DE TIP LATEROLOG
Valorile măsurate sunt raportate la nivelul electrodului A0 (punctul

de măsură). Raza de investigaţie este de aproximativ 1-2 in., iar rezoluţia
verticală de 1,7in.
7.5.2 Microcarotajul “proximity - log”

Principiul proximity - log este asemănător carotajului electric
focalizat cu trei electrozi - LL3. Matricea de electrozi este montată pe o
patină de cauciuc aşa cum este prezentată în figura 7.15, şi este formată
dintr-un electrod central de curent A0 de formă dreptunghiulară, un electrod
de măsură sau electrod monitor M, şi un electrod de focalizareA1.
Fig.7.15. Principiul microcarotajului focalizat (microlaterolog) pentru un strat poros-

permeabil, învecinat de strate compacte (roci carbonatice) şi forma de reprezentare a
diagrafiei [ 5 ].
268
DE TIP LATEROLOG
Prin electrodul A se emite în rocă un fascicol de curent de

intensitate I o a cărui formă (de "trompetă") este menţinută de curentul de
intensitate I 1 - numit "de focalizare", emis de electrodul A1.
Fascicolul de curent I o - numit "de măsură", pătrunde perpendicular
pe peretele sondei, în stratul investigat. Condiţia de focalizare este ca
potenţialele electrozilor A0 şi A1 să fie menţinute la aceiaşi valoare. Acest
lucru este realizat prin schema electronică asociată dispozitivului, prin aşa
numitul sistem de "autocompensare"
Rezistivitatea măsurată va fi egală cu:
VA
ρ = Κ PL ⋅ (7.79)
I0
unde Κ PL este constanta dispozitivului proximity - log.
7.5.3 Microcarotajul cu focalizare sferică – MSFL
Principiul microcarotajului cu focalizare sferică (MSFL) este

asemănător carotajului electric focalizat cu focalizare sferică cu
macrodispozitive SFL, prezentat în subcapitolul 7.2.4. Matricea de
electrozi este montată pe o patină de cauciuc aşa cum este prezentată în
figura 7.15, şi este formată din electrozi de formă rectangulară.
Fluid de
foraj
Turtă de noroi
Formaţiunea geologică
A
M
A
M
M
Fig. 7.16. Microdispozitivul electric cu focalizare sferică [ 49 ].
269
DE TIP LATEROLOG
7.5.4 Răspunsul dispozitivelor de microcarotaj focalizat şi forma de

reprezentare a diagrafiei
Se consideră o succesiune de roci carbonatice; un strat de calcar
poros-permeabil, cu porozitate intergranulară, respectiv pori şi/sau fisurală,
având practicate o serie de fisuri sau fracturi, învecinat de două strate
compacte (cu porozitate foarte scăzută) - (fig.7.17), traversate de sondă. La
traversarea acestor formaţiuni de către sondă în dreptul statului poros –
permeabil a avut loc fenomenul de invazie şi ca urmare s-a format zona de
invazie, cu subzona spălată şi subzona de tranziţie, precum şi turta de
colmataj pe peretele găurii de sondă.
Referindu-ne la figura 7.17a se observă că în dreptul stratului
poros-permeabil diametrul găurii de sondă este mai mic decât diametrul
sapei de foraj, datorită turtei de colmataj, în timp ce în dreptul stratelor
compacte diametrul este aproximativ egal cu diametrul sapei. Astfel, curba
de cavernometrie obţinută, reprezentând variaţia diametrului real al sondei,
d s , în funcţie de adâncime, comparativ cu valoarea diametrului sapei, dn-
linia verticală punctată (fig. 7.17c), va avea valori d s < d n în dreptul stratelor
poros-permeabile şi valori d s ≅ d n în dreptul calcarelor compacte. Diagrama
de cavernometrie este înregistrată pe trasa I-a, pe 10 div. cu o scară de
măsură de 1 inch/div.(0,0254 m/div.), respectiv 5 inch - 15 inch pe 10
diviziuni (0,127 - 0,381 m pe 10 div.).
Pe trasa a II-a este reprezentată curba de rezistivitate aparentă
înregistrată cu unul din dispozitivele microfocalizate (MLL, PL, MSFL ),
în scara 20Ω m/div. (O - 200Ωm pe 10 div.).
Aşa cum s-a văzut mai sus razele de investigaţie a dispozitivelor
acoperă subzona spălată, astfel încât în dreptul stratului poros-permeabil
rezistivitatea aparenta măsurată va fi condiţionată în primul rând de
rezistivitatea ρ io a acestei subzone, care conţine în spaţiul poros filtrat de
noroi, sau mai exact filtrat de noroi şi apă de zăcământ. În dreptul stratelor
compacte, care nu sunt afectate de fenomenul de invazie, rezistivitatea
aparentă va depinde în primul rând de rezistivitatea reală ρ R a acestor
strate, care este mult mai mare decât în dreptul stratelor permeabile.
O altă formă de prezentare a diagrafiei micro-focalizate este în
scara logaritmică, mult mai uzitată decât scara liniară prezentată mai sus. O
astfel de diagramă este prezentată în figura 7.17d. Avantajul scării
logaritmice este că acoperă un domeniu mare de valori de rezistivitate fără
270
DE TIP LATEROLOG
să fie nevoie de reluări şi prezintă o detaliere foarte bună a valorilor mici de

rezistivitate.
7.5.5. Interpretarea diagrafiei de microcarotaj focalizat

a) Separarea intervalelor poros-permeabile dintr-o succesiune de
strate:
Se efectuează pe baza scăderii valorii de rezistivitate aparentă cu
dispozitiv microcarotaj focalizat în dreptul stratului poros-permeabil, în
raport cu rezistivitatea aparentă din dreptul stratelor compacte
ρ MFOC ,p. p < ρ MFOC ,c şi a prezenţei "efectului de turtă" pe diagrama de caverno-
metrie - d s < d n ; În cazul stratelor compacte rezistivitatea aparentă ρ MLL,c
are valori relativ mari, iar cavernometria indică un diametru egal cu cel,
nominal d s ≅ d n .
b) Determinarea limitelor stratelor şi a grosimilor acestora, inclu-
siv determinarea grosimii "efective" a pachetelor de strate poros-permea-
bile, în intercalaţiile cu intervalele compacte.
Limitele stratelor pot fi determinate precis în punctele Hs şi Hi în
care începe şi se termină zona cu "efect de turtă" pe curba de cavernometrie
şi are loc scăderea, respectiv creşterea valorii rezistivităţii aparente ρ MFOC
grosimea stratului fiind dată de diferenţa dintre adâncimile corespunzătoare
acestor limite, h = H i − H s .
Răspunsul curbei ΔE PS - potenţial spontan, reprezentat împreuna cu
ρ MFOC arată că aceasta poate pune în evidenţă doar limitele superioară, Hs şi
inferioară Hi a pachetului de strate, intercalaţiile subţiri compacte şi
impermeabile nefiind în mod clar evidenţiate; în acest mod, se determină o
grosime "aparentă" a pachetului de strate hA = H i − H s , care include şi suma
grosimilor intervalelor compacte şi impermeabile. În acelaşi timp, diagrafia
de cavernometrie (c) şi de rezistivitate aparentă cu dispozitivul
microcarotaj focalizat (d) pune în evidenţă clar fiecare intercalaţie poros-
permeabilă şi respectiv, compactă sau impermeabilă, astfel încât pot fi
determinate grosimile h1, h2 , ..., hn ale fiecărei intercalaţii poros-permeabile
şi se obţine grosimea "efectivă" a colectorului hef = h1 + h2 + ... + hn < hA .
271
DE TIP LATEROLOG
Fig. 7.17 Reprezentarea diagrafiei de microcarotaj focalizat înregistrată într-un pachet

de strate poros-permeabile, conţinând intercalaţii compacte şi, eventual impermeabile,
relativ subţiri (a), Interpretarea cantitativă a diagrafiei de microcarotaj focalizat,
(microlaterolog) (b) [5]
1. Determinarea rezistivităţii subzonei spălate, ρ io

Răspunsul dispozitivului microcarotaj focalizat este o funcţie de
rezistivitatea turtei de noroi, ρ tn , a grosimii acesteia, htn şi a diametrului
sondei, ds, astfel încât se poate scrie pentru rezistivitatea aparentă o relaţie
de dependenţă de forma (normalizată pentru ρ tn ):
ρ MFOC ⎛ρ ⎞
= f ⎜⎜ io , htn ⎟⎟ (7.80)
ρ tn ⎝ ρ tn ⎠
Această relaţie poate fi reprezentată sub forma graficului din figura

7.18.
272
DE TIP LATEROLOG
Fig. 7.18. Răspunsul dispozitivului microcarotaj focalizat

în funcţie de rezistivitatea turtei de noroi, ρ tn , a grosimii acesteia, htn
şi a diametrului sondei, ds, [ 5 ]
Acest grafic permite determinarea valorii ρ io , fiind cunoscute

rezistivitatea aparentă ρ MFOC şi grosimea turtei de noroi htn..
2. Determinarea porozităţii şi a factorului de formaţie.

S-a văzut că saturaţia în filtrat de noroi a subzonei spălate este data
de ecuaţia:
F ⋅ ρ fn
S ai 0 = (7.81)
ρi 0
şi legătura între acesta şi saturaţia în hidrocarburi reziduale, de ecuaţia

(7.82)
S ai 0 + S rh = 1 (7.82)
Factorul de formaţie pentru roci consolidate (calcare) care intra în

expresia (7.81) este dat de relaţia Archie:
273
DE TIP LATEROLOG
1
F= (7.83)
P2
unde P este porozitatea rocii, astfel încât în ecuaţia (7.81) se poate scrie:
ρ fn
(1 − S hr )2 = (7.84)
P 2 ⋅ ρio
De aici rezultă expresia porozităţii:
1 ρ fn
P= (7.85)
(1 − S hr ) ρio
7.5.6. Aplicaţiile diagrafiei electrice cu microdispozitive

Diagrafia electrică cu microdispozitive are, în general, următoarele
domenii de aplicabilitate:
1) diagrafia de microcarotaj standard: în roci slab şi mediu
consolidate, respectiv nisipuri, nisipuri argiloase, gresii slab consolidate şi
în sonde forate cu fluide de foraj dulci (cu mineralizarea c n ≤ 50 g/l);
2) diagrafia de microcarotaj focalizat (microlaterolog): în roci
consolidate, respectiv calcare, dolomite şi gresii consolidate şi în sonde
forate fluide de foraj mineralizate ( c n > 50 g/l).
În cadrul acestor domenii de aplicabilitate, aplicaţiile diagrafiei
electrice cu microdispozitive sunt următoarele:
a) separarea intervalelor poros-permeabile din profilul sondei;
b) determinarea limitelor şi grosimilor stratelor, inclusiv a grosimii
efective a pachetelor de strate poros-permeabile cu intercalaţii
impermeabile şi/sau compacte;
c) investigarea formaţiunilor geologice cu strate subţiri, purtătoare
de substanţe minerale utile solide;
d) determinarea rezistivităţii subzonei spălate a formaţiunilor poros-
permeabile, în vederea determinării rezistivităţii reale şi a determinării
saturaţiei în apă, respectiv hidrocarburi a rocilor colectoare;
e) determinarea porozităţii rocilor.
274
8
CAROTAJUL INDUCTIV
8.1. Scurt istoric

Introducerea metodei geofizice de investigaţie cu ajutorul curenţilor
induşi în mediul înconjurător a fost impusă de necesitatea de a se asigura
investigarea sondelor forate cu fluide de foraj neconductive, pe bază de ţiţei
sau emulsii inverse, precum şi în sonde forate cu aer sau cu gaze. Aceste
fluide nu asigură un contact electric între dispozitivul de investigaţie şi
formaţiunile geologice traversate de sondă. Din această cauză nu se pot
utiliza metodele de investigaţie prezentate anterior. Carotajul inductiv nu
necesită un contact direct al dispozitivului cu rocile investigate prin
intermediul noroiului de foraj. În prezent metoda este generalizată şi pentru
investigarea sondelor forate cu noroaie dulci, care traversează, în general,
formaţiuni slab sau mediu consolidate.
Carotajul inductiv a fost introdus în anul 1949 de către firma
Schlumberger, bazele metodei şi principiile de funcţionare ale aparaturii
fiind elaborate de H.G. Doll.
Dispozitivul de carotaj inductiv este un dispozitiv focalizat - în plan
vertical şi selectiv - pe direcţie radială, putându-se defini două caracteristici
de investigare - în plan vertical şi pe direcţie radială (în plan orizontal).
Cel mai simplu tip de dispozitiv de investigare pentru carotajul
inductiv este cel cu două bobine: una emiţătoare şi una receptoare. Acest
dispozitiv are o caracteristică de investigare bună în plan vertical, elimi-
nând în suficientă măsură influenţa stratelor adiacente, în schimb
caracteristica radială este nesatisfăcătoare , întrucât contribuţia principală a
răspunsului este dată de o zonă corespunzătoare zonei de invazie.
Pentru eliminarea acestor inconveniente au fost introduse dispoziti-
vele focalizate (cu mai multe bobine).
În ultimul timp au fost elaborate dispozitive combinate de tip dual
inducţie - laterolog, care sunt constituite din două dispozitive de inducţie,
275
CAROTAJUL INDUCTIV
de investigare adâncă şi medie şi un dispozitiv laterolog de investigare

superficială.

pe baza inducţiei electromagnetice
Dispozitivul de investigaţie este compus din bobina emiţătoare E şi
bobina receptoare R dispuse pe un suport cilindric dintr-un material
electroizolant, la distanţa L una de cealaltă.
În figura 8.1 este reprezentată schema dispozitivului de investigaţie
cu două bobine şi forma câmpurilor electrice şi magnetice produse de
dispozitiv în mediul înconjurător, aflat într-un mediu omogen.
Bobina emiţătoare E, este alimentată prin intermediul unui
generator electronic GEN cu un curent alternativ, de frecvenţă relativ
înaltă, 20 kHz.
Acest curent induce în lungul axei bobinei un câmp magnetic
alternativ, denumit câmp magnetic primar sau direct. Acest câmp magnetic,
care se propagă prin mediul înconjurător, induce în acesta o serie de curenţi
electrici de formă circulară, în plane perpendiculare pe axa dispozitivului,
constituind aşa numiţii "curenţi turbionari" sau curenţi Foucault, a căror
intensitate este proporţională cu conductivitatea mediului. Aceştia produc,
la rândul lor, un câmp magnetic secundar, de-a lungul axei dispozitivului,
care induce în spirele bobinei receptoare R o tensiune electromotoare de
asemenea proporţională cu conductivitatea mediului.
Această tensiune electromotoare este preluată de receptorul electro-
nic REC şi, după selectarea componentei în fază cu, curentul emiţătorului,
se transmite la suprafaţă un semnal proporţional, într-o primă aproximaţie,
cu conductivitatea rocilor înconjurătoare.
Se consideră dispozitivul de inducţie cu două bobine într-un mediu
omogen şi un sistem de coordonate cilindrice 0 r ϕ z, cu originea în centrul
de simetrie al dispozitivului, cu coordonata verticală z corespunzând axei
dispozitivului şi cu coordonata radială r normală pe această axă. Întrucât
sistemul prezintă simetrie radială, coordonata unghiulară ϕ nu intervine în
calcule (fig.8.1).
Mediul înconjurător (roca) poate fi considerat împărţit într-o serie
de elemente toroidale (spire elementare) cu secţiunea transversală
276
CAROTAJUL INDUCTIV
dA = dr ⋅ dz (8.1)
Fig.8.1. Schema dispozitivului de carotaj inductiv cu două bobine.
Dacă dimensiunile bobinelor sunt mici în raport cu dimensiunile

spirelor elementare şi cu distanţa L, acestea pot fi considerate punctiforme.
⎡ L⎤
Ordonata spirei elementare z ∈ ⎢0, ⎥ , iar raza ei este r.
⎣ 2⎦
În aproximaţia făcută, solenoidul emiţător este considerat un dipol
magnetic, cu momentul magnetic dat de expresia:
r
m = nE S E ⋅ i , (8.2)
unde i = I max sin ωt este intensitatea instantanee a curentului electric prin

bobina emiţătoare, Imax - amplitudinea curentului, ω = 2πf = pulsaţia ( f =
frecvenţa), nE - numărul de spire al bobinei emiţătoare, SE - aria suprafeţei
cuprinsă de o spiră.
Inducţia magnetică produsă de momentul dipolului magnetic în
punctul T(r,z) este dată de relaţia:
m× R
B = ∇× A = ∇× , (8.3)
R3
unde A este potenţialul vector al momentului dipolului magnetic, R -

distanţa de la emiţător la elementul de mediu în punctul T.
277
CAROTAJUL INDUCTIV
Dezvoltându-se expresia (8.3) şi ţinând seama de expresia

operatorului ∇x K (rotor) în coordonate cilindrice, precum şi de faptul că
sistemul prezintă simetrie cilindrică, se poate ajunge în final la expresia
valorii absolute a inducţiei câmpului magnetic în punctul T:
μ 0 2n E S E ⋅ i μ0 1
B= ⋅ = 2 n E S E I max sin ω ⋅ t 3 , (8.4)
4π R 3
4π R
unde μ 0 este permeabilitatea absolută a vidului ( μ 0 = 4π ⋅ 10 −7 H/m ).
Liniile de câmp magnetic primar îmbracă elementul de mediu
toroidal T(r,z), inducându-se în acesta o tensiune electromotoare indusă
dată de legea lui Faraday:
dφ
e=− , (8.5)
dt
unde φ = B ⋅ S este fluxul magnetic prin suprafaţa spirei elementare;
S = π ⋅ r 2 - aria suprafeţei spirei elementare (element de mediu).
Tensiunea electromotoare este egală cu:
dB μ 1
e = πr 2 = −2 0 ⋅ πr 2 ⋅ n E S E ⋅ ω ⋅ I max cos ω ⋅ t 3 (8.6)
dt 4π R
sau, înlocuind ω = 2π ⋅ f , rezultă:
1
e = −μ 0 r 2 π ⋅ f ⋅ I max cos 2π ⋅ f ⋅ t , (8.7)
R3
Sub acţiunea tensiunii electromotoare induse, în spira elementară
apare un curent de inducţie (Foucault) elementar:
1
di ' = −μ 0 σ ⋅ r ⋅ f ⋅ n E S E ⋅ I max cos 2πf ⋅ t drdz . (8.8)
2R 3
Curentul de inducţie creează un câmp magnetic axial secundar,
care, în punctul corespunzător solenoidului receptor, are inducţia
278
CAROTAJUL INDUCTIV
elementară, conform legii Biot – Savart:
dl × R '
dB ' = μ 0 d i ' ∫ (8.9)
R '3
unde dl este elementul de lungime al spirei elementare, R' - distanţa din

punctul T al spirei elementare la receptorul R (considerat de asemenea
punctiform în raport cu celelalte dimensiuni).
Din ecuaţia (8.9) se obţine pentru inducţia magnetică secundară în
punctul corespunzător receptorului expresia:
μ 0 2π ⋅ r 2 di' μ 02 1
dB' = − = − ⋅ σ ⋅ r 3 ⋅ f ⋅ n E S E ⋅ I max cos 2πf ⋅ t 3 3 dr ⋅ dz (8.10)
4π R ' 3
8 R R'
Inducţia magnetică dB' generează în spirele solenoidului receptor

tensiunea electromotoare de inducţie elementară:
dφ' dB '
de R = − = −n R S R =
dt dt
πμ 2 (8.11)
0 ⋅ σ ⋅ r3 ⋅ f 2 ⋅ n S n S ⋅ I 1
= E E R R max sin 2πf ⋅ t dr ⋅ dz ,
4 R 3 R '3
unde nR reprezintă numărul de spire al solenoidului receptor, SR - aria

suprafeţei spirei.
Expresia (8.12) a tensiunii electromotoare induse poate fi
transformată scriind pentru amplitudinea acesteia:
πμ 2 2 L r3
0 2
de R, max = ⋅ f ⋅ n E S E n R S R ⋅ I max ⋅ ⋅ σ ⋅ dr ⋅ dz
4 L 2 R 3 R '3
de R, max = K I G D σ ⋅ dr ⋅ dz (8.12)
S-a introdus mărimea L – lungimea dispozitivului (distanţa ER

dintre bobina emiţătoare şi cea receptoare) şi s-a notat cu KI constanta
dispozitivului de inducţie egală cu:
μ 20
K I = 2π ⋅ f 2 ⋅ n E S E n R S R ⋅ I max (8.13)
4L
279
CAROTAJUL INDUCTIV
Acesta este determinată de construcţia diapozitivului (numărul de

spire şi suprafaţa spirelor solenoizilor E şi R), intensitatea curentului de
excitaţie, Imax şi lungimea dispozitivului L.
Mărimea GD reprezintă factorul geometric "factorul Doll" [27] sau
parametrul spaţial (Dahnov) şi este determinat de poziţia reciprocă dintre
elementul de mediu T(r,z) şi dispozitivul traductor de lungime L:
L r3
GD = 3 3
(8.14)
2⎡ 2
⎤ 2
⎡ 2
⎤ 2
⎛ L ⎞ ⎛ L ⎞
⎢r + ⎜ + z ⎟ ⎥ ⎢r + ⎜ − z ⎟ ⎥
2 2
⎣⎢ ⎝2 ⎠ ⎦⎥ ⎣⎢ ⎝2 ⎠ ⎦⎥
Conform ecuaţiei (8.12), amplitudinea tensiunii electromotoare

induse în solenoidul receptor ca urmare a unui element de mediu (spiră
elementară) este proporţională cu conductivitatea σ a acestui element şi cu
factorul geometric GD(r,z), factorul de proporţionalitate fiind KI - constanta
dispozitivului.
Pentru mediul omogen de conductivitate σ , compus dintr-o
infinitate de elemente de mediu (spire elementare), expresia (8.12) trebuie
integrată pe întreg spaţiul. Amplitudinea tensiunii electromotoare induse
globale va fi:
∞ +∞
E R ,max = ∫ ∫ K I GD (r , z )σ ⋅ dr ⋅ dz (8.15)
0 −∞
Pentru efectuarea integralei se introduc coordonatele "normalizate":
r z dr dz
η= , ζ = , dη = şi dζ =
L L L L
Cu ajutorul lor expresia (8.14) devine:
η3dηdζ
GD drdz = 3 3
(8.16)
⎡ ⎞ ⎤ ⎡ ⎞ ⎤
2 2 2 2
⎛1 ⎛1
2 ⎢η 2 + ⎜ + ζ ⎟ ⎥ ⎢η 2 + ⎜ − ζ ⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝2 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝2 ⎠ ⎦⎥
astfel încât expresia amplitudinii tensiunii electromotoare induse în bobina
280
CAROTAJUL INDUCTIV
receptoare devine pentru mediul omogen ( σ = const.):

