În opinia mea, această poezie reprezintă o rugaminte a eului liric adresată
timpului. În al doilea rând, toamna, anotimpul personificat căruia eul îi adresează rugămintea, reprezintă de fapt o formă a timpului care se scurge fără oprire. Astfel, trecerea timpului este transpusă liric prin intermediul acestui anotimp care face ca cerul să nu mai fie senin, determină îngălbenirea frunzelor, plecarea păsărilor călătoare în țări mai calde, hibernarea urșilor. Toate aceste elemente construiesc un tablou de toamnă târzie, un anotimp care aduce întunericul prea devreme asupra lucrurilor, ființelor. În al doilea rând, sentimentele de nostalgie ale fiinţei poetice provocate de apariţia toamnei îşi lasă amprenta asupra unei naturi capabile să-i oglindească trăirile, figurile de stil şi imaginile artistice la care recurge textul fiind sugestive în acest sens. De exemplu: epitetetele "vântul galben", "cerul lin", "urşii neadormiţi", "ora luminoasă" şi personificările "arborii-n genunchi plângeau", "zarea [...] încerca să se sfâşie". În altă ordine de idei, titlul poeziei, format dintr-un verb imperativ: poruncă, rugăminte "lasă" urmat de o formă neaccentuată a pronumelui "mi", dorința ființei, a eului liric, a sufletului disperat de a fi întârziată venirea anotimpului nedorit poate fi o cheie în interpretarea mesajului. Finalul poeziei este un fel de resemnare, de conștientizare că, la un moment dat "înserarea" se așterne peste tot ceea ce este viu pe pământ- natură și viețuitoare.