+∞
E R ,max = K I σ ∫ GD drdz = K I σ ∫ J η dζ (8.17)
S −∞
unde
1∞ η3 dηdζ
Jη = ∫ 3 3
(8.18)
20⎡ 2
⎤ 2
⎡ 2
⎤ 2
⎛ 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞
⎢η + ⎜ + ζ ⎟ ⎥ ⎢η + ⎜ − ζ ⎟ ⎥
2 2
⎢⎣ ⎝2 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝2 ⎠ ⎥⎦
Integrala J η din ecuaţia (8.17) poate fi rezolvată cu schimbarea de

1 L
variabilă (pentru η < , respectiv z < ):
2 2
2
⎛1 ⎞
u = η + ⎜ − ζ⎟ 2
(8.19)
⎝2 ⎠
Cu acesta expresia lui J η poate fi reprezentată prin suma a două

integrale
1⎡ 1 − 2ζ ⎤
Jη = J − J2 ⎥ , (8.20)
2 ⎢⎣
1
4 ⎦
unde J1 şi J2 au forma:
∞ du 2
J1 = ∫ = (8.21a)
(u + 2ζ ) 1 + 2ζ
3
1 2 2
−ζ
2
∞ du 4
J2 = ∫ = (8.21 b)
1
−ξ u (u + 2ζ )
2 2
3
2 (1 + 2ζ )(1 − 2ζ )
2
astfel încât, din (8.20) se obţine
1 1
J η = , pentru ζ < (8.22)
2 2
281
CAROTAJUL INDUCTIV
1 L
În mod analog, pentru ζ < , respectiv z > , cu schimbarea de
2 2
variabilă
2
⎛ 1⎞
u = η + ⎜ζ − ⎟
2
(8.23)
⎝ 2⎠
se obţine:
1⎡
J η = ⎢ J1 −
(2ζ − 1)
2
⎤
J2 ⎥ (8.24)
2⎣ 4 ⎦
unde J1 şi J2 au aceeaşi formă ca în ecuaţiile (8.20), (8.21a) şi (8.21b), cu

1
excepţia limitelor de integrare, care vor fi între ζ − şi ∞ astfel că în final
2
1 1
Jη = , pentru ζ > (8.25)
8ζ 2 2
În modul acesta, pentru mediul omogen

E R ,max = K I σ ∫ GD dA =
S
⎡ − 12 +
1
⎤
⎛ 1 ⎞ 2 ⎛ 1 ⎞ −∞
⎛ 1 ⎞
K I σ ⎢ ∫ J η ⎜ ζ > ⎟dζ + ∫ J η ⎜ ζ < ⎟dζ + ∫ J η ⎜ ζ > ⎟dζ ⎥ =
⎢ −∞ ⎝ 2⎠ −
1 ⎝ 2⎠ +
1 ⎝ 2⎠ ⎥
⎣ 2 2 ⎦
⎡ − 12 +
1
⎤
1 dζ 2 − ∞ dζ
K I σ ∫ 2 + ∫ dζ + ∫ 2 = K I σ ⎥ = K i σ
⎢ (8.26)
⎢ 8 −∞ ζ −
1
+
1 ζ ⎥
⎣ 2 2 ⎦
adică
∫ GdA = 1 (8.27)
iar
E R ,max = K I σ (8.28)
282
CAROTAJUL INDUCTIV
Din ecuaţia (8.28) rezultă că în ipoteza fenomenului de inducţie

electromagnetică, amplitudinea tensiunii electromotoare induse în bobina
receptoare este proporţională cu conductivitatea ( σ a mediului omogen,
factorul de proporţionalitate fiind KI - constanta dispozitivului (ecuaţia
8.13).
Factorul geometric GD(r,z) reprezintă ponderea cu care un element
de mediu T(r,z) contribuie la semnalul total (tensiune electromotoare
indusă) obţinut în bobina receptoare, iar integrala din ecuaţia (8.27)
exprimă faptul că suma ponderilor tuturor elementelor din spaţiul infinit
este egala cu untiatea.
Din ecuaţie (8.28) rezultă că, măsurându-se semnalul din bobine
receptoare, se poate determina conductivitatea mediului
E
σ = R ,max , în S/m (8.29)
KI
8.2.1. Caracteristicile de investigare radială şi verticală

Caracteristica radială se obţine similar , integrând factorul geome-
tric GD pentru o variaţie a lui z de la + ∞ la - ∞ , se obţine o funcţie în r,
conform relaţiei de mai jos:
+∞
GDR = ∫ GD dz = f (r ) (8.30a)
−∞
reprezentată grafic în figura 8.2a.
Caracteristica de investigare verticală se obţine din integrarea

factorului geometric GD, pentru variaţia lui r de la 0 la ∞ Se obţine o funcţie
∞
G = ∫ GD dr = f ( z ) ,
V
D (8.30b)
0
a cărei reprezentare grafică este dată în figura 8.2b
283
CAROTAJUL INDUCTIV
Fig.8.2. Caracteristicile de investigare ale dispozitivului de inducţie cu două bobine:

a) caracteristica de investigare radială; b) caracteristica de investigare verticală [ 5 ].
Din analiza caracteristicii de investigare verticală se poate constata

că dispozitivul cu două bobine este un dispozitiv "focalizat" în plan
vertical, contribuţia maximă asupra semnalului la receptor (cca 90 %) fiind
dată de mediul cuprins între două plane normale pe axul dispozitivului care
trec prin cele două bobine, respectiv pe o distanţă egală cu L - lungimea
dispozitivului.
Din studiul caracteristicii de investigare radială, se poate constata că
ponderea maximă a contribuţiei asupra semnalului la receptor este dată de
zona cuprinsă în domeniul r ∈ (0,25K0,80)L faţă de axul dispozitivului,
cuprinzând, deci, la investigare în special zona de invazie a stratului poros-
permeabil.
8.2.2. Dispozitive de carotaj inductiv

Pentru a elimina deficienţele dispozitivelor cu două bobine (rază
mică de investigare), au fost introduse dispozitive cu mai multe bobine.
Dispozitivul de carotaj inductiv cu rază de investigaţie medie CEIm
este compus din cinci bobine: două bobine principale - cea emiţătoare E şi
cea receptoare R şi trei bobine secundare, numite bobine de focalizare şi
compensare F1, F2 şi F3 (fig.8.3a). Acestea din urmă asigură îmbunătăţirea
284
CAROTAJUL INDUCTIV
caracteristicii radiale de investigare, în sensul deplasării zonei de

contribuţie maximă asupra semnalului la receptor într-un interval r ∈ (l,0 -
2,5)L, astfel încât raza de investigare creşte până la valori r ∈ ( 1,016-
2,5)L, cuprinzând în investigare atât zona de invazie, cât şi o parte din zona
necontaminată (fig. 8.4a curba 1). Dispozitivul este cunoscut sub
denumirea de dispozitiv 5FF40, 5 este numărul de bobine, simbolul FF
reprezintă "sistem focalizat pe verticală şi în direcţie radială", iar 40 este
lungimea dispozitivului L =40in (= 1,016m).
Fig.8.3. Dispozitive de carotaj electric inductiv cu mai multe bobine:

a- CEIm - 5FF4; b- CEIa- 6FF40. [ 5 ]
Dispozitivul de carotaj inductiv cu rază de investigaţíe adâncă CEIa
este compus din şase bobine: cele două bobine principale – cea emiţătoare
E şi cea receptoare R – şi patru bobine secundare de focalizare şi
compensare, F1, F2, F3 şi F4 (fig.8.3b). Acestea asigură îmbunătăţirea
caracteristicii radiale de investigare, în sensul deplasării zonei de
contribuţie maximă asupra semnalului spre profunzimea stratului
investigat, în intervalul r ∈ (2,0 - 3,5)L, (fig. 8.4a, curba 2). Raza de
investigaţie creşte până la 3,5m, cuprinzând în mod deosebit, zona
necontaminată a stratului poros-permeabil. Acest dispozitiv este denumit
285
CAROTAJUL INDUCTIV
dispozitivul 6FF40 (6 bobine, L=40in = l,0l6m).

Pentru interpretarea diagrafiei de inducţie sunt necesare
caracteristicile de investigaţie integrate. Caracteristicile de investigaţie
radială integrate se obţin prin integrarea relaţiei (8.30a) pentru un volum
cilindric, concentric cu axa dispozitivului, de rază r, GDR = f (r ) şi sunt
prezentate în figura 8.5a. Caracteristicile de investigaţie verticală integrate
se obţin prin integrarea relaţiei (8.30b) pentru un volum delimitat de două
plane paralele care trec prin cele două bobine principale, perpendiculare pe
axul dispozitivului, GDV,i = f (r ) (fig.8.5b).
Din analiza caracteristicilor de investigaţie radiale integrate se poate
observa că aportul zonei fluidului de foraj din gaura de sondă şi a zonei de
invazie a fost eliminată în măsură mare în cazul dispozitivului de
investigare medie 5FF40 - curba (1) şi complet eliminată în cazul
dispozitivului de investigare adâncă 6FF40. Contribuţia principală fiind
dată, mai ales în cazul dispozitivului 6FF40, de zona necontaminată,
răspunsul acestuia reprezentând - în consecinţă - conductivitatea reală σ R a
acestei zone.
Caracteristica de investigare verticală reprezintă dependenţa semna-
lului total obţinut la bobina receptoare, în funcţie de grosimea stratului.
Contribuţia principală, aproximativ 90%, este dată de formaţiunea
cuprinsă între cele două plane ce trec prin bobinele principale a cărei
grosime este egală cu lungimea dispozitivului sau selectivitatea verticală
este egală cu lungimea dispozitivului.
În general, dispozitivele de investigaţie medie dau valori de
rezistivitate reală pentru roci colectoare în care diametrul mediu de invazie
Di ≅ 5d s (ds - diametrul găurii de sondă), iar dispozitivele de investigare
adâncă, pentru formaţiuni cu diametrul mediu de invazie Di ≥ 10d s .
286
CAROTAJUL INDUCTIV
Fig.8.4. Caracteristicile radiale de investigare ale dispozitivelor

cu mai multe bobine [5]:
(1) - dispozitiv 5FF40; (2) - dispozitiv 6FF40; (3) – dipozitiv cu două bobine
Fig.8.5. Caracteristicile de investigare integrate ale dispozitivelor de carotaj electric

inductiv cu mai multe bobine;
a)- caracteristicile radiale; b) - caracteristicile verticale; curba (1) - dispozitiv de investigare medie CEI
-.,._ 5FF40; curba (2) - dispozitiv de investigare adâncă CEIa - 6FF40) [ 54 ].
287
CAROTAJUL INDUCTIV
8. 3. Fundamentarea teoretică
pe baza propagării câmpului electromagnetic
În paragrafele anterioare, în teoria carotajului inductiv, elaborată de
H.G. Doll, s-a considerat ipoteza simplificatoare a fenomenului de tran-
smisie a semnalelor ca un fenomen de inducţie electromagnetică, carac-
teristic curenţilor electrici de joasă frecvenţă.
În realitate, la frecvenţa la care lucrează dispozitivul de inducţie
(ν = 20 kHz) are loc un fenomen de propagare a câmpului electromagnetic
generat de solenoidul emiţător.
Pentru determinarea răspunsului dispozitivului de inducţie cu două
bobine, se consideră un mediu omogen de conductivitate σ , permitivitate
dielectrică ε şi permeabilitate magnetică μ .
Se poate porni de la ecuaţiile lui Maxwell pentru propagarea câm-
pului electromagnetic:
- Prima ecuaţie exprimă faptul că circulaţia (rotorul) vectorului
câmp electric E , în lungul unei curbe închise este egală cu variaţia induc-
∂B
ţiei magnetice în raport cu timpul = j ⋅ ω ⋅ μ H şi reprezintă legea lui
∂t
Faraday scrisă sub forma
∇ × E − j ⋅ ω ⋅ μH = 0 (8.31 a)
unde ω este pulsaţia câmpurilor alternative, iar j = − 1 ,

- Cea de a doua ecuaţia exprimă circulaţia (rotorul) câmpului
magnetic H în lungul unei curbe închise, care este egală cu densitatea cu-
rentului de inducţie J = σ E (legea lui Ohm), la care se adaugă termenul
∂E
variaţiei intensităţii câmpului electric, în raport cu timpul ε = j ⋅ω⋅ε ⋅ E
∂t
dedus din legea conservării sarcinii electrice, precum şi termenul densităţii
curentului imprimat (de sursa câmpului electromagnetic) JS ; astfel ecuaţia
se scrie
∇ × H − (σ − j ⋅ ω ⋅ ε ) ⋅ E = J S (8.31 b)
288
CAROTAJUL INDUCTIV
Ultimele două ecuaţii exprimă divergenţa vectorului intensitate

câmp electric E , respectiv fluxul acestuia printr-o suprafaţă închisă, care în
absenţa unor sarcini electrice este egal cu zero (legea lui Gauss); acelaşi
lucru despre divergenţa câmpului magnetic H , care în lipsa sarcinilor
magnetice este de asemenea egală cu zero:
∇E = 0 (8.32 a)
∇H = 0 (8.32 b)
unde E este intensitatea câmpului electric; H - intensitatea câmpului

magnetic; JS - densitatea curentului imprimat al sursei (în bobina E), iar
j = −1 .
Sistemul de ecuaţii (8.31a) ... (8.31d) poate fi exprimat în termenii
potenţialului vector A , utilizând substituţiile
H = ∇× A (8.33)
E = j ⋅ ω ⋅ μ⋅ A (8.34)
care duc la ecuaţia lui Helmholtz

2
∇A + K 2 A = J S (8.35)
K reprezintă constanta de propagare, definită de relaţia:
2j
K 2 = j ⋅ ω ⋅ μ ⋅ (σ − j ⋅ ω ⋅ ε )⋅ = , (8.36)
δ2
K
unde δ = este adâncimea efectului pelicular (skin-effect).
1+ j
Rezolvarea ecuaţiei (8.35) scoate în evidenţă, pe de o parte, apariţia
unei componente reactive a semnalului indus în bobina receptoare, datorită
transmisiei directe dintre bobina emiţătoare şi cea receptoare a
componentei electrice a câmpului electromagnetic, iar pe de altă parte
apariţia unei componente în antifază, din cauza efectului pelicular (skin
effect) care face ca semnalul recepţionat să nu mai fie riguros proporţional
289
CAROTAJUL INDUCTIV
cu conductivitatea, fiind cu atât mai influenţat, cu cât conductivitatea este

mai mare.
Expresia răspunsului dispozitivului de investigare poate fi
concretizată sub forma conductivităţii "aparente" măsurate la nivelul
bobinei receptoare (ecuaţia 8.29):
σ A = K I σ(r , z )G p (r , z ) = K I σ(r , z )G D (r , z ) e jKR ' (1 − jKR ') , (8.37)
unde G(r,z) reprezintă factorul geometric de "propagare". Acesta exprimă

ponderea fiecărei spire elementare de mediu cu conductivitatea σ (r, z ) , de
coordonate r,z contribuie la semnalul de conductivitate, σ A indus în bobina
receptoare. Se observă că factorul geometric "de propagare" poate fi
exprimat în funcţie de factorul geometric Doll GD, determinat de ecuaţia
(8.14):
G p (r , z ) = G D (r , z ) e jKR ' (1 − jKR ') (8.38)
Reprezentarea grafică în plan vertical şi radial a factorului

geometric reprezintă caracteristicile de investigare. Astfel, prin integrarea
contribuţiei unui strat orizontal de grosime infinit mică, se obţine carac-
teristica de investigare verticală G Vp = f ( z ) , reprezentată în figura 8.6a,
pentru diferite valori ale conductivităţii.
Se poate observa că efectul pelicular este cu atât mai accentuat, cu
cât conductivitatea creşte. La conductivităţi mici, respectiv rezistivităţi
mari, caracteristice rocilor cu hidrocarburi, caracteristica verticală se
apropie de cea obţinută în ipoteza inducţiei electromagnetice clasice,
reprezentate de factorul geometric "Doll", GD. La conductivităţi mari,
corespunzătoare rocilor cu apă, efectul pelicular este mai mare.
Caracteristica verticală ilustrează şi în acest caz efectul de "focalizare",
respectiv de eliminare a influenţei stratelor adiacente, pentru strate cu
grosimi mai mari decât lungimea dispozitivului.
Prin integrarea contribuţiei unui sector cilindric de grosime infinit
mică, concentric cu axul dispozitivului, se obţine caracteristica de
investigare radială GpR = f (r ) , reprezentată grafic în figura 8.6b, pentru
diferite valori σ . Această caracteristică ilustrează efectul de "selectivitate",
respectiv de eliminare a efectului mediului apropiat - fluidul de foraj din
gaura de sondă şi zona de invazie.
290
CAROTAJUL INDUCTIV
a. b.
Fig.8.6. Caracteristicile de investigare a dispozitivului cu două bobine, în ipoteza
propagării undelor electromagnetice,pentru diferite valori de conductivitate:
a -investigaţie verticală; b -investigaţie radială. [ 54 ]
La fel cu cea verticală, caracteristica radială pune în evidenţă

creşterea efectului pelicular cu creşterea conductivităţii.
Un interes aparte pentru interpretarea diagrafiei de inducţie îl
reprezintă factorul geometric radial integrat G pr ,i = f (r ) , respectiv contri-
buţia dată de un volum cilindric de formaţie de rază r, reprezentată în
figura 8.7.
Considerentele prezentate cu privire la dispozitivele de investigare
medie şi adâncă, sunt valabile şi în cazul teoriei propagării câmpului
electromagnetic, cu diferenţa că şi în acest caracteristicile de investigaţie
vor fi afectate de efectul pelicular – analog cu cele pentru dispozitivul cu
două bobine.
Pentru dispozitivul 5FF40, 50% din semnal vine de la zona cu un
diametru mai mare de 1,5m, iar pentru dispozitivul 6FF40, acelaşi procent
al semnalului este determinat de zona cu un diametru mai mare de 3,2m.
Caracteristicile de investigaţie arată câteva avantaje ale
dispozitivelor inductive focalizate: o mai bună rezoluţie verticală,
micşorarea efectului găurii de sondă şi reducerea componentei datorată
efectului pelicular.
Punctul de măsură al dispozitivelor inductive este situat la
jumătatea distanţei dintre bobina emiţătoare şi bobina receptoare.
291
CAROTAJUL INDUCTIV
Fig.8.7. Caracteristica de directivitate radială integrată

a dispozitivului cu două bobine,pentru diferite valori de conductivitate,
în ipoteza propagării undelor electromagnetice [ 48 ].
8.4.Răspunsul dispozitivului inductiv

în mediu cu stratificaţie plan-paralelă
În cazul în care mediul înconjurător nu mai este omogen, ci compus
din mai multe strate orizontale numerotate cu j = l,2,...,n (fig.8.8), vom nota
conductivitatea stratului j cu σ j .
Expresia tensiunii electromotoare totale (ecuaţia 8.15) devine:
n
E R ,max = K I ∑ σ j ∫∫ G (r , z )dr ⋅ dz (8.39)
j =1 Aj
făcându-se presupunerea că în limitele unui strat

σ(r , z ) j = σ j = const.
Dacă se notează cu σ A "conductivitatea aparentă"
n
σ A = ∑ σ j ∫∫ G (r , z )dr ⋅ dz , (8.40)
j =1 Aj
se obţine pentru semnalul total o expresie analogă cu cea pentru mediul

omogen:
E R ,max = K I σ A (8.41)
292
CAROTAJUL INDUCTIV
şi, măsurând semnalul şi cunoscând constanta dispozitivului,

conductivitatea aparentă va fi:
E R ,max
σA = (8.42)
KI
Fig.8.8. Mediu cu stratificaţie plan-paralelă [ 5 ].
Referindu-ne la caracteristica de investigare verticală din figura 8.2

se poate deduce că pentru strate de grosime mai mare sau egală cu
lungimea dispozitivului L, conductivitatea aparentă măsurată reprezintă în
proporţie de aproximativ 90 % conductivitatea reală în limitele stratului
respectiv, pentru ca în cazul stratelor cu grosime mai mare decât de două
ori lungimea dispozitivului, conductivitatea aparentă măsurată coincide cu
cea reală.
8.5. Răspunsul dispozitivului inductiv

în mediu cu limite de separaţie cilindrice infinit lungi
Mediul cu limite de separaţie cilindrice infinit lungi reprezintă cazul
stratelor poroase permeabile de grosime mare în care s-a luat în considerare
şi gaura de sondă. Un astfel de mediu este compus într-o primă aproximaţie
din trei zone principale, separate de două limite de separaţie (fig.8.9)
293
CAROTAJUL INDUCTIV
Fig.8.9. Mediu cu limite

de separaţie cilindrice infinit lungi [5].
- sonda cu fluidul de foraj delimitată de peretele găurii de sondă;

- zona de invazie, presupusă omogenă delimitată de limita zonei de
invazie;
- zona necontaminată.
Considerând dispozitivul de investigare centrat în gaura de sondă,
poate fi definită o conductivitate aparentă cu contribuţia fiecărei zone:
σ A = σ n ∫∫ G (r , z )dr ⋅ dz + σ j ∫∫ G (r , z )dr ⋅ dz + σ R ∫∫ G (r , z )dr ⋅ dz (8.43)
sau
σ A = σ n G n + σ i Gi + σ R G R (8.44)
unde: σ n este conductivitatea fluidului de foraj; Gn- factorul geometric

(global) corespunzător zonei găurii de sondă; σ i - conductivitatea zonei de
invazie presupusă omogenă; GR i - factorul geometric (global) corespunzător
zonei de invazie; σ R - conductivitatea reală (în zona necontaminată); GR -
factorul geometric (global) corespunzător zonei necontaminate.
Referindu-ne la caracteristica de investigare radială, din figura 8.2a,
se poate constata că, în cazul dispozitivului cu două bobine, contribuţia
principală este dată, după cum s-a arătat şi pentru mediul omogen, de
mediul cuprins în zona radială r ∈ (0,25 - 0,80)L, ceea ce, pentru
dispozitivul cu lungimea L = 40in (= 1,016m) indică o rază de investigare
294
CAROTAJUL INDUCTIV
în intervalul r ∈ (0,20 - 0,81)m, corespunzător, în general, zonei de invazie

în stratul poros-permeabil. Pentru a depăşi această zonă, în cazul
dispozitivului cu două bobine ar fi necesară creşterea lungimii
dispozitivului, ceea ce ar produce în schimb reducerea puterii de rezoluţie
în plan vertical.
8.6 Variante de carotaj inductiv

şi forma de prezentare a diagrafiei
Investigaţia sondelor prin metoda curenţilor de inducţie a
formaţiunilor geologice se efectuează - practic - cu ajutorul dispozitivelor
de investigaţie 5FF40, 6FF40 la care se adaugă, atunci când este posibil, un
dispozitiv potenţial scurt AM=16in. sau un dispozitv laterolog cu rază mică
de investigaţie si un dispozitiv microlaterolog. Aceste curbe de rezistivitate
sunt însoţite de o curbă gama sau o curbă de PS.
8.6.1. Carotajul electric - inducţie (CEI)
Carotajul electric inducţie (CEI) se efectuiază cu următoarele
dispozitive:
- un dispozitiv de inducţie de investigare adâncă - CEIa, de tip
6FF40 cu L = 40in (= 1,016m);
- un dispozitiv de rezistivitate potenţial cu electrozii A şi M montaţi
pe carcasa izolantă a dispozitivului de bobine, având Lp = AM = 16 in (=
0,406 m), electrodul de măsură M este utilizat şi pentru înregistrarea unei
curbe de potenţial spontan.
Forma de prezentare a diagrafiei este redată în figura 8.10 şi
cuprinde următoarele curbe:
1) - curba de potenţial spontan - E PS - trasa I-a de 10 diviziuni;
2) - curba de rezistivitate aparentă cu dispozitiv potenţial ρ AM (Lp =
AM = 16in = 0,406m), pe trasa a II-a de 10 diviziuni - linie plină;
3) - curba de rezistivitate din carotajul inductiv, ρ I - pe trasa a II-a
de 10 diviziuni - linie plină;
4) - curba de conductivitate din CEI, ( σ I - pe trasa a III-a de
10 diviziuni - linie plină;
295
CAROTAJUL INDUCTIV
Pentru potenţialul spontan se utilizează o scară de măsură n PS =

10 mV/diviziune, iar pentru curbele de rezistivitate n ρ = 2 Ωm/div,
respectiv 0- 20 Ωm pe 10 div. de diagramă.
Unitatea de măsură pentru conductivitate se ştie că este [σ]SI = S/m
(Siemens/m), în practică se utilizează ca unitate de măsură pentru
conductivitate [σ] pract. = (mho/m) = Ω −1 / m .
Datorită domeniului de valori ale rezistivităţilor formaţiunilor
geologice investigate cu metoda de inducţie ρ ∈ (0,1- 100) Ω m, rezultă că
1
valorile de conductivitate σ = vor fi cuprinse într-un interval (0,01 –
ρ
10) Ω −1 / m .
Fig. 8.10. Forma de prezentare a diagrafiei de carotaj electric – inducţie [ 5 ].
296
CAROTAJUL INDUCTIV
Curba de rezistivitate ρ I reprezintă rezistivitatea obţinută din

conductivitate σ I , pe baza relaţiei:
1
ρI = (8.45)
σI
Această curbă de rezistivitate este cunoscută şi sub numele de
„reciprocata din inducţie”.
Ţinând seama de unităţile de măsură pentru conductivitate, legătura
dintre ρ I şi σ I este dată de relaţia:
10 3
ρ I , în Ωm = (8.46)
σ I , în mmho/m
Fig. 8. 11. Scara compensată sau hibridă pentru curba de rezistivitate [ 5 ].
În cazul în care domeniul de măsură a rezistivităţii este (0- l00 Ω m)

se depăşeşte limita scării de 20 Ω m pe 10 div., se utilizează aşa numita
"scară compensată" sau "hibridă", scară liniară pentru primele 10 diviziuni
pescară (0- 20 Ω m) şi în continuare în scară inversă - respectiv liniară
1
pentru conductivitate ρ = între valorile 20 Ω m - ∞ . (fig. 8.11).
σ
8.6.2. Carotajul dual inducţie-laterolog (DIL)

Carotajului dual inducţie-laterolog (DIL) se efectuiază cu următoa-
rele dispozitive:
- un dispozitiv de inducţie cu investigaţie medie CEIm - 5FF40;
- un dispozitiv de inducţie cu investigaţie adâncă CEIa - 6FF40;
- un dispozitiv focalizat (laterolog) de investigare superficiala -
LLs, cu modulul de focalizare S<2,5
- un electrod M pentru înregistrarea potenţialului spontan.
297
CAROTAJUL INDUCTIV
Forma de prezentare a diagrafiei este redată în figura 8.12b şi d şi se

compune din următoarele curbe;
1) curba de potenţial spontan - E PS - trasa I-a de 10 diviziuni;
2) curbele de rezistivitate aparentă:
Fig. 8. 12. Forma de prezentare a diagrafiei dual inducţie – laterolog.
298
CAROTAJUL INDUCTIV
- ρ Ia rezistivitatea înregistrată cu dispozitivul de investigare adâncă

CEIa - linie întreruptă;
- ρ Im rezistivitatea înregistrată cu dispozitivul de investigare medie
CEIm - linie punctată;
- ρ LLs rezistivitatea înregistrată cu dispozitivul laterolog superficial
LLs - linie plină.
Curbele de rezistivitate sunt înscrise în scară logaritmică între
valorile 0,2 şi 2000 Ω m., asigurând o gamă mărită a valorilor înregistrate.
8.7. Interpretarea diagrafiei inductive

8.7.1. Interpretarea calitativă
Aceasta cuprinde următoarele aspecte:
- determinarea zonelor poros-permeabile; sunt puse în evidenţă prin
"anomaliile electronegative" pe curba de E PS , ca la diagrafia electrică
standard;
- determinarea limitelor şi grosimilor stratelor; pot fi determinate
din diagrafia de PS, pe baza aceluiaşi procedeu ca la diagrafia electrică
standard
- estimarea conţinutului în fluide a colectoarelor
Pe diagrafia electric - inducţie – CEI estimarea conţinutului în
fluide se realizează astfel:
- pentru un colector cu hidrocarburi pe curbele de rezistivitate există
o separaţie "pozitivă" ρ I ≥ ρ AM între curba de rezistivitate din inducţie ρ I
şi curba înregistrată cu dispozitiv potenţial, ρ AM , şi valori mici de
conductivitate. Această separaţie se explică prin faptul că dispozitivul de
inducţie are o rază de investigare mai mare decât cel potenţial şi este
sensibil mai ales la rezistivitatea mare a zonei necontaminate, faţă de cel
potenţial, cu rază mică de investigare, sensibil la rezistivitatea mai mică a
zonei de invazie;
- pentru un colector cu apă de zăcământ separaţia este "negativă",
ρ I < ρ AM şi valori mari de conductivitate, σ I ∈ [500K1000 ]mmho/m -
Explicaţia este aceeaşi ca mai sus, dispozitivul de inducţie măsoară
rezistivitatea mică a zonei necontaminate saturată cu apă de zăcământ.
299
CAROTAJUL INDUCTIV
Pe diagrafia dual inducţie-laterolog - DIL:

- "rocă colectoare cu hidrocarburi" - separaţie "pozitivă"
ρ Ia ≥ ρ Im ≥ ρ LLs ,pe cele 3 curbe de rezistivitate, curba ρ Ia - înregistrată cu
dispozitiv de investigaţie adâncă - CEIa, curba ρ Im înregistrată cu dispozitiv
de investigaţie medie - CEIm şi curba ρ LLs - înregistrată cu dispozitiv
focalizat-laterolog, de investigaţie superficială. Aceasta se explică prin
faptul că dispozitivele de inducţie de investigaţie adâncă şi medie cuprind
în investigaţie diferite zone ale stratului poros-permeabil. Dispozitivul de
investigaţie adâncă - CEIa – măsoară în zona necontaminată cu
hidrocarburi, iar dispozitivul de investigare medie - CEIm - măsoară în zona
necontaminată şi o parte din zona de invazie (subzona de tranziţie), în timp
ce dispozitivul laterolog superficial cuprinde numai zona de invazie – care
conţine în primul rând filtrat de noroi;
- separaţia "negativă", ρ Ia < ρ Im < ρ LLs -reprezintă "rocă cu apă de
zăcământ"; explicaţia este analogă cu cea de mai sus, dispozitivele de
inducţie cu investigare adâncă şi medie măsoară rezistivitatea mică a zonei
necontaminate saturate cu apă de zăcământ şi a subzonei de tranziţie, în
timp ce rezistivitatea măsurată cu dispozitivul laterolog superficial este în
primul rând afectată de zona de invazie (subzona spălată) cu filtrat de
noroi.
- determinarea limitelor de separaţie dintre fluide: petrol/apă si
gaze/apă: atât pe diagrafia electric - inducţie - CEI, cât şi pe cea de dual
inducţie laterolog - DIL, limita de separaţie dintre fluide într-un complex
poros-permeabil cu sau fără conţinut de argilă, se stabileşte la adâncimea la
care are loc trecerea de la separaţia "pozitivă" la separaţia "negativă"; de
asemenea pe curba de conductivitate are loc trecerea de la valori mici ale
conductivităţii σ I la valori mari.
În condiţii reale separaţia negativă poate corespunde şi
colectoarelor cu hidrocarburi, cu precizarea că forma curbelor este cea
corespunzătoare stratelor cu rezistivitate mare.
8.7.2. Interpretarea cantitativă

Aceasta constă în determinarea parametrului rezistivitate reală ρ R ,
utilizat în relaţia generală a interpretării cantitative pentru calculul
saturaţiei în apă Sa.
1) Din diagrafia electric - inducţie - CEI
300
CAROTAJUL INDUCTIV
Conductivitatea aparentă determinată cu ajutorul dispozitivului de

inducţie 6FF40 (diapozitiv de investigare adâncă) poate fi exprimată prin
relaţia
σ I = Gn σ n + Gi σ io + Gad σ ad + G R σ R (8.47)
unde Gn, Gi, Gad, GR reprezintă factorii geometrici integraţi în limitele zonei
fluidului de foraj, a zonei de invazie, a stratului adiacent şi respectiv a
zonei necontaminate; σ n , σ io , σ ad şi σ R - conductivităţile fluidului de foraj
(noroi), subzonei spălate, stratului adiacent şi rocii necontaminate
(conductivitate reală) (fig.8.13).
Fig.8.13. Zonele din stratul poros-permeabil

investigate cudispozitivul de inducţie [ 5 ].
Având în vedere efectul de "focalizare" pe verticală - prin

eliminarea efectului stratelor adiacente şi pe direcţie radială - prin
eliminarea efectului mediului apropiat, factorii geometrici integraţi, care
reprezintă ponderile zonelor respective au valorile Gn ≅ 0 şi Gad ≅ 0 astfel
încât relaţia (8.47) se reduce la
σ I ≅ Gi σ io + G R σ R (8.48)
Pentru că suma factorilor geometrici pe întreg stratul este unitară

rezultă:
Gi + GR = 1 (8.49 a)
301
CAROTAJUL INDUCTIV
de unde
G R = 1 − Gi (8.49 b)
şi relaţia (8.48) poate fi scrisă astfel:
σ I = Gi σ io + (1 − Gi )σ R (8.50)
Gi este factorul geometric integrat pentru zona de invazie şi este

reprezentat grafic în funcţie de diametrul acestei zone – Di în figura 8.14,
pentru cele trei tipuri de dispozitive.
Fig.8.14.. Dependenţa factorilor geometrici integraţi Gi= f(Di)

pentru diametrul zonei de invazie[ 49 ]:
1) dispozitiv laterolog superficial; 2) dispozitiv de inducţie de investigare medie;
3) dispozitiv de inducţie de investigare adâncă.
Relaţia (8.50) se poate transcrie în termeni de rezistivitate sub

forma:
1 Gi 1 − Gi
= + , (8.51)
ρ I ρ io ρR
302
CAROTAJUL INDUCTIV
unde ρ I este rezistivitatea din diagrafia de inducţie; ρ io şi ρ R -

rezistivităţiile subzonei spălate, respectiv a zonei necontaminate
(rezistivitatea reală);
Din ecuaţia (8.51), rezultă pentru rezistivitatea reală expresia:
ρ io ρ I (1 − Gi )
ρR = (8.52)
ρ io − ρ I Gi
Din diagrafia de inducţie se citeşte rezistivitatea ρ I , rezistivitatea

subzonei spălate, ρ io - se determină cu ajutorul microdispozitivelor şi
factorul geometric integrat, în funcţie de diametrul estimat al zonei de
invazie - Gi = f (Di ) , poate fi determinată valoarea rezistivităţii reale, ρ R cu
ajutorul relaţiei (8.52);
- determinarea parametrului rezistivitate reală ρ R poate fi efectuată
şi pe baza abacelor de interpretare;
2) Din diagrafia dual inducţie-laterolog - DIL
Conductivitatea aparentă determinată cu ajutorul dispozitivelor cu
diferite raze de investigare poate fi scrisă conform relaţiei (8.50) astfel:
- pentru dispozitivul de inducţie cu investigaţie adâncă:
σ Ia = Gi ,a σ io + (1 − Gi ,a )σ R (8.53 a)
- pentru dispozitivul de inducţie cu investigaţie medie:

σ Im = Gi ,m σ io + (1 − Gi ,m )σ R (8.53 b)
- pentru dispozitivul laterolog cu investigaţie superficială:

ρ LLs = J i , LLs ρ io + (1 − J i , LLs )ρ R , (8.53 c)
unde Gi,a şi Gi,m sunt factorii geometrici radiali integraţi pentru zona de
invazie (funcţie de diametrul acesteia) pentru dispozitivele de investigaţie
adâncă, respectiv medie; J i , LLs - factorul pseudo-geometric radial integrat
pentru dispozitivul laterolog de investigaţie superficială.
303
CAROTAJUL INDUCTIV
Ecuaţiile (8.53 a-c) scrise în termeni de rezistivitate devin:
1 G i , a 1 − Gi , a
= + (a )
ρ Ia ρ io ρR
1 Gi , m 1 − Gi , m
= + (b )
ρ Im ρ io ρR (8.54)
ρ LLs = J LLs ρ io + (1 − J LLs )ρ R (c )

Cele trei ecuaţii constitue un sistem de ecuaţii lineare, a cărui rezol-
vare duce la determinarea parametrilor ρ R - rezistivitate reală, ρ io -
rezistivitatea subzonei spălate şi, Di- - diametrul zonei de invazie.
Diagrafia de dual inducţie-laterolog poate fi utilizată şi direct la
determinarea saturaţiei în apă (fără o metodă de porozitate) prin metoda
raportului, valoarea rezistivităţii ρ io fiind estimată din ρ LLs , iar ρ R - din ρ I .
8.8. Aplicaţiile carotajului inductiv

Diagrafia electrică de inducţie şi dual inducţie-laterolog, are
următoarele aplicaţii:
- corelarea geologica şi litologică a profilelor de sondă forate cu
fluide dulci şi fluide neconductive;
- separarea stratelor poros-permeabile şi determinarea limitelor şi
grosimilor lor;
- evaluarea conţinutului rocilor colectoare şi determinarea limitelor
de separaţie dintre fluide: petrol/apă şi gaze/apă;
- determinarea rezistivităţii reale a rocilor în vederea determinării
saturaţiei colectoarelor;
- asigurarea investigării formaţiunilor geologice forate cu fluide
neconductive (fază petrol sau emulsii inverse) prin metoda rezistivităţii,
fiind unica metodă electrică care permite acest lucru.
Domeniul de aplicaţie optim al metodei inductive se referă la
formaţiuni cu consolidare redusă, cu rezistivităţi cuprinse în intervalul
ρ R ∈ (0,1K100 )Ωm , putând fi extins, cu suficientă precizie până la
ρ R ∈ (100K 200 )Ωm .
304
9
CAROTAJUL ELECTROMAGNETIC
Un mediu fizic este caracterizat din punctul de vedere al propagării
câmpului electromagnetic prin trei parametri care pot fi ataşaţi fiecărui
punct S(x, y, z, t) din spaţiul prin care acest câmp se propagă. Aceşti
parametri sunt:
- permitivitatea electrică ε caracterizează parţial gradul în care
mediul se încarcă cu electricitate, ε = ε0εr , unde ε0 este permitivitatea
vidului şi este egală cu 8,855⋅10-12 As/Vm şi εr este permitivitatea relativă
(raportată la vid).
- permeabilitatea magnetică μ, caracterizează gradul de magnetizare
al mediului, μ = μr μ0 unde μ0 = 1,5266*10-6 Vs/Am este permeabilitatea
vidului.
- conductivitatea electrică σ caracterizează mediul din punct de
vedere al gradului în care permite trecerea curentului electric; inversul
conductivităţii este rezistivitatea electrică şi se defineşte ca rezistenţa
electrică specifică a unui cub unitar din mediu.
- vectorii polarizaţie electrică P şi polarizaţie magnetică M au ca
semnificaţie fizică, densitatea de volum a momentelor electrice, respectiv
magnetice. Aceste mărimi caracterizează influenţa materiei asupra
câmpului.
Câmpul electromagnetic este caracterizat de vectorii:
r r
E = E (r , t ) - intensitatea câmpului electric;
r r
H = H(r, t) - intensitatea câmpului magnetic;
r r
D = D(r , t ) - deplasarea electrică;
r r
B = B[r , t ] - inducţia magnetică.
305
Acest câmp are ca surse:

- distribuţia sarcinilor electrice, caracterizată de parametrul δ=δ(r, t)
care reprezintă densitatea de volum a sarcinii electrice,
-r distribuţia
r curentului electric, caracterizat de vectorul densitate de
curent J = J (r , t ) .
Câmpul electromagnetic nu se poate manifesta în afara r
mediului
fizic şi are două componente principale: câmpul electric E şi câmpul
magnetic H .
Mărimile câmpului electromagnetic se poate determina cu ajutorul
ecuaţiilor lui Maxwell:
r
r ⎛ r ∂D ⎞
rotH = ⎜⎜ J + ⎟ (9.1)
⎝ ∂t ⎟⎠
r
r ∂B
rotE = − (9.2)
∂t
r
divB = 0 (9.3)
r
divD = δ . (9.4)
r r r r r
Între vectorii B, D, J şi vectorii E şi H există relaţiile (legile de
material) de dependenţă:
r r
B = μH (9.5)
r r
D = εE (9.6)
r r
J = σE (9.7)
Ţinând seama de (9.5) – (9.7) ecuaţiile (9.1) şi (9.2) devin:
r
r r ∂E
rotH = σE + ε (9.8)
∂t
r
r ∂H
rotE = −μ (9.9)
∂t
306
r r
Cele două coponente E şi H pot fi scrise sub formă complexă
astfel:
r r
E (r , t ) = E 0 (r )e − jωt (9.10)
r r
H (r , t ) = H 0 (r )e − jωt (9.11)
După derivarea ecuaţiilor (9.10), (9.11) în funcţie de timp se obţine:

r
∂H r
= − jω H (9.12)
∂t
r
∂E r
= − j ωE (9.13)
∂t
Înlocuind în relaţiile (9.8) şi (9.9) relaţiile (9.12) (9.13) rezultă:
r r
rotH = (σ − jωμ )E (9.14)
r r
rotE = jωμH (9.15)
Se aplică operatorul rotor ecuaţiei (9.15) şi dacă se are în vedere

ecuaţia (9.14) se obţine:
r r r
grad divE − ∇ 2 E = (μεω2 + jωμσ)E (9.16)
În absenţa sarcinilor libere, relaţia de mai sus devine:

r r
∇ 2 E = −(μεω2 + jωμσ)E (9.17)
sau
r r
∇2E − k 2E = 0 (9.18)
unde
k 2 = −(μεω2 + jωμσ) (9.19)
şi reprezintă numărul de undă.
307
Soluţia ecuaţiei (9.18) este de forma:

r
E = Ae −kz + Be kz (9.20)
r
în care A şi B sunt două constante complexe arbitrare. Pentru ca E să fie
zero la infinit trebuie ca pentru z ≠ 0, B=0 şi atunci valoarea câmpului
electric va fi egală cu:
r
E = Ae −kz (9.21)
Pe baza relaţiei (9.21) şi ţinând seama de relaţia (9.10), câmpul
electric E este egal cu:
r
E = Ae −kz e − jωt (9.22)
Mărimea complexă A poate fi pusă sub forma:
A = ae iθ (9.23)
în care a şi θ sunt constante reale.
Relaţia (9.22) devine:
E = ae − kz e − j (ωt − θ)
r
(9.24)
Expresia numărului de undă k 2 este dată de relaţia (9.19)

Dacă notăm k = α + jβ , atunci:
k 2 = (α + jβ)
2
(9.25)
rezultă
(α + jβ)2 = −(μ ⋅ ε ⋅ ω2 + j ⋅ ω ⋅ μ ⋅ σ) (9.26)
Efectuând calculele expresia (9.2) şi separând partea imaginară de

cea reală, se obţine:
β 2 − α 2 = ω2 μ ε (9.27)
şi
2αβ = ωμ 0 σ (9.28)
308
Din ecuaţiile (9.27) şi (9.28) rezultă expresiile pentru α şi β:
α = ω με 0 Re jσ ωε 0 (9.29)
β = ω με 0 I m ε r + jσ ωε 0 (9.30)
În mediile dielectrice ( σ = 0 ) sau a frecvenţelor înalte ( μεω2 〉〉 μωσ )

k2 devine un număr real şi egal cu:
k 2 = μεω2 (9.31)
sau
k = ω με (9.32)
iar în cazul mediilor conductoare (ε = 0 ) , prin neglijarea curenţilor de

deplasare, sau al frecvenţelor foarte joase (ω 2 εμ〈〈 μωσ), k 2 este un număr
imaginar şi egal cu:
k 2 = −μωσj (9.33)
sau
2ωμσ
k= (1 − j ) = d (1 − j ) (9.34)
2
în care
2ωμσ
d= (9.35)
2
Înlocuind în ecuaţia (9.24) k în funcţie de α şi de β se obţine:
E = ae − αz e j (βz − ωt + θ)
r
(9.36)
Componenta reală a câmpului electric, este:
r
()r
Ε(z, t ) = Re E = ae −αz cos(βz − ωt + θ) (9.37)
309
în care
φ = β z − ωt + θ (9.38)
reprezintă faza, şi
A = ae − α z (9.39)
reprezintă amplitudinea.
Un mediu la care toate constantele: permeabilitatea magnetică,
conductivitatea electrică şi permitivitatea electrică sunt scalari se numeşte
izotrop. Dacă una din cele trei constante macroscopice este un tensor de
ordinul doi, mediul este din acel punct de vedere, anizotrop.
Dacă conductivitatea este egală cu zero mediul este pur dielectric şi
nedisipativ, la el neexistând transformări de energie electromagnetică în
căldură prin efect Joule. Dacă fiecare din aceste trei constante
macroscopice au aceeaşi valoare în întreg domeniul considerat, atunci
mediul se numeşte omogen. În caz contrar el este neomogen.
Mediile pot fi invariante în timp, dacă parametrii de material nu
variază cu timpul, sau variante în cazul în care parametrii de material
variază cu timpul.
Din cauză ca în marea lor majoritate rocile tipice zăcămintelor de
hidrocarburi nu au în compoziţia lor minerale cu proprietăţi magnetice,
permeabilitatea lor magnetică poate fi considerată constantă şi aproximativ
egală cu permeabilitatea vidului μ0, (1,5266 Vs/Am). Variaţia acestui
parametru este foarte mică şi nu prezintă un interes deosebit pentru
măsurarea lui.
Conductivitatea electrică este inversul rezistivităţii şi a fost
prezentată în paragraful 2.3., din care rezultă domeniul foarte mare de
variaţie a acestui parametru, pentru roci şi formaţiuni geologice.
Permitivitatea electrică este unul din principalii parametrii care
afectează propagarea undelor electromagnetice şi este egală cu ε = εrε0,
unde ε0 = 8,855*10-12 As/Vm.
Permitivitatea electrică (constanta dielectrică), măsurată la
frecvenţe foarte mari este dependentă de saturaţia în apă şi practic
independentă de salinitate.
310
Permitivitatea electrică relativă şi timpul de propagare pentru

minerale şi fluide comune [49]
Tabelul 9.1.
Mineralul,Fluidul Permitivitatea electrică relativă Timpul de propagare, [ns/m]
Gresie 4,65 7,2
Dolomit 6,8 8,7
Calcar 7,5-9,2 9,1-10,2
Anhidrit 6,35 8,4
Sare 5,6-6,35 7,9-8,4
Gips 4,16 6,8
Argilă 5-25 7,45-16,6
Ţitei 2-2,4 4,7-5,2
Gaze 1 3,3
Apă 56-80 25-30
Apă dulce 78,3 29,25
În relaţia (9.27), prin împărţirea cu ω2 se obţine:
β2 α 2
μ0ε = 2 − 2 (9.40)
ω ω
Produsul μ 0 ε' = t 2p0 , este pătratul timpului de propagare în medii

[
fără pierdere, conform analizei dimensionale As / Vm x Vs/Am = s 2 , şi ]
β / ω = t pl este timpul de propagare în medii cu pierdere.
Rezultă că:
t 2p0 = t 2pl − α 2 / ω 2 (9.41)
Viteza de fază, vpo, în medii fără pierdere este dată de:

dz ω 1
v po = = = (9.42)
dt ko t po
În principiu dispozitivele de carotaj electromagnetic măsoară timpul

de propagare şi atenuarea. Ele sunt formate din două transmiţătoare şi două
receptoare (fig. 9.1a).
Cele două transmiţătoare transmit alternativ unde electromagnetice
care se propagă în mediu şi ajung la cei doi receptori la timpi diferiţi şi cu
amplitudini diferite (fig. 9.1b).
311
a b
Fig.9.1.Configuraţia dispozitivului EPT (a) şi reprezentarea semnalelor

de la receptoare(b) [54]
Timpul de propagare se calculează cu relaţia:

PSU + PSD
t pl = k1 [ns/m] (9.8)
2
unde:
PSU – este diferenţa de fază la receptorii R1 şi R2 a undei provenite
de la transmiţătorul T2 ;
PSD – este diferenţa de fază la receptorii R 2 şi R1 a undei provenite
de la transmiţătorul T1 ;
k 1 - constantă.
Atenuarea este dată de următoarea relaţie:
NVU + NVD FVU + FVD
−
A = k2 2 2 (9.9)
NVR − FVR
312
în care:
- NVU şi NVD - reprezintă amplitudinile undei electromagnetice la
receptorul apropiat de la T2 , respectiv T1 ;
- FVU şi FVD - reprezintă amplitudinile undei electromagnetice la
receptorul îndepărtat de la T2 şi T1 ;
- NVR şi FVR - reprezintă amplitudinile de referinţă la cei doi
receptori.
Toate măsurătorile de amplitudine şi diferenţa de fază sunt efec-
tuate şi stocate digital. Frecvenţa măsurătorilor depinde de tipul dispozi-
tivului şi sunt transmise la suprafaţă de un sistem telemetric digital.
Numărul mediu de măsurători pe intervalul de adâncime depinde
de viteza de carotaj. Ea poate fi calculată astfel:
18000 ⋅ D
N= (9.10)
LS
unde : N este numărul de măsurători pe intervalul de adâncime; D este
intervalul în inches; LS este viteza de înregistrare în feet / oră.

Dispozitivul EPT ( Electromagnetic Propagation Tool )este format
din două transmiţătoare şi două receptoare montate pe o patină într-un
ansamblu matrice numită antenă, (fig. 9.2).
Patina este menţinută presat pe peretele sondei cu ajutorul unui braţ
excentric. Braţul are ataşat o patină de microcarotaj standard care permite
măsurarea celor două curbe de rezistivitate (micropotenţială de 2in şi
microgradientă de 1in x 1in).
Pe aceeaşi parte cu antenă este montat un braţ mai mic, care
exercită asupra peretelui sondei o forţă mică şi este folosit pentru evaluarea
rugozităţii peretelui. Cele două braţe (diametral opuse) permit măsurarea
diametrului sondei în funcţie de adâncime (cavernograma).
Firma Schlumberger foloseşte în mod curent două tipuri de
dispozitive: dispozitivul EPT – D şi dispozitivul ADEPT. Dispozitivul
ADEPT, cunoscut şi sub denumirea de EPT – G, prezintă avantajul unei
investigaţii mai adânci şi a unui domeniu mai mare a nivelului salinităţii.
313
Fig. 9.2. Matricea ansamblu pentru dispozitivul EPT-D [ 49 ].
Cele două variante furnizează următoarele măsurători:
Mărimea măsurată EPT - D EPT - G
Timpul de propagare, în ns/m t pl t pl

Atenuarea, în dB/m A A
Timpul de propagare corectat, - t ppw
în ns/m
Atenuarea corectată, în dB/m - AC
O undă electromagnetică de 1,1 GHz este transmisă alternativ de la

fiecare din cei doi transmiţători la cei doi receptori. Se măsoară
amplitudinea şi diferenţa de fază a undei electromagnetice. Din cele două
măsurători se determină timpul de propagare a undei tpl şi atenuarea A. În
fiecare caz este făcută o mediere a măsurătorilor obţinute de la cei doi
transmiţători.
O măsurătoare completă, compensată cu influenţa sondei, este
repetată de 60 de ori pe secundă. Aceste măsurători individuale sunt
cumulate şi mediate pe un interval de 0.4, 1.2, 2, sau 6in., înaintea
înregistrării pe suport magnetic.
314
Atenuarea corectată datorită sfericităţii undelor electromagnetice

Ac = A − SL , (9.11)
unde:
- AC este atenuarea corectată;
- A este atenuarea măsurată;
- SL este pierderea datorită sfericităţii undelor electromagnetice.
În aer, SL are o valoare de aproximativ 50 dB, dar măsurătorile de
laborator indică faptul că aceasta este dependentă de porozitate.
O ecuaţie mult mai exactă este:
SL = 45 + 1,3t pl + 0,18t 2pl (9.12)
Diagrafia de carotaj EPT este reprezentată în figura 9.3.

Trasa 1 conţine cavernograma şi curba gama. Atenuarea undelor
electromagnetice în [dB/m] şi timpul de propagare [ns/m] sunt înscrise pe
trasele 2 şi 3. Atenuarea înregistrată, A (EATT din antetul diagramei) după
corecţia cu SL, este direct proporţională cu α din ecuaţia (9.6), timpul de
propagare tpl (TPL) este proporţional cu diferenţa de fază β (tpl = β/ω).
Curba SA înscrisă pe trasa 2, reprezintă măsurătoarea efectuată cu
braţul mic al cavernometrului şi este utilizată la urmărirea rugozităţii
sondei şi în acest fel se poate aprecia calitatea datelor EPT.
Dispozitivul ADEPT a fost proiectat să furnizeze măsurători cu un
grad mai bun de încredere în sonde rugoase şi în prezenţa turtei de noroi.
Dispozitivul foloseşte antene noi care sunt mai simple şi cu
proprietăţi mult mai bune.
315
Fig. 9.3.Exemplu de carotaj electromagnetic [ 49 ]
Matricea de antene endfire (reţea liniară de antene cu radiaţie

longitudinală) îmbunătăţeşte raza de investigaţie şi reduce semnificativ
316
efectul turtei şi standoff-ul cu păstrarea rezoluţiei verticale. Această matrice

poate fi utilizată cu rezultate bune când rezistivitatea zonei de invazie este
mai mare de 1 Ωm, sau când rezistivitatea noroiului depăşeşte 0,3 Ωm.
Matricea de antene broadside (reţea de antene cu radiaţie trans-
versală) extinde domeniul de utilizare a carotajului EPT pentru formaţiuni
cu porozităţi mari şi/sau salinităţi ridicate ale apelor de zăcământ.
În condiţiile noroiului dulce, timpul de propagare nu este afectat de
salinitate. Prin urmare, pentru rezistivităţi mai mici de 0.3 Ωm, timpul de
propagare creşte. Atenuarea creşte cu creşterea porozităţii şi a salinităţii.
În formaţiuni poroase care conţin fluide foarte sărate, undele
electromagnetice sunt puternic atenuate şi detecţia poate fi dificilă cu
matrici convenţionale.
9.2.2. Carotajul electromagnetic cu investigaţie adâncă

DPT– (Deep Propagation Tool)
Dispozitivul DPT este format dintr-un transmiţător şi patru
receptoare (fig. 9.4). Dispozitivul operează la o frecvenţă de 25 MHz, care
este aproximativ egală cu media dintre inducţia standard (20 MHz) şi
dispozitivul EPT (1,1GHz).
Antena transmiţătoare radiază energie electromagnetică în
formaţiunea din jurul găurii de sondă. Antenele receptoare, dispuse axial,
sunt amplasate la distanţe diferite de antena transmiţătoare şi sunt grupate
în două perechi; una îndepărtată şi alta apropiată.
La cei patru receptori se măsoară amplitudinea şi faza, care apoi
sunt transformate în atenuare şi in diferenţă de fază. Atenuarea şi diferenţa
de fază sunt utilizate la determinarea constantei dielectrice şi a rezistivităţii
formaţiei.
Corespunzător celor două perechi de receptori, şi aşa cum se
observă din figura 9.4., din mărimile măsurate se calculează câte o atenuare
şi o diferenţă de fază pentru perechea apropiată, respectiv cea îndepărtată.
Din aceste mărimi calculate rezultă rezistivitatea şi constanta dielectrică
corespunzătoare celor două perechi, precum şi constanta dielectrică şi
rezistivitatea transversală.
317
Fig. 9.4. Schema de principiu a dispozitivului DPT [ 49 ]
Distanţa dintre receptori şi frecvenţa de operare a dispozitivului

DPT au fost alese în aşa fel încât rezistivitatea şi constanta dielectrică să
corespundă zonei necontaminate. Adâncimea de investigare nu poate fi
caracterizată într-un mod simplu, ea fiind o funcţie de caracteristicile zonei
necontaminate şi a zonei invadate.
Adâncimile de investigare sunt:
pentru ρR > ρio şi pentru ρR < ρio
Perechea apropiată 25 in 20 in
Perechea îndepărtată 45 in 30 in
Rezistivitatea noroiului şi a formaţiei limitează folosirea dispo-
zitivului. Rezistivitate mică a noroiului şi/sau a formaţiunii duce la nivele
mici ale semnalelor la receptori, în plus, rezistivităţi mici ale formaţiunii
duc la pierderea rezoluţiei în calculul constantei dielectrice.
O acurateţe acceptabilă este obţinută în noroaie cu rezistivitatea mai
mare de 0,2 Ωm şi în formaţiuni cu rezistivitatea mai mare de 10 Ωm în
sonde cu diametrul de 8 in.
La invazii foarte mici, rezultate bune se obţin şi pentru rezistivitatea
noroiului de 0,1 Ωm şi a formaţiunii de 3 Ωm, folosind receptorii apropiaţi.
318
Rezoluţia verticală pentru interpretări calitative este de 4 ft, iar

pentru interpretări cantitative este de 8 ft.

Pentru interpretările DPT sunt utilizate două metode: una în care se
consideră că dispersia rămâne relativ constantă, şi cealaltă în care se
consideră dispersia variabilă.

Metoda tpo modificată a interpretării DPT este aplicabilă în
formaţiuni cu salinităţi constante sau cu apă dulce [88]. Sunt folosite numai
măsurătorile constantei dielectrice a dispozitivelor DPT.
ε DPT = PS w ε wp + P(1 − S w ) ε h + (1 − P ) ε ma (9.13)
unde: ε este constanta dielectrică şi p este exponent de polarizare.

Indicii DPT, w, h şi ma se referă la valoarea măsurată cu DPT, apa
de formaţie, hidrocarburi şi matrice.
Semnificaţia fizică a lui p este mai curând nesigură, dar ea
caracterizează printr-un număr o cauză posibilă a dispersiei, ca de pildă
textura rocii şi salinitatea fluidului.
Ecuaţia este validă numai la valorile tipice de porozitate ale
rezervoarelor (0-40%).
Exponentul p poate fi estimat din figura 9.5 ca o funcţie de
rezistivitate a apei. O metodă mai bună este să se rezolve ecuaţia (9.13)
pentru p în formaţiuni curate cu apă unde salinitatea apei este constantă.
Figura 9.6 arată variaţia lui εEPT funcţie de P pentru o serie de
nisipuri curate cu apă sărată. Graficul sugerează o valoare de 1,09 pentru p
în această sondă. Aceasta este puţin mai bună decât valoarea obţinută din
figura 9.5.
319
Fig. 9.5. – Exponentul de polarizare în funcţie de rezistivitatea apei [ 49 ].
Fig. 9.6. Dependenţa porozitate – constantă dielectrică [ 49 ]
320

Măsurătorile de laborator pe carote arată că există o relaţie între
dispersie şi capacitatea de schimb cationic. Din datele din carotaj, dispersia
apare ca o funcţie liniară cu volumul de argilă Vcl. Această observaţie a
condus la dezvoltarea metodei modificate a modelului apă duală:
[
ε DPT = P S wt − S wb ε wp + (1 − S wt ) ε h + S wb ε wb
pb
+ ]
(9.14)
(1 − P )[(1 − S ) wb ε mat + S wb ε dcl ]
unde termenii sunt definiţi în ecuaţia (9.13) şi în plus indicii wt, wb şi dcl se
referă la apă totală, apă legată şi argilă, iar pb este exponentul de polarizare
asociat apei legate.
Împreună, p şi pb pot fi determinaţi prin rezolvarea ecuaţiei (9.14)
în formaţiuni curate saturate cu apă pentru p şi în argile pentru pb.

În formaţiuni în care salinitatea apei este constantă sau conţin apă
dulce, metoda modificată tpo pentru modelul apă duală poate fi aplicată cu
rezultate bune pentru calculul saturaţiei în apă.
Metoda saturaţiei duale se aplică cu succes în formaţiuni în care
salinitatea apei este variabilă, apa este dulce sau salmastră.
Utilizarea acestei metode necesită şi valorile de rezistivitate
obţinute din carotajul inductiv sau laterolog cu investigaţie adâncă. Metoda
constă în rezolvarea ecuaţiilor:
[ ]
ε EPT = mt S at ε apa + (1 − S at ) ε h + (1 − mt ) ε mo (9.15 a)
0.81ρ aai
S = 2
2
at (9.15 b)
mt ρ R
log p a = f (log ρ aai ) (9.15 c)
Termenii din ecuaţiile (9.15) au fost definiţi mai sus.

Dependenţa p a − ρ aai poate fi obţinută din analize statistice sau se
obţine pe baza graficului p a − ρ aai în zona studiată.
321
Rezolvarea problemei constă în determinarea valorilor Sat, pa şi ρ aai

Măsurătorile EPT răspund în principal la conţinutul în apă al
formaţiunii, mai curând decât la matrice sau la orice alt fluid. Apa poate fi
apă cantonată în formaţie, filtrat de noroi sau apă legată asociată cu argilă.
Din cauza adâncimii de investigare superficială a dispozitivului (1
la 6in) se poate considera că numai subzona spălată influenţează
măsurătorile şi că apa este în principal filtrat de noroi.
322
k1 -
constantă.
Atenuarea este dată de următoarea relaţie:
NVU + NVD FVU + FVD
−
A = k2 2 2 (9.9)
NVR − FVR
în care:
- NVU şi NVD - reprezintă amplitudinile undei electromagnetice la
receptorul apropiat de la T2 , respectiv T1 ;
- FVU şi FVD - reprezintă amplitudinile undei electromagnetice la
receptorul îndepărtat de la T2 şi T1 ;
- NVR şi FVR - reprezintă amplitudinile de referinţă la cei doi
receptori.
Toate măsurătorile de amplitudine şi diferenţa de fază sunt efec-
tuate şi stocate digital. Frecvenţa măsurătorilor depinde de tipul dispozi-
tivului şi sunt transmise la suprafaţă de un sistem telemetric digital.
Numărul mediu de măsurători pe intervalul de adâncime depinde
de viteza de carotaj. Ea poate fi calculată astfel:
18000 ⋅ D
N= (9.10)
LS
unde : N este numărul de măsurători pe intervalul de adâncime; D este
intervalul în inches; LS este viteza de înregistrare în feet / oră.

Dispozitivul EPT ( Electromagnetic Propagation Tool )este format
din două transmiţătoare şi două receptoare montate pe o patină într-un
ansamblu matrice numită antenă, (fig. 9.2).
Patina este menţinută presat pe peretele sondei cu ajutorul unui braţ
excentric. Braţul are ataşat o patină de microcarotaj standard care permite
măsurarea celor două curbe de rezistivitate (micropotenţială de 2in şi
microgradientă de 1in x 1in).
Pe aceeaşi parte cu antenă este montat un braţ mai mic, care
exercită asupra peretelui sondei o forţă mică şi este folosit pentru evaluarea
rugozităţii peretelui. Cele două braţe (diametral opuse) permit măsurarea
diametrului sondei în funcţie de adâncime (cavernograma).
323
Firma Schlumberger foloseşte în mod curent două tipuri de

dispozitive: dispozitivul EPT – D şi dispozitivul ADEPT. Dispozitivul
ADEPT, cunoscut şi sub denumirea de EPT – G, prezintă avantajul unei
investigaţii mai adânci şi a unui domeniu mai mare a nivelului salinităţii.
Fig. 9.2. Matricea ansamblu pentru dispozitivul EPT-D [ 49 ].
Cele două variante furnizează următoarele măsurători:
Mărimea măsurată EPT - D EPT - G
Timpul de propagare, în ns/m t pl t pl

Atenuarea, în dB/m A A
Timpul de propagare corectat, - t ppw
în ns/m
Atenuarea corectată, în dB/m - AC
O undă electromagnetică de 1,1 GHz este transmisă alternativ de la

fiecare din cei doi transmiţători la cei doi receptori. Se măsoară
amplitudinea şi diferenţa de fază a undei electromagnetice. Din cele două
măsurători se determină timpul de propagare a undei tpl şi atenuarea A. În
fiecare caz este făcută o mediere a măsurătorilor obţinute de la cei doi
transmiţători.
324
O măsurătoare completă, compensată cu influenţa sondei, este

repetată de 60 de ori pe secundă. Aceste măsurători individuale sunt
cumulate şi mediate pe un interval de 0.4, 1.2, 2, sau 6in., înaintea
înregistrării pe suport magnetic.
Atenuarea corectată datorită sfericităţii undelor electromagnetice
Ac = A − SL , (9.11)
unde:
- AC este atenuarea corectată;
- A este atenuarea măsurată;
- SL este pierderea datorită sfericităţii undelor electromagnetice.
În aer, SL are o valoare de aproximativ 50 dB, dar măsurătorile de
laborator indică faptul că aceasta este dependentă de porozitate.
O ecuaţie mult mai exactă este:
SL = 45 + 1,3t pl + 0,18t 2pl (9.12)
Diagrafia de carotaj EPT este reprezentată în figura 9.3.

Trasa 1 conţine cavernograma şi curba gama. Atenuarea undelor
electromagnetice în [dB/m] şi timpul de propagare [ns/m] sunt înscrise pe
trasele 2 şi 3. Atenuarea înregistrată, A (EATT din antetul diagramei) după
corecţia cu SL, este direct proporţională cu α din ecuaţia (9.6), timpul de
propagare tpl (TPL) este proporţional cu diferenţa de fază β (tpl = β/ω).
Curba SA înscrisă pe trasa 2, reprezintă măsurătoarea efectuată cu
braţul mic al cavernometrului şi este utilizată la urmărirea rugozităţii
sondei şi în acest fel se poate aprecia calitatea datelor EPT.
Dispozitivul ADEPT a fost proiectat să furnizeze măsurători cu un
grad mai bun de încredere în sonde rugoase şi în prezenţa turtei de noroi.
Dispozitivul foloseşte antene noi care sunt mai simple şi cu
proprietăţi mult mai bune.
325
Fig. 9.3.Exemplu de carotaj electromagnetic [ 49 ]
Matricea de antene endfire (reţea liniară de antene cu radiaţie

longitudinală) îmbunătăţeşte raza de investigaţie şi reduce semnificativ
326
efectul turtei şi standoff-ul cu păstrarea rezoluţiei verticale. Această matrice

poate fi utilizată cu rezultate bune când rezistivitatea zonei de invazie este
mai mare de 1 Ωm, sau când rezistivitatea noroiului depăşeşte 0,3 Ωm.
Matricea de antene broadside (reţea de antene cu radiaţie trans-
versală) extinde domeniul de utilizare a carotajului EPT pentru formaţiuni
cu porozităţi mari şi/sau salinităţi ridicate ale apelor de zăcământ.
În condiţiile noroiului dulce, timpul de propagare nu este afectat de
salinitate. Prin urmare, pentru rezistivităţi mai mici de 0.3 Ωm, timpul de
propagare creşte. Atenuarea creşte cu creşterea porozităţii şi a salinităţii.
În formaţiuni poroase care conţin fluide foarte sărate, undele
electromagnetice sunt puternic atenuate şi detecţia poate fi dificilă cu
matrici convenţionale.
9.2.2. Carotajul electromagnetic cu investigaţie adâncă

DPT– (Deep Propagation Tool)
Dispozitivul DPT este format dintr-un transmiţător şi patru
receptoare (fig. 9.4). Dispozitivul operează la o frecvenţă de 25 MHz, care
este aproximativ egală cu media dintre inducţia standard (20 MHz) şi
dispozitivul EPT (1,1GHz).
Antena transmiţătoare radiază energie electromagnetică în
formaţiunea din jurul găurii de sondă. Antenele receptoare, dispuse axial,
sunt amplasate la distanţe diferite de antena transmiţătoare şi sunt grupate
în două perechi; una îndepărtată şi alta apropiată.
La cei patru receptori se măsoară amplitudinea şi faza, care apoi
sunt transformate în atenuare şi in diferenţă de fază. Atenuarea şi diferenţa
de fază sunt utilizate la determinarea constantei dielectrice şi a rezistivităţii
formaţiei.
Corespunzător celor două perechi de receptori, şi aşa cum se
observă din figura 9.4., din mărimile măsurate se calculează câte o atenuare
şi o diferenţă de fază pentru perechea apropiată, respectiv cea îndepărtată.
Din aceste mărimi calculate rezultă rezistivitatea şi constanta dielectrică
corespunzătoare celor două perechi, precum şi constanta dielectrică şi
rezistivitatea transversală.
327
Fig. 9.4. Schema de principiu a dispozitivului DPT [ 49 ]
Distanţa dintre receptori şi frecvenţa de operare a dispozitivului

DPT au fost alese în aşa fel încât rezistivitatea şi constanta dielectrică să
corespundă zonei necontaminate. Adâncimea de investigare nu poate fi
caracterizată într-un mod simplu, ea fiind o funcţie de caracteristicile zonei
necontaminate şi a zonei invadate.
Adâncimile de investigare sunt:
pentru ρR > ρio şi pentru ρR < ρio
Perechea apropiată 25 in 20 in
Perechea îndepărtată 45 in 30 in
Rezistivitatea noroiului şi a formaţiei limitează folosirea dispo-
zitivului. Rezistivitate mică a noroiului şi/sau a formaţiunii duce la nivele
mici ale semnalelor la receptori, în plus, rezistivităţi mici ale formaţiunii
duc la pierderea rezoluţiei în calculul constantei dielectrice.
O acurateţe acceptabilă este obţinută în noroaie cu rezistivitatea mai
mare de 0,2 Ωm şi în formaţiuni cu rezistivitatea mai mare de 10 Ωm în
sonde cu diametrul de 8 in.
La invazii foarte mici, rezultate bune se obţin şi pentru rezistivitatea
noroiului de 0,1 Ωm şi a formaţiunii de 3 Ωm, folosind receptorii apropiaţi.
328
Rezoluţia verticală pentru interpretări calitative este de 4 ft, iar

pentru interpretări cantitative este de 8 ft.

Pentru interpretările DPT sunt utilizate două metode: una în care se
consideră că dispersia rămâne relativ constantă, şi cealaltă în care se
consideră dispersia variabilă.

Metoda tpo modificată a interpretării DPT este aplicabilă în
formaţiuni cu salinităţi constante sau cu apă dulce [88]. Sunt folosite numai
măsurătorile constantei dielectrice a dispozitivelor DPT.
ε DPT = PS w ε wp + P(1 − S w ) ε h + (1 − P ) ε ma (9.13)
unde: ε este constanta dielectrică şi p este exponent de polarizare.

Indicii DPT, w, h şi ma se referă la valoarea măsurată cu DPT, apa
de formaţie, hidrocarburi şi matrice.
Semnificaţia fizică a lui p este mai curând nesigură, dar ea
caracterizează printr-un număr o cauză posibilă a dispersiei, ca de pildă
textura rocii şi salinitatea fluidului.
Ecuaţia este validă numai la valorile tipice de porozitate ale
rezervoarelor (0-40%).
Exponentul p poate fi estimat din figura 9.5 ca o funcţie de
rezistivitate a apei. O metodă mai bună este să se rezolve ecuaţia (9.13)
pentru p în formaţiuni curate cu apă unde salinitatea apei este constantă.
Figura 9.6 arată variaţia lui εEPT funcţie de P pentru o serie de
nisipuri curate cu apă sărată. Graficul sugerează o valoare de 1,09 pentru p
în această sondă. Aceasta este puţin mai bună decât valoarea obţinută din
figura 9.5.
329
Fig. 9.5. – Exponentul de polarizare în funcţie de rezistivitatea apei [ 49 ].
Fig. 9.6. Dependenţa porozitate – constantă dielectrică [ 49 ]
330

Măsurătorile de laborator pe carote arată că există o relaţie între
dispersie şi capacitatea de schimb cationic. Din datele din carotaj, dispersia
apare ca o funcţie liniară cu volumul de argilă Vcl. Această observaţie a
condus la dezvoltarea metodei modificate a modelului apă duală:
[
ε DPT = P S wt − S wb ε wp + (1 − S wt ) ε h + S wb ε wb
pb
+ ]
(9.14)
(1 − P )[(1 − S ) wb ε mat + S wb ε dcl ]
unde termenii sunt definiţi în ecuaţia (9.13) şi în plus indicii wt, wb şi dcl se
referă la apă totală, apă legată şi argilă, iar pb este exponentul de polarizare
asociat apei legate.
Împreună, p şi pb pot fi determinaţi prin rezolvarea ecuaţiei (9.14)
în formaţiuni curate saturate cu apă pentru p şi în argile pentru pb.

În formaţiuni în care salinitatea apei este constantă sau conţin apă
dulce, metoda modificată tpo pentru modelul apă duală poate fi aplicată cu
rezultate bune pentru calculul saturaţiei în apă.
Metoda saturaţiei duale se aplică cu succes în formaţiuni în care
salinitatea apei este variabilă, apa este dulce sau salmastră.
Utilizarea acestei metode necesită şi valorile de rezistivitate
obţinute din carotajul inductiv sau laterolog cu investigaţie adâncă. Metoda
constă în rezolvarea ecuaţiilor:
[ ]
ε EPT = mt S at ε apa + (1 − S at ) ε h + (1 − mt ) ε mo (9.15 a)
0.81ρ aai
S = 2
2
at (9.15 b)
mt ρ R
log p a = f (log ρ aai ) (9.15 c)
Termenii din ecuaţiile (9.15) au fost definiţi mai sus.

Dependenţa p a − ρ aai poate fi obţinută din analize statistice sau se
obţine pe baza graficului p a − ρ aai în zona studiată.
331
Rezolvarea problemei constă în determinarea valorilor Sat, pa şi ρ aai

Măsurătorile EPT răspund în principal la conţinutul în apă al
formaţiunii, mai curând decât la matrice sau la orice alt fluid. Apa poate fi
apă cantonată în formaţie, filtrat de noroi sau apă legată asociată cu argilă.
Din cauza adâncimii de investigare superficială a dispozitivului (1
la 6in) se poate considera că numai subzona spălată influenţează
măsurătorile şi că apa este în principal filtrat de noroi.
332
10
CAROTAJUL ELECTRC ÎN TIMP REAL
Investigaţia geofizicã a sondelor în timpul forajului [Logging While
Drilling - LWD] cuprinde o serie de metode de investigaţie efectuate în
tipul procesului de foraj, simultan cu un sistem de măsurători (apăsarea pe
sapă, direcţia şi înclinarea, forţa de torsiune şi altele) cunoscute sub
denumirea de MWD [Measurements While Drilling].
Aceste metode de investigaţie în timp real au aceiaşi fundamentare
teoretică cu metodele folosite în investigaţia cu cablu, sunt însă diferite
geometria dispozitivelor de investigaţie, condiţiile de investigaţie, modul
de realizare a măsurătorilor precum şi corecţiile efectuate pentru interpre-
tarea diagrafiilor geofizice.
În acest capitol sunt prezentate metodele electrice de investigaţie şi
în special particularităţile acestora, fundamentarea teoretică a fost preze-
ntată în capitolele precedente.
10.1. Carotajul electric

cu dispozitivul potenţial de 16 in
Acest dispozitiv a fost introdus în anul 1980 cu scopul de a furniza
o curbă de rezistivitate pentru corelare geologică. Dispozitivul este
asemănător celui utilizat în carotajul electric “special” cu cablu şi este
format dintr-un electrod de curent A şi un electrod de măsură M montaţi pe
un suport electroizolant la o distanţă de 16 in (aproximativ 0,4 m); vezi
figura 10.1. Electrodul A este alimentat cu un curent de intensitate I şi
formează un câmp electric ale cărui linii de curent pornesc de la electrodul
A, pătrund în mediul format din noroiul de foraj şi formaţiunea geologică şi
se închid pe prăjina grea care joacă rolul electrodului îndepărtat (de
întoarcere).
333
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Diferenţa de potenţial dintre potenţialulu electrodului electrodului

M şi potentialul electrodului de întoarcere (considerat la infinit) poate fi
cosiderată egală cu potenţialul electrodului M, deoarece potenţialul la
infinit este egal cu zero. Rezultă că potenţialul VM este direct proporţional
cu rezistivitatea mediului, după relaţia:
VM
ρ=K ⋅ (10.1)
I
unde K este constanta dispozitivului.
Fig. 10.1. Dispozitivul potenţial

de 16in. LWD [29].
Se măsoară curentul şi potenţialul electrodului M şi pe baza relaţiei

(10.1) se determină rezistivitatea mediului. Curba de variaţie a rezistivităţii
în funcţie de adâncime este prezentată în figura 10.2 şi este, de regulă,
cuplată cu o curbă de variaţie a radioactivităţii gama naturale totale.
Valorile de rezistivitate măsurate sunt influenţate de rezistivitatea
noroiului şi diametrul sondei. De aceea pe diagrama din figura 10.2 este
prezentată alături de curba înregistrată şi curba corectată cu influenţa
sondei.
Curba obţinută poate fi utilizată pentru:
- corelare geologică a profilelor electrice;
334
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
- determinarea litologiei formaţiunilor geologice traversate de

sondă;
- determinarea limitelor şi grosimii colectoarelor;
- identificarea zonelor cu presiune anormală.
Modalităţile practice cu privire la determinările de mai sus sunt
prezentate în lucrările [ 7, 66 ].
Fig. 10.2. Modul de prezentare a diagramei de carotaj electric

înregistrat cu dispozitivul de 16in. LWD [ 29 ].
10.2. Carotajul electric focalizat, de tip laterolog
În sistemul LWD [ Logging While Drilling ], dispozitivul focalizat
a fost introdus în anul 1987. Principiul acestuia este similar dispozitivului
335
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
laterolog 3 din carotajul electric focalizat de tip laterolog cu cablu [ 10, 42,
65 ].
Dispozitivul focalizat utilizat în timpul forajului este un dispozitiv
de potenţial constant şi este compus din trei electrozi cilindrici (fig. 10.3)
după cum urmează:
- un electrod de curent A0, scurt, dispus în partea centrală a
dispozitivului;
- doi electrozi de curent A1 şi A2 cilindrici (cu o lungime mai mare
decât a electrodului central A0) scurtcircuitaţi între ei, denumiţi electrozi de
ecranare sau de “gardă” şi montaţi simetric faţă de electrodul central A0.
Fig. 10.3. Dispozitivul LWD de carotaj

electric focalizat, tip laterolog [ 9 ].
Electrodul central este alimentat cu un curent de intensitate Io, iar electrozii
A1 şi A2 sunt alimentaţi cu un curent de focalizare I1. Cei trei electrozi
formează trei câmpuri electrice, un câmp principal sau de măsură şi două
câmpuri de focalizare.
336
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Deoarece dispozitivul de investigaţie este un dispozitiv de potenţial

constant, electrozii de ecranare A1 şi A2 şi electrodul de curent A0 sunt
menţinuţi în permanenţă la acelaşi potenţial electric astfel încât întregul
dispozitiv să poată fi asimilat cu un electrod cilindric echipotenţial.
Liniile de curent care ies din electrodul cilindric echipotenţial de
sunt perpendiculare pe suprafaţa exterioară a acestuia fiind deformate
numai la capetele electrodului. Liniile câmpului de focalizare se închid pe
prăjina grea, care constituie electrodul de întoarcere. Modulul de focalizare
condiţionează forma câmpului de măsură şi imlicit raza de investigaţie a
acestui dispozitiv.
Practic liniile de curent ale câmpului de măsură ies perpendicular de
pe suprafaţa electrodului Ao şi pătrund în formaţiunea geologică perpen-
dicular pe peretele sondei.
Se măsoară intensitatea curentului I0. Cum potenţialul electrodul A0
este menţinut constant, rezistivitatea aparentă determinată cu ajutorul
dispozitivului focalizat este egală cu:
VA
ρ LL = K LL ⋅ o (10.2)
I0
în care:
KLL este constanta dispozitivului,
VAo – potenţialul electrodului A0.
Curba de variaţie a rezistivităţii în funcţie de adâncime este
prezentată în figura 10.4. Valorile de rezistivitate sunt înscrise, de regulă, în
scară logaritmică.
Domeniul optim de aplicabilitate al carotajelor de tip laterolog este
în sonde săpate cu fluide de foraj cu rezstivitate mică, (noroaie
mineralizate) sau în sonde săpate cu noroaie dulci în formaţiuni gelogice cu
rezistivitate mare, deci în condiţii de contrast mare de rezistivitate.
Rezistivitatea măsurată cu dispozitivul focalizat de tip laterolog
(FCR - Focused Current Resistivity) poate fi utilizată atât pentru
interpretarea calitativă (aceleaşi aplicaţii ca la dispozitivul de 16in) cât si
pentru determinarea rezistivităţii reale.
337
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig.10.4. Modul de prezentare a diagramei de carotaj electric focalizat,

tip laterolog [29].
338
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
10.3. Carotajul dual de rezistivitate

Dispozitivul este format dintr-o bobină transmiţătoare şi două
bobine receptoare montate într-o prăjină grea. Configuraţia fizică a dispo-
zitivului este prezentată în figura 10.5. Dezvoltarea teoretică este făcută în
următoarele ipoteze [ 8 ]:
- prăjina este infinit lungă, axa ei corespunde cu axa sondei şi cu
axa z a unui sistem de coordonate cilindrice (r, z, φ );
- comparativ cu conductivitatea mediului înconjurător (noroiul de
foraj şi formaţiunea geologică) conductivitatea prăjinii poate fi considerată
infinită.
Cu ajutorul acestui dispozitiv se efectuează două măsurători de
rezistivitate independente şi anume:
- rezistivitatea radială [lateral resistivity], similară cu cea efectuată
cu un dispozitiv focalizat de tip laterolog;
- rezistivitatea curentă [bit resistivity], sapa de foraj joacă rolul de
electrod prin care curentul pătrunde în formaţiunea geologică;
Bobina transmiţătoare este alimentată de un curent cu frecvenţa de
1 kHz. Acest curent creează un câmp magnetic primar variabil şi induce în
prăjină o tensiune electromotoare. Prin prăjină curentul indus circulă astfel:
- curentul axial - de la bobina transmiţătoare prin prăjină la sapă şi
de aici prin formaţie se întoarce la prăjina de foraj (electrodul de
întoarcere), deasupra bobinei transmiţătoare;
- curentul radial - porneşte de la suprafaţa prăjinii radial prin
noroiul de foraj şi formaţie şi se întoarce la prăjina de foraj, tot deasupra
bobinei transmiţătoare.
Se poate considera că porţiunea de prăjină cuprinsă între bobina
transmiţătoare şi sapă reprezintă o suprafaţă echipotenţială pozitivă, iar
partea de prăjină de deasupra bobinei transmiţătoare, o suprafaţă
echipotenţială negativă.
Partea inferioară a prăjinii de foraj acţionează ca o sursă de curent,
în timp ce partea superioară (deasupra bobinei transmiţătoare) acţionează
ca un electrod de întoarcere a curentului.
Rezistivitatea radială. Cu ajutorul celor două bobine receptoare

situate la o distanţă de 6in se măsoară curentul axial care curge prin prăjina
grea. Diferenţa de curent axial dintre cele două bobine receptoare este egală
cu intensitatea curentului radial dintre acestea.
339
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.5. Dispozitivul LWD de carotaj dual de rezistivitate [9].
Tensiunile induse în bobinele receptoare pot fi obţinute din legea lui

Lenz şi sunt date de relaţia:
V = − jωμ n ∫ H dA = − jωμ nH A (10.3)

0 A φ 0 φ
în care:
- n este numărul total de spire;
- A - secţiunea transversală a bobinei;
- μ0 = permeabilitatea vidului;
- H φ - intensitatea câmpului magnetic după φ ;
- ω - frecvenţa unghiulară;
- j = −1
Conductivitatea aparentă a mediului, σ Ra , măsurată cu acest
dispozitiv este dată de ecuaţia:
(
σRa=Ka ⋅ V1−V2) (10.4)
340
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
unde V1 şi V2 sunt tensiunile măsurate la bobinele receptoare.

Constanta dispozitivului, K a , se poate determina teoretic, dar şi ex-
perimental pe baza răspunsului dispozitivului într-un mediu omogen de
conductivitate dată, de regulă egal cu 1 mmho/m.
Intensitatea curentului de măsură este egală cu intensitatea
curentului radial şi se obţine cu relaţia:
2πr0 z2 ∂V (r , z )
I masura = ∫ dz (10.5)
ρ n z1 ∂r
Rezistivitatea aparentă măsurată ρ este:

Ra
V (10.6)
ρ = Ka
Ra I masura
Raza de investigaţie a dispozitivului dual pentru rezistivitatea
radială, comparativ cu dispozitivele focalizate este redată în tabelul 10.1.
Raza de investigaţie a dispozitivelor duale şi LL3,
comparativ cu dispozitivele MWD[ 43 ]
Tabelul 10.1
Raza medie de
Dispozitivul Raza de investigaţie (in)
investigaţie (in)
ρio 〈ρ R ρio 〉 ρ R
LL3 15 17 16
Dispozitiv de
47,5 47,5 47,5
Dual Laterolog
investigaţie adâncă
Dispozitiv de
investigaţie 12,5 16,5 14,5
superficială
Rezistivitatea radială 14 17 15,5

MWD
Rezistivitatea
16 - -
curentă
Din tabelul 10.1 se constată că razele de investigaţie pentru dispo-

zitivele de rezistivitate focalizate cu cablu şi dispozitivele de rezistivitate
din carotajul dual, utilizat în MWD au valori apropiate.
341
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Punctul de măsură al dispozitivului dual de rezistivitate pentru

rezistivitatea radială este situat la jumătatea distanţei dintre bobinele
receptoare.
Rezistivitatea curentă. Pentru determinarea rezistivităţii curente este
necesar să se calculeze intensitatea curentului care ajunge la sapă. Acesta se
determină cu ajutorul bobinei receptoare situată în apropierea sapei, bobina
inferioară. Sapa de foraj se află la acelaşi potenţial cu prăjina grea, aşa cum
s-a arătat mai sus. Liniile de curent pornesc de la sapă şi porţiunea de
prăjină cuprinsă între sapă şi bobină inferioară prin mediu (noroi de foraj şi
formaţiune) şi se întorc la prăjină deasupra bobinei transmiţătoare.
Densitatea liniilor de curent depinde atât de rezistivitatea noroiului de foraj,
cât şi de rezistivitatea formaţiunii geologice.
Intensitatea curentului este invers proporţională cu rezistivitatea
mediului. Rezistivitatea curentă ρ cs se determină cu relaţia:
V (10.7)
ρ cs = K b
I masura
unde K b este constanta dispozitivului

Valoarile rezistivităţii curente şi a celei radiale măsurate cu dispo-
zitivul dual de rezistivitate, comparativ cu rezistivităţile măsurate cu dispo-
zitivele inductive (cu rază adâncă de investigaţie ILd şi cu rază medie de
investigaţie ILm) şi cu dispozitivul laterolog LL3 sunt prezentate în figura
10.6 pentru o sondă cu un diametru de 10in şi rezistivitatea noroiului de 0,1
Ωm (diametrul dispozitivului de 7in).
Rezistivităţile măsurate sunt influenţate de diametrul sondei şi de
rezistivitatea noroiului de foraj. Pentru a elimina influenţa acestor factori au
fost construite abace de corecţie.
În figura 10.7 sunt prezentate curbele de rezistivitate măsurate ρ
Ra
(rezistivitatea radială) şi ρ cs (rezistivitatea curentă) şi valorile corectate,
comparativ cu rezistivitatea reală şi rezistivitatea subzonei spălate.
Pe trasa a treia a acestei diagrame este prezentată variaţia
diametrului de invazie calculat din carotajul Dual Inducţie Laterolog.
Din această figură se poate observa o foarte bună corelare între
rezistivitatea reală, rezistivitatea subzonei spălate şi rezistivitatea măsurată
Valorile măsurate şi corectate pentru influenţa sondei se încadrează între
ρ R şi ρ io . Rezultă că aplicaţiile acestei metode de investigare sunt atât
342
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
calitative (prezentate la celelalte metode), cât şi cantitative (determinarea

rezistivităţii reale).
Fig. 10.6. Rezistivitatea măsurată cu dispozitivul LWD de carotaj

dual de rezistivitate comparativ cu rezistivitatea măsurată
cu dispozitivele ILd, ILm şi LL3 [ 40 ].
343
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.7. Rezistivitatea măsurată cu dispozitivul LWD

de carotaj dual de rezistivitate comparativ cu rezistivitatea reală
şi rezistivitatea subzonei spălate [ 40 ].
344
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
10.4. Carotajul de rezistivitate curentă

şi carotajul de rezistivitate cu electrozi punctiformi
(Resistivity At Bit tool)
Dispozitivul RAB (Resitivity At Bit) măsoară cinci valori de rezisti-
vitate, intensitatea radiaţiei gama naturale şi momentul de torsiune. Datele
obţinute pot fi transmise la suprafaţă cu ajutorul unui sistem de telemetrie
cu pulsuri de presiune sau prin radiotelemetrie. Sistemul poate achiziţiona
datele într-o bază de date care pot fi citite la suprafaţă atunci când se
extrage garnitura de foraj. Configuraţia fizică a dispozitivului este
prezentată în figura 10.8
Fig.10.8. Dispozitivul LWD pentru măsurarea rezistivităţii

curente, radiale şi cu electrozi punctiformi (RAB) [8].
345
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
10.4.1. Rezistivitatea curentă şi rezistivitatea radială

Dispozitivul este format din două bobine transmiţătoare şi o bobină
monitor montate pe prăjina grea de deasupra sapei. Bobina transmiţătoare
este alimentată de un curent cu frecvenţa de 1500 Hz care induce în prăjina
grea un curent axial.
Acest curent axial este măsurat de bobina monitor, situată la
jumătatea distanţei dintre cele două bobine transmiţătoare, şi la bobina infe-
rioară. Curentul axial indus generat de bobina transmiţătoare inferioară
curge prin sapă în formaţiune şi se întoarce la garnitura de foraj deasupra
bobinei transmiţătoare superioară.
Liniile de curent pentru cazul fluidelor pe bază de petrol şi a noroa-
ielor dulci sunt prezentate în figura 10.9.
a b
Fig. 10.9. Liniile de curent pentru cazul
fluidelor pe bază de produse petroliere (a)
şi a noroaielor dulci (b) [9].
346
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Din această figură se poate observa că în cazul noroaielor dulci o

parte din curent ajunge în formaţie prin toată suprafaţa laterală a prăjinii,
datorită faptului că noroiul dulce realizează un bun contact electric între
garnitura de foraj şi formaţiune. Acesta este suficient de bun şi în cazul
fluidelor de foraj pe bază de petrol sau de produse petroliere, dar este
realizat numai prin contactul dintre sapă şi formaţiune.
Lungimea dispozitivului este egală cu distanţa dintre transmiţător şi
faţa sapei.
Sunt efectuate două măsurători de rezistivitate:
- o valoare de rezistivitate pe baza curentului radial egal cu
diferenţa dintre curentul axial măsurat la bobina monitor şi la bobina
transmiţătoare inferioară T2, rezistivitatea aparentă radială ρ ;
Ra
- o valoare de rezistivitate pe baza curentului axial generat de
bobina inferioară, rezistivitatea aparentă curentă ρ .
Cs
Pentru determinarea rezistivităţii sunt necesare valorile intensităţii
curenţilor axiali. Potenţialul sapei şi a prăjinii grele este constant. Relaţiile
de calcul sunt (10.6) şi (10.7).
Valorile măsurate sunt corectate în concordanţă cu geometria
dispozitivului şi cu frecvenţa curentului care alimentează transmiţătorul.
Rezoluţia măsurătorilor depinde de lungimea dispozitivului. Aceste
măsurători de rezistivitate nu sunt focalizate, de aceea rezoluţia verticală
este de aproximativ 60 cm.
Factorii care influenţează rezistivitatea măsurată sunt: contrastul de
rezistivitate a stratelor traversate de sondă şi înclinarea sondei, respectiv a
stratelor.
Măsurătorile de rezistivitate obţinute din această metodă au aceleaşi
aplicaţii ca şi în cazul celorlalte metode de investigaţie. Sunt situaţii tehnice
sau geologice în care forajul trebuie oprit, în baza unor corelări ale diagra-
fiilor geofizice, la o adâncime dată, aşa numita oprirea forajului la punct
fix. Precizia cu care trbuie determinată această adâncime poate fi de
ordinul a câţiva zeci de cetrimetri.
Utilizare acestei metode care furnizează date în timp real, dă posi-
bilitatea ca forajul să fie oprit la o adâncime fixă. Această adâncime poate
fi dată de adâncimea acoperişului unui strat, adâncimea culcuşului, sau
limita dintre fluide în cadrul aceluiaşi colector. O astfel de situaţie este
reprezentată în figura 10.10. din care rezultă că limita ţiţei / apă este foarte
aproape de acoperişul colectorului.
347
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.10. Oprirea forajului la punct fix pe baza diagrafiei

obţinute cu dispozitivul RAB [9].
10.4.2. Rezistivitatea măsurată cu electrozi punctiformi

Dispozitivul RAB măsoară încă trei valori de rezistivitate cu
ajutorul a trei electrozi punctiformi montaţi în prăjina grea aşa cum este
prezentat în figura 10.8.
Cei trei electrozi au diametrul de 25,4mm. Adâncimile de
investigare corespunzătoare celor trei electrozi sunt de 2,5cm, 7,6cm şi
110,7cm de la peretele sondei.
Măsurătorile de rezistivitate cu electrozi punctiformi sunt orientate
şi valorile sunt obţinute în timp ce dispozitivul se roteşte. Valorile de
rezistivitate pot fi mediate pe o lungime din circumferinţa sondei
348
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
corespunzătoare unui unghi de 900. Datele obţinute sunt stocate în aparatu-

ra de sondă sau pot fi transmise la suprafaţă în timp real.
Principiul măsurătorilor este acelaşi şi anume: se măsoară curentul
care pleacă de la fiecare electrod punctiform în formaţiune cu ajutorul unor
circuite cu impedanţă mică. Potenţialul electrozilor este constant. Rezisti-
vitatea se obţine cu relaţia (10.1). Constanta dispozitivului se determină
experimental în medii cu rezistivitate cunoscută.
10.5. Carotajul electromagnetic

Acest dispozitiv măsoară rezistivitatea formaţiunilor geologice
traversate de sonde pe baza propagării undelor electromagnetice la o
frecvenţă de 2 MHz. Dispozitivul este format dintr-o bobină transmiţătoare
şi două bobine receptoare situate la distanţele Z1 şi Z2 de bobina
transmiţătoare, aşa cum sunt prezentate în figura 10.11.
Fig. 10.11. Dispozitivul LWD de carotaj electromagnetic [ 40 ].
Cu ajutorul acestui dispozitiv se poate determina rezistivitatea prin

măsurarea diferenţei de fază şi a raportului amplitudinilor undelor
electromagnetice ajunse la receptori.
Dacă se are în vedere dimensiunile bobinelor în raport cu prăjina, se
poate considera bobina transmiţătoare ca un dipol magnetic orientat de-a
349
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
lungul axei z, în punctul z = 0, a unui sistem de coordonate cilindrice.

Componenta după z a câmpului magnetic, Hz, într-un punct dat pe axa z
este egală cu [79]:
⎡ 1 jk ⎤
H z = Ae jkz ⎢ − ⎥ (10.8)
⎣ z3 z 2 ⎦
în care:
- A reprezintă puterea dipolului;
- j = −1
- k2 reprezintă numărul de undă dat de ecuaţia (1.190) şi care se
poate transcrie sub forma:
12
⎡ jσ ⎤ (10.9)
k = k0ε r + ⎢ ⎥
⎢⎣ ωε 0 ⎥⎦
unde:
k = ω εr ε μ (10.10)
0 0
Numărul de undă scris in funcţie de adâncimea de pătrundere este

egal cu:
1 ⎡ 1 ε 0ε r ω ⎤ ⎡ 1 ε 0ε r ω ⎤ (10.11)
k= ⎢1 + ⋅ ⎥ + j⎢1 − ⋅ ⎥
δ⎣ 2 σ ⎦ ⎣ 2 σ ⎦
unde δ este adâncimea de pătrundere în medii conductive.

Deoarece:
1 ε0εr ω (10.12)
⋅ << 1
2 σ
k poate fi aproximat cu:
k = δ −1 + jδ −1 (10.13)
350
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Răspunsul dispozitivului se obţine din raportul componentei z a

câmpului magnetic, calculat pentru z = z1 şi z = z2. Se obţine [12]:
H
H
{ [( )
1 = exp j z − z δ + ξ − z − z δ
1 2 1 2
] ( ) }
2 (10.14)
⋅
3
⎛z ⎞ δ 2 + 2kδz + 2 z 2
⎜ 2⎟ 1 1
⎜ z ⎟ δ 2 + 2kδz + 2 z 2
⎝ 1⎠ 2 2
(
tg (ξ ) = δ(z 2 − z1 ) δ 2 + δ(z1 + z 2 ) + 2 z1 z 2 ) (10.15)
(
ΔΦ = z − z δ + ξ
1 2
) (10.16)
Pe baza ecuaţiei (10.16) este reprezentată în figura 10.12

dependenţa dintre diferenţa de fază şi rezistivitatea calculată pentru un
transmiţător de 2MHz; curba I este trasată pentru distanţele z1=30in şi
z2=24in, curba II este calculată pentru cazul în care z1 – z2 = 6in şi z1 şi z2
tind spre infinit.
Fig. 10.12. Dependenţa diferenţă de fază - rezistivitate [40].
351
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
În figura 10.13 este reprezentat raportul amplitudinilor în funcţie de

rezistivitate pentru diferite valori z1 şi z2 (curbele I şi II). Curba III
corespunde condiţiilor curbei II din figura 10.12.
Precizia necesară determinării valorilor de rezistivitate impune
exactitatea măsurătorilor de amplitudine şi fază. Dacă din punct de vedere
teoretic acurateţea măsurătorilor poate fi calculată pentru orice valoare, din
punct de vedere tehnic, ea este limitată de performanţele secţiunilor
electronice. Se acceptă ca valoare maximă admisă o eroare de până la 10%.
Fig. 10.13 Dependenţa raportul amplitudinilor – rezistivitate [ 40 ].
10.5.1. Factorii care influenţează măsurătorile de rezistivitate

În figura 10.14 este prezentat domeniul de aplicabilitate al
dispozitivului de carotaj electromagnetic. Acesta este delimitat de verticala
trasată prin valoarea de 100 Ωm corespunzătoare limitei admise a erorii
măsurătorilor de fază. Cea de-a doua verticală corespunde limitei maxime
admise a erorii măsurătorilor de atenuare la valoarea de 0,1 Ωm. De
352
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
asemenea, domeniul este delimitat de dreptele care marchează erorile de

citire a dispozitivelor (5% sau 10%).
Acest domeniu prezintă limitările operaţionale ale unui dispozitiv
cu parametrii corespunzători curbei I din figura 10.11. Constanta dielectrică
contribuie cu aceeaşi eroare absolută în măsurarea rezistivităţii atât în
măsurătorile cu cablu cât şi în măsurătorile LWD. Pentru a elimina această
eroare este necesară efectuarea corecţiilor în funcţie de litologie.
Fig. 10.14. Domeniul de aplicabilitate

al carotajului electromagnetic din LWD [ 40 ].
353
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Influenţa sondei. Semnalul ajuns la bobina receptoare poate fi

considerat ca având trei componente, figura 10.15. Acestea sunt:
componenta directă, componenta reflectată şi componenta refractată.
În condiţiile în care distanţa transmiţător – receptor este mai mare
decât diametrul sondei şi conductibilitatea noroiului este mare, unda
reflectată suferă o atenuare importantă. În aceste condiţii o contribuţie
semnificativă la semnalul ajuns la receptor o are unda refractată (unda de
interes).
Dacă conductivitatea noroiului, σ n este mult mai mică decât a
formaţiei, σ R atunci este posibil ca lungimea de undă în sondă să fie mai
mare decât diametrul sondei, iar sonda poate fi considerată o cavitate,
mediu în care undele electromagnetice nu se pot propaga.
Fig. 10.15. Reprezentarea schematică a undelor directe,

reflectate şi refractate [40].
354
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Este de notat că măsura în care sonda afectează măsurătorile de fază

este independentă de distanţa transmiţător - receptor atâta timp cât această
distanţă este mai mare ca diametrul sondei, deşi este evidentă descreşterea
contribuţiei relative a sondei cu creşterea distanţei transmiţător - receptor.
O consecinţă importantă a acestei analize este faptul că se poate
realiza corecţia pentru influenţa sondei independent de ceilalţi parametri.
De aici rezultă că se pot efectua corecţiile pentru invazie şi grosimea
stratului, independent de corecţia pentru sondă.
Corecţia pentru zona de invazie şi raza de investigaţie. În zona de
invazie conductivitatea, respectiv rezistivitatea variază continuu de la
peretele sondei la zona necontaminată. Analiza influenţei zonei de invazie
poate fi efectuată în aceeaşi manieră ca influenţa sondei, cu precizarea
făcută mai sus. Se consideră că distanţa transmiţător - receptor este mai
mare decât diametrul de invazie.
Când rezistivitatea zonei de invazie este mai mare decât rezisti-
vitatea formaţiunii şi lungimea de undă în zona invadată depăşeşte
diametrul zonei de invazie, unda refractată este mai mare decât undele
directe şi undele reflectate. Aceasta arată că influenţa zonei de invazie
asupra măsurătorilor de rezistivitate descreşte cu creşterea spaţiului
transmiţător - receptor (T-R).
Cuantificările prin analize numerice au fost efectuate pe răspunsul
dispozitivului pentru un mediu format din trei zone discrete de conduc-
tivitate: sonda, zona de invazie şi zona necontaminată.
Pentru o rezistivitate a zonei de invazie şi o anumită rezistivitate a
zonei necontaminate, rezistivitatea măsurată variază de la rezistivitatea
formaţiunii la rezistivitatea zonei de invazie în imediata apropiere a
diametrului zonei de invazie.
S-a constatat o dependenţă aproape liniară dintre lungimea T-R şi
raza de investigaţie. Acest diametru variază de la 28in pentru o rezistivitate
de 0,5 Ωm a zonei de invazie şi 5 Ωm a formaţiei, la 50in pentru valori de
50 Ωm pentru zona de invazie şi de 5 Ωm pentru formaţiune.
Forma curbei de rezistivitateîn funcţie de grosimea şi de
rezistivitatea stratelor. Se consideră două medii de conductivităţi diferite
(σ 2 > σ1 ) . Dacă dispozitivul se apropie de limita dintre cele două medii
dinspre un mediu relativ rezistiv, diferenţa de fază măsurată se apropie de
90o minus diferenţa de fază corespunzătoare mediului rezistiv. Invers, dacă
355
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
dispozitivul se apropie de un mediu cu rezistivitate mare de la un mediu

conductiv diferenţa de fază se apropie de zero.
În figura 10.16 este prezentat cazul în care mediul 2 este mult mai
conductiv decât mediul 1. Când dispozitivul este departe de limită se
înregistrează valoarea rezistivităţii mediului. Atunci când receptorul
îndepărtat traversează limita, există o rapidă tranziţie a fazei datorată
faptului că lungimea de undă este diferită în cele două medii.
Această tranziţie continuă până când receptorul apropiat ajunge în
acelaşi mediu cu receptorul îndepărtat, deoarece lungimea de undă nu
diferă mult între cele două receptoare. Apoi urmează o regiune cu o
schimbare lentă a fazei care este aproximativ liniară şi care continuă până
ce transmiţătorul traversează limita şi pătrunde în mediul 2.
Fig. 10.16. Răspunsul dispozitivului de carotaj electromagnetic

pentru cazul unei limite
dintre două medii omogene semiinfinite [40].
Pentru două strate cu grosime finită şi conductivitate mai mare

decât a stratelor din culcuş şi acoperiş, răspunsurile tipice pentru
măsurătorile de fază sunt prezentate în figura 10.17.
356
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.17. Răspunsul dispozitivului EWR

la traversarea unui strat conductiv [40].
În dreptul stratelor cu grosime mare se regăsesc porţiunile de curbă

corespunzătoare cazului analizat mai sus (grosime infinită). Stratul subţire
nu mai respectă aceeaşi configuraţie a curbei, prezentând câteva diferenţe.
Răspunsul dispozitivului în dreptul unui strat subţire rezistiv având
în culcuş şi acoperiş strate conductive este mult mai complex şi este afectat
de reflexiile date de limitele stratului.
10.5.2. Prezentarea diagrafiei

În figura 10.18 este prezentată curba de variaţie a rezistivităţii
determinată cu dispozitivul EWR comparativ cu valorile obţinute din ILD,
ILM şi SFL. Pe trasa din stânga este înscrisă curba radiaţiei gama naturale
şi rezistivitatea aparentă a apei de zăcământ. Este de remarcat corelarea
foarte bună dintre curbele de rezistivitate EWR şi ILD, precizând că
rezistivitatea din EWR evidenţiază mai multe detalii.
357
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.18. Rezistivitatea măsurată cu dispozitivul EWR

comparativ cu valorile obţinute din ILD, ILM, SFL [40].
358
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
10.6. Carotajul electromagnetic dual CDR

(Compensated Dual Resistivity)
10.6.1 Principiul metodei

Dispozitivul CDR este reprezentat schematic în figura 10.19 şi este
alcătuit din două bobine transmiţătoare şi două bobine receptoare, montate
într-o prăjină grea amagnetică. Bobinele transmiţătoare sunt alimentate cu
un curent variabil în timp, cu o frecvenţă de 2MHz, care dă naştere unui
câmp electromagnetic. Undele acestui câmp se propagă prin mediul format
din fluidul de foraj şi formaţiunea geologică până la bobinele receptoare.
Fig. 10.19. Schema de principiu a dispozitivului CDR [ 43 ].
359
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Atât transmiţătoarele cât şi receptoarele constituie interfaţa la o

magistrală de transmisie care este conectată la sistemul de înregistrare.
Această magistrală este cuplată la un calculator de proces capabil să
controleze puterea la transmiţători şi receptori. De asemenea, acest
calculator citeşte diferenţa de fază şi de amplitudine a undelor electromag-
netice ajunse la receptori.
Cele două transmiţătoare emit unde electromagnetice alternativ. Se
efectuează media dintre diferenţele de fază rezultate de cele două
transmiţătoare şi media corespunzătoare diferenţei de amplitudine,
respectiv media atenuării.
Pe baza măsurătorilor de fază şi de amplitudine se determină
rezistivitatea ρ SF (din diferenţa de fază) şi rezistivitatea ρ AT (din atenuarea
rezultată din valorile amplitudinii măsurate la cei doi receptori).
10.6.2 Răspunsul carotajului CDR

Funcţia bidimensională de răspuns. Răspunsul spaţial al
dispozitivului de rezistivitate cu frecvenţa de 2MHz poate fi analizat printr-
o funcţie bidime-nsională 2D. Această funcţie de răspuns Ψ (r, z ) va fi
analizată într-o ma-nieră asemănătoare teoriei factorului geometric a lui G.
Doll pentru caro-tajul inductiv.
Pentru dispozitivele de 2 MHz, răspunsul depinde în mare măsură
de conductivitatea, respectiv rezistivitatea formaţiunilor investigate.
Funcţia Ψ (r, z ) poate fi scrisă ca o combinaţie de două funcţii unidimen-
sionale, o funcţie de răspuns verticală Ψ (z ) similară caracteristicii verticale
din carotajul inductiv şi o funcţie de răspuns radială Ψ (r ) similară carac-
teristicii radiale.
Urmând conceptul teoriei factorului geometric, domeniul investigat
este divizat în toruri concentrice cu axa dispozitivului cu dimensiuni dr şi
dz de coordonate r si z. Se consideră că rezistivitatea formaţiunilor nu
variază după direcţia θ. Coordonatele cilindrice Orzθ au originea în punctul
de măsură al dispozitivului situat la jumătatea distanţei dintre bobinele
receptoare.
Pentru fiecare tor funcţia Ψ(r,z) evidenţiază contribuţia relativă a
conductivităţii la conductivitatea aparentă totală.
Variaţia spaţială a funcţiei Ψ(r,z) este evidenţiată în figura 10.20
pentru un mediu omogen cu rezistivitatea de 1 Ωm. Cele trei dimensiuni
360
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
sunt r,z şi valoarea funcţiei. Acest grafic tridimensional dă o serie de

explicaţii asupra răspunsului CDR.
Din analiza acestor grafice rezultă că:
- măsurătorile de rezistivitate pe baza schimbării de fază au o
rezoluţie verticală mai bună decât măsurătorile din atenuare;
- măsurătorile de rezistivitate rezultate din atenuare au o distanţă
radială de investigare mai mare decât cele din schimbare de fază;
- efectul de cavitaţie (verificat şi experimental) este prezent atât
pentru măsurătorile de fază, cât şi pentru măsurătorile de amplitudine.
În continuare se va utiliza termenul de caracteristică verticală
pentru funcţia Ψ(z) şi de caracteristică radială pentru funcţia Ψ(r)
Fig. 10.20. Reprezentarea grafică a funcţiei de răspuns Ψ(r,z) [43].

Caracteristica verticală Ψ(z).Caracteristica verticală pentru dispozitivele
CDR este dependentă de rezistivitatea mediului investigat. În formaţiuni cu
rezistivitate mică funcţia Ψ(z) prezintă o rezoluţie foarte bună (fig. 10.21).
361
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
La creşterea rezistivităţii, rezoluţia verticală a dispozitivului CDR scade. La

valori mari ale rezistivităţii, peste 50 Ωm, efectul dielectric devine
important şi rezoluţia verticală scade.
Fig. 10.21. Caracteristica verticală a CDR [ 43 ].
Din reprezentarea grafică a caracteristicii verticale pentru cele două

măsurători de rezistivitate rezultă că rezistivitatea obţinută din diferenţa de
fază ρ SF are o caracteristică verticală mai bună decât rezistivitatea din
atenuare ρ AT . Pentru ρ SF caracteristica verticală arată o localizare foarte
bună a picului central. De o parte şi de cealaltă a picului central se constată
două picuri mici negative care reprezintă argumentul pentru răspunsul
vertical calitativ bun al ρ SF pentru domeniul optim de rezistivitate.
O definire practică a rezoluţiei verticale poate fi dată ca grosimea
stratului pe care dispozitivul o poate pune în evidenţă.
Caracteristica verticală pentru ρ AT prezintă un pic foarte bine definit
în formaţiuni conductive şi totodată o reducere a selectivităţii verticale o
dată cu creşterea rezistivităţii. La rezistivităţi mai mari de 20Ωm
selectivitatea verticală prezintă o reducere aproape completă. Se constată că
362
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
picurile corespunzătoare caracteristicii verticale pentru ρ AT sunt mai largi

decât cele pentru ρ SF .
Din reprezentarea funcţiei Ψ(z) rezultă că rezoluţia verticală pentru
ρ AT este mai mică decât cea pentru ρ SF .
Din comparaţia calitativă a rezoluţiei verticale în funcţie de
rezistivitate se pot trage următoarele concluzii:
- la valori de rezistivitate mici, sub 2Ωm, rezoluţia verticală a
măsurătorilor CDR este mai bună decât a măsurătorilor din carotajul
inductiv;
- la rezistivităţi moderate, între 2 şi 20Ωm, rezoluţia verticală pentru
măsurătorile ρ SF este cuprinsă între rezoluţia verticală a carotajelor
inductive cu rază de investigaţie adâncă şi rezoluţia carotajelor fazor
inducţie; pentru măsurătorile ρ AT rezoluţia verticală este mai mică decât cea
pentru inducţie adâncă.
- la rezistivităţi mai mari de 20 Ωm, funcţia de răspuns vertical a
dispozitivului CDR prezintă o scădere a selectivităţii verticale ale acestor
măsurători.
Fig. 10.22. Rezoluţia verticală a dispozitivului CDR

comparativ cu rezoluţia verticală a dispozitivelor fazor inducţie, [43].
În figura 10.22 este prezentată rezoluţia verticală a măsurătorilor
ρ SF şi ρ AT în funcţie de nivelul de rezistivitate şi comparativ cu
măsurătorile din inducţie. Cu ajutorul acesteia se poate citi rezoluţia
verticală a celor două măsurători pentru care pot fi determinate limitele
stratului şi rezistivitatea reală.
363
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Un alt factor care influenţează rezoluţia verticală a carotajului dual

de rezistivitate este densitatea de date. Efectul creşterii densităţii de date în
calitatea carotajului CDR este similar densităţii de impulsuri (constantei de
timp) din carotajele radioactive efectuate după terminarea forajului.
Stabilirea unei densităţi de date inadecvate în măsurătorile MWD conduce
la micşorarea rezoluţiei verticale a CDR-ului.
Caracteristica radială. Rezolvarea funcţiei Ψ(r) şi reprezentarea ei

grafică, figura 10.23, permite estimarea razei de investigaţie a celor două
măsurători. Din volumul descris de raza de investigaţie provine cel puţin
50% din răspunsul celor două măsurători.
Din analiza funcţiei Ψ(r) rezultă că raza de investigaţie variază este
dependentă de nivelul de rezistivitate. De asemenea, raza de investigaţie a
măsurătorilor ρ SF este mai mică decât raza de investigaţie a măsurătorilor
ρ AT la acelaşi nivel de rezistivitate. Ψ(r) devine negativ şi variabil, pentru
măsurătorile ρ SF ,atunci când rezistivitatea tinde către valori foarte mici,
înainte ca funcţia să conveargă către zero, la valori mari ale lui r. În
consecinţă, în condiţiile unor invazii adânci, odată cu creşterea rezistivităţii
(filtrat de noroi dulce) măsurătorile ρ SF se pot situa în afara intervalului de
rezistivităţi ρ R − ρ io .
Raza de investigaţie creşte o dată cu creşterea nivelului
rezistivităţii, raportul celor două raze de investigaţie a măsurătorilor ρ SF şi
ρ AT se păstrează.
În funcţie de nivelul de rezistivitate al formaţiunilor investigate se
constată că:
- la rezistivităţi mici, sub 2 Ωm, funcţia Ψ(r) prezintă o creştere
care indică zona la care se raportează valorile măsurate. Rezultă că în
formaţiuni conductive, dispozitivele CDR au o rază de investigaţie mică;
- la rezistivităţi moderate, cuprinse între 2 şi 20 Ωm raza de
investigaţie se situează între raza de investigaţie medie şi adâncă a
dispozitivelor inductive;
364
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.23. Caracteristica radială a dispozitivului CDR [ 43 ].
- la rezistivităţi mai mari de 20 Ωm, ρ AT are o rază de investigaţie

mai mare decât a dispozitivelor fazor – inducţie cu investigaţie adâncă.
Aceste raze de investigaţie au fost verificate experimental în tancuri
cu medii circular concentrice cu rezistivităţi diferite.
În figura 10.24 este prezentat un set de carotaje de rezistivitate care
permite comparaţia carotajelor CDR şi DIL.
365
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.24. Comparaţie între diagrafia CDR şi

diagrafia din DIL (cu cablu) [ 43 ].
Pe trasa din stânga este înscrisă curba gama natural. Pe trasa din
dreapta sunt înscrise carotajele CDR (subtrasa 1), DIL (subtrasa 2) şi CDR
de contact (CDR-wiper) (subtrasa 3). Carotajul DIL a fost înregistrat la o
săptămână după terminarea forajului, iar CDR-wiper la o zi după carotajul
inductiv. Sonda a fost săpată cu noroi dulce. Valorile de rezistivitate citite
pe cele două curbe ρ SF şi ρ AT sunt aproximativ egale cu cele din inducţie
în ambele strate, A şi B.
În dreptul stratului A există o mică separaţie pe curbele din CDR, în
timp ce pe curbele DIL şi CDR-wiper separaţia între curbe este evidentă,
atât în dreptul stratului A cât şi în dreptul stratului B.
Se remarcă faptul că pe curba ρ AT sunt citite valori apropiate de
valoarea ρ R în timp ce pe curba ρ SF valoarea rezistivităţii este cuprinsă
între SFL şi Inducţia medie.
366
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
10.6.3. Aplicaţiile CDR

Determinarea limitelor şi grosimii stratelor. Carotajul CDR furni-
zează o metodă simplă de identificare a limitelor stratelor. În formaţiuni
fără invazie şi contraste bine definite de rezistivitate, curbele ρ SF şi ρ AT se
intersectează (au aceeaşi valoare) exact la limitele stratului. Cele două
curbe de rezistivitate sunt simetrice faţă de planul median al stratului.
Figurile 10.25 şi 10.26 arată răspunsul CDR la o serie de strate conductive
şi rezistive.
Fig. 10.25. Modul de prezentare al diagrafiei CDR

pentru strate cu rezistivitate mică, [ 43 ].
367
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.26. Modul de prezentare al diagrafiei CDR

pentru strate cu rezistivitate mare [43].
Curba ρ AT se schimbă gradual pe măsură ce dispozitivul se apropie

de limită în timp ce curba ρ SF (cu o rezoluţie verticală mai bună) are o
variaţie mult mai rapidă. Suprapunerea celor două limite permite
determinarea limitelor şi grosimii stratelor.
Determinarea diametrului sondei din măsurătorile CDR. Prelucra-
rea măsurătorilor de fază din carotajul CDR permite calculul diametrului
sondei şi trasarea cavernogramei. Influenţa sondei asupra măsurătorilor de
fază creşte o dată cu creşterea diametrului sondei şi a conductivităţii
noroiului.
Datele de intrare pentru calculul diametrului sondei sunt suma,
respectiv diferenţa de fază a undei electromagnetice ajunse la receptor.
Rezultate bune se obţin atunci când există un contrast bun între
rezistivitatea noroiului, mai mică de 1 Ωm şi rezistivitatea formaţiunilor
traversate de sondă.
368
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
În noroaiele conductive, acurateţea determinărilor este de

aproximativ 0,5 in. Diametrul maxim al sondei şi rezoluţia verticală a
cavernogramei sunt determinate şi de distanţele transmiţător – receptor
(aproximativ 2 ft, 3 ft pentru dispozitivul CDR).
Abaca din figura 10.27 dă posibilitatea determinării diametrului
sondei pentru un dispozitiv CDR de 8 in şi un noroi cu rezistivitatea de
0.1Ωm.
Fig. 10.27. Determinarea diametrului sondei din diagrafia CDR, [ 43 ].
Curba pentru un diametru al sondei d = 8in corespunde la un mediu

omogen. Curbele corespunzătoare la o valoare dată a rezistivităţii reale a
formaţiunii ρ R sunt aproape verticale pentru valori mici ale lui d din cauză
că schimbarea de fază este în principal sondei asupra valorilor de
rezistivitate ρ SF .
Figura 10.28. prezintă un exemplu de carotaj al unei sonde săpate
cu o sapă de 121/4 in şi cu un noroi de 0,15 Ωm. Diagrama prezintă cele
două curbe de rezistivitate ρ SF şi ρ AT după ce au fost corectate pentru
influenţa noroiului de foraj şi diametrul sondei rezultat din prelucrarea
diagrafiei CDR.
369
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.28. Curbele de rezistivitate

şi cavernograma obişnuită din CDR [ 43 ].
În figura 10.29 sunt prezentate cele două curbe de variaţie a

diametrului sondei din cavernometrie obţinută cu un cavernometru cu braţe
şi cavernometrie calculată din CDR.
Fig.10.29. Comparaţie între cavernograma obţinută din

CDR şi cavernometru cu patru braţe [ 43 ].
370
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Există un interval interesant la aproximativ 60 ft unde diametrul din

cavernograma calculată din CDR se încadrează între cele două valori ale
cavernogramei cu braţe, reprezentând media celor două valori. În
formaţiuni nisipoase valorile sunt aproximativ egale, iar în formaţiuni
argiloase cavernograma CDR prezintă valori mai mici decât cele
determinate din cavernometrie.
Prelucrarea rezistivităţilor din carotajul CDR. La o frecvenţă de
2 MHz, schimbarea de fază şi atenuarea sunt puternic dependente de
rezistivitate şi mai puţin de constanta dielectrică. Schimbarea de fază este
definită ca diferenţa dintre faza undei electromagnetice ajunsă la receptorul
îndepărtat şi faza undei electromagnetice ajunsă la receptorul apropiat.
Atenuarea AT este dată de relaţia:
A1
AT = 20 log (10.17)
A2
unde A1 şi A2 sunt amplitudinile la receptorul apropiat respectiv îndepărtat.

Dependenţele dintre fază şi rezistivitate, respectiv amplitudine şi
rezistivitate sunt date de relaţiile (9.38) şi (9.39).
Relaţiile (9.38) şi (9.39) arată că atât schimbarea de fază cât şi
atenuarea sunt dependente de rezistivitate dar şi de constanta dielectrică.
Prin urmare, pentru a spori acurateţea determinărilor este necesar a fi luat
în calcul şi acest parametru.
O relaţie între constanta dielectrica ε şi rezistivitatea ρ a fost
stabilită pe cale experimentală [79] din datele a 300 de carote din
formaţiuni calcaroase, grezoase şi din nisipuri argiloase. Dependenţa dintre
constanta dielectrică şi conductivitate pe baza datelor din carote este
prezentată în figura 10.30.
Relaţia între constanta dielectrică şi rezistivitate este:
ε ad = A ⋅ ρ − α , (10.18)
unde A şi α sunt coeficienţi empirici ale căror valori medii sunt: A = 110 şi
α = 0,35 .
Această relaţie elimină constanta dielectrică ca o cantitate
independentă în relaţiile rezistivităţii aparente ρ PS şi ρ AT .
371
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.30. Dependenţa conductivitate – constanta dielectrică

rezultată pe baza măsurătorilor directe pe probe de rocă [ 43 ].
Diferenţa dintre datele din carote şi relaţia (1.212 ) dă o estimare a

erorilor cauzată de constanta dielectrică. Pentru ρ PS . şi ρ AT eroarea este mai
mică de 10% la 1 Ωm şi rămâne mică până la 10 Ωm. Aceste erori cresc la
rezistivităţi mai mari decât cele prezentate mai sus.
Efectele constantei dielectrice sunt importante la valori mai mari de
50 Ωm pentru ρ AT şi peste 200 Ωm pentru ρ SF .
Măsurătorile CDR - ρ AT şi ρ SF – sunt corectate pentru efectul
sondei şi pentru grosimea stratului şi rezistivitatea rocilor adiacente.
Pentru a efectua corecţia cu efectul sondei se utilizează abacele din
figurile 10.31, 10.32. 10.33. Folosirea acestor abace necesită cunoaşterea
următoarelor date:
- ρ SF , respectiv ρ AT , sunt citite pe diagramă la jumătatea stratului
analizat;
- rezistivitatea noroiului ρ n (corectată cu temperatura stratului);
- diametrul sondei d, citit pe cavernogramă.
Se aleg graficele (abacele) corespunzătoare rezistivităţii noroiului
pentru cele două rezistivităţi. Pe aceste grafice se introduce în abscisă
valoarea rezistivităţii ρ PS şi respectiv ρ ad . Se ridică o verticală până
intersectează curbele corespunzătoare diametrului sondei d. Din aceste
372
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
puncte se duc drepte orizontale şi în ordonate se citesc valorile rapoartelor

ρ SF ,cor ρ SF = a , respectiv ρ AT ,cor ρ AT = b .
Valorile corectate vor fi egale cu:
ρ SF ,cor = a ⋅ ρ SF ; ρ AT ,cor = b ⋅ ρ AT (10.19)
Corecţiile pentru grosimea stratului şi rezistivitatea rocilor

adiacente se realizează cu ajutorul abacelor din figurile 10.34, 10.35.
Aceste abace conţin în abscisă grosimea stratului, iar în ordonată
rezistivitatea reală. Pe abace sunt trasate curbe corespunzătoare rezistivităţii
ρ SF , respectiv ρ AT . Abacele sunt întocmite pentru rezistivităţi ale rocilor
adiacente egale cu 1, 2, 4 şi 10 Ωm. Se alege graficul corespunzător
rezistivităţii formaţiunilor adiacente. De pe abscisă, din punctul corespun-
zător grosimii stratului se ridica o verticală până intersectează curba
corespunzătoare rezistivităţii. Din punctul de intersecţie se duce o dreaptă
orizontală şi pe ordonată se citeşte rezistivitatea reală. Modul de lucru este
acelaşi atât pentru ρ PS cât şi pentru ρ AT .
Influenţa constantei dielectrice asupra rezistivităţilor ρ SF ,

respectiv ρ AT . Un alt algoritm de prelucrare a măsurătorilor din CDR
permite determinarea unei valori de rezistivitate numită rezistivitate
dielectrică ρ E şi a permitivităţii electrice aparente ε a .
În formaţiuni cu rezistivităţi mici , prin neglijarea curenţilor de
deplasare şi/sau a frecvenţelor joase, ω2 εμ << ωμγ iar k 2 devine un număr
imaginar. Din relaţia (1.190) rezultă
k 2 = jωμγ (10.20)
Relaţia (10.20) arată că măsurătorile sunt sensibile la

conductivitate.
În formaţiuni cu rezistivităţi mari ( γ → 0 ) k 2 devine un număr real,
exprimat prin relaţia:
k 2 = ω 2 με (10.21)
Aceste mărimi oferă posibilitatea unor interpretări cu un grad mai mare de
precizie care completează informaţiile despre proprietăţile fizice ale rocilor.
373
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.31. Corecţia pentru influenţa sondei la dispozitivul de 6,5 in.,

Schlumberger Doc.[ 43 ].
374
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.32. Corecţia pentru influenţa sondei la dispozitivul de 8 in.,

Schlumberger Doc.[ 43 ].
375
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.33. Corecţia pentru influenţa sondei la dispozitivul de 9 in.,

Schlumberger Doc. [ 43 ].
376
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10. 34. Corecţia pentru grosimea stratului şi rezistivitatea rocii adiacente,
377
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10. 35. Corecţia pentru grosimea stratului şi rezistivitatea rocii adiacente,
378
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Din relaţiile (10.20) şi (10.21) rezultă că, pentru rezistivităţiile

obţinute cu dispozitivul de 2 MHz în formaţiuni cu rezistivităţi mari, partea
reală (componenta dielectrică) devine mult mai importantă. La această
frecvenţă de 2 MHz şi la o rezistivitate de 100 Ωm corespunde o constantă
dielectrică de aproximativ 90 F/m.
În aceste condiţii rezistivitatea obţinută prin acest procedeu, ρ ε ,
prezintă un grad de încredere mai bun decât rezistivităţiile ρ SF şi ρ AT .
Dependenţa dintre cele trei rezistivităţi respectă inegalitatea:
ρ SF ≤ ρ ε ≤ ρ AT sau ρ AT ≤ ρε ≤ ρ SF (10.22)
În formaţiuni cu rezistivităţi mici, mai mari de 1 Ωm, ρ ε se află

aproximativ la jumătatea distanţei dintre ρ SF şi ρ AT . La creşterea
rezistivităţii ρ ε se apropie de valoarea lui ρ SF . La rezistivităţi de
aproximativ 50 Ωm diferenţa ρ ε − ρ SF este aproape 10% din diferenţa
ρ AT − ρ PS .
Permitivitatea electrică aparentă ε a ca o funcţie de diferenţa
rezistivităţilor din CDR este:
ε a = ε ad + c(ρ AT − ρ SF ) , (10.23)
unde - ε ad este dată de relaţia (10.18) şi

- c este o constantă pozitivă şi descrescătoare cu creşterea
rezistivităţii.
Dacă ρ AT > ρ SF atunci permitivitatea aparentă ε a este mai mare
decât cea estimată cu relaţia (10.18). Acest efect este obţinut în argile.
Pentru ρ AT < ρ SF valoarea lui ε a descreşte şi poate deveni negativă. Deşi
permitivitatea electrică negativă nu are semnificaţie fizică, aceste valori
sunt observate în stratele subţiri.
Determinarea ρ ε şi ε a se face cu ajutorul abacei din figura 10.36.
Aceasta conţine un set de curbe de variaţie a permitivităţii electrice
aparente de la 1 la 300 şi un alt set de curbe corespunzătoare rezistivităţii
“dielectrice” în domeniul 5 – 1000 Ωm.
În ordonata din stânga este înscrisă atenuarea (în dB) iar în abscisă
schimbarea de fază (în grade). Utilizarea celor două mărimi ca date de
intrare necesită corecţia lor cu diferenţele faţă de calibrarea în aer.
379
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.36. Dependenţa atenuare - diferenţă de fază – constantă

dielectrică pentru dispozitivul de 6,5 in Schlumberger Doc [ 43 ].
Pentru dispozitivul de 6,5 in, aceste corecţii sunt egale cu:
Δ SFaer = 0,05 o (10.24)
Δ ATaer = 5,071 dB (10.25)
În ordonata din dreapta şi abscisa de sus sunt scările

corespunzătoare ρ AT şi ρ SF . Valorile celor două rezistivităţi sunt utilizate
ca date de intrare. Prin punctul de intersecţie al datelor de intrare, în mod
380
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
normal, trec două curbe. Modulele celor două curbe reprezintă valorile
permitivităţii electrice aparente şi rezistivităţii “dielectrice”.
Dacă ρ ε respectă condiţiile (10.22) valoarea lui ε a nu va fi
întotdeauna în concordanţă cu interpretarea celorlalte carotaje. Din această
cauză este necesară prudenţă în interpretarea carotajului ε a .
10.6.4 Factorii care influenţează forma curbelor de rezistivitate

Înclinarea stratelor. Modelarea răspunsurilor CDR în cazul
stratelor înclinate arată influenţa unghiului de înclinare asupra curbelor de
rezistivitate. Rezultatul teoretic este confirmat şi de înregistrările în sondă.
Înclinarea stratelor are ca efect, în strate rezistive, separaţia între cele două
curbe de rezistivitate dar păstrează o selectivitate verticală foarte bună. Un
astfel de exemplu este prezentat în figura 10.37 unde cele două strate sunt
puse clar în evidenţă pe curbele înregistrate în LWD faţă de curbele
înregistrate după terminarea forajului (pe cablu).
Polarizarea limitelor stratelor înclinate. Fenomenele de polarizare
care au loc la limita stratelor înclinate dau naştere unor creşteri aparente de
rezistivitate, “hornuri”, pe cele două curbe de rezistivitate. Aceste “hornuri”
se pot observa atât pe modelele teoretice, cât şi pe diagramele înregistrate
în sonde.
Deoarece “hornurile” sunt localizate la limita stratului acestea
reprezintă un bun indicator al limitelor stratelor înclinate pentru un
domeniu mare de valori de rezistivitate.
Polarizarea limitelor stratelor înclinate depinde de contrastul de
rezistivitate şi nivelul rezistivităţii. Mărimea polarizării este proporţională
cu expresia:
(ρ1 − ρ2 )2 sin 2 (θ ) (10.26)

ρ ρ (ρ + ρ ) i
1 2 1 2
în care: θ i - unghiul de înclinare al stratului;

ρ1, ρ 2 - rezistivităţiile celor două strate.
381
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.37. Comparaţie între curbele de rezistivitate înregistrate

cu dispozitivul inductiv (cu cablu) şi curbele de rezistivitate din CDR, [ 43 ].
Dependenţa dintre amplitudinea hornului şi relaţia (10.26) este

ilustrată în fig. 10.38. Această figură prezintă răspunsul CDR la o singură
limită de strat corespunzător contrastelor de rezistivitate de 2:1 şi 10:1 şi
nivelelor de rezistivitate de 2 Ωm, respectiv 20 Ωm.
Se observă că mărimea hornurilor este direct proporţională cu
înclinarea stratului şi contrastul de rezistivitate.
Diagrama prezentată în fig. 10.39 prezintă formarea “hornului” la
interfaţa dintre o argilă cu rezistivitatea de 1 Ωm şi un nisip gazeifer cu
rezistivitatea de 1000 Ωm într-o sondă cu înclinarea de 72o.
382
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.38. Exemple de polarizare în funcţie de înclinarea stratului şi contrastul de

rezistivitate, Schlumberger Doc.[ 43 ].
383
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.39. Exemplu de polarizare

la contactul dintre două strate
Schlumberger Doc Schlumberger Doc [ 43 ].
Anizotropia. Formaţiunile sedimentare, în special, şi formaţiunile

geologice, în general, sunt caracterizate prin anizotropia rezistivităţii.
Rezistivitatea acestora depinde de direcţia în care se măsoară în raport cu
stratificaţia.
Considerăm un mediu anizotrop alcătuit din strate subţiri de nisip
cu rezistivitatea de 25 Ωm şi strate de argilă cu rezistivitatea de 1 Ωm , cu
înclinări care variază de la 0 la 90o. Din astfel de roci s-au alcătuit trei
modele de formaţiuni laminate constând din:
- 25% nisip şi 75% argilă;
- 50% nisip şi 50% argilă;
- 75% nisip şi 25% argilă.
Rezistivitatea determinată din schimbarea de fază şi din atenuare
pentru aceste trei modele arată că, peste 40o înclinare, ρ SF este semnificativ
mai mare decât ρ AT (fig. 10.40).
384
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig.10.40. Răspunsul teoretic al dispozitivului CDR

în medii laminare Schlumberger Doc. [ 43 ].
Când stratele sub formă de lamine sunt mult mai subţiri decât
distanţa dintre receptori răspunsul dispozitivului poate fi aproximat cu
răspunsul într-un mediu omogen cu rezistivitatea:
ρ
ρ m = ρt ⋅ ρ = t = λρ (10.27)
l λ l
Curbele ρ SF şi ρ AT nu sunt diferenţiate la înclinări mici. În toate

cazurile, la înclinări mai mari de 45o, ρ SF prezintă înclinări mai mari decât
ρ AT şi separaţia dintre cele două rezistivităţi creşte sistematic cu creşterea
unghiului de înclinare.
Modelările au demonstrat că în interpretarea diagrafiei CDR de
2MHz este necesar să se considere următorii factori: anizotropia
rezistivităţii, invazia cu filtrat de noroi, polarizarea limitelor stratului,
influenţa sondei şi efectele dielectrice.
385
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
10.7. Dispozitivul compensat matricial de rezistivitate ARC-5

(Array Resistivity Compensated tool)
De ultimă generaţie este dispozitivul de rezistivitate compensat
multimatricial de 2MHz de 43/4 in. Acest dispozitiv este destinat investigării
sondelor cu diametru mic.
Configuraţia dispozitivului este prezentată în figura 10.41. Matricea
acestuia este formată din cinci transmiţători şi doi receptori. Cei doi
receptori sunt plasaţi simetric faţă de punctul 0 care reprezintă şi punctul de
măsură. Trei transmiţători sunt montaţi deasupra receptorilor, iar doi sub
receptori, la distanţele precizate în figura 10.42.
Fig. 10.41 Reprezentarea schematică

a dispozitivului ARC 5 [ 40 ].
386
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
Fig. 10.42. Reprezentarea combinaţiilor pentru măsurarea

celor cinci valori de rezistivitate [40].
Acest dispozitiv furnizează cinci măsurători brute de atenuare şi

cinci de diferenţă de fază. Adiţional se înregistrează curba gama.
Compensarea pentru efectul sondei se realizează printr-o combi-
naţie liniară a trei secvenţe de transmisie notate cu f numită compensaţie
mixtă (fig. 10.42).
Valorile brute sunt calibrate şi se obţin cinci măsurători de
rezistivitate rezultate din măsurătorile de diferenţă de fază cu cinci
adâncimi de investigaţie diferite dar cu aceeaşi rezoluţie verticală şi similar
cinci valori de rezistivitate rezultate din atenuare cu adâncimi de
investigaţie diferite. Datele sunt comunicate la suprafaţă utilizând sistemul
Slim 1 – MWD.
387
CAROTAJUL ELECTRIC
ÎN TIMP REAL
388
Bibliografie
1. Airinei, Şt. - „Geofizica pentru geologi”. Editura Tehnică, Bucureşti,

1977.
2. Babskov, A., - “Prelucrarea automată a diagrafiei cu aplicaţii la rezolvarea
unor probleme directe şi indirecte ale geofizicii de sondă,” Teză de
doctorat, Universitatea Bucureşti, 1980.
3. Babskow, Al., Malureanu, I., 1986, Geofizica de sonda, Indrumar lucrari
practice,multiplicat I.P.G. Ploiesti;
4. Babskow, Al., Malureanu, I., 1995, Geofizica, vol. I, Prospecţiuni
Geofizice, Editura Imprimex, Ploiesti, I.S.B.N. 973-96751-3-1;
5. Babskow, Al., Malureanu, I., 1995, Geofizica, vol. II, Geofizica de sonda,
Editura Imprimex, Ploiesti, I.S.B.N. 973-96751-3-1;
6. Babskow, A., Mălăceanu, Şt., Savu, I. , Stoicescu, St., Vasilescu , G. –
„Îndrumator pentru perfecţionarea pregătirii profesionale în probleme de
geofizică de sondă”, Of. de Doc. şi Publ. Tehn. – M.M.P.G. Bucureşti,
1972.
7. Beca, C., Babskow, A., - „Geologie - curs” partea II-a, I.P.G. Ploieşti,
1978.
8. Beck, G., 1997, Examination of MWD Wireline Replacement by Decision
Analysis Methods: Two Case Histories, The Log Analyst, 38, nr.3, May-
June, 62-70. Bonner, S., Fredette, M., Lovell, J., Montaron, B., Rosthal,
R., Tabanon, J., Wu, P., Clark, B., Mills, R., Russ, W., 1996, Resistivity
While Drilling - Images from the String - Schlumberger - Oilfield
Review, vol. 8, nr. 1, pg. 4 -20;
9. Borner, S., Fredette, M., Lovell, J., Montaron, B., Rosthal, R., Tabanon,
J., Wu, P., Clak, B., Mills, R., Russ, W., Resistivity While Drilling –
Images from the String Schlumberger – Oilfield Review, vol.8, nr. 1,
1996
10. Botezatu, R., „Bazele interpretării geologice a informaţiilor geofizice”,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.
11. Constantinescu , L., Botezatu, R., Calotă, C. – „Prospecţiuni geofizice –
vol. I – Metoda câmpurilor naturale”, Editura Tehnică.
12. Constantinescu , L., Botezatu, R., Diocin, D.– „Prospecţiuni geofizice –
vol. II – Metoda câmpurilor artificiale”, Editura Tehnică.
13. Coope, D.F., Yearsley, E.N., 1986, Formation evaluation using EWR
logs, S.P.E. paper 14062, presented at S.P.E. International Meeting on
Petroleum Engineering, Beijing, China, March 17-20;
389
BIBLIOGRAFIE
14. Dadone, R., „” Diagraphies diffèrées. Tome 1 des „Techniques

d’exploration prfonde dans la recherche du pètrole”. Technip, Paris, 1968.
15. Dahnov,V. N. – „Metode geofizice de detriminare a proprietăţilor
colectoarelor şi staturaţie în petrol şi gaze a rocilor” (în limba rusă),
Nedra, Moskwa , 1975.
16. Desbrandes, R. - „Theorie et Intepretation des Diagraphies”, – Ed.
Technip, Paris, 1978.
17. Desbrandes, R., 1985, Encyclopedia of Well Logging, Editions
Technip,27 Rue Ginoux 75737, Paris, Cedex 15.
18. Doll, H. G. - “ Introduction to induction logging”, J. Pet. Technol., 189,
1949.
19. Doll, H. G., 1948. The S.P. Log: theoretical analysis and principles of
interpretation. Trans. AIME, 179 (11)
20. Doll, H. G., 1950. The S.P. log in shaly sands. Trans. AIME, 189.
21. Dresser Atlas Doc „Log Interpretation”, Houston, 1977.
22. Georgescu, P. - „Prospecţiuni electrice - curs”, Universitatea Bucureşti,
1982.
23. Georgescu, P., Ionescu, Fl., Horomnea, P., Popescu, M., - „Prospecţiuni
geofizice” - Manual - vol. I, Editura Didactica şi pedagogică, Bucureşti,
1980.
24. Georgescu, P., 1982, Prospecţiuni electrice, Universitatea Bucureşti,
25. Gianzero, S., Chemali, R., Lin, Y., Su, S., 1985, A new resistivity tool for
measurement while drilling, paper A, 26 Ann Well Log Analysts, pg. Al
- 22.; while drilling, paper A, 26 Annual Logging Symposion, Society
of Professional.
26. Guyod, H., „Geophysical Well Logging ”Guyod, Houston, 1969.
27. Hearst, R.J., Nelson, H.Ph. – „Well Loging for Physical Propreties”,
McGraw Hill Co., New York, 1985.
28. Mălureanu, I - „ Contribuţii la interpretarea cantitativă a diagrafiei
geofizice în condiţiile invaziei cu filtrat de noroi. Aplicaţii în formaţiunile
meoţiene din zona cutelor diapire – Muntenia” Teză de doctorat ,
Universitatea Bucureşti, 1995.
29. Mălureanu, I., Neguţ, A., “Investigaíi geofizice ale sondelor de
hidrocarburi în timp real” Editura Universităţii Petrol – Gaze din Ploieşti,
2001.
30. Matei, L., - Minerale şi roci argiloase – Universitatea Bucureşti, 1986.
31. Neguţ, A. – „Geofizică de sondă - curs”, I.P.G.G. , Bucureşti, 1972.
32. Neguţ, A. – „Geofizică de sondă - caiet de lucrări practice”, Universitatea
Bucureşti, 1981.
33. Neguţ, A. , Stănescu, G., – „Geofizică de sondă” - caiet de lucrări
practice, I.P.G.G. , Bucureşti, 1972.
34. Negut, A., 1985, Geofizica de sonda, Caiet de lucrari practice, I.P.G.G.
Bucuresti;
390
BIBLIOGRAFIE
35. Patchett, J. G. - „An investigation of shale conductivity ” , SPWLA, 16th

AM. LogSymp. Trans., Paper V, 1975.
36. Phelps, G., Oil base mud invasion, Schlumberger-Statoil, Stavanger,
1988.
37. Pirson, S.J. „Handbook of Well Log Analysis for Oi land gas, Formation
Evaluation”, Prentice Hall, New York, 1963.
38. Pirson, S.J. – „Geologic Well Log Analysis”, Gulf Publ. Co., Houston,
1970.
39. Rădulescu, D., Anastasiu, N. Petrologia rocilor sedimentare, Ed.
Didactică şi Pedagocică, Bucureşti,1979.
40. Rodney, P.F., Wisler, M.M., Thompson, L.W., Meador, R.A., 1983, The
electromagnetic wave resistivity MWD tool, S.P.E. paper 12167,
presented at 58Ih Annual Technical Conference and Exhibition of S.P.E. of
A.I.M.E., San Francisco, CA, October 5-8;
41. Soare, A., Creţu, I., Beca, C., Babskow, Al. , Manolescu, G., Soare, E.O.
– „Ingineria zăcămintelor de hidrocaruri”, vol. I, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1981.
42. Stoicescu, St.., Savu,I. Cherson, M. , Negoiţă, V., Babskow, Al., Peteu,
G., Mălăceanu, St., Iovitzoiu, N.,Vasilescu, G.- .– „Curs de perfecţionarea
a geologilor in probleme de geofizică de sondă” , I.C.P. Ploieşti, 1969.
43. Schlumberger Educational Service, 1993, Logging While Drilling,
Houston, Texas, 77252-2175.
44. Schlumberger Doc. „Log Interpretation Principles, New York, 1969.
45. Schlumberger Doc. Log Interpretation. Vol. I Principles 1972; Vol. II
Applications 1974, Chart 1979.
46. Schlumberger Doc, „Log Interpretation - Charts”, New York, 1985.
47. Schlumberger Doc, „Log Interpretation - Charts”, New York, 1997.
48. Schlumberger Doc. „Log Interpretation Principles / Applications”, New
York, 1987
49. Schlumberger Doc. „Log Interpretation Principles / Applications”, New
York, 1989
50. Schlumberger Well Surveying Co., “Resistivity departure curves”,
Document 3., 1947-1949.
51. Schlumberger Well Surveying Corp., “Interpretation Handbook for
resistivity logs”, Document 4., 1951.
52. Schlumberger Well Surveying Co., “Induction log correction charts”,
1962.
53. Schlumberger Ltd. - “The Dual Laterolog”, Technical report., 1970.
54. Serra, O., “Fundamentals of well-log interpretation” Elf Aquitaine,
Amsterdam-Oxford-New York-Tokyo, 1984
55. Ştefănescu, D., Orban, T. Veliciu, Şt., Babskow, A., Savu, I., Caliniac, N.,
Iamandi, V., Ion, G., Ionescu, L. - „Prospecţiuni geofizice – vol. II” –,
Editura Didactica şi pedagogică, Bucureşti, 1980.
391
BIBLIOGRAFIE
56. Tixier, M.P.- ”Fundamnetals of electrical logging – Microlog and

Microlaterolog” in Fundamnetals of electrical logging. Univ. Kansas,
Petroleum Eng.. Conf. 2 and 3 , April , 1956.
57. Tixier, M.P., Alger , R.P., Tanguy, D.R. - ”New developments in
induction and sonic logging”, Soc. Petrol. Eng. of AIME , Pap. 1300G,
October 1959.
58. Tixier, M.P., Alger , R.P., Biggs W.P, Carpenter, B.N.. - ”Dual induction-
laterolog: A new tool for resistivity analysis”, Soc. Petrol. Eng. of AIME ,
Pap. 713, 6-9 October 1963.
59. Van Phon Nguyen, Babskow, Al. „Une application de la theorie des
milieus heterogene „Alphe” dans l’interpretation des diagraphies
electriques des sondages. In: Rev. Roum. Geol. Geophy. Et Geogr. –
Geophysique, 21, No. 83-104, Buc. 1977.
60. Waxman, M.L. , SmitsL.J:M. „Electrical conductivities in oil +bearing
shaly sands”J. Soc. Eng., 8(2), 1968.
61. Waxman, M.L. and Thomas, E. C.:”Electrical Conductivitiesin Shaly
Sands-I.The Relation Between Hydrocarbon Saturation and Resistivity
Index;II.The Temperature Coefficient of Electrical Conductivity,”SPEJ
(Feb. 1974)213-25; Trans.,AIME,257
62. Wyllie, M.R.J., 1951. An investigation of the electrokinetic component of
the S.P. curve. J. Pet. Technol., 3 (1)
392

Curs Geofizica de Sonda Ion Malureanu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Geofizica de Sonda Ion Malureanu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ion MĂLUREANU

Editura Universitǎţii Petrol-Gaze din Ploieşti

1.1. Investigaţia geofizică a sondelor

1.2. Metodele geofizice de investigaţie a sondelor – clasificare

1.3. Tehnologia efectuării operaţiunilor geofizice la sondă

2. Proprietăţile petrofizice ale rocilor colectoare şi ale rocilor protectoare

2.1. Roci colectoare şi roci protectoare

2.2. Minerale argiloase şi roci argiloase

2.2.1. Minerale argiloase

2.2.2. Roci argiloase

2.2.3. Capacitatea de schimb cationic

2.2.4. Relaţiile apă – argilă

2.2.5. Stratul dublu electric

2.2.6. Modele de existenţă a argilei în nisipuri şi gresii

2.3. Proprietăţile petrofizice ale rocilor

2.3.4. Dependenţa permeabilitate relativă – saturaţia

2.4. Rezistivitatea sistemului rocă – fluid

2.4.2. Rezistivitatea mineralelor şi a rocilor

2.4.3. Rezistivitatea apei de zăcământ şi a hidrocarburilor

2.5. Factorul de rezistivitate al formaţiei

2.5.1. Relaţia de definiţie, dependenţa factor de rezistivitate a formaţiei –

2.5.2. Relaţia de dependenţă factor de formaţie – saturaţie

2.5.3. Influenţa anizotropiei asupra rezistivităţii rocilor

2.5.4. Influenţa conţinutului de argilă asupra rezistivităţii rocilor

2.5.5. Influenţa presiunii asupra rezistivităţii rocilor

2.5.6. Conductivitatea argilelor

3. Condiţii de măsurare în sondele netubate

3.1. Fenomenul de invazie

3.2. Distribuţia fluidelor

3.3. Distribuţia rezistivităţilor

4.1. Fundamentarea fizico – chimică a potenţialului spontan

4.1.1. Procesul de difuziune şi potenţialul de difuziune

4.1.2. Procesul de adsorbţie şi potenţialul de adsorbţie

4.1.3. Potenţialul de difuziune – adsorbţie

4.1.4. Procesul de electrofiltraţie şi potenţialul de electrofiltraţie

4.1.5. Procesul de oxidare – reducere şi potenţialul de oxidare – reducere

4.2. Potenţialul spontan total, potenţialul spontan înregistrat şi potenţialul

4.2.2. Potenţialul spontan static

4.2.3. Potenţialul spontan înregistrat

4.3. Forma de reprezentare a diagrafiei PS

4.4. Factorii care influenţează forma şi amplitudinea curbei de PS

4.5. Interpretarea calitativă şi cantitativă a PS

5. Determinarea rezistivităţii rocilor (fundamentare fizico-matematică)

5.1. Determinarea rezistivităţii în mediu omogen şi izotrop

5.1.1. Distribuţia câmpului electric al unei surse punctiforme de curent în

5.2. Dispozitivele de rezistivitate

5.2.1. Dispozitivele reale de rezistivitate

5.3. Caracteristicile dispozitivelor de rezistivitate

5.4. Determinarea rezistivităţii în mediu omogen anizotrop

5.5. Determinarea rezistivităţii în medii cu limite plan-paralele

5.5.1. Cazul unei limite de separaţie

5.5.2. Cazul a două limite de separaţie

5.5.3. Răspunsul dispozitivelor potenţiale şi gradiente în medii neomogene

5.6. Determinarea rezistivităţii în medii cilindrice infinit lungi, coaxiale, cu

5.6.1. Distribuţia discontinuă a rezistivităţii

5.6.2. Distribuţia continuă a rezistivităţii

6. Metode electrice cu dispozitive nefocalizate

6.1.1. Caracteristicele dispozitivelor carotajului electric standard

6.1.2. Înregistrarea diagrafiei electrice standard

6.1.3. Forma de reprezentare a diagrafiei electrice standard

6.2. Alte procedee de carotaj electric standard

6.2.1. Carotajul electric standard cu dispozitive pentru sare

6.2.2. Carotajul electric special